Testament

de Tudor Arghezi

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi,

Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară,

Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere.

Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
 E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mânia bunilor mei.

 1927: Cuvinte potrivite

 1929: Icoane de lemn
 1931: Flori de mucigai
 1933: Tablete din Ţara de Katy
 1935: Cărticiă de seară
 1936: Mărţişoare
 1936: Cimitirul Buna-Vestire (roman)
 1939: Hore 1940: Alte cuvinte potrivite
 1942: Lina (roman)
 1947: Una sută una poeme
 1954: Prisaca
 1955: 1907 – Peizaje
 1956: Cântare omului

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai importanţi poeţi români, opera sa fiind de o
complexitate unică în literatura română. Opera sa este foarte variată, putând fi clasificată în mai multre
categorii:

a. poezia filozofică:
o artele poetice în care autorul este preocupat de poezie şi de rostul poetului; poetul este
descris în ipostaza de artizan, fiind interesat de limbaj şi de posibilităţile sale creative:
Testament, Flori de mucigai, Epigraf, Portret, Rugă de seară
o poeziile care tratează tema căutării transcendenţei, a divinităţii, în care eul liric
oscilează între mai multe stări raportându-se la divinitate (ascultare, smerenie, căutare,
ardere, închipuire, revoltă, negare): Psalmii
o poeziile care prezintă atitudinea faţă de moarte: Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns
o lirica sociogonică: volumul Cântare omului

b. poezia socială:
 o estetica urâtului (includerea banalului, a urâtului, a macabrului în poezie, folosirea
cuvintelor din orice registru stilistic): volumul Flori de mucigai (Pui de găi, Cina,
Galere, Fătălăul, Streche, Rada)
o poeziile care prezintă universul ţărănesc, revolta socială: volulmul 1907-Peizaje
c. poezia de dragoste:

o poeziile care descriu o amânare a momentului în care iubirea se împlineşte (atitudine

asemănătoare cu cea din idilele eminesciene): volumul Cuvinte potrivite
(Morgenstimmung, Psalm de taină, Melancolie
o creaţiile care prezintă o împlinire a iubirii de tip casnic: volumul Cărticică de seară
d. poezia boabei şi a fărâmei:

o creaţiile care tratează tema jocului, a copilăriei, dar şi teme anterioare tratate dintr-o
perspectivă ludică (Ex.: ciclul Tablouri biblice care tratează problema creaţiei divine din
această perspectivă infantilă, crearea primilor oameni fiind descrisă ca un joc al lui
Dumnezeu)

TESTAMENT
             Poezia Testament face parte din volumul Cuvinte potrivite şi este o artă poetică modernă. Fiind
prima poezie din volumul de debut al autorului, ea a fost considerată un manifest literar care
sintetizează ideile din întregul volum. Ca şi Octavian Goga în poezia Rugăciune, Arghezi îşi exprimă
opinia despre menirea literaturii şi despre rolul poetului în societate. Poetul este văzut în ipostaza de
artizan al limbajului deoarece el deţine puterea de a crea şi de a schimba lumea prin intermediul
cuvântului. Spre deosebire de creaţia lui Goga, Testament este o artă poetică modernă deoarece nu se
limitează să vorbească doar despre rolul poetului şi al poeziei, ci tratează şi problema limbajului, a
transfigurării socialului în estetic (estetica urâtului), a raportului dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
Textul este unul complex în care se disting trei idei fundamentale: aceea a legăturii spirituale între
generaţii şi a responsabilităţilor urmaşilor în faţa mesajului primit de la străbuni, aceea a luptei cu
materia limbii şi cea a menirii poeziei.

               Tema poeziei este creaţia literară văzută sub două ipostaze: ca meşteşug, punându-se
accentul pe efortul creator al poetului, şi ca moştenire, creaţie transmisă urmaşilor ca dovadă şi ca
mijloc de cunoaştere.

Poezia este scrisă sub forma unui monolog sau dialog imaginar adresat de „tată” unui fiu
spiritual căruia îi este lăsată drept moştenire „cartea”, care simbolizează de fapt creaţia, opera literară.
Deşi este structurată sub această formulă, nu apare a doua instanţă, lirismul fiind unul de tip subiectiv.
Eul liric îşi transmite în mod direct atitudinile, fapt subliniat şi de mărcile lingvistice ale subiectivităţii,
cum ar fi pronumele personale: „eu”, „mine”, adjectivele pronominale posesive: „mei”, „mea”,
„noastră” şi verbele la persoana I: „am ivit”, „am prefăcut”, „făcui”, „am preschimbat”, „am luat”,
„am pus”.

                Titlul face trimitere la Biblie, la Vechiul şi Noul Testament deoarece moştenirea pe care o
lasă eul liric urmaşilor este una spirituală. Testamentul este unul simbolic în care „beneficiarii” sunt
atât cititorii, cât şi ceilalţi poeţi care se vor inspira din ideile transmise.
                Poezia este strucuturată în şase strofe care au un număr inegal de versuri şi sunt construite în
jurul elementului central, metafora „carte” (care reprezitnă astfel şi un element de recurenţă).
Termenul are în fiecare strofă o altă semnificaţie: acumulare spirituală ca operă: „un nume adunat pe-o
carte”, „treaptă”, legătură spirituală între strămoşi şi urmaşi: „Cartea mea-i fiule, o treaptă”, carte de
căpătâi pentru istoria unui popor: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”, dovadă a efortului creator al
autorului: „Eu am ivit cuvinte potrivite”, „Slova de foc şi slova făurită”, martor al suferinţei poporului,
martor al istoriei naţionale: „Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară.” Fiind o
artă poetică, accentul nu se pune doar pe semnificaţiile poeziei şi rolul acesteia, ci şi pe rolul poetului.
Acesta este surprins în ipostaza de meşteşugar, artizan, care îşi caută sursele de inspiraţie şi
mijloacele artistice, transformând socialul în estetic: „am ivit cuvinte potrivite”, „frământate mii de
săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. / Veninul
strâns l-am preschimbat în miere.” etc.

                 Incipitul este formulat ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual prin
intermediul căreia îi lasă moştenire „un nume adunat pe-o carte”, simbol pentru creaţia poetică şi
implicit pentru poet. Adresarea directă se realizează prin intermediul vocativului „fiule”, care
reprezintă orice cititor potenţial, poetul devenind în mod simbolic un tată. Bunul spiritual pe care îl
lasă poetul moştenire este o creaţie despre suferinţele strămoşilor redate prin metafora „seara răzvătită
care vine / De la străbunii mei până la tine”. Aceasta este o „treaptă”, o legătură spirituală între trecut
şi viitor, o treaptă în desăvârşirea cunoaşterii. Procesul de creaţie este descris ca un drum dificil,
asemănător cu drumul parcurs de înaintaşi în trecut: „Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei
pe brânci.”

                 În strofa a doua este prezentată o altă ipostază a cărţii, ea căpătând o semnificaţie sacră
divină. Cartea devine un document important, o carte de căpătâi asemănătoare Bibliei: „Ea e hrisovul
vostru cel dintâi”. Creaţia literară are acum o valoare socială deoarece prezintă suferinţele
strămoşilor, fiind o mărturie pentru întreaga lor existenţă: „Al robilor cu saricile pline / De osemintele
vărsate-n mine.” Poetul este din nou elementul de legătură dintre trecut şi viitor, el preia suferinţa
strămoşilor: „osemintele vărste-n mine” şi o transmite mai departe prin intermediul poeziei.

                 În a treia strofă poezia se materializează, se transformă într-o lume obiectuală. Ideea
esenţială a acestei secvenţe este transformarea elementelor concrete, care reprezintă socialul, în
elemente estetice. Realitatea materială capătă prin intermediul poetului valoare spirituală. Ipostaza
poetului ca meşteşugar este subliniată prin intermediul verbelor la persoana I („am ivit”, „am
prefăcut”, „am preschimbat”) şi al elementelor de opoziţie. Efortul creativ este redat prin intermediul
elementelor aflate în opoziţie, „sapa”, „brazda”, care reprezintă munca fizică a ţăranilor, şi „condei”,
„călimară” care descriu munca intelectuală a poetului. Uneltele folosite pentru a lucra pământul se
transformă în unelte de scris, munca de creaţie este asemănată cu munca plugarilor care modelau
pământul: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călomară.” În continuare
se conturează imaginea poetului ca născocitor, care transformă limbajul ţăranilor: „graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite” în limbaj poetic: „am ivit cuvinte potrivite”. La Arghezi, poezia nu este
inspiraţie ci meşteşug, efort creativ care are în centru problema limbajului poetic (idee specifică
modernismului). Meşteşugul poetic presupune însă un efort, redat prin intermediul paralelismului cu
munca fizică a strămoşilor: „Sudoarea muncii sutelor de ani / [...] Şi, frământate mii de săptămâni, /
Le-am prefăcut în versuri şi icoane. / [...] Veninul strâns l-am preschimbat în miere.” Socialul este
transformat în estetic prin trecerea elementelor care ţin de durerea şi suferinţele strămoşilor în
elemente ale creaţiei poetice: îndemnurile pentru vite sunt transformate în „cuvinte potrivite”,
„veninul strâns” în sufletul ţăranilor se metamorfozează în miere, păstrând însă forţa lui socială
(„Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere.”). Din „zdrenţe”,
„venin”, „ocară”, şi mai târziu, „bube, mucegaiuri şi noroi” se hrăneşte şi capătă o formă lumea
poeziei: „leagăne” devin simbol pentru linişte şi detaşare, „icoane” se referă la partea spirituală a
creaţiei, „muguri” sunt semnele vitalităţii cuvinteleor uitate, „miere” reprezintă valoarea artistică a
limbajului poetic şi „frumuseţi şi preţuri noi” care descriu originalitatea poeziei ca efect al
transfigurării socialului.

                   Strofa a patra prezintă în continuare imaginea poeziei ca meşteşug, dar şi imaginea ca
posibilitate de a exprima revolta socială: „Am luat ocara, şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie,
când să-njure.” Poetul are puterea de exprima atât imagini sensibile („să-mbie”), cât şi imagini care
descriu răul („să-njure”), poezia putând avea şi un rol estetic, dar şi unul moralizator. Prin intermediul
poetului, trecutul capătă valoare de simbol, dar şi de îndreptar moral, iar opera literară capătă valoare
justiţiară: „Am luat cenuşa morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt, cu
două lumi pe poale, / Păzind în piscul datoriei tale.” Rolul poetului de vorbi despre trecut îi revine
„fiului”, ca simbol pentru urmaşi, fapt subliniat de adjectivul posesiv „tale”.

                 În strofa a cincea se reia ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea,
revolta socială sunt transformate în poezie, simbolizată prin substantivul „vioară”: „Durerea noastră
surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară.” Este reluată şi ideea că poezia este un instrument
de luptă socială: „Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.”, dar şi un mijloc de
răzbunare a suferinţei înaintaşilor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor /
Odrasla vie-a crimei tuturor.” Problema limbajului este reluată în această strofă prin sublinierea ideii
de estetică a urâtului, pe care Arghezi a preluat-o de la poetul francez Charles Baudelaire, autorul
volumului Florile răului. Conform acestei teorii esteticul în poezie poate cuprinde şi alte categorii,
cum ar fi răul, urâtul, grotescul. Ideea se regăseşte în versurile: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-
am frumuseţi şi preţuri noi.”, un alt element de opoziţie din poezie. Artistul îşi poate găsi sursele de
inspiraţie în orice mediu social şi poate folosi cuvinte din toate registrele stilistice.

                    Ultima strofă subliniază ideea că poezia este în primul rând meşteşug, sintetizând astfel
crezul poetic al artistului. Muza, simbolizată în poezie de „domniţă” este depăşită de meşteşug, poezia
modernă fiind o expresie a efortului creativ, nu o sursă a inspiraţiei: „Întinsă leneşă pe canapea, /
Domniţa suferă în cartea mea.” Această condiţie a poziei moderne este duală însă, fapt subliniat de
opoziţia dintre „slova de foc” (cuvântul inspirat, de sursă divină) şi „slova făurită” (cuvântul elaborat,
meşteşugit de poet): „Slova de foc şi slova făurită / Îmărechiate-n carte se mărită, / ca fierul cald
îmbrăţişat în cleşte.” Condiţia poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”,
artistul fiind un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului, „Domnul”. Acest cititor, care
reprezintă de fapt urmaşii, este obligat să descifreze sensul ascuns al „cărţii” în care „zace mânia
bunilor mei.” Prin urmare, poezia îşi atinge scopul de a lăsa moştenire o dovadă a suferinţei şi a
destinului strămoşilor.

CONCLUZIE
                   Testament este o artă poetică modernă care conţine numeroase elemente specifice
curentului literar modern: poezia se află într-o continuă căutare a limbajului care să exprime cel mai
bine frământările eului liric, introduce elemente care ţin de estetica urâtului, încalcă convenţiile
prozodice (strofele au un număr variabil de versuri), limbajul este caracterizat prin ambiguitate şi
expresivitate, cuvintele capătă noi semnificaţii şi sunt alese din toate registrele stilistice (termeni
argotici, neologisme, arhaisme, regionalisme, cuvinte banale: „bube, mucegaiuri şi noroi”, „slova de
foc” etc), rolul poetului este de a potrivi aceste cuvinte pentru a-şi transmite mesajul poetic.