1.

MARFA ALIMENTARĂ: CONCEPTE FUNDAMENTALE

Obiective:
Dobândirea de cunoştinţe privind:
configuraţia actuală a mărfurilor alimentare;
funcţiile produsului alimentar;
caracterizarea pieţei mărfurilor alimentare;
abordările moderne ale noţiunii de calitate a mărfii alimentare;

1.1 Configuraţia actuală a mărfurilor alimentare

Marfa este corespondentul material al unei necesităţi de consum determinată. Acest

corespondent material creat pentru a fi realizat de piaţă – obiect material (inclusiv ca suport pentru
informaţii variate) – apare în dublă ipostază: ca produs-entitate până în faza contractării, apoi ca lot
de marfă identică, omogenă şi finită de produse până în momentul vânzării, când este transmis
consumatorului, din nou, ca produs-entitate.
Marfa, pentru a fi realizată pe piaţă, trebuie să fie cât mai repede şi cât mai eficace
îndreptată spre consumatorul final, astfel încât ciclul bani-marfă-bani să se efectueze în condiţii cât
mai avantajoase şi pentru producător şi pentru consumator.
Comerţului îi sunt specifice o serie de axiome, printre care următoarele sunt decisive:
• Prima axiomă. Comerţul se face cu marfă. Aceasta presupune o structură sortimentală şi
un nivel de calitate a mărfii acceptate de cumpărători, la locul, în momentul, în cantitatea
solicitată şi la preţul aşteptat.
• A doua axiomă. Comerţul este o îndeletnicire profitabilă, adică un câştig stimulativ, după
deducerea cheltuielilor de circulaţie şi a riscului comercial.
• A treia axiomă. Comerţul se bazează pe credibilitate în amonte şi în aval de agentul
economic implicat. Fără o credibilitate certă, agentul economic comerciant este marginalizat
sau chiar eliminat de pe piaţă.
• A patra axiomă. Comerţul presupune un grad ridicat de profesionalism specific şi
complex. Acest lucru implică o profundă şi multilaterală cunoaştere a mărfurilor, a surselor
de producţie, a condiţiilor şi tehnicilor de deplasare în timp şi spaţiu a mărfurilor, a
mijloacelor şi instrumentelor financiare, a mijloacelor şi tehnicilor de comunicare
(negociere, public relation, telematică etc.), informatică operaţională şi altele.
Comerţul se exercită cu mărfuri, indiferent de gradul lor de prelucrare tehnologică, respectiv
cu materii prime, semifabricate şi produse finite. Se observă, însă, că numai materiile prime (în cea
mai mare măsură) circulă în vrac sau în semivrac, ca produs propriu-zis sau ca sistem
monocomponent, în timp ce semifabricatele (într-o măsură tot mai mare) şi produsele finite (în
ţările dezvoltate în proporţie de 90 – 95 %) circulă ca sistem bicomponent (produsul + ambalajul
individual).
Faptul că marfa modernă se constituie ca sistem bicomponent la care ambele componente se
intercondiţionează organic, determină un nou mod de abordare managerială, atât în fazele de
proiectare până la obţinerea produsului-etalon destinat contractării şi apoi la constituirea loturilor de
marfă, cât şi în fazele distribuţiei şi realizării produsului de piaţă.
Este momentul să facem precizarea că prin produs se înţelege orice obiect rezultat dintr-o
activitate umană, mai mult sau mai puţin monitorizată şi indiferent de scop, în timp ce marfa este,
sau cel puţin trebuie să fie, un produs proiectat şi fabricat în conformitate cu exigenţele şi rigorile
pieţei, pentru a fi transformat în bani şi cu un profit stimulativ într-un interval de timp fezabil.
Comerţul cu mărfuri alimentare presupune existenţa unei structuri sortimentale adecvate de
produse autentice, normale şi sigure, pe de o parte, şi asigurarea unui nivel calitativ acceptat de
către consumatori, la locul, în momentul şi cantitatea cerută de piaţă, pe de altă parte.
Imperativul găsirii acestui echilibru reprezintă esenţa tematicii propuse.
 Comerţul internaţional cu mărfuri alimentare se află sub incidenţa următorilor
factori:
 disponibilităţilor de resurse agro-alimentare şi a fluxurilor lor comerciale internaţionale;
 ridicării gradului de prelucrare a alimentelor, impulsionată fiind de industrializarea rapidă a
sectoarelor de producţie alimentară, apariţia unor noi forme de distribuţie şi dezvoltarea
unor noi forme de consum;
 politicilor alimentare şi nutriţionale promovate la nivel naţional şi internaţional şi care
corijează sau completează efectele politicilor sectoriale şi a celor economice globale;
 utilizării unor mecanisme eficiente de adaptare la exigenţele protecţiei consumatorului.
În condiţiile economiei de piaţă, consumatorul devine axul central al tuturor activităţilor
economice care converg către satisfacerea cât mai deplină a dorinţelor, preferinţelor, necesităţilor şi
exigenţelor sale, această satisfacere fiind esenţa acţiunilor economice realizate. De aceea, cercetarea
şi asigurarea calităţii în general este insistent reclamată de societatea contemporană, după cum
cercetarea şi asigurarea calităţii bunurilor reprezintă o cerinţă expresă a diferitelor sectoare
economice.
La nivelul macroeconomic - naţional, regional şi internaţional - calitatea produselor este
evaluată tot mai mult în strânsă legătură cu calitatea vieţii. La nivel microeconomic, nivelul
crescând al cerinţelor consumatorilor (faţă de caracteristicile nutriţionale ale alimentelor,
caracteristicile toxicologice ale acestora, faţă de latura organoleptică şi estetică, ca şi faţă de
procedeele tehnice utilizate în prelucrare, ambalare), nevoia lor de informare şi educare trebuie să
stimuleze preocupările întreprinzătorilor pentru îmbunătăţirea calităţii mărfurilor alimentare.
Punctul-cheie cu care se confruntă agenţii care operează pe piaţa internaţională a mărfurilor
alimentare este acela de a conjuga corect două atitudini:
 înţelegerea într-o viziune sistemică a produsului alimentar comercializat la nivel de lot, dar
şi ca entitate, ca purtător de energie şi substanţă, satisfacţie şi informaţie, inovaţie şi valoare
economică;
 necesitatea de a asigura calitatea acestuia pentru realizarea sa pe piaţa economică, dar şi în
cadrul celei metabolice a organismului uman, în vederea obţinerii:
 unei maxime integrări a elementelor relaţiei om-ambient natural-ambient artificial;
 unei maxime eficienţe economice, sociale, nutriţionale.
Observând mărfurile contemporane, devine necesară cunoaşterea fenomenologiei
consumului, legată de nevoi, de interese, de procese de schimb, de valoare, prin focalizarea atenţiei,
în mod particular, asupra analizei stadiului nevoilor şi a modului în care se realizează transferul de
valoare.
De regulă, necesităţile consumatorilor sunt fundamentate pe patru elemente logice de
bază, şi anume (figura 1.1):
 logica funcţională: consumatorii îşi construiesc propriile nevoi şi exigenţe pornind de la o
anumită utilitate (destinaţie în consum) nesatisfăcută pe piaţă;
 logica economică: prin achiziţionarea mărfurilor respective, consumatorii doresc să-şi
satisfacă necesităţile în condiţii eficiente de calitate şi de preţ;
 logica diferenţială: fiecare consumator trebuie să aibă libertatea de a alege dintre mai multe
mărfuri similare oferite pe piaţă, pe baza unor criterii de diferenţiere stabilite de acesta;
 logica schimbului simbolic: fiecare marfă achiziţionată trebuie să confere consumatorului un
anumit statut în societate, o anumită apartenenţă socială.
Marfa contemporană prezintă o configuraţie totalizatoare, care include:
• o componentă funcţională – satisface o destinaţie precisă, corespunde unui scop bine
stabilit;
• o componentă instrumentală – circulaţia tehnico-economică a mărfii se bazează pe o
logistică tehnică şi comercială judicios stabilite;
• o componentă estetică – marfa reprezintă un element de mediere între sfera nevoilor şi
oportunităţile sistemului de producţie prin intermediul designului şi esteticii sale;
 • o componentă socială, respectiv determină un anumit nivel de satisfacţie în utilizare şi în
consum, creează preferinţe şi fidelizează consumatorul, îi conferă prestigiu în societate şi îi
asigură un statut social.

NECESITĂŢI

Logica VALOARE
Utilitatea mărfii
funcţională DE ÎNTREBUINŢARE

VALOARE Echivalenţa
Logica economică
DE SCHIMB între marfă şi bani

Logica VALOARE,
Diferenţiere
diferenţială SEMNIFICAŢIE

Logica schimbului Apartenenţă,

SIMBOL
simbolic statut

MARFĂ

Figura 1.1 Elemente de logică pe care se fundamentează necesităţile consumatorului

Calitatea mărfurilor, conform definiţiei dată de SR EN ISO 9000/2001, reprezintă

măsura în care un ansamblu de caracteristici intrinseci îndeplinesc cerinţele.
Integrarea caracteristicilor de calitate corespunzătoare dimensiunilor calităţii mărfii, pe
întregul ciclu de viaţă al acesteia, redimensionează în mod global conceptul de calitate. În condiţiile
concurenţiale de piaţă, aspectul de globalitate a calităţii – calitatea globală – este extrem de
important, întrucât evidenţiază abordarea şi implicarea în realizarea acesteia, atât a factorilor din
mediul extern al întreprinderii, cât şi a celor din mediul intern al acesteia.

Funcţiile produsului alimentar

Produsul alimentar este constituit în marea majoritate a cazurilor dintr-un complex de

substanţe organice şi anorganice necesare organismului uman, alături de care se găsesc substanţe
indiferente şi uneori substanţe antinutriţionale şi dăunătoare, aspecte ce se repercutează asupra
funcţiilor. Prezenţa nutrienţilor în compoziţia chimică îi conferă o serie de proprietăţi ce se
deosebesc fundamental şi calitativ de cele ale produsului nealimentar.
Funcţiile produsului alimentar sunt următoarele: funcţia nutritivă, funcţia plastică,
funcţia energetică, funcţia catalitică, funcţia de protecţie şi de sanogeneză, funcţia terapeutică,
funcţia psihosenzorială şi estetică, funcţia igenico-sanitară, funcţia simbolică.

Funcţia nutritivă este una din cele mai complexe funcţii fiind dată de ansamblul de
substanţe din compoziţia produsului alimentar ce asigură nutrirea organismului uman, respectiv
glucide, lipide, protide, săruri minerale, vitamine, acizi organici şi enzime. Prin intermediul
produsului alimentar, organismul îşi procură substanţele necesare creşterii şi dezvoltării, obţinerii
energiei pentru desfăşurarea proceselor vitale refacerii celulelor şi ţesuturilor.
Funcţia nutritivă este o funcţie dependentă de mai multe variabile:
F(N) = f (G, L, P, SM, V, A, E), în care:
G = reprezintă glucidele din compoziţie;
L = reprezintă lipidele din compoziţie;
P = reprezintă protidele din compoziţie;
SM = reprezintă sărurile minerale din compoziţie;
V = reprezintă vitaminele din compoziţie;
A = reprezintă acizii organici din compoziţie;
E = reprezintă enzimele din compoziţie.
Forma specifică prin care se exprimă funcţia nutritivă a produsului alimentar este valoarea
nutritivă – noţiune complexă prin care se exprimă cea mai importantă funcţie a produsului
alimentar. Este cunoscut faptul că valoarea nutritivă este influenţată nu numai de substanţele din
compoziţia chimică a produsului alimentar, ci şi de alţi factori cum sunt: gradul de prelucrare
tehnologică, denaturarea nutrienţilor şi pierderile cantitative ale acestora în timpul procesului
tehnologic, coeficienţii de asimilare ai trofinelor etc. Modificările şi îmbunătăţirile care au loc în
tehnologia agricolă sau de fabricaţie sub influenţa progresului tehnic, în compoziţia chimică a
materiilor prime agricole, în reţeta produsului alimentar, provoacă modificări şi îmbunătăţiri ale
valorii nutritive, deci şi ale funcţiei nutritive.

Funcţia plastică se manifestă prin aportul pe care îl au unele substanţe din compoziţia
produsului alimentar - protide, substanţe minerale la refacerea celulelor şi ţesuturilor uzate sau
distruse din organismul uman, precum şi în formarea ţesuturilor noi, în special la copii.
Funcţia plastică este deci dependentă de următoarele variabile:
F(Pl) = f (P, SM)
Un rol important în exercitarea acestei funcţii îl au protidele din compoziţia produsului
alimentar a căror structură complexă cuprinde entităţi simple, aminoacizii. Pentru rolul plastic ce-1
îndeplinesc în construcţia organismului uman aminoacizii au fost numiţi "Pietrele de construcţie ale
organismului".

Funcţia energetică se exercită de către produsul alimentar prin furnizarea energiei ce

rezultă din arderea în organism a trofinelor calorigene (lipide, glucide, protide). Funcţia energetică
este dependentă de un grup mai restrâns de variabile şi anume:
F(Eg) = f (L, G, P)
Forma specifică prin care se exprimă funcţia energetică a produsului alimentar este valoarea
energetică care are ca unitate de măsură Kilocaloria (kcal) sau kilojoulul (KJ), conform Sistemului
Internaţional de Unităţi adoptat în 1971 de FAO/OMS.
Stabilirea valorii energetice a unui produs alimentar porneşte de la compoziţia chimică,
respectiv de la conţinutul procentual (g%) în lipide, glucide şi protide care se amplifică cu
coeficienţii calorici ai trofmelor stabiliţi pe cale experimentală.
Valorile coeficienţilor calorici sunt:
• pentru lipide = 9,3 kcal pe gram sau 37,7 kJ;
• pentru glucide şi protide = 4,1 kcal pe gram sau 16,7 kJ.
Un rol important în exercitarea acestei funcţii îl au lipidele şi glucidele din compoziţia
produsului alimentar. Sursă de energie poate fi considerat şi alcoolul etilic, care furnizează 7 kcal/g
şi se găseşte în băuturile alcoolice al căror consum limitat nu poate reprezenta o bază de calcul în
evaluarea raţiei calorice.

Funcţia catalitică constă în acţiunea unor substanţe din compoziţia produsului alimentar
(protide, săruri minerale, vitamine, enzime) ce intervin direct în asimilarea şi dezasimilarea unor
nutrienţi existenţi în produs.
 Funcţia catalitică este deci dependentă de următoarele variabile:
F(Ct) = f (P, SM, V, E)
Protidele exercită această funcţie prin participarea lor la formarea unor enzime intervenind
astfel în desfăşurarea tuturor proceselor vitale ale organismului.
Substanţele minerale îndeplinesc această funcţie catalitică într-un plan destul de cuprinzător
- participând la buna funcţionare a unor glande (iodul pentru glanda tiroidă, zincul pentru pancreas
etc.), sau intrând în constituţia unor vitamine (cobaltul în vitamina B 12) şi enzime; de asemenea
fierul intră în compoziţia hemoglobinei ca principal transportor de oxigen.
Vitaminele şi enzimele sunt factori catalitici care, deşi se găsesc în cantităţi foarte mici,
participă la procesele de formare a diferitelor substanţe de dezvoltare a organismului uman, de
amplificare a celulelor şi refacere a ţesuturilor.

Funcţia de protecţie şi de sanogeneză se manifestă prin acţiunea protectoare ce o

exercită unii nutrienţi din compoziţia produsului alimentar care sunt în acelaşi timp şi generatori de
sănătate pentru organismul uman. Produsul alimentar nu reprezintă numai un element indispensabil
al vieţii, graţie valorii nutritive şi valorii energetice, ci şi un factor de sanogeneză de primă
importanţă. Astfel, protidele din compoziţie intervin în procesul de apărare a organismului contra
microbilor, virusurilor şi a toxinelor acestora şi de asemenea participă la formarea anticorpilor al
căror rol de apărare este primordial. Tot proteinele aduse de produsul alimentar protejează
organismul contra acţiunii toxice a unor substanţe cu care se combină chimic şi pe care le
transformă astfel în substanţe lipsite de nocivitate.
Funcţia de protecţie şi sanogeneză este dependentă de următoarele variabile ale compoziţiei
chimice:
F (PS) = f (P, G, L, SM, V, E).
În ultimul timp literatura de specialitate a evidenţiat pe larg rolul protector al proteinelor,
lipidelor, glucidelor, substanţelor minerale şi vitaminelor, ceea ce constituie o dovadă elocventă a
funcţiei de protecţie şi sanogeneză ce o exercită produsul alimentar în relaţia cu organismul uman.
Întregul proces de realizare a produsului alimentar trebuie să urmărească manifestarea
acestei funcţii astfel încât acesta să genereze şi să întărească sănătatea, să consolideze rezistenţa
organismului, capacitatea acestuia de a se adapta la acţiunea în continuă schimbare a factorilor de
mediu şi să mărească capacitatea muncii umane.

Funcţia terapeutică este exercitată de acele produse alimentare (cereale, legume, fructe
etc.) ce intervin ca adjuvanţi în tratamentul unor afecţiuni; între primele concepţii care au pus în
valoare funcţia terapeutică a produselor alimentare este aceea a lui Hipocrate care a scris şi primele
cărţi despre regimul alimentar la omul sănătos şi bolnav.
Funcţia terapeutică este dependentă de ansamblul de variabile (glucide, lipide, protide, săruri
minerale, vitamine, enzime, acizi organici) din compoziţia produsului alimentar a căror acţiune
sinergică suprimă sau atenuează simptomele unor boli.
F (Tr) = f (G, L, P, SM, V, E, A).

Funcţia psihosenzorială şi estetică a produsului alimentar s-a manifestat încă de la

începutul vieţii umane pe Terra. Ea a evoluat odată cu introducerea progresului tehnic în agricultură
şi industria alimentară. Această funcţie se manifestă prin formă şi mărime, culoare, limpiditate,
consistenţă, aromă şi gust. În selecţia produselor alimentare consumatorul este sedus în majoritatea
cazurilor de dorinţele şi plăcerile pe care i le oferă produsul şi mai puţin de valoarea nutritivă a
acestuia.
În relaţia produs alimentar-ambalaj, ultimul îndeplineşte în raportul cu primul, funcţii
variate: ca mod de organizare, ca exprimare şi manifestare a produsului sau ca reflectare a acestuia.
Aşadar, semnificaţia economico-socială depăşeşte accepţiunea curentă conferită ambalajului; ea
desemnează nu numai funcţiile de protecţie (mecanică, fizică, fizico-chimică, biochimică,
microbiologică) şi de promovare a vânzării, în sensul determinării consumatorilor să parcurgă un
ciclu de stări comportamentale după modelul AIDA (Atenţie, Interes, Dorinţă, Acţiune) culminând
cu acţiunea de cumpărare.
Funcţia psihosenzorială şi estetică este dependentă de un număr destul de mare de variabile:
F (PsEs) = f (G, L, P, SM, Pg, A, Es.amb), în care:
Pg = pigmenţi;
Es.amb = estetica ambalajului.
în realizarea funcţiei psihosenzoriale şi de estetică este necesar a lua în considerare că acest
domeniu stă în atenţia largii opinii consumatoare care reacţionează sensibil la toate transformările
survenite în planul însuşirilor senzoriale şi estetice ale produsului alimentar.

Funcţia igienico-sanitară desemnează proprietatea sine qua non care trebuie să o

îndeplinească produsul alimentar. Pentru a satisface cerinţele alimentaţiei, produsul alimentar
trebuie să-şi aducă aportul nu numai din punct de vedere nutritiv, ci să îndeplinească condiţia de
salubritate (inocuitate), să corespundă din punct de vedere igienico-sanitar. Produsul alimentar nu
trebuie să fie purtător de substanţe nocive generate de nerespectarea normelor de igienă în
tehnologia agricolă, prelucrarea tehnologică, păstrare, transport, manipulare şi desfacere; între
modificările nedorite ce pot apărea în produsele alimentare menţionăm alterarea, poluarea cu
substanţe toxice (metale, pesticide, conservanţi etc.) şi cancerigene, contaminarea cu
microorganisme patogene şi contaminarea radioactivă. În practica industrială, agricolă şi comercială
pot apărea situaţii când produsele alimentare, conţin agenţi nocivi, transformându-se în factori de
subminare a sănătăţii şi de îmbolnăvire.
Funcţia igienico-sanitară este dependentă de un ansamblu de factori specifici şi anume:
F (Igs) = f (A, Stox, Morg, Tox, Ps, Ad, R), în care:
Stox = substanţe toxice; Ps = pesticide;
Morg = microorganisme; Ad = aditivi;
Tox = toxine; R = radionuclizi.

Funcţia simbolică se manifestă prin mesajul pe care îl transmite consumatorului un

produs alimentar, prin care sugerează sau întăreşte denumirea pe care o desemnează, regnul,
atitudinea faţă de consumarea produsului, legătura cu alte produse alimentare, o anumită idee de
consum zilnic, periodic, limitat etc. Funcţia simbolică este indiscutabil legată de funcţia nutritivă şi
de funcţia psihosenzorială.
Precizăm că funcţia simbolică nu trebuie confundată cu expunerea prin simboluri a mărcii
de firmă, de societate comercială etc.
Consumarea produsului alimentar de către oameni se face în raport cu însuşirile nutritive şi
senzoriale ale acestuia, precum şi cu senzaţia de foame, respectiv senzaţia de saţietate. In realitate
înainte de a consuma produsul alimentar se consumă simbolul lui. Acestea sunt temeiurile ce stau la
baza selecţiei produselor alimentare, respectiv valoarea simbolică a alimentului.
Simbolul alimentar este legat şi de alţi factori cum sunt tradiţia şi obiceiurile alimentare
zonale, obiceiurile deprinse în familie, interdicţiile religioase etc.
În unele cazuri, tradiţiile şi obiceiurile alimentare creează preferinţe alimentare ce contravin
alimentaţiei raţionale devenind dăunătoare sănătăţii omului.

1.2. Caracterizarea pieţei mărfurilor alimentare

În ultimele decenii ale secolului trecut s-a produs pe plan mondial o explozie sortimentală a
bunurilor de consum alimentar asociată pe plan cantitativ cu schimbări ponderale între diferite
grupe de alimente. Această explozie sortimentală a generat, odată cu apariţia de noi produse, o
reînnoire completă a alimentelor tradiţionale, cu produse ce au performanţe nutritive din ce în ce
mai ridicate. Acest fapt a determinat profunde mutaţii conceptuale şi criteriale în domeniile
sortimentului, calităţii, distribuţiei şi comercializării mărfurilor alimentare.
 Mărfurile alimentare, indiferent de gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate şi
produse finite) sunt nu numai simple valori de întrebuinţare care fac obiect de comerţ realizate de
piaţa economică, ci şi produse cu însuşiri specifice, destinate a se realiza pe "piaţa metabolică",
după ce ele s-au aflat în prealabil pe piaţa economică. Ele au un specific structural, cantitativ şi
calitativ, care nu trebuie ignorat în nici o împrejurare, sunt produse ingerabile şi au menirea de a
participa efectiv la procesele din organismul omenesc.
Constituind o legătură esenţială a omului cu mediul ambiant şi condiţia de bază a existenţei
sale, alimentele pot acţiona în direcţia desfăşurării normale a metabolismului, material şi energetic,
sau dimpotrivă, pot să-l perturbe, dacă nu răspund anumitor condiţii bine definite.
Având în vedere particularităţile valorii de întrebuinţare a mărfurilor alimentare, de a se
realiza pe "piaţa metabolică" în cea mai convenabilă legătură dintre om şi aliment, în condiţii de
inocuitate sau igienă cât mai înalte, acest specific utilitar diferenţiază net valoarea nutritivă a
alimentelor de valoarea de întrebuinţare a altor mărfuri pe care consumatorul le întrebuinţează sau
consumă "ex corpus".
Evident, pe ambele pieţe acţionează legea cererii şi a ofertei. În cazul "pieţei metabolice"
raportul dintre cererea biologică de nutrienţi şi oferta de nutrienţi implică un echilibru zilnic care
este condiţionat de oferta de alimente şi care nu este totdeauna în echilibru cu cererea de consum
alimentar, atât pe plan cantitativ cât şi pe plan structural.
Corelarea cererii cu oferta de mărfuri alimentare constituie un obiectiv al politicii la nivel
naţional, care excede politica alimentară şi nutriţională în direcţia politicii de protecţie biologică,
economică şi socială a consumatorului.
Accesul consumatorilor zi de zi la alimente, este condiţionat de mecanismele prin care se
formează sortimentul autohton (al producătorilor), complementat cu un sortiment adecvat provenit
din import şi prin care se formează sortimentul comercial la nivelul grosiştilor şi detailiştilor.
Realizarea practică a diversificării sortimentale de către producători implică luarea în
considerare, comensurarea şi dimensionarea nevoilor de consum (evaluate pe segmente detailate de
consumatori şi folosind criterii ştiinţifice de particularizare), a disponibilităţii de resurse materiale,
materiale, financiare şi umane şi de valorificare eficientă a acestora, a potenţialului tehnologic, a
raportului cu concurenţa, a nivelului de calitate şi de preţ al unor produse similare existente pe piaţă.
Extinderea unei linii de produse prin introducerea în fabricaţie a unui nou articol (diferit prin aromă,
culoare, conţinut, mărimea ambalajului) poate avea la bază o strategie novatoare (iaurt degresat, de
exemplu), o strategie de tip “me too” care să copieze produsul unui concurent (iaurt cu arome
diferite) sau “de completare” (o altă mărime a ambalajului).
La nivelul agenţilor economici grosişti şi detailişti se formează sortimentul comercial.
Comerţul cu amănuntul deţine o vastă reţea de magazine (specializate, universale, supermarket-uri,
hipermarket-uri, magazine cu produse de uz curent) care oferă un sortiment de produse ce trebuie să
fie în acord deplin cu aşteptările, în materie de cumpărături, ce caracterizează piaţa-ţintă.
De fapt, sortimentul de produse devine un element-cheie în “bătălia” concurenţială dintre
detailişti care se aseamănă între ei. Detailistul trebuie să decidă asupra lărgimii (îngust sau larg) şi
asupra profunzimii (superficial sau profund) sortimentului pe care îl oferă.
O altă dimensiune a sortimentului de mărfuri este calitatea bunurilor oferite. Clientul este
interesat de calitatea produselor la fel de mult ca şi de gama sortimentală a acestora.
Structura macro- şi microeconomică a sortimentului de mărfuri alimentare presupune
utilizarea metodologiilor şi instrumentelor specifice managementului şi marketingului. Structurarea
macroeconomică pe grupe şi subgrupe de mărfuri alimentare, determinarea volumului şi raportului
dintre acestea constituie o problemă managerială, iar volumul şi structura sorto-tipo-dimensională a
sortimentului de mărfuri alimentare constituie o problemă de marketing. De altfel, marketingul,
managementul şi ştiinţa mărfurilor sunt organic legate de apariţia, circulaţia şi realizarea mărfii pe
piaţă, indiferent dacă aceasta este un produs-entitate sau o mulţime omogenă de produse – lot de
marfă.
 Decisivă este totuşi formarea sortimentului comercial în comerţul în detaliu, care prin reţea,
structură sortimentală şi structură de preţuri variabilă permite accesul direct al consumatorilor la
mărfurile alimentare necesare.
În acest cadru, merită relevată experienţa americană, preluată ulterior şi de către unele state
europene, de a orienta atât agenţii economici implicaţi în producerea şi comercializarea mărfurilor
alimentare, cât şi consumatorii, în scopul realizării unui echilibru în consumul zilnic dintre
principalele grupe de alimente furnizoare de nutrienţi esenţiali, pentru asigurarea unei hrăniri
normale, cu ajutorul unei piramide alimentare1.2
Această primă piramidă a fost rezultatul a numeroase cercetări care se înscriau într-o politică
de promovare a sănătăţii, ale cărei reguli erau reeditate la fiecare cinci ani de Ministerul Sănătăţii.
Forma piramidală a fost aleasă datorită capacităţii sugestive de a ilustra conceptul de varietate, de
moderaţie şi echilibru alimentar. Principalele obiective ale acestui instrument pedagogic erau de a
sistematiza recomandările nutriţionale într-o manieră în care fiecare consumator să poată opera
propria alegere a alimentelor, acoperindu-şi necesităţile de macro- şi micronutrienţi, de a reduce
consumul de lipide, acizi graşi saturaţi, colesterol, zahăr şi sare al populaţiei.
Forma piramidei reuneşte mai multe modele de alimentaţie sănătoasă. Piramida a fost
proiectată pentru a servi în scop educaţional, atât personalului operaţional, cât şi a publicului larg,
însă ulterior s-a constatat că ea este utilă atât în orientarea agenţilor economici implicaţi în
producerea şi comercializarea mărfurilor alimentare, cât şi a consumatorilor, în scopul realizării
unui echilibru zilnic între principalele grupe de alimente furnizoare de nutrienţi esenţiali pentru
asigurarea unei diete normale.
Importanţa piramidei derivă din faptul că ea are un efect mnemotehnic, şi permite nu numai
vizualizarea diferitelor grupe de produse alimentare, dar oferă şi informaţii utile asupra proporţiilor
relative ocupate de aceste grupe pentru atingerea obiectivelor unei alimentaţii sănătoase: alimentele
de la baza acestei structuri geometrice sunt cantitativ cel mai bine reprezentate, cantităţile
diminuându-se odată cu creşterea înălţimii piramidei.
Folosirea unei piramide segmentate se constituie într-o sugestivă modalitate de exemplificare
a ponderii în consumul zilnic a diferitelor grupe de alimente pentru a realiza acest echilibru şi
constituie un model de alimentaţie sănătoasă.
Figura 1.2 prezintă primul model al piramidei alimentare, apărut în SUA, în anul 1992.
Piramida are patru etaje şi aşează la bază pâinea, cerealele, orezul, pastele făinoase, iar la vârf
zahărul, grăsimile şi produsele zaharoase, pe acelaşi nivel.
Această piramidă, devenită clasică, a fost ulterior preluată şi de alte ţări (Belgia, Elveţia,
Canada), dar şi de mari companii producătoare de alimente (Nestlė), care au adus unele modificări
ale modelului iniţial, dezvoltându-l şi adaptându-l specificului naţional.
În consecinţă, au apărut piramide derivate din piramida U.S.D.A., care sunt, practic, adaptări
(variaţiuni) ale actului de nutriţie ale anumitor segmente bine delimitate de consumatori, fără să
aibă anvergura şi perspectiva difuzării pe plan naţional şi internaţional ca piramida clasică, care
validează şi menţine normele de nutriţie F.A.O./O.M.S., ce sunt utilizabile atât din punct de vedere
macroeconomic, cât şi microeconomic.
Cercetările şi evaluările continuă, piramida alimentară fiind încă subiect de critici şi
controverse ridicate de dificultatea de încadrare a unor alimente mixte (pizza, tarte cu fructe, sosuri)
şi leguminoase, absenţa unei diferenţieri între alimentele bogate în lipide sau în zaharoză,
dificultatea evaluării vizuale a porţiilor.

1
A Pyramid Topples at the USDA, in Consumer Reports, A Publication of Consumer Union, USA, 1991
2
 Figura. 1.2 Piramida alimentelor (USDA)
Sursa:United States Department of Agriculture (U.S.D.A.) / United States Department of Health and
Human Services
Monitorizarea necesităţilor exprimate pe piaţa metabolică trebuie să aibă ecou în oferta de pe
piaţa economică pentru a se realiza conexarea celor două tipuri de pieţe, ca o coordonată a
succesului producţiei şi comerţului cu produse alimentare.

1.3. Abordări moderne ale calităţii mărfii alimentare

O problemă care se pune în legătură cu orice produs destinat pieţei este legată de potenţialul
de extindere pe alte pieţe. Există patru categorii de produse între care optează companiile
producătoare, în funcţie de obiectivele, de percepţiile şi de oportunităţile acestora:

 produse locale, respectiv acele produse care prezintă un anumit potenţial numai pe piaţa
internă, naţională;

 produse zonale, respectiv produsele care se adaptează caracteristicilor specifice unor pieţe
naţionale zonale;

 produse multinaţionale/internaţionale, respectiv acele produse cu potenţial de extindere

pe multe pieţe naţionale;

 produse globale, respectiv produsele cu potenţial de desfacere pe piaţa mondială.

În procesul de dezvoltare a produselor pentru pieţele internaţionale şi piaţa mondială,
întreprinderile trebuie să ţină seama de caracteristicile de bază ale produselor proiectate pentru
diferite medii şi pieţe şi de raporturile concurenţiale inerente.
Decizia unui producător de a urma o anumită strategie de produs depinde de trei factori:
măsura în care proprietăţile produsului contribuie sau nu la satisfacerea nevoilor consumatorilor de
pe o nouă piaţă; cerinţele legate de utilizarea produsului; capacitatea clienţilor pieţei ţintă, din
punct de vedere al gradului de informare şi al posibilităţilor financiare, de a cumpăra produsul. Cu
toate că anumite produse pot fi achiziţionate de locuitorii mai multor ţări cu aceeaşi intenţie,
urmărind acelaşi scop, o întreprindere nu trebuie să considere că motivaţia fundamentală de consum
sau de utilizare este identică.
 Planificarea strategiei de produs pe piaţă se face pornind de la trei atribute determinante ale
acestuia: ideea de produs, ambalajul şi marca produsului. Pentru fiecare dintre acestea este
necesară definirea clară a tuturor elementelor menţionate în figura 1.3.

PIAŢA ŢINTĂ

Produs
Distribuţi Promova Preţ
e re

Ideea de Ambalajul Marca de

produs produsului produs

Produsul: Funcţiile ambalajului: Tipul de marcă:

- caracteristici de calitate, clasă - informare, identificare - individuală
de calitate, garanţii - protecţie (conservare) - de familie
- accesorii - promovare - a producătorului
- gamă sortimentală - manipulare, transport - de comerţ
- instalare, instrucţiuni, service
Figura 1.3 Planificarea strategiei de produs

În planificarea strategiei de produs, o întreprindere are de ales între trei mari opţiuni
strategice posibile: inovarea, ameliorarea unui produs existent, imitarea (figura 1.4).

STRATEGIA DE
PRODUS

Produs nou Produs existent

Fără modificări Cu modificări

INOVAŢIE IMITAŢIE ADAPTARE

Figura 1.4 Strategii de produs

Adevăratele inovaţii sunt destul de rare. Doar 10% din produsele lansate pe piaţă, în fiecare
an, sunt cu adevărat noi. Celelalte 90% se află în strânsă legătură cu produsele existente, care sunt
pur şi simplu reformulate. Dacă studiul de piaţă confirmă ideea că produsele comercializate în
prezent nu corespund aşteptărilor tuturor consumatorilor, modificarea sau adaptarea unui produs
deja existent pentru un segment mai larg sau mai puţin larg de consumatori pot fi considerate şanse
reale de succes pe piaţă.
Atunci când piaţa intră într-o fază de creştere, poarta este deschisă tuturor, iar posibilităţile
de a crea o întreprindere printr-o simplă imitare a afacerilor existente sunt numeroase. Pentru a reuşi
să pună în practică o astfel de strategie, întreprinderea are la dispoziţie două alternative: să fie
rapidă şi să fie flexibilă.
 Dezvoltarea unui produs „universal”, care poate fi vândut la nivel global cu modificări
minore în funcţie de specificul diferitelor ţări, devine o cerinţă care se conturează din ce în ce mai
vizibil în portofoliul de activităţi al marilor companii producătoare.
Spectrul larg de avantaje şi de beneficii, tangibile şi intangibile, pe care un cumpărător le
capătă odată cu achiziţionarea şi utilizarea produsului, îl determină pe distribuitor să denumească
produsul ca fiind produs total (produs extins).
În prezent, cea mai mare concurenţă se manifestă la nivelul produsului îmbunătăţit.
Producătorii încearcă să atragă consumatorul nu doar satisfăcându-i trebuinţele şi interesele
primare, ci şi încântându-l prin serviciile suplimentare oferite. Fiecare îmbunătăţire atrage după sine
şi cheltuieli suplimentare, motiv pentru care companiile producătoare trebuie să cerceteze dacă
consumatorii sunt dispuşi să plătească diferenţa de preţ.
Se constată, tot mai mult, că aceste avantaje suplimentare oferite de produsul îmbunătăţit
devin avantaje aşteptate de către consumatori. Astfel, întreprinderile concurente trebuie să
identifice alte caracteristici ale produsului, alte modalităţi de reţinere a atenţiei consumatorului, să
descopere noi avantaje care să le distingă oferta pe piaţă.
Succesul multor mărfuri pe piaţă se datorează mai mult unor caracteristici intangibile ale
acestora decât caracteristicilor materiale: o băutură nealcoolică este „răcoritoare”,de exemplu. Ca
urmare, marfa este definită mai mult prin imaginea pe care şi-o formează consumatorii despre
aceasta pe piaţă decât prin caracteristicile sale fizice.
Calitatea mărfii este extrem de importantă, dar este probabil şi cel mai greu de construit
dintre toate atributele acesteia. Consumatorii, deseori, nu cad de acord asupra a ceea ce înseamnă
calitate, indiferent dacă este vorba de un produs simplu sau un preparat complex. Gusturile
personale sunt foarte importante.
În concluzie, ansamblul factorilor interni şi externi aplicabili unei organizaţii, care
influenţează calitatea produselor sale, determină conturarea mai multor condiţii esenţiale pe care
trebuie să la îndeplinească o marfă:
 marfa trebuie să satisfacă o necesitate, o utilitate sau un scop bine definit, ca reflectare a
unei nevoi sociale, a unei dorinţe sau aşteptări;
 marfa trebuie să satisfacă cerinţele standardelor şi specificaţiilor tehnice aplicabile pieţei
pe care urmează să fie comercializată şi utilizată şi să respecte cerinţele acestora privind
realizarea nivelului tehnic solicitat;
 proiectarea, fabricaţia, comercializarea şi utilizarea mărfii trebuie să respecte cerinţele
legale ale societăţii;
 marfa trebuie să fie disponibilă la termenul, la locul şi în cantitatea solicitată, la un preţ
competitiv;
 obţinerea mărfii, având un anumit nivel calitativ, trebuie să se realizeze în condiţiile unui
profit corespunzător;
 caracteristicile de calitate ale mărfii trebuie să fie mai performante faţă de concurenţă;
 producţia şi circulaţia tehnico-economică a mărfii trebuie să fie derulate în condiţiile
respectării cerinţelor unui sistem de management al calităţii.
 2. REGLEMENTĂRI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE
PRIVIND CALITATEA PRODUSELOR ALIMENTARE

Obiective:
Dobândirea de cunoştinţe privind:
deontologia comerţului internaţional cu mărfuri alimentare;
particularităţi ale standardizării mărfurilor alimentare;
obiectivele şi priorităţile securităţii consumatorului;
abordările conceptuale vizând securitatea alimentară;
structura şi direcţiile de acţiune ale politicilor agro-alimentare;
asigurarea protecţiei consumatorului de alimente.

2.1 Deontologia comerţului internaţional cu mărfuri alimentare

Ţinând cont de faptul că numeroase ţări nu posedă o infrastructură adecvată pentru a asigura
controlul alimentelor astfel încât să se protejeze sănătatea consumatorilor contra pericolelor pe care
acestea ar putea să le prezinte şi contra fraudelor, Comisia Codex Alimentarius a adoptat în cea de-a
13-a sesiune a sa (decembrie 1985), Codul deontologic al comerţului internaţional cu bunuri
alimentare.
În redactarea Codului, Comisia Codex Alimentarius a pornit de la câteva premise esenţiale:
 o alimentaţie adecvată, inofensivă, de calitate din punct de vedere al salubrităţii şi loialităţii
este indispensabilă pentru a ajunge la un nivel de viaţă acceptabil. Această cerinţă este
proclamată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la 10
decembrie 1948 şi conform căreia se precizează: ”Orice persoană are dreptul la viaţă, la
libertate, la securitatea persoanei sale. Orice persoană are dreptul la un nivel de trai
îndestulător pentru a-şi asigura sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale, în special cu
privire la alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală, precum şi la serviciile
sociale necesare”;
 mărfurile alimentare constituie articole de bază ale comerţului internaţional, calitatea lor
fiind stabilită prin uzanţe comerciale, legislaţii alimentare, precum şi practici de control a
alimentelor din diferite ţări;
 achiziţionarea alimentelor absoarbe o parte substanţială din veniturile consumatorilor, în
special a persoanelor cu venituri mici care constituie grupa cea mai vulnerabilă şi pentru
care garantarea unor produse fără pericol şi protecţia împotriva practicilor comerciale
neloiale îmbracă o importanţă capitală;
 în lumea întreagă există preocupări crescânde faţă de inocuitatea alimentelor şi
contaminarea acestora prin poluare, faţă de falsificări şi alte practici comerciale neloiale,
faţă de pierderile de alimente şi în general faţă de ameliorarea calităţii produselor
alimentare şi a stării de nutriţie a populaţiei;
 o serie de state nu dispun încă de o legislaţie alimentară şi de o infrastructură de control al
alimentelor suficient de bine puse la punct pentru a le permite protejarea, în mod convenabil,
a importatorilor lor şi împiedicarea pătrunderii de alimente periculoase sau de proastă
calitate;
  Organizaţia Mondială a Comerţului, prin instrumentele sale, reprezintă un mijloc adecvat în
reglementarea comerţului internaţional.
Pornind de la obiectivele principale ale Comisiei Codex Alimentarius (protejarea sănătăţii
consumatorilor şi asigurarea loialităţii practicilor folosite în comerţul alimentar, ca şi facilitarea
schimburilor internaţionale de produse alimentare datorită elaborării şi analizării definiţiilor şi
exigenţelor referitoare la produse alimentare), se consideră că un cod deontologic al comerţului
internaţional cu alimente s-ar putea constitui într-un cadru general acceptat în vederea realizării unei
cooperări mondiale practice şi efective pentru atingerea scopurilor enunţate.
Codul stabileşte reguli deontologice pentru toţi cei ce participă la comerţul alimentar
internaţional. Principiul de bază al activităţii comerciale mondiale cu bunuri alimentare trebuie să
fie acela al dreptului fiecărui consumator la alimente inofensive, de calitate salubră şi loială, la
protecţie contra practicilor comerciale neloiale.
Accesul la comerţul internaţional este interzis tuturor produselor alimentare care conţin sau
poartă o substanţă într-o cantitate considerată toxică sau în orice alt mod periculoasă pentru
sănătate, care constă în întregime sau parţial într-o substanţă alterată, descompusă, vătămătoare sau
străină sau în orice alt mod improprie consumului uman, care sunt falsificate, etichetate sau
prezentate într-o manieră falsă, înşelătoare, care sunt vândute, preparate, ambalate, depozitate sau
transportate pentru comercializare în condiţii neigienice.
Comisia Codex Alimentarius recomandă elaborarea şi aplicarea unor norme alimentare
naţionale specifice şi adaptate, având în vedere faptul că cel mai bun mod de a uniformiza protecţia
consumatorilor şi de a asigura comercializarea ordonată a produselor alimentare constă în
acceptarea normelor alimentare elaborate de ea sau în adaptarea celor naţionale la aceste
recomandări internaţionale. Conform Codului deontologic, produsele alimentare trebuie să facă în
permanenţă obiectul unor practici igienice raţionale, asemănătoare cu cele descrise de codurile de
utilizare elaborate în cadrul Comisiei.
Alte dispoziţii particulare ale Codului se referă la:
 etichetarea produselor alimentare preambalate şi a celor vândute în vrac;
 utilizarea şi comercializarea aditivilor alimentari;
 limitarea conţinutului de reziduuri de pesticide, de contaminanţi microbiologici sau de altă
natură prezenţi în alimente;
 iradierea alimentelor şi controlul alimentelor iradiate.
Răspunzând obiectivelor pentru care a fost creată Comisia Codex Alimentarius şi scopurile
pentru care a fost elaborat Codul deontologic al comerţului internaţional cu produse alimentare,
principiile generale şi particulare ale acestui document trebuie să stea la baza schimburilor
comerciale cu alimente dintre state, ca ansamblu de reguli şi uzanţe etice care le reglementează,
luându-se în seamă, fără îndoială, evoluţia factorilor ce ţin de igienă, de inocuitate şi de comerţ în
general. Participanţii la comerţul internaţional cu produse alimentare se consideră legaţi moral prin
codul respectiv angajându-se voluntar în susţinerea aplicării sale în interesul general al societăţii.

2.2. Particularităţi ale standardizării mărfurilor alimentare

Întotdeauna s-a dorit apărarea intereselor şi sănătăţii consumatorilor, atât faţă de produsele
autohtone, cât şi faţă de cele din import. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv a fost indispensabilă
încercarea de a elabora standarde alimentare internaţionale care să răspundă şi cerinţelor ridicate de
exportatori şi exigenţelor impuse de către importatori.
O perioadă de timp standardele au fost privite ca un instrument mai mult sau mai puţin de
reglementare obligatorie a calităţii produselor, motiv pentru care, treptat, a apărut şi s-a accentuat o
contradicţie între dinamica progresului tehnico-ştiinţific şi economic şi caracterul stagnant al
prescripţiilor de calitate mărginite uneori la indicatori nesemnificativi sau limitanţi. Expansiunea
economică pe plan mondial, tendinţele integraţioniste şi de liberalizare a circulaţiei produselor în
Piaţa Unică Europeană au dat un impuls puternic afirmării unor noi concepţii privind
standardizarea.
 Definiţiile standardelor oferite de către Ghidul I.S.O.-C.E.I. 2:1996, Directiva europeană
83/189 revizuită şi decretul francez din 26 ianuarie 1984 pot fi sintetizate astfel: “Standardul este
un document scris, accesibil publicului, stabilind o regulă evolutivă a jocului referitoare la liniile
directoare sau la specificaţiile tehnice, a cărui respectare nu este obligatorie, elaborat fiind de un
organism recunoscut într-un cadru care permite să intervină acordul tuturor părţilor interesate,
destinat unei aplicări repetate şi continue şi având în vedere avantajul optim al comunităţii în
ansamblul ei”. Astfel, apare necesitatea câtorva precizări pe marginea şi în sprijinul acestei
definiţii3:
-un standard este cu atât mai eficient cu cât este utilizat de un număr de factori cât mai mare;
-standardul nu are caracter obligatoriu, fiind menit să organizeze în mod coerent relaţiile
dintre agenţii economici şi factori interesaţi; el redă de fapt un acord liber consimţit între parteneri;
-este indispensabil ca standardul - ca “regulă a jocului” - să poată evolua funcţie de
progresul tehnic şi de evoluţia pieţei;
-cu toate că nu are aplicare obligatorie, nu se exclude faptul că poate fi luat în considerare ca
prezumţie de conformitate cu exigenţele esenţiale definite prin directivele comunitare în cadrul
“noii apropieri” europene şi că tribunalele pot să se refere la acesta ca regulă a jocului, în general
admisă, într-un context profesional dat;
-standardul este elaborat de un organism recunoscut care poate fi naţional sau internaţional.
Această recunoaştere îi este conferită de autorităţile publice prin contract, printr-un document
legislativ sau o reglementare sau, mai simplu, prin partenerii economici. Organismul de
standardizare trebuie să beneficieze de independenţă şi de suficientă neutralitate (mai ales în raport
cu organizaţiile producătorilor). Organismele de standardizare care prezintă aceste caracteristici
sunt, în primul rând, organismele naţionale membre ale I.S.O.;
-standardul, prin caracterul lui partenerial, îşi exprimă originalitatea sa; acesta este unul din
elementele care fundamentează forţa sa practică;
-aplicarea continuă şi repetată este caracteristica ce diferenţiază standardul de documentele
particulare care stabilesc specificaţii acceptate pentru o singură utilizare;
-standardul este un instrument de raţionalizare economică, aducând elemente de transparenţă
şi claritate în tranzacţii. Existenţa standardelor favorizează factorii economici dependenţi unii de
alţii în ceea ce priveşte compatibilitatea produselor. În sfârşit, standardul permite o mai bună
identificare a calităţii produsului.
Standardele, aplicate corect, facilitează tranzacţiile comerciale internaţionale, dar pot deveni
bariere în calea comerţului dacă între ele există diferenţe semnificative de la o ţară la alta. Utilizarea
standardelor în facilitarea comerţului internaţional depinde în mare măsură de încrederea pe care
cumpărătorul o acordă declaraţiei producătorului privind asigurarea conformităţii produselor sale cu
specificaţiile standardului, precum şi de gradul de recunoaştere a procedurii de evaluare a
conformităţii.
În contextul prezentului capitol se face distincţie între noţiunea de reglementare tehnică şi
noţiunea de standard. Noţiunea de „reglementare tehnică” se referă la standardele a căror
aplicare are caracter obligatoriu, iar ţările le adoptă pentru a proteja sănătatea, a asigura
securitatea populaţiei şi a prezerva mediul înconjurător, iar noţiunea de „standard” este utilizată
pentru a se face referire la standardele adoptate pe bază voluntară.
Ambele categorii de noţiuni includ specificaţii cu privire la caracteristicile
tehnico-funcţionale de calitate ale produsului, metodele de prelucrare şi de producţie care
influenţează caracteristicile produsului, terminologia şi simbolurile utilizate, cerinţele privind
ambalajul, transportul şi etichetarea produsului.
Utilitatea standardelor se poate rezuma la următoarele efecte pozitive: un efect de
raţionalizare a economiei, un efect de promovare a comerţului internaţional, un efect de dezvoltare a
participării factorilor interesaţi (producători, consumatori, distribuitori, administraţii), un efect de
realizare şi diferenţiere a calităţii bunurilor şi serviciilor şi în sfârşit, dar nu în ultimul rând, un efect
de protecţie a consumatorilor.
3
Conform studiului întreprins în cadrul A.F.N.O.R. privind rolul şi locul standardizării în domeniul agroalimentar
 Efectele pozitive aşteptate de la standardizare pot fi contrazise prin anumite inconveniente
care sunt adesea invocate: frânarea inovaţiei, banalizarea produselor, slăbirea puterii de decizie a
întreprinderilor, bariere în calea schimburilor prin publicarea standardelor naţionale.
În cadrul unei politici de standardizare adaptate, este necesar deci, a se găsi modalităţile prin
care aceasta ar putea fi cu adevărat eficientă.

Standardizarea produselor alimentare la nivel internaţional – organizaţii:

• Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) este o federaţie mondială de
organisme naţionale de standardizare (comitete membre ale ISO). Elaborarea standardelor
internaţionale este, în general, încredinţată comitetelor tehnice ale ISO. Organizaţiile internaţionale
guvernamentale şi neguvernamentale care întreţin legături cu ISO participă, de asemenea, la lucrări.
Condusă şi organizată de către ISO, standardizarea internaţională, la fel ca şi lucrările
Codex, are drept scop facilitatea schimburilor de mărfuri şi de servicii la nivel mondial.
Rezultatele lucrărilor ISO se materializează prin publicarea de standarde internaţionale care
sunt sau nu preluate în diferite ţări membre ale ISO, fie direct, fie prin retranscriere.
În domeniul agroalimentar ISO a elaborat: seria T-34 pentru produse agricole alimentare
(cereale şi leguminoase, fructe şi legume proaspete, fructe şi legume deshidratate, grăsimi animale
şi vegetale, condimente, ceai, cacao, cafea, lapte şi produse lactate, derivate), seria TC-66 pentru
articolele de ceramică destinate a veni în contact cu bunurile alimentare, precum şi standarde
legate direct de activitatea de informare a consumatorilor, şi anume seria TC-73- probleme ale
consumului (mărcile de conformitate cu normele şi etichetarea), TC-145- simboluri grafice şi
pictograme şi TC-122 - ambalaje.
În cadrul activităţii de standardizare a ISO, o atenţie crescândă a fost consacrată elaborării
metodelor standardizate de încercări a aptitudinii de utilizare a bunurilor de consum (MNEA
- Methods normalisees d’essais d’aptitude a l’emploi des biens de consumation).

• Comisia Codex Alimentarius FAO/OMS a fost creată în 1963 şi se află sub dublul
patronaj FAO/OMS. Participarea la activitatea acestui organism este deschisă tuturor membrilor şi
membrilor asociaţi ai FAO şi OMS, precum şi altor naţiuni care îşi exprimă această dorinţă.
Codex Alimentarius reprezintă o colecţie de standarde alimentare internaţionale adoptate şi
prezentate într-o manieră uniformă, stabilite în vederea protejării sănătăţii consumatorilor şi
asigurării loialităţii în comerţul cu bunuri alimentare. Conţine, de asemenea, prevederi cu caracter
consultativ sub forma codurilor de utilizare, a directivelor şi a altor recomandări pentru realizarea
scopurilor Comisiei. Publicarea acestora are drept ţel coordonarea şi promovarea elaborării şi
stabilirii unor definiţii şi exigenţe faţă de alimente, în vederea armonizării lor şi a facilitării
comerţului internaţional.
Standardele Codex pot fi considerate drept specificaţii tehnice internaţionale prin includerea
lor în contracte internaţionale pentru a defini calitatea minimă a mărfurilor ce constituie obiectul
unui contract sau prin luarea lor în considerare la elaborarea standardelor sau reglementărilor
naţionale asupra mărfurilor alimentare.

• Grupul de lucru CEE/ONU pentru standardizarea produselor alimentare şi îmbunătăţirea

calităţii urmăreşte prin activitatea sa promovarea dezvoltării industriale şi comerciale prin
încurajarea armonizării internaţionale a standardelor şi a reglementărilor tehnice, prin eliminarea şi
reducerea progresivă a obstacolelor tehnice din calea comerţului şi prin promovarea cooperării
ştiinţifice şi tehnologice, graţie elaborării politicilor de standardizare şi activităţilor conexe.
O deosebită importanţă se acordă standardizării produselor perisabile. Standardele
CEE/ONU pentru produse perisabile reprezintă o armonizare a standardelor naţionale în vigoare.
România, în calitatea sa de membru CEE/ONU şi-a însuşit politica de standardizare a
produselor alimentare şi îmbunătăţire a calităţii şi participă activ la lucrările de standardizare ale
Grupurilor de experţi CEE/ONU, atât în calitate de ţară elaboratoare, cât şi pentru susţinerea
punctelor de vedere care prezintă interes în facilitatea exportului cu aceste produse.
 • Comitetul European de Standardizare (CEN) regrupează instituţii europene naţionale
de standardizare din cadrul Uniunii Europene, făcând faţă unei cereri crescânde de în vederea
aplicării “noii apropieri de referire la standarde”.
Standardele europene, considerate uneori standarde armonizate, trebuie să fie preluate în
mod obligatoriu de colecţiile de standarde naţionale. Aceste standarde se substituie deci
standardelor naţionale cu acelaşi subiect , chiar dacă acest lucru nu se aplică şi pentru alte standarde
cu caracter internaţional (de exemplu, cele ale ISO).

• Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a fost instituită în

anul 1960 şi are ca obiectiv promovarea politicilor privind: dezvoltarea puternică a economiei şi
creşterea nivelului de viaţă în cadrul ţărilor membre, în contextul unei stabilităţi financiare;
dezvoltarea relaţiilor economice între ţările membre şi ţările nemembre; dezvoltarea comerţului
mondial pe baze nediscriminatorii, conform obligaţiilor internaţionale.
În cadrul acestei politici, OCDE desfăşoară o importantă activitate de standardizare (în
domeniul legumelor şi fructelor proaspete), standardele elaborate de către acest organism având o
structură diferită de cele ale Comisiei Codex Alimentarius FAO/OMS şi cele ale ISO cu care OCDE
se află în relaţii de complementaritate.

România (membră a Organizaţiei Internaţionale de Standardizare şi a Comisiei Codex

Alimentarius), deţine: standarde de produse alimentare (pentru majoritatea produselor),
standarde de metode de prelevare a probelor şi de metode de analiză şi încercări, standarde
privind condiţiile de depozitare, ambalare, manipulare, transport, elaborate în cadrul programelor
de standardizare pentru standardele române de către comitetele tehnice de standardizare.
În accepţiunea Ordonanţei de Guvern nr.39/1998 privind activitatea de standardizare
naţională în România, standardul reprezintă: “documentul stabilit prin consens şi aprobat de un
organism recunoscut, care prevede, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, prescripţii sau
caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine
într-un context dat”.
În România se elaborează trei categorii de standarde: standarde române (SR), care se
aplică la nivel naţional; standarde profesionale (SP) care se aplică în anumite domenii de
activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale legal constituite, care le-au elaborat; standarde de
firmă (SF), care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi al altor persoane
juridice care le-au elaborat.
Standardele române referitoare la protecţia vieţii, protecţia sănătăţii, securităţii muncii şi
protecţiei mediului înconjurător au caracter obligatoriu. Caracterul de obligativitate pentru alte
standarde române se stabileşte odată cu aprobarea lor de către ASRO (Asociaţia de Standardizare
din România), pe baza avizului ministerelor sau al altor organe interesate. Standardele române care
nu intră în categoria celor de mai sus, nu au caracter obligatoriu.

3. Securitatea consumatorului: obiective şi priorităţi

3.1 Abordări conceptuale vizând securitatea alimentară

Securitatea alimentară are diferite accepţiuni în literatura de specialitate:

 vizează asigurarea accesului pentru toată lumea şi în mod permanent la hrana necesară unei
vieţi active şi sănătoase;
 urmăreşte asigurarea disponibilităţii alimentelor;
 implică asigurarea şi respectarea dreptului oricărui om de a se hrăni, precum şi dorinţa de a
avea o alimentaţie sănătoasă (aport nutritiv ridicat);
  implică existenţa unor mecanisme de prevenire şi gestionare a crizelor.
Securitatea alimentară poate fi cuantificată ca reprezentând cantitatea de alimente necesare
unui individ, exprimată în unităţi fizice, convenţionale şi în trofine (substanţe nutritive), pentru
a-i asigura acestuia echilibrul fiziologic şi a-i acoperii cele 3 raţii de consum: raţia de
întreţinere; raţia de creştere; raţia de activitate.
Organismele specializate ale ONU stabilesc obiective prioritare menite să asigure
securitatea alimentară şi să garanteze sănătatea populaţiei, orientate către:
 satisfacerea nevoilor nutriţionale ale populaţiei, prin intervenţii şi orientări spre piaţă a
diferitelor activităţi şi fluxuri care au loc de-a lungul filierelor agroalimentare sau numai a
anumitor componente ale acestora;
 rezolvarea într-o manieră cât mai echilibrată a problemei alimentare;
 promovarea unor sisteme agroalimentare integrate la nivel naţional şi, în măsură crescândă,
la nivel regional.

Indicatorii securităţii alimentare:

• Consumul alimentar/locuitor – se măsoară la scară naţională prin disponibilităţile
energetice alimentare medii, în kcal/zi/locuitor;
• Disponibilităţile zilnice de trofine/locuitor;
• Disponibilitatea alimentară /locuitor (alimente destinate consumului uman direct);
• Repartiţia disponibilităţilor alimentare în interiorul unei ţări.
La nivel mondial, prezintă interes următorii indicatori:
 Producţia mondială de cereale;
 Producţia mondială animalieră;
 Producţia mondială de peşte şi produse marine;
 Stocurile de cereale;
 Preţurile cerealelor.

Indicatori sintetici ai securităţii alimentare, dintre care amintim:

 raportul dintre stocul de cereale şi consumul de cereale la nivel mondial;
 raportul dintre disponibilităţile de produse agroalimentare ale principalilor exportatori şi
cererea de consum a populaţiei;
 variaţia producţiei de cereale în marile ţări importatoare;
 variaţia producţiei de cereale în ţările cu venituri scăzute şi cu deficit alimentar;
 variaţia preţurilor la importul produselor agroalimentare.
În acest sens, asigurarea securităţii alimentare trebuie să pornească de la identificarea unei
serii de premise referitoare la: capacitatea de cumpărare a consumatorilor; potenţialul agricol al
unei ţări; nivelul atins în asigurarea securităţii alimentare; gradul de stabilizare a veniturilor etc., în
vederea soluţionării acestora.
Măsuri pentru îmbunătăţirea securităţii alimentare:
 îmbunătăţirea cunoştinţelor în domeniul nutriţional;
 creşterea producţiei de alimente;
 îmbunătăţirea sistemului de distribuţie a alimentelor;
 îmbunătăţirea sistemului de depozitare a alimentelor;
 îmbunătăţirea siguranţei alimentelor.

3.2 Politici agro-alimentare: structură şi direcţii de acţiune

Politici agro-alimentare au drept scop satisfacerea nevoilor alimentare şi nutriţionale ale
populaţiei, prin intervenţii asupra fluxurilor şi activităţilor ce au loc de-a lungul filierelor
agro-alimentare. Acestea au două componente:
 - politicile agricole;
- politicile în domeniul alimentaţiei.
Politicile agricole reprezintă ansamblul deciziilor privind obiectivele fundamentale în
domeniul agriculturii.
Deşi au existat preocupări pentru starea de nutriţie a populaţiei din cele mai vechi timpuri,
abia către mijlocul secolului trecut s-au pus bazele ştiinţifice şi instituţionale ale politicilor în
domeniul alimentaţiei. Acestea nu au fost posibile până ce nutriţia omului nu s-a individualizat ca
domeniu ştiinţific de sine-stătător, descoperite fiind fundamentele biochimice ale acţiunii
vitaminelor şi elementelor minerale şi descifrându-se tot mai profund secretele metabolismului
corpului omenesc.
Politicile în domeniul alimentaţiei sunt reprezentate de un ansamblu coerent de obiective,
priorităţi, principii, norme şi decizii adoptate şi aplicate de factorii şi instituţiile investite cu
competenţele necesare pentru a asigura întregii populaţii condiţiile economico-sociale cuvenite unei
alimentaţii raţionale şi indispensabile statutului nutriţional, care să conducă la o stare bună a
sănătăţii individuale şi publice.
Politicile în domeniul alimentaţiei cuprind: politcile alimentare şi politicile nutriţionale.
Necesitatea adoptării de politici alimentare şi nutriţionale este axiomatică, dar numai politica
respectivă în sine nu este suficientă. Realizarea ei depinde de fundamentarea sa realistă, pe baze
ştiinţifice, precum şi de integrarea sa în procesul existenţei umane, respectiv înscrierea în
obiectivele de dezvoltare economico-socială a societăţii.
Pe plan mondial, exemplul ONU este cât se poate de argumentativ. În programele ONU
pentru dezvoltare economico-socială au fost integrate politicile alimentare şi nutriţionale adoptate
de către cele două organisme ale sale, specializate în domeniu: FAO şi OMS.
Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO) este o instituţie specializată, ale cărei
principale obiective sunt: “ridicarea nivelului nutriţiei şi condiţiilor de viaţă ale populaţiilor,
ameliorarea randamentului producţiei şi eficacităţii repartiţiei tuturor produselor alimentare şi
agricole, ameliorarea condiţiei populaţiilor rurale şi contribuţia la dezvoltarea economiei
mondiale”4.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) are ca ţel fundamental “de a duce popoarele la
cel mai înalt nivel de sănătate”5.
Desigur, activitatea OMS nu s-a cantonat doar în domeniile de strictă specialitate pentru
sănătate, ci s-a extins şi asupra problemelor conexe acesteia. OMS a întreprins împreună cu FAO şi
cu alte organizaţii internaţionale un ansamblu de măsuri, inclusiv în sfera preocupărilor privind
alimentaţia şi nutriţia.
Trebuie să facem distincţie între politicile alimentare şi cele nutriţionale.
În fundamentarea politicilor alimentare şi nutrţionale sunt utilizate normele de nutriţie ale
populaţiei, care pot servi la evaluarea volumului şi structurii necesarului în alimente–bază,
respectiv resurselor agro-alimentare necesare pentru a fi transformate în alimente direct ingerabile.
De asemenea, pe această bază se pot stabili volumul şi structura nutrienţilor necesari.
Acest fapt are importanţă deosebită în conturarea şi stimularea unei politici agricole în
vederea creării disponibilităţilor de materii prime agro-alimentare.
 Politica alimentară generează două direcţii de intervenţii: una referitoare la
aprovizionarea şi calitatea produselor, iar cealaltă se raportează direct la consumator şi
capacitatea sa de consum.
Aşadar, politicile alimentare reprezintă ansamblul de măsuri guvernamentale de ordin
legislativ, normativ, administrativ şi financiar care au în vedere obiective definite în prealabil. Dacă
obiectivul este asigurarea unei calităţi şi a unui nivel de consum necesar şi suficient pentru întreaga
populaţie, politicile alimentare pot fi reprezentate de ansamblul de intervenţii sectoriale (agricole,

4
“Politique alimentaire et nutritionnelle”, FAO, Rome, 1969, pp. 80-81
5
Conform Constituţiei OMS, art.1 în “Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile sale specializate – documente
fundamentale”, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 463
industriale, comerciale, de distribuţie, de alimentaţie etc.) şi intervenţii globale coerente la nivelul
componentelor sectoriale ale complexului agro-alimentar.
Politicile alimentare, stricto-sensu, reprezintă intervenţiile guvernamentale care vizează
restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate insuficienţei sau excesului. Obiectivul lor îl
reprezintă asigurarea populaţiei cu alimente corespunzătoare din punct de vedere calitativ, cantitativ
şi al igienei.
Politicile nutriţională vizează asigurarea unui echilibru între trebuinţele fiziologice de
consum alimentar şi aportul de nutrienţi pentru satisfacerea acestora. Obiectivele lor vizează:
ameliorarea calităţii şi cantităţii raţiilor alimentare; protecţia consumatorilor; reducerea riscurilor
privind sănătatea.
Politica nutriţională are în vedere corijarea insuficienţei în consumul unui anumit factor
nutritiv, cum ar fi vitamina A, fierul sau iodul. Corectarea carenţelor vitaminice prin distribuirea de
vitamine sau adăugarea iodului în sarea de bucătărie pot reduce malnutriţia, evitând însă abordarea
adevăratelor cauze ale sărăciei.
Ca urmare, principalul instrument de intervenţie al politicilor agricole şi alimentare, în
măsură să garanteze securitatea alimentară, îl reprezintă elaborarea unor măsuri de protecţie a
consumatorilor, cum ar fi de exemplu acordarea de subvenţii pentru consumatori privind asigurarea
accesului la hrană, în special al populaţiei cu venituri reduse.

3.3 Protecţia consumatorului de alimente

În anul 1957, la semnarea Tratatului de la Roma de constituire a Comunităţii Economice

Europene, mişcarea consumatoristă europeană era încă la începuturile ei şi nu se impusese în
peisajul social, pentru a fi luată în considerare de către autorităţi. Prima abordare a necesităţii de a
se elabora o politică privind protecţia consumatorilor a avut loc în anul 1972, în cursul unei reuniuni
la Paris a şefilor de state şi de guverne din ţările membre UE, cu ocazia primirii de noi membrii în
alianţă (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda).
Abia în anul 1975, s-a adoptat primul „Program Preliminar al Comunităţii Europene
privind Protecţia şi Informarea Consumatorului”, care a stabilit elementele fundamentale ale unei
politici de protecţie a consumatorilor, valabile şi în prezent. În anul 1981, a fost adoptat un al doilea
program, care a avut ca rezultat o serie de Directive Europene privind protecţia consumatorilor, în
domenii cum ar fi: publicitatea înşelătoare, comerţul la distanţă, siguranţa produselor, creditul de
consum, serviciile oferite de agenţiile de turism etc.
Protecţia consumatorului a devenit o problemă de anvergură mondială din momentul în care
au fost adoptate "Principiile directoare pentru protecţia consumatorului" de către Adunarea
Generală a ONU, prin Rezoluţia nr. 39/248 din 9 aprilie 1985, care reprezintă documentul de
bază în acest domeniu. Aceste Principii directoare permit asigurarea unui cadru utilizabil în
elaborarea şi consolidarea politicii şi legislaţiei naţionale pentru protecţia consumatorului
încurajând, totodată, cooperarea internaţională.
Principiile Directoare urmăresc asigurarea condiţiilor care permit realizarea drepturilor
fundamentale ale consumatorilor. Pentru asigurarea acestor drepturi, guvernele din ţările membre
ONU sunt chemate să adopte măsurile corespunzătoare, în plan legislativ – prin asigurarea
reglementărilor specifice, în plan instituţional – prin crearea instituţiilor care să urmărească
respectarea prevederilor legale în domeniu şi în plan social – prin manifestarea concretă a
disponibilităţii de dialog cu reprezentanţii societăţii civile.
Acest important document recunoaşte primatul necesităţilor legitime ale consumatorului şi
care să constituie, conform legii, politica de protecţie a consumatorului, în beneficiul tuturor
sectoarelor şi a întregii populaţii.
Se subliniază realizarea în principal a unei protecţii a consumatorului faţă de pericolele care
afectează sănătatea şi siguranţa lui, accesul consumatorilor la informaţii corecte, care să permită
acestora să facă o alegere potrivit dorinţelor şi necesităţilor personale, educarea consumatorilor,
posibilitatea unei despăgubiri efective a consumatorului.
 În acest spirit se subliniază necesitatea elaborării unor reglementări prin care să se asigure că
bunurile produse de către fabricanţi sunt demne de încredere pentru orice utilizare prevăzută sau o
altă utilizare normală. Aceste reglementări trebuie să vizeze pe toţi cei responsabili pentru bunurile
aduse pe piaţă în calitate de distribuitori (furnizori, exportatori, importatori, grosişti, detailişti etc.),
aceştia trebuind să asigure ca în toată perioada, în care se află în patrimoniul fiecăruia, aceste bunuri
nu sunt modificate şi nu devin periculoase prin manipulări sau depozitări incorecte.
Pe de altă parte, consumatorii trebuie să fie instruiţi pentru o utilizare corespunzătoare a
bunurilor şi trebuie să fie informaţi despre riscurile în care sunt implicaţi, chiar prin folosirea
prevăzută a bunurilor sau prin altă utilizare normală a acestora.
Totodată, guvernele sunt chemate să încurajeze o circulaţie liberă a informaţiilor corecte
privind toate problemele referitoare la bunurile de consum şi a modalităţilor pentru promovarea
vânzărilor şi a altor practici comerciale, datorită cărora consumatorul beneficiază de o protecţie
adecvată.
Documentul ONU recomandă guvernelor să realizeze şi să promoveze elaborarea şi
aplicarea de standarde, care să corespundă nivelelor naţionale sau internaţionale privind siguranţa şi
calitatea bunurilor de consum, asigurându-le în acelaşi timp o publicitate corespunzătoare, precum
şi crearea condiţiilor de testare şi de certificare a siguranţei calităţii şi performanţelor principalelor
bunuri de consum. Concomitent, se recomandă şi un cadru adecvat de educare şi informare a
consumatorului, din care să nu lipsească aspecte importante ale protecţiei sale, cum sunt, de
exemplu:
 sănătatea, alimentaţia, prevenirea îmbolnăvirilor datorate unui aliment conceput greşit,
prevenirea falsificării alimentelor;
 riscurile legate de consumul produselor;
 etichetarea produselor, cu precizarea tuturor detaliilor necesare consumatorului;
 cadrul legislativ de protecţie şi dezdăunare a consumatorului etc.
În sfârşit, documentul ONU recomandă guvernelor ca atunci când îşi formulează politicile şi
programele naţionale privind alimentaţia să ţină cont de nevoile tuturor consumatorilor privind
siguranţa alimentelor şi să sprijine cât mai mult posibil şi adoptarea standardelor emise de Comisia
Codex Alimentarius FAO/OMS, sau în absenţa lor, a altor standarde general acceptate pe plan
internaţional.
Principiile Directoare conţin o serie de recomandări explicite adresate agenţilor economici,
în ceea ce priveşte raporturile lor cu beneficiarul final al activităţii acestora – consumatorul
individual. Totodată, acestea prevăd o sumă de elemente pe care trebuie să le îndeplinească marfa
pentru a satisface, într-o măsură rezonabilă, aşteptările consumatorilor. Pachetul de măsuri
recomandate guvernelor, menite să asigure protecţia vieţii şi a sănătăţii consumatorilor, are ca
subiect marfa oferită spre comercializare, denumită în conţinutul documentului „produs” sau „bun
de consum”.
Astfel, prin obiectivele vizate de Principiile Directoare se urmăreşte să se faciliteze
producerea şi distribuirea de mărfuri corespunzătoare nevoilor şi dorinţelor consumatorilor şi în
conformitate cu cerinţele pieţei. Principiile Directoare se referă, în mod concret, la următoarele
domenii: siguranţa în consum, promovarea intereselor economice ale consumatorilor, adoptarea de
standarde privind siguranţa în utilizare şi calitatea bunurilor de consum, asigurarea condiţiilor de
distribuţie pentru bunurile de consum esenţiale, asigurarea posibilităţilor de compensare a daunelor
suferite de consumatori, realizarea de programe pentru educarea şi informarea consumatorilor,
realizarea de programe pe domenii speciale, cum sunt alimentele, apa, medicamentele.
În România, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) este organul
de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului, care coordonează şi
realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor. În subordinea ANPC sunt
plasate instituţii executive pentru verificarea conformităţii produselor cu standardele, cum sunt:
Comisariate Judeţene pentru Protecţia Consumatorilor, Centrul Naţional pentru Încercarea şi
Expertizarea Produselor (LAREX), dotate cu reţele proprii de laboratoare.
 Asociaţiile pentru protecţia cumpărătorilor sunt considerate acele asociaţii constituite,
conform legii, ca persoane juridice şi care – fără a urmări realizarea de profit pentru membrii lor –
au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor
în general.

4. VALENŢELE NUTRIŢIONALE ALE PRODUSELOR

ALIMENTARE BRUTE ŞI PROCESATE

Obiective:
Dobândirea de cunoştinţe privind:
compoziţia chimică generală a alimentelor;
sfera de cuprindere a aditivilor alimentari;
valoarea nutritivă a alimentelor, metodologia determinării acesteia şi a modalităţilor
de declarare.

4.1. Compoziţia chimică generală a alimentelor

Alimentele sunt formate din substanţe a căror natură, număr şi proporţie se diferenţiază de la
o grupă de produse la alta sau chiar de la produs la produs. Substanţele componente se pot clasifica
după modul cum ajung în produsele alimentare în trei grupe:
 substanţe native: se găsesc în mod natural în materiile prime;
 substanţe încorporate (adăugate): se adaugă din diverse raţiuni legate de reţetă, de
modelarea unor proprietăţi, de procesul tehnologic sau de asigurarea unei anumite stabilităţi
produsului final;
 substanţe accidentale: pătrund în mod întâmplător în produsele alimentare.
Substanţele native sunt previzibile, cunoscute, controlabile.
 pot fi substanţe anorganice (apa, substanţele minerale) şi organice (glucide, lipide,
proteine, acizi organici, substanţe colorante, vitamine, enzime etc.).
Substanţele încorporate sunt admise din punct de vedere al legislaţiei sanitar - igienice în
anumite doze şi pentru anumite categorii de alimente.
 sunt previzibile - se poate verifica dacă administrarea lor în produs s-a făcut în doza admisă
şi sunt controlabile.
 sunt cunoscute sub numele de aditivi alimentari care pot fi: substanţe organoleptizante
(îndulcitori, aromatizanţi), substanţe tonifiante, conservanţi, antioxidanţi, substanţe
antiseptice, gelifianţi etc.
Substanţele accidentale sunt aleatorii şi se referă la toate substanţele străine mai mult sau mai
puţin toxice care afectează inocuitatea alimentelor. Există standarde internaţionale obligatorii şi
voluntare care reglementează dozele admise de substanţe străine în produsele alimentare.
 În produsele alimentare pot pătrunde în mod accidental pesticide (insecticide, ierbicide),
contaminanţi, toxine, radionuclizi.
Acestea sunt reprezentate de: pesticide rămase în produsele alimentare din materiile prime,
substanţe provenite din utilaje şi ambalaje, substanţe rezultate în urma procesului de interacţiune în
timpul fabricării, păstrării sau conservării alimentelor şi de alte substanţe determinate de poluarea
materiilor prime alimentare.
 Contaminanţii reprezintă substanţele chimice sub formă de emisii de gaze, aerosoli,
substanţe eliberate din utilaje şi ambalaje, substanţe gazoase.
 Micotoxinele (metaboliţi ai mucegaiurilor) - provoacă uşor intoxicaţii acute fără să fie
depistată uşor cauza.
 Radionuclizii pot pătrunde în produsul alimentar în urma unor accidente ale obiectivelor
termo- şi electronucleare, prin împrăştierea sau proasta depozitare a deşeurilor radioactive.
Conţinutul într-o substanţă oarecare din produs se poate exprima astfel:
 grame substanţă per 100 g produs sau %;
 miligrame substanţă per 100 g produs sau mg %;
 micrograme pe 100g produs;
 părţi per million (ppm).

Ecuaţia compoziţiei chimice generale a alimentelor se prezintă astfel:

100 g P.A. = APĂ + Substanţă uscată (S.U.)

 Apa
 Apa este un element constitutiv şi necesar tuturor organismelor vii. Omul are nevoie zilnic
de 2-3 l de apă pentru a-şi asigura echilibrul hidric al organismului.
 Conţinutul de apă din produsele alimentare influenţează proprietăţile acestora, respectiv
consistenţa, stabilitatea, reprezentând un criteriu în aprecierea calităţii acestora.
 Apa potabilă este consumată ca atare, există în alimente pe cale naturală, intră în structura
unor reţete ale produselor alimentare sau este folosită ca agent tehnologic.
Pentru a fi utilizată apa trebuie să îndeplinească o serie de criterii de calitate, trebuie să prezinte
maximă puritate, să fie potabilă.
Condiţiile de potabilitate ale apei sunt următoarele:
 să fie incoloră, transparentă, inodoră, relativ insipidă, să nu conţină substanţe
chimice organice sau de altă natură peste limita maximă admisibilă de standardele
obligatorii;
 să fie lipsită de microorganisme patogene şi relativ patogene;
 microflora saprofită să fie limitată strict la un număr foarte redus;
 să aibă compoziţie acceptabilă în săruri de calciu care imprimă aşa - numita duritate
a apei.
 Apa ca agent tehnologic nu influenţează conţinutul de apă al produsului, dar facilitează
obţinerea lui.
 Calitatea produselor alimentare este influenţată de calitatea apei: substanţele străine din apă
odată pătrunse în produsele alimentare rămân în acestea, chiar dacă în cursul procesului
tehnologic apa migrează din produs.
Apa reprezintă elementul cel mai dinamic din compoziţia alimentelor.
 Apa se găseşte în diferite proporţii în produsele alimentare. Conţinutul de apă în produsele
alimentare variază în limite foarte largi (0,1 - 95%).
Exemple:
 conţinut mic de apă: unele produse rafinate (zahăr, ulei comestibil, grăsimi animale topite):
0,1 - 15%; pulberile alimentare (produse deshidratate: lapte praf, ouă praf): 3 - 6% apă;
biscuiţii şi produsele de patiserie uscată: 8 -12%; legume deshidratate: 10 - 12%; paste
făinoase: 12 -13%; fructe uscate: 18 - 22%; pâine (produse de panificaţie): 23 - 48%;
 conţinut mare de apă: fructe proaspete: 75 - 95%; legume: 65 - 95%; lapte: 87 - 90%; bere:
86 - 91%, carne: 58 - 74%; peşte: 62 - 84%.
Apa influenţează consistenţa sau vîscozitatea produselor alimentare şi stabilitatea la păstrare.
 În standardele de produse alimentare, apa a fost selectată drept caracteristică de calitate,
nominalizată fie prin conţinutul de apă, fie prin umiditatea produsului.
 Se exprimă în procente, ca limită maxim admisă (% max) sau interval de variaţie
procentuală.
 La produsele lichide se determină conţinutul de substanţă uscată solubilă.
 La sucurile naturale, la pastele de legume şi fructe, siropuri se determină gradul
refractometric.
 Substanţele minerale
 se găsesc în toate produsele alimentare cu excepţia celor rafinate, unde se află sub formă de
urme.
 se găsesc în număr foarte mare în produsele alimentare, dar în cantităţi foarte mici.
 se regăsesc pe cale naturală în materiile prime vegetale şi animale. În anumite cazuri se
adaugă substanţe minerale în produsele alimentare ca aditivi alimentari, pentru echilibrarea
valorii nutritive.
Substanţele minerale native se pot clasifica din punct de vedere cantitativ în trei grupe:
 macroelemente: Ca, P, K, Na, Mg; conţinutul lor se exprimã în %;
 microelemente: Fe, I, Mn, F, Zn, Sn; conţinutul lor se exprimă în mg%;
 ultramicroelemente: U, Ra, Th (elemente de radioactivitate naturală); conţinutul lor se
exprimă în ppm.

Fiecare element chimic este implicat în metabolismul mineral al corpului omenesc, dar la o
supradoză prezintă toxicitate.
 Dozele zilnice necesare pentru anumite elemente minerale sunt următoarele: Ca: 0,8 - 1,4 g;
P: 0,8 - 1,5 g; Na: 4 - 5 g; K: 2 - 3 g; Fe: 8 – 28mg; Mg: 0,6 - 0,7 mg.
În standarde conţinutul de substanţe minerale este selecţionat drept caracteristică de calitate
sub denumirea de cenuşă (%).

cenuşă totală = cenuşă netă + cenuşă insolubilă în HCl 10%

(substanţe minerale) (impurităţi minerale)

Unele elemente minerale cum sunt: cuprul, plumbul, staniul, zincul, arseniul sunt nocive şi
în consecinţă, în standarde se interzice sau se limitează prezenţa lor în alimente.

 Glucidele
• Sunt substanţe de natură organică;
• Principalul rol în organism – rol energetic: 1g de glucide prin ardere în organism furnizează
4,1 kcal.
• Influenţeză stabilitatea produselor alimentare şi acceptabilitatea de către consumatori.
• Conţinutul de glucide reprezintă o caracteristică de calitate importantă pentru produse ca
mierea, zahărul, produse zaharoase, sucuri de fructe, lichioruri.
În standarde, conţinutul de glucide se exprimă sub formă de:
- Zahăr total
- Zahăr direct reducător, ambele în % zahar invertit.
Se prevăd valori maxime sau minime, în funcţie de produs şi de semnificaţia indicatorului.
Exemple:legume: 1,5 - 5,6 %; fructe: 5 - 17, 18 %; cereale, leguminoase: 50 - 85%; lapte: 5
- 5,8 %.
Glucidele se clasifică în funcţie de complexitatea moleculei şi de proprietăţi:
 monoglucide:
o pentoze: arabinoza, xiloza, riboza;
o hexoze: glucoza, fructoza, galactoza;
 oligoglucide:
o diglucide: zaharoza, maltoza, lactoza;
o triglucide: rafinoza;
 poliglucide:
o amidonul, glicogenul, inulina, celuloza.
 Glucidele cu moleculă mică (hexoze-glucoza,fructoza-, diglucide-zaharoza) prezintă o
serie de proprietăţi:
 gustul dulce cu intensitate variabilă: zaharoza: 1 (100%); glucoza: 0,74 (74%); fructoza:
1,7 (170%); zahărul invertit: 1,4 (140%); maltoza: 0.4 (40%); lactoza: 0,16 (16%);
 fermentescibilitatea: capacitatea unor glucide cu moleculă mică ca sub acţiunea unor
microorganisme să fie transformate în alte substanţe: alcool etilic, acid lactic, acid citric etc.;
 higroscopicitatea: determină aviditatea la vaporii de apă din atmosferă a unor produse
alimentare. Cea mai higroscopică glucidă este fructoza, urmează apoi în ordine
descrescătoare zahărul invertit, glucoza, iar cea mai stabilă glucidă la acţiunea vaporilor de
apă atmosferici este zaharoza;
 caramelizarea;
 solubilitatea în apă.

 Lipidele
 Conţinutul de lipide reprezintă o caracteristică de calitate pentru produse ca unt,
mezeluri, carne, lapte, brânzeturi.
 Reprezintă o grupă eterogenă de substanţe naturale - sunt esteri ai alcoolilor cu acizi
graşi superiori.
 Sunt insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici.
 Au rol energetic: 1g de lipide prin ardere în organism furnizează 9,3 kcal.
 Sunt prezente în organisme vegetale şi animale.
 Sunt solvenţi pentru vitaminele liposolubile: A,D,E,K.
Clasificare:
 simple: alcool + acizi graşi (gliceride-trigliceridele, steride-colesterol);
 complexe: alcool + acizi graşi + alte substanţe (lecitinele din categoria fosfatidelor).
Acizii graşi mai răspândiţi în produsele alimentare sunt următorii:
 nesaturaţi: oleic, linoleic, linolenic;
 saturaţi: palmitic, stearic.
Acizii graşi nesaturaţi conferă fluiditate gliceridelor până la temperaturi sub 0 0C. Acizii
graşi saturaţi determină starea solidă a gliceridelor până la temperatura de 30-500C.
În produsele alimentare conţinutul de lipide variază astfel: cereale: 1,2 - 1,5 %; (ovăz: 4%,
porumb: 4 - 6 %); făină: 1%; orez alb: 0 - 1 %; legume: 0,1 - 0,2 %; fructe: 0,2 - 0,4 % (alune,
migdale, nuci - 67%); leguminoase: 2 - 3 %; seminţele de leguminoase: soia - peste 20%, arahide -
peste 45%; lapte: 3 - 4 % (3,5 - 4,5 % în funcţie de rasă); ouă: 1 - 5 %; carne: 2 - 45 % (în funcţie de
specie, sistem de furajare); peşte: 2 - 24 %.
Conţinutul de lipide din produsele alimentare de origine vegetală la nivel de materii prime
este foarte redus (cu câteva excepţii). În produsele de prelucrare cantitatea de lipide variază ca
urmare a extragerii sau adăugării acestora. Adăugarea de lipide se face pentru modificarea anumitor
proprietăţi reologice sau pentru modelarea valorii nutritive.
Principalele modificări ale lipidelor cu implicaţii asupra proprietăţilor şi păstrării produselor
alimentare sunt:
 hidroliza: gliceridele se disociază în acizi graşi şi glicerină; glicerina este solubilă în apă şi
prezintă gust dulce;
 sicativitatea: capacitatea unui ulei ca aplicat în strat subţire pe o suprafaţă, în contact cu
aerul atmosferic, să formeze o peliculă –linoxina – la început moale şi elastică, dar cu
tendinţă de rigidizare în timp. Această proprietate este utilizată la fabricarea vopselelor pe
bază de ulei, dar are implicaţii şi în transportul uleiurilor vegetale în vrac.
În produsele alimentare întâlnim uleiuri vegetale:
- sicative: de in, cânepă;
- semisicative: de seminţe şi sâmburi de fructe din zona temperată (floarea soarelui,
germeni de porumb, seminţe de dovleac, soia);
 - nesicative: măsline, migdale, cocos.
 degradarea grăsimilor sub acţiunea unor factori din mediul extern: râncezirea, degradarea
pirolitică, seuficarea.
La stabilirea şi analizarea calităţii produselor alimentare, conţinutul de lipide reprezintă una
dintre caracteristicile de calitate, prescrisă în standarde sub formă de: grăsime brută (%); grăsime
raportată la substanţă uscată (S.U.).

 Protidele
• substanţe organice azotate (au în compoziţie azot).
• substanţe cu rol plastic - formarea şi regenerarea ţesuturilor corpului omenesc.
• au rol energetic, dar acesta trebuie să fie secundar:1g de protide prin ardere în organism
furnizează 4,1 kcal.
• conţinutul de proteine = caracteristică de calitate pentru lapte, brânzeturi, produse din carne.
• standardele prevăd valori minim admise – proteină totală sau brută.
• proporţia din alimente variază de la 0,3% la 40%.
Protidele ca substanţe proteice sunt substanţe alcătuite din aminoacizi. Din punct de vedere
al importanţei pentru corpul omenesc există aminoacizii sunt grupaţi în:
 esenţiali: fenilalanina, leucina, izoleucina, lizina, metionina, treonina, triptofanul, valina;
 relativ esenţiali: arginina, histidina;
 neesenţiali (sintetizabili de organism).
Protidele prezintă o foarte mare varietate de compuşi şi practic sunt foarte greu de clasificat
şi determinat ca substanţe entitate. Se apelează de aceea la determinarea cantităţii de proteină totală
(cantitatea de protide). Aceste substanţe conţin carbon, hidrogen, oxigen şi întotdeauna azot.
Protidele după compoziţie se grupează astfel:
 holoproteide (alcătuite numai din aminoacizi);
 heteroproteide (în molecula proteică se găseşte şi o grupare neproteică).
Printre proprietăţile reprezentative ale protidelor se evidenţiază:
• capacitatea de hidratare (imbibiţia) reprezintă capacitatea unui corp proteic, de a lega apă în
proporţie de până la 300%. Această proprietate este valorificată la fabricarea pastelor
făinoase (capacitatea de hidratare 28 - 30 %), la fabricarea produselor de panificaţie
(capacitatea de hidratare 45 - 54 %), la obţinerea unor preparate din carne capacitate de
hidratare redusă; poate fi mărită prin adăugarea de polifosfaţi în saramură de la 20% spre
50% chiar până la 100% (excesul de polifosfaţi în saramură este suplinit şi cu amidon).
• Denaturarea chimică sau termică;
• Denaturarea fizică.
• Hidroliza proteinelor se produce în trepte. Fiecare produs de hidroliză imprimă anumite
proprietăţi. Hidroliza în trepte se produce foarte controlat la fabricarea brânzeturilor, de aici
şi marea diversitate sortimentală a brânzeturilor. Maturarea cărnii şi a peştelui se bazează de
asemeni pe această proprietate; are loc cu modificarea gustului (amărui până la dulceag, gust
de carne sau de cauciuc) şi definitivarea proprietăţilor alimentelor. Hidroliza în trepte este
utilizată şi la obţinerea unor supe concentrate, concentrate alimentare diverse etc.
Prin descompunerea substanţelor proteice datorită prelucrării tehnologice, condiţiilor de
păstrare sau acţiunii unor factori externi se formează în produse amoniac. De aceea, amoniacul
reprezintă o caracteristică de calitate ce indică prospeţimea produselor de origine animală.
În alimente există şi substanţe azotate anorganice – nitriţi, nitraţi - utilizaţi în industria
cărnii cu dublu scop: menţinerea unui colorit cât mai apropiat de cel natural al cărnii şi ca substanţă
conservantă; se acumulează în plante ca urmare a îngrăşămintelor administrate în exces (ex.
creşterea cantităţii de nitriţi şi nitraţi în legume).
Evaluarea calităţii produselor alimentare din punct de vedere al conţinutului în protide se
face cu ajutorul următorilor indicatori:
 • conţinutul în proteină brută, în %; la o serie de produse trebuie să aibă o valoare minimă de
acceptabilitate;
• conţinutul în proteină netă, în %;
• raportul între azotul proteic (Np) şi azotul neproteic (Nn); azotul neproteic este format din
aminoacizi, amine, amide, dipeptide; la produsele maturate cantitatea de Nn este mai mare;
azotul total (Nt) este dat de suma dintre Np (97 - 99 %) şi Nn (1 - 3 %).
• azotul uşor hidrolizabil: permite evaluarea stabilităţii substanţelor proteice din produsele
alimentare prin identificarea proporţiei de amoniac; în standarde se exprimă în mg%.
• conţinutul de nitriţi şi nitraţi, în %: permite evaluarea igienei produsului.

 Acizii
Acizii se clasifică în:
• acizi organici: formic (fragi, zmeură), malic, succinic (fructe necoapte), tartric (struguri),
citric, acetic şi lactic (rezultă ca urmare a unor fermentaţii);
• acizi anorganici: ortofosforic (sub formă de săruri acide sau liber când este folosit pentru
acidularea unor produse zaharoase pe bază de caramel şi chiar la unele băuturi răcoritoare) şi
carbonic.
Proprietăţile gustative ale acizilor sunt foarte variate. Există un prag de percepţie al gustului
acru (aciditatea gustativă). Acest prag de percepţie reprezintă cantitatea minimă de acid dizolvat
care provoacă percepţia gustativă de acru.
Acizii se deosebesc foarte mult din punct de vedere al efectului gustativ. Cel mai pur gust
acru îl are acidul citric, urmat în ordine descrescătoare de acidul tartric (uşoară astringenţă),
succinic, lactic, acetic. Există substanţe care accentuează gustul acru (substanţe acide asociate cu
substanţe tanante) care intensifică gustul real până când poate deveni inacceptabil pentru
consumator.
Anumiţi acizi extraşi din materii prime diverse folosesc drept aditivi alimentari: de ex.,
acidul citric şi acidul tartric se folosesc ca sare de lămâie.
În produsele alimentare aciditatea influenţează nu numai proprietăţile organoleptice, ci şi
alte proprietăţi cum sunt cele care reflectă stabilitatea produselor alimentare.
Unii acizi pot fi şi agenţi de conservare: lactic, acetic. Aceştia inhibă microflora de
putrefacţie.
Controlul asupra acizilor şi acidităţii, felului şi mărimii acidităţii produselor alimentare
vizează atât nivelul calităţii cât şi stabilitatea produselor alimentare în timpul păstrării.
Acizii şi aciditatea reflectă nu numai calitatea în momentul terminării proceselor de
fabricaţie, dar şi evoluţia calităţii produsului alimentar în timpul păstrării.
Aciditatea se exprimă prin intermediul următorilor indicatori:
 Aciditate titrabilă, exprimată prin proporţia acidului predominant: reflectă aciditatea fixă.
- fructe citrice: proporţia acidului citric;
- fructe din zona temperată: proporţia acidului malic;
- legume lactoacide: proporţia acidului lactic.
 Aciditatea titrabilă, exprimată în grade de aciditate.
 Aciditatea activă sau pH-ul: pentru unele produse alimentare prospeţimea se situează sub
valoarea 6 a pH-ului (de ex., carnea proaspătă are pH-ul 5,6).
 Aciditatea volatilă: se exprimă prin aciditatea titrabilă a acizilor volatili separat faţă de
aciditatea fixă (de ex., la băuturile slab şi moderat alcoolice - proporţia de acid acetic).

 Coloranţii
Coloranţii sunt substanţe care în cantităţi extrem de reduse contribuie la nuanţa coloristică a
produselor alimentare. Fără acestea, produsele alimentare ar fi albe sau incolore şi ar lipsi
atractivitatea prin culoare.
 Coloranţii pot fi nativi (preexistenţi în materiile prime), rezultaţi din procesele de prelucrare
şi păstrare, adăugaţi sau incorporaţi.
Coloranţii nativi se găsesc cu precădere în produsele de origine vegetală, reprezentanţi
fiind:
 coloranţi carotenoidici: caroten (culoare portocalie), licopen (culoare roşie), xantofilă
(culoare galbenă); ei se găsesc în morcovi, roşii etc.
 coloranţi clorofilieni: clorofila a (colorit verde deschis, prăzuliu), clorofila b (colorit verde-
albastru).
 coloranţi antocianici (antocianine): culoarea variază de la roşu spre roz - violaceu la
albastru închis; se găsesc în legume frunzoase (culoarea variază de la verde - galben spre
verde - închis ca urmare a proporţiei între pigmenţi), varza roşie. În funcţie de pH aceşti
coloranţi îşi modifică culoarea. De exemplu, zeama de varză roşie prin adaos de bicarbonaţi
de sodiu capătă o coloraţie albastră, iar prin adaos de acid citric sau acid acetic o coloraţie
roşu aprins.
Principalii coloranţi din carne şi produsele din carne sunt hemul din hemoglobină şi
mioglobina.
Coloranţii rezultaţi din procesele tehnologice sunt de două feluri:
 produşi de caramelizare: caramelul; prezintă coloraţie brună; aceştia se formează prin
degradarea termică a glucidelor; se prepară şi distinct pentru colorarea produselor
alimentare; produsele de culoare brună conţin caramel: berea brună, berea neagră, unele
produse zaharoase;
 melanine sau melanoide; prezintă, de asemenea, coloraţie brună în diferite nuanţe, care se
formează prin interacţiunea dintre zaharurile reducătoare şi acizii sau aminoacizii; apar în
produsele de panificaţie, laptele concentrat (când nu a fost bine prelucrat).
Coloranţii încorporaţi (adăugaţi) sunt coloranţi extraşi din alte materii prime faţă de cele
alimentare sau din subproduse, deşeuri din industria alimentară, precum şi coloranţi de sinteză –
aditivi alimentari/coloranţi. Pentru uz alimentar sunt selectaţi coloranţi artificiali; legislaţia noastră acceptă următorii coloranţi:
tartrazina (galben) E 102, orange S (portocaliu) E 110, albastru patentat (albastru) E 131, azorubina (roşu) E 122, ponceau 4R (roşu) E 124,
indigotina (albastru) E 132, ponceau 6R (roşu) E 126, eritrozina (roşu) E 127, verde acid briliant (verde) E 142, negru briliant BN (negru) E 151.
Regula de colorare a produselor alimentare este ca să fie utilizaţi numai coloranţi admişi
legal şi acceptaţi pe plan naţional şi internaţional, să fie pregătiţi înainte de utilizare.
Există domenii nominalizate de utilizare a pigmenţilor de sinteză, stabilite prin Normele de
igienă şi sănătate publică privind alimentele. Colorarea nu se face pentru a masca defectele de
calitate sau un fenomen degradativ, ori alterarea produselor.
Din punct de vedere legal există obligaţia să se declare pe etichete sau ambalaje coloranţii
utilizaţi şi acceptaţi prin normele igienice sau sanitare.

 Vitaminele
Vitaminele sunt substanţe cu rol catalitic care controlează o serie de procese metabolice şi
fiziologice. Sunt necesare în cantităţi foarte mici (2-5 mg/zi) cu excepţia vitaminei C (50 mg/zi -
doza necesară, 60-75 mg/zi - doza recomandată).
Atunci când necesarul organismului este acoperit prin vitamine, starea de sănătate a
organismului este normală. Dacă aportul este redus faţă de necesar apare hipovitaminaza, dacă
lipsesc vitaminele apare avitaminoza care se manifestă cu boli cronice degenerative. Aceste
fenomene sunt specifice dacă sunt raportate la o anumită vitamină: hipovitaminaza PP, avitaminoza
PP (pelagra), avitaminoza C (scorbut), împiedicarea depunerii Ca în sistemul osos (rahitism) prin
lipsa parţială a vitaminei D.
Sunt substanţe foarte eterogene din punct de vedere chimic, reunite într-o singură grupă de
substanţe după efectul fiziologic pe care îl au.
Vitaminele solubile în grăsimi (liposolubile) sunt: A, D, E, K şi mai recent vitamina F
(acizi graşi polinesaturaţi).
Vitaminele hidrosolubile sunt: B1, B2, B6, B12, C, P, PP.
 În normele de nutriţie apar numai vitaminele A, D, B1, B2, C şi PP.

4.2. Sfera de cuprindere a aditivilor alimentari

Aditivii alimentari sunt substanţe adăugate în produsele alimentare cu scopul de a le

modifica sau crea anumite proprietăţi, a facilita anumite operaţii de prelucrare, a asigura o anumită
stabilitate în timp. Numărul acestor substanţe este relativ mare şi sunt admise legal în diferite ţări pe
baza unui nomenclator acceptat pe plan internaţional.
Fiind substanţe mai rar extrase din materii prime naturale, dar de multe ori de sinteză şi fiind
în acelaşi timp relativ neconvenţionale, cerinţele de ordin igienic sunt foarte mari. Acceptarea lor de
către structurile de specialitate internaţionale şi naţionale presupune supunerea lor unor teste privind
efectul asupra organismului omenesc pe termen scurt, mediu şi lung.
Avizarea şi punerea în circulaţie a unor aditivi se va face cu maximum de informare şi
cunoaştere.
Lista completă a aditivilor alimentari, conform Directivei 79/111/ CEE utilizată pe plan
european, cuprinde următoarele categorii de aditivi:
1. Coloranţi
2. Conservanţi
3. Antioxidanţi
4. Emulsifianţi/ emulgatori
5. Agenţi de îngroşare
6. Gelifianţi
7. Stabilizanţi
8. Relevatori de gust
9. Acidifianţi
10. Corectori de aciditate
11. Antiaglomeranţi
12. Amidon modificat
13. Edulcorant artificial
14. Afânător chimic
15. Agent de încapsulare
16. Săruri de topire
17. Agent pentru tratamentul făinii
Conform codificării internaţionale, coloranţii ocupă poziţiile E100...181. Conservanţii
ocupă poziţia a doua în Codul Internaţional, respectiv E 200... (nu toate poziţiile din Cod sunt
completate). Antioxidanţii ocupă poziţia a treia: E 300..., iar amelioratorii poziţia a patra E 400...
(emulsifianţi, gelifianţi, plastifianţi). De exemplu, E 251 – produsul conţine azotat de sodiu; E 250 –
produsul conţine azotit de sodiu; E 301 – produsul conţine ascorbat de sodiu; E 450 – produsul
conţine polifosfaţi de sodiu şi potasiu.
Pentru fiecare aditiv alimentar este stabilită doza admisă pe unitatea de produs şi produsele
la care sunt admişi aditivii (nu este cunoscut încă efectul sinergetic al utilizării aditivilor alimentari
în asocieri multiple).
Complexitatea reţelei, respectiv a ingredientelor esenţiale şi facultative măreşte posibilitatea
utilizării unei game mai mari a aditivilor. În standardele de produse sunt nominalizate şi stabilite
concentraţiile maxime admise, acestea fiind variabile în funcţie de natura produsului pentru care se
utilizează.
Restricţii severe sunt impuse produselor alimentare destinate sugarilor, copiilor de vârstă
mică, precum şi produselor alimentare dietetice, concentraţia lor maximă fiind exprimată la 100 ml
sau 100 g produs gata pentru consum.
În continuare, prezentăm succint câteva tipuri de aditivi alimentari.
 Conservanţii alimentari asigură prelungirea duratei de păstrare, a stabilităţii produselor
alimentare. Au acţiune bacteriostatică – împiedică multiplicarea microorganismelor şi bactericidă –
distrug microorganismele.
Principalii conservanţi alimentari admişi prin normele de igienă ale alimentelor sunt: acidul
benzoic şi sărurile sale de K, Na, Ca; acidul sorbic şi sărurile sale de K, Na, Ca; acidul propionic şi
sărurile sale de K, Na, Ca şi nitraţii de Na, K.
Antioxidanţii alimentari sunt substanţe care asigură stabilitatea grăsimilor şi a produselor
alimentare ce conţin grăsimi cu excepţia untului (la care nu se admite folosirea lor).
Acţiunea antioxidantă se datorează faptului că aceste substanţe au capacitate mărită de a
lega oxigenul comparativ cu gliceridele sau acizii graşi nesaturaţi, care leagă mai greu oxigenul, de
exemplu : tocoferolul alfa şi substanţele de sinteză (galatul de propil, octil sau duodecil). Anumite
substanţe chimice măresc efectul antioxidant al acestor substanţe (substanţe sinergetice): acidul
citric, acidul ascorbic etc. Efectul sinergetic se datorează blocării metalelor care favorizează
râncezirea grăsimilor.
Aromatizanţii alimentari cuprind substanţe naturale sau sintetice foarte variate utilizate
pentru potenţarea aromei, gustului produselor alimentare care nu conţin arome sau acestea sunt în
cantităţi insuficiente.
Aromele naturale provin din fructe, putându-se recupera în timpul proceselor tehnologice, la
concentrarea prin evaporare a sucurilor de fructe sau uscarea acestora. Aceste arome sunt utilizate
pentru rearomatizarea produselor de bază (de ex., aromatizarea pe această cale a cafelei instant).
Mai există şi substanţe care pot fi folosite prin încapsulare.
Aromatizanţii sintetici sunt admişi numai pentru aromatizarea produselor zaharoase, de
patiserie, îngheţată, ciocolată, margarină, băuturi alcoolice distilate.
Amelioratorii alimentari sunt substanţe chimice naturale sau sintetice utilizate pentru
modelarea anumitor proprietăţi ale produselor. Pot fi: organoleptizanţi (potenţează sau contribuie la
formarea aspectului, culorii, gustului), amelioratori de gust, revelatori de gust, amelioratori de
textură, emulgatori, amelioratori de consistenţă, amelioratori de culoare.
În listele internaţionale există o clasificare a aditivilor alimentari în funcţie de efectul pe care
îl au asupra produselor alimentare.

4.3.Valoarea nutritivă – metodologia determinării şi modalităţi de declarare

Produsul alimentar este constituit dintr-un complex de substanţe organice şi anorganice, care
nu conţine numai substanţe necesare organismului uman (nutritive), ci şi substanţe indiferente, iar
în unele cazuri chiar substanţe antinutriţionale.
Progresul în ştiinţele implicate în nutriţia omului şi progresele ştiinţifice şi tehnice din
domeniul producţiei bunurilor alimentare, pun în prim plan exigenţele "pieţei metabolice" a
organismului omenesc în raport cu piaţa economică. În fapt este vorba de un complex de factori
socio-economici care au favorizat acest proces, astfel încât, proiectarea şi realizarea alimentelor să
se bazeze pe exigenţele prioritare ale metabolismului corpului omenesc în condiţiile unei legături
cât mai convenabile, de ordin subiectiv şi obiectiv între om şi aliment, respectând totodată legile şi
mecanismele economiei de piaţă.
Alimentele consumate de om trebuie să conţină protide, glucide, lipide, vitamine, săruri
minerale, apă, fibre alimentare, să aibă însuşiri senzoriale plăcute şi să fie salubre.
Pentru a stabili o relaţie între aliment şi organismul uman trebuie să cunoaştem necesităţile
organismului.
Necesităţile organismului uman legate de o funcţionare normală a acestuia sunt:
• energetice – organismul uman are nevoie de energie pentru desfăşurarea funcţiilor
sale; în acest scop, alimentele furnizează trofine calorigene de utilizare curentă cât şi
de rezervă;
 • plastice – pentru creştere, înnoirea (înlociurea) şi repararea celulelor şi ţesuturilor
(acţiunea de creştere, dezvoltare şi menţinere);
• reglatoare şi protectoare – se referă la reglarea tuturor reacţiilor ce au loc în celulă,
organe, ţesuturi şi care sunt în măsură să protejeze prin compensaţie dezechilibrele
între diferitele reacţii.
Substanţele utile din alimente se grupează în:
• substanţe cu rol senzorial, care impresionează vizual, olfactiv, gustativ, tactil;
• substanţe cu rol energetic: glucide, lipide, protide;
• substanţe cu rol plastic, regeneratoare de celule şi ţesuturi, substanţe proteice;
• substanţe cu rol catalitic: vitamine, elemente minerale.
În acest context, utilitatea unui bun alimentar, respectiv valoarea de întrebuinţare a lui, a
necesitat o particularizare care să ţină seama de dubla şi simultana lui realizare pe piaţa metabolică
şi pe piaţa economică. Această particularizare a condus la apariţia conceptului lărgit de valoare
nutritivă, cu patru laturi inseparabile:
 valoarea psihosenzorială;
 valoarea energetică;
 valoare biologică;
 valoarea igienică.
Substanţele nutritive din alimente nu sunt asimilate complet în organism, ci într-o proporţie
sau grad de asimilare, variabil deci (între 70 şi 98%) care depinde de natura alimentului, gradul lui
de prelucrare tehnologică, unele proprietăţi fizico-chimice pentru diferitele grupe de alimente.
Pentru un produs alimentar, valoarea nutritivă, respectiv substanţele nutritive pe care le
furnizează organismului uman, într-o proporţie mai mare şi mai uşor asimilabilă, constituie criteriu
major în aprecierea calităţii.
Nevoile nutritive ale organismului uman se împart în: nevoi energetice (calorice) şi nevoi
plastice (în factori nutritivi).
Necesarul de substanţe nutritive se exprimă sub formă de:
 kilocalorii sau kilojouli
 cantităţi din trofinele de bază (glucide, lipide, proteine animale, lipide, vitamine, elemente
minerale
Într-o alimentaţie echilibrată trebuie să fie satisfăcute în mod optim necesităţile cantitative şi
calitative ale organismului, în funcţie de particularităţile sale fiziologice, de muncă şi de condiţiile
de mediu. Trebuie să se realizeze un echilibru continuu între ceea ce organismul consumă şi ceea ce
acesta primeşte din natură sub formă de alimente.
Pentru acoperirea nevoilor energetice, plastice şi biocatalitice ale organismului uman se
impune asocierea mai multor alimente în hrana zilnică.
O raţie echilibrată trebuie să conţină produse din principalele grupe de alimente, în anumite
proporţii care variază în funcţie de individ.
În raţia unui adult normal, grupele de alimente trebuie să participe în valoarea calorică zilnică după cum urmează:
 Carnea şi produsele din carne – 4-8%
 Laptele şi produsele din lapte – 30-35%
 Ouă – 3-4%
 Grăsimi alimentare – 12-17%
 Cereale şi produse din cereale -20-48%
 Leguminoase uscate – 1-4%
 Legume şi fructe – 13-17%
 Zahăr şi produse zaharoase – 8%

Determinarea valorii nutritive a unui produs alimentar presupune evidenţierea raportului

dintre necesarul de substanţe nutritive zilnic şi aportul în aceste substanţe furnizat de o unitate de
produs (de obicei 100 g).
Valoarea psihosenzorială – respectiv valoarea organoleptică şi estetică este acea
componentă a valorii nutritive care determină apetenţa produselor, alegerea lor dintre cele
disponibile la un moment dat.
 Pentru exprimarea valorii psihosenzoriale sunt cunoscute metode de cuantificare şi
exprimare grafică a acesteia, cum sunt metoda punctajului, metoda profilului, metode care permit
compararea produselor.
Valoarea energetică – exprimată în kcal/100 g produs, este cea care condiţionează aspectul
cantitativ al hranei, acoperirea necesarului zilnic depinzând de aceasta; este conferită de trofinele
calorigene (glucide, lipide, proteine).
Valoarea biologică – exprimă aportul alimentar în componente esenţiale, indispensabile
unui metabolism normal (aminoacizii esenţiali prin proteine de origine animală, vitamine, elemente
minerale). Reprezintă măsura în care potenţialul de trofine plastice şi biocatalitice din produsele
aliementare acoperă necesarul diurn.
Valoarea igienică – este o condiţie obligatorie pentru orice produs alimentar, deoarece
inocuitatea (lipsa impurităţilor, a substanţelor nocive, a substanţelor anti nutriţionale, a
contaminanţilor microbiologici) oferă posibilitatea organismului de a utiliza corect substanţele
nutritive din produsul alimentar. Valoarea igienică constituie obiectul legislaţiei sanitare care
prescrie limite restrictive pentru toate componentele nocive care pot proveni din materiile prime,
prin transformări în timpul procesului tehnologic, prin utilizarea necontrolată a aditivilor alimentari,
prin nerespectarea duratei şi parametrilor operaţiilor tehnologice.

Din punct de vedere al predominanţei trofinelor calorigene, produsele alimentare pot fi

grupate în:
 Produse cu preponderenţă glucidică;
 Produse cu preponderenţă lipidică;
 Produse cu preponderenţă protidică.
Pentru fiecare din aceste grupe, valoarea biologică are valori variabile, atât la produsele
alimentare de bază, cât şi la derivatele lor.
Sintetic, valoare nutritivă poate fi exprimată ca un grad de acoperire a necesarului de
substanţe nutritive de către nutrienţii aflaţi în 100 g produs, iar din acest punct de vedere (al
nutrienţilor de bază), alimentele pot fi grupate în produse cu preponderenţă protidică, lipidică,
glucidică, vitaminică.
În condiţiile segmentării tot mai accentuate a consumului alimentar, a unei alimentaţii
ştiinţific realizate, cunoaşterea valorii nutritive a produselor alimentare este o condiţie de bază
pentru aprecierea nivelului lor calitativ.

Etichetarea alimentelor şi modalităţi de declarare a valorii nutritive.

Una din caracteristicile esenţiale ale modernizării producţiei şi comerţului cu bunuri de

consum constă în reconsiderarea mărfii ca sistem bicomponent. Concepţia sistemică asupra mărfii,
din punctul de vedere al celor două componente ale sistemului (produsul + ambalajul), care se
condiţionează reciproc, reprezintă o necesitate obiectivă pentru realizarea ei, ambalajul având
funcţii multiple, binecunoscute:
 de conservare şi de protecţie;
 funcţii legate de manipularea, depozitarea şi transportul produselor;
 de informare şi promovare ale desfacerilor de mărfuri.
Principalul rol al etichetării este acela de a oferi informaţii. Frecvent, gradul de detaliere
necesar, limba în care apar informaţiile sunt reglementate de către guverne la nivel local, astfel încât
producătorii deţin un control destul de redus asupra etichetei. De altfel, etichetarea modernă a
produselor alimentare, presupune un mesaj mai bogat şi mai variat de informaţii utile comerţului şi
consumatorilor, un loc de prim ordin tinzând să îl aibă informaţiile de ordin nutriţional.
Pe plan internaţional, eticheta şi etichetarea formează obiect de preocupări intense, de
recomandări şi reglementări speciale, apropiate ca exigenţă de cele pentru produsele farmaceutice,
cel puţin din punct de vedere al necesităţii şi amplorii informaţiilor privind specificul valorii lor de
întrebuinţare, a modului de păstrare şi de utilizare.
 Complexitatea problematicii etichetei şi etichetării produselor alimentare a impus elaborarea
unor standarde, norme, a unor reglementări ale mai multor organisme internaţionale.
• Comisia Codex Alimentarius recomandă aplicarea prevederilor “Normelor generale
internaţionale pentru etichetarea produselor alimentare preambalate”, publicate prima dată
in C.A.C./R.S.-1 din 1969, text revizuit ulterior (CODEX STAN .1-1985).
Detaliate, precise şi cuprinzătoare sunt şi reglementările adoptate de ţările Uniunii
Europene. Astfel, Directiva Consiliului CEE din 18 decembrie 1978 (actualizată în 1989),
referitoare la apropierea legislaţiei statelor membre privind etichetarea şi prezentarea produselor
alimentare destinate consumului final, precum şi la publicitatea respectivă, în primul rând, extinde
înţelesul termenului etichetare la menţiunile, indicaţiile, mărcile de fabrică sau comerciale,
imaginile sau simbolurile referitoare la un produs alimentar şi figurând pe orice ambalaj,
document, afiş, etichetă, inel sau banderolă care însoţesc produsul sau se referă la acesta.
Necesitatea reglementării etichetării produselor alimentare este o problemă de interes public
întrucât vizează protecţia consumatorului din punct de vedere biologic, economic şi social. În
acelaşi timp, se constituie ca o barieră în calea comercializării produselor alimentare
necorespunzătoare calitativ, a produselor pirat şi a celor falsificate, cu efecte benefice nu numai în
sfera consumului, dar şi în cea a producţiei.
De aceea, soluţii privind etichetarea bunurilor alimentare regăsim în “Principiile
directoare pentru protecţia consumatorilor (vezi Rezoluţia Adunării Generale ONU nr.39/248
din 1985), în Codul de deontologie al comerţului internaţional cu bunuri alimentare (v.
documentul Comisiei Codex Alimentarius R.C.P. 20/1979, rev. 1/1985), ca şi în alte
reglementări conexe internaţionale şi naţionale.
În România, s-au creat condiţiile apariţiei unei mişcări sociale şi ştiinţifice pentru alinierea
la normele europene din punct de vedere legislativ în domeniul etichetării produselor alimentare.
Cel mai important document care atestă această orientare este Hotărârea Guvernului nr. 106/ 2002
privind etichetarea alimentelor care prevede:
 eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine
elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul sau este aderent la ambalajul
acestuia;
 scopul etichetării este de a da consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile
şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde
exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor lor financiare, precum şi de a
cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi;
 interdicţiile sau restricţiile etichetării se referă la:
 informaţiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii în privinţa:
caracteristicilor alimentului şi în special a naturii, identităţii, proprietăţilor, compoziţiei,
cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei sale, precum şi a metodelor de fabricaţie sau de
producţie; atribuirii unor efecte sau proprietăţi alimentelor pe care acestea nu le posedă;
sugerării că alimentul are caracteristici speciale atunci când în realitate toate produsele similare
au astfel de caracteristici;
 etichetarea şi metodele prin care aceasta se realizează nu trebuie să atribuie alimentelor
proprietăţi de prevenire, tratare sau vindecare a bolilor sau să facă referirii la astfel de
proprietăţi; sunt exceptate de la această interdicţie apele minerale naturale, precum şi orice
alimente cu destinaţii nutriţionale speciale, autorizate în acest sens de Ministerul Sănătăţii şi
Familiei;
 prezentarea alimentelor, în special în ceea ce priveşte forma, aspectul sau ambalarea acestora,
materialul de ambalare utilizat, felul cum sunt aranjate, precum şi modul în care alimentele sunt
expuse; publicitatea alimentelor.
 etichetele alimentelor trebuie să cuprindă obligatoriu: denumirea sub care este vândut
alimentul; lista cuprinzând ingredientele; cantitatea din anumite ingrediente sau categorii
de ingrediente; cantitatea netă pentru alimentele preambalate; data durabilităţii minimale
sau, în cazul alimentelor care din punct de vedere microbiologic au un grad înalt de
 perisabilitate, data limită de consum; condiţiile de depozitare sau de folosire, atunci când
acestea necesită indicaţii speciale; denumirea sau denumirea comercială şi sediul
producătorului, al ambalatorului sau al distribuitorului; în cazul produselor din import se
înscriu numele şi sediul importatorului sau ale distribuitorului înregistrat în România; locul
de origine sau de provenienţă a alimentului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură să
creeze confuzii în gândirea consumatorilor cu privire la originea sau provenienţa reală a
alimentului; instrucţiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare
necorespunzătoare a alimentelor; concentraţia alcoolică pentru băuturile la care aceasta
este mai mare de 1,2% în volum; o menţiune care să permită identificarea lotului; menţiuni
suplimentare de etichetare pe grupe de produse, prevăzute în anexe.

Etichetarea nutriţională. În condiţiile actuale, a apărut necesitatea declarării valorii

nutritive, într-o formă şi într-o structură continuu perfecţionate, în standardele internaţionale ale
produselor alimentare, cum sunt standardele de recomandare pentru o serie de produse alimentare
elaborate de Comisia Codex Alimentarius. Acest lucru n-ar fi putut fi efectuat fără perfecţionarea
normelor de nutriţie pe plan naţional şi pe plan internaţional. De altfel, în anul 1976 apar
Standardele internaţionale recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă
mică (CCA/RS 72/74 - 1976), elaborate de Comisia Codex Alimentarius în cadrul programului mixt
FAO/OMS privind normele alimentare şi care reprezintă startul în soluţionarea acestor probleme.
Declararea valorii nutritive (etichetarea nutriţională) se referă la informaţiile de ordin
nutriţional prezentate într-o anumită ordine:
• valoarea energetică, exprimată în Kcal sau KJ;
• cantitatea de protide, glucide şi lipide, exprimată în g la 100g de produs;
• valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral
(exprimată în unităţi SI şi raportată la 100 g de produs sau raportată la 100 Kcal, respectiv
100 KJ).
În evoluţia etichetei nutriţionale, conţinutul informaţional a fost în permanentă îmbogăţire,
acest lucru fiind determinat de diverşi factori educaţionali, sociali, economici. S-a pornit de la cele
trei elemente energetice (proteine, glucide, lipide) şi valoarea energetică conferită de acestea
produsului etichetat.
Cei “4 mari CODEX”, aşa cum au fost denumite elementele menţionate mai sus, apăreau în
etichetele nutriţionale ale produselor alimentare comercializate în Germania, Ţările de Jos şi
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, la sfârşitul anului 1989.
Regatul Unit s-a remarcat prin activitatea sa de avangardă cu privire la sistemul etichetării
nutriţionale. Astfel, încă din 1987, la nivel naţional, erau prevăzute (conform legii) trei modele
informative:
 cu cei “ 4 mari CODEX”;
 cu cei “4 mari CODEX” + acizii graşi saturaţi;
 cu cei “4 mari CODEX” + acizii graşi saturaţi + fibrele alimentare.
Modernizarea producţiei şi a comerţului cu mărfuri alimentare a vizat necesitatea declarării
valorii nutritive la o gamă tot mai largă de produse alimentare prelucrate. În prezent, tot mai multe
firme, din diverse ţări din lume, inclusiv din ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât mai
expresive şi mai convingătoare de declarare a valorii nutritive, atât la produse destinate copiilor, la
produsele dietetice, cât şi pentru alimentele de consum curent şi generalizat.
Modalităţile de declarare a valorii nutritive sunt variate:
 simple, prezentate sub forma de tabel încadrat într-un chenar, indicând conţinutul în
protide, lipide şi glucide (în grame la 100g produs sau la o porţie sugerată) şi valoarea
energetică exprimată în KJ sau Kcal, de asemenea raportată la 100g produs sau la o porţie
sugerată, în cifre şi litere incolore pe fondul culorii ambalajului;
 nuanţate: acelaşi tabel în care protidele, lipidele şi glucidele sunt exprimate pe benzi cu
culori codificate şi acceptate pe plan tot mai larg: culoarea roşie, roşie-portocalie sau roz
 pentru protide, culoarea galbenă pentru lipide, culoarea verde pentru glucide şi fond alb
pentru valoarea energetică;
 complexe:
 un pas înainte este făcut de către firmele care, pe lângă menţiunile care indică
valoarea energetică şi principalii nutrienţi, înscriu şi cantităţile recomandate de proteine,
de vitamine şi de substanţe minerale, pe zi sau pentru un meniu;
 atunci când produsul este destinat unui anumit segment de populaţie, nominalizat în
normele de nutriţie este posibil ca valoarea nutritivă, exprimată prin nutrienţi sau energie,
să nu mai fie declarată numai în unităţi fizice pe o unitate de masă, ci şi gradul de
satisfacere zilnică a necesarului respectiv de către constituenţii existenţi într-o unitate de
masă a produsului, într-o formă accesibilă consumatorilor; un astfel de model presupune
menţionarea pe ambalaj a segmentului căruia produsul îi este destinat.
Sistemul introdus de Directiva CEE 496/90 consimte la utilizarea mai multor modele de
etichetare nutriţională, în încercarea de a stopa înscrierea pe etichetă a unor elemente nepotrivite.
Astfel, CEE consideră ca nutriţionale informaţiile care privesc în primul rând valoarea energetică,
precum şi următoarele componente: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, vitamine şi
săruri minerale.
Astăzi, anumite informaţii nutriţionale atrag o atenţie deosebită consumatorului (de pildă,
referirile la grăsimi, colesterol, zahăr). Din acest motiv, etichetarea nutriţională, nu numai că devine
obligatorie, dar trebuie realizată şi cât mai complet.
Valorile cantităţilor în care se găsesc nutrienţii trebuie să se refere la cele prezente în
aliment în momentul cumpărării. Ele se pot referi chiar şi la produsul gata de consum, cu condiţia
furnizării unor suficiente informaţii privitoare la modul de preparare.
Dincolo de dispoziţiile legale obligatorii, eticheta nutriţională este acceptată ca o necesitate
socială şi tinde să devină un instrument promoţional valoros aflat la îndemâna producătorilor şi
comercianţilor de alimente. Mulţi dintre aceştia au reuşit să găsească compoziţii grafice sugestive
ale etichetei, informaţiile prevăzute fiind uşor de receptat, vizibile, uşor de comparat. Mai mult
decât atât, unele firme au făcut un pas înainte în sensul menţionării, alături de valoarea energetică şi
principalii nutrienţi, a cantităţilor recomandate de proteine, vitamine şi substanţe minerale pe zi sau
pe meniu.
Etichetarea nutriţională oferă întreprinderilor o oportunitate mărită de a vinde şi de a garanta
consumatorilor un comportament alimentar corect. Tot mai multe persoane au devenit conştiente de
importanţa actului alimentar, iar etichetarea nutriţională le poate oferi posibilitatea alegerii hranei şi
asumarea propriilor decizii în acest sens.
Declararea potenţialului nutritiv sau valorii nutritive pe etichete prin transmiterea
conţinutului mesajului informaţional către consumatori folosind mijloace vizuale îşi are o justificare
bine fundamentată în psihopedagogie. Din totalul informaţiilor percepute prin intermediul organelor
de simţ ale omului, 73% sunt receptate prin văz, 11% prin auz, 3,5% prin miros, 11% prin gust şi
1,5% prin senzaţii tactile.
În Hotărârea Guvernului României nr. 106/ 2002 privind etichetarea alimentelor, în
ceea ce priveşte etichetarea nutriţională, se menţionează următoarele:
 prezentele norme metodologice nu exclud aplicarea reglementărilor privind etichetarea
alimentelor destinate utilizărilor nutriţionale speciale6;
 în sensul prezentelor norme metodologice, următorii termeni se definesc astfel:
6
Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 387/2002 pentru aprobarea Normelor privind alimentele cu destinaţie nutriţională specială se
referă la produsele alimentare destinate unei alimentaţii speciale.
Produsele alimentare destinate unei alimentaţii speciale sunt produse alimentare care, datorită compoziţiei lor speciale sau procesului de
fabricaţie, se disting net de produsele alimentare de consum curent şi corespund unor scopuri nutritive speciale, fiind comercializate într-o formă
care indică faptul că ele corespund acestui obiectiv. Se consideră alimentaţie specială alimentaţia care răspunde unor cerinţe nutritive speciale ale:
anumitor categorii de persoane al căror metabolism sau procese de asimilare sunt perturbate; sau anumitor categorii de persoane care sunt într-o stare
fiziologică specială şi care pot obţine un avantaj deosebit din consumul controlat al unor substanţe din alimente; sau sugarilor ori copiilor de vârstă
mică sănătoşi. Produsele menţionate pot fi caracterizate ca produse dietetice sau produse pentru uz dietetic. Faţă de etichetarea produselor
alimentare cu destinaţie nutriţională specială se impun următoarele:
 în momentul etichetării, prezentării şi publicităţii alimentelor destinate consumului normal se va interzice folosirea expresiilor dietetice sau
pentru uz dietetic ori alte prezentări care ar putea da impresia că este vorba despre unul dintre produsele alimentare menţionate mai sus;
 a) etichetare nutriţională - orice informaţie care apare pe etichete şi se referă la: valoarea
energetică şi următoarele substanţe nutritive: proteine, glucide-zaharuri, lipide, fibre, sodiu,
vitaminele şi mineralele prezente în cantităţi semnificative, conform tabelului care face parte
integrantă din prezentele norme metodologice;
b) menţiune nutriţională - orice reprezentare sau orice mesaj publicitar care specifică,
sugerează sau induce faptul că alimentul are anumite proprietăţi nutriţionale datorate valorii
energetice/calorice pe care acesta o furnizează, o furnizează la o valoare scăzută sau crescută ori nu
o furnizează şi/sau datorită substanţelor sale nutritive pe care acesta le conţine, le conţine în
proporţie scăzută sau crescută ori nu le conţine;
c) valoare medie - valoarea care reprezintă cel mai bine cantitatea de substanţe nutritive pe care
o conţine un aliment dat, faţă de variaţiile acestora în funcţie de sezon, obiceiuri de consum şi alţi
factori care pot induce modificări ale valorii efective;
 etichetarea nutriţională este opţională; etichetarea nutriţională este obligatorie atunci când la prezentarea sau la publicitatea produsului, cu
excepţia campaniilor publicitare colective, apare pe etichetă o menţiune nutriţională;
 informaţiile furnizate consumatorilor prin etichetarea nutriţională se grupează, după caz, în grupa 1 sau 2, în următoarea ordine:
Grupa 1:
a) valoarea energetică;
b) cantităţile de proteine, glucide şi lipide.
Grupa 2:
a) valoarea energetică;
b) cantităţile de proteine, glucide, zaharuri, lipide, acizi graşi saturaţi, fibre şi sodiu;
 informaţiile furnizate sub forma unei menţiuni nutriţionale referitoare la zaharuri, acizi graşi saturaţi, fibre sau sodiu se prezintă în conformitate
cu grupa 2;
 etichetarea nutriţională poate include, de asemenea, cantităţile din una sau mai multe dintre următoarele substanţe: amidon, polioli, acizi graşi
mononesaturaţi, acizi graşi polinesaturaţi, colesterol şi oricare dintre mineralele sau vitaminele prezente în aliment în cantităţi semnificative,
astfel cum sunt menţionate în tabelul care face parte integrantă din prezentele norme metodologice;
 înscrierea substanţelor care aparţin sau sunt componentele uneia dintre categoriile de substanţe nutritive menţionate este obligatorie atunci când
se face o menţiune nutriţională. În cazul în care se înscrie cantitatea de acizi graşi polinesaturaţi şi/sau mononesaturaţi şi/sau aportul de
colesterol, se înscrie şi cantitatea de acizi graşi saturaţi. În acest caz declararea acizilor graşi nu se consideră o menţiune nutriţională;
 valoarea energetică declarată se calculează utilizându-se următorii factori de echivalenţă:
a) glucide, cu excepţia poliolilor 4 kcal/g = 17 kJ/g
b) polioli 2,4 kcal/g = 10 kJ/g
c) proteine 4 kcal/g = 17 kJ/g
d) lipide 9 kcal/g = 37 kJ/g
e) alcool etilic-etanol 7 kcal/g = 29 kJ/g
f) acid organic 3 kcal/g = 13 kJ/g.
 declararea valorii energetice şi a proporţiei substanţelor nutritive sau a componentelor acestora se face cantitativ;
 unităţile de măsură utilizate sunt următoarele: valoarea energetică - kJ şi kcal; proteine - grame (g); glucide - grame (g); lipide - grame (g); fibre
- grame (g); sodiu - grame (g); colesterol - miligrame (mg); vitamine şi minerale - unităţile de măsură specificate în mod expres;
 informaţiile menţionate mai sus se exprimă la 100 g sau la 100 ml sau raportat la raţie sau la porţie, cu condiţia menţionării pe ambalaj a
numărului de porţii conţinute;
 cantităţile menţionate sunt acelea care caracterizează alimentul sub forma în care este vândut. Această informaţie se poate referi şi la alimentul
preparat, cu condiţia menţionării instrucţiunilor de preparare, iar informaţia să se refere la alimentul preparat pentru consum;
 informaţia referitoare la vitamine şi minerale trebuie, de asemenea, exprimată în procente din doza zilnică recomandată (DZR);
 în cazul vitaminelor şi mineralelor procentul din doza zilnică recomandată (DZR) poate fi înscris şi sub formă grafică;
 la declararea cantităţii de zaharuri şi/sau polioli şi/sau amidon, imediat după cantitatea totală de glucide exprimată în grame se înscriu cantităţile
de zaharuri, polioli şi amidon, exprimate în grame;
 la declararea cantităţii şi/sau tipului de acid gras şi/sau valorii colesterolului, imediat după cantitatea totală de lipide exprimată în grame se
înscriu cantităţile de lipide saturate, mononesaturate, polinesaturate, exprimate în grame, şi cea de colesterol exprimată în miligrame;
 valorile declarate sunt, după caz, valori medii, care se bazează pe următorii factori: analiza alimentului făcută de producător; un calcul făcut cu
ajutorul valorilor medii cunoscute sau reale ale ingredientelor utilizate; un calcul obţinut cu datele stabilite şi general acceptate.

 produsele alimentare de consum curent, dacă sunt adecvate şi unei utilizări nutritive speciale, pot indica aceasta conform cerinţelor pentru
produsele destinate unei alimentaţii speciale, după caz;
 natura sau compoziţia produselor menţionate trebuie să corespundă cu utilizările nutritive speciale intenţionate;
 produsele menţionate trebuie de asemenea, să respecte toate prevederile obligatorii aplicabile alimentelor destinate consumului normal, cu
excepţia modificărilor făcute pentru a se asigura conformitatea acestora cu definiţiile prevăzute;
 etichetarea şi metodele de etichetare utilizate, prezentarea şi publicitatea nu vor atribui acestor produse proprietăţi legate de prevenirea,
tratamentul sau vindecarea bolilor umane ori nu vor implica existenţa acestor proprietăţi;
 reglementările naţionale privind etichetarea, prezentarea şi publicitatea pentru alimente se aplică şi produselor la care se face referire în
prezentele norme;
 denumirea sub care este vândut produsul va fi însoţită de o indicaţie a proprietăţilor sale nutritive speciale;
 eticheta produselor pentru care nu s-a adoptat nici o reglementare specifică trebuie să includă şi: a) elementele particulare ale compoziţiei
calitative şi cantitative sau procesul specific de fabricaţie care conferă produsului caracteristicile sale nutritive speciale; b) valoarea energetică
disponibilă, exprimată în kJ şi kcal, şi conţinutul de glucide, proteine şi lipide per 100 g sau 100 ml de produs sub forma comercializată şi, acolo
unde este cazul, per cantitatea specificată a produsului propus pentru consumaţie. Dacă totuşi valoarea energetică este mai mică de 50 kJ (12
kcal) per 100 g sau 100 ml de produs sub forma comercializată, aceste menţiuni pot fi înlocuite fie prin cuvintele valoarea energetică mai mică
de 50 kJ (12 kcal) per 100 g sau valoarea energetică mai mică de 50 kJ (12 kcal) per 100 ml;
produsele menţionate pot fi comercializate pe piaţa vânzărilor cu amănuntul numai în formă preambalată, iar ambalajul va acoperi complet produsele
respective.
 Ordonanţa Guvernului nr. 21 din 1992 privind protecţia consumatorilor (completată prin
O.G. nr.58/ 2000) stipulează:
 consumatorii au dreptul să fie informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici;
 informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizează prin elemente de
identificare şi caracterizare ale acestora, care se înscriu la vedere, după caz, pe produs,
etichetă, ambalaj de vânzare sau carte tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea,
ce însoţesc produsul, în funcţie de natura acestuia;
 informaţiile trebuie să fie înscrise în limba română, indiferent de ţara de origine a
produsului; trebuie să fie complete, corecte, precise şi explicite şi să cuprindă denumirea
produsului, marca producătorului, cantitatea, preţul, termenul de garanţie sau de valabilitate
şi după caz, principalele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia, eventualii aditivi sau
ingredientele folosite, eventualele riscuri previzibile, contraindicaţii şi modul de utilizare, de
manipulare, de conservare sau de păstrare, precum şi alte caracteristici ale diferitelor
categorii de produse; la produsele alimentare preambalate se menţionează şi valoarea
nutritivă.
În consecinţă, etichetarea corectă şi cuprinzătoare a produselor, ca mijloc de comunicare
între industrie, comerţ şi consum, reprezintă o bază utilă de date:
 pentru consumator, utilitatea rezidă nu numai în respectarea dreptului de opţiune pentru un
produs sau altul, ci şi în educarea lui în calitate de cumpărător, inclusiv prin conştientizarea
efectului pe care alimentul îl are pentru propria sa piaţă metabolică (piaţa biologică a
organismului);
 pentru agenţii economici, reprezintă o modalitate de măsurare a pulsului pieţei, de
cunoaştere a reacţiilor consumatorilor, dar şi un stimulent în realizarea unor produse
superioare calitativ. Producătorii şi comercianţii de produse alimentare sunt puşi în situaţia
de a-şi reconsidera şi modela strategia şi politica managerială pentru a răspunde noilor
exigenţe privind etichetarea bunurilor alimentare, exigenţelor privind protecţia
consumatorului, criteriilor şi normativelor de performanţă internaţională. Luarea în
considerare a acestor noi coordonate cu vocaţie universală contribuie, în mod decisiv, la
creşterea competitivităţii produselor lor şi la creşterea capacităţii lor concurenţiale, cu
rezultate pozitive din punct de vedere financiar.

VALOARE La 100 g produs La unitatea

NUTRITIVĂ de produs
Energie 102,05 kcal 142,88 kcal
Proteine 16,52 g 23,14 g
Lipide 1,14 g 1,60 g
Glucide 5,76 g 8,07 g

Figura 3.1 Model de etichetare nutriţională

9. DIRECŢII ACTUALE DE DIVERSIFICARE A OFERTEI DE PRODUSE

ALIMENTARE

Obiective:
Dobândirea de cunoştinţe privind:
produsele alimentare obţinute din organisme modificate genetic;
produsele agroalimentare ecologice;
suplimentele nutriţionale;
 alimentele funcţionale.

9.1 Produse alimentare obţinute din organisme modificate genetic

Avantaje şi dezavantaje ale tehnicilor de modificare genetică a materiilor prime

alimentare
Progresele realizate în ultimii ani în ştiinţă şi tehnologie au avut un impact puternic asupra
sectorului agricol şi al celui alimementar din întreaga lume. Metode inovatoare de producţie şi de
transformare au revoluţionat numeroase sisteme tradiţionale, precum şi capacitatea de producere a
hranei pentru o populaţie aflată în expansiune continuă.
Aceste evenimente au generat numeroase schimbări în economie şi în organizarea socială,
dar şi în gestiunea resurselor planetei. Mediul natural a fost bulversat de progresele tehnologice care
au permis nu doar obţinerea ameliorărilor genetice prin selecţie, ci şi crearea de noi combinaţii
genetice pentru a obţine vegetale, animale şi peşti cu rezistenţă şi productivitate mult mai mare.
Organismele modificate genetic, create de Statele Unite ale Americii şi cultivate pe scară
largă, acceptate de numeroase alte ţări ale lumii, care le consideră o rezolvare a problemei foametei,
primite cu neîncredere de alţii şi respinse cu vehemenţă de organizaţiile ecologiste au devenit un
subiect foarte controversat.
Biotehnologia modernă oferă noi posibilităţi de dezvoltare în sectoare foarte diverse, de la
agricultură la producţia farmaceutică, iar dezbaterile la nivel mondial asupra organismelor
modificate genetic sunt fără precedent în ultima perioadă şi au polarizat atenţia atât a oamenilor de
ştiinţă, a producătorilor de bunuri alimentare, a consumatorilor, a grupurilor de apărare a interesului
public, precum şi a puterilor publice şi a decidenţilor.
Organismelor modificate genetic reprezintă astăzi, fără îndoială, un subiect care ridică
numeroase probleme de etică referitoare la domeniul agriculturii şi al alimentaţiei.
Plantele modificate genetic sunt create prin utilizarea tehnicilor ingineriei genetice. În
ultimii ani, alături de metodele clasice de încrucişare a soiurilor sau de utilizare a îngrăşămintelor,
au apărut metode noi, care presupun folosirea unor tehnici specifice ingineriei genetice. Toate
aceste plante nou create de om nu există în natură, iar impactul lor asupra mediului şi asupra fiinţei
umane nu este pe deplin cunoscut şi controlat de specialişti.
► În legislaţia din România privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a
organismelor modificate genetic acestea sunt definite ca reprezentând orice organism, cu
excepţia celui uman, al cărui material genetic a fost modificat altfel decât prin încrucişare
şi/sau recombinare naturală sau orice entitate biologică capabilă de reproducere sau de
transferare de material genetic7.

Ingineria genetică este, deci, o nouă tehnologie care implică manipularea genelor. Datorită
limbajului universal al genelor (codul genetic), oamenii de ştiinţă pot transfera gene între diferite
specii care nu sunt înrudite (animale, plante, microorganisme). De exemplu, genele unui peşte pot fi
transferate la o plantă de tomate sau la căpşună pentru a le conferi rezistenţă sporită la temperaturi
foarte scăzute. Plantele obţinute prin astfel de tehnici de inginerie sunt forţate să producă
substanţele chimice ale peştelui, tocmai datorită acestui limbaj universal, acestea elaborând o
substanţă chimică pe care peştii o produc în mod normal pentru a supravieţui în apa rece.
Prin aceste noi tehnologii au fost create numeroase plante modificate genetic cu importanţă
majoră în alimentaţie, cum sunt porumbul şi cartofii rezistenţi la insecte, fasolea, soia tolerantă la
glifosat, tomatele cu coacere întârziată şi conţinut ridicat de substanţă solidă.

7
Legea 214/2002 pentru aprobarea OG 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi
comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne şi a produselor
rezultate din acestea, publicată în MO nr. 316/14 mai 2002
 În ultima perioadă au fost create şi organisme modificate genetic în scop nutriţional.
Dacă plantele transgenice realizate în scop tehnologic constituie prima generaţie de alimente
modificate genetic, modificările genetice care vizează îmbunătăţirea calităţii nutritive a
alimentelor se constituie în a doua generaţie de astfel de produse. În cadrul acestei noi generaţii de
OMG se includ uleiurile a căror compoziţie a fost modificată în vederea îmbunătăţirii raportului
între acizii graşi saturaţi şi cei nesaturaţi, orezul „auriu”, cu un conţinut mult mai ridicat de
provitamina A, amidonul cu proporţia dintre amiloză şi amilopectină modificată în vederea creşterii
capacităţii de gelificare.
Mulţi experţi se tem că ingineria genetică va genera pierderea biodiversităţii, înlăturând
barierele care au protejat integritatea speciilor de-a lungul timpului. Studii efectuate de aceştia
demonstrează că introducerea masivă în circuitul agricol a plantelor modificate genetic sau
transgenice, rezistente la ierbicide va conduce la dispariţia unor vieţuitoare care se hrănesc cu
seminţele provenite de le ierburi şi buruieni.
 Prin tehnicile de inginerie genetică, materialul genetic de interes este transferat de la
organismul donator la cel acceptor, în scopul obţinerii de organisme cu caracteristici noi,
utile.
Susţinătorii tehnicilor de modificare genetică afirmă că utilizarea acestora aduce numeroase
avantaje, mai ales pentru producătorii şi comercianţii de plante transgenice:
• reducerea costurilor deoarece nu mai este necesără tratarea culturilor cu îngrăşăminte
chimice;
• creşterea rezistenţei la acţiunea dăunătorilor;
• obţinerea unor sporuri importante ale recoltelor;
• îmbunătăţirea caracteristicilor organoleptice ale produselor (gust, culoare, formă);
• prelungirea termenului de valabilitate a produselor, prin creşterea rezistenţei la păstrare.
Astfel, plantele transgenice nu mai trebuie tratate cu substanţe chimice, ele fiind rezistente la
acţiunea dăunătorilor; în acest fel se obţin sporuri importante ale recoltelor, dar şi produse care nu
sunt toxice, ele nefiind tratate chimic. Pe de altă parte, în ameliorarea clasică, prin diverse
încrucişări şi hibridări, transferul genelor are loc în cadrul unui proces ce durează ani mulţi, în timp
ce prin tehnicile de inginerie genetică, transferul genelor se face direct, rezultatul fiind acelaşi.
Modificările genetice pot genera însă şi numeroase efecte adverse asupra sănătăţii umane şi
a mediului ♦:
• efecte alergice şi toxice asupra oamenilor;
• afecţiuni ale plantelor şi animalelor, inclusiv efecte alergice şi toxice;
• efecte asupra dinamicii populaţiei de specii în mediul gazdă şi asupra diversităţii genetice a
fiecăreia dintre aceste populaţii;
• sensibilitatea modificată a agenţilor patogeni, facilitând răspândirea bolilor infecţioase sau
crearea de noi vectori;
• diminuarea acţiuniii tratamentelor profilactice sau terapeutice medicale, veterinare sau
fitofarmaceutice prin transferul genelor care conferă rezistenţă la antibioticele utilizate în
medicina umană sau veterinară;
• efecte asupra biogeochimiei, prin schimburi în descompunerea în sol a materialului organic.
Pornind de la ameninţările pe care OMG-urile le reprezintă pentru sistemul imunitar uman şi
pentru biodiversitatea planetei, cercetătorii din diverse domenii ale cunoaşterii (patologia,
agronomia), precum şi organizaţiile ecologiste au creat un puternic curent de opinie împotriva
producerii plantelor transgenice, dar cu toate acestea, OMG-urile se cultivă la scară largă în lume.

Principalii producători de organisme modificate genetic

Ţările care produc organisme modificate genetic trebuie să dispună de reglementări clare şi
responsabile şi de organe autorizate care să garanteze că riscurile sunt analizate într-o manieră
ştiinţifică şi că toate măsurile de securitate posibile sunt adoptate, pe baza testelor realizate înainte

Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/18/CE din 12 martie 2001 privind diseminarea deliberată în mediu a organismelor
modificate genetic
de difuzarea produselor rezultate în urma aplicării biotehnologiilor. De asemenea, se impune o
monitorizare atentă odată ce aceste produse au fost diseminate.
Statisticile demonstrează că suprafaţa cultivată cu OMG la nivel mondial în anul 2003 era
estimată la aproximativ 68 milioane de hectare.
În Uniunea Europeană nu se cultivă plante modificate genetic, dar acestea ajung în
consumul populaţiei prin intermediul importurilor.
Cea mai mare suprafaţă cultivată cu OMG pe plan mondial se află în SUA. De altfel, SUA
alocă fonduri impresionante pentru cercetare în domeniul ingineriei genetice. Suprafeţe importante
se cultivă şi în Argentina, Canada, China şi Brazilia.
Suprafeţe mai reduse se cultivă în ţări ca: Australia, Uruguay, Columbia, Honduras, Filipine,
India, Indonezia.
Cele patru mari culturi de plante modificate genetic cultivate pe plan mondial sunt: soia,
porumbul, bumbacul şi rapiţa.
Soiurile modificate genetic, înregistrate în Catalogul oficial al României sunt: cartoful, soia,
sfecla de zahăr, porumb (vezi tabelul nr. 7.1).

Soiurile modificate genetic testate şi înregistrate

în Catalogul oficial al României
Tabel nr.7.1
Nr. Specia Scopul modificării genetice
Crt.
1 Cartof Rezistenţă la gândacul de Colorado
2 Soia Toleranţă la glifosat
3 Sfeclă de zahăr Toleranţă la glifosat
4 Porumb • Toleranţă la glufosinat de amoniu
• Rezistenţă la Ostrinia nubilalis
• Toleranţă la glifosat
Sursa: C. Sin – Organisme modificate genetic, Seminarul „Rolul instituţiilor europene în
monitorizarea eliberării deliberate în mediu a organismelor modificate genetic”, Ministerul Integrării
Europene, 2004

Aspecte etice ale utilizării organismelor modificate genetic

Securitatea alimentaţiei, a mediului şi problema organismelor modificate genetic sunt strâns
legate în mintea consumatorilor, care, prin cererea pe care o vor exprima pe piaţă, vor influenţa, în
mod semnificativ deciziile cu privire la viitorul acestei tehnologii.
Preocupările consumatorilor cu privire la organismele transgenice pot fi grupate în
următoarele categorii:
 Siguranţa sanitară a alimentelor – reprezintă una dintre cele mai importante preocupări ale
consumatorilor în legătură cu organismele modificate genetic. Având în vedere că unele
alimente care nu sunt modificate genetic ridică numeroase probleme de genul alergiilor, al
prezenţei reziduurilor de pesticide, al contaminărilor microbiologice, cu atât mai mult în
cazul mărfurilor alimentare obţinute prin utilizarea noilor tehnologii caz în care
consumatorii dovedesc un scepticism mai ridicat.
 Impactul asupra mediului - o altă preocupare majoră a publicului este posibilitatea ca
organismele modificate genetic să perturbe echilibrul naturii. OMG sunt produse
netradiţionale a căror eliberare în mediu poate genera modificarea ecosistemelor (“poluarea
genetică”). De aceea, monitorizarea eliberării deliberate în mediu a acestor organisme
devine o problemă atât etică, cât şi tehnică.
 Riscurile şi avantajle – sunt aspectele pe care consumatorii le compară atunci când işi
exprimă punctul de vedere cu privire la OMG-uri.
 Transparenţa – reprezintă un drept legitim al consumatorului de a obţine informaţii privind
avantajele şi riscurile utilizării în agricultură a organismelor modificate genetic. Unul dintre
 cele mai simple mijloace pentru respectarea transparenţei este etichetarea produselor
alimentare, indiferent dacă sunt sau nu modificate genetic.
 Responsabilitatea – consumatorii işi doresc să fie implicaţi în stabilirea politicii care trebuie
urmată în cazul organismelor modificate genetic.
 Echitatea - analiza etică ridică în primul rând problema cunoaşterii măsurii în care
utilizarea organismelor modificate genetic în agricultură poate fi orientată şi contribuie în
mod real la ameliorarea nutriţiei şi sănătăţii consumatorilor săraci, în special în ţările aflate
în curs de dezvoltare. Până în prezent, utilizarea organismelor modificate genetic în
agricultură a fost axată în special pe reducerea costurilor la nivelul exploatării agricole, mai
ales în ţările în curs de dezvoltare.
Anumite aspecte etice ale problemei mutaţiilor genetice se situează în contextul celor mai importante principii ale drepturilor omului 8:
• Dreptul la o alimentaţie suficientă şi corepunzătoare – se referă la disponibilitatea unei alimentaţii lipsite de substanţe nocive, în cantitate
suficientă şi de o calitate adecvată satisfacerii necesităţilor alimentare ale individului, precum şi la accesibilitatea sau posibilitatea de a
obţine această hrană într-o manieră durabilă şi care să nu împiedice respectarea celorlalte drepturi ale omului ( Comitetul drepturilor
economice, sociale si culturale si Comisia drepturilor Omului din cadrul Naţiunilor Unite au abordat acest drept în cadrul summit-ului
mondial privind alimentaţia).
• Dreptul la o alegere în cunoştinţă de cauză - derivă din conceptul etic al autonomiei indivizilor. Alegerea în cunoştinţă de cauză a
consumatorilor este posibilă numai în condiţiile informării corecte, astfel încât aceştia să ştie ceea ce consumă. Acest principiu ar putea fi
aplicat, în primul rând, prin etichetarea produselor alimentare obţinute din OMG-uri. Orice strategie de informare a publicului trebuie să
includă metode şi tehnici adecvate, care să se adreseze şi grupurilor mai puţin instruite şi mai defavorizate, astfel încât să li se ofere tuturor
posibilitatea de a adopta decizii în funcţie de propriile necesităţi.
• Dreptul la o participare democratică - corespunde necesităţii de dreptate şi echitate, acestea find preocupările în ceea ce priveşte deciziile
referitoare la problema organismelor modificate genetic. Tuturor categoriilor sociale trebuie să li se ofere posibilitatea de a participa la
dezbaterile privind impactul OMG-urilor asupra vieţii şi a mediului, precum şi la avantajele şi dezavantajele pe care acestea le pot oferi.
Prin deciziile adoptate în prezent nu trebuie să fie afectat dreptul generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile specifice.

Cadrul legislativ al producţiei şi comercializarii produselor obţinute din organisme

modificate genetic
Oamenii de ştiinţă au opinat cu multă convingere că există un risc iminent ca aceste culturi
modificate genetic, cultivate la scară largă, să contamineze culturile organice pe zone întinse.
Organizaţii precum Greenpeace, Friends of the Earth şi Biroul European de Mediu, partizani
ai agriculturii ecologice, au condamnat vehement recomandarea Comisiei Europene asupra
coexistenţei dintre culturile modificate genetic şi cele nemodificate genetic şi decizia acestei comisii
de a lăsa numai în sarcina producătorilor de OMG-uri întreaga responsabilitate de evitare a poluării
genetice. Drept urmare, organizaţiile neguvernamentale ecologiste au solicitat guvernelor să adopte
măsurile corespunzătoare pentru a preveni acest risc, prin crearea unor zone necontaminate genetic
şi adoptarea unei legislaţii care să reglementeze regimul OMG-urilor (obţinerea, testarea, utilizarea
şi comercializarea).
Toate măsurile adoptate sunt fundamentate pe principiul precauţiei şi includ proceduri
detaliate de evaluare şi management al riscurilor asupra organismului uman şi a mediului.
Deoarece consumatorul are dreptul de a cunoaşte ce conţine un aliment şi de a alege
mărfurile în cunoştinţă de cauză, se impune ca etichetarea alimentelor modificate genetic să
devină obligatorie în toate ţările care produc sau comercializează astfel de produse. În prezent
etichetarea OMG-urilor este obligatorie numai în statele Uniunii Europene.
Conţinutul informaţional al etichetei unui produs modificat genetic trebuie să facă referire
la următoarele aspecte:
 denumirea comună;
 denumirea ştiinţifică;
 codul modificării genetice.
Spre deosebire de Uniunea Europeană, în SUA etichetarea alimentelor modificate genetic
nu este, în prezent, obligatorie. SUA a considerat politica UE de etichetare a produselor modificate
genetic drept o barieră netarifară în calea exporturilor de materii prime şi alimente.
Legislaţia europeană nu interzice utilizarea OMG-urilor, ci stabileşte cadrul legislativ care
să asigure securitatea maximă pentru sănătatea omului şi a mediului. În ţările Uniunii Euopene,
activităţile de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a OMG-urilor sunt supuse, unui regim
8
http://www.fao.org./documents
special de reglementare, autorizare şi administrare. De asemenea, a fost stabilit un cadru juridic şi
instituţional care are drept scop eliminarea sau reducerea riscurile de producere a unor efecte
negative asupra sănătăţii oamenilor, echilibrului ecologic şi calităţii mediului înconjurător. Astfel,
în anul 2003, Comitetul Ştiinţific pentru Plante al UE a propus scăderea pragurilor de toleranţă la
organismele modificate genetic.
Toate reglementările elaborate au la bază principiul precauţiei şi includ proceduri detaliate
privind evaluarea şi managementul riscurilor.
Legislaţia europeană a fost transpusă şi în România, în scopul responsabilizării tuturor celor
implicaţi în producerea şi/sau comercializarea de plante modificate genetic în problemele legate de
prevenirea afectării sănătăţii şi vieţii oamenilor sau a calităţii mediului.
În România, deoarece nu există în prezent nici un laborator specializat pentru analiza şi
depistarea prezenţei OMG-urilor în produse alimentare, cadrul legislativ ar trebui să compenseze
aces neajuns, prin înăsprirea reglementările privind obligativitatea de a menţiona pe eticheta
produselor prezenţa OMG-urilor.
Este evident, etichetarea alimentelor modificate genetic trebuie să devină obligatorie în
toate tările lumii. Consumatorul are dreptul de a cunoaşte ce conţine un aliment şi de a alege în
cunoştinţă de cauză produsele pe care le consumă.
În România a fost constituită Comisia Naţională pentru Securitate Biologică, ca autoritate
naţională abilitată să organizeze realizarea măsurilor prevăzute de lege şi să exercite controlul
privind regimul organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne şi al
produselor rezultate din acestea.
Cadrul legislativ referitor la problema obţinerii şi comercializării organismelor modificate genetic cuprinde următoarele acte normative:
 OG 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei
moderne şi a produselor rezultate din acestea - primul act normativ care reglementează acvităţile privind importul seminţelor de plante
modificate genetic şi cultivarea acestora pe teritoriul României;
 Legea nr. 214/2002 pentru aprobarea OG 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor
modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne şi a produselor rezultate din acestea – include noile prevederi comunitare apărute
în acest domeniu, precum şi alte acte juridice ale unor convenţii internaţionale la care România este parte (Protocolul de la Cartagena
privind biosecuritatea);
 HG 106/2002 privind etichetarea alimentelor obţinute din alimente modificate genetic sau care conţin aditivi şi arome modificate genetic
ori obţinute din organisme modificate genetic;
 Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor,
precum şi înregistrarea soiurilor de plante;
 Ordinul MAPAM (Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului) nr. 462/2003 privind evidenţa agenţilor economici (persoane
fizice sau juridice, asociaţii fără personalitate juridică) de a declara la direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, suprafeţele cultivate cu plante modificate genetic şi producţiile realizate.
Supravegherea calităţii produselor alimentare în scopul prevenirii afectării sănătăţii sau chiar
vieţii oamenilor şi calităţii mediului înconjurător, trebuie tratată cu maximă responsabilitate.
Consumatorul ar trebui să rămână în centrul preocupărilor autorităţilor de specialitate, dar şi ale
tuturor celorlalţi factori de decizie.
Deşi nu s-a putut dovedi că alimentele obţinute din organisme modificate genetic reprezintă
soluţia optimă pentru rezolvarea problemei alimentare, aceste produse tind să ocupe un spaţiu tot
mai mare pe pieţele multor ţări, mai ales ale celor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate.Totuşi,
având în vedere riscurile declarate de toxicitate şi de alergenitate, întrebarea care se ridică în mod
firesc este următoarea: ce modificări ar putea să aducă în organismul uman un consum îndelungat
de alimente modificate genetic?

9.2 Produse agroalimentare ecologice

Apariţia unor efecte metabolice nedorite induse de dezechilibre alimentare a dus la

conştientizarea importanţei actului de nutriţie, ceea ce a implicat fundamentarea comportamentului
alimentar pe principii sănătoase şi a determinat segmente semnificative de consumatori să se
îndrepte spre alimente cât mai pure din punct de vedere biologic, spre aşa numitele produse
biologice. Acestea pot purta şi denumiri similare: produse ecologice, produse organice, deşi sunt
diferenţe terminologice destul de sensibile între aceste denumiri.
 Pentru a putea satisface cerinţele acestor segmente de consumatori, statele trebuie să plaseze
agricultura biologică în centrul politicilor de dezvoltare pentru stimularea activităţilor de producţie,
prelucrare şi comercializare.
Agricultura biologică utilizează metode specifice, cum sunt: fertilizarea solului cu
îngrăşăminte organice; acoperirea solului (pentru asigurarea protecţiei împotriva uscării lui);
folosirea de îngrăşăminte naturale minerale (fosfaţi, praf de rocă, calciu provenit din var,
îngrăşăminte din alge marine); rotaţia culturilor, pentru evitarea deteriorării solului; arături uşoare şi
nu foarte adânci; înlăturarea paraziţilor prin mijloace biologice.
Alimentele biologice sunt produse exclusiv naturale, obţinute fără utilizarea de
îngrăşăminte chimice şi pesticide, ce respectă integral procesele biologice şi ecologice, şi în
consecinţă, sunt certificate de un organ agreat (terţe părţi) pentru a purta eticheta „bio”, care atestă
că au fost obţinute conform standardelor recunoscute pentru agricultura biologică.
În SUA au fost introduse standarde privind producţia şi manipularea produselor agricole
biologice, aplicabile întregului lanţ logistic, de la fermier până la consumator. Aceste standarde sunt
aplicabile şi operaţiunilor intermediare. Conform standardelor respective sunt determinate patru
categorii de produse biologice:
• 100% biologice, desemnând produsele care nu conţin decât ingrediente produse biologic;
• biologice, însemnând produsele ce conţin 95% din ingrediente produse biologic (raportat
la masa produsului);
• preparate cu ingrediente biologice, semnificând produsele ce conţin mai mult de 70%
ingrediente biologice, dar maxim trei componente produse biologic pot fi specificate pe eticheta
principală a ambalajului;
• produse transformate conţinând mai puţin de 70% ingrediente produse biologic, iar
termenul „biologic” nu mai poate fi înscris pe eticheta principală a ambalajului, dar în lista de
ingrediente de pe ambalaj se pot specifica componentele care sunt produse biologic.
Începând din octombrie 2002, mărfurile din primele două categorii, produse în SUA sau în
străinătate, care răspund exigenţelor Programului Naţional Biologic al Departamentului Agriculturii
din SUA, pot purta marca „USDA Organic Seal” (certificare biologică a Departamentului
agriculturii) pe ambalaj. Tot de la această dată, toate produsele etichetate ca biologice, oricare ar fi
originea lor, trebuie certificate conform regulilor Programului Naţional Biologic al Departamentului
Agriculturii din SUA, de către un organism agreat. Piaţa alimentelor biologice este în continuă
extindere nu numai în SUA, dar şi în multe dintre ţările europene şi de pe alte continente.
Şi în România, a fost elaborat cadrul legislativ şi instituţional de bază în domeniul
produselor ecologice, armonizat parţial cu reglementările Uniunii Europene, necesar dezvoltării
agriculturii ecologice. Aceste reglementări sunt:
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare
ecologice din 17 aprilie 2000, aprobată prin Legea nr. 38 din 7 martie 2001;
- Hotărârea de Guvern nr. 917 din 13 septembrie 2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 34/2000;
- Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 70/2002 privind constituirea
Comisiei pentru dezvoltarea agriculturii ecologice în România.
Alimentele ecologice/biologice au un rol fundamental în asigurarea şi menţinerea
sănătăţii omului, având funcţii de autorefacere mult mai importante decât cele semnalate
până în prezent şi o valoare igienică superioară celorlalte tipuri de alimente.
Regimul produselor alimentare ecologice este reglementat din anul 2000. Producţia
agroalimentară ecologică este definită ca însemnând obţinerea de produse agroalimentare fără
utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile de producţie ecologică
stabilite, care respectă standardele, ghidurile şi caietele de sarcini naţionale şi sunt atestate de un
organism de inspecţie şi certificare înfiinţat în acest scop. Producţia agroalimentară ecologică are
ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea
resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.
 Produsele ecologice sunt reprezentate de produsele obţinute şi etichetate astfel încât să
informeze cumpărătorul că produsul şi/sau, după caz, ingredientele din produs au fost obţinute în
conformitate cu metode de producţie ecologică. De asemenea, în Ordonanţa nr.34/2000 sunt definiţi
termenii de specialitate şi sunt stabilite condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească metodele de
producţie ecologică utilizate în obţinerea produselor respective.
Alimentaţia ecologică are valenţe trofice, sanogenetice şi social-economice de necontestat.
Acestea derivă din condiţiile specifice create pentru cultivarea plantelor şi creşterea animalelor
într-un mediu înconjurător special, dar şi pentru obţinerea produselor prelucrate. Intercorelarea
factorilor ecologici cu alimentaţia constituie o premisă a creşterii securităţii alimentare. Realizarea
echilibrului nutriţional pe „piaţa metabolică” a organismului uman implică pe lângă echivalenţa
dintre necesităţile fiziologice şi aportul de nutrienţi din alimente şi îndeplinirea cerinţelor ecologice
ale alimentaţiei.

9.3 Suplimentele nutriţionale

Alimentaţia joacă un rol de necontestat în viaţa omului, putând influenţa nivelul activităţii
zilnice, al performanţelor şi chiar procesele de îmbătrânire.
Dezvoltarea civilizaţiei, în afara efectelor benefice, a adus cu sine şi continua degradare a
mediului înconjurător, cu impact deosebit asupra resurselor alimentare şi asupra calităţii nutriţiei.
Astfel, pentru a urma de o dietă completă şi bine echilibrată, consumatorii se orientează în prezent
către utilizarea unor produse care să le completeze necesarul de nutrienţi, neacoperit prin
intermediul produselor alimentare consumate şi care să le asigure un plus de energie şi vitalitate
pentru desfăşurarea activităţilor cotidiene. Aceste produse sunt suplimentele nutritive.
Suplimentele nutritive pot fi definite drept acele produse alimentare care conţin un plus de
nutrienţi cu o biodisponibilitate ridicată, destinate a acoperi necesităţile nutritive fizilogice
specifice. Acestea sunt definite ca reprezentând preparate condiţionate sub formă de tablete,
capsule, drajeuri, pulberi sau lichide, care au în compoziţia lor nutrienţi (macro- şi micronutrienţi)
şi/sau alte substanţe comestibile, care sunt consumate în cantităţi definite, în mod suplimentar faţă
de aportul alimentar obişnuit9.
► Vitamine şi elemente minerale în cantităţi care pe unitatea de consum (tabletă, capsulă,
drajeu, linguriţă etc.) nu depăşesc de 3 ori dozele fiziologice zilnice recomandate pentru o
persoană în cazul vitaminelor hidrosolubile şi de 1,5 ori în cazul vitaminelor liposolubile şi
al elementelor minerale.
► Proteine pure sau sub formă de concentrate proteice, izolate proteice şi hidrolizate proteice,
aminoacizi şi amestecuri ale acestora;
► Uleiuri alimentare considerate dietetice (de exemplu: uleiuri din germeni de seminţe de
cereale, uleiuri din ficat de peşte) şi acizi graşi polinesaturaţi esenţiali;
► Fosfolipide (lecitine, cefaline, serinfosfatide, inozitolfosfatide) până la cantităţi ale
conţinutului de fosfor de 1g/zi;
► Fibre alimentare până la cantitatea de 24g/zi;
► Lapte pentru copii, indiferent de vârsta de administrare, dar fără indicaţii terapeutice;
► Produse pentru copii: lapte cu cereale şi/sau fructe, produse tip "baby-food";
► Îndulcitori sintetici alimentari;
► Produse pentru slăbit şi pentru menţinerea greutăţii corporale, fără indicaţii terapeutice;
► Produse parabiotice: probiotice, prebiotice, simbiotice - alimente funcţionale care reglează
flora microbiană intestinală;
► Produse pentru sportivi care conţin vitamine, elemente minerale, proteine, hidrolizate
proteice, aminoacizi, glucide uşor asimilabile, acizi graşi esenţiali şi alţi nutrienţi cu rol în
susţinerea efortului sportiv, în refacerea postefort, în dezvoltarea şi menţinerea masei
musculare.
9
Ordinul MSF 282/2001 pentru aprobarea normelor privind suplimentele nutritive
 Diferitele tipuri de teste efectuate asupra suplimentelor alimentare au relevat efectele
pozitive ale unora dintre aceste produse asupra sănătăţii, dar şi ineficienţa, efectele incerte sau chiar
adverse ale altor substanţe de acest gen.
Pe baza acestor considerente, multe din ţările lumii au adoptat măsuri privind asigurarea
calităţii suplimentelor nutriţionale, pornind de la materia primă până la produsul finit, stabilirea
tipologiei, monitorizarea producţiei şi a comercializării.
Deoarece s-a constatat o creştere a mediei efectelor adverse asociate consumului unora
dintre suplimentele nutriţionale, motiv de îngrijorare din partea consumatorilor şi a profesioniştilor
din domeniul sănătăţii, aceştia au adus în discuţie probleme legate de reglementarea insuficientă a
industriei şi nesiguranţa unor astfel de produse.
Industria suplimentelor nutriţionale a avut o evoluţie spectaculoasă.
În Uniunea Europeană suplimentele nutritive comercializate şi prezentate ca produse
alimentare intră sub incidenţa legislaţiei elaborate de Prlamentul şi Consiliul European.♦
Aceste produse trebuie să fie livrate consumatorului numai în formă pre-ambalată.
În ceea cepriveşte cantităţile minime, respectiv maxime de vitamine şi substanţe minerale prezente în suplimentele alimentare, pe doză
zilnică de consum, acestea trebuie stabilite în funcţie de:
 nivelurile maxime admise de vitamine şi minerale, stabilite prin evaluarea riscului pe baza datelor ştiinţifice general acceptate, luând în
considerare, gradele variate ale sensibilităţii diferitelor grupe de consumatori;
 aportul de vitamine şi minerale din alte surse ale dietei.
Etichetarea, prezentarea şi publicitatea nu trebuie să atribuie suplimentelor nutritive
proprietăţi de prevenire, tratare sau vindecare a bolilor umane, sau să facă referire la astfel de
proprietăţi.
Eticheta unui supliment nutritiv comercializat în spaţiul Uniunii Europene trebuie să conţină
următoarele informaţii:
• numele categoriilor de nutrienţi sau substanţe care se regăsesc în compoziţia produsului
sau o referire la natura acestor nutrienţi sau substanţe;
• cantitatea de nutrienţi sau substanţe cu efect nutriţional sau fiziologic prezentă în produs,
declarată sub formă numerică sau ca procent din valorile de referinţă menţionate;
• doza de produs recomandată pentru consumul zilnic;
• avertizarea să nu se depăşească doza zilnică recomandată, menţionată pe etichetă;
• menţiune din care să rezulte că suplimentele alimentare nu trebuie să fie folosite ca
substitut pentru o dietă variată.
Dacă un produs este comercializat pentru prima dată, producătorul, sau în cazul în care
acesta este fabricat într-o ţară terţă, importatorul, va informa autoritatea competentă a statului
membru CE în care este comercializat produsul respectiv, prin depunerea unui model de etichetă
utilizat pentru acesta.
În România, regimul suplimentelor nutriţionale este reglementat de actele normative
elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.•
Suplimentele nutritive se administrează numai pe cale orală şi nu vor fi însoţite de indicaţii
terapeutice.
Cerinţele în ceea ce priveşte producţia, importul şi comercializarea suplimentelor
nutriţionale sunt precizate în Ordinul 528/2001, care are drept scop protejarea consumatorului de
practicile frauduloase.
Producţia trebuie să se realizeze din materii prime de calitate, garantate de furnizorul de
materii prime prin buletine de analiză pentru fiecare lot, asfel încât să fie asigurată protecţia vieţii şi
sănătăţii consumatorului.
Este interzisă utilizarea de aditivi, adjuvanţi tehnologici (excipienţi) care nu se utilizează în
produsele alimentare sau produsele farmaceutice.
Producţia suplimentelor nutriţionale trebuie să aibă la bază regulile de bună practică de
producţie pentru alimente (în cazul prezentării produselor sub formă uscată, deshidratată,

Directiva 2002/46/EC a Parlamentului şi Consiliului European (din 10 iunie 2002) – privind suplimentele alimentare.

Ordinul nr. 282/11.05.2001 pentru aprobarea normelor privind suplimentele nutritive şi Ordinul nr. 528/31.07.2001 privind
producţia, importul şi comercializarea unor produse din categoria nutrienţi şi/sau suplimente alimentare.
concentrată, de ceai, de sirop sau extract alcoolic) şi pentru medicamente (în cazul formelor de
prezentare - capsule, tablete, drajeuri).
Produsul finit trebuie să fie ambalat şi etichetat respectând legislaţia în vigoare. Produsele se
vând numai în ambalajele originale şi cu eticheta în limba română.
În cazul în care prezentarea produsului este însoţită de indicaţii terapeutice, se impune
înregistrarea acestuia la Agenţia Naţională a Medicamentului.
Comercializarea suplimentelor nutriţionale se face pe baza certificatelor de conformitate şi
de calitate emise de producător.
Publicitatea realizată în scopul comercializării acestor produse nu trebuie să conţină
informaţii care pot înşela consumatorul sau care prezintă produsului caracteristici de calitate
necorespunzătoare compoziţiei acestuia.
Atât suplimentele nutritive de producţie internă, cât şi cele provenite din import, pot fi
comercializate pentru consumul uman numai după obţinerea avizării din partea Ministerului
Sănătăţii şi Familiei, prin Direcţia Generală de Sănătate Publică. Avizarea sanitară a suplimentelor
nutritive este o condiţie obligatorie pentru comercialiarea acestor produse pe piaţă şi are drept scop
asigurarea protecţiei sănătăţii populaţiei prin desfacerea unor produse care întrunesc caracteristicile
privind calitatea şi siguranţa acestora.
Avizarea sanitară poate fi solicitată de către producător, importator sau reprezentantul
autorizat al producătorului.
În România există organisme specializate, care se ocupă cu supravegherea calităţii
produselor şi a distribuţiei acestora în afara sau în interiorul reţelei farmaceutice. Astfel, pentru
suplimentele nutritive care se comercializeză în afara reţelei farmaceutice, supravegherea este
asigurată de Inspectia Sanitară de Stat din cadrul Ministerului Sănătăţii şi Familiei. Supravegherea
calităţii şi distribuţiei suplimentelor nutritive admise în reţeaua farmaceutică este realizată de către
Direcţia Generală de Asistenţă Medicală şi Farmaceutică din cadrul Ministerului Sănătăţii şi
Familiei.
În nomenclatorul de produse este cupirnsă o gamă variată de suplimente nutriţionale,
originale, obţinute prin tehnologii ecologice, utilizând ca materii prime exclusiv plantele, extractele
vegetale şi produsele apicole. Aceste produse sunt condiţionate sub formă de comprimate, granule,
soluţii şi creme.

7.4. Alimente funcţionale

La începutul secolului XXI societatea a trebuit să facă faţă noilor provocări generate de
mutaţiile survenite în stilul de viaţă. Astfel, ştiinţa nutriţiei a trebuit să se adapteze acestor noi
condiţii. În consecinţă, continuarea eforturilor de a favoriza o alimentaţie echilibrată a condus la
profilarea unui nou concept, acela de „nutriţie optimizată” (Milner, 2000). O astfel de nutriţie are
ca obiectiv maximizarea funcţiilor fiziologice în măsură să garanteze o stare de sănătate optimă,
reducând totodată la minim riscul de contactare a unor maladii. În acelaşi timp, nutriţia optimizată
vizează satisfacerea nevoilor specifice ale fiecărui individ, propunând anumite alimente selecţionate
pe baza particularităţilor genetice şi a interacţiunii dintre componentele alimentare şi gene”. (Kok,
1999).
Pe drumul către o nutriţie optimizată care reprezintă un obiectiv ambiţios pe termen lung,
alimentul funcţional a apărut ca un concept interesant, care este şi va fi susţinut şi pe viitor de
cercetarea ştiinţifică. Ştiinţa alimentelor funcţionale are ca obiectiv principal contribuţia la
ameliorarea directivelor nutriţionale, prin integrarea tuturor cunoştinţelor noi referitoare la
interacţiunile dintre componenţii alimentari, funcţiile organismului şi/sau procesele patologice.
Pentru alimentul funcţional nu există o definiţie universală, deoarece o mare varietate de
produse alimentare sunt sau pot fi catalogate astfel pe viitor. Aceste alimente conţin o multitudine
de componente recunoscute pentru capacitatea acestora de a influenţa o mare diversitate a funcţiilor
implicate în menţinerea stării de sănătate şi în reducerea riscului de apariţie a bolilor.
 Alimentul funcţional este un concept care, dacă va fi centrat pe ideea de modulare a
funcţiilor organismului, poate să devină universal, fără a fi influenţat de obiceiurile alimentare
locale sau de tradiţiile culturale.
Japonia a fost leagănul termenului „aliment funcţional”, fiind totodată şi avant – garda
dezvoltării acestor alimente. Urmare amplelor cercetări întreprinse aici, începând cu anii 1980, a
fost dezvoltată o categorie specială de alimente, care aveau capacitatea de a ameliora sănătatea
populaţiei, obiectivul principal fiind contribuţia la reducerea costurilor cu îngrijirile de sănătate.
Astfel, în anul 1991 a fost introdus conceptul de „alimente destinate unor utilizări speciale”,
cunoscute sub acronimul FOSHU.
Termenul de aliment funcţional a fost definit de numeroşi specialişti, fie într-o manieră
simplistă, fie într-un mod mai elaborat. Se remarcă definiţia:
• Aliment care furnizează beneficii nutriţionale, în afara nutriţiei de bază (IFIC
1995).
Dar oricare ar fi definiţia aleasă, sintagma „aliment funcţional” apare ca un concept unic,
care justifică o categorie aparte, având o semnificaţie diferită faţă de toţi termenii cu caracter
sinonimic vehiculaţi (nutraceutic, farmafood, vitafood, medifood).
De asemenea, trebuie menţionat că acest concept care derivă din nutriţie şi nu din
farmacologie. Alimentele funcţionale nu sunt medicamente, deci nu au efecte terapeutice. Rolul
acestor alimente în relaţie cu boala este, în marea majoritate a cazurilor, de a reduce riscul apariţiei
şi nu de a le preveni.
Particularităţile alimentului funcţional sunt următoarele:
 este consumat în cadrul unei alimentaţii obişnuite şi normale;
 este compus din constituenţi naturali, adesea în concentraţii neobişnuite sau aceşti
constituenţi sunt adăugaţi în produsele alimentare care nu-i conţin în mod obişnuit;
 are efecte benefice asupra unor funcţii, dincolo de ceea ce poate fi aşteptat de la valoarea
nutritivă tradiţională;
 are capacitatea de a menţine sau de a ameliora starea de sănătate şi de a reduce riscul
apariţiei unei maladii;
 are capacitatea de a aduce un beneficiu fiziologic care se traduce prin îmbunătăţirea
calităţii vieţii, în aceasta incluzându-se performanţele fizice sau intelectuale sau starea
psihică şi comportamentală;
 are una sau mai multe menţiuni justificate ştiinţific şi autorizate de un organism
recunoscut.
Din punct de vedere practic, un aliment funcţional poate fi:
 un aliment natural;
 un aliment în care a fost adăugat un component;
 un aliment în care a fost mărită concentraţia unui component;
 un aliment din care s-a îndepărtat un component potenţial antinutritiv;
 un aliment în care unul sau mai mulţi componenţi au fost modificaţi;
 un aliment în care biodisponibilitatea unuia sau mai multor componenţi a fost
modificată;
 toate combinaţiile dintre variantele enumerate anterior.