ANALIZA TRANZACŢIONALĂ

Eric Berne şi teoria schimbării personale

Celebrul psihiatru canadian este cunoscut publicului larg ca autor al Analizei

Tranzacţionale – teorie psihică asupra personalităţii umane, a relaţiilor de comunicare,
psihoterapie şi instrument de lucru în organizaţii.
Eric Berne se naşte la 10 mai 1910 la Montreal, ca fiu al doctorului Leonard Bernstein
şi al Sarei Gordon Bernstein, scriitoare şi editoare. În calitate de doctor psihiatru şi psiholog
activează în armata SUA iar la sfârşitul războiului primeşte o sarcină iniţial plictisitoare: să
ofere foştilor soldaţi suport terapeutic pentru o bună integrare în viaţa civilă. Din această
perioadă, devine mult mai interesat de terapia de grup. Mai târziu, orientat spre psihiatria
socială, începe să se pregătească pentru a deveni psihanalist, însă viaţa hotărăşte altceva
pentru el: să-l trimită în tabăra dizidenţilor freudieni şi a creatorilor de sisteme. Astfel, în
1956, i se respinge solicitarea de a deveni membru al Institutului de Psihanaliză, motiv
pentru care decide un drum propriu concretizat în anii ‘60 când îşi defineşte, pe larg,
sistemul – Analiza Tranzacţională. Este momentul publicării unei cărţi care cucereşte lumea,
Games people play (tradusă la noi cu titlul Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, 2002), o
carte care se ocupă de eterna problemă a fiinţei umane, modul în care individul îşi
structurează timpul (atunci când nu doarme) prin ritualuri, distracţii, jocuri, în intimitate şi
activitate.
În dorinţa lui de schimbare a personalităţii umane, Berne îşi întemeiază teoria pe trei
mari postulate: oamenii sunt OK; fiinţa umană are capacitatea de a-şi decide propriul destin
prin libertatea de a-şi forma viaţa pe care şi-o doreşte; toate persoanele au capacitatea de a
gândi.
Una din contribuţiile originale ale lui Berne la înţelegerea psihicului uman constă în
preluarea instanţelor din a doua topică freudiană cuprinse în alcătuirea psihicului: Sine, Eu,
Supraeu şi redefinirea lor într-un mod mai plastic, respectiv Copil, Adult, Părinte. Aşadar, în
fiecare din noi, sălăşluiesc cele trei moduri de manifestare şi, de-a lungul unei zile, putem fi,
variabil, în una sau alta dintre aceste ipostaze, de Copil (spontan, curios, dar şi invidios,
răutăcios, manipulator), de Adult, înţelegând lumea în mod obiectiv şi raţional, fără părtinire
sau de Părinte (sfătuitor, altruist, dar şi critic). La manifestarea uneia sau alteia dintre cele
trei stări au contribuit preponderent părinţii biologici care ne-au scris scenariul de viaţă încă
din perioada 0 – 6 ani, formându-ne aşa cum au dorit ei să fie un copil: adaptat, coercitiv,
firesc etc.
În relaţionarea dintre oameni, comunică, de fapt, cele trei stări menţionate, creându-se,
astfel, tranzacţiile: paralele, pe aceeaşi lungime de undă sau încrucişate generatoare de
conflicte. Din aceste tranzacţii rezultă jocurile care au funcţia de obţinere a unui beneficiu
psihologic din partea celor implicaţi, o mângîiere (stroke). Există jocuri cu specificul lor în
căsnicie, la petreceri, în cabinetele de consultaţii, în lumea interlopă etc.
Teoria lui Berne este mai complexă decât o presupune extragerea unor legi ale
comunicării interumane. În 1970 scrie ultima lui carte, apărută post mortem, pentru a-şi
definitiva opera, What do you say after you say Hello, (la Bucureşti tradusă mai reducţionist,
Ce spui după Bună ziua? având subtitlul Psihologia destinului uman, Editura Trei, 2006); e
o carte neobişnuită chiar şi pentru cititorii foarte specializaţi, o carte care propune, în stilul
simţului analogic al lui Berne, concepte uimitoare pentru psihologie, cum sunt concesiune,
timbre, cupoane, tricouri, analiza scenariilor de viaţă actualizate care rescriu povestea
Europei sau a Scufiţei Roşii (fata sedusă), a Frumoasei din Pădurea Adormită (iluzia tinereţii
perpetue), Crăiesei Zăpezii (aşteptarea darului suprem – nemurirea) etc. Aşa cum se exprima,
cândva, Berne, având de ales între mister şi deschidere, între sofisticare şi simplitate, ,,m-am
alăturat mulţimii, aruncând câte un cuvânt mare care să-i distragă pe câinii de pază ai
academiilor“.
Berne moare în 1970, în urma unui infarct, nu înainte de a vedea dezvoltându-se
Asociaţia Internaţională de Analiză Tranzacţională şi Seminarul de Analiză Tranzacţională
din San Francisco, precum şi o pleiadă de practicieni care îi continuă opera.

2.2. Structura psihicului

Iniţial criticată ca model simplist, analiza tranzacţională a câştigat atenţia întregii lumi,
impunându-se ca teorie a personalităţii, model de comunicare şi studiu al unui pattern
repetitiv al comportamentului.
Deşi originea teoriei este îndepărtată – de când s-a conştientizat că fiecare dintre noi
are o natură multiplă şi, de asemenea, că fiecare are părţi din personalitate care ne afectează
comportamentul în acord cu diferite circumstanţe – relativ recent, Eric Berne (1957/1977),
prin cea mai cunoscută lucrare a sa, Games people play, creează o teorie contractuală cu sens
de realizare a unei angajări bilaterale explicite pentru buna definire a cursului unei acţiuni.
Pornind de la instanţele din a doua topică freudiană – Sine, Eu, Supraeu – Berne formulează
concepte care ajută la înţelegerea conţinutului instanţelor respective, şi anume acelea de
Copil, Adult şi Părinte. Prin urmare, fiecare individ se exprimă în interlocuţie cu una din
cele trei stări: o stare raţională, una afectivă şi o stare normativă sau morală (A. Mucchielli,
2005).
Înainte de toate, el foloseşte termenul de Stare de ego, o ipostază a eului pulsional
care cuprinde următoarele părţi:
 exteropsihică (atitudini, comportamente, mecanisme de apărare introiectate);
 neopsihică (sentimente, gânduri, mecanisme de apărare legate de vîrsta curentă);
 arheopsihică (nevoi, sentimente fixate şi, deci, datorate unei perioade de
dezvoltare anterioară, un fel de ego arhaic). Fiecare individ se poate afla într-o stare
de ego de Părinte, Adult sau Copil (fig nr. 1), şi poate trece de la o stare la alta cu o
dinamică variabilă.
Tandru (sare în ajutor)
Părint
e
Critic (cenzurează)
Adult

Adaptat (îşi schimbă comportamentul sub

influenţa autorităţii)
Copil

Firesc (spontan, natural,

dar fără limite)

2
 Fig. nr. 1: Structura personalităţii conform Analizei Tranzacţionale

Părintele (P) reprezintă un set de comportamente pe care individul le-a copiat de la

autorităţile semnificative în mijlocul cărora s-a format (părinţii reali, profesorii etc.) şi care
se poate manifesta prin coerciţii, morală, dar şi prin atitudini protectoare. În acest caz starea
respectivă se dihotomizează în Părinte critic (deţinătorul tuturor prejudecăţilor şi judecăţilor
noastre de valoare, cel care cenzurează, interzicându-ne mult prea multe şi îndemnîndu-ne să
interzicem şi celorlalţi) şi Părinte tandru sau protector (cel care sare în ajutorul altcuiva
arătînd, în fond, incapacitatea de acţiune a acestuia). În ambele ipostaze genul de mesaj pe
care-l transmite individul aflat în această stare este: ,,Nu eşti puternic/ valoros/cum trebuie.“
Adultul (A) reprezintă capacitatea de analiză şi acţiune cu maturitate şi
responsabilitate. Individul care se află în starea de Adult exprimă abilitatea de a aprecia
realitatea ,,aici şi acum“, fără să fie perturbat în decizii de schemele cognitive ale trecutului.
Copilul (C) semnifică zestrea instinctuală, exprimată în manifestările de lamentare,
culpabilizare, disculpare, evadare etc. În Copil se află sentimentul stimei de sine. El este
acela care confirmă starea de bună dispoziţie sau de inconfort a individului. La rândul lui, se
divide în Copil adaptat, caz în care persoana tinde să experimenteze temeri şi anxietate şi
Copil firesc, manifestat prin bucurie şi durere, spontaneitate şi curiozitate, dar şi prin faptul
că persoana ,,aleargă“ sălbatic, fără restricţii sau limite în maniera de comportare.
Mai tîrziu, Joines (1986) diversifică aria instanţelor extreme prin adăugarea de
dimensiuni negative sau pozitive astfel încât aceste entităţi pot fi gândite, de pildă, din
perspectiva Părintelui protector profitor (–), a Copilului natural spontan (+) sau natural
imatur (–).

2.3. Interpersonalizarea. Tipuri de tranzacţii

Atunci când comunicăm o facem în una din cele trei stări şi sentimentele noastre
determină pe care o vom folosi. Astfel, ca unităţi minimale de relaţionare, tranzacţiile,
formate din stimul şi reacţie, pot fi 1) complementare, de genul Părinte – Părinte, Copil –
Copil, Adult – Adult, sau, în unele cazuri, chiar Părinte – Copil (fig. nr. 2), constînd în
transmiterea stimulului şi primirea răspunsului corespunzător aşteptat şi 2) încrucişate de
genul stimul tip Adult – Adult şi răspuns Părinte – Copil, când nu se mai comunică pe
aceeaşi lungime de undă, iar probabilitatea de generare a incidentelor sau chiar conflictelor
este înaltă. (fig. nr. 3)

P P

A A

C C

*Abrevierile P, A, C reprezintă starea de Părinte, Adult, Copil

Fig. nr. 2: Tranzacţii complementare

Decurge, de aici, prima regulă a comunicării conform căreia tranzacţiile eficiente

(comunicarea de succes) sunt cele complementare, iar în condiţiile apariţiei tranzacţiilor

3
încrucişate se impune reechilibrarea situaţiei în vederea continuăriii interpersonalizării
(armonia perenă).
Ilustrăm figura nr. 3 cu un exemplu preluat de la Berne, exemplu care priveşte dialogul
din cadrul unui cuplu care se pregătea să meargă la teatru: Soţul întreabă soţia – ,,Ştii cumva
unde-mi sunt butonii?“ (tranzacţie de tip A – A). Dacă soţia s-ar fi încadrat pe aceeaşi linie
iniţiată de soţ ar fi putut răspunde – ,,Nu ştiu.“ sau ,,Sunt în ...sertarul din stânga sus.“, dar
aceasta îi dă următoarea replică: ,,De unde să ştiu eu unde îţi laşi lucrurile? Întotdeauna sunt
de vină când nu găseşti ceva!“ (tranzacţie de tip C – P). Observăm reacţia copilului care se
disculpă.
În acest caz, intervine cea de-a doua lege generală care se impune în comunicare: cel
care reuşeşte să redreseze un dialog demonstrează sănătate psihică şi stimă de sine mai
dezvoltate şi echilibrate. Noi toţi ne formăm o imagine despre propria persoană prin
compararea cu ceilalţi, iar în actul de comunicare ne bazăm pe această imagine care poate fi,
în percepţia noastră, superioară sau inferioară interlocutorului. Când există o mare
discrepanţă între imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de suferit prin lezarea stimei
de sine.

P P

A A

C C

Fig. nr. 3: Tranzacţii încrucişate

Redăm mai jos semnificaţia combinaţiilor de stări de ego care pot surveni în timpul
comunicării (după Vera Birkenbihl, 1997):
Gândirea poziţiilor sociale în termeni de valoros/OK/pozitiv şi nevaloros/ne-Ok/negativ este
importantă pentru interacţiunea cotidiană. De pildă, oamenii care gândesc despre ei înşişi şi
despre lume în termeni pozitivi: Eu sunt OK/Tu eşti OK, (+ +) preferă să se asocieze cu alţii
care le seamănă şi nu cu cei care se vor plânge. Şi îmbrăcămintea indică similaritatea
poziţiei.

În această stare se caută cusururi, se critică,

P→P se bîrfeşte în lipsă. Interlocutorii se întrec în
a cleveti, debitînd atacuri la adresa altora,
supărându-se pe toată lumea, inclusiv pe
Dumnezeu.
În această stare se face schimb de păreri, de
A→A informaţii în special din propriul domeniu
de activitate. Soluţionarea în comun a unor
probleme. Mesaj transmis: Eu sunt OK –Tu
eşti OK.
C→C În această stare eul se bucură, se distrează (în
sexualitate C se joacă), se luptă şi se apără,
inventează, manipulează, se bosumflă etc.
4
 P-ul critic → C. Se lansează învinuiri, se
P→C cicăleşte, se dau poveţe. Sunt criticaţi cei din
jur. Se exprimă ameninţări. Mesaj transmis:
Eu sunt OK/valoros/puternic/cum trebuie -
Tu nu eşti.
P-ul tandru → C. Se manifestă tandreţe,
P→C întrajutorare, protecţie, încurajare,
compasiune, încuviinţare. Cei doi se plac.
Mesaj transmis: Eu sunt
valoros/puternic/cum trebuie - Tu nu eşti.
Se disculpă. Se cer scuze, se solicită
C→P înţelegere, dragoste, atenţie, recunoaştere.
Mesaj transmis: Eu nu sunt
OK/valoros/puternic/cum trebuie - Tu eşti.

Poziţia (+ +) se îmbracă îngrijit dar nu ţipător. Oamenilor care se simt superiori faţă
de ceilalţi Eu sunt OK/Tu nu eşti OK, (+ ) le place să se adune laolaltă în cluburi,
organizaţii etc. iar ca stil vestimentar agreează uniformele, ornamentele, bijuteriile şi
modelele aparte care le etalează superioritatea. Pentru cei care pun problema socială în forma
negativă, autopercepţia este de inferioritate faşă de ceilalţi Eu nu sunt OK/Tu eşti OK ( +).
În acest caz, se vor găsi prieteni de aceeaşi categorie, de obicei, în baruri şi grupuri ne-OK;
aceştia poartă haine uzate sau se îmbracă neglijent dar nu neapărat neîngrijit. Indivizii de
tip ( ), Eu nu sunt OK/Tu nu eşti OK care au parere devalorizatoare şi despre sine şi
despre restul lumii, se adună în cafenele sau pe stradă ca să-şi bată joc de alţii, pot purta
uniforme care arată dispreţul faţă de îmbrăcăminte şi tot ce simbolizează ea.
Frank Ernst a reprezentat relaţiile de mai sus sub denumirea de Coralul OK:
Eu sunt OK

Eu + Tu  Eu + Tu +
Agresivitate/Dominare Asertivitate/Negociere
Mă supraevaluez şi te Cuvinte: ,,Să vedem
devalorizez, detest, critic, împreună care este
domin, disrepeţuiesc. soluţia..“
Cuvinte: ,,Nu eşti bun“, ,,Din Emoţii spontane: bucurie,
Tu vina ta…“ frică, optimism, prietenie, Tu
nu Sentimente: dispreţ, milă, autenticitate, eşti
dezgust spontaneitate

eşti Pasivitate/Obstrucţionare Supunere/Pasivitate OK

OK Nu mă accept şi nu te accept Subestimare de sine şi
aşa cum eu sunt şu tu eşti supraevaluarea celuilalt
Cuvinte: Nici unul nu e în Cuvinte: Eşti mai bun ca
stare, Nu valorăm nimic. mine. Tu meriţi, eu nu. E
Sentimente: depresie, numai vina mea.
disperare, pesimism Sentimente: admiraţie,
neputinţă
5
 Eu  Tu  Eu  Tu+

Eu nu sunt OK

Fig. nr. 3 OK- ul Corral

Tranzacţiile pot fi mai complicate de atât în cazul în care cele încrucişate iau una
dintre cele două forme: unghiulară care presupune prezenţa a trei stări ale egoului (fig. nr. 4)
şi în duplex când sunt implicate patru stări ale egoului (fig. nr. 5).
Acest tip de tranzacţii implică pe lângă mesajul social, unul psihologic ascuns, care
degenerază relaţia într-o complicaţie întrucât participă două stări ale eului vorbitorului de
aceea mai poartă denumirea de tranzacţie ascunsă sau duală (gonică). O ilustrare a a
tranzacţiilor unghiulare ne-a fost sugerată de descrierea unei situaţii de vînzare-cumpărare
care are loc între un burghez foarte bogat care dorea să-şi plaseze calul şi un ţăran lipsit de
mijloace materiale în acest sens (D. Drăghicescu, 1995): Burghezul către ţăran: ,,Acesta este
calul meu cel mai bun, dar nu ţi-l poţi permite.“
P P

A A

C C
Fig. nr. 4: Tranzacţie unghiulară

La nivel social se transmite un mesaj Adultului care poate răspunde acordînd dreptate
interlocutorului, dar, de fapt, vectorul psihologic este direcţionat de adultul experimentat
către copilul din cealaltă persoană. Răspunsul ţăranului constă în cumpărarea calului, mesaj
pe care-l putem traduce astfel: ,,indiferent de urmări financiare, îţi arăt eu cine sunt.“

P P

A A

C C

Fig. nr. 5: Tranzacţie în duplex

Ne putem întreba de ce unii analizează critic o situaţie în stare de Adult, în timp ce

alţii reacţionează cu starea eului în Copil? De ce anumite persoane reacţionează dezinvolt şi
spontan în Copil firesc, iar alţii cu o stare de Părinte critic? Răspunsul ne trimite la faptul că
energiile psihice sunt distribuite spre regiunea de maximă amplitudine încât să poată fi
folosite de acea parte a psihicului care are nevoie de ele la un moment dat. Atât timp cât
există energii disponibile se poate analiza o situaţie în stare de Adult (se manifestă simpatie,
înţelegere), dar, dacă nu există energii disponibile (datorită stării de stres, oboseală,
blocajelor emoţionale, ameninţării nevoilor de bază, temerilor, frustrărilor etc.) atunci cea

6
mai mare parte a lor este canalizată în direcţia soluţionării acestor probleme şi starea
manifestată este de Copil sau Părinte.

2.4. Jocuri psihologice

Alt concept esenţial al teoriei tranzacţionale este cel de ,,joc“. Definite ca serii continui
de tranzacţii care înaintează spre un deznodământ clar precizat şi previzibil, având o
motivaţie ascunsă, ,,jocurile sunt diferenţiate de proceduri, ritualuri şi formule de petrecere a
timpului prin două caracteristici principale: calitatea lor ulterioară şi recompensa“ (E. Berne,
2002, p. 38).
Jocurile sunt realizate din nevoia firească de relaţionare (foamea de stimuli), de
structură (impulsul de a organiza continuitatea experienţei peste timp) şi din dorinţa de a
obţine mângîieri (moduri generale de a da recunoaştere) care pot fi pozitive sau negative (de
fapt, termenul strokes are dublă semnificaţie, şi de mângîiere şi de lovitură). În sprijinul
folosirii termenului de mângîiere ca unitate fundamentală a vieţii sociale sunt aduse
experimentele lui S. Levine asupra şobolonilor în care grija, tratarea cu blândeţe ca şi
şocurile electrice dureroase au avut acelaşi efect în egală măsură în însănătoşirea animalelor.
Concluzia, în ceea ce priveşte jocurile, este că ,,orice fel de relaţie socială are un avantaj
biologic asupra lipsei totale a unei relaţii“ (Berne, 2002). Prin urmare, în comunicare se
preferă chiar ,,atingeri“ negative decât lipsa lor, pentru că, cel puţin ,,ştim că existăm şi ştiu
şi alţii că existăm“ (Berne, 2002).
Întăririle pot fi gândite, prin urmare, prin trei semnificaţii, sunt unităţi de recunoaştere
sau recompense, este modul nostru de a arăta că recunoaştem existenţa unei alte fiinţe
umane, şi în acelaşi timp, o necesitate biologică, deşi intensitatea diferă de la o persoană la
alta. Întăririle mai pot fi necondiţionate (acordate inconştient) şi condiţionate (acordate
pentru un motiv asupra căruia avem control sau pentru un anumit aspect al
comportamentului, cum ar fi performanţa profesională; sunt cele care ajută cel mai mult
relaţionarea, nedepinzând de atitudinea la care ne aşteptăm). Întăririle sunt acordate şi
primite pirn intermediul simţurilor (auz – tonul vocii, exprimări verbale ş.a.), văz (mimica
feţei, comentarii scrise, ornamente etc.), pipăit (strîngeri de mână, îmbrăţişări, lovituri), gust
şi miros (prin intermediul mâncării şi al băuturii, parfumului etc.)
Cei deprimaţi sau cu imagine de sine scăzută (de obicei cele două corelează) resping
întăririle punându-se într-o lumină defavorabilă (,,N-a fost mare lucru“, ,,Îmi pare rău că nu a
fost complet“, ,,Nu ştiu prea multe despre acest subiect“).
După A. Moreau (2007), pentru ca o interpersonalizare să se constituie în joc este
nevoie de prezenţa următoarelor elemente:
- un mesaj ascuns aflat în subsidiarul comunicării de suprafaţă, un fel de text în
subtext;
- o devalorizare sau o supraevaluare de sine sau a interlocutorului;
- disconfortul pe care îl creeează acesta în psihicul celuilalt;
- un punct vulnerabil al receptorului atins în conversaţie de pildă frica, lăcomia,
sentimentalismul, iritabilitatea etc.;
- un beneficiu al jocului care poate fi dominarea celuilalt, eliminarea intimitatii etc.
Exemple de jocuri sunt: ,,datornicul“, ,,martirul“, ,,Schlemiel“, ,,săracul de mine“,
,,piciorul de lemn“, ,,dacă n-ai fi tu...“ etc., toate având ca ,,avantaje“ faptul că persoanele

denumirea este achiziţionată din cercetările care indică faptul că sugarii au nevoie de atingere în ordinea supravieţuirii şi
creşterii.
7
implicate trăiesc momente intense generate de diferite atitudini precum cele de: minimalizare
a interlocutorului, lamentare, provocare a reacţiei agresive din partea celor din jur, plasare în
poziţie de victimă pentru a atrage atenţia semenilor etc. Berne susţine că oamenii nu sunt
dispuşi să renunţe cu uşurinţă la propriile jocuri. Un joc odată început, foarte greu poţi
schimba rolul adoptat. De asemenea, nu se utilizează corect starea de Adult, unica stare care
ar rezolva situaţia în mod eficient şi ar permite înţelegerea faptului că este mult mai
constructiv folosirea energiilor pentru rezolvarea problemelor reale. Pentru R. Erskine
(1997), jocurile au scopul de a ajuta individul în înţelegerea naturii tranzacţiilor, astfel încât
să le poată răspunde complet şi intim. Dacă acest scop se realizează, atunci jocul se reduce.
Alţi termeni care ilustrează teoria personalităţii în analiza tranzacţională sunt cuprinşi
în sistemul ,,scenariilor de viaţă“ (Erskine, 1997, Berne, 2006), între altele, mesajele
părinţilor pe care le-am încorporat, deciziile noastre ca răspuns la aceste dispoziţii şi
sentimentele trăite pentru a justifica nevoile şi speranţele noastre, expectaţiile noastre în
legătură cu felul în care credem că viaţa noastră va fi jucată şi se va finaliza povestea ei. Pe
această linie, Mary şi Robert Goulding, liderii şcolii de redecizie adaugă o nouă etapă teoriei
berniene prin includerea tehnicilor gestaltiste şi de terapie redecizională după principiul
conform căruia individul îşi restructurează modul de a gândi, simţi şi acţiona în funcţie de
decizii corect dirijate. Perspectiva redecizională ajută individul la schimbarea ,,scenariilor de
viaţă“, stabilite, în mare parte, încă din copilărie când pe baza normelor date de părinţi se
construiesc primele decizii cu scopul de a atrage atenţia acestora. ,,Jocurile“ se dezvoltă ca o
cale de sprijinire a deciziilor timpurii, fiind alcătuite dintr-un număr de tranzacţii care au ca
scop sprijinirea deciziilor originale şi sunt parte din scenariul vieţii individului respectiv.
În final, sublinem ideea că Analiza Tranzacţională pune accent pe actul de contractare
care presupune nevoia de înţelegere a părţilor: de ce doresc să facă un anumit lucru ?, cu
cine?, ce au de gând să facă?, pe când? etc.; important este ca acest contract să fie realizat în
cuvinte pozitive, de pildă, ce este de dorit decât ce nu se doreşte, pe normalizarea proceselor
psihice, optimizarea individuală, pe faptul că toţi oamenii se pot schimba şi au dreptul că să
fie acceptaţi.

2.5. Psihoterapia

Psihoterapia berniană acordă importanţă semnificativă studiului scenariului de viaţă

(script) al individului (plan întemeiat pe hotărâri luate în copilărie, întărite de părinţi şi
justificate de evenimente ulterioare) ca şi antiscenariului (antiscript) comportament în
opoziţie cu cerinţa fiecărei directive părinteşti. Trei lucruri sunt esenţiale aici:
– scenariile de viaţă sunt determinate de părinţi şi de alte influenţe existente chiar
înainte de naşterea individului, precum numele de familie, istoricul bunicilor şi al
părinţilor etc;
– scenariile de viaţă nu sunt noi, ele repetă în forma lor actualizată mituri, basme, în
general, teme mai vechi;
– un scenariu de viaţă este expus în cadrul unui joc compus din mai multe persoane,
dar trei sunt protagonişti: Persecutorul, Victima şi Salvatorul acesteia.
Scenariul cuprinde ca elemente principale injoncţiunile – interdicţii percepute din
copilărie de la părinţi şi educatori şi prescripţiile – devize sau drivers care induc secvenţe de
comportament copilului. Ş. Prutianu (2005) face o sinteză a respectivelor injoncţiuni şi
prescripţii. Injoncţiunile sunt: Nu exista!, Nu fi tu însuţi!, Nu fi copil!, Nu creşte!, Nu reuşi!,
Nu acţiona!, Nu fi important!, Nu aparţine!, Nu fi apropiat!, Nu simţi!, Nu gândi!, Nu fi
8
sănătos! şi constituie, în fapt, căi de transmitere a inutilităţii, schimbării identităţii,
adoptarea slăbiciunii şi a pasivităţii, abordarea rigidităţii, evitarea intimităţii, asumarea
eşecului etc. Prescripţiile – mesaje care ghidează comportamentul – sunt: Fii perfect, Fii
tare, Fă efort, Grăbeşte-te etc.
Prin urmare, scenariul de viaţă determină destinul fiecărui individ încă din copilărie.
Determinsimul teoriei elaborate de Berne reiese din faptul că individul, la hotărârile
părinţilor, stabileşte încă din perioada micii copilării cum va trăi şi cum va muri. La cursul
vieţii fiecăruia contribuie o serie de variabile cum sunt zestrea sa genetică, experienţele
timpurii ale mamei şi hotărârile luate de forţe superioare, asupra cărora nu are control,
reprezentate, de obicei, de părinţi şi de influenţele ancestrale (strămoşi îndepărtaţi, concepţia
şi naşterea proprie, poziţia la naştere, prenumele dat de părinţi şi numele de familie) etc.
În scenariile din prezent, nimic nu este nou, diferă doar instrumentarul scenariului.
Este ceea ce M. Eliade (1991) exprima în altă manieră ,,ni se fac de mult semne, de multe
secole. Doar camuflajul se schimbă, în conformitate cu epoca în care trăim. Astăzi, în epoca
noastră dominată de tehnologie...“. Logica, eroii şi faptele miturilor supravieţuiesc în epoca
modernă. Astfel, se regăsesc în scenariile de viaţă actuale temele antice, din care cea mai
cunoscută este tragedia oedipiană, sau poveşti precum cea a Europei sau a Scufiţei Roşii
(fata sedusă), a Frumoasei din Pădurea Adormită (iluzia tinereţii perpetue), Crăiesei Zăpezii
sau Snegurocikăi (aşteptarea darului suprem – nemurirea), a fraţilor nedespărţiţi Hansel şi
Gretel (condamnarea la moarte a copilului de către părinţi) etc. Pentru terapeut asta înseamnă
că dacă este cunoscută intriga şi personajul, se ştie şi care va fi deznodământul, cu excepţia
situaţiei în care se pot face unele schimbări. În acest sens, Berne exprima: ,,rolul terapeutului
este acela al Bătrânului Înţelept din mituri şi basme, ale cărui cuvinte îl ajută pe erou să
traverseze încercările şi întâmplările înspăimîntătoare ale ciudatei aventuri.“
În fiecare scenariu există un personaj bun şi rău, după cum, scenariul poate determina
un învingător (cel care îşi atinge scopurile declarate) un învins sau un neânvingător
(persoană care munceşte din greu pentru a se menţine pe lina de plutire). De asemenea, un
scenariu de viaţă pune în acţiune triada compusă din trei eroi: Persecutorul (care îşi exprimă
gândirea de tip Eu sunt OK – Tu nu eşti şi, deci, a cărui caracteristică este de a minimaliza
interlocutorul), Victima lui care se lamentează permanent şi Salvatorul (individ care se face
dorit ghicind nevoile celorlalţi). Într-un joc de acest fel, aceştia îşi pot comuta rolurile între
ei. Este de menţionat că toate conflictele de viaţă, de la cele familiale la cele organizaţionale,
sunt lupte pentru schimbarea poziţiei din acest triunghi.
În fiecare etapă, în construirea scenariului de viaţă sunt achiziţionate anumite
componente şi anumite date care contribuie la conturarea destinului uman. Ca şi la alţi autori
de sorginte psihanalitică, în alcătuirea teoriei proprii, şi la Berne este lăsătă deoparte
perioada de latenţă dintre copilărie şi adolescenţă.

a. Copilăria timpurie (0 – 6 ani)

În acest interval, esenţial este faptul că părinţii dau prescripţii (set de precepte oferite
de un părinte grijuliu) şi porunci (interdicţii sau ordine negative) prin verbalizările făcute, ce
se traduc în răsplate la comportamentul copilului cu efectul de a genera învingători din
aceştia sau blesteme care îi creează pe învinşi. În limbaj colocvial, acea parte a mamei care
dă poruncile (Părintele critic sau Copilul ei) e numită zâna-naşă dacă e binvoitoare sau
mama-vrăjitoare în caz contrar. Elementul-cheie în eliberarea de scenariu îl reprezintă
permisiunile (intervenţii care îi dau individului autorizaţia de a nu se supune unei porunci
9
parentale daca e pregătit, dornic şi capabil de acest lucru) de care se foloseşte terapeutul –
câteodată singurul care îl poate elibera pe pacient de blestemele părinţilor şi care dă
autonomia acestuia din urmă. Tot în copilărie se construieşte şi introiectarea modelelor de
comportament ale părinţilor – stiluri de viaţă bazate pe instrucţiuni sau pe exemple părinteşti
care au rolul de a învăţa individul modul în care să îşi structureze timpul în viaţă, atunci când
nu doarme, prin ritualuri, distracţii, jocuri, intimitate şi activitate.

b. Copilăria tîrzie (7 – 10 ani)

Este etapa în care copilul hotărăşte ce sentimente va trăi şi cum îşi poate asambla
componentele scenariului astfel încât să devină o persoană cu un scop în viaţă. În funcţie de
această acţiune îşi va alege concesiunea (racket) afectivă proprie, adică trăirile afective
preferate care îl vor însoţi toata viaţa. Un aspect semnificativ este legat de prezenţa şi
folosirea cupoanelor (trading stamp) psihologice reprezentând valuta forte a concesiunilor
tranzacţionale. Aşa cum unii oameni simt plăcere în a colecţiona, cupoane comerciale sau
timbre tot aşa se întâmplă şi în cazul celor cu conţinut psihologic (trăiri afective negative
şi/sau pozitive); indivizii le colecţionează, le savurează şi le dau la schimb periodic pentru a
obţine ... suferinţe gratis.

c. Adolescenţa

În această perioadă, ocupaţiile de timp liber, noii eroi şi noile simţăminte se

condensează în conduita individului şi în felul în care este perceput. Conceptul principal care
surprinde manifestările generale ale pacientului este denumit tricou (imaginea de sine
afişată) având ca echivalenţe termenii de ,,apărare caracterială“ sau ,,armură caracterială“ din
psihanaliza freudiană şi ideea adleriană de ,,minciună de viaţă“. Inscripţia de pe tricou arată
un motto al vieţii, filosofia de viaţă a persoanei, care se poate deduce din conduita adoptată
de acestea.

d. Maturitatea şi finalul

După o perioadă de reuşite şi/sau eşecuri în viaţa adultă, individul se pregăteşte pentru
reprezentaţia de adio. Importanţa majoră revine scenei morţii, testamentului şi epitafului,
rezultate tot din directivele scenariului. De pildă, piatra funerară are, la fel ca tricoul, două
feţe pe una se află preceptele antiscenariului şi vorbeşte doar de bine de răposat, pe cealaltă
se află porunca din scenariu. În aceste condiţii, Berne conchide: ,,cinci sunt lucrurile pe care
le primim de la părinţi la şase veri după ce ieşim din pântec: lungimea zilelor, averea, soarta,
învăţătura şi mormântul.
Speranţa pe care ne-o dă psihiatrul american este că viaţa poate fi schimbată după ce
scapăm de ,,tot gunoiul acumulat în minte încă de la venirea de la maternitate“. De fapt,
aceasta este filosofia Analizei Tranzacţionale, faptul că individul poate să decidă asupra
propriului său destin, iar deciziile sale pot fi schimbate de el însuşi, dar pentru asta este
necesar să fie cunoscută limba ,,marţiană“, adică stilul de vorbire al oamenilor care învaţă
cum să spună Bună ziua.

10
 BIBLIOGRAFIE

1. Berne, E., Jocuri pentru adulţi, Bucureşti, Editura Amaltea, 2002.

2. Berne, E., Ce spui după Bună ziua, Bucureşti, Editura Trei, 2006.
3. Birkhenbihl, Vera, Antrenamentul comunicării, Bucureşti, Editura Gemma Press,
1997.
4. Drăghicescu, D., Din psihologia poporului român, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.
5. Erskine, R., Transference and transactions în R.G. Erskine: Theories and methods of
an integrative transactional analysis, San Francisco, TA Press, 1997.
6. Joines, V., Using redecision therapy with different personality adaptions,
Transactional Analysis Journal, 21, 2,1986.
7. Moreau, A., Psihoterapie. Metode şi tehnici, Bucureşti, Editura Trei, 2007.
8. Mucchielli, A., Arta de a comunica, Iaşi, Polirom, 2005.
9. Prutianu, Ş, Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse, Iaşi, Polirom,
2005.

11