Fântâna dintre plopi

de M. Sadoveanu
INTRODUCERE
M. S. este considerat “un scriitor monumental”, ce acoperă cu opera sa mai
mult de jumătate de secol de literatură. Acesta scrie povestiri și nuvele și este
considerat creatorul romanului istoric românesc. Creația sa reliefează patru mari
teme: natura, cu subtemele pescuitului și a vânătorii, tema socială, a celor mulți
și necăjiți, istoria și târgul provincial ca loc al înstrăinării, al alienării ființei.
“Fântâna dintre plopi” este a IV-a povestire din volumul “Hanul
Ancuței”, publicat în 1928 și intitulat “capodopera de la răscruce” pentru că face
trecerea de la proza scurtă la roman. Volumul se încadrează in tradiționalism
interbelic prin nostalgia trecutului, prin elogiul spațiului românesc arhaic, prin
evocarea istoriei și prin valorificarea miturilor.
I. TRĂSĂTURI CURENT
O primă trăsătură a tradiționalismului, prezentă și în această operă, este
nostalgia trecutului, evidențiată în povestire prin evocarea unor timpuri de mult
apuse, mitice: “vremea veche”, “neagra fântână a trecutului”, “într-o toamnă
aurie”, “când a ieșit balaur negru din nori”, “au căzut ploi năprasnice de Sântilie”.
Personajul din această povestire este Neculai Isac, “om ajuns ala căruntețe”, dar
încă puternic, și care păstrează pe chip urmele unei frumuseți trecute. Lipsa
ochiului devine pretextul actualizării trecutului. Personajul narator evocă o
întâmplare din tinerețea sa, în urmă cu 25 de ani, incident care i-a marcat întreaga
existență. Evocarea acestuia presupune o asumare a vinovăției, o recunoaștere
publica a propriilor greșeli, o mărturisire: “eram om buimac și ticălos”, “îmi
plăceau ochii negrii și pentru ei băteam multe hotare”, “pe atunci nu cunoșteam ca
acum sufletul femeilor”.
O altă trăsătură a tradiționalismului este elogiul spațiului românesc
arhaic, redat prin motivul literar al hanului. Acesta este întâlnit la Caragiale sau
Slavici ca motiv literar, însă la Sadoveanu el devine temă, fiind un topos ideal ce
reunește între zidurile sale o întreagă lume. Aici se regăsesc vechi prieteni, se
deapănă amintiri, se exprimă gânduri și mentalități arhaice și se leagă noi prietenii.
Hanul este privit ca un “axis mundi”, cu o înfățișare și o atmosferă de basm: “nu
era han, era cetate, cu ziduri groase și porți ferecate”. Atmosfera este prielnică
povestirilor, căci la aceasta contribuie focul, motiv literar, ca liant între povestitori,
cântecul neîncetat la lăutarilor, vinul vechi adus în ulcele noi de pământ și Ancuța
cea tânără și sprâncenată ce împarte mâncăruri, zâmbete și vorbe bune.
Tema operei este iubirea tragică privită ca experiență decisivă în viața
personajului narator.
II. SCENE TEMĂ  
O primă scenă ce ilustrează tema iubirii este cea a întâlnirii cu Marga la
han. Fata vine să îi arate ciubotele cumpărate cu banul dăruit, spre încântarea lui
Neculai. Acesta nu ține cont de etnia fetei, îi face complimente (“ești frumoasă ca
o duducuță”) și o invită la întâlnire, lângă fântâna dintre plopi. Sensibilitatea și
emoția fetei se observa pe chip: “vorba-i făcu mare plăcere; obrajii i se
îmbujorară”. Ea își subliniază condiția umilă (“sunt o biată fată de șatră”), dar este
încântată de atenția pe care i-o oferă Neculai.
Cea de-a doua scenă reprezentativă pentru tema ilustrează atacul
țiganilor și uciderea Margăi. Fata îi dezvăluie complotul târziu, dorind să
prelungească clipele de fericire petrecute împreună și îi cere să fugă pentru a se
salva. Neculai fuge fără să-și imagineze că Marga trebuie protejată, dar țiganii îl
prind. Urmează o luptă în care își pierde ochiul și este salvat de oamenii de la han
care îi sar în ajutor. Se întoarce după Marga și vede sângele de pe colacul de piatră
al fântânii, înțelegând că fata a fost ucisă și aruncată în apă. Scena ilustrează
devotamentul Margăi, spiritul ei de sacrificiu, dar și superficialitatea lui Neculai
Isac. Acesta primește o lecție de viață și trăiește cu sentimentul vinovăției, de aceea
afirmă: “Dumnezeu m-a întors iarăși prin locurile acelei dureri”. El recunoaște că
pe atunci nu cunoștea sufletul femeilor și că întâmplarea l-a schimbat.
III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ
Un prim element de compoziție este titlul, ce denumește la sens propriu
spațiul întâlnirii celor doi, unul retras, intim. Fântâna simbolizează cunoaștere și
autocunoaștere, oglindire a sinelui, apa fiind simbolul renașterii spirituale pentru
Marga, ce și-a depășit condiția prin jertfă. Plopul este simbolul singurătății și al
fragilității vieții, căci, așa cum spune Moș Leonte, “Nici fântâna și nici plopii nu
mai sunt, s-au dus ca toate ale lumii”. Doar Neculai Isac le vede încă, atunci când
stă cu privirea pierdută, “în neagra fântână a trecutului”.
Un alt element de compoziție îl reprezintă oralitatea stilului. Evocarea
poveștii de iubire are la bază un pretext (pierderea ochiului). Există elemente de
ceremonial și forme ale adresării directe (“Fraților, ascultați ce mi s-a întâmplat”),
regionalisme ce redau culoare locală și conturează specificul acelor vremuri (“ilic
de postav”).
În concluzie, tema iubirii este încadrată într-o creație de factură tradițională,
cu elemente romantice, ilustrând complexitatea ființei umane și a sentimentelor de
iubire.