CĂILE

RESPIRATORII SUPERIOARE
CAVITATEA NAZALĂ
 Reprezintă primul segment al căilor respiratorii.
 Partea anterioară a cavității nazale se numește vestibul.
vestibul. Limen nasi reprezintă
marginea inferioară a procesului lateral al cartilajului septului nazal și separă
vestibulul de cavitatea nazală propriu-zisă.
 Cavitatea nazală este subîmpărțită de septul nazal osos și cartilaginos în două jumătăți
simetrice. Cavitatea nazală se deschide anterior printr-un orificiu numit apertura
piriformă.
piriformă. Posterior deschiderea se realizează prin două orificii numite choane.
choane.
 Tavanul cavității nazale (peretele superior) este format dinainte înapoi de oasele
nazale, spina nazală a osului frontal, lama ciuruită a etmoidului și fețele anterioară și
inferioară ale corpului sfenoidului. Între lama ciuruită și fața anterioară a corpului
sfenoidului se găsește recesul sfenoetmoidal,
sfenoetmoidal, loc de deschidere a sinusului sfenoidal.
Pe fața inferioară, concavă a osului nazal se află șanțul etmoidal prin care trece
nervul etmoidal anterior. Prin găurile lamei ciuruite trec filetele nervilor olfactivi
(regiune olfactorie). Spațiul cuprins între cozile cornetelor și choane, în care se
deschid meatele, se numește meatul nazofaringian.
 Podeaua cavității nazale (peretele inferior) este formată de palatul dur format de
procesul palatin al maxilei și lama orizontală a osului palatin. În partea anterioară se
observă orificiul superior al canalului incvisiv. Regiunea inferioară, respiratorie,
corespunde cornetului inferior, mijlociu și celor trei meaturi.
PERETELE MEDIAL AL CAVITATII NAZALE – SEPTUL NAZAL
• Septul osos,
osos, situat posterior, este alcătuit din lama perpendiculară a etmoidului și
vomer.
• Septul nazal cartilaginos,
cartilaginos, situat anterior, de formă patrulateră, completează spațiul
dintre cele două oase. Marginea posteroinferioară se unește cu vomerul, marginea
anterosuperioară corespunde suturii internazale și proceselor laterale ale cartilajului
septului, iar marginea anteroinferioară se întinde de la spina nazală anterioară până la
septul membranos.
• Septul membranos formează porțiunea inferioară septului.
PERETELE LATERAL AL CAVITATII NAZALE
• Peretele lateral este format,
format, în partea superioară,
superioară, de procesul frontal al maxilarului,
nazalul, de osul lacrimal și de labirintul etmoidal, iar în partea inferioară,
inferioară, este
delimitat de
de fața nazală a maxilarului, lama perpendiculară a palatinului, cornetul
inferior și lama medială a procesului pterigoid.
• Conține trei cornete nazale, care delimitează meaturi nazale. Cornetele nazale sunt
dispuse etajat și alungite anteroposterior. Prezintă un cap anterior și o coadă orientată
posterior.
1. Cornetul nazal superior,
superior, o lamelă de 2 cm lungime,
lungime, formează tavanul meatului nazal
superior,
superior, unde se deschid celulele etmoidale posterioare.
• Posterosuperior, între cornetul superior și corpul sfenoidului se găsește un spațiu
îngust, recesul sfenoetmoidal, în care se deschide sinusul sfenoidal.
• Posterior se găsește gaura sfenopalatină prin care comunică cu fosa pterigopalatină.

1
2. Cornetul nazal mijlociu este întins pe toată lungimea labirintului etmoidal,
etmoidal, pe care îl
depășește posterior,
posterior, pentru a se articula cu creasta etmoidală de pe lama perpendiculară a
palatinului. Inferior de acest cornet se află meatul nazal mijlociu.
 Pe peretele lateral, în partea superioară se află o proeminență numită bulă etmoidală,
etmoidală,
deasupra căreia se deschid 1-3 celule etmoidale anterioare.
 Inferior și anterior de bula etmoidală se află procesul uncinat,
uncinat, care aparține
etmoidului. Bula etmoidală și procesul uncinat delimitează hiatul semilunar,
semilunar, loc de
deschidere al sinusului maxilar și a unor celule etmoidale anterioare.
 La deschiderea sinusului frontal se ajunge printr-un șanț numit infundibul etmoidal,
etmoidal,
în care se deschide canalul frontonazal al sinusului frontal.
 În cazurile în care infundibulul este înfundat superior,
superior, sinusul frontal se deschide
direct în partea anterioară a meatului mijlociu.
 3. Cornetul nazal inferior este un os aparte,
aparte, care se articulează cu fața nazală a
maxilarului,
maxilarului, la nivelul unei creste – crista conchalis,
conchalis, care se continuă cu palatinul.
 Acest cornet micșorează hiatul maxilar prin procesul maxilar și contribuie la
formarea peretelui medial al sinusului maxilar. Prin procesul lacrimal delimitează
canalul nazolacrimal, iar prin procesul etmoidal se articulează cu procesul uncinat al
etmoidului, contribuind la delimitarea hiatusului semilunar.
 Marginea inferioară liberă a cornetului inferior este îngroșată și are o structură
spongioasă. Meatul nazal inferior este cel mai larg, întinzându-se pe toată lungimea
peretelui lateral. La unirea treimii anterioare cu treimea mijlocie se deschide canalul
lacrimonazal.
COMUNICĂRILE CAVITĂȚII NAZALE
• Cu craniul prin orificiile lamei orizontale a etmoidului
• Cu orbita prin canalul nazolacrimal
• Cu fosa pterigopalatină prin gaura sfenopalatină
• Cu cavitatea bucală prin canalul incisiv
• Cu sinusurile paranazale prin orificiile de pe peretele lateral al cavității
• Cu faringele prin choane
• Cu exteriorul prin apertura piriformă
VASCULARIZAȚIA CAVITATII NAZALE
• Arterele foselor nazale provin din sistemul carotidian intern și extern.
• Porțiunea antero-superioară a foselor nazale este vascularizată de arterele etmoidale
anterioară și posterioară, (din oftalmică).
• Porțiunea postero-inferioară este vascularizată din arterele nazală posterioară și
septală posterioară.
• Vestibulul nazal este vascularizat de ramuri din a. facială.
• Pata vasculară Kisselbach, situată pe septul nazal poate fi sediul unor hemoragii
nazale.
• Venele din porțiunea superioară a foselor nazale drenează în venele etmoidale,
tributare venei oftalmice superioare și sinusului cavernos.
2
 • Din porțiunea posterioară sângele este drenat prin venele sfenopalatine în plexul
venos pterigoidian, iar cele din partea anterioară drenează în vena facială.
• Limfaticele din porțiunea anterioară a mucoasei drenează în nodulii
submandibulari, iar din porțiunea posterioară drenează în nodulii limfatici
retrofaringieni și cervicali laterali profunzi superiori.
INERVAȚIA CAVITATII NAZALE
• Porțiunea posterosuperioară primește ramuri nazale posterosuperioare mediale și
laterale din nervul maxilar.
• Porțiunea posteroinferioară primește ramuri nazale din nervul palatin mare, ram din
n. maxilar.
• Porțiunea anterosuperioară a foselor nazale este inervată de ramuri din nervul
etmoidal anterior.
• Inervația vegetativă este asigurată de fibre simpatice (vasoconstrictoare) din
ganglionul cervical superior și parasimpatice (vasodilatatoare și secretoare), cu
originea în nucleul lacrimomuconazal.

3
 SINUSURILE PARANAZALE
1. Sinusul maxilar este cel mai mare dintre sinusuri.
• Baza este orientată
orientată medial,
medial, spre cavitatea nazală și conține hiatul maxilar, iar
deasupra acestuia se deschide orificiul sinusului frontal, în infundibulul etmoidal.
• Vârful sinusului corespunde procesului zigomatic al maxilei
• Peretele superior corespunde planșeului orbitei și conține p.v.n. suborbitar.
• Peretele anterior corespunde fosei canine.
• Peretele posterior corespunde fosei infratemporale și pterigopalatine.
• Regiunea cea mai declivă a sinusului este la nivelul premolarului II și molarului I și
II.
2. Sinusul frontal este situat în grosimea osului frontal, în unghiul pe care scuama
frontalului îl face cu părțile orbitale și nazale.
• Baza privește în jos și conține un orificiu care se continuă cu canalul frontonazal.
• Vârful sinusului este orientat în sus, spre locul de unire a celor două lame.
• Peretele medial este reprezentat de un sept care separă cele două sinusuri frontale
inegale.
• Peretele anterior corespunde rădăcinii nasului.
• Peretele posterior îl separă de emisferele cerebrale.
• Se deschide în meatul mijlociu, prin intermediul infundibulului etmoidal.
3. Labirintul etmoidal, format din totalitatea celulelor etmoidale (6-10 cavități
neregulate) este situat între cavitatea nazală și peretele medial al orbitei.
• Superior, celulele sunt completate de lamele orbitale ale frontalului, anterior de osul
lacrimal, inferior de maxilar, iar posterior de sfenoid.
• Celulele etmoidale anterioare și mijlocii se deschid în meatul mijlociu, iar celulele
posterioare se deschid în meatul superior.
4. Sinusul sfenoidal este săpat în corpul sfenoidului, separat în două cavități printr-un
sept osos.
• Tavanul este format de tuberculul șeii turcești și fosa hipofizei, iar lateral vine în
raport cu sinusul cavernos străbătut de a carotidă internă, n. oculomotor, trohlear,
abducens, oftalmic. Peretele inferior îl separă de cavitatea nazală.
• În peretele anterior se găsește deschiderea sinusului în dreptul recesului sfenoetmoidal
și are raport cu celulele etmoidale posterioare.
• Sinusurile paranazale sunt căptușite de o mucoasă care se continuă cu mucoasa
nazală.

4
 FARINGELE
• Faringele este un conduct musculomembranos unde se încrucișează
ncrucișează calea respiratorie
cu cea digestivă, cu rol în ventilarea urechii medii și în fonație, iar prin formațiunile
limfoide pe care le conține are rol în apărarea organismului.
• Este situat înaintea coloanei cervicale și înapoia foselor nazale și a cavității bucale.
• Limita superioară – baza craniului.
• Limita inferioară – un plan orizontal prin marginea inferioară a corpului vertebrei
C6.
• Are forma unei pâlnii cu o bază, un vârf, un perete posterior și doi laterali.
• Exofaringele are o porțiune cefalică și una cervicală.
• Endofaringele este format din: nazofaringe, orofaringe și laringofaringe.
RAPORTURILE FARINGELUI
• Baza (extremitatea superioară) se inseră pe porțiunea bazilară a occipitalului și pe
fața inferioară a stâncilor temporalelor. Marginile laterale se întind de la spinele
sfenoidale la baza proceselor pterigoide.
• Vârful (extremitatea inferioară) se continuă cu esofagul, la nivelul cartilajului
cricoid.
• Fața posterioară corespunde coloanei cervicale, acoperită de mușchii prevertebrali și
fascia prevertebrală.
• Între faringe și fascia prevertebrală se delimitează spațiul retrofaringian, închis în
partea superioară prin aderența fasciilor la baza craniului, dar care se continuă în
mediastinul posterior.
• Fețele laterale prezintă un segment cefalic și unul cervical.
SEGMENTUL CEFALIC AL FARINGELUI
• Între faringe, coloana vertebrală cervicală și ramura mandibulei se găsește un spațiu
triunghiular numit spațiul mandibulo-vertebro-faringian.
• Lama profundă a fasciei paratiroidiene împarte acest spațiu în două compartimente:
• Spațiul glandular , care conține parotida, a. carotidă externă, vena retromandibulară,
n. facial, auriculotemporal și noduri limfatice.
• Spațiul subglandular sau laterofaringian e divizat prin diafragma stiliană într-o lojă
prestiliană și una retrostiliană. Prin acest spațiu se poate realiza migrarea proceselor
inflamatorii către cavitatea craniană și în jos către mediastin.
• Diafragma stiliană
stiliană este formată
formată din buchetul stilian Riolan: m. stilofaringian,
stiloglos stilohioidian, ligamentele stilohioidian, stilomandibular și aponevroza
stilofaringiană.
• Loja prestiliană este situată între ramura mandibulei și faringe. Conține cei doi
mușchi pterigoidieni, n. mandibular și trunchiul a. maxilare. Aici se pot deschide
flegmoanele tonsilare palatine.

5
• Loja retrostiliană conține pvn al gâtului, nodulii limfatici cervicali profunzi, nervii
glosofaringian, accesor, hipoglos și simpaticul cervical. Comunică cu cavitatea
craniană prin orificiul jugular, canalul carotidian și canalul hipoglosului.
• Spațiul retrofaringian și cel laterofaringian constituie împreună spațiul perifaringian.
perifaringian.
Țesutul conjunctiv care îl ocupă face parte din sistemul conjunctiv al fasciei cervicale.
SEGMENTUL CERVICAL AL FARINGELUI
• Este în raport cu mănunchiul vasculonervos al gâtului, acoperit de mușchiul
sternocleidomastoidian și de planurile regiunii carotidiene (arterele carotidă comună
și internă, vena jugulară internă, nervul vag și nodulii limfatici cervicali profunzi).
• Din a. carotidă externă iau naștere arterele: tiroidiană superioară, linguală și facială.
• În partea inferioară,
inferioară, faringele vine în raport cu lobii glandei tiroide.
• În partea superioară,
superioară, faringele cervical este încrucișat de nervul hipoglos.

1. NAZOFARINGELE (RINO SAU EPIFARINGE)

• Se întinde de la baza craniului până la marginea liberă a vălului palatin.
• Peretele anterior face comunicarea cu fosele nazale prin choane.
• Peretele posterior este neted.
• Peretele superior corespunde bazei craniului (bolta faringelui). Pe el se găsește
tonsila faringiană.
• Pereții laterali conțin orificiile faringiene ale tubelor auditive, de formă triunghiulară.
• Baza este reprezentată de plica ridicătorului vălului palatin.
• Buza anterioară se continuă în jos cu plica salpingopalatină.
• Buza posterioară este ridicată de cartilajul tubei auditive și se continuă inferior cu
plica salpingofaringiană.
• Înapoia orificiului tubei, la 5-10 mm înapoia cozii cornetului inferior se află o gropiță,
numită recesul faringian.
faringian.

2. OROFARINGELE (BUCO SAU MEZOFARINGELE)

• Se întinde de la marginea liberă a vălului palatin până la osul hioid.
• Peretele anterior prezintă un orificiu limitat de vălul palatului și de arcul
palatofaringian.
• În acest orificiu se situează tonsilele palatine și rădăcina limbii cu tonsila linguală,
plicile și vaculele glosoepiglotice.
• Între marginile epiglotei și peretele lateral se formează de fiecare parte câte o cută a
mucoasei, numită plica faringoepiglotică.
• Pereții laterali conțin formațiuni limfoide care fac parte din inelul limfatic al lui
Waldeyer.
3. LARINGOFARINGELE (HIPOFARINGELE)
• Este cuprins între osul hioid și marginea inferioară a cartilajului cricoid. La limita
dintre orofaringe și laringofaringe se găsesc plicile faringoepiglotice.
faringoepiglotice.

6
• Peretele anterior corespunde laringelui (epiglotă, orificiul laringian și cartilajul
cricoid).
• Extremitatea inferioară se îngustează. Fibrele dezvoltate ale constrictorului inferior
al faringelui formează un sfincter fiziologic. Această regiune apare ca o despicătură
transversală, sau ca o semilună și este denumită gura esofagului.
esofagului. La acest nivel se
opresc corpii străini înainte de a intra în esofag și pot apărea stenoze consecutive
ingestiei de substanțe corozive.
• Sub mucoasă se află plexuri venoase bine reprezentate.
STRUCTURA FARINGELUI
• Faringele este alcătuit dintr-o tunică fibroasă, cu rol de schelet, învelită la exterior de
tunica musculară și căptușită la interior de tunica mucoasă.
• Tunica fibroasă (submucoasă) are forma unui con incomplet, căruia îi lipsește
peretele anterior.
• Extremitatea superioară se inseră pe craniu.
• Extremitaea inferioară se continuă cu tunica submucoasă a esofagului.
• Suprafețele vin în raport cu mucoasa (la interior) și cu musculatura (la exterior).
• Cele două margini,
margini, dreaptă și stângă se inseră pe toată întinderea faringelui, de la
baza craniului până la cartilajul cricoid. Ele se prind pe formațiunile osoase,
cartilaginoase și fibroase dispuse între baza craniului și cartilajul cricoid: lama
medială a procesului pterigoid, rafeul pterigomandibular, linia milohioidiană,
ligamentul stilohioidian, osul hioid, ligamentul tirohioidian, cartilajul tiroid și cricoid.
• În porțiunea superioară, constrictorul superior nu ajunge până la baza craniului, iar
stratul submucos ia aspect aponevrotic și poartă numele de fascia faringobazilară.
faringobazilară.

TUNICA MUSCULARĂ A FARINGELUI

• Constrictorii faringelui sunt în număr de trei și se acoperă unul pe altul.

• Constrictorul superior este format din: pterigofaringian, bucofarinagian,
milofaringian și glosofaringian.
• Constrictorul mijlociu este numit hiofaringian.
• Constrictorul inferior (laringofaringian) are o porțiune tirofaringiană și una
cricofaringiană.
• Mușchii ridicători:
ridicători: palatofaringian și stilofaringian.
• Adventiția faringelui este o membrană conjunctivă subțire situată la exteriorul tunicii
musculare. Porțiunile laterale se îngroașă la nivelul nazofaringelui, formând
aponevroza pietrofaringiană.
pietrofaringiană.
MUCOASA FARINGELUI
• În nazofaringe mucoasa este formată din lamina proprie și un epiteliu cilindric ciliat
stratificat. Seamănă cu pituitara, este roșiatică, groasă aderentă, cu numeroase plice și
glande mixte seromucoase.

7
• În orofaringe este subțire, formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat
necheratinizat (se aseamănă cu mucoasa bucală).
• În laringofaringe este groasă, roșie, cu numeroase plice și este formată dintr-un
epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat.
• Pe bolta faringelui,
faringelui, în grosimea mucoasei se găsesc trei formațiuni: tonsila
faringiană, bursa faringiană și hipofiza faringiană.
• Tonsila faringiană este un organ limfoid format din 6-8 lobuli, dispuși radiar,
separați prin șanțuri. Pe suprafața tonsilei se găsesc mici depresiuni la nivelul cărora
se deschid criptele tonsilare.
• Inelul limfatic al lui Waldeyer este constituit dintr-un lanț de formațiuni limfoide
(amigdale/tonsile): faringiană, 2 tubare, 2 palatine și una linguală. Între tonsile se
găsesc numeroși foliculi limfatici diseminați.
• Bursa faringiană este o depresiune inconstantă a mucoasei.
• Hipofiza faringiană este o formațiune rudimentară.
VASE ȘI NERVI
• Arterele faringelui provin din a. faringiană ascendentă, a. palatină ascendentă, a.
canalului pterigoidian și a. tiroidiană superioară și inferioară.
• Venele formează un plex superficial și unul profund și se varsă în vena jugulară
internă.
• Limfaticele superioare și posterioare drenează în nodulii retrofaringieni, iar cele
laterale, anterioare și inferioare drenează în nodulii cervicali profunzi.
• Nervii provin din glosofaringian (inervează m. stilofaringian și constrictor superior) și
vag (pentru ceilalți mușchi).

8
 LARINGELE

• Este un organ tubular, cu rol principal în fonație.

• Este situat în regiunea anteromedială a gâtului, în fața ultimelor 4 vertebre cervicale,
sub osul hioid și deasupra traheei.
• Baza este orientată în sus către endofaringe și prezintă un orificiu, numit aditusul
laringelui,
laringelui, prin care faringele comunică cu cavitatea laringelui.
• Vârful laringelui este format de marginea inferioară a cartilajului cricoid.
• Fața posterioară este rotunjită și delimitează cu fețele laterale recesul piriform al
faringelui, delimitat superior de plica faringoepiglotică. Este formată din cartilajele
corniculate, aritenoide, cricoid și ligamentul cricotraheal.
• Marginea anterioară prezintă proeminența laringelui (mărul lui Adam).
• Marginile posterioare (dreaptă și stângă) sunt reprezentate de coarnele superioare și
inferioare ale cartilajului tiroid.
ADITUSUL LARINGELUI
• Anterior este delimitat de epiglotă, o lamă turtită transversal. Fața anterioară este
acoperită de mucoasa bucală și este legată de baza limbii prin trei plice
glosoepiglotice (mediană și 2 laterale).
• Posterior este delimitat de cartilajele aritenoide și corniculate.
• Între cele două cartilaje aritenoide se află incizura interaritenoidă, delimitată inferior
de plica interaritenoidă.
• Lateral se găsesc plicile aritenoepiglotice, în grosimea cărora se găsesc trei
formațiuni: tuberculul cuneiform, mușchiul aritenoepiglotic și ligamentul
aritenoepiglotic.
CAVITATEA INTERMEDIARĂ A LARINGELUI
• Este delimitată în sus de plicile vestibulare și în jos de plicile vocale (etaj glotic).
• Glota are rol de închidere a căilor aeriene superioare și este formată din plicile vocale
(coardele vocale).
• Plicile vocale se întind între cartilajul tiroid (anterior) și aritenoid (posterior).
• Sunt formate dintr-un ligament și un mușchi vocal, acoperite de o mucoasă albicioasă.
• Fanta glotică este spațiul cuprins între cele două coarde vocale (partea
intermembranoasă) și fața medială a cartilajelor aritenoide (intercartilaginoasă).
• Plicile vestibulare sunt două lame orientate anteroposterior, situate deasupra plicelor
vocale, întinse de la unghiul intrând al cartilajului tiroid la fața anterolaterală a
cartilajului aritenoid.
• În grosimea plicei vestibulare se află ligamentul vestibular, acoperit de mucoasă.
Marginea medială a celor două plice vestibulare delimitează fanta vestibulară.
• Ventriculii laringelui (drept și stâng) sunt delimitați de plicile vocale, în jos și cele
vestibulare, în sus. Fiecare ventricul comunică cu cavitatea intermediară a laringelui și
facilitează vibrațiile plicelor vocale în timpul fonației.

9
• La partea anterioară, fiecare ventricul trimite o prelungire ascendentă, numită
săculețul laringian.
• Vestibulul laringelui are un perete anterior format de epiglotă, doi pereți laterali
formați de plicile aritenoepiglotice și un perete posterior format de cartilajele
aritenoide.
• Cavitatea infraglotică are în partea superioară forma unei pâlnii ușor turtită
transversal, care devine cilindrică spre trahee.
• Laringele este format dintr-un schelet cartilaginos, aparat de unire (articulații,
ligamente, membrana fibroelastică), mușchi, tunica mucoasă, submucoasă, vase și
nervi.
• Scheletul cartilaginos este alcătuit din trei cartilaje nepereche (tiroid, epiglotic,
epiglotic,
cricoid) și patru cartilaje perechi (aritenoide, corniculate, cuneiforme și sesamoide).
CARTILAJUL TIROID
• Este format din două lame dreptunghiulare, care se unesc, cu o deschidere posterioară
de 80-90 de grade. În acest unghi se prind cartilajul epiglotic, ligamentele vocale,
mușchii vocali și ligamentele vestibulare.
• Fața anterioară prezintă pe linia mediană o proeminență, iar lateral, câte o linie
oblică pe care se inseră mușchii extrinseci ai laringelui.
• Linia oblică se termină în sus cu tuberculul superior și în jos cu tuberculul inferior.
• Fața posterioară delimitează cavitatea laringelui.
• Marginile posterioare prezintă două coarne superioare și două inferioare.
• Marginea superioară prezintă scobitura tiroidiană superioară.
• Marginea inferioară prezintă scobitura tiroidiană inferioară.
Cartilajul cricoid are forma unui inel cu lama cartilaginoasă posterior.
• Suprafața interioară participă la formarea cavității infraglotice a laringelui.
• Suprafața exterioară prezintă:
• Posterior, două câmpuri pentru inserția m. cricoaritenoidieni posteriori.
• Lateral,
Lateral, două fețe articulare pentru coarnele inferioare ale cartilajului tiroid.
• Anterior, dă inserție m. cricotiroidian și constrictorului inferior al faringelui.
• Marginea superioară prezintă posterior două fețe articulare pentru cartilajele
aritenoide, iar anterior dă inserție m. cricoaritenoidian lateral și ligamentului
cricotiroidian.
• Marginea inferioară dă inserție ligamentului cricotraheal.
Cartilajul epiglotic are forma unei frunze.
• Baza este ovalară.
• Vârful este alungit (pețiol) și se prinde cu ajutorul ligamentului tiroepiglotic în
unghiul intrând al cartilajului tiroid.
• Fața posterioară prezintă în partea inferioară tuberculul epiglotic și este străbătută de
o serie de fosete, care adăpostesc glandele laringiene.

10
Cartilajele aritenoide au formă de piramidă triunghiulară.
• Baza se sprijină pe lama cartilajului cricoid, la nivelul fețișoarelor articulare și
prezintă procesul vocal și procesul muscular (cricoaritenoidian).
• Vârful se articulează cu cartilajul corniculat.
• Fața medială delimitează porțiunea intercartilaginoasă a fantei glotice.
• Fața anterolaterală prezintă în sus foseta triunghiulară (lig. vestibular și plica
aritenoepiglotică) și în jos foseta emisferică (m. vocal), separate prin creasta arcuată.
• Fața posterioară dă inserție m. aritenoidieni.
• Marginea laterală se termină în jos cu procesul muscular.
• Marginea anterioară se termină în jos cu procesul vocal.
Cartilajele corniculate determină tuberculii corniculați pe vârful cartilajelor aritenoide.
Cartilajele cuneiforme determină tuberculii cuneiformi în grosimea plicelor
aritenoepiglotice.
Cartilajele sesamoide,
sesamoide, inconstante sunt situate în plicile vocale.
• Cartilajele laringelui sunt unite prin două
două articulaț
articulații sinoviale,
sinoviale, aparatul ligamentar și
membrana fibroelastică.
fibroelastică.
• Articulațiile cricotiroidiene se realizează între porțiunile laterale ale cricoidului și
cele două coarne inferioare ale tiroidului. Ligamentul cricotiroidian unește marginea
superioară a cricoidului cu marginea inferioară a tiroidului.
• Articulațiile cricoaritenoidiene se realizează între fețele articulare de pe marginea
superioară a lamei cricoidului și fețele articulare de pe baza cartilajelor aritenoide.
Capsula este întărită la exterior de lig. cricoaritenoidian posterior.
• Aparatul ligamentar al laringelui este format din: lig. cricotraheal, membrana
tirohioidiană, ligamentele tiroepiglotic, hioepiglotic, cricofaringian, vestibulare,
vocale.
• Membrana fibroelastică a laringelui este situată între scheletul cartilaginos și tunica
mucoasă. Conferă laringelui proprietăți rezonatorii deosebite.
• Segmentul inferior al membranei fibroelastice corespunde cavității infraglotice și se
numește conul elastic, care își modifică calibrul și forma în raport cu fonația și
respirația.
• Segmentul superior răspunde vestibulului laringian și este format din două
membrane, dreaptă și stângă, care pornesc din grosimea plicelor aritenoepiglotice, se
apropie în jos și dau vestibulului laringian forma de con trunchiat cu baza în sus.
MUȘCHII EXTRINSECI AI LARINGELUI
• Constrictorul inferior al faringelui
• Longitudinal superior al limbii
• Palatofaringian
• Stilofaringian
• Tirohioidian
• Sternohioidian
11
 MUȘCHII INTRINSECI AI LARINGELUI
• Constrictori ai fantei glotice sau adductori ai plicelor vocale
• M. cricoaritenoidian lateral
• M. aritenoidian transvers
• M. aritenoidian oblic
• M. tiroaritenoidian
• M. tiroepiglotic
• M. aritenoepiglotic
• Dilatatori ai fantei glotice sau abductori ai plicelor vocale
• M. cricoaritenoidian posterior
• M. ceratocricoidian
• Tensori ai plicilor vocale
• M. vocal
• M. cricotiroidian
Tunica mucoasă este roz și albicioasă la nivelul plicelor vocale. Este formată din corion
bogat în țesut limfoid și epiteliu cilindric ciliat stratificat cu numeroase glande care
secretă mucus. Asigură protecția elementelor constitutive, purifică și umezește aerul
inspirat.
Submucoasa conține țesut conjunctiv lax. La acest nivel se produce infiltrația seroasă,
ducând la apariția edemului glotic.
Arterele laringelui provin a. tiroidiană superioară și inferioară.
Venele laringelui drenează în vena laringiană superioară care se varsă în vena
jugulară internă.
Limfaticele laringelui formează două grupuri superior și inferior care drenează în
nodulii limfatici cervicali anteriori profunzi.
• Inervația laringelui este asigurată de nervii laringeu superior și inferior.

12
 GLANDA TIROIDĂ
• Are forma literei H, cu doi lobi laterali, un istm transversal median, de la care
pornește o prelungire numită lobul piramidal.
• Are culoare cenușie, iar în perioadele de activitate devine roșiatică sau albăstruie.
• Fixarea glandei este asigurată de vasele sanguine și tecile conjunctive, ligamentele
tiroidiene (median, lateral drept și stâng care suspendă tiroida de cartilajul cricoid) și
mușchiul ridicător al tiroidei, paramedian.
• Capsula peritiroidiană este un înveliș fibros, lamelar, ușor de izolat, care permite
alunecarea glandei în respirație, fonație și deglutiție.
• Glandele paratiroide și vasele sanguine sunt situate în spațiul dintre capsula
peritiroidiană și capsula proprie.
• Parenchimul glandular este format din foliculi care conțin o substanță coloidală în
care se acumulează iodul și hormonii tiroidieni.
• Celulele secretorii sunt de două tipuri: celule foliculare,
foliculare, care secretă triiodotironina și
tetraiodotironina și celule parafoliculare care secretă calcitonina.
Istmul prezintă 2 fețe și 2 margini.
• Fața anterioară este acoperită de m. subhioidieni, lama pretraheală, venele jugulare
anterioare, platismă și piele.
• Fața posterioară corespunde celui de-al doilea și al treilea cartilaj traheal.
• Marginea superioară dă naștere lobului piramidal.
• Marginea inferioară dă naștere venelor tiroidiene inferioare.
Lobii au formă triunghiulară.
• Fața anterolaterală are raport cu SCM.
• Fața medială are raporturi cu traheea, laringele, esofagul, nervul laringeu recurent,
ramura externă a n. laringeu superior și vasele tiroidiene inferioare.
• Fața posterolaterală are raporturi cu PVN al gâtului și cu lanțul simpatic cervical.
• Baza este situată la 1-2 deasupra manubriului sternal, la nivelul celui de-al cincilea
cartilaj traheal.
• Vârful coresunde cartilajului tiroid și are raporturi cu vasele tiroidiene superioare.
• Vascularizația arterială este asigurată de a. tioridiană superioară, a. tioridiană
inferioară și a. tiroidiană ima.
• Venele drenează în venele tiroidiene superioare, mijlocii și inferioare.
• Limfaticele ascendente ajung la nodurile jugulare profunde superioare și
prelaringiene. Limfaticele descendente ajung la nodurile jugulare profunde inferioare
și pretraheale.
• Nervii provin din lanțul simpatic cervical și ganglionul simpatic cervicotoracic, iar o
mică parte sunt fibre parasimpatice, vagale, care asigură vasomotricitatea și secreția
glandulară.
• Gușa se caracterizează prin hipertrofia tiroidei, care poate comprima organele vecine,
determinând tulburări respiratorii, de deglutiție, vasculare și nervoase.

13
 PLĂMÂNUL ȘI CĂILE
RESPIRATORII INFERIOARE
TRAHEEA
• La origine, este situată la 1,5-2 cm de tegument, la nivelul furculiței sternale la 4,5
cm, iar la terminare, la 7,5 cm.
• Se întinde de la C6 până la T4.
• Are o lungime de 10-12 cm.
• Are forma unui cilindru, oblic către dreapta.
• Prezintă două impresiuni: tiroidiană și aortică.
• Diametrul crește în inspir.
• Se deplasează în timpul deglutiției.
• Se menține în poziție prin aderențele la organele vecine.

TRAHEEA CERVICALĂ
• Lungime de 6-7 cm.
• Se întinde de la C6 la marginea inferioară a vertebrei T2.
Raporturi anterioare:
anterioare: tegument, țesut celular subcutanat, fascia cervicală superficială,
SCM, sternotiroidian, timusul.
• Istmul tiroidian se află anterior de inelele traheale 2 și 3.
• Ligamentele mediane (Gruber) și laterale (Sappey).
• Superior vine în raport cu arcada supraistmică, inferior cu arcada subistmică, artera
tiroidiană și plexul venos care drenează sângele de la tiroidă și laringe.
Raporturi laterale:
laterale: cu lobii glandei tiroide, ramurile arterelor tiroidiene inferioare, nervii
laringei recurenți drept și stâng, nodurile limfatice cervicale laterale profunde. Nervul
laringeu recurent drept este situat pe fața laterală a traheei.
• Nervul laringeu recurent stâng se află în unghiul dintre trahee și esofag.
• Lateral se află p.v.n. al gâtului.
Raporturi posterioare
• cu esofagul cervical pe toată întinderea.
• cu ligamentele traheoesofagiene
TRAHEEA TORACICĂ
• Are o lungime 4-5 cm.
• Se întinde de la T2 la T4 în mediastinul anterior.
• Raporturi anterioare:
anterioare: sternul, timusul, m. transvers al toracelui, iar în profunzime se
găsesc două planuri vasculare: arterial trunchiul arterial brahiocefalic, a. carotidă
comună stângă) și venos (v. brahiocafalică stângă și plexul tiroidian).
• Raporturi laterale:
laterale: cu fețele mediale ale lobilor pulmonari superiori acoperiți de
pleura mediastinală.
14
• La dreapta:
dreapta: pleura mediastinală, trunchiul arterial brahiocefalic drept, VCS, nervul
frenic drept, crosa venei azigos, nodulii limfatici traheobronșici.
• La stânga:
stânga: pleura mediastinală, crosa aortei și nervul laringeu recurent stâng.
• Raporturi posterioare cu esofagul toracic.

BIFURCAREA TRAHEEI
• La nivelul T4-T5 se bifurcă în bronhiile principale dreaptă și stângă.
• Se situează la dreapta liniei mediane.
• Raporturi anterioare:
anterioare: aorta ascendentă.
• Raporturi inferioare:
inferioare: pericardul, inima și bifurcația trunchiului pulmonar.
• Raporturi posterioare:
posterioare: esofagul toracic și fibrele nervoase ale plexului pulmonar.
• În unghiul de bifurcație se află nodulii limfatici traheobronhici.

STRUCTURA TRAHEEI
• Tunica externă este formată din fibre conjunctive, fibre musculare netede, vase
sanguine, limfatice și nervi.
• Tunica mijlocie este fibromusculocartilaginoasă.
• Cartilajele traheale în număr de 15-20, în formă de potcoavă, incomplete în porțiunea
posterioară, cu înălțime de 3-4 mm și grosime de 1-2 mm.
• Primul inel are 6-7 cm.
• Ultimul inel constituie pintenele traheal.
traheal.
• Membrana fibroeleastică învelește cartilajele traheale și le unește prin ligamente
inelare.
• Peretele membranos posterior este acoperit de mușchiul traheal, care se plasează
anterior de lama transversă pe toată lungimea.
• Tunica mucoasă este formată din corion și un epiteliu cilindric ciliat cu celule
secretoare de mucus și infiltrate limfocitare.
VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA TRAHEEI
• Vascularizația arterială este asigurată de: ramuri din artera tiroidiană inferioară,
pentru porțiunea cervicală și arterele bronșice, pentru cea toracică.
• Venele drenează în plexul tiroidian și de aici în venele brahiocefalice, pentru
porțiunea cervicală și în venele intercostale, care se varsă în vena azigos, pentru
porțiunea toracică.
• Limfaticele se adună în nodulii traheali, traheobronșici superiori și recurențiali. O
mică parte drenează în nodulii traheobronșici inferiori.
• Nervii traheei provin din nervii vagi, de la ganglionii simpatici cervicali și primii
ganglioni toracici.

15
 BRONHIILE PRINCIPALE

• Se află în mediastinul anterior, superior de cord și epicard, inferior de crosa venei

azigos și crosa aortei.
• De la origine se deplasează oblic inferolateral către hilul pulmonar, formând între ele
un unghi de 75-85 de grade.
• Bronhia principală dreaptă este mai scurtă, mai voluminoasă, aproape de verticală.
Conține 6-7 cartilaje.
• Bronhia principală stângă este mai lungă, aproape de orizontală. Conține 9-12
cartilaje.
RAPORTURI COMUNE
• Trunchiul pulmonar arterial se bifurcă anteroinferior de carina traheei.
• Delimitează un spațiu în care se află ganglionii intertraheobronhici inferiori.
• Fiecare arteră pulmonară trece anterior bronhiei.
bronhiei.
• Artera pulmonară dreaptă încrucișează anterior bronhia, după ce a dat bronhia lobară
superioară.
• Venele pulmonare se află pe fața anterioară a bronhiilor principale.
• Arterele bronhice trec pe fața posterioară a bronhiilor.
• Nervii formează plexul pulmonar anterior și posterior.
• Nodulii limfatici traheobronșici se află pe fața anterosuperioară a bronhiilor.
• La nivelul bronhiilor pleura viscerală se continuă cu cea parietală.

RAPORTURI PROPRII
Bronhia principală dreaptă
• Anterior - are raport cu VCS de care este separată prin artera și venele pulmonare
• Posterior - vena azigos
• Medial și posterior cu vagul drept
• Superior - crosa venei azigos
• Inferior - pericardul cu atriul drept
Bronhia principală stângă
• Anterior are raport cu pediculul pulmonar
• Superior cu crosa aortei și nervul laringeu recurent stâng
• Posterior - aorta, esofagul și vagul stâng
• Inferior - pericardul și atriul stâng

16
 VASCULARIZAȚIE ȘI INERVAȚIE BRONHII
• Vascurarizația arterială este asigurată de arterele bronșice, ramuri din aorta toracică
descendentă.
• Sângele venos este drenat de venele bronhice, tributare venei azigos, la dreapta, iar la
stânga venei hemiazigos.
• Limfaticele ajung în nodulii traheobronșici.
• Nervii provin din plexurile pulmonare.

17
 PLĂMÂNII

• Realizează hematoza.
• Sunt separați pe linia mediană prin mediastin.
• Dimensiunile diferă în funcție de sex, vârstă și tipul constituțional.
• Culoarea este roz la nou-născut și albăstruie cu pete negre la adult.
• Consistența este moale, buretoasă și elastică.
• Conformația exterioară: trei fețe (diafragmatică, costală și mediastinală), o bază, un
vârf și două margini.
BAZA PULMONULUI
• Este concavă inferior
• Se mulează pe convexitatea diafragmului.
• La dreapta are raport cu lobul drept al ficatului.
• La stânga are raport cu lobul stâng al ficatului, stomacul și splina.
• Prezintă o față diafragmatică și o margine inferioară.
FAȚA DIAFRAGMATICĂ
• Este concavă și se mulează pe fața superioară a diafragmului.
• Privește anterior și medial.
• Este mai ridicată în dreapta, din cauza ficatului.
• Prin intermediul diafragmului fața diafragmatică a plămânului stâng are raporturi
cu splina, fundul stomacului și parțial cu lobul stâng al ficatului.
• Fața diafragmatică a plămânului drept are raporturi cu recesurile subfrenice și fața
diafragmatică a ficatului.
FAȚA COSTALĂ
• Este convexă craniocaudal și anteroposterior.
• Vine în raport cu fețele mediale ale coastelor și spațiilor intercostale, fețele laterale ale
corpurilor vertebrelor toracice, lanțul simpatic toracal, nervii intercostali și vasele
intercostale.
• Plămânul drept are două fisuri,
fisuri, orizontală și oblică care îl împarte în trei lobi.
• Plămânul stâng are o fisură care îl împarte în doi lobi. Partea posterioară, rotunjită,
numită porțiunea vertebrală, pătrunde în șanțul pulmonar al toracelui.
FAȚA MEDIASTINALĂ
• Este ușor concavă.
• Conține hilul pulmonar.
• Rădăcina plămânului conține un pedicul funcțional și un pedicul vital.

18
• Hilul pulmonar este o depresiune prin care elementele rădăcinii pulmonare pătrund
în plămân.
• Hilul plămânului drept conține bronhia principală dreaptă situată posterosuperior,
artera pulmonară anterior și venele pulmonare inferior. Este străbătut de două fisuri.
• Hilul plămânului stâng conține artera pulmonară superior, bronhia inferior, iar
venele pulmonare anterior și inferior de bronhie. Este străbătut de o singură fisură.
• Porțiunea vertebrală este posterioară. Are raporturi cu fețele laterale ale corpilor
vertebrali toracali, extremitățile posterioare ale coastelor, spațiile intercostale,
ganglionii simpatici toracali, vasele și nervii intercostali.
• Porțiunea mediastinală este mai întinsă și concavă. Prezintă hilul pulmonar care o
împarte într-o zonă prehilară, suprahilară, posthilară, infrahilară.
Porțiunea mediastinală a plămânului drept
• Prehilar are raport cu VCS, nervul frenic drept, VCI, pericardul fibros și atriul drept
care determină impresiunea cardiacă.
• Suprahilar are raport cu crosa venei azigos, vena brahiocefalică și timusul.
• Retrohilar are raport cu vena azigos, esofagul, vagul drept și recesul pleural
interazigoesofagian.
• Infrahilar pleura se reflectă și formează ligamentul pulmonar drept.
Porțiunea mediastinală a plămânului stâng
• Prehilar are raport cu aorta ascendentă, frenicul stâng, pericardul și ventriculul stâng
care determină impresiunea cardiacă.
• Suprahilar cu porțiunea orizontală a arcului aortic.
• Retrohilar cu aorta descendentă, esofagul, vagul stâng și recesul
interaorticoesofagian.
• Infrahilar pleura se reflectă și formează ligamentul pulmonar stâng.
VÂRFUL PLĂMÂNULUI
• Depășește orificiul superior al toracelui. Corespunde fosei supraclaviculare mari de la
baza gâtului.
• Lateral are raport cu vasele subclaviculare și cu mușchii scaleni.
• Medial,
Medial, la dreapta are raport cu originea a. subclaviculare drepte, vagul drept, iar la
stânga cu originea venei brahiocefalice stângi, carotida comună stângă,
subclaviculară stângă, vagul stâng și ductul toracic.
• Anterior corespunde fosei subclaviculare.
• Posterior are raport cu ganglionul simpatic cervical inferior, fuzionat cu primul
ganglion toracic, alcătuind ganglionul stelat.
MARGINILE PLĂMÂNULUI
• Marginea anterioară se află la unirea fețelor costală și mediastinală (medială), este
subțire, aproape verticală.
• La dreapta este ușor convexă. La stânga prezintă scobitura cardiacă, sub care se află
lingula, o prelungire medială.

19
• Marginea posterioară este groasă, convexă, corespunde șanțurilor costovertebrale.
• Marginea inferioară este circumferențială bazei pulmonare. Pătrunde parțial în
sinusul costodiafragmatic.
ARBORELE BRONȘIC INTRAPULMONAR
• Bronhiile principale se împart în bronhii lobare, 3 pentru plămânul drept și 2 pentru
plămânul stâng. Ele sunt scurte și rigide.
• Bronhiile lobare se ramifică în bronhii segmentare,
segmentare, scurte, care se divid în bronhii
subsegmentare care asigură totalitatea distribuției lobulare prin conducte inegale din
care derivă bronhiolele care se bifurcă în bronhiole respiratorii, din care se formează
ductele alveolare.
ARBORELE BRONȘIC DREPT
• Bronhia lobară superioară pătrunde în lobul superior unde se împarte în trei bronhii
segmentare.
• Bronhia lobară mijlocie pătrunde în lobul mijlociu unde se împarte în două bronhii
segmentare, laterală și medială.
• Bronhia lobară inferioară pătrunde în lobul inferior, se împarte în trei bronhii
ventrale și patru dorsale.
• La nivelul plămânului drept se întâlnesc 10 bronhii segmentare, care deservesc cele
10 segmente pulmonare.
ARBORELE BRONȘIC STÂNG
• Bronhia lobară superioară este scurtă, pătrunde în lobul superior unde se împarte în
două trunchiuri.
• Trunchiul ascendent se bifurcă furnizând două bronhii segmentare: anterioară și
posterioară.
• Trunchiul descendent se împarte în două bronhii segmentare: superioară și inferioară
• Bronhia lobară inferioară pătrunde în lobul inferior. Se împarte în trei ramuri
ventrale și patru dorsale.
• La nivelul plămânului stâng se întâlnesc 8 bronhii segmentare, care deservesc cele 8
segmente pulmonare.
SPAȚIILE RESPIRATORII
• Sunt unitățile funcționale în care se realizează schimburile gazoase.
• Lobulul pulmonar este un sac mic membranos, cu pereți anfractuoși, care se umplu
cu aer în inspir (volum mediu de 1ml).
• În lobulul pulmonar pătrunde bronhiola intralobulară care se ramifică, dând 50-80
de bronhiole respiratorii pentru fiecare lobul.
• Bronhiolele respiratorii se ramifică în ducte alveolare, care se termină prin dilatații,
numite săculeți alveolari, care se compartimentează în mai multe formațiuni
veziculare, numite alveole pulmonare.
• Bronhiola respiratorie și ramificațiile ei formează acinul pulmonar.
pulmonar.
• Totalitatea acinilor pulmonari alcătuiesc parenchimul pulmonar, la nivelul căruia are
loc schimbul de gaze.
20
 STROMA PLĂMÂNILOR
• Țesutul conjunctivo-elastic al stromei formează la suprafața plămânilor o lamă
continuă, membrana subpleurală, acoperită de pleura viscerală.
• Acest țesut conjunctivo-elastic însoțește arborizațiile bronhice și pe cele ale arterelor
pulmonare, până la nivelul bronhiilor segmentare, unde se organizează intersegmentar
și delimitează segmentele pulmonare.
• Gruparea stromei intrapulmonare se organizează într-o componentă intersegmentară și
perilobulară și altă componentă, mai puțin dezvoltată, intrasegmentară și
intralobulară.
CIRCULAȚIA FUNCȚIONALĂ
• Este asigurată de trunchiul pulmonar și cele 4 vene pulmonare.
• TP transportă sânge venos de la VD către plămâni.
• Ramificațiile arteriale respectă distribuția arborelui bronșic.
• Arterele și bronhiile sunt înconjurate de o teacă conjunctivă.
• Arterele pulmonare se divid în artere lobulare care emit ramuri colaterale și terminale
care se termină într-o bogată rețea capilară alveolară.
Venele pulmonare
• Aduc sânge oxigenat către atriul drept.
• Rezultă din capilarele rețelei alveolare, converg către periferia lobulului, unde
formează venele perilobulare care se unesc cu venele vecine formând venele
interlobulare.
• Venele interlobulare continuă să formeze trunchiuri venoase din care rezultă cele
patru vene pulmonare.
• Venele pulmonare prezintă o porțiune extrapericardică și una intrapericardică.
• Vena pulmonară dreaptă superioară colectează sângele din lobul superior și
mijlociu.
• Vena pulmonară dreaptă inferioară colectează sângele de la lobul inferior.
• Vena pulmonară stângă superioară colectează sângele de la lobii superior stâng.
• Vena pulmonară stângă inferioară colectează sânge de la lobul inferior stâng.
CIRCULAȚIA FUNCȚIONALĂ
• Constituie circulația mică, care începe în VD și se termină în AS.
• Trunchiul pulmonar transportă sânge venos de la VD către plămâni.
• Ramificațiile arteriale respectă distribuția arborelui bronșic.
• Arterele și bronhiile subsegmenatare sunt înconjurate de o teacă conjunctivă, care le
unește.
• Arterele pulmonare se divid în artere lobulare, care emit ramuri colaterale și terminale
și se termină într-o bogată rețea capilară alveolară.
• Artera pulmonară dreaptă se divide înainte de pătrunderea în hilul pilmonar în
ramurile: superioară, mijlocie și inferioară.

21
 • Artera pulmonară stângă se divide în hil în ramurile: superioară și inferioară pentru
cei doi lobi pulmonari.
VENELE PULMONARE
• Aduc sânge oxigenat către atriul stâng.
• Rezultă din capilarele rețelei alveolare, și a rețelei bronșice; converg către periferia
lobulului, unde se formează venele perilobulare, intrasegmentare și intersegmentare.
• Venele interlobulare continuă să formeze trunchiuri venoase, din care rezultă cele
patru vene pulmonare.
• Venele pulmonare prezintă o porțiune extrapericardică (1 cm) și una intrapericardică
(5 mm).
• Vena pulmonară dreaptă superioară, situată anterior, cu calibru mediu de 16 mm,
colectează sângele din lobul superior și mijlociu, iar rădăcinile se unesc în afara
hilului.
• Vena pulmonară dreaptă inferioară este mai subțire și colectează sângele de la
lobul inferior drept, prin ramura superioară și inferioară.
• Vena pulmonară stângă superioară este mai groasă decât cea dreaptă, se dirijează
posterior de trunchiul pulmonar și colectează sângele din lobul superior stâng.
• Vena pulmonară stângă inferioară colectează sângele de la lobul inferior stâng și
constituie elementul cel mai inferior al pediculului.

CIRCULAȚIA NUTRITIVĂ
• Arterele bronșice se îndreaptă inferior, lateral și posterior, spre fața posterioară a
bronhiei respective.
• Pătrunse în parenchimul pulmonar se distribuie ca și bronhiile.
• Ele ajung până la nivelul bronhiolelor respiratorii, unde se termină într-o rețea
capilară din care pornesc venele bronhice.
• Rețeaua capilară a arborelui bronșic se situează în tunica musculară și în submucoasă.
• Venele bronhice adună sângele din rețeaua subpleurală, stroma pulmonară și din
rețeaua capilară din jurul bronhiolelor intralobulare. Urmează traiectul invers
arterelor.
• Venele bronhice sunt avalvulate, se anastomozează cu venele pulmonare și transportă
sânge neoxigenat în vena azigos și hemiazigos.
CIRCULAȚIA NUTRITIVĂ
• Arterele bronșice se îndreaptă inferior, lateral și posterior, spre fața posterioară
bronhiei respective.
• Pătrunse în parenchimul pulmonar se distribuie ca și bronhiile, al căror traiect îl
urmează până la lobulii pulmonari. Ajung până la nivelul bronhiolelor respiratorii,
unde se termină în rețeaua capilară, din care pornesc vene bronșice.
• Rețeaua capilară a arborelui bronșic se situează în tunica musculară și în submucoasă,
unde asigură nutriția țesuturilor pulmonare.

22
 • Venele bronhice se formează din rețeaua subpeurală, din stroma pulmonară și din
rețeaua capilară din jurul bronhiolelor intralobulare.
• Adună sângele din peretele vaselor pulmonare, nodulii limfatici și ramurile bronhice
supralobulare. Urmează traiectul invers arterelor, iar la nivelul hilului pulmonar sunt
plasate posterior bronhiilor extrapulmonare.
• Venele bronhice sunt avalvulate, se anastomozează cu venele pulmonare și transportă
sânge neoxigenat în vena azigos (în dreapta) și hemiazigos (în stânga).

ORGANIZAREA PLĂMÂNULUI DREPT

• Lobul superior este deservit de bronhia lobară superioară divizată în trei bronhii
segmentare (segmentul apical, posterior și anterior).
• Lobul mijlociu este deservit de bronhia lobară mijlocie care se bifurcă în două
bronhii segmentare (segmentul medial și lateral).
• Lobul inferior este ventilat de bronhia lobară inferioară cu cele șapte ramuri ale sale:
trei ventrale care ventilează segmentul anterior și patru dorsale pentru segmentele:
superior, bazal medial, bazal anterior, bazal lateral și bazal posterior).
ORGANIZAREA PLĂMÂNULUI STÂNG
• Lobul superior este ventilat de bronhia lobară superioară stângă care se divide într-
un ram ascendent și unul descendent. Deservește patru segmente: lingular superior,
lingular inferior, apico-posterior și anterior.
• Lobul inferior este ventilat de bronhia lobară inferioară stângă și deservește cinci
segmente (segmentele superior, bazal medial, bazal anterior, bazal lateral și bazal
posterior).
SISTEMUL LIMFATIC AL PLĂMÂNULUI
• Începe la nivelul alveolelor sub formă de capilare limfatice, care se adună în vase mai
mari, formând plexuri limfatice interacinoase, care drenează către plexurile
perivasculare și peribronșice din septurile interlobulare.
• Limfa provine din vase nutritive și funcționale.
• Vasele limfatice valvulate, cu aspect moniliform, formează o rețea subpleurală
superficială și una peribronho-vasculară, profundă.
• Circulația limfei este favorizată de mișcările respiratorii și de pulsațiile arteriale.
• Vasele limfatice traversează nodulii limfatici intrapulmonari, bronhopulmonari,
traheobronșici, mediastinali anteriori și posteriori.
TERITORII LIMFATICE
Plămânul drept
• Teritoriul superior reprezentat de regiunea anteromedială a lobului superior, cu vase
limfatice tributare nodulilor laterotraheali drepți, în special nodulul limfatic al venei
azigos.
• Teritoriul mijlociu corespunde regiunii posterolaterale a lobului superior, lobului
mijlociu și regiunii apicale a lobului inferior. Limfaticele drenează către nodulii
laterotraheali drepți și intertraheobronhici.

23
 • Teritoriul inferior este reprezentat de porțiunea bazală a lobului inferior și drenează
în nodulii traheobronșici.
Plămânul stâng
• Teritoriul limfatic superior este reprezentat de porțiunea apicală a lobului superior.
Limfaticele drenează în nodulii laterotraheali stângi.
• Teritoriul limfatic mijlociu cuprinde porțiunea bazală a lobului superior și regiunea
apicală și mijlocie a lobului inferior. Limfa drenează în nodulii laterotraheali și
intertraheobronșici.
• Teritoriul limfatic inferior este reprezentat de porțiunea bazală a lobului inferior
care drenează în nodulii de la bifurcația traheei.
INERVAȚIA PLĂMÂNILOR
• În componența fibrelor nervoase pulmonare se găsesc fibre aferente, eferente,
vasomotorii și bronhomotorii.
• Fibrele vegetative parasimpatice, provenite din nervul vag drept și stâng formează
plexurile pulmonare din jurul bronhiilor, pe fața lor posterioară, din care pornesc
ramuri pentru arborele bronhic și parenchimul pulmonar. Ele determină
bronhoconstricție și stimularea glandelor bronșice.
• Nervii de origine simpatică sunt mai puțin numeroși; provin din ganglionii cervicali
inferiori și din al doilea, al treilea și al patrulea ganglion toracic. Ele reglează calibrul
vaselor, debitul sanguin pulmonar și relaxează musculatura bronhică.

INTERSTIȚIUL PULMONAR
• Reprezintă țesutul conjunctivoelastic situat între formațiunile aeriene și
vasculonervoase.
• Se organizează în teci conjunctive peribronho-vasculare până la nivelul lobulilor
pulmonari, unde formează septuri interlobulare, de la care pleacă septuri către
periferia lobulilor.
• Nucleul este porțiunea centrală, situată în vecinătatea hilului.
• Mantaua este porțiunea periferică, alcătuită din două etaje suprapuse de lobuli, cu rol
deosebit în respirație.

24
 PLEURA
• Pleurele sunt două membrane seroase, viscerală și parietală, care învelesc plămânii,
fiind separate prin mediastin.
• Cele două foițe delimitează cavitatea pleurală.
• Foița viscerală este fixată la suprafața plămânului prin intermediul stromei
subpleurale. Foița viscerală acoperă toate fețele, marginile și vârful plămânului, cu
excepția unei mici porțiuni la nivelul hilului, unde formează linia de reflexie spre foița
parietală.
• Foița parietală căptușește pereții toracelui, la care este fixată prin intermediul fasciei
endotoracice. Foița parietală a fost divizată în raport cu pereții cavității toracice pe
care îi căptușește: costală, mediastinală, diafragmatică și cupola pleurală.
• Cavitatea pleurală este virtuală și conține o peliculă de lichid care permite
mobilitatea plămânilor. Devine reală în cazul acumulărilor de aer sau de lichide
(exudat, transudat, sânge, puroi – pneumotorax, hidrotorax, hemotorax, empiem).
PLEURA MEDIASTINALĂ
• Acoperă prin fața sa medială organele mediastinale, iar prin fața sa laterală,
corespunde pulmonilor.
• Deasupra pediculului se continuă cu pleura costală.
• La nivelul pediculului se reflectă lateral, formează un manșon în jurul acestuia,
ajunge pe fața medială a plămânului și se continuă cu foița viscerală.
• Dedesubtul fiecărui pedicul se continuă cu pleura viscerală și formează ligamentul
pulmonar.
• Ligamentul pulmonar are formă triunghiulară, fiind format din două foițe: anterioară
și posterioară, care se continuă cu foița viscerală a plămânilor.
• În porțiunea subbronhică, pleura formerază recesurile inter-aortico-esofagian și inter-
azigo-esofagian.
• Liniile de reflexie ale foiței parietale pe cea viscerală se realizează numai la nivelul
pediculului pulmonar și la nivelul ligamentului pulmonar.
• Pleura mediastinală dreaptă acoperă pericardul, nervul frenic, VCS, crosa venei
azogos, trunchiul arterial brahiocefalic, flancul drept al traheei și esofagului.
• Pleura mediastinală stângă acoperă pericardul fibros, nervul frenic stâng, arcul
aortei, artera subclaviculară stângă, posterior esofagul toracic și aorta descendentă.
PLEURA COSTALĂ
• Pleura costală tapetează fața medială a costelor și a spațiilor intercostale, fața
posterioară a sternului și a mușchiului transvers al toracelui. Se întinde de la stern
(anterior) la corpurile vertebrelor toracice (posterior).
• Se continuă anterior și posterior cu pleura mediastinală, realizând două recesuri
costomediastinale.
• Inferior, pleura costală formează cu cea diafragmatică, recesul costodiafragmatic.
• Deasupra vârfului plămânului, pleura costală se continuă cu cea mediastinală,
realizând cupola pleurală.

25
 • Anterior are raport cu mușchii interocstali, vasele toracice interne, p.v.n. intercostale,
venele azigos și lanțul simpatic toracic. La exterior este dublată de fascia
endotoracică.
• Pleura diafragmatică este mai subțire și aderă intim de fața superioară a cupolei
diafragmatice. Se continuă cu pleura costală și mediastinală.
• Pleura diafragmatică dreaptă se întinde până la marginea dreaptă a orificiului VCI.
• Pleura diafragmatică stângă tapetează 2/3 posterolaterale.
• Cupola pleurală sau domul pleural este partea cea mai înaltă a pleurei parietale
(reces costomediastinal superior). Acoperă vârful plămânului și ajunge la baza
gâtului, în fosa supraclaviculară, la 2-3 cm deasupra claviculei și la 3-4 cm deasupra
primei coaste. Este fixată de schelet prin fascicule fibroase și musculare, formând
aparatul suspensor al cupolei: ligamentul costopleural, vertebropleural și mușchii
scaleni.
• Raporturi: superior, mușchii scaleni, anterior, a. toracică internă, posterior,
ganglionul stelat, medial, cu nervul frenic, vag și a. subclavie.
• Vascularizația foiței parietale este realizată de arterele și venele intercostale,
toracică internă și frenică superioară.
• Vascularizația foiței viscerale provine din arterele și venele bronhice.
• Limfaticele de la pleura mediastinală merg către nodulii mediastinali posteriori, de la
pleura costală la nodulii intercostali și sternali, iar de la pleura diafragmatică la
nodulii frenici.
• Inervația foiței parietale provine din nervii frenici și intercostali, iar inervația foiței
viscerale este realizată de ramuri vagale și simpatice.
• Explorare. La percuție, se poate constata matitate dată de lichidele colectate în
cavitatea pleurală. La ascultație se pot auzi frecăturile pleurale. Radiologic, se pot
depista zone de opacifiere.
• Pentru stabilirea naturii lichidului din cavitatea pleurală se execută puncții exploratorii
sau evacuatoare (toracenteză). Se introduce un trocar de-a lungul marginii superioare
a coastei, pentru a evita lezarea pachetului vasculo-nervos, situat de-a lungul marginii
inferioare a coastelor.
• Toracotomia constă în deschiderea cavității pleurale cu ajutorul unei incizii făcute în
spațiul intercostal.
• Toracectomia constă în rezecția unor coaste după deliminarea unui lambou
musculocutanat.
• Pleuroscopia permite explorarea vizuală directă a cavității pleurale cu ajutorul
pleuroscopului.
REGIUNILE PLEUROPULMONARE
• Sunt limitate de pleurele parietale și legate de pereții cavității toracice prin
intermediul fasciei endotoracice.
• Fascia endotoracică are diferite porțiuni, în raport cu pereții toracelui:
• Membrana subpleurală fixează cupola pleurală la formațiunile de la baza gâtului.
• Fascia frenicopleurală fixează pleura diafragmatică la diafragm.

26
• Pe fața profundă a pereților toracici se află fascia toracică, o lamă conjunctivă,
subțire, care rezultă din fuziunea epimisiumului de pe fețele profunde ale mușchilor
proprii toracelui (intercostali, transvers al toracelui).
• Țesutul conjunctiv mediastinal fixează pleura mediastinală la organele mediastinului,
în special la pericard.
• Recesurile pleurale se proiectează pe pereții toracelui, realizând topografia
toracopleurală.
• Recesurile costomediastinale anterioare converg lângă a doua articulație sternocostală
stângă și delimitează un spațiu triunghiular, numit triunghiul interpleural superior
sau timic.
• Sub a patra articulație sternocostală, cele două recesuri costomediastinale anterioare
diverg și formează triunghiul interpleural inferior sau pericardic.
• Recesurile costomediastinale posterioare se proiectează paravertebral și urcă vertical
până la T2-T3, unde se continuă prin cupola pleurală.
• Recesurile costodiafragmatice continuă recesurile costomediastinale anterioare și se
îndreaptă în jos, în afară și înapoi.

27
 MEDIASTINUL
• Este regiunea mediană, interpulmonară a cavității toracice, care adăpostește organele
mediastinale, înconjurate într-o atmosferă conjunctivo-adipoasă.
• Mediastinul este limitat lateral, de cele două pleure mediastinale, anterior, de fața
posterioară a sternului, posterior, de corpurile vertebrelor toracice, superior, de
orificiul superior al toracelui, prin care comunică cu gâtul și inferior, de fața
superioară a diafragmului.
• Unghiul sternal Louis, cu marginea inferioară a vertebrei T4, separă mediastinul
superior de cel inferior.
• Mediastinul superior conține următoarele formațiuni dispuse în patru planuri:
• În primul plan se întâlnesc inserțiile inferioare ale mușchilor sternohioidian și
sternotiroidian și timusul.
• În planul al doilea se găsesc: venele brahiocefalice însoțite de nodulii limfatici,
partea superioară a VCS, vena intercostală superioară stângă, nervii frenici.
• În planul al treilea se găsesc: arcul aortei, n. vag, laringeu recurent stâng și nervii
cardiaci.
• În planul al patrulea se află: traheea cu nodulii limfatici, esofagul, ductul toracic și
vena intercostală superioară dreaptă.
• Mediastinul inferior este subdivizat în trei compartimente: anterior, mijlociu și
posterior.
• Mediastinul anterior este un compartiment îngust, interpus între fața posterioară a
sternului și fața anterioară a pericardului.
• Conține: m. transvers al toracelui, inserțiile costală și sternală ale diafragmului,
extremitatea inferioară a timusului, ramuri din a. toracică internă și țesut conjunctiv și
adipos.
• Mediastinul mijlociu este compartimentul cel mai mare. Se întinde între planul
prepericardic și pretraheal.
• Conține: pericardul cu inima, porțiunea inferioară a VCS, aorta ascendentă, trunchiul
arterei pulmonare, nervii frenici și fibre nervoase din plexul cardiac.
• Mediastinul posterior se întinde în profunzime până la coloana vertebrală.
• Conține: în primul plan, pediculii pulmonari și ligamentul pulmonar; în planul al
doilea, esofagul și nervii vagi; în planul al treilea se găsesc aorta descendentă,venele
hemiazigos accesorii, azigos și ductul toracic; în al patrulea plan se găsesc vena
hemiazigos, arterele și venele intercostale posterioare, lanțul simpatic toracal și nervii
splanhnici.
PERICARDUL FIBROS
• Pericardul căptușeșete cordul și rădăcinile vaselor mari.
• Se situează în etajul inferior al mediastinului anterior.
• Anterior vine în raport cu sternul și cartilajele costale, posterior cu mediastinul
posterior și vertebrele toracale, inferior cu diafragmul și superior cu vasele mari.

28
• Pericardul fibros are forma unui trunchi de con, cu baza fixată pe centrul tendinos al
diafragmului și cu vârful superior și spre dreapta, unde aderă de adventicea vaselor
mari de la baza cordului.
• Este fixat de formațiunile vecine prin ligamente care stabilesc continuitatea cu fasciile
gâtului:
• Ligamente cervicopericardice (anterior, constituind fascia tiropericardică, de la
tiroidă la teaca conjunctivă a trunchiurilor venoase brahiocefalice și posterior, anexat
aortei, carotidelor comune și subclavicularelor).
• Ligamente sternopericardice (superior, de pe fața posterioară a manubriului sternal
la fața anterioară a pericardului și inferior, de la baza apendicelui xifoid la partea
inferioară a feței anterioare a pericardului)
• Ligamentul vertebropericardic (de la fața anterioară a T3 la fața posterioară a
pericardului)
• Ligamentele laterale (unul situat la nivelul VCI și altul de la diafragm la pediculul
pulmonar stâng)
• Ligamentele frenopericardice situate pe linia de fuziune diafragmatică a
pericardului fibros.
• Pericardul fibros prezintă 2 fețe, 2 margini, o bază și un vârf.
• Fața anterioară este în raport direct cu sternul, cartilajele costosternale, spațiile
intercondrale, vasele toracice interne și mușchiul transvers toracic, iar marginal cu
pleura și plămânii. Această față prezintă două porțiuni:
- Porțiunea retropleuropulmonară se află pe părțile laterale ale feței anterioare,
fiind mascată de organele respective.
- Porțiunea extrapleurală are formă de triunghi (pericardocardiac) cu vârful
superior, la originea trunchiului arterial brahiocefalic și cu baza inferioară, la
nivelul aderenței diafragmatice a pericardului fibros. În aria porțiunii
extrapleurale, la stânga sternului se găsește o zonă triunghiulară, cu vârful la al
patrulea cartilaj costal stâng, cu baza la al șaselea cartilaj costal stâng și cu latura
stângă reprezentată de o linie care unește a patra articulație condrosternală stângă
și al șaselea cartilaj, la 18 mm de marginea stângă a sternului.
- În aria acestui triunghi, lângă marginea stângă a sternului, se execută puncția
pericardică, deoarece nu este acoperit de pleură, iar vasele toracice interne trec la
12,5 mm de marginea lateral-stângă a sternului.
• Fața posterioară a pericardului fibros are raporturi: cu aorta, a cărei crosă se găsește
la partea superioară, trece posterior de pediculul pulmonar stâng și se plasează
anterior de coloana vertebrală toracală, esofagul toracal situat posterior de atriul
stâng, la nivelul sinusului oblic al pericardului, nervii vagi drepți și stângi, situați pe
laturile esofagului toracic, fața anterioară a bronhiilor dreaptă și stângă, VCI
plasată în unghiul inferior drept al pericardului fibros.
• Marginile laterale vin în raport cu nervii frenici, cu vasele diafragmatice superioare,
care merg în țesutul grăsos ce separă pericardul de pleura mediastinală. Sub pediculii
pulmonari marginile pericardului corespund ligamentelor triunghiulare pulmonare.
• Baza pericardului fibros se sprijină pe diafragm și aderă prin ligamentul
frenopericardic de centrul tendinos.
• Vârful pericardului fibros este îndreptat superior și posterior de manubriul sternal.
Se continuă anterior cu adventicea vaselor mari: trunchiul arterial pulmonar, aorta și
trunchiul arterial brahiocefalic drept.
29
 • Posterior, la nivelul ramurii drepte a trunchiului pulmonar, se împarte într-o foiță
profundă și una superficială, iar lateral se continuă cu țesutul conjunctiv din jurul
venelor cave și pulmonare.
PERICARDUL SEROS
• Tapetează la interior pericardul fibros.
• Este constituit dintr-o foiță parietală, care tapetează pericardul fibros și o foiță
viscerală sau epicardul, care acoperă atriile, ventriculele și o porțiune din vasele mari
și se continuă cu foița parietală, delimitând cavitatea pericardică.
• Răsfrângerea pericardului seros în jurul vaselor mari, individualizează trei pediculi
vasculari:
- Pediculul arterial este situat anterosuperior, alcătuit din aortă şi trunchiul pulmonar.
- Pediculul venos drept este posterior, format din venele cave și venele pulmonare
drepte.
- Pediculul venos stâng este format din venele pulmonare stângi.
CAVITATEA PERICARDICĂ
• Este un spațiu virtual, delimitat de foițele parietală și viscerală ale pericardului seros.
Are rolul de a transforma forțele de frecare în mișcare de alunecare, necesară cordului
în timpul revoluției cardiace.
• Prezintă sinusuri pericardice mari și sinusuri mici rezultate din răsfrângerea
anterioară și posterioară a pericardului seros, care obiectivează prezența formațiunilor
vasculare care vin sau pleacă de la cord.
• Sinusul transvers al pericardului se află între pediculul arterial și fața superioară a
atriilor, situate posterior. Limita inferioară este dată de întâlnirea atriilor cu
trunchiurile arteriale, iar limita superioară, de ramura dreaptă a trunchiului pulmonar.
Are o lungime de 6-7 cm și o înălțime de 2 cm și prezintă două orificii: orificiul
drept între aortă, situată medial și urechiușa dreaptă împreună cu VCS, situate lateral
și orificiul stâng între artera pulmonară și urechiușa stângă. Cele două orificii se
întâlnesc la nivelul sinusului transvers al pericardului.
• Sinusul oblic al pericardului se găsește între pediculii venoși drept și stâng. Este
delimitat anterior de fața posterioară a AS și posterior, de fața anterioară a esofagului,
prin intermediul pericardului.
• Laturile sinusului oblic al pericardului seros sunt mărginite de cei doi pediculi venoși
drept și stâng, iar superior, ajunge până la ramura dreaptă a arterei pulmonare, prin
intermediul pericardului.
• Sinusurile pericardice mici sunt următoarele:
• La nivelul pediculului arterial există fundul de sac al trunchiului pulmonar, situat
între aortă și bifurcația trunchiului pulmonar și un fund de sac al aortei, situat
posterolateral față de trunchiul arterial brahiocefalic.
• La nivelul pediculului venos drept se găseşte un fund de sac între VCS și vena
pulmonară dreaptă superioară, un fund de sac între cele două vene pulmonare şi un
fund de sac între VCI şi vena pulmonară dreaptă inferioară.
• La nivelul pediculului venos stâng se găseşte un fund de sac între cele două v.
pulmonare stângi și altul situat superior, între vena pulmonară stângă superioară și
ramura stângă a trunchiului pulmonar.
30
• Pericardul fibros este format din țesut conjunctiv, organizat în fascicule, iar pericardul
seros este format din două membrane celulare subțiri.
• Factorii extrapericardici sunt reprezentați de tracțiunile indirecte exercitate asupra
pericardului fibros de către mișcările respiratorii și ale coloanei vertebrale.
• Forma pericardului fibros, situat între cele două cavități pleuropulmonare este
determinată de forța tracțiunii pulmonare, cu intensitate mai mare în timpul
inspirației, exercitată asupra pericardului prin intermediul pleurei mediastinale, sudată
de pericardul fibros.
• Această forță se exercită și asupra cordului, căruia îi dilată pereții subțiri ai atriilor și
ai venelor de la baza cordului.
• Factorii intrapericardici sunt reprezentați de funcționarea ritmică a miocardului și
dilatația vaselor mari. Ei produc apariția și condensarea sistemelor traiectoriale în
jurul masei ventriculare, a atriilor și a vaselor mari de la baza cordului.
• Vascularizația pericardului este asigurată, pentru epicard de vasele coronare, iar
pentru pericardul fibros și seros parietal, de ramurile arterelor învecinate: toracică
internă, musculofrenică, diafragmatică superioară, timice și aorta toracică prin arterele
bronșice și esofagiene mijlocii.
• Venele drenează în venele coronare, azigos, diafragmatice și trunchiul venos
brahiocefalic.
• Limfaticele drenează în ganglionii intertraheobronșici.
• Inervația pericardului este asigurată de nervii frenici, vagi, recurenți și din
simpaticul cervical.

31
 CORDUL: SITUAȚIE, CONFIGURAȚIE, RAPORTURI

ANATOMIE DESCRIPTIVĂ
 Este situat în etajul inferior al mediastinului anterior.
 O treime a cordului se situează la dreapta liniei mediane și două treimi la stânga.
 Are forma unui con turtit, culcat pe diafragm, cu o triplă înclinaţie.
 Baza este situată superior, posterior și la dreapta.
 Vârful este orientat inferior, anterior și la stânga.
 Poziția cordului variază în funcție de conformația toracelui, tipul constituţional şi
diferite stări fizilogice.
 Dimensiunile cordului sunt comparative cu ale pumnului drept, cu o greutate de 275g
(fără sânge).
CONFORMAȚIE EXTERIOARĂ A CORDULUI
Prezintă: - trei fețe: - Fața sternocostală
- Fața diafragmatică
- Fața pulmonară
- bază
- un vârf.
 Pe suprafața exterioară a cordului se află șanțuri care separă cavitățile inimii:
 Șanțul coronar sau atrioventricular separă atriile de ventriculi. Este perpendicular pe
axa mare a cordului şi împarte cele trei feţe într-un segment atrial şi unul ventricular.
 Șanțul interventricular separă cele două ventricule. Este situat în plan vertical, trece
prin marele ax al inimii şi prezintă două segmente: anterior şi posterior.
 Șanțul interatrial este plasat în acelaşi plan cu cel interventricular şi este vizibil la
baza inimii. Separă cele două atrii.
1. FAȚA STERNOCOSTALĂ
 Privește anterior, la dreapta și superior.
 Prin intermediul pericardului are raporturi cu:
- Sinusurile pleurale costomediastinale anterioare
- Plastronul sternocostal
- Vasele toracice interne.
 Șanțul coronar anterior împarte acestă față în două segmente:
 Segmentul atrial prezintă un șanț larg, concav anterior, care adăpostește trunchiurile
arterei pulmonare și aortei și se prelungește lateral cu urechiușa dreaptă (rulată în
jurul feței anterolaterale drepte a AO) și cu urechiușa stângă (în formă de S culcat,
înconjură flancul stâng al AP).
 Aceste două prelungiri diverticulare, turtite transversal, cu contur dinţat, împreună cu
atriile, constituie coroana cordului.
32
  Segmentul ventricular este străbătut de șanțul interventricular anterior, care separă
cele două ventricule, fiind situat mai aproape de faţa stângă a inimii decât de
marginea dreaptă, astfel încât nu ajunge la vârful cordului
 În partea superioară, se află zona arterială ocupată de porțiunea incipientă a celor două
trunchiuri arteriale (AP-anterior şi la dreapta şi AO-posterior şi la stânga).
2. FAȚA DIAFRAGMATICĂ
 Este aproape orizontală, oblică anteroinferior.
 Prin intermediul pericardului are raport cu centrul tendinos al diafragmului, prin
intermediul căruia corespunde lobului stâng al ficatului.
 Șanțul coronar posterior, situat aproape de baza inimii, împarte fața diafragmatică în
două segmente inegale:
 Segmentul atrial este redus, împărțit de şanţul interatrial în două zone – în zona
dreaptă se află locul de vărsare al venei cave inferioare în AD.
 Segmentul ventricular este mai întins – străbătut de șanțul interventricular posterior,
care delimitează două câmpuri, ce corespund VD şi VS.
3. FAȚA PULMONARĂ
 Este laterală, stângă, redusă în suprafaţă, de formă convexă.
 Privește posterior și la stânga.
 Prin intermediul pericardului, vine în raport cu pleura mediastinală și cu fața
corespunzătoare a plămânului stâng, unde determină fosa cardiacă.
 Nervul frenic stâng și vasele diafragmatice superioare ajung posterior de vârful
cordului și formează o curbură cu concavitatea medial.
 Șanțul coronar împarte fața pulmonară în două segmente: atrial (mic, reprezentat de
AS) și ventricular (mai întins, reprezentat de VS).
 Marginile cordului, în număr de trei, separă fețele cordului (marginea dreaptă separă
fața sternocostală de cea diafragmatică). Marginile stângi, anterioară şi posterioară,
sunt rotunjite şi mai puţin evidenţiate.
 Baza cordului privește posterior și la dreapta. Este plană în sens vertical, convexă
însens transversal, fiind străbătută de șanțul interatrial, care o împarte în două
câmpuri:
 Câmpul stâng, corespunde feței posterioare a atriului stâng. Este orientat posterior şi
prezintă orificiile celor patru vene pulmonare. Are raporturi cu organele mediastinului
posterior.
 Câmpul drept, corespunde feței posterioare a atriului drept, care prezintă superior
orificiul VCS, inferior, orificiul VCI şi şanţul terminal, la dreapta celor două orificii.
Prin intermediul pericardului, acest câmp are raporturi cu pleura mediastinală și fața
corespunzătoare a lobului inferior al pulmonului drept (unde se află o amprentă), cu
nervul frenic drept şi cu vasele diafragmatice superioare corespunzătoare.
 Vârful cordului corespunde ventriculului stâng, fiind situat în spațiul V intercostal
stâng pe linia medioclaviculară, unde se palpează şocul apexian.
CONFORMAȚIA INTERIOARĂ A CORDULUI
 Cordul este împărțit în patru cavități: 2 atrii și 2 ventricule.

33
  Atriile sunt cavităţi situate posterior, la baza cordului, separate prin septul interatrial,
mai mici decât ventriculele, cu pereţii subţiri şi mai netezi.
 Ventriculele se află spre vârful cordului, separate prin septul interventricular. Au
formă piramidală, cu axul mare paralel cu cel al cordului şi baza orientată posterior,
către atrii.
 Orificiile atrioventriculare drept și stâng, cu valvele tricuspidă și bicuspidă, fac
comunicarea atriilor cu ventriculii corespunzători. Fiecare valvă este împărţită în mai
multe valvule, a căror bază se inseră pe inelul fibros al orificiului av, faţa lor atrială
este netedă, iar faţa periferică dă inserţie cordajelor tendinoase.
 Orificiul arterial face comunicarea ventriculului drept cu trunchiul arterei pulmonare
şi a ventriculului stâng cu aorta. Este situat anterior de orificiul av respectiv, este mai
mic, circular, prevăzut cu trei valvule sigmoide, în formă de cuib de rândunică.
Marginea periferică corespunde inelului fibros, iar marginea liberă prezintă noduli
fibroşi.
TRABECULE CĂRNOASE
 Trabecule de ordinul I - se numesc mușchi papilari sau mușchi pilieri; sunt conici,
aderenți prin baza lor de pereții ventriculului. Vârful lor este liber și dă inserție
cordajelor tendionoase, care se împart în trei grupe:
 Cordaje de ordin I, puternice, se inseră pe marginea aderentă a valvulei.
 Cordaje de ordin II, mai subțiri, pornesc de la mușchii papilari și se termină pe fața
parietală a valvulelor.
 Cordaje de ordin III, cele mai fine, se termină pe marginea liberă a valvulei.
 Trabecule de ordinul II se inseră, prin extremitățile lor, pe pereții ventriculilor și
sunt libere în partea mijlocie.
 Trabecule de ordinul III sunt simple reliefuri ale peretelui ventricular, aderente pe
toată întinderea lor.
ATRIUL DREPT
 Are formă cuboidală cu șase pereți.
 Peretele lateral (drept) este concav și prezintă trabecule cărnoase de ordinul II și III,
orientate anteroposterior, constituind mușchii pectinați.
 Peretele medial (stâng) este alcătuit din septul interatrial, care, în partea mijlocie,
prezintă fosa ovală, o depresiune alungită vertical, acoperită de o membrană subțire,
înconjurată de un relief, inelul Vieussens (limbul fosei ovale, care reprezintă
marginea liberă a septului secund). Limbul fosei ovale prezintă două coarne: un corn
posterior, situat înaintea tuberculului intervenos al lui Lower şi altul anteroinferior,
care se continuă cu cornul anteromedial al valvei VCI.
 Peretele superior prezintă orificiul VCS, fără valvule, anterior de care se află
orificiul de comunicare cu urechiușa dreaptă, în cavitatea căreia proemină trabecule
cornoase. Între VCS și urechiușa dreaptă se formează un diedru în care se află nodulul
sinusal.
 Peretele inferior prezintă orificiul VCI, situat aproape de septul interatrial, la unirea
peretelui inferior cu cel posterior. Are aspect circular cu orificiul mai mare decât al
VCS, plasat într-un plan oblic anteroinferior.

34
  Orificiul VCI prezintă valvula lui Eustachio, concavă superior, cu un corn
posteroextern, care se inseră pe peretele posterior al atriului drept și un corn
anterointern, care se confundă cu extremitatea anteroinferioară a inelului Vieussens.
Această valvă nu închide complet orificiul VCI.
 Anterior și medial de orificiul VCI se află orificiul sinusului venos coronar prevăzut
cu valvula lui Thobesius, concavă superior, inserată pe circumferinţa sa laterală.
 De la extremitatea anterioară a valvei lui Eustachio pleacă către peretele septal al AD
o proeminență alungită numită banda sinusală, care conține un fascicul de ţesut
conjunctiv numit tendonul lui Todaro, inferior de care se află triunghiul lui Koch în
aria căruia se găsește nodulul atrioventricular și porțiunea inițială a fasciculului Hiss.
 Peretele posterior prezintă crista terminală, o ridicătură verticală, situată între
marginile drepte ale orificiilor venelor cave, corespunzătoare şanţului terminal de pe
faţa exterioară a atriului drept.
 Embriologic, crista terminalis reprezintă linia de unire a sinusului venos cu atriul
primitiv.
 Partea medială a cristei terminale este netedă şi corespunde sinusului venos, iar partea
laterală este neregulată, constituind porţiunea trabeculară a peretelui posterior.
 La limita între peretele posterior și medial al atriului drept, între cele două orificii ale
venelor cave se află tuberculul intervenos al lui Lower, cu rol în dirijarea curentului
sanguin.
 Peretele anterior prezintă orificiul atrioventricular drept prevăzut cu valva tricuspidă,
de forma unei pâlnii cu vârful orientat spre cavitatea ventriculului drept.
VENTRICULUL DREPT
 Are forma unei piramide, cu 3 pereți, o bază și un vârf, dirijată anterior, inferior şi la
stânga.
 Peretele superior corespunde feței sternocostale (concav).
 Prezintă trabecule cărnoase și mușchiul papilar anterior inserat medial de marginea
dreaptă a cordului, dă naștere corzilor tendinoase, care se inseră pe valvulele
anterioară și posterioară ale tricuspidei.
 Peretele inferior corespunde feței diafragmatice. Pe fața sa anterioară se inseră
trabecule cărnoase de ordinul II și III și mușchiul papilar posterior, de la vârful
căruia pornesc cordaje tendinoase, care se inseră pe valvulele posterioară și internă ale
tricuspidei.
 Peretele medial (septal), alcătuit din septul interventricular, este convex.
 În porțiunea superioară se inseră mușchiul papilar septal alcătuit din mai multe conuri
musculare: mușchiul papilar al conului arterial (mușchiul lui Lanzizi), trabecula
septomarginală de ordinul II, care se prelungește până la baza mușchiului papilar
anterior.
 Vârful ventriculului drept este situat la 10 mm de vârful cordului. Prezintă
numeroase trabecule cărnoase de ordinul II și III, care se întretaie în toate sensurile,
dându-i un aspect cavernos.
 Baza ventriculului drept prezintă:
- Orificiul atrioventricular drept
- Orificiul trunchiului pulmonar
35
ORIFICIUL ATRIOVENTRICULAR DREPT
 Este aproape circular, privește posterior și la dreapta.
 Este prevăzut cu valva tricuspidă (trei valvule implantate prin baza lor pe inelul fibros
al orificiului atrioventricular drept).
 Fața atrială a valvelor este netedă, iar fața ventriculară dă inserție mai multor cordaje
tendinoase.
 Valvula anterioară este cea mai mare, are formă patrulateră și pe ea se prind cordaje
tendinoase plecate de la mușchiul papilar anterior și de la cel septal.
 Valvula septală este cea mai mică, de formă semicirculară, se continuă cu valvula
posterioară. Ea primește cea mai mare parte din cordajele tendinoase de la peretele
septal, direct sau de la muşchiul papilar septal.
 Valvula posterioară sau inferioară este triunghiulară și este mai mică decât cea
anterioară. Primește cordaje tendinoase de la mușchii papilari posterior și anterior.
ORIFICIUL TRUNCHIULUI PULMONAR
 Este situat superior, anterior și la stânga orificiului atrioventricular drept, la
extremitatea superioară a infundibulului pulmonar.
 Este prevăzut cu trei valvule semilunare: anterioară, dreaptă și stângă, care au pe
marginea lor liberă nodulii lui Morgagni.
 Diferența de nivel dintre orificiul arterei pulmonare și orificiul tricuspid este marcată
prin creasta supraventriculară a lui Hiss, care pleacă de pe peretele septal, trece
deasupra valvulei anterioare a tricuspidei şi se termină în prtea superioară a peretelui
anterior al VD.
 Porțiunea sa mijlocie, numită pintenele lui Wolf, proemină în interiorul VD, iar
porţiunea de sub această creastă este numită gropița subinfundibulară.
 Segmentul cuprins între creasta supraventriculară și orificiul trunchiului pulmonar
este denumit conul arterial sau infundibulul pulmonar, care are un aspect neted.
 VD are o porțiune venoasă (atrială), situată posterior şi inferior și o porțiune
arterială (conul arterial), situată anterior şi superior.
 Cordul drept conține sânge venos care este trimis la plămâni.
ATRIUL STÂNG
 Are formă cuboidală, orientat posterior și la stânga AD.
 Peretele lateral (stâng) prezintă la partea sa anterioară orificiul de pătrundere în
urechiușa stângă și are numeroase trabecule musculare.
 Peretele medial corespunde septului interatrial, prezintă în dreptul fosei ovale o zonă
deprimată. În partea anterosuperioară se află coasa septului, care reprezintă marginea
liberă a septului prim. Anterior de coasa septului se află foseta preseptală, loc unde
pot exista numeroase orificii vasculare.
 Peretele superior este neted.
 Peretele inferior este concav.
 Peretele posterior prezintă orificiile venelor pulmonare, în număr de patru. Porțiunea
dintre orificiile venelor pulmonare este netedă, fiind numită vestibul.

36
  Peretele anterior prezintă orificiul atrioventricular stâng prevăzut cu valva bicuspidă.
VENTRICULUL STÂNG
 Este situat la stânga și posterior de cel drept.
 Are musculatura mai dezvoltată, grosimea peretelui fiind de trei ori mai mare.
 Are formă de con turtit transversal.
 Peretele medial (drept) este reprezentat de septul interventricular, concav. Este neted
în 2/3 posterioare și neregulat în 1/3 anterioară.
 Peretele lateral (stâng) este concav. Prezintă mușchii papilari anteriori și posteriori
care se fixează prin baza lor pe acest perete şi pe marginile VS. De la extremitățile
libere ale mușchilor papilari pornesc cordaje tendinoase, care se prind pe valvele
atrioventriculare stângi.
 Marginile VS sunt anterosuperioară și posteroinferioară. Sunt rotunjite şi prezintă
inserțiile mușchilor papilari anterior și posterior.
 Vârful VS corespunde vârfului cordului și prezintă cordaje cărnoase de ordinul II și
III.
 Baza VS prezintă orificiul atrioventricular stâng și orificiul aortic.
ORIFICIUL ATRIOVENTRICULAR STÂNG
 Este plasat posterior și la stânga orificiului aortei.
 Este prevăzut cu două valvule ale mitralei:
 Valvula anterioară (septală) este de formă triunghiulară și se inseră cu baza sa pe
porțiunea anteromedială a orificiului mitralei. Prezintă două fețe netede: atrială
(privește posterior) și septală (inferior).
 Valvula posterioară este patrulateră. Se inseră cu baza pe porțiunea stângă și
posterioară a inelului mitral, completând închiderea orificiului a.v. stâng. Fața atrială
este netedă și privește anterior, la dreapta și superior.
 Cordajele tendinoase ale valvei mitrale pornesc de la mușchii papilari anterior și
posterior.
 Valva anterioară primește cordaje de ordin III, care se prind pe marginea sa liberă.
 Valva posterioară primește cordaje de ordin I, II și III, care se prind pe toată
întinderea feţei sale periferice.
ORIFICIUL AORTIC
 Este situat anterior și la dreapta orificiului mitral.
 Are formă circulară, privește posterior, superior și la dreapta.
 Prezintă trei valvule: posterioară, dreaptă și stângă.
 Marginile convexe ale valvelor sunt aderente, iar marginile libere ale valvelor prezintă
nodulii valvulelor aortice ai lui Arantius.
 Cavitatea VS este împărțită de valva anterioară a mitralei în două porțiuni:
- Atrială, situată posterior și la stânga

37
 - Arterială (aortică) este anterioară și la dreapta, cu pereții netezi. Corespunde
segmentului superior al septului interventricular și canalului aortic.
 Porțiunile atrială și arterială comunică între ele prin spațiul rămas liber între valvulele
mitralei, pereţii ventriculari şi cordajele tendinoase.
SEPTAREA CORDULUI
 Septul interatrial este membranos, patrulater și corespunde fețelor septale ale celor
două atrii.
 Septul interventricular se întinde de la fața sternocostală la fața diafragmatică.
Porțiunea musculară este groasă, situată anteroinferior. Porțiunea membranoasă este
redusă, situată posterior și superior.
 Septul atrioventricular are o dispoziție oblică de la dreapta la stânga.
 Fața stângă ventriculară este mascată de inserția valvei septale a mitralei.
 Fața dreaptă este atrială și corespunde AD.
 Valvula septală a tricuspidei se inseră la unirea septului a.v. cu porțiunea
membranoasă a septului interventricular.
ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A CORDULUI
 Cordul este alcătuit din epicard, miocard și endocard.
 Epicardul este foița viscarală a pericardului seros, aflată la suprafața cordului. Prin
transparența sa permite a se vedea miocardul și țesutul grăsos de la nivelul șanțurilor.
La baza cordului se răsfrânge pe vasele mari.
 Miocardul constituie elementul contractil al cordului, inserat pe formațiuni fibroase.
 Sistemul autoexcitoconductor face legătura anatomică și funcțională între miocardul
atrial și cel ventricular.
 Endocardul este foița care tapetează pereții cavităților cordului și valvulele orificiilor
sale. Se continuă la nivelul orificiilor arteriale și venoase cu endoteliul vascular.
SCHELETUL FIBROS AL CORDULUI
 Este alcătuit din țesut conjunctiv organizat sub formă de inele tendinoase, trigonuri
fibroase, tendonul conului arterial și țesut conjunctiv fibros și interstițial.
 Scheletul fibros constituie puncte de inserție pentru fibrele miocardului și pentru
valvele orificiilor a.v. și ale arterelor mari.
 Prin coborârea inelelor tendinoase se realizează funcția de pompă de vid pentru
aspirația sângelui din vene în atrii.
 Inelele fibroase ale lui Lower sunt patru formațiuni circulare dispuse la nivelul
orificiilor a.v. drept și stâng, orificiilor arterelor pulmonară și aortă. Fiecare inel
prezintă o circumferință exterioară pe care se inseră fibrele miocardului și alta
interioară, de la care pornesc expansiuni fibroase, ce alcătuiesc scheletul valvulelor.
 Trigonurile fibroase drept și stâng sunt formațiuni conjunctive, triunghiulare situate
între orificiile a.v. și orificiile arterelor mari, cu rol de inserție pentru fibrele
miocardice și ale inelelor fibroase.
 Tendonul conului arterial este situat între artera pulmonară și aortă și are o structură
conjunctivă.

38
MIOCARDUL CONTRACTIL
 Este alcătuit dintr-o rețea de fibre musculare cu striație dublă longitudinală şi
transversală (sinciţiu).
 Miocardul atrial are fibre scurte, inelare, proprii fiecărui atriu și fibre lungi, comune
celor două atrii, cu rol de a împiedica reîntoarcerea sângelui din atrii în vene.
 Miocardul ventricular este constituit din trei categorii de fibre:
 Fibrele superficiale cu un traiect spiralat spre vârful cordului, după care pătrund în
peretele ventricular sau intră în mușchii papilari și în sistemul trabecular. Sunt
responsabile de rotația axială a cordului, în sistola ventriculară.
 Fibrele parietale sunt situate sub precedentele, în VD sunt oblice, în VS sunt
orizontale. Se continuă cu cele profunde. Îndeplinesc o funcție propulsoare şi au roul
de a coborî formaţiunile fibroase (rol de piston de pompă).
 Fibrele interventriculare sunt fibre directe, care pornesc de la porțiunea
membranoasă a septului interventricular, merg paralel cu acesta, pentru a se termina
în sistemul trabecular și fibre indirecte care trec de la un ventricul la altul (stratul
profund).
SISTEMUL AUTOEXCITOCONDUCTOR
 Nodulul sinoatrial al lui Keith și Flack se află în AD, la nivelul cristei terminale,
sub orificiul de vărsare al venei cave superioare.
 Prezintă o parte superioară subepicardică și una inferioară subendocardică.
 Emite 70-80 de impulsuri pe minut.
 Unda de excitație este transmisă prin miocardul atrial cu o viteză de 1m/sec.
 Nodulul atrioventricular al lui Aschof-Tawara este situat în aria triunghiului lui
Koch. Prezintă un segment cranial, derivat din sinusul venos și un segment caudal,
derivat din miocardul atriului primitiv. Emite impulsuri cu o frevență de 40-50
impulsuri pe minut. Conducerea este de 0,2 m/sec.
FASCICULUL ATRIOVENTRICULAR AL LUI HISS
 Continuă nodulul av.
 Inițial se află pe partea dreaptă a părții membranoase a septului interatrioventricular,
străbate trigonul fibros drept, după care se împarte în două ramuri:
 Ramul drept se angajează sub endocardul trabeculei septomarginale, ajunge la baza
mușchilor papilari.
 Ramul stâng străbate septul av, pătrunde sub endocardul feţei sale stângi, unde se
împarte într-o ramură anterioară și alta posterioară.
 Fasciculul av emite impulsuri cu o frecvență de 25-30 /min (ritm idioventricular), care
se transmit întâi ramului stâng și apoi celui drept.
REȚEAUA PURKINJE
 Se distribuie fibrelor miocardului, de la vârful cordului spre baza sa, din interior spre
exterior.
 Clasic, procesul de activare a cordului începe în nodulul sinoatrial, se răspândește în
AD și AS, ajunge la nodulul av de unde, prin ramurile fasciculului Hiss și rețeaua
Purkinje, ajunge la miocardul ventricular.
39
  Căi aberante:
 Fasciculul interatrial a lui Bachman
 Fasciculele internodale anterior, mijlociu și posterior
 Fasciculul descris de Palladine-Kent care face legătura între atriul și ventriculul
corespunzător
 Fasciculul descris de James care unește atriul cu zona inferioară a nodulului av
 Căi aberante din nodulul av cu rol de conducere mai rapidă
 Căile aberante oferă cea mai scurtă cale de activare a miocardului ventricular,
realizând sindromul de preexcitație descris de Wolf-Parkinson-White.
CIRCULAȚIA ARTERIALĂ
 ARTERA CORONARĂ STÂNGĂ.
 Ia naștere din aortă, imediat deasupra valvei semilunare stângi.
 Trece prin șanțul dintre artera pulmonară, atriul stâng și urechiușa stângă.
 Înconjură marginea stângă, anterioară a cordului.
 Ajunge în șanțul interventricular anterior, în care coboară până la vârful cordului,
după care trece în șanțul interventricular posterior, pe fața diafragmatică.
RAMURILE ARTEREI CORONARE STÂNGI
 Ramuri pentru aortă și trunchiul pulmonar
 Artera atrială stângă
 A. auriculară stângă
 A. grăsoasă stângă
 Ramul circumflex pentru AS și VS
 A. marginală stângă a lui Crăiniceanu
 Ramul interventricular anterior din care pleacă ramificații pentru VS, VD, septul
interventricular în două treimi anterioare
ARTERA CORONARĂ DREAPTĂ
 Pornește din aortă imediat deasupra valvei semilunare drepte.
 Merge în partea dreaptă a șanțului coronar anterior.
 Înconjură marginea dreaptă a cordului și ajunge în șanțul coronar posterior.
 Ulterior se curbează și se plasează în șanțul interventricular posterior de pe fața
diafragmatică.
 Se termină aproape de vârful cordului.
RAMURILE ARTEREI CORONARE DREPTE
 Ramuri pentru aortă și trunchiul pulmonar
 Ramuri atriale
 Artera septului interatrial

40
 Artera grăsoasă dreaptă
 Ramuri atrioventriculare
 Artera marginii drepte a cordului
 Ramul interventricular posterior, care vascularizează 1/3 posterioară a septului
interventricular
 Teritoriile de vascularizație a celor două artere coronare pot fi diferite de la o
persoană la alta.
Tipuri de circulație coronară:
 Tipul echilibrat în care cele două artere coronare se distribuie în mod egal.
 Tipul coronarian drept
 Tipul coronarian stâng
 Cunoașterea particularităților circulației coronare este importantă pentru a estima
riscul de infarct miocardic.
 La originea lor ambele artere coronare au o porțiune infundibulară de 0,5 cm, unde se
formează plăcile de aterom.
 Arterele coronare au un traiect sinuos, având o rezervă de lungime, necesară în fazele
revoluției cardiace.
 Sunt plasate în șanțurile cordului, acoperite și protejate de grăsime și pericard.
 În diastolă crește cantitatea de sânge în a. coronare și se reduce în sistolă.
 Între cele două a. coronare există numeroase anastomoze, dar care sunt insuficiente
pentru a asigura circulația întru-un teritoriu al cărui ram arterial a fost embolizat.
CIRCULAȚIA VENOASĂ A CORDULUICIRCULAȚIA VENOASĂ
SUPERFICIALĂ
 Vena cardiacă mare
 Vena cardiacă mică
 Vena cardiacă medie
 Vena posterioară a VS
 Vena oblică a AS
 Sinusul venos coronar
CIRCULAȚIA VENOASĂ PROFUNDĂ
 Venele minime care se varsă direct în cavitățile inimii
 Vena cardiacă mare ia naștere în șanțul interventricular anterior, la vârful cordului.
Se îndreaptă superior și la stânga, ajunge în șanțul coronar anterior și trece în cel
posterior. Se termină în extremitatea stângă a sinusului venos coronar.
 Vena cardiacă mică adună sângele venos din peretele inferior al VD, se situează în
partea dreaptă a șanțului coronar posterior și se varsă în extremitatea dreaptă a
sinusului venos coronar.
 Vena cardiacă medie sau interventriculară posterioară ia naștere la nivelul șanțului
interventricular posterior, merge ascendent și se varsă în sinusul coronar.
41
  Vena posterioară a VS adună sângele de la VS și se varsă în extremitatea stângă a
sinusului coronar.
 Vena oblică a AS este situată între vena pulmonară inferioară stângă și auricula
stângă, pe peretele posterior al atriului stâng.
 Sinusul venos coronar este colectorul venos care adună sângele de la venele
superficiale ale cordului. Este situat în șanțul coronar posterior, între atriul și
ventriculul stâng. Are o lungime de 3 cm și o grosime de 0,5 cm. Prezintă la origine
valvula lui Vieussens, iar la terminarea sa în AD valvula lui Thebesius.
 Circulația venoasă profundă este reprezentată de venele care se varsă direct în
cavitățile inimii, numite venele minime, în număr mai mare la nivelul AD.
 Prezintă câteva particularități:
 Venele minime pot comunica cu rețeaua de vene superficiale, oferind o posibilitate de
drenare a sângelui venos.
 Pot îndeplini funcția de irigație în contra curent.
 Golirea venelor cordului se face în sistolă, favorizând afluxul sanguin arterial
diastolic.
CIRCULAȚIA LIMFATICĂ A CORDULUI
 Circulația limfatică a cordului este reprezentată de vasele limfatice subepicardice,
care primesc anastomoze de la vasele limfatice situate la nivelul endocardului.
 Limfa din ½ dreaptă a cordului drenează în limfaticele din șanțul coronar, de unde
merg posterior, spre crosa aortei și originea arterei carotide comune stângi, și
drenează în ganglionii mediastinali.
 Limfa din ½ stângă a cordului este colectată în vasele limfatice situate în șanțul
interventricular anterior de unde merg ascendent, spre crosa aortei și drenează în
ganglionii limfatici intertraheobronșici.
INERVAȚIA CORDULUI
 Fibrele nervoase cardiosenzitive și vasomotoare, mielinice, grupate în nervi cardiaci,
sunt ramuri ale parasimpaticului vagal și ale simpaticului cervical.
 Nervii cardiaci au originea în regiunea cervicală.
 Nervii cardiaci ai vagului, în număr de trei, constituiți din fibre preganglionare,
lungi, mielinice ale neuronilor din nucleul cardiopneumoenteric, bulbar.
 Nervii cardiaci superiori pornesc din regiunea cervicală, inferior de ganglionul
plexiform al vagului. Coboară anterior de trunchiul brahiocefalic (în dreapta) și
carotida comună (în stânga). Prezintă anastomoze cu nervii cardiaci ai simpaticului.
 Nervii cardiaci mijlocii iau naștere la baza gâtului, sau în torace, inferior de originea
nervilor laringei recurenți. De partea stângă sunt scurți, iar de partea dreaptă au
raporturi cu trunchiul brahiocefalic drept.
 Nervii cardiaci inferiori, la dreapta fuzionează cu n. cardiaci mijlocii și ajung pe fața
posterioară a atriilor, iar la stânga încrucișează fața anterioară a ramurii stângi a
trunchiului AP.
 Nervii cardiaci ai simpaticului, numiți nervi splanhnomediastinali anteriori, sunt
constituiți din fibre postganglionare, amielinice lungi ale neuronilor din ganglionii
simpatici paravertebrali cervicali.
42
  Nervul cardiac cervical superior ia naștere din una sau două rădăcini ale
ganglionului paravertebral cervical superior, traversează vertical loja carotidiană. Pe
partea dreaptă, se plasează pe versantul posteromedial al trunchiului brahiocefalic,
după care încrucișează traheea. Pe partea stângă, coboară între artera carotidă comună
și trahee, pentru a ajunge la plexul cardiac.
 Nervul cardiac cervical mediu ia naștere din două rădăcini ale ganglionului cervical
mijlociu și are un traiect paralel cu precedentul. Încrucișează fața posteromedială a
crosei aortice pentru a ajunge la plexul cardiac.
 Nervul cardiac cervical inferior este scurt, se desprinde prin două sau trei rădăcini,
fie din ganglionul stelat, din ganglionul intermediar sau din ansa lui Vieussens.
Merge pe versantul medial al cupolei pleurale, încrucișează versantul posteromedial al
crosei aortice și ajunge la plexul cardiac.
PLEXURILE CARDIACE
 Nervii cardiaci ai vagului și simpaticului formează două plexuri.
 Plexul cardiac anterior (superficial) este alcătuit din nervii care trec anterior sau
posterior de crosa aortei, anastomozându-se inferior de concavitatea acesteia. Nervii
cardiaci stângi sunt preaortici, iar cei drepți sunt, în cea mai mare parte, retroaortici.
 Primește nervii cardiaci superiori drept și stâng ai vagului și nervul cardiac cervical
superior stâng al simpaticului.
 La nivelul plexului cardiac anterior se găsesc ganglionii cardiaci (ganglionul lui
Wriesberg situat în loja patrulateră delimitată de aorta ascendentă, crosa aortei,
ramura stângă a trunchiului pulmonar și ligamentul arterial).
 Pornesc filete care constituie plexul coronar drept și stâng, cu traiect asemănător cu al
arterelor coronare, pe care le însoțesc.
 Plexul cardiac posterior (profund) este constituit din nervii cardiaci care trec
posterior de bifurcația trunchiului pulmonar și a sinusului transvers al pericardului.
 Unele filete ajung prin mezocardul posterior la fața posterioară a atriului drept, unde
se găsesc diseminați microganglioni nervoși.
 Majoritatea nervilor care formează acest plex provin din nervii cardiaci medii și
inferiori ai vagului drept și nervii cardiaci cervicali ai simpaticului, cu excepția
nervului simpatic cardiac cervical superior stâng.
 Fibrele nervoase ale plexurilor cardiace pătrund în grosimea pereților cavităților
cordului, unde se află numeroși microganglioni, majoritatea în pereții posteriori ai
atriilor.
 Majoritatea microganglionilor cardiaci sunt localizați subepicardic, dar există și
ganglioni intramiocardici.
 Microganglionii realizează plexuri ganglionare situate în: șanțurile coronar, terminal,
interatrial, în jurul orificiilor de vărsare ale venelor cave superioară și inferioară și a
orificiilor venelor pulmonare.
TRUNCHIUL PULMONAR
 De la origine, trunchiul pulmonar se îndreaptă oblic, superior, la stânga și posterior.
 Descrie o curbă orientată posterior și la dreapta.
 Porțiunea intrapericardică este mai lungă, deoarece sacul pericardic se întinde pe fața
sa anterioară pe aproximativ 4 cm. Anterior vine în raport cu pericardul şi peretele
43
 anterior al toracelui, posterior cu atriul stâng de care este separat prin sinusul
transversal al pericardului, la dreapta cu porțiunea ascendentă a aortei, iar la stânga cu
urechiușa stângă și porțiunea inițială a arterei coronare stângi.
 Porțiunea extrapericardică este scurtă, posterior vine în raport cu bifurcația traheei,
anterior cu fața mediastinală a pulmonului stâng, iar la dreapta cu porțiunea
ascendentă a aortei.
 După 4-4,5 cm se împarte în arterele pulmonare dreaptă și stângă.

 Artera pulmonară dreaptă se îndreaptă posterior către hilul plămânului drept. Anterior
vine în raport cu porțiunea ascendentă a aortei și VCS pe care le încrucișează trecând
pe fața lor posterioară; posterior vine în raport cu bifurcația traheei şi bronhia dreaptă,
superior cu crosa aortei, lateral este încrucișată de crosa venei azigos, iar inferior vine
în raport cu sinusul transvers al pericardului.
 Artera pulmonară stângă este mai scurtă decât cea dreaptă și se îndreaptă către hilul
plămânului drept. Posterior vine în raport cu bronhia stângă, anterior cu venele
pulmonare stângi, superior cu crosa aortei de care este legată prin ligamentul arterial,
iar inferior vine în raport cu atriul stâng.
ARCUL AORTEI
 De la origine se îndreaptă oblic, superior, anterior și spre dreapta, pe o distanță de 5
cm, după care devine transversală, cu direcție posterioară și spre stânga până la
nivelul T4, de unde devine descendentă şi se continuă cu aorta toracică.
 Prezintă o primă dilatație care corespunde inserției valvulelor sigmoide, numită bulbul
aortei sau sinusul lui Valsalva.
 A doua dilatație se află la limita dintre porțiunea ascendentă și transversală, numită
sinusul aortei.
 După ce a dat naștere arterei subclaviculare stângi aorta prezintă o îngustare numită
istmul aortei.
PORȚIUNEA ASCENDENTĂ
 Aorta ascendentă are 2 segmente:
 Segmentul intrapericardic are raport intim cu trunchiul pulmonar, care descrie o
spirală în jurul său. Între cele două trunchiuri arteriale se află tendonul conului arterial
care le unește.
 Foița viscerală a pericardului seros formează un manșon în jurul celor două artere.
Anterior vine în raport cu pachetul grăsos situat pe marginea superioară a urechiuşei
drepte şi indirect, cu peretele anterior al cuștei toracice, posterior cu sinusul transvers
al pericardului, la dreapta vine în raport cu fața medială a urechiușei drepte, superior
cu VCS, iar la stânga cu trunchiul pulmonar.
 Segmentul extrapericardic este scurt, lipit de VCS.
PORȚIUNEA ORIZONTALĂ
 Crosa aortei prezintă patru fețe:
 Fața anterolaterală (stângă) este încrucișată de nervul frenic, plexul cardiac anterior și
de nervul vag. Posterior vine în raport cu pleura mediastinală a plămânului stâng pe
care lasă o amprentă - gropița supraaortică a lui Poirier.

44
  Fața posteromedială (dreaptă) este concavă și vine în raport cu flancul stâng al traheei
(de care este separată prin prima bursă seroasă) şi a esofagului, între care se află
nervul laringeu recurent stâng și nervii plexului cardiac posterior. Posterior vine în
raport cu ductul toracic și organele din unghiul costovertebral stâng (venele
intercostale stângi şi lanţul simpatic toracic).
 Fața inferioară descrie o curbă cu concavitatea inferioară, pe sub care trece pediculul
pulmonar stâng. Între artera pulmonară stângă și crosa aortei se află ligamentul
arterial. Fața inferioară este separată de bronhia stângă prin a doua bursă seroasă a lui
Calori.
 Fața superioară a crosei este convexă. Se desprind trunchiul arterial brahiocefalic, a.
carotidă comună stângă și subclaviculară stângă.
TRUNCHIUL BRAHIOCEFALIC
 Este primul și cel mai voluminos ram al arcului aortic.
 Se îndreaptă oblic, superior, posterior și lateral, până la porțiunea posterioară a
articulației sternoclaviculare drepte.
 Se termină bifurcându-se în artera subclaviculară dreaptă și artera carotidă comună
dreaptă.
 Anterior are raport cu trunchiul brahiocefalic venos stâng, cu ramurile cardiace ale
nervului vag drept, cu timusul și originea mușchilor SCM și sternotiroidian.
 Posterior are raport cu traheea, pe care o încrucișează.
 Lateral are raport cu pleura și plămânul drept.
 Medial, cu originea arterei carotide comune stângi, de care se îndepărtează,
delimitând un spațiu triunghiular, în care se află traheea.
ARTERA CAROTIDĂ COMUNĂ
 ACC dreaptă, ram din trunchiul brahiocafalic drept, urcă vertical în regiunea
cervicală, lateral de trahee și esofag.
 ACC stângă, ram din crosa aortei, are un traiect toracic oblic, după care urcă paralel
cu ACC dreaptă, în regiunea cervicală.
 ACC stângă este situată la origine posterolateral de trunchiul arterial brahiocefalic și
anteromedial de artera subclaviculară stângă.
 Anterior este încrucișată de trunchiul venos brahiocefalic stâng și de nervii cardiaci
superiori din nervul vag stâng.
 Medial se află traheea și esofagul.
 În unghiul dintre ele se găsește nervul laringeu recurent stâng.
 Lateral se află pleura mediastinală, nervul frenic, situat ventral și nervul vag, dorsal.
 Posterior are raport cu coloana vertebrală, de care este separată prin a. subclaviculară
stângă și ductul toracic.
ARTERA SUBCLAVICULARĂ STÂNGĂ
 Este cu 3 cm mai lungă decât la cea dreaptă. Naște din arcul aortic și are o porțiune
toracică, aproape verticală.
 La mijlocul claviculei se continuă cu artera axilară stângă.
45
  În segmentul toracic urcă vertical în mediastin și are următoarele raporturi:
 Lateral are raport cu sinusul pleural costomediastinal posterior stâng.
 Medial cu partea laterală a esofagului și cu nervul laringeu recurent stâng.
 Posterior se află coloana vertebrală.
 Anterior are raport cu ACC stângă și trunchiul venos brahiocefalic stâng, care o
încrucișează.
 Ramuri colaterale toracice:
- artera toracică internă
- artera intercostală superioară
ARTERA TORACICĂ INTERNĂ
 Sau mamară internă ia naștere din porțiunea prescalenică a feței inferioare a arterei
subclaviculare.
 Se îndreaptă caudal, trece posterior de extremitatea medială a claviculei.
 Încrucișează oblic primul cartilaj costal și coboară de-a lungul marginii laterale a
sternului până în spațiul VI intercostal unde se termină, prin bifurcare. În spațiul
intercostal 2 se află la 12 mm, iar în spațiul intercostal 5, la 18 mm de marginea
laterală a sternului.
 La origine, este încrucișată anterior de nervul frenic și de trunchiul venos
brahiocefalic.
 În torace, se situează între cartilajele costosternale și mușchii intercostali interni,
situați anterior și mușchiul transvers al toracelui și pleura, situate posterior.
 Sau mamară internă ia naștere din porțiunea prescalenică a feței inferioare a arterei
subclaviculare.
 Se îndreaptă caudal, trece posterior de extremitatea medială a claviculei.
 Încrucișează oblic primul cartilaj costal și coboară de-a lungul marginii laterale a
sternului până în spațiul VI intercostal unde se termină, prin bifurcare. În spațiul
intercostal 2 se află la 12 mm, iar în spațiul intercostal 5, la 18 mm de marginea
laterală a sternului.
 La origine, este încrucișată anterior de nervul frenic și de trunchiul venos
brahiocefalic.
 În torace, se situează între cartilajele costosternale și mușchii intercostali interni,
situați anterior și mușchiul transvers al toracelui și pleura, situate posterior.
RAMURI COLATERALE DIN A. TORACICĂ INTERNĂ
 Ramurile ventrale sunt perforante.
 Străbat mușchiul intercostal intern, ajung la mușchiul pectoral mare, tegumente și la
glanda mamară.
 Ramurile posterioare sunt mediastinale și se distribuie organelor din mediastinul
anterior.
 Dă ramuri timice și pericardofrenice, care însoțesc nervul frenic până la diafragm.
 Ramurile mediale sunt foarte subțiri, sternale, pentru fața posterioară a sternului.
46
  Ramurile laterale sunt reprezentate de arterele intercostale anterioare, câte două
pentru fiecare spațiu intercostal. Perforează mușchiul intercostal intern și se
anastomozează cu ramurile arterelor intercostale posterioare (din aorta toracică) și
subclaviculare.
RAMURI TERMINALE A. TORACICĂ INTERNĂ
 Artera musculofrenică sau ramul toracofrenic ia naștere la nivelul spațiului VI
intercostal.
 Prin ramurile sale toracice se distribuie spațiilor intercostale și mușchiului frenic;
ramul toracic emite ultimele 6-7 artere intercostale anterioare, iar prin ramul frenic
vascularizează porțiunea musculară a diafragmului.
 Artera epigastrică superioară sau ramul abdominal este situat medial față de a.
musculofrenică.
 Părăsește toracele prin interstițiul dintre fasciculele xifoidiene și condrocostale ale
diafragmului.
 Pătrunde în grosimea mușchiului drept abdominal, unde se anastomozează cu a.
epigastrică inferioară.
 Artera intercostală superioară se desprinde din partea posteroinferioară a arterei,
adesea printr-un ram comun cu a. cervicală profundă, numit trunchiul
cervicointercostal.
 Coboară lateral de stern și dă ramuri intercostale superioare și posterioare, care se
împart într-un ram dorsospinal și un ram intercostal, care se anastomozează cu ramura
toracică din a. acromiotoracică, ram din axilară.
AORTA TORACICĂ
 Continuă arcul aortei, de la nivelul T4 până la nivelul diafragmului, pe care îl străbate
până la nivelul T10, unde se continuă cu Ao abdominală.
 Inițial se află pe flancul stâng al col. vertebrale, și apoi anterior. Se situează în
mediastinul posterior.
 Segmentul superior al aortei toracice este oblic, situat la stânga coloanei vertebrale de
la T4 la T7, unde are raport cu tr. venelor intercostale stângi.
 La dreapta are raport cu flancul stâng al coloanei vertebrale, esofagul și ductul toracic.
 La stânga are raport cu pleura mediastinală și plămânul stâng.
 Anterior se află bronhia stângă, vasele pulmonare stângi și nodulii limfatici
peribronhici.
 Între aortă și pediculul pulmonar stâng se află nervul vag stâng.
 În partea inferioară, fața anterioară a aortei toracice vine în raport cu pericardul fibros
și cu atriul stâng.
AORTA TORACICĂ
 Segmentul inferior al aortei toracice are o poziție aproximativ mediană.
 Are raporturi cu organele axiale ale mediastinului posterior.
 Posterior se află coloana vertebrală.

47
  Între aortă și fața anterioară a coloanei vertebrale se află ductul toracic și vena
hemiazigos, care în dreptul vertebrei T7 se varsă în vena azigos.
 Anterior se află esofagul, pe laturile căruia se află cei doi nervi vagi.
 La dreapta are raport cu vena azigos.
 La stânga are raport cu pleura mediastinală care formează un sinus între esofag și
aortă, numit recesul aorticoesofagian.
RAMURI COLATERALE AORTĂ TORACICĂ
 Arterele bronșice sunt în număr de trei: una pentru pulmonul drept și două pentru
pulmonul stâng. Pătrund în hilurile pulmonare.
 Arterele esofagiene sunt în număr de 5-7. Se desprind de pe fața anterioară a aortei
toracice și se îndreaptă către esofag, pe care îl vascularizează.
 Arterele mediastinale sunt vase mici care se desprind de pe fața anterioară a aortei și
se distribuie organelor mediastinului posterior.
 Arterele intercostale posterioare, în număr de 8-10 perechi sunt destinate ultimelor 9
spații intercostale. Cele drepte sunt mai lungi. Încrucișează fața posterioară a
esofagului, ductului toracic, venei azigos și a lanțului simpatic toracal drept. Arterele
intercostale stângi încrucișează doar lanțul simpatic toracal drept și vena hemiazigos.
 La nivelul găurilor intervertebrale, arterele intercostale posterioare se împart în două
ramuri: anterioară (intercostală care împreună cu vena și nervul formează pvn
intercostal) și posterioară (dorsospinală), care se împarte într-un ram spinal și unul
muculocutanat.
AORTA ABDOMINALĂ
 Continuă aorta toracică la nivelul T10-T11.
 La nivelul orificiului aortic al diafragmului are raport cu ligamentul longitudinal
vertebral anterior și ductul toracic. Este situată profund, posterior peritoneului și
viscerelor abdominale.
 Coboară pe fața anterioară a coloanei vertebrale lombare, ușor deviată la stânga, iar la
terminare, la nivelul L4-L5, devine din nou mediană. Lungimea este de aprox. 15-18
cm.
 Terminarea aortei abdominale corespunde unui plan transversal care trece prin
ombilic.
 Terminarea aortei poate fi înaltă (retroduodenală) sau joasă (subduodenală), dar
întotdeauna la 4-6 cm superior de promontoriu.
 Ramuri terminale:
- artera iliacă comună dreaptă
- artera iliacă comună stângă
- artera sacrală mijlocie
RAPORTURILE AORTEI ABDOMINALE
 Posterior, are raport cu corpurile vertebrelor T12-L4. Între T12 și L2 Ao se găsește
într-un șanț fibros format posterior de ligamentul vertebral longitudinal anterior,
lateral de pilierii diafragmului, iar posterior se află ductul toracic, cisterna Chyli,
nodulii limfatici retroaortici și venele lombare stângi.
48
  În partea dreaptă, are raport cu VCI, care ia naștere la nivelul L5 și urcă pe flancul
anterolateral drept al coloanei vertebrale. La nivelul L3, VCI se îndreaptă posterior și
la dreapta, delimitând spațiul interaorticocav, în care se află pilierul drept al
diafragmului, nodulii limfatici interaorticocavi, lobul caudat și ganglionul semilunar
drept.
 În partea stângă, are raport cu pilierul stâng al diafragmului, glanda suprarenală
stângă. Este despărțită de marginea medială a rinichiului stâng prin unghiul
duodenojejunal, fixat de pilierul stâng al diafragmului prin intermediul mușchiului lui
Treitz.
 Anterior, are raporturi cu elementele retroperitoneale și cu viscerele peritoneale.
RAPORTURI ANTERIOARE
 Aorta abdominală are raporturi cu elemente retroperitoneale.
 Este încrucișată transversal, la nivelul L1, de vena renală stângă, care trece prin pensa
aorticomezenterică. Pe fața anterioară se află plexul celiac, ganglionii celiaci,
mezenterici superiori, aorticorenali și plexul aortic abdominal, iar în partea inferioară
coboară nervii splanhnici pelvini și lanțul limfatic preaortic.
 Are raporturi cu viscerele peritoneale, distingându-se trei porțiuni:
 Porțiunea supraduodeno-pancreatică sau celiacă se întinde de la ligamentul arcuat
median al diafragmului până la marginea superioară a pancreasului. Este foarte scurtă,
situată la nivelul T12-L1 și are raport cu bursa omentală. În această porțiune ia naștere
artera frenică inferioară și trunchiul celiac.
 Porțiunea retroduodenopancreatică este mascată de capul pancreasului și de a treia
porțiune a duodenului, care o încrucișează la nivelul L3, sau chiar mai inferior.
 În această porțiune dă naștere arterei mezenterice superioare, încadrată în patrulaterul
venos al lui Rogie, delimitat inferior de vena renală stângă, superior de vena splenică,
la stânga de vena mezenterică inferioară, iar la dreapta de vena mezenterică
superioară.
 Porțiunea subduodenopancreatică a aortei abdominale se întinde de la a treia porțiune
a duodenului până la terminarea aortei.
 Anterior este acoperită de peritoneul parietal.
 Posterior este acoperită de mezocolonul sigmoid.
 În această porțiune are originea artera mezenterică inferioară, care încrucișează
flancul stâng al aortei, pentru a se angaja în rădăcina primară a mezocolonului
sigmoid.
RAMURI COLATERALE PARIETALE
 Artera frenică inferioară sau diafragmatică inferioară dreaptă și stângă pornesc de pe
fața anterioară a aortei imediat sub diafragm și deasupra originii trunchiului celiac. Au
o direcție superioară, anterioară și laterală. Se împart în două ramuri terminale:
 Ramul medial se îndreaptă anterior, se anastomozează cu cel de partea opusă și dă
ramuri pentru esofag, stâlpii diafragmului și marea tuberozitate a stomacului.
 Ramul lateral este mai voluminos, se îndreaptă anterolateral către diafragm, unde se
anastomozează cu ramuri din a. toracica internă și intercostalele anterioare.
 Arterele frenice inferioare mai furnizează ramuri pentru pancreas, ficat și glandele
suprarenale.
49
 Arterele lombare sunt în număr de 5 perechi, trec prin arcadele psoasului și se
îndreaptă posterior către găurile vertebrale.
 Se împart în două ramuri terminale:
 Ramura posterioară (dorsospinală)
 Ramura anterioară (abdominală) trece posterior de mușchiul pătratul lombelor și se
angajează în grosimea peretelui abdominal, unde se anastomozează cu arterele
învecinate: epigastrica inferioară, toracica internă, ultimele intercostale, circumflexa
iliacă și iliolombara.
RAMURI COLATERALE VISCERALE
1) Trunchiul celiac
2) Artera mezenterică superioară
3) Artera mezenterică inferioară
4) Artera suprarenală mijlocie
5) Artera renală
6) Artera testiculară sau ovariană
1. TRUNCHIUL CELIAC
 Trunchiul celiac vascularizează organele din etajul supramezocolic. Are un diametru
de peste 1 cm și se desprinde de pe partea anterioară a aortei abdominale.
 Raporturi. La origine, trunchiul celiac se găsește în regiunea celiacă, posterior de
bursa omentală, fiind înconjurat de ganglionii nervoși ai plexului celiac.
 Poate furniza un ram colateral (artera frenică inferioară). După un traiect scurt se
împarte în cele trei ramuri terminale:
 Artera gastrică stângă se îndreaptă către mica curbură a stomacului. Emite ramuri:
artera hepatică stângă, cardioesofagiene anterioare, ramuri gastrice (anterioare și
posterioare).
 Artera hepatică comună se continuă cu artera hepatică proprie, după ce a furnizat
artera gastroduodenală. În acest traiect furnizează artera gastrică dreaptă, iar din ramul
drept al arterei hepatice proprii ia naștere artera cistică.
 Artera splenică dă ramuri cardiotuberozitare posterioare, pancreatica magna, ramuri
gastrice scurte și artera gastroepiploică stângă.
2. ARTERA MEZENTERICĂ SUPERIOARĂ
 Trimite ramuri la duoden, pancreas, intestinul subțire și jumătatea dreaptă a colonului.
Poate furniza un ram pentru ficat, a. hepatică dreaptă.
 Se desprinde pe fața anterioară a Ao abdominale, la 1cm sub trunchiul celiac.
 Între trunchiul celiac și artera mezenterică superioară trece anterior vena splenică, iar
sub a. mezenterică superioară trece vena renală stângă.
 Inferior, artera are raport cu procesul uncinat al pancreasului și cu a treia porțiune a
duodenului.
 Pătrunde între foițele mezenterului, unde emite ramuri colaterale:
pancreaticoduodenală inferioară, colică dreaptă superioară, colică mijlocie, ramuri
jejunoileale și trunchiul iliobicecoapendiculocolic.

50
 3. ARTERA MEZENTERICĂ INFERIOARĂ
 Vascularizează jumătatea stângă a colonului și rectul.
 Se desprinde din aorta abdominală, la 4 cm deasupra terminării sale.
 Are traiect retroperitoneal, în spațiul mezentericocolic stâng, de unde ajunge între
foițele mezocolonului sigmoidian, unde se termină.
 Ramuri colaterale:
 a. colică stângă superioară,
 a. sigmoidiene și
 a. rectală superioară
4. ARTERA SUPRARENALĂ MIJLOCIE : Este bilaterală. Se desprinde din partea
laterală a aortei abdominale.
5. ARTERELE RENALĂ DREAPTĂ ȘI STÂNGĂ: Se desprind de pe fețele laterale ale
aortei abdominale, inferior de a. mezenterică superioară. Artera renală stângă este mai
scurtă. Artera renală dreaptă trece posterior de a doua porțiune a duodenului, de capul
pancreasului și de vena cavă inferioară. În traiectul lor, arterele renale emit ramuri
colaterale (a. suprarenală inferioară și ramuri ureterale) și ramuri terminale, renale,
care pătrund în hilul rinichilor.
6. ARTERELE TESTICULARE DREAPTĂ ȘI STÂNGĂ: Se desprind de pe fața
anterioară a aortei abdominale, inferior de arterele renale. Merge retroperitoneal, oblic
inferolateral către testicul.
ARTERA OVARIANĂ DREAPTĂ ȘI STÂNGĂ : Merge retroperitoneal și se
distribuie ovarelor.
ARTERELE TERMINALE ALE AORTEI ABDOMINALE
 Aorta abdominală, ajunsă la nivelul discului intervertebral dintre L4-L5, se împarte în
trei ramuri terminale:
 ARTERA SACRALĂ MIJLOCIE
 ARTERA ILIACĂ COMUNĂ DREAPTĂ
 ARTERA ILIACĂ COMUNĂ STÂNGĂ
1. ARTERA SACRALĂ MIJLOCIE
 Coboară vertical, anterior de sacrum și coccige, pe linia mediană, furnizând ramuri
parietale și viscerale.
 Ramurile colaterale parietale, perechi, sunt omoloage arterelor intercostale și
lombare. Pleacă din a. sacrală mijlocie și au direcție laterală până la nivelul găurilor
sacrate pelvine, unde se împart într-un ram posterior și un ram anterior, care se
distribuie mușchilor psoas mare și iliac.
 Ramurile colaterale viscerale sunt foarte subțiri, variabile ca număr. Merg către fața
posterioară a rectului, unde se anastomozează cu ramurile arterei rectale superioare.
 Ajunsă pe fața anterioară a coccigelui, artera sacrală mijlocie se anastomozează cu
arterele sacrate laterale.
 Ajunsă pe fața anterioară a coccigelui, artera sacrală mijlocie se anastomozează cu
arterele sacrate laterale și se continuă inferior până la vârful coccigelui, sub forma
unui ram foarte subțire, care se termină în glanda coccigiană a lui Luscha.

51
 2. ARTERA ILIACĂ COMUNĂ
 Se formează din bifurcarea aortei abdominale la nivelul L4-L5, delimitând între ele
unghiul terminoaortic de 60 de grade.
 A. iliacă comună stângă se apropie mai mult de verticală. Artera iliacă comună
dreaptă este mai lungă decât cea stângă și mai subțire.
 Limita inferioară se află la nivelul articulațiilor sacroiliace.
 Vena iliacă comună dreaptă se găsește posterior arterei, iar cea stângă este situată
medial arterei, apoi trece posterior de originea arterei iliace comune drepte și se
unește cu vena iliacă dreptă pentru a forma VCI.
 Posterior, are raport cu coloana vertebrală.
 Medial, are raport cu artera sacrală mijlocie și plexul hipogastric superior.
 Lateral, vine în raport cu mușchiul psoas mare și cu nervii genitofemurali.
 Anterior, cele două artere iliace comune sunt acoperite de peritoneu.
 V. genitale se situează lateral de a. iliace comune.
 Ureterul stâng încrucișează fața anterioară a arterei iliace comune stângi.
 Ureterul drept încrucișează fața anterioară a arterei iliace externe.
Ramuri colaterale:
 pentru nodulii limfatici de vecinătate,
 venele iliace comune,
 pentru mușchii psoas și iliac
 ramuri ureterale inferioare
Ramuri terminale:
 Artera iliacă externă
 Artera iliacă internă
3. ARTERA ILIACĂ EXTERNĂ
Este ramura de bifurcare laterală a arterei iliace comune.
 Are o direcție oblică inferioară și lateroanterioară.
Limita superioară este reprezentată de articulația sacroiliacă.
 Limita inferioară se află la nivelul inelului femural, unde se continuă cu a. femurală
comună.
 Anterior, este acoperită de peritoneu, fiind încrucișată de ureter și de vasele genitale.
În segmentul terminal este încrucișată și de nervul genitofemural, venele circumflexe
iliace și de ductul deferent, la bărbat sau de ligamentul rotund, la femeie. Prin
intermediul peritoneului, artera iliacă externă dreaptă este încrucișată de porțiunea
terminală a ileonului, iar cea stângă, de colonul iliac.
 Medial, artera iliacă externă vine în raport cu vena satelită, iar posterolateral are
raport cu marginea medială a mușchiului psoas mare și fascia iliacă.
 Ramuri colaterale ale a. iliace externe
 A. ureterală inferioară
52
  A. epigastrică inferioară
 A. circumflexă iliacă profundă
 Artera ureterală inferioară se desprinde din segmentul inițial al arterei iliace externe,
se îndreaptă spre ureter, aproape de strâmtoarea superioară, unde se împarte într-un
ram ascendent și altul descendent, pentru ureterul iliopelvin.
 Artera epigastrică inferioară se desprinde de pe fața medială a arterei iliace externe, la
câțiva mm superior de ligamentul inghinal. Are o direcție transversală și medială,
după care se îndreaptă oblic superomedial spre marginea laterală a tecii dreptului
abdominal, unde pătrunde și se termină în vecinătatea ombilicului, anastomozându-se
cu ramul abdominal al arterei toracice interne. Ramuri colaterale:
 A. funiculară sau cremasterică se angajează în inelul profund al canalului inghinal, pe
care îl străbate și se termină la nivelul testiculului. La femeie, artera poartă numele de
a. ligamentului rotund al uterului.
 Artera suprapubiană merge transversal spre simfiza pubiană și, în vecinătatea liniei
albe, se anastomozează cu cea de partea opusă.
 Ramul obturator merge către canalul obturator, unde se anastomozează cu a.
obturatorie.
 Artera circumflexă iliacă profundă se desprinde pe fața laterală a AIE, la același nivel
ca și a. epigastrică inferioară. La nivelul SIAS se împarte în ramurile terminale: ramul
abdominal sau ascendent (pentru peretele anterolateral abdominal) și ramul iliac sau
transvers (pentru mușchii abdominali și psoas).

4. ARTERA ILIACĂ INTERNĂ

 Este ramura de bifurcație medială a arterei iliace comune, care vascularizează
viscerele pelvisului, organele genitale externe și partea posteromedială a coapsei.
 Limita superioară este la nivelul articulației sacroiliace.
 Limita inferioară se află în locul unde se împarte în ramurile sale terminale, la nivelul
părții superioare a incizurii mari ischiadice, deasupra marginii superioare a
mușchiului piriform.
 De la origine, a. iliacă internă încrucișează strâmtoarea superioară, merge oblic
posteroinferior, în escavația pelvină, fiind însoțită de vena iliacă internă.
 Segmentul inițial se află în aria triunghiului delimitat inferior de aripioara sacrată,
medial de fața laterală a L5 și lateral de marginea medială a mușchiului psoas mare.
 În segmentul terminal, artera iliacă internă vine în raport: posterior - cu fața pelvină a
sacrului, lateral - cu mușchiul obturator intern, medial - cu lanțul simpatic sacral și
posterior - cu ureterul și peritoneul parietal posterior.
Ramuri colaterale extrapelvine ale a. iliace interne
 A. obturatorie
 A. gluteală superioară
 A. gluteală inferioară
 A. pudendală internă
Ramuri colaterale intrapelvine ale a. iliace interne

53
  Ramuri intrapelvine parietale:
 a. iliolombară,
 arterele sacrate laterale.
Ramuri intrapelvine viscerale:
 a. ombilicală,
 a. vezicală inferioară,
 a. rectală mijlocie,
 a. uterină,
 a. vaginală
A. obturatorie trece prin șanțul subpubian și se termină în regiunea anteromedială a coapsei.
După ieșirea din pelvis dă două ramuri terminale: anterior și posterior.
A. gluteală superioară iese prin incizura mare ischiadică, superior mușchiului piriform. După
ieșirea din pelvis se împarte în două ramuri: superficial și profund.
A. gluteală inferioară coboară pe fața anterioară a plexului sacral și a mușchiului piriform,
iese prin incizura ischiadică mare, sub mușchiul piriform. Dă ramuri pentru jumătatea
inferioară a mușchiului gluteu mare, pentru biceps, semitendinos, semimembranos. Ramurile
se anastomozează cu ramurile perforante ale a. femurale profunde și a circumflexelor,
realizând o comunicare între teritoriul a. iliace interne și externe.
A. pudendală internă sau rușinoasă internă iese din pelvis prin incizura mare ischiadică,
inferior mușchiului piriform, înconjură spina ischiadică și intră în groapa ischiorectală. La
acest nivel se află între fascia obturatorului intern și fibrele reflectate ale ligamentului
sacrotuberal. La nivelul simfizei pubiene se termină, bifurcându-se în a. dorsală a penisului
sau clitorisului, care se distribuie corpilor cavernoși.
Ramuri colaterale:
 A. rectală inferioară se desprinde din porțiunea situată în fosa ischiorectală, de unde
merge transversal și se anastomozează cu ramuri din a. rectale mijlocii și superioare.
 A. perineală are originea pe fața medială a ischionului, se angajează între ischion și
mușchiul bulbocavernos și se distribuie tegumentelor perineului anterior, scrotului sau
labiilor mari.
 A. uretrală are traiect între cele două fascii ale diafragmului urogenital și dă ramuri
pentru uretră, bulbii spongioși ai penisului, sau vaginului.
RAMURI INTRAPELVINE PARIETALE
 A. iliolombară se deprinde pe fața posterioară a arterei iliace interne, merge sub
mușchiul psoas mare, unde se împarte în două ramuri terminale: lombar (pentru
mușchiul psoas mare și pătratul lombar) și iliac (pentru mușchiul iliac).
 A. sacrale laterale superioară (pătrunde în prima gaură sacrată și vascularizează coada
de cal și mușchii sacrolombari) și inferioară (coboară pe fața pelvină a sacrului,
anterior m. piriform).
RAMURI INTRAPELVINE VISCERALE
 A. ombilicală rămâne permeabilă în segmentul de origine.
 A. vezicală inferioară irigă partea inferioară a vzicii urinare.
54
  A. rectală mijlocie se îndreaptă oblic către părțile laterale ale extremității inferioare a
ampulei rectale.
 A. uterină prezintă un segment parietal pelvin, unul parametrial (la baza ligamentului
larg) și un segment uterin ascendent, care se împarte în: a. retrogradă a fundului
uterin, a tuboovariană și un ram pentru ligamentul rotund.
 A. vaginală dă ramuri pentru jumătatea inferioară a vaginului.
STRUCTURA PERETELUI ARTERELOR
 Arterele sunt organe tubulare care transportă sângele încărcat cu oxigen și substanțe
nutritive către țesuturi și organe. Structura arterelor, formată din trei tunici, este
adaptată pentru menținerea unei presiuni sanguine eficiente.
 Tunica internă – este alcătuită dintr-un singur rând de celule endoteliale, sprijinit pe o
membrană bazală și un țesut conjuctiv, care constituie limitanta internă.
 Tunica medie – are structură elastică la arterele mari și musculară la arterele mici și
mijlocii.
 Tunica externă – adventicea, este alcătuită din țesut conjunctiv, vase și nervi.
 Pe părțile laterale ale trunchiului există artere transversale, care constituie anastomoze
între axele vasculare principale.

55
 VENELE CAVE DUCTUL TORACIC ȘI TIMUSUL
VENA CAVĂ SUPERIOARĂ
 Colectează sângele din jumătatea superioară a corpului, de la nivelul capului, gâtului,
toracelui și membrelor superioare.
 Are o lungime de 6-8 cm și un diametru de 20 mm.
 Are originea posterior de prima articulație condrosternală dreaptă.
 Rezultă din unirea venelor brahiocefalice dreaptă și stângă.
 Coboară de-a lungul marginii drepte a sternului.
 Străbate pericardul fibros.
 Ajunge în atriul drept, pe peretele superior.
 Terminarea sa se proiectează pe peretele toracic anterior, marginea superioară a
extremității sternale a celui de-al treilea cartilaj costal drept.
Prezintă două porțiuni: extrapericardică și intrapericardică.
1. PORȚIUNEA EXTRAPERICARDICĂ
 Anterior are raport cu marginea dreaptă a sternului şi primele două cartilaje costale.
Între stern și VCS se află timusul.
 Posterior se află traheea, bronhia dreaptă și nodulii limfatici traheobronșici.
 Medial vine în raport cu aorta ascendentă.
 Lateral se află pleura mediastinală, pulmonul drept și nervul frenic drept cu vasele
diafragmatice superioare.
2. PORȚIUNEA INTRAPERICARDICĂ
 Pericardul seros formează o teacă incompletă.
 Anterior are raport cu urechiușa dreaptă.
 Posterior are raport cu vasele pulmonare drepte.
 Medial are raport cu aorta ascendentă.
 Lateral are raport cu pleura și plămânul drept.
AFLUENȚI: - Vena azigos
- Vene timice, frenice
- Vene pericardice
- Vene toracice interne
 Venele brahiocefalice se formează din unirea venei jugulare interne cu vena
subclaviculară, în care se varsă şi vena jugulară externă.
 Vena brahiocefalică dreaptă este mai scurtă (3 cm).
 Ia naștere posterior de articulația sternoclaviculară dreaptă, de unde coboară vertical
până în dreptul primei articulații condrosternale drepte.
 Posterior are raport cu trunchiul arterial brahiocefalic și anterior cu manubriul sternal.
 Vena brahiocefalică stângă este mai lungă (5 cm) și aproape orizontală.

56
 Dorsal are raport cu arcul aortei, ventral cu articulația sternoclaviculară stângă,
mușchiul SCM și cu timusul.
 Afluenți: vene vertebrale, toracică internă, tiroidiene inferioare, intercostală stângă
superioară și ramuri mici timice, traheale și pericardice.
A. VENA AZIGOS
 Se află în partea inferioară și posterioară a toracelui, aparținând mediastinului
posterior.
 Se formează din confluența a două rădăcini:
- Externă reprezentată de vena lombară ascendentă unită cu vena subcostală
- Internă care ia naștere din vena renală sau vena cavă inferioară.
 Pătrunde în torace prin orificiul aortic al diafragmului sau prin spațiul dintre stâlpul
diafragmului și ligamentul medial.
 Merge pe flancul drept al coloanei vertebrale până la T4, unde formează o crosă, care
trece superior pediculului pulmonar drept, după care se varsă în VCS, la nivelul unde
aceasta pătrunde în pericard.
 Porțiunea verticală are raporturi:
 Posterior, cu coloana vertebrală și cu arterele intercostale drepte,
 Anterior, vine în raport cu esofagul, de care o desparte recesul pleural
interazigoesofagian,
 Lateral, cu pleura mediastinală,
 Medial, cu ductul toracic care o separă de aortă.
 Porțiunea orizontală are raporturi:
 Inferior, cu pediculul pulmonar drept,
 Lateral, cu fața mediastinală a plămânului drept,
 Medial, cu flancul drept al esofagului, cu vagul drept și cu marginea dreaptă a traheei.
AFLUENȚII VENEI AZIGOS
 Venele intercostale posterioare drepte adună sângele din spațiile intercostale drepte;
prezintă un ram dorsal şi un ram ventral, intercostal.
 Venele intercostale superioare drepte rezultă din unirea venelor intercostale
superioare, pentru a forma un trunchi unic, care se varsă în crosa venei azigos.
 Venele mediastinale sunt reprezentate de: venele bronhice, esofagiene, pericardice și
frenice superioare.
 Vena hemiazigos accesorie rezultă din unirea primelor 2-7 vene intercostale
superioare stângi, după care se varsă în vena azigos.
 Vena azigos mică rezultă din unirea venei lombare ascendente stângi cu vena
subcostală stângă şi cu un ram din vena renală stângă. Are un traiect ascendent, de-a
lungul marginii stângi a coloanei vertebrale, anterior arterelor intercostale stângi,
parale cu vena azigos, de care o desparte aorta toracică. La nivelul T7 se îndreaptă
spre partea dreaptă, trecând posterior de aortă şi ductul toracic şi se varsă în vena
azigos.

57
 De-a lungul traiectului său, vena hemiazigos primeşte ca afluenţi venele intercostale
inferioare stângi, câteva vene esofagiene şi o parte din vasele mediastinale
posterioare.
 În torace se mai găsesc şi următoare vene:
 Venele toracice interne, cu un traiect ascendent în vecinătatea arterelor toracice
interne; se varsă în venele brahiocefalice.
 Venele frenice superioare iau naştere la nivelul toracelui, urcă pe laturile pericardului,
de-a lungul nervilor frenici şi se varsă în venele brahiocefalice.
 Venele viscerale: timice, pericardice, esofagiene, mediastinale se deschid în
trunchiurile brahiocefalice, iar venele bronhice se termină în venele azigos.
 Venele vertebrale constituie două plexuri:
 Plexul venos vertebral extern se prezintă ca o bogată reţea plexiformă pre- şi
retrovertebrală care, prin conexiuni venoase, realizează anastomoze între sistemul
venos cav superior şi inferior.
 Plexul venos vertebral intern se întinde de la gaura occipitală până la coccige. Adună
sângele venos de la măduva spinării, meningele spinal, rădăcinile nervilor spinali şi
corpii vertebrali.
VENA CAVĂ INFERIOARĂ
 Este situată laterovertebral drept. Drenează sângele din segmentul subdiafragmatic al
corpului.
 Ia naștere pe flancul drept al vertebrei L5, din confluența celor două vene iliace
comune: dreaptă și stângă.
 Urcă vertical până la L1, după care se înclină spre dreapta, trece posterior de ficat.
 Străbate diafragmul printr-un orificiu situat în dreapta centrului tendinos al
diafragmului.
 La nivelul T9 se flectează anterior şi spre stânga şi se deschide pe peretele inferior al
AD.
 Calibrul se mărește brusc după confluența venelor renale, la nivelul L1 și a venelor
hepatice, înaintea trecerii prin centrul tendinos al diafragmului.
I. SEGMENTUL SUBDIAFRAGMATIC
 Posterior are următoarele raporturi:
 Este aplicată pe peretele abdominal posterior, corespunde inserţiilor muşchiului psoas
mare şi ligamentului arcuat medial al diafragmului.
 Acoperă lanțul simpatic lombar drept. La nivelul T12-L1, maschează nervii splanhnici
drepţi.
 Faţa posterioară este încrucişată de arterele lombare drepte, a. renală dreaptă, a.
suprarenale drepte şi a. frenică inferioară dreaptă.
 Venele lombare se deschid pe faţa posterioară a VCI, care maschează vena azigos.
 Faţa posterioară este în raport cu nodulii limfatici retrocavi, cu glanda suprarenală
dreaptă (la nivelul T12).
 Medial, are raporturi cu: aorta abdominală cu care delimitează spațiul interaorticocav.
58
 Lateral, de la T11 la L3 are raporturi cu: rinichiul drept și pediculul renal, care se
situează la nivelul L1 şi este unit cu VCI prin intermediul venei renale. Deasupra şi
medial polului renal superior drept se află glanda suprarenală, unită de VCI prin
venele suprarenale. Sub pediculul renal are raport cu pelvisul renal, ureterul drept,
încrucişat anterior de pediculul genital drept. Superior rinichiului drept, VCI este în
raport cu faţa posterioară a lobului hepatic drept şi nodulii limfatici laterocavi.
 Raporturi anterioare ale segmentului subdiafragmatic
 În planul retroperitoneal, VCI este în contact cu nodulii limfatici prevasculari, iar la
nivelul L2 este încrucişată de a. genitală dreaptă, care ia naştere de pe flancul
anterolateral drept al aortei, la nivelul L1.
 În plan retroperitoneal, raporturile sunt grupate în 5 etaje:
 Etajul subduodenopancreatic. Ultimul segment al rădăcinii mezenterului încrucişează
oblic, inferior şi la dreapta VCI. Sub rădăcina mezenterului VCI se află posterior de
peritoneul parietal, iar deasupra încrucişării este acoperită de acolarea mezocolonului
ascendent prin fascia lui Toldt dreaptă.
 Etajul duodenopancreatic. De la L1 la L3, VCI este acoperită de complexul
duodenopancratic, prin inermediul fasciei lui Treitz dreaptă şi stângă. Flancul drept
corespunde feţei posterioare a celei de-a doua porţiuni a duodenului, iar flancul stâng
vine în raport cu capul pancreasului.
 Etajul corespunzător orificiului epiploic. VCI formează limita posterioară a orificiului
epiploic, mărginit anterior de marginea liberă a epiplonului mic, unde se află
pediculul hepatic şi vena portă.
 Etajul hepatic corespunde şanţului dintre lobul caudat şi lobul drept, nivel la care
venele hepatice se varsă în VCI.
 Etajul suprahepatic sau interhepatofrenic se pune în evidenţă prin secţionarea
ligamentului falciform al ficatului.

II. SEGMENTUL DIAFRAGMATIC

 Corespunde orificiului venos al diafragmului, situat la nivelul centrului frenic, la
unirea foliolei anterioare cu cea dreaptă.
 Ramul abdominal al nervului frenic trece prin acest orificiu și coboară pe flancul
lateral al VCI.
III. SEGMENTUL TORACIC
 Este foarte scurt.
 Este cuprins în pericardul fibros, înconjurat de pericardul seros.
 Orificiul atrial al VCI se află în partea posterioră a peretelui inferior.
 Prezintă, în partea anterioară, valvula lui Eustachio.
Raporturi anterioare:
 În plan retroperitoneal are raport cu nodulii limfatici perivasculari; la nivelul L2 este
încrucișată de artera genitală dreaptă.
 Raporturile pot fi grupate în 5 etaje:
 Etajul subduodenopancreatic este încrucișat de rădăcina mezenterului.
59
 Etajul duodenopancreatic de la L1 la L3 corespunde feței posterioare a celei de-a
doua porțiuni a duodenului și capului pancreasului.
 Etajul corespunzător orificiului epiploic ( în partea posterioară se plasează vena
portă).
 Etajul hepatic corespunde șanțului dintre lobul caudat și lobul drept, nivel la care
vasele hepatice se varsă în VCI.
 Etajul suprahepatic se evidențiază prin secționarea ligamentului falciform al
ficatului.
AFLUENȚII VENEI CAVE INFERIOARE
 Venele lombare sunt vene parietale segmentare.
 Venele renale, cea stângă este mai lungă și preaortică.
 Vena suprarenală mijlocie dreaptă; cea stângă se varsă în vena renală stângă.
 Vena genitală dreaptă se varsă în VCI la nivelul L2; cea stângă se varsă în vena
renală stângă.
 Venele hepatice se deschid pe fața anterioară a VCI, sub diafragm.
 Venele frenice inferioare se varsă în VCI, imediat sub diafragm sau în venele
hepatice stângi.
VENA ILIACĂ COMUNĂ
 Rezultă din unirea venelor iliace externă și internă.
 Venele iliace comune se unesc la nivelul L5, de partea dreaptă, pentru a forma VCI.
 Vena iliacă comună stângă este mai lungă și mai oblică decât cea dreaptă.
 Vena iliacă comună dreaptă se sprijină pe mușchiul psoas mare, se situează posterior
și apoi lateral față de artera iliacă comună dreaptă.
 Vena iliacă comună stângă este situată inițial posteromedial față de artera iliacă
comună stângă, încrucișează linia mediană și fața anterioară a arterei sacrale mijlocii
și trece posterior de extremitatea superioară a arterei iliace comune drepte. Primește
ca afluent vena sacrală mijlocie.
VENA ILIACĂ EXTERNĂ
 Continuă vena femurală la nivelul ligamentului inghinal.
 De la origine vena urcă medial de mușchiul psoas mare și se termină prin unirea sa cu
vena iliacă internă.
 Este situată inițial medial față de arteră, după care se plasează posterior, fiind
conținute în aceeași teacă fibroasă.
 V. iliacă externă este încrucișată, aproape de originea sa, de ductul deferent sau
ligamentul rotund al uterului.
 De-a lungul venei iliace externe se află nodulii limfatici mijlocii și mediali ai grupului
iliac extern.
 Afluenți:
 Vena epigastrică inferioară și vena circumflexă iliacă profundă se reunesc într-un
trunchi comun.
60
 Venele epigastrice inferioare primesc venele plexului spermatic posterior.
 Venele circumflexe iliace profunde încrucișează artera iliacă externă.
VENA ILIACĂ INTERNĂ
 Este numită și hipogastrică.
 Este un colector al venelor satelite ramurilor arterei iliace interne.
 Vena iliacă internă dreaptă este situată lateral față de arteră. Confluența celor două
vene iliace internă și externă se află la 1-1,5 cm inferior de bifurcația arterei iliace
comune.
 Vena iliacă internă stângă este plasată posterior arterei.
 Ureterul stâng este posterior și la stânga, iar ureterul drept se află anterior.
 Afluenții venei iliace interne corespund ramurilor terminale ale arterei iliace interne:
 Ramuri parietale: vena obturatorie, gluteală superioară, inferioară, vena pudentală
internă, venele sacrate laterale, vena dorsală a penisului sau clitorisului.
 Ramuri viscerale însoțesc în sens invers arterele: plexurile venoase vezical, rectal,
uterin, vaginal, vene vezicale și vene uterine.
SISTEME DE ANASTOMOZE VENOASE
 La nivelul trunchiului există 5 axe venoase longitudinale, anastomozate prin venele
metamerice intercostale, lombare și prin diverse ramuri situate la extremitatea
superioară și inferioară a trunchiului:
 1. venele cave superioară și inferioară
 2. venele epigastrice superioară și inferioară,
 3. sistemul lomboazigos,
 4. plexurile extravertebrale și
 5. plexurile intravertebrale.
 Anastomozele cavocave se realizează prin axele venoase longitudinale și
transversale.
 Anastomozele portocave se dilată în cursul obstrucției venei porte, asigurând
întoarcerea sângelui spre cord printr-o circulație colaterală superficială, în jurul
ombilicului și profundă, la nivelul joncțiunii esocardiale și rectoanale.
ANATOMIE FUNCȚIONALĂ
 Venele sunt adaptate morfofuncțional pentru transportul substanțelor gazoase și
lichide rezultate în urma catabolismului celular.
 Pentru a realiza această funcție, numărul venelor este mai mare decât al arterelor și au
un calibru crescut.
 Tunica internă, endovena; la nivelul venelor situate la baza cordului și a celor de la
nivelul membrelor, endovena prezintă valvule parietale (perechi) și valvule ostiale, la
confluențele venoase, pentru a favoriza întoarcerea sângelui spre atrii și a împiedica
refluxul sângelui spre periferie.
 Tunica medie este fibromusculoelastică, mai subțire decât la artere, conferindu-le
calitatea de vase de capacitate.
61
 Tunica externă este adventicea, alcătuită din țesut conjunctiv, vase și nervi vegetativi.
SISTEMUL LIMFATIC
 Cuprinde vasele limfatice, nodulii și colectoarele limfatice.
 Vasele limfatice ale toracelui drenează în nodulii limfatici parietali și viscerali.
1. NODULII LIMFATICI PARIETALI sunt situați la nivelul peretelui toracic și se
împart în trei grupe: frenici, parasternali, intercostali.
 Nodulii limfatici frenici sunt situați pe convexitatea diafragmului, în țesut
celulogrăsos.
 Se disting trei grupe: anterior (situați posterior de apendicele xifoid), lateral drept în
jurul orificiului VCI, lateral stâng în vecinătatea nervului frenic stâng și posterior în
dreptul pilierilor diafragmului.
 Vasele aferente provin de la diafragm, iar vasele eferente, din grupul anterior,
drenează în nodulii parasternali, iar cei din grupurile laterale posterioare drenează în
nodulii mediastinali posteriori.
 Nodulii limfatici parasternali sunt în număr de 6-10, de fiecare parte a sternului, de-
a lungul vaselor toracice interne.
 Vasele limfatice aferente provin din regiunea supraombilicală a mușchiului drept
abdominal, peretele anterior al toracelui, partea medială a glandei mamare și de la
nodulii limfatici frenici.
 Vasele limfatice eferente se termină în trunchiul bronhomediastinal corespunzător.
 Nodulii limfatici intercostali sunt situați la extremitatea posterioară a spațiilor
intercostale.
 Vasele limfatice aferente provin de la peretele toracic, pleura parietală, coloana
vertebrală și șanțurile vertebrale.
 Vasele limfatice eferente drenează într-un trunchi comun, la dreapta și la stânga
pilierilor diafragmului și se varsă în ductul limfatic toracic. Pentru primele trei spații
intercostale, vasele limfatice eferente drenează în trunchiurile limfatice
bronhomediastinale.

2. NODULII LIMFATICI VISCERALI

 Sunt organizați în grupuri:
 Nodulii limfatici mediastinali anteriori se găsesc în partea superioară a
mediastinului anterior, anterior de vasele mari și cord, dispuși în grupul mediastinal
anterior drept (de-a lungul VCS și a venei brahiocefalice drepte), stâng (de-a lungul
pediculului pulmonar stâng, anterior de crosa aortei și de a. carotidă comună stângă)
și transvers (anterior de v. brahiocefalică stângă).
 Nodulii limfatici mediastinali posteriori sau juxtaesofagieni se plasează anterior sau
posterior de esofag.
 Nodulii limfatici traheobronșici sunt dispuși într-un grup superior, deasupra
bronhiei corespunzătoare și un grup inferior, plasat inferior de bifurcarea traheei.
Nodulii traheobronșici primesc limfa de la plămâni și de la jumătatea dreaptă a
cordului. Vasele eferente constituie trunchiurile bronhomediastinale, care se îndreaptă

62
 spre confluentul venos jugulosubclavicular, pentru a se vărsa, la dreapta, în ductul
limfatic drept, iar la stânga, în ductul toracic.
 Nodulii limfatici bronhopulmonari și pulmonari

63
 DUCTUL TORACIC
 Este colectorul principal al limfei din organism.
 Adună limfa din regiunea subdiafragmatică și din jumătatea stângă
supradiafragmatică.
 Se termină în regiunea gâtului.
 Ia naștere în abdomen, anterior de a doua vertebră lombară, printr-o porțiune dilatată
numită cisterna chyli.
 Pătrunde în torace prin orificiul aortic, posterior de aortă.
 În torace, merge pe fața anterioară a coloanei vertebrale, până la T4, de unde se
dirijează spre stânga și superior, se plasează pe fața laterală stângă a coloanei
vertebrale și ajunge pe fața anterioară a mușchiului lungul gâtului, până la procesul
transvers al vertebrei C7, unde se încurbează, trece peste artera subclaviculară stângă
și se varsă în confluentul venos jugulosubclavicular stâng.
 Ductul toracic are 25-30 cm lungime, din care, segmentul abdominal este de 5-6 cm,
segmentul toracic de 15-20 cm, iar restul de 4-5 cm este segmentul cervical.
RAPORTURI
 Segmentul abdominal este situat între prima vertebră lombară și T12. Este mascat
anterior de aorta abdominală și se situează între pilierii diafragmului.
 Segmentul toracic este situat în mediastinul posterior, anterior de corpii vertebrali.
Încrucișează arterele intercostale drepte și vena hemiazigos. Este plasat între aorta
toracică la stânga și vena azigos, la dreapta. Anterior se află esofagul toracic; superior
de T4 încrucișează posterior crosa aortei și a. subclaviculară stângă și urcă pe
marginea ei internă până la C7.
 Segmentul cervical se recurbează și trece peste artera subclaviculară stângă, spre
confluentul venos jugulosubclavicular stâng, după ce încrucișează posterior ACC
stângă, jugulara internă și vagul stâng.
 În traiectul său, ductul toracic prezintă valvule, iar la vărsarea sa în confuentul venos
jugulosubclavicular stâng, prezintă două valve ostiale complete, care opresc refluxul
sanguin din vene spre ductul limfatic.
 Cisterna chyli primește ca afluenți:
 Trunchiurile lombare juxtaaortice, drept și stâng, care drenează limfa de la
membrele inferioare, pelvis, gonade, rinichi și colon.
 Două trunchiuri limfatice descendente, care transportă limfa de la partea
posterioară a diafragmului și ultimele spații intercostale.
 Trunchiurile intestinale drenează limfa de la nivelul intestinului, ficatului,
pancreasului, stomacului și splinei.
 În torace, ductul toracic primește aferențe de la ficat, mediastinul posterior, de la
primele spații intercostale, iar în regiunea gâtului, adună limfaticele jumătății stângi a
capului și gâtului, membrului superior stâng, plămânului stâng și cordului.
DUCTUL LIMFATIC DREPT
 Sau vena limfatică mare, este situat între venele subclaviculară și jugulară internă, de
partea dreaptă.

64
 Primește aferențe de la membrul superior drept, jumătatea dreaptă a capului și gâtului,
limfaticele bronhopulmonare și mediastinale.
 După un traiect scurt se varsă în confluentul venos jugulosubclavicular drept.
 Dispoziția nodulilor și a vaselor limfatice, cât și teritoriile limfatice aferente explică
afectarea sistemului limfatic toracic în procesele patologice ale corpului.

VASELE LIMFATICE ALE PELVISULUI

 Sunt reprezentate de vasele și nodulii parietali, dispuși în vecinătatea vaselor sanguine
și vase și noduli limfatici viscerali.
NODULII LIMFATICI PARIETALI:
 Nodulii limfatici iliaci externi, în număr de 8-11, sunt așezați în lungul vaselor iliace
externe, plasați într-un grup lateral față de arteră, mijlociu, între arteră și venă un
grup medial față de venă. Vasele limfatice aferente provin de la limfaticele și nodulii
inghinali, limfaticele epigastrice profunde, circumflexe iliace și genitourinare. Vasele
eferente se îndreaptă către nodulii iliaci comuni, iliaci interni și lomboaortici.
 Nodulii limfatici iliaci interni sau hipogastrici sunt în număr de 8-10, așezați pe
pereții pelvini, în lungul vaselor iliace interne. Vasele aferente provin de la limfaticele
fesiere, obturatorii și de la viscerele pelvine (rect, vezica urinară, prostată, vezicule
seminale, canale deferente, uter, vagin). Vasele eferente se îndreaptă către nodulii
iliaci comuni.
 Nodulii limfatici sacrali sau presacrali sunt situați pe fața anterioară a sacrului, pe
părțile laterale ale rectului și în lungul arterei sacrale mijlocii. Vasele limfatice
aferente provin de la pereții pelvisului și de la viscerele pelvine. Vasele eferente se
îndreaptă către nodulii iliaci comuni și lomboaortici.
 Nodulii limfatici iliaci comuni sunt dispuși în trei grupe: lateral față de artera iliacă
comună, mijlociu, posterior arterei și un grup medial față de arteră. Vasele aferente
provin de la nodulii iliaci interni, externi și sacrali, care constituie centrul limfatic
interiliac, la care sosesc limfatice de la membrele inferioare și pelvis. Vasele eferente
se îndreaptă către nodulii limfatici lomboaortici, peri și retrovasculari.
VASELE LIMFATICE ALE ABDOMENULUI colectează limfa pe care o drenează în
două grupe de noduli limfatici: parietali și viscerali.
 Nodulii limfatici parietali colectează limfa de la peretele anterolateral al
abdomenului și a peretelui său posterior, cu cele două teritorii componente: superficial
și profund.
 Teritoriul limfatic abdominal superficial este împărțit în două sectoare:
subombilical și supraombilical. Vasele din sectorul superior merg către nodulii
toracici externi și subscapulari, iar vasele din sectorul inferior se îndreaptă către
nodulii inghinali superficiali din grupurile superolaterale și superomediale.
 Teritoriul limfatic abdominal profund drenează în vasele limfatice satelite
arterelor epigastrică superioară, inferioară și intercostalelor.
 La nivelul peretelui posterior al abdomenului se găsesc 20-30 de noduli limfatici,
așezați în jurul aortei și VCI, denumiți lombari sau lomboaortici, împărțiți într-un
grup perivascular (juxtaaortic, laterocavi, precavi, preaortici) și altul retrovascular
constituit din 4-5 noduli limfatici intercalari, care provin din grupul perivascular.

65
 SISTEMUL DIGESTIV
CAVITATEA BUCALĂ
• Constituie prima porțiune a tubului digestiv, sub fosele nazale, deasupra mușchilor
milohioidieni și înaintea faringelui, cu 2 orificii de comunicare: anterior și posterior.
• Vestibulul bucal este spațiul dintre arcadele alveolo-dentare și buze, obraji. Între cei
doi pereți externi și interni, mucoasa se reflectă formând șanțurile vestibulare, care
prezintă pe linia mediană o plică a mucoasei orientată sagital, numită frâul buzei.
• În partea posterioară a vestibulului bucal se găsește plica pterigomandibulară, care
se întinde de la cârligul lamei mediale a procesului pterigoid, la linia milohioidiană.
CAVITATEA BUCALĂ PROPRIU-ZISĂ
• Peretele anterior este reprezentat de buze, două formațiuni musculomembranoase.
Fața anterioară a buzei superioare prezintă un șanț median, filtrum, care se termină
în jos cu tuberculul buzei superioare. Fața posterioară este acoperită de mucoasă.
• Marginea aderentă este separată de buza superioară prin șanțul nazolabial, iar la
buza inferioară prin șanțul mentolabial. Marginea liberă (roșul buzelor) este
porțiunea de tranziție dintre piele și mucoasă. Extremitățile celor două buze se unesc
și formează comisurile bucale. În constituția buzelor intră 4 straturi: pielea, stratul
muscular, glandular și mucoasa.
• Arterele buzelor provin din arterele labiale, ramuri din a. facială. Venele se varsă în
vena facială. Limfaticele buzei superioare ajung în nodulii submandibulari și
parotidieni superficiali, iar limfaticele buzei inferioare în nodulii submentonieri și
submandibulari. Inervația motorie este realizată de nervul facial, cea senzitivă de
trigemen.
• Pereții laterali – obrajii închid cavitatea bucală pe părțile laterale. Fața externă este
cutanată, iar cea internă este acoperită de mucoasă. În constituția obrajilor intră 4
straturi: piele, stratul celulo-grăsos (bula lui Bichat), stratul muscular (m. buccinator
perforat de ductul parotidian Stenon) și mucoasa.
PALATUL DUR (PERETELE SUPERIOR)
• Separă cavitatea bucală de fosele nazale. Prezintă pe linia mediană un rafeu care
răspunde suturii sagitale a palatului osos. În partea anterioară prezintă gaura incisivă,
iar lateral, plicile palatine transversale. Pe toată întinderea prezintă foveole palatine
în care se deschid canalele excretoare ale glandelor. Prezintă 3 straturi: osos,
glandular și mucos.
• Arterele provin din a. palatină descendentă și a. sfenopalatină, ramuri ale maxilarei.
Limfaticele drenează în nodurile jugulare laterale. Nervii senzitivi sunt reprezentați
de n. palatin mare și nazopalatini.
• Lipsa de sudură a mugurilor palatini determină apariția despicăturilor labiopalatine.
PLANȘEUL CAVITĂȚII BUCALE- PERETE INFERIOR
• Profund se evidențiază diafragma gurii, o lamă musculară orizontală formată de cei
doi mușchi milohioidieni, care delimitează cavitatea bucală de regiunea gâtului.
Deasupra diafragmei se găsește regiunea sublinguală, acoperită de o mucoasă
subțire, prin transparența căreia se văd venele ranine. Pe linia mediană se află frâul
limbii, lateral se află plicile sublinguale și caruncula sublinguală cu un orificiu în
care se deschide ductul submandibular (Warton) și ductul sublingual mare. Sub

66
 mucoasă se află m. genioglos și hioglos. Lateral se află loja sublinguală. Peste
regiunea sublinguală se așează limba.
• Limba este un organ musculomembranos, cu rol în masticație, deglutiție și fonație.
Separația dintre corp și rădăcină este realizată de șanțul terminal.
• Rădăcina limbii are direcție verticală, extremitatea inferioară este legată de epiglotă
prin trei plice mucoase glosoepiglotice între care se găsesc 2 valecule epiglotice. Pe
fața posterioară se află tonsila linguală.
• Corpul limbii prezintă o față superioară (cu un șanț median și papile) și una
inferioară (prezintă pe linia mediană frâul limbii).
• Marginile limbii corespund arcadelor dentare. Vârful este subțire și ascuțit.
SCHELETUL OSTEO-MUSCULO-FIBROS
• Scheletul osteofibros este format din osul hioid, membrana hioglosiană, septul limbii
(situat între cei doi mușchi geniogloși) și aponevroza limbii, pe care se termină
mușchii limbii.
• Mușchii extrinseci: genioglos, hioglos, stiloglos și tonsiloglos.
• Mușchii intrinseci: longitudinal inferior, longitudinal superior, transvers, vertical.
• Mușchii extrinseci acționează asupra limbii în întregime, determinând deplasări ale ei.
• Mucoasa este subțire pe fața inferioară, dar se îngroașă progresiv spre margini și spre
dosul limbii, unde ia aspect catifelat datorită papilelor linguale. Este formată din
corion și un epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat.
• Papilele linguale (caliciforme sau valate, fungiforme, lentiforme, filiforme, foliate)
sunt situate pe fața dorsală a limbii și conțin mugurii gustativi, mai ales la nivelul
papilelor valate și foliate.
• Glandele linguale sunt de tip mucos și seros. Ele formează trei grupuri: posterior,
marginal și anterior.
• Foliculii linguali alcătuiesc tonsila linguală și se află la rădăcina limbii. În centrul
foliculului se găsește o cavitate numită criptă tonsilară, care se termină la exterior
printr-un orificiu punctiform și în care se deschid canalele excretoare ale glandelor
linguale posterioare.
PALATUL moale (PERETELE POSTERIOR)
• Este o formațiune musculo-membranoasă, mobilă, cu rol în deglutiție și supt. Fața
bucală prezintă un rafeu median, iar lateral orificiile canalelor excretoare ale
glandelor palatine. Fața faringiană conține formațiuni limfoide, pe linia mediană,
uvula (lueta), iar lateral, mușchii ridicători ai vălului palatin.
• Arcurile palatine (stâlpii vălului palatin) sunt 2 perechi de cute
musculomembranoase: arcurile palatoglos (anterior) și palatofaringian (posterior),
care delimitează istmul bucofaringian, respectiv faringonazal.
• Între arcurile anterior și posterior se delimitează fosa tonsilară (amigdaliană).
• Aponevroza vălului palatin este o lamă fibroasă patrulateră pe care se inseră mușchii
vălului.
• M. uvulei se inseră pe spina nazală posterioară și pe mucoasa uvulei.

67
• M. ridicător al vălului palatin cu 2 fascicule de inserție, pe stânca temporalului și pe
tuba auditivă, care se unesc și apoi se răsfiră în vălul palatului.
• M. tensor al vălului palatin cu 2 fascicule (sfenoidal și tubar) care se termină în
evantai pe aponevroza vălului palatin.
• M. palatoglos formează arcul palatin anterior. Împreună cu transversul limbii
alcătuiesc istmul bucofaringian.
• M. palatofaringian are la origine 3 fascicule: palatin, salpingofaringian și
pterigofaringian care converg, formând arcul palatofaringian.
• Vestibulul faringian este delimitat de marginea liberă a palatului moale, baza limbii
și arcurile palatine. Prezintă 2 orificii: istmul bucofaringian (anterior) și istmul
faringonazal (posterior). Între arcurile palatine se află fosa tonsilară (amigdaliană). În
partea superioară se află plica semilunară și fosa supratonsilară, iar posterior, plica
triunghiulară.
• Tonsilele palatine (amigdalele) sunt organe limfoide, de formă ovoidală. Fața
medială este neregulată, prezintă numeroase fosete în care se deschid criptele
tonsilare. Fața laterală este în raport cu faringele și este acoperită de capsula tonsilară,
care aderă de arcurile palatine și se îngroașă în tonsilite.
• Gingia este porțiunea modificată a mucoasei bucale care acoperă procesele alveolare
dentare și formează un inel gingival la nivelul dinților.
DINȚII
• Dinții sunt organe dure, implantate în alveolele maxilarelor, cu rol în masticație și
fonație, care fac parte din aparatul dentomaxilar.
• Rădăcina are o formă conică, este străbătută de un canal prin care trec vase și nervi și
se termină cu apexul.
• Coroana anatomică este acoperită de smalț, iar cea clinică este porțiunea
extragingivală. Prezintă 6 fețe: mezială, distală, vestibulară, linguală, ocluzală și una
corespunzătoare colului. Între fețele aproximale ale dinților învecinați se realizează
spații triunghiulare.
• Colul este porțiunea intermediară între coroană și rădăcină. Coletul anatomic
reprezintă locul de joncțiune al smalțului cu cimentul. Coletul clinic este acoperit de
gingie.
• Incisivii centrali și laterali sunt dinți frontali, câte 4 pe fiecare arcadă. Coroana este
tăiată, iar pe fața linguală prezintă două proeminențe: cingulum și tuberculul dintelui.
• Caninii, câte 2 pe fiecare arcadă, sunt lungi, au coroana în vârf de lance și o singură
rădăcină voluminoasă.
• Premolarii mai poartă numele de bicuspizi. Sunt în număr de 4 pe fiecare arcadă.
Coroana prezintă 2 cuspizi, iar rădăcina este unică sau poate prezenta o bifurcare.
• Molarii sunt multicuspizi, în număr de 6 pe fiecare arcadă. Prezintă 4 sau 5 cuspizi și
2 sau 3 rădăcini.
• Dentina (ivoriul) este substanța de bază din care este format dintele (80%). Conține o
matrice organică calcificată, lipsită de celule și numeroase canalicule, care conțin
prelungiri protoplasmatice ale unor celule (odontoblaste), situate în pulpă.
• Smalțul acoperă dentina la nivelul coroanei, este format din prisme adamantine și
este foarte dur.
68
• Cementul acoperă dentina la nivelul colului și rădăcinii anatomice, cu rol de ancorare
a ligamentului alveolodentar.
• În interiorul dentinei se află cavitatea coronară sau camera pulpară. Aceasta se
prelungește în interiorul rădăcinilor prin canalele radiculare, care se deschid la nivelul
apexului printr-un orificiu prin care trec vasele și nervii dintelui (pulpa dintelui).
Odată cu îmbătrânirea se produce degenerescența odontoblastelor. Articulația
dentoalveolară este o gomfoză. Aparatul de susținere - parodonțiu dur (cimentul,
osul alveolar) și parodonțiu moale (periodontul și gingia).
• Dinții se așează în două șiruri curbe, numite arcade dentare, susținute de procesele
alveolare ale maxilarelor. Dinții nu sunt implantați vertical, ci ușor oblic. Molarii
arcadei superioare au coroana orientată în sens vestibular, iar cei ai arcadei inferioare
în sens lingual.
• Curba arcadei superioare este mai mare decât a celei inferioare. Fiecare arcadă
prezintă trei fețe: vestibulară, linguală și ocluzală.
• Arterele dinților provin din a. maxilară prin a. alveolare superioară, posterioară și
inferioară.
• Venele se varsă în plexul pterigoidian și vena facială.
• Limfaticele drenează în nodurile limfatice submandibulare și cervicale profunde.
• Inervația senzitivă a dinților este asigurată de trigemen. Arcadele dentare sunt
inervate de n. alveolari superiori și inferiori, ramuri din n. maxilar.

69
 Glanda parotidă

• Este cea mai voluminoasă glandă salivară. Ocupă loja parotidiană, situată în fosa
retromandibulară iar o parte ocupă fața laterală a m. maseter.
- Fața laterală vine în raport cu fascia cervicală superficială,
- Fața posterioară - are raport cu mastoida, pe care se inseră SCM și digastricul,
- Fața anterioară – cu ramura mandibulei și inserțiile maseterului și pterigoidianului
medial,
- Fața medială - cu faringele,
- Fața superioară – cu articulația temporomandibulară și meatul acustic extern,
- Fața inferioară - cu regiunea submandibulo-parotidiană).
• Este acoperită de fascia parotidiană cu o lamă superficială (care se continuă cu fascia
maseterină) și una profundă, subțire.
• Prezintă 3 prelungiri: anterioară (peste fața laterală a m. maseter), medială (pătrunde
în spațiul prestilian) și posterioară (între SCM și digastric).
• În interiorul parotidei se găsesc: a. carotidă externă, cu ramurile terminale, vena
retromandibulară și auriculară posterioară, noduli limfatici, nervii facial și
auriculotemporal. Nervul facial împarte glanda într-o porțiune superficială și una
profundă.
• Ductul parotidian (Stenon) provine din unirea canalelor interlobulare, trece la 1 cm
sub arcada zigomatică, perforează buccinatorul și se deschide printr-o papilă în
vestibulul bucal la nivelul molarului II superior.
• Parotida este o glandă tubuloacinoasă de tip seros, formată din acini secretori și ducte
excretoare.
• Arterele provin din a. auriculară posterioară, anterioară și transversă a feței. Venele
se varsă în v. retromandibulară. Inervația este asigurată de n. auriculotemporal și
plexul carotidian extern.
GLANDA SUBMANDIBULARĂ
• Se găsește sub planșeul bucal, în loja submandibulară. Prezintă un corp și o
prelungire. Înconjoară m. milohioidian.
• Fața laterală, osoasă, este încrucișată de a facială.
• Fața medială, musculară, vine în raport cu: mușchii digastric, milohioidian, hioglos.
• Fața inferioară este acoperită de piele, platismă, țesut celular subcutanat și fascia
cervicală superficială.
• Ductul submandibular (Wharton) merge de-a lungul feței mediale și se deschide în
caruncula sublinguală.
• Este o glandă tubuloacinoasă mixtă.
• Arterele provin din a. facială și submentală. Venele se varsă în vena facială.
Limfaticele drenează în nodulii submandibulari. Inervația este simpatică (plexurile din
jurul vaselor) și parasimpatică (n. lingual).

70
 GLANDA SUBLINGUALĂ
• Se găsește deasupra diafragmei bucale, în loja sublinguală. Prezintă o porțiune
principală și 15-20 lobuli accesorii (glande minore).
• Fața laterală are raport cu foseta sublinguală a mandibulei.
• Fața medială – raport cu m. genioglos, hioglos, n. lingual, vasele sublinguale,
prelungirea glandei submandibulare.
• Marginea inferioară se sprijină pe m. milohioidian.
• Marginea superioară formează plica sublinguală.
• Glanda are un canal principal (Bartholin) și mai multe canale accesorii (Rivinus).
• Este o glandă tubuloacinoasă mixtă.
• Arterele provin din a. linguală și sublinguală. Venele se varsă în vena profundă a
alimbii. Limfaticele drenează în nodulii submandibulari. Nervii provin din simpatic și
n. lingual.

71
 ESOFAGUL

• Limita superioară – C6
• Limita inferioară – cardia (T11)
• La bătrâni, limita inferioară coboară, datorită relaxării musculaturii.
• Are o lungime medie de 25 cm.
• În stare de evacuitate, pe secțiune transversală, lumenul se prezintă ca o fisură.
• În stare de distensie, esofagul prezintă porțiuni îngustate și dilatate.
ÎNGUSTĂRILE ESOFAGIENE
• Cricoidiană - se găsește sub cartilajul cricoid și apare din cauza contracției fibrelor
musculare ale constrictorului inferior al faringelui.
• Bronhoaortică - cauzată de prezența aortei și a bronhiei stângi.
• Diafragmatică - este produsă de constricția inelului muscular diafragmatic.
• Între porțiunile îngustate se găsesc porțiuni dilatate: segmentele crico-aortic,
bronhodiafragmatic cu ampula epifrenică și subdiafragmatic.
CURBURILE ESOFAGULUI
• În plan sagital – inițial se află anterior de coloana vertebrală după care se
îndepărtează, la nivelul T4, pentru a ceda locul aortei, descriind o curbă cu
concavitatea anterioară.
• În plan frontal – prezintă două curburi: superioară, cu concavitatea la dreapta și
inferioară, cu concavitatea la stânga.
• Inițial este situat pe linia mediană; ulterior coboară vertical, ușor deviat la stânga,
până la T4, unde este împins de aortă către dreapta, pentru a face loc arcului aortic.
• Redevine median, după care la nivelul T7 se deplasează la stânga liniei mediane,
urmând un traiect paravertebral până la intrarea în stomac.
ESOFAGUL CERVICAL
• Esofagul cervical se întinde de la C6 până la un plan orizontal care trece prin
marginea superioară a sternului și a vertebrei T2.
• Este situat în regiunea subhioidiană.
• Are o lungime de 5 cm.
ESOFAGUL CERVICAL – raporturi
• Anterior – traheea cervicală, glanda tiroidă. În partea inferioară esofagul depășește
traheea spre stânga.
• Posterior – este separat de coloana vertebrală prin spațiul retro-esofagian, care
continuă spațiul retrofaringian, unde pot migra flegmoanele retrofaringiene.
• Lateral – la dreapta, are raport cu traheea, iar la stânga, cu glanda tiroidă, artera
tiroidiană inferioară și venele tiroidiene, p.v.n. al gâtului, nervii laringei recurențiali.
Nervul laringeu drept merge de-a lungul marginii drepte, iar cel stâng în șanțul dintre
trahee și esofag.
72
 ESOFAGUL TORACIC
• Esofagul toracic începe la nivelul orificiului toracic superior și coboară prin mediastin
până la nivelul diafragmului. Este cuprins între T2 și T11.
• La nivelul vertebrei T4, unde se bifurcă traheea, se realizează limita dintre segmentul
supraaortic (suprabronhic) și cel interazigoaortic (subbronhic).
• Are o lungime de 16 cm.
ESOFAGUL SUPRABRONHIC
• Anterior – are raport cu traheea toracică și cu originea bronhiei stângi.
• Posterior – coloana vertebrală, ductul toracic, arterele intercostale drepte.
• Lateral drept – cu trunchiul arterial brahiocefalic, nervul vag drept și pleura
mediastinală dreaptă.
• Lateral stâng – cu pleura mediastinală stângă, crosa aortei cu artera carotidă comună,
subclaviculară stângă, nervul laringeu recurent care înconjoară arcul aortei și se
plasează în unghiul dintre trahee și esofag.
• La nivelul T4 trec două arcuri vasculare: al aortei și al venei azigos.
• Nervul vag drept ia contact cu esofagul la nivelul vertebrei T5 și trece pe fața
posterioară a esofagului.
• Nervul vag stâng ia contact cu esofagul la nivelul vertebrei T8 și trece pe fața
anterioară a esofagului.
• Nervii vagi se apropie de esofag pe măsură ce coboară către abdomen.
• Anterior – are raport cu fața posterioară a originii bronhiei stângi, care îl separă de
artera pulmonară stângă. Artera bronhică dreaptă încrucișează fața anterioară cu
nodulii limfatici traheobronhici. Prin intermediul pericardului are raport cu atriul
stâng și venele pulmonare stângi.
• Posterior esofagul vine în raport cu coloana vertebrală, de care este separat prin
vasele mari ale mediastinului: aorta trece în spațiul retroesofagian, împreună cu vena
azigos, hemiazigos și ductul toracic.
• Pe părțile laterale esofagul toracic are raport cu pleurele mediastinale și cei doi nervi
vagi, care în porțiunea inferioară, după ce au format plexul esofagian, dau trunchiurile
anterior și posterior. Lateral stâng, în partea inferioară se află aorta toracică. Pleurele
mediastinale formează două recesuri retroesofagiene: interaortico-esofagian și
interazigo-esofagian.
ESOFAGUL ABDOMINAL
• Esofagul abdominal este situat între diafragm și stomac.
• Porțiunea diafragmatică. Esofagul străbate diafragmul prin hiatusul esofagian. La
acest nivel există lame musculo-membranoase, care constituie mijloace de fixare și de
alunecare.
• Porțiunea abdominală, situată sub hiatusul esofagian este ușor dilatată.
• Anterior are raport cu lobul stâng al ficatului; la dreapta cu lobul caudat al ficatului;
posterior cu diafragma și aorta; la stânga cu fundul stomacului. Este însoțit de
trunchiurile vagale anterior și posterior.
• Fața posterioară a esofagului este lipsită de peritoneu.
73
 Anatomie funcțională
• Esofagul este un conduct musculomembranos.
• Tunica exterioară, conjunctivă, ajută la mobilizarea esofagului.
• Tunica musculară este formată din fibre longitudinale și circulare.
• Tunica submucoasă este un țesut lax bogat în vase și nervi.
• Tunica mucoasă este alcătuită din epiteliu pavimentos stratificat și un corion cu
glande seromucoase.
• Tunica seroasă se găsește numai în abdomen și acoperă în întregime fața anterioară a
esofagului.
• Esofagul prezintă două sfinctere funcționale, superior și inferior, importante în
deglutiție.
Vascularizația esofagului
• Pentru esofagul cervical – arterele tiroidiene inferioare.
• Pentru esofagul toracic – arterele bronșice, intercostale, diafragmatice.
• Pentru esofagul abdominal – arterele diafragmatice inferioare, gastrică stângă și
cardiotuberozitare.
• Porțiunea de esofag situată sub bifurcația traheei este slab irigată, fapt care poate fi un
factor favorizant pentru apariția ulcerului peptic.
• Venele constituie un plex periesofagian și drenează în venele tiroidiene inferioare,
bronhice, venele azigos, diafragmatice sau în vena gastrică stângă.
• Plexul venos submucos este mai dezvoltat la nivelul esofagului distal și poate fi sediul
varicelor esofagiene.
Limfaticele esofagului
• La nivelul esofagului cervical drenează în ganglionii recurențiali și cervicali
profunzi.
• La nivelul esofagului toracic drenează în nodulii traheali, traheobronhici și
mediastinali posteriori.
• La nivelul esofagului abdominal limfaticele drenează în nodulii micii curburi a
stomacului, pilorici și pancreatosplenici.
Inervația esofagului
• Simpatică
• Parasimpatică
• Formează un plex în stratul muscular și altul în cel submucos (echivalente plexurilor
intestinale Auerbach și Meissner).

74
 STOMACUL
• Stomacul espe porțiunea cea mai dilatată a tubului digestiv. Are forma literei J, cu o
porțiune verticală și una orizontală.
• Trecerea dintre segmentul vertical și cel orizontal este marcat de o depresiune numită
incizura unghiulară.
• Segmentul orizontal al micii curburi prezintă două depresiuni: incizura
duodenopilorică superioară (marchează limita exterioară dintre stomac și duoden) și
incizura pilorică superioară, situată cu 3-4 cm la stânga precedentei.
• Prezintă 2 margini, doi pereți și 2 orificii.
• Marginea stângă este dată de marea curbură gastrică, care formează împreună cu
marginea stângă a esofagului un unghi ascuțit și adânc, numit incizura cardială sau
unghiul lui Hiss.
• Porțiunea transversală a marii curburi prezintă o incizură duodenopilorică
inferioară și o incizură pilorică inferioară.
• Curburile separă peretele anterior de cel posterior.
• Porțiunea verticală (digestorie) este proximală, alcătuită din:
• Porțiunea cardială, imprecis delimitată, de aprox. 3-4 cm corespunde orificiului
cardial, iar mucoasa conține glande cardiale.
• Fundul stomacului constituie porțiunea dilatată, separată prin orizontala care trece
prin unghiul cardial. Prin intermediul diafragmei vine în raport cu inima, pleura și
plămânul stâng.
• Corpul stomacului are formă de cilindru turtit anteroposterior, care se întinde până la
incizura unghiulară.
• Porțiunea orizontală –pilorică (evacuatorie) este ușor ascendentă. Limita dintre
segmentul vertical și cel orizontal este marcată de incizura unghiulară cu sfincterul
antrului, la stânga, iar la dreapta se află șanțul duodenopiloric în care se află o venă
prepilorică, care marchează limita dintre stomac și duoden.
• Porțiunea pilorică este formată din două segmente: antrul piloric și canalul piloric.
• Antrul piloric sau vestibulul, situat la dreapta corpului stomacului este ușor dilatat.
• Canalul piloric este un segment cilindric îngust cu o direcție ușor ascendentă spre
dreapta. Separația dintre aceste două segmente este dată de șanțul piloric.
• Pilorul este porțiunea terminală, conține sfincterul piloric care circumscrie orificiul
piloric.
LOJA GASTRICĂ
• Pereții superior, posterior și lateral stâng sunt formați de bolta diafragmatică.
• Anterior, de peretele abdominal anterior.
• Inferior, de colonul transvers și mezoul său.
• Medial comunică larg cu loja hepatică.
• Limita superioară: un plan orizontal care trece prin coasta a cincea stângă.
• Limita inferioară: un plan orizontal care trece prin ombilic.

75
• Stomacul este situat în etajul supramezocolic al cavității peritoneale, împreună cu
ficatul și splina.
SCHELETOTOPIC
• Orificiul cardia se proiectează pe flancul stâng al vertebrei T11.
• Orificiul pilor se proiectează pe flancul drept al vertebrei L1 sau L2, când stomacul
este gol.
• Când stomacul este umplut moderat, pilorul se va afla la nivelul ombilicului, la 3-4
cm în dreapta liniei mediene și până la 7 cm în caz de umplere maximă.
• În poziție verticală sinusul stomacului ajunge la orizontala trasată prin cele două spine
iliace anterosuperioare.
MIJLOACE DE FIXARE
• Continuarea cu esofagul
• Continuarea cu duodenul la nivelul pilorului, fixat la peretele posterior al
abdomenului prin fascia lui Treitz dreaptă și stângă.
• Ligamentul gastrohepatic
• Ligamentul gastrocolic
• Ligamentul gastrofrenic reprezintă cel mai puternic mijloc de fixare.
• Pediculii vasculari (artera gastrică stângă, hepatică și splenică) și țesutul conjunctiv
din jur.
• Presiunea abdomiunală
SECTOARE PRINCIPALE
• Este situat în loja gastrică, imediat sub cupola diafragmatică, în etajul supramezocolic.
• Loja gastrică este împărțită în două sectoare:
• Sectorul retrogastric este reprezentat de bursa omentală mare.
• Sectorul pregastric comunică superior cu spațiul interhepatodiafragmatic, iar inferior
cu etajul submezocolic.
SEGMENTUL TORACIC ANTERIOR
• Corespunde celor 2/3 superioare din porțiunea verticală.
• Are raporturi cu ficatul și diafragmul.
• Prin intermediul diafragmului are raport cu recesul pleural costodiafragmatic, cu baza
plămânului stâng și cu pericardul.
• Între diafragm și fața anterioară a stomacului se interpune lobul stâng al ficatului.
• În spațiul lui Traube situat pe partea anterioară a bazei hemitoracelui stâng se
proiectează fundul stomacului și o parte din corpul stomacului - la percuție se constată
prezența timpanismului stomacal.
SEGMENTUL ABDOMINAL anterior
• Corespunde 1/3 inferioare a porțiunii verticale și porțiunii orizontale în întregime.
• Zona laterală este acoperită de fața viscerală a ficatului (lobul stâng și pătrat).
76
• Zona medială vine în raport direct cu peretele abdominal anterior pe o suprafață
numită triunghiul lui Labbe.
• Baza triunghiului – o linie orizontală de la cartilajul coastei C9 dreaptă la C9 stângă.
• Vârful triunghiului – la nivelul C7.
• La acest nivel se execută gastrostomiile.
PERETELE POSTERIOR
• Segmentul gastrofrenic corespunde 1/3 superioare a porțiunii verticale.
• Segmentul supramezocolic corespunde peretelui posterior al bursei omentale mari
prin intermediul căreia are raporturi cu pancreasul, artera spenică, splina, rinichiul
stâng, suprarenala stângă.
• Segmentul mezocolic este situat sub marginea inferioară a pancreasului, superior de
mezocolonul transvers prin intermediul căruia vine în raport cu a patra porțiune a
duodenului, unghiul duodenojejunal și primele anse jejunale.
CURBURA MARE A STOMACULUI
• Este convexă, are 40 cm.
• Se întinde de la incizura cardiotuberozitară la pilor.
• Segmentul vertical corespunde epiplonului gastrosplenic care conține vasele scurte
ale stomacului și recesul stâng al bursei omentale.
• Segmentul orizontal dă inserție ligamentului gastrocolic, care fixează curbura mare
la fața anterioară a colonului transvers, după care se continuă cu epiplonul mare.
• Paralel cu marea curbură se află pediculii vasculari gastroepiploici drept și stâng.
• În cazuri de perigastrită, curbura mare aderă la colonul transvers (simfiză
gastrocolică).
CURBURA MICĂ A STOMACULUI
• Este concavă, groasă, sub forma unui unghi diedru și lungime de 15 cm.
• Are un versant anterior și un versant posterior.
• Prezintă un segment vertical și unul orizontal între care se delimitează incizura
angulară. Dă inserție omentului mic.
• De-a lungul curburii mici se află vasele gastrice stângi, în porțiunea verticală și vasele
gastrice drepte în porțiunea orizontală, alături de numeroase filete nervoase din nervul
vag.
• Curbura mică împreună cu prima porțiune a duodenului participă la delimitarea
regiunii celiace a lui Luschka.
CARDIA
• De la orificiul diafragmatic al esofagului până la cardia se află esofagul abdominal de
2-3 cm, acoperit anterior de peritoneu sub care se află vagul stâng și ramurile arterei
ezocardiotuberozitare anterioare.
• Fața posterioară a esofagului este unită de peretele posterior al abdomenului prin
tracturi conjunctive care alcătuiesc mezoesofagul posterior, alături de care se află
vagul drept și ramurile arterei ezocardiotuberozitare posterioare.

77
• La stânga se află aorta, iar la dreapta lobul caudat al ficatului.
• De la orificiul cardial, care corespunde vertebrei T11, pleacă numeroase plice ale
mucoasei. Pe peretele toracic se proiectează la nivelul articulației cartilajului C7 stâng
cu sternul.
PILORUL
• Orificiul inferior, delimitat de șanțul piloroduodenal, este prevăzut cu un sfincter și o
valvulă.
• Este situat paravertebral, pe flancul drept al vertebrei L1- L2. Se proiectează la 2-3 cm
deasupra ombilicului. În caz de umplere maximă pilorul se deplasează până la 7 cm
spre dreapta ombilicului.
• Vena prepilorică coboară spre vena gastroepiploică dreaptă.
• Anterior este acoperit de lobul pătrat al ficatului.
• Posterior se află artera hepatică și vena portă.
• Marginea superioară are raport cu artera gastrică dreaptă.
• Marginea inferioară dă inserție epiplonului mare, unde se află vasele gastroepiploice
drepte.
ANATOMIE FUNCȚIONALĂ
• Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul visceral, cu cele două foițe anterioară
și posterioară, care se continuă la nivelul curburii mici cu omentul mic, iar la nivelul
curburii mari cu epiplonul gastrospenic și gastrocolic.
• Pe fața posterioară a fornixului se află o zonă lipsită de peritoneu, la nivelul căreia
stomacul aderă de diafragm.
• Stratul subseros este format din țesut conjunctiv peste care se aplică seroasa.
• Tunica musculară este alcătuită din trei straturi.
• Stratul longitudinal continuă stratul muscular extern al esofagului, alcătuind
fasciculele longitudinale medial și lateral.
• Stratul circular este mijlociu. La nivelul canalului piloric formează sfincterul piloric.
• Fibrele oblice constituie stratul intern, profund, situat numai în porțiunea verticală.
• Tunica musculară reprezintă aparatul motor activ, cu rol în digestie: depozitare,
amestecare, golire.
• Tunica submucoasă căptușește musculatura. Este alcătuită din țesut conjunctiv lax,
vase sanguine, limfatice și nervi (plexul Meissner).
• Tunica mucoasă se continuă superior cu mucoasa esofagiană, iar inferior cu mucoasa
duodenală.
• Are o grosime de 1mm la nivelul cardiei și de 2 mm la nivelul pilorului.
• Prezintă pliuri longitudinale legate între ele prin pliuri oblice și transversale în care se
deschid glandele gastrice.
• La nivelul orificiului cardia prezintă un repliu, denumit valvula lui Gubarow, iar la
nivelul pilorului, valvula pilorică.
• La nivelul curburii mici este netedă.
78
• Este alcătuită dintr-un strat epitelial și un corion alcătuit din fibre conjunctive și
elastice.
• Glandele gastrice exocrine sunt cardiale, fundice, antrale și pilorice.
• Glandele endocrine conțin celule secretorii.
ACTIVITATEA SECRETORIE A STOMACULUI
• Celulele secretorii gastrice se află la nivelul glandelor gastrice din mucoasa gastrică:
• Glandele cardiale, puțin numeroase, produc mucus.
• Glandele gastrice propriu zise (oxintice) sunt situate la nivelul fundului și corpului
gastric. Sunt de tip tubulos, neramificate. Secretă acid clorhidric, enzime și mucus. În
structura glandelor intră trei tipuri de celule:
• Celule principale secretă pepsinogenul. Pepsina este forma activă a pepsinogenului
(activă în mediu acid), având rol în digestia proteinelor.
• Celulele parietale produc acidul clorhidric necesar pentru digestia proteinelor,
acivarea pepsinogenului, reducerea Fe2+ în Fe 3+, împiedicarea proliferării bacteriilor
patogene.
• Celule auxiliare (mucopeptice) produc mucus și enzime.
• Labfermentul este secretat numai la sugari.
• Lipaza gastrică este o enzimă lipolitică.
• Gelatinaza hidrolizează gelatina.
• Mucusul este o glicoproteină cu rol în protecția mucoasei.
• Glandele pilorice sunt situate în regiunea antrală și pilorică. Conțin celule care
secretă gastrină și secretină.
• Corionul ocupă spațiul dintre epiteliul de suprafață și glande, până la musculatură.
VASCULARIZAȚIA STOMACULUI
• Artera gastrică stângă, sau coronara stomacului are originea în trunchiul celiac.
• Segmentul parietal posterior este alipit de peretele abdominal posterior.
• Segmentul intermediar ridică peritoneul și formează coasa arterei gastrice stângi.
• Segmentul terminal ajunge la curbura mică și se împarte în două ramuri terminale
(anterioară și posterioară).
• Ramuri colaterale. Artera cardioesofagiană anterioară și artera hepatică stângă.
• Artera gastrică dreaptă sau pilorică, ram din artera hepatică proprie, urcă pe curbura
mică, se anastomozează cu ramuri din a. gastrică stângă, formând arcul arterial al
micii curburi.
• Artera gastroepiploică (gastroomentală) dreaptă este ramul terminal al arterei
gastroduodenale. Se situează la 1-2 cm de curbura mare a stomacului. Dă ramuri
colaterale ascendente și decendente.
• Artera gastroepiploică (gastroomentală) stângă ia naștere din artera splenică. Se
anastomozează cu artera gastroepiploică dreaptă, formând arcul arterial al marii
curburi.

79
• Artera spenică are originea în trunchiul celiac.
• Ramuri colaterale: artera cardiotuberozitară posterioară, artera gastroepiploică
stângă și arterele gastrice scurte.
VENELE STOMACULUI
• Vena gastrică stângă pornește de la pilor, urcă în lungul micii curburi și se varsă în
vena portă.
• Vena gastrică dreaptă colectează sângele de la marginea superioară a regiunii
piloroduodenale și se varsă în vena portă.
• Vena splenică colectează sîngele din vena gastroepiploică stângă, gastrice scurte,
cardiotuberozitară posterioară.
• Vena gastroepiploică dreaptă merge de-a lungul marii curburi, de la stânga la
dreapta, ajunge la nivelul pilorului și se varsă în vena mezenterică superioară.
• Vena prepilorică face legătura între circulația marii și micii curburi.
• Venele cardiotuberozitare se varsă în venele diafragmatice sau în vena suprarenală
superioară.
NODULII LIMFATICI
• Limfaticele stomacului alcătuiesc trei rețele: submucoasă, musculară și subseroasă.
• Există 4 teritorii limfatice:
• 1. Teritoriile micii curburi, corpului și fornixului sunt tributare nodurilor limfatice de-
a lungul a. gatrice stângi.
• 2. Partea inferioară a corpului și pilorul drenează către nodulii din teritoriul
gastroepiploic drept.
• 3. Segmentul superior al marii curburi drenează în nodurile gastroepiploice stângi și
pancreaticosplenice.
• 4. Segmentul drept al micii curburi drenează în grupul limfatic gastric drept și
piloric superior.
INERVAȚIA STOMACULUI
• Inervația simpatică – plexul celiac.
• Inervația parasimpatică – nervul vag drept și stâng.
• Nervul vag stâng trece anterior de esofag. Trimite ramuri pentru fața anterioară a
stomacului, ramul anterior al micii curburi și filete gastrohepatice.
• Nervul vag drept se plasează posterior față de esofag. Se bifurcă în ramul posterior al
micii curburi și un ram care dă cornul medial al ganglionului semilunar drept și stâng,
din care pornesc ramuri pentru regiunea pilorică și duodenală.
• Pediculul nervos al curburii mici este alcătuit din plexul nervos gastric stâng.
• Pediculul nervos piloric este format din filete care provin din ramura gastrohepatică
a vagului stâng și din plexul hepatic.
• Pediculul nervos gastroepiploic drept conține filete care provin din ganglionul
semilunar drept.

80
• Filetele nervoase pătrund în grosimea pereților gastrici unde se anastomozează cu
plexul intramuscular al lui Auerbach și cu plexul submucos, secretor al lui Meissner.
EXPLORAREA CHIRURGICALĂ A STOMACULUI
• Gastroenteroanastomoza se face în cazul unui obstacol în regiunea pilorică (stenoză
pilorică, ulcer gastric, cancer) și constă în anastomozarea stomacului cu o ansă
jejunală cât mai înaltă, pentru a diminua cât mai puțin suprafața de absorbție
intestinală (gastroenteroanastomoză precolică anterioară și transmezocolică
posterioară).
• Gastrectomia parțială sau totală constă în rezecția unei porțiuni din stomac sau în
totalitate, și restabilirea continuității tubului digestiv.
• Gastrostomia constă în crearea unei guri stomacale prin suturarea stomacului la
peretele anterior abdominal, în scopul introducerii directe a alimentelor.
• Gastrorafia constă în sutura peretelui stomacal.
• Pentru hipertrofia sfincterului piloric se efectuează piloromiotomia urmată de
piloroplastie.

81
DUODENUL
 Este porțiunea inițială, fixă și profundă a intestinului subțire.
 Se situează între pilor și flexura duodenojejunală, unde chimul
gastric se întâlnește cu bila, sucul pancreatic și intestinal.
 Împreună cu pancreasul formează complexul
duodenopancreatic.
 Are formă de potcoavă și prezintă patru porțiuni și trei flexuri:
duodenală superioară, duodenală inferioară și duodenojejunală.
PARTEA SUPERIOARĂ
 Este prima porțiune a duodenului.
 Ține de la șanțul duodenopiloric până la colul vezicii biliare.
 Prezintă două segmente:
 Un segment stâng, mobil, juxtapiloric, intraperitoneal, numit
bulbul duodenal și
 Un segment drept, fix retroperitoneal.
 Separarea între cele două segmente este realizată de artera
gastroduodenală.
PARTEA DESCENDENTĂ
 Este a doua porțiune a duodenului.
 Coboară de-a lungul capului pancreasului până la extremitatea
inferioară a rinichiului drept, unde se recurbează din nou.
 Este împărțită de rădăcina mezocolonului transvers în două
segmente:
 Supramezocolic
 Submezocolic
PARTEA ORIZONTALĂ
 Este a treia porțiune a duodenului.
 Se îndreaptă transversal la nivelul vertebrei L4, după care
cotește pentru a urca pe flancul stâng al vertebrei L2.
 Este încrucișată de rădăcina mezenterului, care o împarte într-o
porțiune dreaptă și una stângă.
82
PARTEA ASCENDENTĂ
 Este a patra porțiune.
 Este situată submezocolic, în spațiul mezentericocolic stâng.
 Flexura duodenală superioară sau genunchiul superior face
legătura între partea superioară și descendentă a duodenului.
 Flexura duodenală inferioară sau genunchiul inferior
realizează legătura între porțiunea descendentă și cea orizontală.
 Flexura duodenojejunală se află la limita dintre porțiunea
ascendentă a duodenului și prima ansă jejunală. La stânga se
găsește rinichiul de care este separată prin arcul vascular Treitz
(vena mezenterică inferioară și artera colică stângă). La dreapta
se află a doua vertebră lombară.
 Flexura duodenală superioară sau genunchiul superior face
legătura între partea superioară și descendentă a duodenului.
 Flexura duodenală inferioară sau genunchiul inferior
realizează legătura între porțiunea descendentă și cea orizontală.
 Flexura duodenojejunală se află la limita dintre porțiunea
ascendentă a duodenului și prima ansă jejunală. La stânga se
găsește rinichiul de care este separată prin arcul vascular Treitz
(vena mezenterică inferioară și artera colică stângă). La dreapta
se află a doua vertebră lombară.
LOJA DUODENALĂ
 Scheletotopic, duodenul corespunde primelor patru vertebre
lombare.
 Superior – orizontala care trece prin cartilajul coastei a 8-a.
 Inferior – orizontala dusă prin ombilic.
 La dreapta – verticala paramediană la 7 cm de linia mediană.
 La stânga – verticala paramediană trasată la 5 cm de linia
mediană.
MIJLOACE DE FIXARE
 Continuarea cu stomacul,
 Presiunea abdominală,

83
  Solidaritatea duodenului cu ductul coledoc și cele două ducte
pancreatice,
 Pediculuii vasculonervoși duodenali,
 Mușchiul suspensor al duodenului (Treitz) suspendă flexura
duodenojejunală la stâlpul stâng al diafragmei,
 Fascia de acolare retroduodenopancreatică Treitz (dreaptă și
stângă) - fascie de coalescență între duoden, pancreas și peretele
abdominal posterior.
 Fascia de acolare preduodenopancreatică (supra și
submezocolică),
 Peritoneul parietal posterior.
 Prima jumătate a porțiunii superioare are o mobilitate mai mare.
ETAJUL SUPRAMEZOCOLIC
 Porțiunea inițială a duodenului pe o distanță de 3 cm, ca și
pilorul, este acoperită de peritoneu.
 La nivelul marginii superioare a bulbului duodenal cele două
foițe peritoneale se unesc, continuându-se cu omentul mic.
 La nivelul marginii inferioare a bulbului duodenal cele două
foițe peritoneale confluează pentru a forma porțiunea dreaptă a
omentului mare.
 În rest, duodenul supramezocolic este acoperit de peritoneu
numai pe fața sa anterioară. Se continuă superior și lateral cu
peritoneul parietal posterior care acoperă rinichiul drept, medial
cu peritoneul care tapetează capul pancreasului, iar inferior se
contopește cu foița superioară a mezocolonului transvers.
 În spațiul mezentericocolic drept duodenul este acoperit de
peritoneul parietal posterior prin intermediul fasciei de acolare
preduodeno-pancreatice, submezocolice. Se continuă superior
cu foița inferioară a mezocolonului transvers, iar la stânga cu
foița dreaptă a mezenterului.
 În spațiul mezentericocolic stâng duodenul este acoperit de
peritoneu care se continuă cu foița inferioară a mezocolonului
transvers, la dreapta cu foița stângă a mezenterului, iar la stânga
cu peritoneul parietal posterior.

84
RECESURI PERITONEALE
 Peritoneul care acoperă porțiunea ascendentă a duodenului și
flexura duodenojejunală crează repliuri numite recesuri
peritoneale.
 Recesul duodenal superior este situat în partea superioară și
laterală a porțiunii ascendente.
 Recesul duodenal inferior este situat în partea inferioară și
laterală a porțiunii ascendente.
 Recesul duodenojejunal superior este determinat de plica
duodenomezocolică.
 Recesul duodenojejunal inferior este determinat de plica
duodenojejunală.
 Recesul paraduodenal este venos și arterial.
 Recesul retroduodenal este situat posterior de porțiunea
ascendentă și orizontală a duodenului.
PARTEA SUPERIOARĂ
 Are o lungime de 5 cm.
 Are o direcție oblică, superioară, posterioară și la dreapta, pe
flancul drept al L1, către colul vezicii biliare.
 Prezintă două segmente: unul stâng intraperitoneal și altul
drept, retroperitoneal.
 Anterior are raport cu fața viscerală a ficatului și colul vezicii
biliare.
 Posterior cu vena portă, ductul coledoc și artera
gastroduodenală.
 Superior cu omentul mic și pediculul hepatic. Delimitează în jos
orificiul omental (hiatul lui Winslow).
 Inferior cu omentul mare și marginea superioară a capului
pancreasului.
PARTEA DESCENDENTĂ
 Este verticală, coboară pe flancul drept al vertebrelor L2, L3, L4.
85
  Are o lungime de 8 cm.
 Este încrucișată anterior de colonul transvers și mezoul său,
care o împarte într-un segment supramezocolic și unul
submezocolic.
 Anterior are raport cu fața viscerală a ficatului, vezica biliară și
cu ansele intestinale.
 Posterior are raporturi cu VCI, rinichiul drept cu hilul renal și
ureterul drept.
 Marginea dreptă are raport cu ficatul (segmentul
supramezocolic) și colonul ascendent (segmentul
submezocolic).
 Marginea stângă are raport cu capul pancreasului. La acest
nivel se deschid canalele coledoc și pancreatic principal la
nivelul papilei mari și ductul pancreatic accesoriu la nivelul
papilei mici.
PARTEA ORIZONTALĂ
 Este situată transversal, anterior de L4.
 Are o lungime de 6 cm.
 Este mulată pe fața anterioară a coloanei lombare și pe
flancurile sale.
 Este încrucișată anterior de rădăcina mezenterului cu vasele
mezenterice superioare, care o împarte într-o porțiune
mezentericocolică dreaptă și una mezentericocolică stângă.
 Anterior are raport cu ansele intestinului subțire.
 Posterior are raport, prin intermediul fasciei retroduodeno-
pancreatice a lui Treitz, cu mușchiul psoas drept, VCI, aorta
abdominală, vasele genitale drepte și stângi.
PORȚIUNEA ASCENDENTĂ
 Are o lungime de 6 cm.

86
  Este situată pe flancul stâng al coloanei vertebrale lombare.
 Este situată la stânga rădăcinii mezenterului.
 Anterior are raport, prin intermediul mezocolonului transvers,
cu fața posterioară a tuberozității mici gastrice, colonul
transvers și ansele intestinului subțire.
 Posterior are raport, prin intermediul lamei lui Treitz stângă cu
mușchiul psoas stâng, vasele genitale și renale stângi.
 Marginea dreaptă are raport cu aorta abdominală și rădăcina
mezenterului.
 Marginea stângă are raport cu rinichiul stâng. Între cele 2
organe se formează arcul vascular Treitz.
ANATOMIE MORFOFUNCȚIONALĂ
 Tunica seroasă acoperă în totalitate numai bulbul, în rest este
învelit de peritoneu numai pe fața sa anterioară.
 Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede
dispuse longitudinal, la exterior și circular la interior, care se
condensează, formând sfinctere cu rol în reținerea sucurilor
digestive și în evacuarea duodenului.
 Tunica submucoasă este formată din țesut conjunctiv lax, vase
limfatice și nervi.
 Tunica mucoasă se deosebește de cea a intestinului prin faptul
că valvulele conivente lipsesc în partea superioară. Vilozitățile
intestinale sunt slab reprezentate. Prezintă glande tubulare
(Liberkuhn) și glandele lui Brunner.
 La unirea feței mediale cu fața posterioară se află: papila mare,
în porțiunea mijlocie a segmentului descendent (canalul
pancreatic principal și coledoc) și papila mică, situată superior
și anterior, în care se deschide canalul pancreatic accesor al lui
Santorini.
ANATOMIE MORFOFUNCȚIONALĂ

87
  Tunica seroasă acoperă în totalitate numai bulbul, în rest este
învelit de peritoneu numai pe fața sa anterioară.
 Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede
dispuse longitudinal, la exterior și circular la interior, care se
condensează, formând sfinctere cu rol în reținerea sucurilor
digestive și în evacuarea duodenului.
 Tunica submucoasă este formată din țesut conjunctiv lax, vase
limfatice și nervi.
 Tunica mucoasă se deosebește de cea a intestinului prin faptul
că valvulele conivente lipsesc în partea superioară. Vilozitățile
intestinale sunt slab reprezentate. Prezintă glande tubulare
(Liberkuhn) și glandele lui Brunner.
 La unirea feței mediale cu fața posterioară se află: papila mare,
în porțiunea mijlocie a segmentului descendent (canalul
pancreatic principal și coledoc) și papila mică, situată superior
și anterior, în care se deschide canalul pancreatic accesor al lui
Santorini.
VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA DUODENULUI
 Arterele duodenului provin din artera gastroduodenală (din
care pleacă 2 artere pancreaticoduodenale superioare) și
mezenterică superioară (din care pleacă 2 artere
pancreaticoduodenale inferioare), care formează arcadele
duodenopancreatice.
 Venele duodenului se varsă în arcadele venoase
duodenopancreatice, care se varsă în vena portă sau în vena
mezenterică superioară.
 Limfaticele se îndreaptă către potcoava duodenală și drenează
în nodulii limfatici duodenopancreatici.
 Nervii duodenului provin plexul celiac, mai ales din ganglionii
semilunari și mezenterici superiori.
INTESTINUL SUBȚIRE

88
  Este cuprins între duoden și intestinul gros.
 Jejunul este segmentul inițial (2/5), cu rol în finalizarea
digestiei.
 Ileonul are rol în absorbție și reprezintă 3/5 din lungimea
intestinului subțire mezenterial.
 Ansele intestinale (14-16 curburi) au forma literei U. Segmentul
ansei care corespunde unghiului duodenojejunal se numește
braț aferent, iar celălalt segment care corespunde unghiului
iliocecal se numește braț eferent. Începutul brațului aferent și
sfârșitul celui eferent se numește piciorul ansei.
 Lungimea unei anse variază de la 20 la 40 cm.
 Ansele jejunale sunt mai largi, mai intens colorate, sunt
prevăzute cu valvule conivente, sunt situate superior și la
stânga liniei mediane.
 Ansele iliale sunt mai înguste, netede, au mai puține valvule
conivente, sunt inferioare și la dreapta liniei mediane, cu o
direcție verticală).
MIJLOACE DE FIXARE
 Intestinul subțire mezenterial ocupă cea mai mare parte a
etajului submezocolic al cavității peritoneale mari.
 Are o lungime medie de 5-6 m, calibrul se reduce de la 3cm la 2
cm în partea inferioară.
 Ansele intestinale au o mobilitate limitată de prezența
mezenterului, care supendă masa intestinală de peretele
abdominal posterior.
 Intestinul este fixat la nivelul unghiului duodenojejunal prin
mușchiul lui Treitz, la nivelul discului intervertebral care separă
vertebrele L1 de L2.
 Unghiul ileocecal este situat în fosa iliacă dreaptă unde se pot
găsi bride peritoneale cu rol de fixare.

89
  Presiunea intra-abdominală are rol de fixare.
 Dacă peretele abdominal își pierde tonicitatea ansele vor forța
anumite puncte slabe ale peretelui și se pot instala hernii sau
eventrații.
MEZENTERUL
 Leagă jejunoileonul de peretele abdominal posterior.
 Are lungimea de 10-20 cm la nivelul marginii sale posterioare și
de 6-7 m la nivelul marginii anterioare. Grosimea mezenterului
atinge maximum la nivelul rădăcinii.
 Prezintă două sectoare mezenterice separate de terminarea
arterei mezenterice superioare.
 Segmentul stâng este proximal, prearterial, ocupă 4/5 din
suprafața mezenterului, este dens și infiltrat cu grăsime.
 Segmentul drept este distal, postarterial, reprezintă 1/5 din
suprafața mezenterului, lipsit de grăsime și mai puțin bogat în
vase sanguine.
 Prezintă două margini, două fețe și două extremități.
MEZENTERUL
 Marginea posterioară este aderentă la peretele abdominal
posterior, constituind rădăcina mezenterului. Începe la nivelul
vertebrei L2, unde se află unghiul duodenojejunal, după care
încrucișează aorta abdominală, porțiunea orizontală a
duodenului, VCI, venele genitale drepte, ureterul drept și vasele
iliace drepte, terminându-se în unghiul ileocolic.
 Marginea anterioară, intestinală, corespunde jejuno-ileonului,
urmărind toate ansele intestinale. Cele două foițe peritoneale,
foarte apropiate la nivelul mezenterului, se îndepărtează
pentru a înconjura și susține mezenterul, astfel că rămâne o
porțiune neacoperită de seroasă, de formă triunghiulară, care
este locul unde vasele ajung la intestin. Foița stângă a
mezenterului formează fundul de sac mezentericoenteric, iar
90
 foița dreaptă se continuă rectiliniu cu fața corespunzătoare a
intestinului.
 Fața superioară, dreaptă delimitează spațiul mezentericocolic
drept.
 Fața inferioară stângă delimitează spațiul mezentericocolic
stâng.
 Extremitatea superioară se află la unghiul duodenojejunal.
 Extremitatea inferioară se găsește la unghiul ileocecal.
 Între cele două foițe peritoneale ale mezenterului se află vasele
mezenterice superioare, vasele și nodulii limfatici, plexul
mezenteric superior și țesut celulogrăsos în cantitate variabilă.
CONFORMAȚIE EXTERIOARĂ ȘI RAPORTURICONFORMAȚIE
EXTERIOARĂ ȘI RAPORTURI
 Ansele intestinale ocupă spațiile mezentericocolice drept și
stâng.
 Anterior vin în raport cu peretele abdominal anterolateral, de
care sunt separate prin omentul mare.
 Posterior, în spațiul mezentericocolic drept ansele intestinale
vin în raport cu porțiunea submezocolică a segmentului
descendent al duodenului, cu flexura duodenală inferioară, cu
porțiunea transversă a duodenului, cu capul pancreasului și
polul inferior al rinichiului drept. Prin intermediul peritoneului
parietal posterior ansele intestinale au raport cu planul
vasculonervos colic (arterele ileobicecoapendiculocolică și
colică dreaptă superioară), posterior de care se află planul
vascular genital și ureterul drept.
 Posterior, în spațiul mezentericocolic stâng, ansele jejunale au
raport cu porțiunea ascendentă a duodenului, cu unghiul stâng
al colonului, cu colonul descendent, inferior cu psoasul stâng,
iar la dreapta cu aorta abdominală. Prin intermediul
peritoneului parietal posterior ansele jejunale vin în raport cu

91
 artera și vena mezenterică inferioară, artera colică stângă
superioară, posterior de care se află planul vascular genital și
planul urinar excretor stâng, reprezentat de ureterul stâng.
CONFORMAȚIE EXTERIOARĂ ȘI RAPORTURI
 Superior ansele vin în raport cu mezocolonul transvers, cu fața
posterioară și curbura mare a stomacului, cu artera colică
medie, cu unghiul colic drept și stâng.
 Inferior ansele intestinale au raport cu organele din spațiul
abdominopelvin: colonul și mezocolonul sigmoid, vezica urinară
și rectul, iar la sexul feminin vin în raport cu uterul, anexele sale
și cu fundul de sac Douglas.
 La dreapta, ultima ansă ileală are raport cu apendicele
vermicular, vasele genitale și iliace externe.
 Prezența anselor intestinale în fosele iliace explică posibilitatea
ca ele să forțeze peretele posterior al canalului inghinal și să
dea o hernie inghinală sau inelul femural cauzând apariția unei
hernii femurale.
 Prezența anselor intestinale în bazin, la femeie explică
posibilitatea formării unor aderențe între ele și organele
pelvine (uter, anexe) consecutive unor inflamații sau intervenții
chirurgicale.
ANATOMIE MORFOFUNCȚIONALĂ
 Tunica seroasă este formată din peritoneul visceral și acoperă
toată suprafața anselor jejunoileale, în afară de inserția
mezenterului, loc unde se continuă cu peritoneul celor două
foițe ale mezenterului. Pe marginea mezenterială a jejun-
ileonului, între cele două foițe ale mezenterului rămâne o zonă
neperitonizată pe unde vasele și nervii abordează intestinul.
 Peritoneul se aplică prin intermediul unui strat de țesut
conjunctiv lax (pătura subseroasă).

92
  Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede
dispuse într-un strat longitudinal (superficial) și unul circular
(profund) între care se află plexul nervos mienteric.
 Mișcările de segmentare se datoresc unor contracții rapide și
energice ale fibrelor circulare, determinând ștrangulări
simultane în zone diferite.
 Mișcările pendulare sunt unde de contracție produse prin
scurtarea stratului longitudinal într-un segment limitat, urmată
de relaxarea lui pasivă.
 Mișcările tonice constau în oscilații intermitente ale tonusului
intestinal.
 Mișcările peristaltice sunt cele care produc progresia
conținutului intestinal și sunt realizate prin acțiunea celor două
straturi musculare.
ANATOMIE MORFOFUNCȚIONALĂ
 Tunica submucoasă conține țesut conjunctivo-elastic lax, vase
sanguine, limfatice și nervi (plexul submucos Meissner).
 Tunica mucoasă este consistentă și groasă. Conține valvule
conivente, vilozități intestinale, glande intestinale și elemente
limfatice. Este formată din epiteliu și corion.
 Componenta epitelială este reprezentată de epiteliu cilindric
unistratifcat de suprafață și aparatul glandular.
 Epiteliul de suprafață este format din două tipuri de celule:
enterocite absorbante și celule caliciforme producătoare de
mucus, printre care se găsesc celule endocrine.
 Aparatul glandular este reprezentat de glandele intestinale
(Lieberkuhn) comune întregului intestin, care se deschid în
orificiile dintre vilozități și glandele Brunner.
 Corionul este format din țesut conjunctiv reticular și lax și
conține foliculi limfoizi.

93
  Formațiunile limfoide sunt reprezentate de foliculi limfatici
solitari (mai numeroși în porțiunea terminală a ileonului) și
agregați (plăcile Peyer, în număr de 20-30, se găsesc în ileonul
terminal), cu rol de apărare împotriva infecțiilor intestinale.
CONFORMAȚIE INTERIOARĂ
 Suprafața interioară a intestinului prezintă plicile circulare și
vilozitățile intestinale.
 Plicile circulare sau valvulele conivente Kerkring sunt pliuri ale
mucoasei. Sunt absente în prima porțiune a duodenului, devin
numeroase distal de papila duodenală mare, iar în ileon
numărul descrește și dispar cu aproximativ 1 m înainte de
valvula ileocecală. Aceste plice sunt dispuse transversal,
perpendicular pe axul longitudinal al intestinului și formează
inele complete sau segmente de cerc. Sunt în număr de 800-
900 și au rolul de a crește suprafața interioară a intestinului cu
aproximativ 35%.
 Vilozitățile intestinale sunt proeminențe cilindrice sau conice,
care acoperă suprafața liberă a mucoasei de la valvula pilorică
până la valvula ileocecală. Au o înălțime de 0,3-1,5 mm și
datorită numărului mare (5-10 milioane) dau mucoasei un
aspect catifelat, crescând suprafața interioară a intestinului cu
aprox. 600%.
 Vilozitățile intestinale sunt formațiuni ale mucoasei adaptate
pentru funcția de absorbție, principala funcție a intestinului
subțire. Stroma vilozității este formată dintr-o rețea de
reticulină, fibre colagene și elastice, în ochiurile căreia se
găsește o populație celulară polimorfă și un aparat vascular. În
axul vilozității se găsește un vas chilifer (uneori 2-3). În stromă
se găsesc fibre musculare netede provenite din musculara
mucoasei (m. Brucke).
VASCULARIZAȚIA INTESTINULUI

94
  Arterele care irigă jejunoileonul provin din artera mezenterică
superioară, ram colateral ventral al aortei abdominale, cu
origine la 1 cm inferior de trunchiul celiac.
 Arterele jejunale și ileale, în număr de 12-18 nasc din marginea
convexă a arterei mezenterice superioare. Fiecare ramură se
bifurcă în două ramuri: ascendentă și descendentă (formează
arcade vasc).
 Prezintă mai multe porțiuni:
 Retropancreatică,
 Interduodenopancreatică
 Preduodenală, care împreună cu aorta formează pensa
aorticomezenterică,
 Intermezenterică, fixă la rădăcina mezenterului și
 Intramezenterică, mobilă și cea mai lungă.
RAMURI COLATERALE ALE ARTEREI MEZENTERICE SUPERIOARE
De pe marginea dreaptă
 Artera pancreaticoduodenală inferioară
 Artera colică dreaptă superioară
 Artera colică dreaptă mijlocie
 Artera ileobicecoapendiculocolică
De pe fața anterioară
 Artera colică medie
De pe fața stângă
 Artera pancreatică stângă inferioară
 Arterele duodenojejunale
 Arterele jejunoileale
 Artera pancreaticoduodenală inferioară emerge sub marginea
inferioară a gâtului pancreasului și se împarte în două ramuri
95
 care se anastomozează cu ramurile arterei duodenopancreatice
superioare, formând arcadele arteriale duodenopancreatice în
jurul capului pancreasului.
 Artera colică dreaptă superioară urcă spre unghiul hepatic al
colonului unde se împarte în două ramuri.
 Ramul ascendent, stâng se anastomozează în mezocolonul
transvers cu o ramură din artera colică medie și din artera
colică stângă superioară, pentru a forma arcada lui Riolan.
 Ramul descendent, drept se anastomozează cu artera
colonului ascendent.
 Artera colică dreaptă mijlocie este o arteră inconstantă care se
distribuie colonului ascendent.
 Artera ileobicecoapendiculocolică ia naștere sub porțiunea
orizontală a duodenului. Are traiect către dreapta, spre unghiul
ileocecocolic, unde dă ramurile:
 Ramul colic urcă în lungul colonului ascendent unde se
anastomozează cu artera colică dreaptă mijlocie (când există)
sau cu ramura descendentă a arterei colice drepte superioare.
 Ramul ileal se îndreaptă către ultima ansă ileală și se
anastomozează cu ramura dreaptă terminală a arterei
mezenterice superioare.
 Ramul cecal anterior trece anterior de ileonul terminal și se
ramifică pe fața anterioară a cecului.
 Ramul cecal posterior trece posterior de ileonul terminal și se
îndreaptă către fața posterioară a cecului.
 Ramul apendicular coboară posterior de ileonul terminal și se
distribuie apendicelui vermiform.
 Artera colică medie merge spre mezo-colonul transvers, se
anastomozează cu ramurile corespunzătoare din a. colică
dreaptă superioară și stângă superioară pentru a realiza arcada
lui Riolan.
96
  Artera pancreatică stângă inferioară se îndreaptă către partea
inferioară a corpului pancreasului.
 Arterele duodenojejunale sunt scurte și se distribuie unghiului
duodenojejunal și primei anse jejunale.
 Arterele jejunoileale sunt lungi și se îndreaptă către ansele
corespunzătoare.
 Ramurile terminale ale arterei mezenterice superioare sunt în
număr de două: una stângă care se anastomozează cu ultima a.
ileală și alta dreaptă care se anastomozează cu ramul ileal al
arterei ileobicecoapendiculocolice.
VENELE INTESTINULUI SUBȚIRE
 Vena mezenterică superioară strânge sângele venos de la
nivelul jejunoileonului și din partea dreaptă a intestinului gros.
 Inițial ramurile venoase sunt situate la stânga arterelor
jejunoileale, după care le încrucișează ventral și se plasează la
dreapta arterei, poziție pe care o păstrează până la marginea
inferioară a gâtului pancreasului.
 De la acest nivel vena mezenterică superioară se îndreaptă
superior și la dreapta, se plasează pe un plan anterior față de
fascia lui Treitz dreaptă și, la nivelul feței posterioare a capului
pancreasului, confluează cu trunchiul splenomezenteric pentru
a forma vena portă.
LIMFATICELE INTESTINULUI SUBȚIRE
 Limfaticele pleacă din chiliferele centrale ale vilozităților.
Prezintă un prim releu în zona marginală a mezenterului, unde
se găsesc nodulii limfatici paraintestinali, de unde pornesc
vase limfatice către al doilea releu limfatic reprezentat de
nodulii limfatici intermediari, situați la nivelul primelor arcade
arteriale și venoase.
 Limfa este colectată în nodulii limfatici centrali, plasați în jurul
arterei și venei mezenterice superioare.

97
  În final vasele limfatice drenează către nodulii
retroduodenopancreatici.
INERVAȚIA INTESTINULUI SUBȚIRE
 Este asigurată de filete nervoase vegetative care alcătuiesc
plexul mezenteric superior, reprezentat de un grup prearterial
cu predominață vagală și un grup retroarterial cu predominanța
filetelor simpatice provenite din plexul solar.
 Din cele două grupuri pornesc filete care vor forma plexuri
nervoase secundare: duodenojejunal, jejunal superior, inferior
- ileal și ileocecal.
 Filetele plexurilor nervoase secundare pătrund în pereții
intestinului și formează plexul mienteric Auerbach și plexul
submucos Meissner.
ANATOMIE APLICATĂ
 Conținutul intestinal suferă un proces de fermentație sub
acțiunea germenilor intestinali.
 Perforațiile intestinale produc infecția peritoneului (peritonite).
 Ocluzia intestinală se caracterizează prin oprirea completă și de
lungă durată a tranzitului intestinal. Poate fi mecanică și
dinamică. Consecutiv se poate produce o necroză a ansei și
perforarea acesteia determinând apariție peritonitei.
 Enterorafia constă în sutura plăgilor intestinale.
 Enterostomia constă în crearea unei guri prin deschiderea și
suturarea la piele a unei anse.
 Enterectomia constă în rezecția unei porțiuni de intestin,
urmată de restabilirea continuității tubului intestinal prin
anastomoză terminoterminală, laterolaterală sau
terminolaterală.
INTESTINUL GROS

98
 • Începe la orificiul ileocecal și se termină la orificiul anal.
Formează un cadru în jurul viscerelor din etajul submezocolic.
Prezintă trei segmente: cecul, colonul și rectul.
• Are forma literei U răsturnat, o lungime de 1,6 m și un calibru
mai mare la nivelul cecului.
• Cecul și colonul ascendent corespunde porțiunii iliace a
coxalului drept și coastei a zecea drepte.
• Colonul transvers trece peste L2.
• Unghiul colic stâng corespunde C8 stângi.
• Colonul descendent coboară lateral de procesele costiforme
lombare stângi.
• Colonul sigmoid corespunde porțiunii iliace a coxalului stâng,
L5, fața anterioară a sacrului, până la S3 unde se continuă cu
rectul până la vârful coccigelui.
CONFORMAȚIE EXTERIOARĂ
• Intestinul gros este mai scurt, are un lumen mai larg și o
mobilitate mai redusă față de intestinul subțire.
• Teniile intestinului gros sunt trei benzi musculare care iau
naștere la nivelul inserției apendicelui vermicular, diverg și se
răspândesc anterior, posterolateral și posteromedial. Își pierd
individualitatea la nivelul rectului, unde se continuă cu stratul
muscular longitudinal al acestuia. O tenie este vizibilă în tot
lungul intestinului gros și se numește tenia liberă, a doua
corespunde inserției mezocolonului dorsal primar și se numește
tenia mezocolică, iar a treia dă inserție omentului mare pe
colonul transvers și se numește tenia omentală.
• Haustrele colice sunt porțiuni dilatate, separate prin șanțuri
transversale care proemină în lumenul intestinului gros sub
forma unor creste falciforme numite plice semilunare.
• Apendicele epiploice sau omentale sunt ciucuri grăsoși, cu
forme diferite și înveliș peritoneal, care se inseră la nivelul
99
 teniilor. Împiedică erodarea seroasei în timpul mișcărilor
intestinului gros.
CONFORMAȚIE INTERIOARĂ
• Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul visceral, care
acoperă în totalitate sau parțial segmentele intestinului gros.
Are o grosime de 1 mm sub care se află o lamă subțire de țesut
conjunctiv subperitoneal (stratul subseros).
• Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede
dispuse în două straturi: longitudinal (superficial) și circular
(profund, formează sfinctere: sfincterul ileocecal, inelul
colonului transvers, inelul unghiului splenic, inelul sigmoidian).
• Tunica submucoasă este alcătuită din țesut conjunctiv lax,
vase, nervi, fiind mai puțin dezvoltată ca la intestinul subțire.
• Tunica mucoasă este mai groasă decât cea a intestinului
subțire. Este formată dintr-un epiteliu cilindric cu numeroase
glande Lieberkun și un corion cu infiltrații limfoide. Este netedă,
nu prezintă valvule conivente și nici vilozități intestinale.
Conține glande tubulare care secretă o cantitate importantă de
mucus. Prezintă o mare capacitate de absorbție.
• În corionul mucoasei intestinului gros nu se mai găsesc plăcile
Peyer, dar are în schimb mulți foliculi limfatici, care îi conferă o
mare capacitate de apărare împotriva infecțiilor.
CECUL
• Cecul este considerat un diverticul al colonului ascendent,
situat inferior planului unde ileonul se continuă cu intestinul
gros.
• Lungimea de 7 cm și o lărgime de 7 cm.
• În 80% din cazuri cecul se găsește în fosa iliacă dreaptă, unde
este fixat prin ligamentul superolateral, dependent de
mezocolon și prin ligamentul medial dependent de mezenter.
• Cel mai frecvent peritoneul înconjură cecul în totalitate.
100
 • În 15-20% din cazuri poate avea poziții ectopice: subhepatică,
retrocecală, mezoceliacă sau la stânga liniei mediane.
• În majoritatea cazurilor cecul este liber și relativ mobil în loja sa
și poate fi exteriorizat cu ușurință.
RAPORTURILE CECULUI
• Anterior, cu peretele abdominal anterolateral.
• Posterior are raport cu elementele din fosa iliacă: mușchiul
iliopsoas, nervul femural cutanat lateral, nervul femural și
vasele iliace externe.
• Lateral are raport cu peretele abdominal anterolateral și cu
fosa iliacă dreaptă.
• Inferior se află unghiul diedru dintre fosa iliacă dreaptă și
peretele abdominal anterior.
• Medial are raport cu ultimele anse iliale și cu apendicele
vermiform. Pe ea se implantează ileonul, formând cele două
unghiuri: ileocolic și ileocecal.
• Extremitatea superioară se continuă cu colonul ascendent.
• Orificiul ileocecal este prevăzut cu valva ileocecală care
prezintă o valvă superioară și una inferioară, care se unesc la
extremitățile lor, constituind comisura anterioară și
posterioară, de unde pornește câte un repliu de mucoasă,
denumit frâul valvei ileocecale.
• Orificiul apendicelui vermiform se află situat la 2-3 cm inferior
de orificiul ileocecal. Prezintă inconstant o valvă (valvula lui
Gerlach).
APENDICELE VERMIFORM
• Este o prelungire situată la nivelul peretelui medial al cecului,
sub orificiul ileocecal.

101
 • Are o lungime de 6-12 cm și un diametru de 5-8 mm. Prezintă o
porțiune fixată la nivelul cecului și o parte mobilă, cu o
îngustare în porțiunea mijlocie.
• De pe partea sa medială pornește un repliu seros, numit
mezoapendice, care îl cudează.
• Când mezoul este scurt, apendicele este situat medial față de
cec, iar când mezoul este lung poate lua poziții diferite.
• La nivelul corionului mucoasei prezintă numeroase elemente
limfatice, motiv pentru care a fost numit amigdala abdominală.
• Se proiectează pe peretele anterolateral al abdomenului, la
unirea 1/3 drepte cu 2/3 stângi ale liniei bispinale. Durerea se
percepe la mijlocul liniei spinoombilicale drepte, numită zona
lui Mac Burney.
RAPORTURILE APENDICELUI VERMIFORM
• În poziție descendentă, are raport anterior cu peretele
abdominal, posterior cu mușchiul iliac, lateral cu cecul și medial
cu ansele intestinale.
• Apendicele extern coboară până în unghiul diedru format de
peretele abdominal anterior cu fosa iliacă internă.
• Apendicele intern se îndreaptă spre interiorul cavității
peritoneale și ia contact cu ansele ileale.
• În poziție laterală, se situează lateral față de cec și colonul
ascendent, în șanțul paracolic dr.
• În poziție ascendentă sau retrocecală are raport cu peretele
posterior al cecului și al colonului ascendent, cu fața anterioară
a mușchiului psoas iliac, ureterul, ramurile plexului lombar și
rinichiul drept. Un abces apendicular poate simula un abces
perinefritic.
APENDICELUI VERMIFORM
• Arterele cecului și apendicelui provin din artera ileocolică,
ramură a arterei mezenterice superioare.
102
 • Artera ileocecală emite ramuri în vecinătatea unghiului
ileocolic: a. cecală anterioară, a. cecală posterioară și
apendiculară.
• Venele drenează în vena ileocolică care se varsă în vena
mezenterică superioară. Când venele stabilesc comunicări cu
cele din regiunea lombo-iliacă (apendice retroperitoneal),
infecția de la apendice se poate propaga la spațiul
retroperitoneal.
• Limfaticele iau naștere în rețele de capilare limfatice situate în
tunica submucoasă și drenează în nodurile ileocolice.
• Se disting 3 grupe de vase limfatice:
• Vase anterioare care converg către noduri cecale anterioare
• Vase posterioare care se îndreaptă către noduri cecale
posterioare
• Vase limfatice ale apendicelui vermiform care stabilesc
comunicări cu rețele subseroase ale colonului. Așa se explică
inocularea microbiană a aperitoneului, în absența perforării
apendicelui.
COLONUL ASCENDENT
• Este cuprins între cec și flexura colică dreaptă. Se întinde de la
creasta iliacă dreaptă până la o linie orizontală trasată prin C
10.
• Are o lungime de 12-15 cm și se îndreaptă oblic
anteroposterior, cu extremitatea superioară mai profundă.
• Este un segment fix, alipit de peritoneul parietal posterior cu
ajutorul mezocolonului ascendent, prin intermediul fasciei de
acolare a lui Toldt dreaptă.
• Colonul ascendent prezintă trei tenii: tenia liberă (anterior),
tenia omentală (posterolateral) și tenia mezocolică
(posteromedial).

103
 • Numărul haustrelor colice este de 7-8, iar apendicele epiploice
sunt mai rare decât pe colonul stâng.
RAPORTURILE COLONULUI ASCENDENT
• Anterior are raport cu peretele abdominal anterolateral, unele
anse intestinale și marginea laterală dreaptă a omentului mare.
• Posterior are raport cu peretele abdominal posterior, mușchiul
iliac, creasta iliacă, marginea laterală a mușchiului pătratul
lombelor și fața anterioară a rinichiului drept.
• Medial are raport cu mușchiul psoas, ureterul drept, vasele
genitale și ansele intestinale.
• Lateral se găsește spațiul paracolic drept și peretele abdominal
anterolateral.
FLEXURA COLICĂ DREAPTĂ
• Este situată la nivelul extremității anterioare a coastei a X-a și a
XI-a drepte.
• Se prezintă sub forma unui unghi de 60-80 grade sau mai
ascuțit când colonul transvers este coborât.
• Flexura colică dreaptă este imobilă, fixată de ligamentul
colofrenic drept, ligamentul hepatocolic, cisticocolic și
cisticoduodenocolic.
• Anterior și superior are raport cu fața viscerală a ficatului pe
care determină amprenta colică.
• Posterior se găsește polul inferior al rinichiului drept și porțiune
descendentă a duodenului și flexura duodenală inferioară.
• Inferior și medial se află ansele intestinale.
• Obliterarea omentului colic drept alipește cele două laturi ale
unghiului colic drept.
COLONUL TRANSVERS

104
• Reprezintă porțiunea mijlocie a colonului, situat între flexura
colică dreaptă și stângă, cu un traiect oblic ascendent de la
dreapta la stânga (C10 dreapta – C8 stânga) și o lungime medie
de 50-60 cm.
• Prezintă multiple haustre colice.
• Teniile musculare se orientează anterior, posterosuperior și
posteroinferior.
• Pe marginea inferioară se inseră omentul mare.
• Segmentul drept, scurt, relativ fix se întinde de la flexura colică
dreaptă până la încrucișarea cu vasele mezenterice superioare.
• Are următoarele raporturi:
• Anterior cu ficatul și peretele abdominal anterolateral.
• Posterior cu rinichiul drept, duodenul și capul pancreasului.
• Superior se află fața viscerală a ficatului de care este legat prin
ligamentul hepatocolic.
• Inferior se găsesc ansele intestinului subțire și flexura
duodenojejunală.
• Segmentul stâng este mai lung, mai mobil, datorită
mezocolonului transvers care îl ancorează la peretele
abdominal posterior. Este cuprins între porțiunea descendentă
a duodenului și flexura colică stângă. Descrie o curbă cu
concavitatea posterosuperior.
• Are următoarele raporturi:
• Anterior cu peretele abdominal anterolateral.
• Posterior este unit prin mezocolonul transvers de peretele
abdominal posterior. La acest nivel se află pancreasul, potcoava
duodenală, fața anterioară a rinichiului stâng și flexura
duodenojejunală.
• Superior are raporturi cu curbura mare a stomacului prin
intermediul ligamentului gastrocolic.
105
 • Inferior se găsesc ansele intestinului subțire.
FLEXURA COLICĂ STÂNGĂ
• Se situează între colonul transvers și descendent sub forma
unui unghi ascuțit, la nivelul C8.
• Este situată profund, în hipocondrul stâng.
• Mijloace de fixare:
• Ligamentul colofrenic stâng, provenit dintr-un diverticul stâng
al pungii epiploice la care se adaugă și o prelungire a
mezocolonului transv.
• Fascia de acolare Toldt stângă, prin extremitatea superioară.
• Anterior are raport cu fața posterioară a curburii mari a
stomacului.
• Posterior cu fața anterioară a rinichiului stâng și cu sinusul
renoparietal stâng.
• Superior și lateral se află fața colică a splinei.
COLONUL DESCENDENT
• Continuă flexura colică stângă și se termină la creasta iliacă
stângă. Are o lungime de 14-20 cm și un calibru mai redus. Este
situat în profunzime, cu un traiect vertical, în șanțul delimitat
de rinichiul stâng și de peretele abdominal anterolateral.
• Este fixat la peretele abdominal posterior prin mezocolonul
descendent, cu ajutorul fasciei Toldt stângă, peritoneul visceral
acoperind fața sa anterioară și cele două fețe laterale.
• Anterior are raport cu ansele intestinului subțire și omentul
mare.
• Posterior se află diafragmul, mușchiul transvers abdominal și
mușchiului pătratul lombelor.
• Medial se află rinichiul stâng și arcul vascular al lui Treitz.

106
 • Lateral cu spațiul paracolic stâng și peretele abdominal
anterolateral.
COLONUL SIGMOID
• Este porțiunea terminală a colonului cuprinsă între creasta
iliacă stângă și S3.
• Caracteristici: calibru uniform, cu ștergerea haustrelor colice și
a șanțurilor profunde, abundența apendicelor epiploici,
reducerea teniilor musculare la două (anterioară și posterioară)
și o vascularizație mai bună.
• Morfologic prezintă trei porțiuni separate prin două unghiuri:
• Prima porțiune fixă denumită colonul iliac
• A doua porțiune este mobilă, cunoscută sub numele de ansă
pelviană.
• A treia porțiune are mobilitate redusă, fiind denumită
porțiunea rectosigmoidiană.
• Anatomotopografic prezintă două segmente: iliac și pelvin.
• COLONUL ILIAC
• Începe la nivelul crestei iliace stângi și se termină la marginea
medială a mușchiului psoas stâng.
• Se mulează pe concavitatea fosei iliace stângi, prezentând o
curbură cu concavitatea superomedial.
• Anterior are raport cu peretele abdominal anterolateral și
ansele intestinului subțire.
• Posterior cu fascia Toldt stângă, vasele genitate stângi, vasele
circumflexe iliace stângi, vasele iliace externe stângi și nervul
genitofemural stâng.
• COLONUL PELVIN
• Are originea la marginea medială a mușchiului psoas stâng și se
termină la nivelul S3.

107
 • Este mobil și are o lungime de 25-40 cm.
• Este suspendat de peretele abdominal posterior prin
mezocolonul pelvin.
• Inițial are o direcție tranversală, ușor sinuoasă până la partea
dreaptă a strâmtorii superioare a pelvisului osos, după care se
îndreaptă inferior, posterior și medial către rect.
• La origine încrucișează vasele iliace externe. Anteroinferior are
raport cu vezica urinară, iar la sexul feminin, cu uterul,
ligamentee largi.
• Posterior corespunde rectului, iar superior, anselor intestinului
subțire.
• Vascularizația arterială este realizată prin ramuri din artera
mezenterică superioară (prin artera ileocolică, artera colică
dreaptă, artera unghiului drept, artera colică mijlocie) și artera
mezenterică inferioară (prin ramuri din artera colică stângă
superioară și trunchiul sigmoidienelor).
• Arterele colice se anastomozează, formând arcadele paracolice.
• Venele se varsă în cele două vene mezenterice: superioară și
inferioară.
• Limfaticele se adună într-o arcadă de noduri paracolice din care
pornesc vase limfatice care se varsă în nodurile mezenterice
superioare și inferioare.
• Colonul drept primește fibre simpatice din ganglionii celiaci și
mezenterici superiori și fibre parasimpatice din nervii vagi.
• Colonul stâng primește inervație simpatică prin intermediul
plexului mezenteric inferior, iar cea parasimpatică prin nervii
splanhnici pelvieni.
RECTUL
• Limita superioară corespunde vertebrei S3, iar cea inferioară
este reprezentată prin orificiul anal.

108
 • Prezintă o parte pelviană, mai lungă și mai largă, numită
ampula rectului și o parte perineală, mai scurtă și mai îngustă,
numită canalul anal.
• Prezintă 2 curburi în plan sagital: flexura sacrată și flexura
perineală, care indică limita dintre cele 2 segmente rectale.
• Prezintă 2 curburi în plan frontal, mai puțin constante și mai
puțin exprimate. Sunt situate pe segmentul pelvian. Curbura
superioară are concavitatea spre stânga și este situată la nivelul
vertebrelor S3-S4. Curbura inferioară are concavitatea spre
dreapta și este situată în dreptul articulației sacrococcigiene.
LOJA RECTALĂ
• Posterior - sacrul și coccisul pe care se inseră mușchii piriform
și coccigian.
• Lateral – mușchii ridicători anali.
• Pereții laterali și posterior sunt acoperiți de fascia parietală a
pelvisului.
• Anterior – septul retrovezicoprostatic la bărbat, parametrul, la
femeie.
• Inferior – loja este închisă de aderențele ridicătorilor anali și
fasciile acestora.
• Superior – loja este închisă incomplet de peritoneu.
• Ampula rectală este învelită într-o teacă fibroasă numită fascia
rectală.
AMPULA RECTALĂ
• Fața posterioară se mulează în concavitatea sacrului și
coccigelui.
• Fețele laterale prezintă un segment superior acoperit de
peritoneu și un segment inferior acoperit de fascia rectală.
• Fața anterioară are raporturi diferite la cele două sexe.

109
 • La bărbat, peritoneul îmbracă jumătatea superioară a feței
anterioare și se răsfrânge apoi pe fața superioară a vezicii
urinare, formând excavația rectovezicală, situată la 6-7 cm
deasupra anusului, în care coboară ansele intestinale pelvine.
La acest nivel se adună colecțiile care pot fi evacuate prin rect.
• Sub excavația rectovezicală ampula rectală este
extraperitoneală și vine în raport cu prostata, veziculele
seminale, ductele deferente și fundul vezicii urinare. Raportul
dintre ampula rectală și organele vecine se face prin
intermediul septului rectovezicoprostatic.
• La femeie, peritoneul trece de pe ampula rectală pe peretele
posterior al vaginului și apoi pe uter, realizând excavația
rectouterină sau fundul de sac Douglas. Între ampula rectală și
vagin se află septul rectovaginal.
CANALUL ANAL
• Este situat în grosimea perineului. Este mai bine fixat decât
ampula rectală.
• Fața posterioară are raport cu ridicătorii anali, ligamentul
anococcigian și prelungirile posterioare ale foselor ischio-anale.
• Fețele laterale formează o bună parte din peretele medial al
fosei ischioanale.
• Fața anterioară are raporturi diferite la bărbat și femeie:
• La bărbat, canalul anal stabilește raporturi cu vârful prostatei,
uretra membranoasă, mușchiul transvers profund al perineului,
glandele bulbouretrale și bulbul penisului. În partea superioară
canalul anal este foarte aproape de vârful prostatei și uretra
membranoasă, iar în partea inferioară delimitează spațiul
recto-uretral.
• La femeie, fața anterioară a canalului anal are raport cu fața
posterioară a vaginului. Se delimitează spațiul rectovaginal.
CONFORMAȚIA INTERIOARĂ

110
 • Ampula rectală prezintă o serie de plice longitudinale pasagere
și câteva cute transversale permanente (valvulele lui Houston).
Conferă rectului un aspect spiralat și au rol în modelarea
bolului fecal.
• În canalul anal aspectul interior este caracterizat prin prezența
coloanelor, valvulelor și sinusurilor anale.
• Coloanele anale Morgagni sunt 8-10 plice longitudinale
permanente care realizează un dispozitiv de închidere a
canalului anal.
• Bazele a două coloane anale vecine sunt unite printr-o plică
semilunară a mucoasei, numită valvulă anală Morgagni. Între
valvulă și peretele canalului anal se delimitează o fosetă –
sinusul anal (criptă anală).
• Zona hemoroidală este aria circulară care corespunde
porțiunilor mai proeminente ale coloanelor anale, unde se
găsesc dilatații ampulare ale plexului venos rectal.
• Regiunea circulară care corespunde coloanelor anale se
numește zonă colonară. Linia ondulată care trece prin baza
coloanelor anale se numește ”linea pectinata”. Ea corespunde
mijlocului sfincterului anal intern.
• Pectenul (zona intermediară) începe la linia pectinată și
coboară pe o distanță de aprox. 12-15 cm până la nivelul liniei
albe a lui Hilton.
ARTERELE RECTALE
• Vascularizația arterială este asigurată de :
• artera rectală superioară (ram terminal al arterei mezenterice
inferioare),
• arterele rectale mijlocii (provin din arterele iliace interne)
• arterele rectale inferioare (ramuri din arterele rușinoase).
VENELE RECTULUI

111
 • Au originea în plexul venos rectal (hemoroidal) bine
reprezentat din care iau naștere venele rectale sau
hemoroidale.
• Vena rectală superioară se varsă în vena mezenterică
inferioară.
• Venele rectale mijlocii se varsă în venele iliace interne.
• Venele rectale inferioare se varsă în venele rușinoase interne.
• La nivelul rectului se realizează o anastomoză între sistemul
venei porte și cel al venei cave inferioare.
LIMFATICELE RECTULUI
• Limfaticele iau naștere dintr-un plex mucos și unul subcos.
• Vasele limfatice formează trei pediculi care urmează traiectul
venelor.
• Pediculul superior drenează în venele mezenterice inferioare.
• Pediculul mijlociu se termină în nodurile iliace interne.
• Pediculul inferior colectează limfa din porțiunea inferioară a
canalului anal și a zonei perianale și o duce la nodurile inghinale
superficiale.
INERVAȚIA
• Inervația rectului este predominant vegetativă, simpatică și
parasimpatică.
• Porțiunea inferioară a canalului anal conține fibre vegetative,
somatice și fibre motorii pentru sfincterul extern al anusului.
• Intoducerea acului de seringă în pachetele hemoroidale
inferioare se va face în partea acoperită de mucoasă, aproape
nedureroasă.
• Fibrele parasimpatice determină relaxarea sfincterului anal
intern.
PANCREASUL
112
 • Pancreasul este o glandă voluminoasă cu direcție transversală
și dublă secreție: exocrină și endocrină.
• Capul prezintă 2 fețe (anterioară și posterioară) și o
circumferință. Din marginea stângă se desprinde o prelungire în
formă de cârlig, procesul uncinat, care coboară posterior de
vasele mezenterice superioare. Între cap și procesul uncinat se
află incizura pancreatică.
• Colul este segmentul cuprins între 2 incizuri.
CONFORMAŢIA EXTERIOARĂ
• Corpul are formă de prismă triunghiulară cu trei fețe și trei
margini.
• Fața anterioară prezintă în vecinătatea capului tuberozitatea
omentală, iar spre stânga, impresiunea gastrică.
• Fața posterioară este străbătută de 2 șanțuri, pentru artera și
vena splenică.
• Fața inferioară privește spre organele etajului submezocolic.
• Marginile superioară, anterioară și inferioară se formează prin
întâlnirea fețelor.
• Coada se continuă fără o limită netă cu corpul și poate avea
forma diferite. Se îndreaptă spre splină, cu care poate veni în
contact uneori.
SITUAŢIE
• Este situat profund în abdomen, aplicat pe coloana vertebrală.
• La dreapta se găsește duodenul, la stânga, splina.
• Inserția mezocolonului îl împarte în două porțiuni:
supramezocolică și submezocolică.
• Corespunde vertebrei L1, poate urca până la T12 sau poate
coborî până la L3.
• Ocupă epigastrul și hipocondrul stâng.

113
 • Mijloace de fixare: conexiunile cu duodenul, peritoneul, fascia
Treitz, vase, nervi și presiunea abdominală.
PROIECŢIA TEGUMENTARĂ
• Superior – un plan care trece prin extremitatea inferioară a
coastelor opt.
• Inferior – un plan orizontal la două lățimi de deget deasupra
ombilicului.
• La dreapta – un plan sagital la 2 laturi de deget la dreapta liniei
mediene.
• La stânga – un plan sagital care trece la 2 cm medial de linia
medioclaviculară stângă.
RAPORTURILE PANCREASULUI
• Capul pancreasului este cuprins în concavitatea duodenului.
• Pe faţa posterioară se găseste fascia lui Treitz şi are raport cu
ductul colecdoc şi vasele pancreatico-duodenale posterioare,
VCI, pediculul renal drept.
• Pe faţa anterioară se află vasele gastroomentale drepte şi
pancreatico-duodenale anterioare. Peste procesul uncinat trec
vasele vasele mezenterice superioare. Porţiunea
supramezocolică se află în vestibulul bursei omentale şi este
acoperită de porţiunea pilorică a stomacului. Porţiunea
submezocolică corespunde cavităţii peritoneale mari şi vine în
raport cu colonul transvers şi cu ansele intestinului subţire.
• Capul pancreasului este cuprins în concavitatea duodenului.
• Pe faţa posterioară se găseste fascia lui Treitz şi are raport cu
ductul colecdoc şi vasele pancreatico-duodenale posterioare,
VCI, pediculul renal drept.
• Pe faţa anterioară se află vasele gastroomentale drepte şi
pancreatico-duodenale anterioare. Peste procesul uncinat trec
vasele vasele mezenterice superioare. Porţiunea
supramezocolică se află în vestibulul bursei omentale şi este
114
 acoperită de porţiunea pilorică a stomacului. Porţiunea
submezocolică corespunde cavităţii peritoneale mari şi vine în
raport cu colonul transvers şi cu ansele intestinului subţire.
• Colul pancreasului este înconjurat de vase şi delimitat de 2
incizuri: superioară, unde se găseşte cotul a. hepatice din a.
gastroduodenală şi inferioară, unde se găsesc vasele
mezenterice superioare. La acest nivel ia naştere artera colică
mijlocie, care poate fi lezată în cursul intervenţiilor pe pancreas
şi să ducă la necroza colonului transvers.
• Faţa anterioară este acoperită de porţiunea pilorică a
stomacului de care este separată prin vestibulul bursei
omentale.
• Pe faţa posterioară se formează vena portă, care urcă spre
pediculul hepatic. Compresiunea venei printr-o tumoră
pancreatică poate duce la apariția ascitei.
• Corpul pancreasului: raporturi:
• Faţa anterioară vine în raport cu faţa posterioară a stomacului
de care este despărţită prin bursa omentală.
• Faţa posterioară neacoperită de peritoneu este în raport cu
fascia retroduodeno-pancreatică Treitz, aorta, vena renală
stângă, rinichiul stâng, artera şi vena splenică.
• Faţa inferioară este acoperită de peritoneul marii cavităţi şi
prezintă impresiuni date de flexura duodenojejunală, ansele
jejunale superioare şi colonul transvers.
• Marginea superioară vine în raport cu plexul celiac.
• Marginea anterioară corespunde inserţiei mezocolonului
transvers.
• Marginea inferioară este aplicată pe peretele abdominal
posterior.
STRUCTURĂ

115
 • La periferie glanda are o capsulă conjunctivă slab dezvoltată,
care se continuă în interiorul organului prin stromă, formată
din septe conjunctivo-vasculare, care separă incomplet lobulii
pancreatici.
• Prezintă o masă principală, cu funcţie exocrină şi o parte mai
mică, cu funcţie endocrină – insulele Langerhans care secretă
insulina şi glucagonul.
PANCREASUL EXOCRIN
• Reprezintă 97-99% din volumul glandei.
• Este format din acini de tip serozimogen, de formă sferică sau
ovoidală.
• Aceste celule acinoase sunt dispuse pe o membrană bazală.
• Conţine granule de zimogen şi celule centro-acinoase care
reprezintă segmentul iniţial al ductelor intercalare.
• Secreţia sucului pancreatic este intermitentă, conţine enzime şi
are rol în digestie.
• Sistemul canalicular excretor ia naştere la nivelul acinilor prin
ductele intercalare care se unesc formând ductele intralobulare
şi interlobulare. Prin confluare se formează ductul principal
Wirsung şi ductul accesor Santorini.
PANCREASUL ENDOCRIN
• Este reprezentat de insulele Langerhans care reprezintă 1-3%
din volumul glandei şi sunt mai numeroase la nivelul cozii.
• Insulele Langerhans sunt formate din cordoane celulare între
care se găsesc capilare.
• Conţine celule A care secretă glucagonul şi reprezintă 10-20%
din totalul celulelor endocrine.
• Celulele B reprezintă 75-80% şi secretă insulina.
• Celulele D sunt în număr redus (5%) şi secretă somatostatina.

116
 • Celulele G (1%) eliberează gastrina, care stimulează producerea
de acid clorhidric.
• Celulele P (1%) eliberează polipeptidul pancreatic care
stimulează secreţia de enzime la nivelul mucoasei gastrice și
inhibă secreția exocrină a pancreasului.
CANALE EXCRETOARE
• Canalul principal Wirsung străbate pancresul de la coadă la
cap, în porțiunea mijlocie a parenchimului pancreatic.
• La nivelul capului pancreasului se încurbează inferior și spre
dreapta, străbate tunicile musculară și submucoasă ale
duodenului și se deschide împreună cu canalul coledoc în
ampula hepato-pancreatică a lui Vater, la extremitatea căreia
se află papila mare.
• Înainte de deschiderea sa în ampulă, ductul pancreatic prezintă
un sfincter format dintr-un manșon de fibre musculare netede.
• Există mai multe variante anatomice: cele două ducte se pot
deschide separat, iar ampula hepatopancreatică poate lipsi.
• Ductul pancreatic accesor Santorini ia naștere din ductul
principal în locul unde acesta se încurbează în jos, de unde se
îndreaptă spre duoden, străbătând capul pancreasului.
• Se deschide la nivelul papilei duodenale mici situată la 3 cm
deasupra papilei mari.
• Are un calibru mai mic la extremitatea duodenală față de cea
pancreatică.
• Când ductul Wirsung este obstruat, canalul Santorini se dilată și
asigură scurgerea sucului pancreatic în duoden.
• Explorarea ductelor pancreatice se poate face prin injectarea
unei substanțe radioopace în ductul pancreatic
(pancreatografie) și permite identificarea variantelor
anatomice.
ARTERELE
117
 • Arterele pancreatice sunt ramuri din arterele hepatică comună,
splenică și mezenterică superioară, din care se formează
arcadele duodenopancreatice.
• Capul pancreasului primește ramuri din a. hepatică comună și
mezenterică superioară.
• Corpul și coada sunt vascularizate de ramuri pancreatice
provenite din artera splenică.
• Arterele pancreatice se ramifică succesiv până la nivel
interlobular și se termină într-o bogată rețea capilară
periacinoasă și periinsulară.
VENELE
• Venele formează rețele paralele cu arterele și au aceeași
dispoziție.
• Sângele venos de la nivelul pancreasului exocrin și endocrin se
varsă în vena portă, vena splenică și mezenterică superioară.
LIMFATICELE
• Limfaticele iau naștere în septele interlobulare.
• Ele se termină în noduri limfatice situate în vecinătatea glandei:
mezenterice superioare, pancreatice superioare, pancreatice
inferioare și pancreaticoduodenale.
• Regiunea pancreatică este o zonă de convergență a curentelor
limfatice care se adună pe fața posterioară în partea
superioară.
INERVAȚIE
• Nervii pancreasului provin din plexul celiac prin intermediul
plexurilor periarteriale: splenic, hepatic și mezenteric superior.
• Fibrele simpatice și parasimpatice formează rețele periacinoase
și periinsulare.
• Fibrele parasimpatice sunt secretorii, iar cele simpatice au rol
vasomotor.
118
 • În capsula pancreatică se găsesc receptori Vater-Pacini, cu rol
reflexogen.
SPLINA
• Este un organ parenchimatos, limfoid, situată profund în partea
stângă a etajului supramezocolic, în legătură intimă cu sistemul
port.
• Splina este o glandă vasculară cu funcție limfopoetică,
hematopoetică, antitoxică și endocrină.
• Participă la distrugerea hematiilor îmbătrânite.
• Are rol în metabolismul fierului, bilirubinei.
• Se dezvoltă din țesutul mezenchimal inclus în grosimea
mezogastrului dorsal.
SITUAȚIE
• Se plasează în spațiul subfrenic stâng, în loja splenică
delimitată superior, posterior și lateral de bolta diafragmatică,
anterior de stomac, infero-anterior de ligamentul colofrenic
stâng, iar infero-posterior de coasta a XI-a, glanda suprarenală
stângă, rinichiul stâng și grăsimea pararenală.
• Șanțul renocostal format de unghiul dintre coasta a XI-a și
rinichiul stâng cu glanda suprarenală stângă constituie un
adevărat suport pentru splină.
PROIECȚIE TEGUMENTARĂ
• Pe peretele toracoabdominal anterior are forma unui
patrulater: latura superioară trece prin coasta a V-a stângă,
latura inferioară trece prin partea inferioară a rebordului costal
stâng, latura medială este dată de o linie parasternală stângă,
iar lateral o linie la trei laturi de deget în afara liniei
medioclaviculare stângi.
• Pe peretele toracoabdominal posterior are forma unui oval,
axat pe coasta a X-a stângă.

119
 • Splina este un organ parenchimatos, moale, modelat de
organele vecine.
• Are un volum variabil și o culoare roșie-violetă. Parenchimul
splenic este friabil, fapt ce explică rupturile de splină în
traumatisme.
• Mijloacele de fixare sunt reprezentate de:
• Legătura cu organele vecine realizată prin: epiplonul
pancreaticosplenic (din care se constituie ligamentul
frenosplenic) și epiplonul gastrosplenic (care este segmentul
prehilar al mezogastrului dorsal).
• Ligamentul colofrenic stâng pe care se sprijină extremitatea
inferioară a splinei.
• Consola osteoviscerală alcătuită din coasta a XI-a stângă, glanda
suprarenală și rinichiul stâng.
RAPORTURI
• Splina este un ovoid cu 2 fețe, 2 margini și 2 extremități.
• Fața diafragmatică este netedă, convexă, are cea mai mare
întindere și vine în raport cu pleura și baza plămânului stâng.
• Fața viscerală sau medială este subîmpărțită în 3 fațete:
• Fațeta gastrică, concavă, vine în raport cu marea curbură a
stomacului. Pe această fațetă se află hilul splinei care o împarte
într-un segment prehilar și unul retrohilar.
• Fațeta renală posterioară are raport cu glanda suprarenală,
rinichiul stâng și porțiunea prerenală a pancreasului.
• Fațeta colică, redusă, marchează raportul direct cu lig.
colofrenic stâng, numit sustenaculum lienis.
• Marginea anterosuperioară delimitează fața diafragmatică de
fațeta gastrică. Prezintă 3 scobituri care îi conferă un aspect
crenelat. Corespunde hiatusului gastrofrenic.

120
 • Marginea posteroinferioară face separarea dintre fața
diafragmatică și fațeta renală. Corespunde șanțului renocostal
stâng.
• Extremitatea posterosuperioară este rotunjită, în raport cu
vertebrele T10-T11 și cu gâtul coastei a XI-a.
• Extremitatea anteroinferioară este turtită, conține fațeta
colică și se sprijină pe sustenaculul lienis.
ANATOMIE MORFOFUNCȚIONALĂ
• Tunica seroasă este reprezentată de peritoneul visceral, care
acoperă splina la exterior. La nivelul hilului se prelungește cu
foițele seroase ale epiploanelor pancreaticosplenic și
splenogastric.
• Tunica fibroasă sau capsula splenică a lui Malpighi se găsește
sub învelișul seros. Este subțire și conține și fibre musculare
netede care permit splenocontracția fiziologică sau
medicamentoasă. La nivelul hilului se reflectă constituind tecile
perivasculare în interiorul splinei.
• De pe fața profundă a capsulei pornesc numeroase tractusuri
conjunctive fibroelastice, denumite trabeculele splinei care
străbat țesutul splenic, îl împart în areole și ajung până la tecile
perivasculare.
• Țesutul splenic, de consistență moale, este format din pulpa
roșie și pulpa albă.
• Pulpa roșie este constituentul fundamental al țesutului splenic.
Este formată din stromă și parenchim, reprezentat de
splenocite, grupate în cordoane anastomozate între ele
(cordoane Billroth).
• Aceste cordoane delimitează spații ocupate de capilarele
sanguine interpuse între ramificațiile terminale ale arterei
splenice și începuturile venei splenice. În aceste capilare
circulația este încetinită, motiv pentru care sunt pline cu sânge.

121
 • Pulpa albă este organizată în jurul tecilor perivasculare. În hilul
splinei pătrund 6-8 ramuri terminale ale arterei splenice
însoțite de vene și tecile perivasculare. În profunzime, arterele
se separă de vene, fiind învelite într-o teacă specială care
prezintă unele îngroșări, denumite corpusculii sau nodulii lui
Malpighi, care conțin limfocite și țesut reticular. Pulpa albă are
rol hemodinamic și limfopoetic.
• Arterele de la nivelul corpusculilor Malpighi se ramifică în
artere penicilate, care se termină prin capilare arteriale în jurul
cărora se găsesc tecile reticulare ale lui Schweiger-Seidell.
ARTERELE
• Artera splenică este un ram al trunchiului celiac, cu un traiect
ondulat de la dreapta la stânga.
• Este situată posterior bursei omentale, la nivelul peretelui
abdominal posterior.
• Prezintă 3 segmente:
• Suprapancreatic, în raport cu marginea superioară a corpului
pancreasului,
• Retropancreatic, în raport cu fața posterioară a corpului
pancreatic,
• Prepancreatic, anterior de coada pancreasului.
• Ramuri colaterale: arterele pancreatice, ezocardiotuberozitară
posterioară, ramuri ganglionare, artera polară superioară,
artera gastroepiploică stângă și arterele gastrice scurte.
• Ramuri terminale: superioară și inferioară. Locul de bifurcare
este variabil, de unde rezultă 2 categorii de pediculi (lung și
scurt), în raport cu hilul splenic.
• Ramura de bifurcație superioară poate să aibă un calibru mai
mare și un teritoriu de distribuție mai întins.
• Din ramura de bifurcație inferioară se poate desprinde artera
gastroepiploică stângă și polară inferioară.
122
VENELE
• Vena splenică are originea la nivelul capilarelor sinusoide din
care se formează venule și ulterior 8-10 vene care se dispun
posterior față de ramificațiile arteriale, la nivelul hilului splenic.
• Vena splenică are un calibru mai mare decât cel al arterei.
• Are un traiect liniar, retropancreatic și inferior față de artera
splenică.
• Confluează cu vena mezenterică inferioară, formând trunchiul
splenomezenteric, care se termină în vena portă.
LIMFATICELE
• Limfaticele profunde iau naștere în grosimea țesutului splenic
la nivelul tecilor perivasculare.
• Urmează traiectul venelor și se adună în 6-7 trunchiuri limfatice
în hilul splinei.
• Limfaticele superficiale iau naștere sub capsula fibroasă a
splinei, se îndreaptă spre hilul organului, unde conflueză cu cele
profunde.
• Din hilul splinei și de la nivelul cozii pancreasului limfa drenează
în nodurile limfatice pancreaticosplenice.
INERVAȚIE
• Inervația splinei este vegetativă.
• Filetele provin din plexul solar și ajung la splină pe calea
plexului periarterial splenic.
• La nivelul parenchimului splenic filetele nervoase urmează
ramificațiile arterei splenice până la nivelul cordoanelor
celulare și capilarelor sinusoide.
FICATUL
• Ficatul este cel mai voluminos viscer, cu o vascularizație bogată,
funcții multiple și importante. Intervine în metabolismul

123
 intermediar al glucidelor, proteinelor și lipidelor, detoxifică
organismul, sintetizează proteine plasmatice, printre care și unii
factori ai coagulării.
• Volumul variază în anumite stări fiziologice (digestia) și
patologice (ciroza atrofică sau hipertrofică, compresia venei
porte, a venei cave inferioare etc).
• Are un aspect granitat, fiecare granulă reprezintă un lobul
hepatic.
• Are o consistență dură, este friabil și puțin elastic. Pot exista
rupturi traumatice.
SITUAȚIE
• Este un organ asimetric.
• Trei pătrimi se găsește în jumătatea dreaptă a abdomenului și o
pătrime în jumătatea stângă.
• Corespunde hipocondrului drept, epigastrului și unei părți din
hipocondrul stâng.
• Pătrunde adânc în concavitatea diafragmului.
• Urcă până la nivelul coastei a cincea.
• Are un aspect lucios, neted, cu excepția versantului posterior al
feței diafragmatice, care este lipsit de peritoneu și are un
aspect aspru, rugos.
LOJA HEPATICĂ
• Se situează în etajul supramezocolic.
Raporturi: inferior este delimitată de colonul și mezocolonul
transvers, lateral și posterior, de pereții abdomenului și
toracelui, superior, de bolta diafragmatică și medial de loja
gastrică.
• Proiecția tegumentară: superior, un plan orizontal care trece
prin coasta a cincea, inferior un plan orizontal care trece prin

124
 T12, lateral, un plan sagital tangent la peretele toracic, medial,
un plan sagital care trece la 5-6 cm la stânga liniei mediane.
Mijloace de fixare
• - Presa abdominală
• - Vena cavă inferioară
• - Pediculul hepatic
• - Formațiuni peritoneale: ligamentul falciform, ligamentul
coronar, ligamentele triunghiulare, ligamentul hepatogastric,
ligamentul hepatoduodenal.
• - Ficatul este mobil, coboară in inspirație și urcă în expirație.
CONFORMAȚIE EXTERIOARĂ
• Prezintă 2 fețe (viscerală și diafragmatică), separate printr-o
margine anterioară bine exprimată și o margine posterioară,
rotunjită.
• La exterior prezintă 2 lobi (drept și stâng) separați prin
ligamentul falciform. Pe fața viscerală linia de separare între cei
2 lobi este dată de șanțul sagital stâng.
• Fața viscerală
• Prezintă 3 șanțuri dispuse sub forma literei H.
• - Șanțul sagital stâng conține ligamentul rotund al ficatului
(anterior) și ligamentul venos al lui Arantius (situat posterior) și
fisurile corespunzătoare.
• - Șanțul sagital drept este larg și conține fosa vezicii biliare și
șanțul venei cave inferioare, sparate printr-o punte de
parenchim hepatic, numită procesul caudat.
• - Șanțul transversal conține hilul ficatului (v. portă, artera
hepatică, ductul hepatic).
• Prezența celor 3 șanțuri împarte fața viscerală în 4 lobi: drept,
stâng, pătrat și caudat.

125
 • Lobul drept prezintă 4 impresiuni: colică, renală, duodenală,
suprarenală.
• Lobul stâng prezintă impresiunea gastrică, esofagiană și
tuberozitatea omentală.
• Lobul pătrat se găsește între fisura lig. rotund, fosa vezicii
biliare și hil. Are raport cu p. pilorică a stomacului, p . sup. a
duodenului și p. dreaptă a colonului transvers.
• Lobul caudat Spiegel are raport cu diafragmul, VCI, esofagul, tr.
celiac, plexul celiac, pancreas, stomac. Prezintă 2 prelungiri:
procesele papilar (buza post. hil) și caudat.
FAȚA DIAFRAGMATICĂ
• Fața diafragmatică (superioară) prezintă 2 porțiuni:
• Porțiunea toracică formează cu coastele (C5 dreapta și C6
stânga) un unghi în care coboară recesul costodiafragmatic al
pleurei.
• Vine în raport cu plămânii, pleurele, cordul și pericardul.
• Porțiunea parietoabdominală are formă triunghiulară, limitată
de arcurile costale drept și stâng ale bazei toracelui și linia care
unește C10 (dreapta) cu C8 (stânga).
- Este întinsă, convexă și prezintă 4 porțiuni: superioară,
anterioară, dreaptă și posterioară.
- Între această față și diafragm, stomac, splină se află recesurile
subfrenice despărțite de ligamentul falciform într-un reces drept și
altul stâng.
• Porțiunea superioară conține impresiunea cardiacă.
• Porțiunea anterioară vine în contact cu arcurile costale și
procesul xifoid. Prezintă 3 câmpuri: mijlociu, drept și stâng.
Latura inferioară este variabilă, în funcție de dimensiunile
ficatului.

126
 • Porțiunea dreaptă este rotunjită și corespunde coastelor 7-11.
Vine în raport cu baza plămânului, recesul costodiafragmatic și
diafragmul.
• Porțiunea posterioară adaptată proeminențelor vertebrelor
T10-T12 conține lobul caudat și aria nudă (lipsită de peritoneu,
aderă de diafragm și este delimitată între foițele lig. coronar).
În dreapta lobului caudat se află șanțul VCI.
MARGINEA INFERIOARĂ
- Este subțire și tăioasă. Se îndreaptă oblic de jos în sus și de la
dreapta la stânga.
- Prezintă 2 scobituri: incizura lig. rotund și incizura cistică.

• Extremitatea dreaptă este voluminoasă, ocupă hipocondrul

drept și reprezintă porțiunea dreaptă a feței diafragmatice.
• Extremitatea stângă este este subțire și turtită. Pătrunde între
stomac și diafragm.
• Variante. Există uneori fisuri supranumerare, care măresc
numărul lobilor. Pot exista lobi aberanți.
• La suprafața ficatului pot exista șanțuri determinate de coaste
sau de presiunea fasciculelor diafragmei.
• Când ficatul crește mai repede decât loja sa, el se încrețește la
suprafață și formează șanțuri.
ÎNVELIȘURILE FICATULUI
• Tunica seroasă este formată de peritoneul visceral care
acoperă în mare parte ficatul, exceptând aria nudă. Cele două
foițe peritoneale tind să se apropie în porțiunea posterioară a
feței diafragmatice, formând ligamentul coronar.
• Peritoneul ficatului dă naștere unor formațiuni: omentul mic,
lig. falciform, lig. coronar, ligamentele triunghiulare.

127
 • Tunica subseroasă este formată din țesut conjunctiv lax și este
situată pe fața profundă a peritoneului.
• Tunica fibroasă este subțire, rezistentă, numită capsula lui
Glisson. De pe fața profundă pleacă septuri conjunctive către
parenchim. La niv. hilului formează placa hilară.

PARENCHIMUL HEPATIC
Lobulul hepatic este format din parenchimul tributar unei vene
centrolobulare. La periferie este delimitat prin linii convenționale
care unesc între ele spațiile porte în care se găsesc ramificațiile venei
porte, arterei hepatice împreună cu un duct biliar și un vas limfatic,
învelite în stromă glisoniană.

• Celulele hepatice sunt așezate sub forma unor plăci formate

dintr-un singur rând de celule (cordoane celulare Remak).
• Lamelele alăturate sunt legate între ele prin punți anastomotice
de celule hepatice așezate neregulet, formând o rețea
tridimensională.
• Între lame se delimitează lacune în care se găsesc capilare
sinusoide.
• Între două hepatocite adiacente se formează canaliculele
biliare.
• La locul de întâlnire dintre mai mulți lobuli se găsește un spațiu
port Kiernan (interlobular).
• Se descriu 2 populații celulare: hepatocite (cu 2 poli funcționali:
unul vascular și altul biliar) și celule sinusoide reprezentate de
celule endoteliale, celule Kupffer, celule lipofage.
• Hepatocitele reprezintă 80% din populația celulară și își pot
vărsa conținutul în capilarele sinusoide (secreție internă) sau în
canaliculele biliare (secreție externă).

128
VASELE LOBULULUI
• La periferia lobulului se află o rețea vasculară perilobulară
formată din ramificațiile arterelor și venelor interlobulare,
hepatice și portale.
• Din această rețea se desprind vase radiare spre interiorul
lobulului din care pornesc capilarele sinusoide.
• Acestea formează o rețea tridimensională în ochiurile căreia se
găsesc celule hepatice.
• Sinusoidele lobulului reprezintă un loc de joncțiune porto-
arterială.
• Capilarele converg spre vena centrolobulară, părăsesc lobulii pe
la baza lor, se unesc între ele și formează venele hepatice
tributare VCI.
• Între pereții capilarelor sinusoide și lamele celulare hepatice
există spații înguste, numite spațiile Disse, cu valoare de capilar
limfatic.
CĂILE BILIARE INTRAHEPATICE
• Canaliculele biliare se formează între fețele de contact ale
hepatocitelor, nu au perete propriu și sunt dispuse sub formă
de șanțuri săpate în peretele hepatocitelor.
• Ele se anastomozează și spre periferia lobulului dau naștere
unor canalicule cu pereți proprii (canalicule intralobulare
Hering).
• Acestea converg spre canaliculele perilobulare, care la rândul
lor se deschid în canaliculele interlobulare așezate în spațiile
porte, de unde trimit bila prin canaliculele bilifere spre ductul
hepatic drept (ramuri ant. și post.) și stâng (ramuri laterală și
medială).

ARTERA HEPATICĂ

129
 • Artera hepatică are originea în trunchiul celiac și după un
traiect orizontal de-a lungul marginii superioare a corpului
pancreasului se ramifică în artera hepatică proprie și artera
gastroduodenală.
• La 1-2 cm înainte de șanțul transvers se bifurcă în 2 ramuri.
• Ramura dreaptă emite artera cistică, o ramură pentru lobul
caudat, după care se divide în artera segmentului anterior și
artera segmentului posterior.
• Ramura stângă emite o ramură pentru lobul caudat și apoi se
bifurcă în artera segmentului medial și a. segmentului lateral.
• Ultimele ramificații sunt arterele interlobulare.
VENA PORTĂ
Vene porte accesorii:
Grupul paraombilical
Grupul lig falciform
Grupuul gastrohepatic
Grupul cistic
Grupul vaselor nutritive
• Circulația funcțională este asigurată de vena portă care aduce
la ficat sânge încărcat cu substanțe nutritive absorbite la nivelul
organelor digestive abdominale și de la splină.
• Se formează prin confluența trunchiului mezentericosplenic cu
vena mezenterică superioară.
• În profunzimea șanțului tranvers al ficatului se împarte în 2
ramuri:
• Ramura dreaptă primește vena cistică, trimite ramuri pentru
lobul caudat și se împarte într-o ramură anterioară și una
posterioară.

130
 • Ramura stângă este mai lungă și mai subțire, dă ramuri pentru
lobul caudat și se împarte în ramuri laterale și mediale.
• Ultimele ramificații ale venei porte sunt venele interlobulare.
• Există anastomoze portocave.

VENE HEPATICE

• Formează pediculul eferent.

• Au o direcție perpendiculară pe ramurile pediculului portal.
• Sângele drenat din lobuli prin venele centrolobulare trece în
venele sublobulare și apoi în trunchiuri mai mari din care se
formează venele hepatice care se varsă în VCI, în porțiunea
posterioară a feței diafragmatice. Se împart în 2 grupuri:
• Grupul superior cuprinde 3 vene: hepatică stângă, hepatică
intermediară și hepatică dreaptă.
• Grupul inferior cuprinde vene mici care se deschid direct în VCI.
• Sângele care stagnează în ficat poate reprezenta 20% din
volumul total de sânge.

LIMFATICE
• Spațiile Disse au semnificația unor capilare limfatice
intralobulare.
• Vasele limfatice superficiale provin din spațiile interlobulare de
la suprafața ficatului și merg pe sub peritoneu. Ele se divid în 3
grupuri:
• Un grup care trece prin lig falciform și diafragm spre nodurile
parasternale.
• Un grup care traversează ligamentul coronar și diafragmul către
nodurile frenice superioare.
131
 • Un grup care conduce limfa de pe fața viscerală către nodurile
hepatice și frenice inferioare.
• Limfaticele profunde însoțesc venele hepatice, VCI, pătrund în
torace și se termină în nodurile frenice superioare sau în
nodurile hepatice și celiace.
INERVAȚIA
• Nervii provin din nervii vagi și din plexul celiac.
• Formează plexul hepatic care se dispune în 2 planuri.
• Plexul hepatic anterior conține fibre din ambii ganglioni celiaci
și nervul vag drept.
• Plexul hepatic posterior primește fibre din ganglionul celiac
drept și din vagul stâng.
SEGMENTELE FICATULUI
• Segmentarea după pediculul portal (aferent) se bazează pe
ramificațiile venei porte.
• Scizura principală întretaie fața diafragmatică la dreapta liniei
de inserție a lig. falciform, iar fața viscerală, de-a lungul unei
linii care trece prin fosa vezicii biliare.
• Scizura stângă trece pe fața viscerală prin șanțul sagital stâng,
iar pe fața diafragmatică prin inserția lig. falciform.
• Scizura dreaptă se proiectează de-a lungul unei linii care începe
la jumătatea distanței dintre fundul vezicii biliare și
extremitatea dreaptă a ficatului și se termină la vărsarea venei
hepatice în VCI.
• Lobul drept: segment anterior și posterior.
• Lobul stâng: segment lateral și medial.
• Segmentele sunt subîmpărțite în câte 2 subsegmente: superior
și inferior.
• Ficatul prezintă: 3 scizuri, 2 lobi, 4 segmente și 8 subsegmente.

132
 • Segmentarea bazată pe dispoziția venelor hepatice (pedicul
eferent).
• Venele hepatice sunt situate în planul celor 3 scizuri portale.
• Între afluenții venelor hepatice există planuri avasculare,
corespunzătoare unor scizuri (dreaptă și stângă) care împart
ficatul în 3 sectoare: drept, mijlociu și stâng.
• Scizura dreaptă divizează segmentul portal anterior într-o parte
medială și una laterală.
• Scizura stângă se suprapune peste scizura portală stângă.
• Vena hepatică dreaptă se află în scizura portală dreaptă.
• Vena hepatică mijlocie este așezată în scizura portală
principală.
• Vena hepatică stângă este așezată în scizura portală stângă.
• Lobul caudat are circulație eferentă independentă (v. care se
varsă direct în VCI).
• Segmentația hepatică principală se bazează pe distribuția
pediculului portal.
CĂILE BILIARE EXTRAHEPATICE
• DUCTUL HEPATIC COMUN
• Ia naștere prin unirea ductelor hepatice drept și stâng. Cel
drept se găsește anterior de ramurile drepte ale venei porte, iar
cel stâng, este mai lung și posterior.
• De la origine are o direcție oblică în jos, în grosimea lig.
hepatoduodenal.
• La nivelul pediculului hepatic este situat la dreapta arterei
hepatice proprii și înaintea venei porte. Pe flancul drept i se
alătură ductul cistic.
• DUCTUL CISTIC

133
 • Leagă calea biliară principală cu vezica biliară. Se găsește în
omentul mic, înaintea și la dreapta venei porte. Artera cistică se
află deasupra și medial de acesta.
• Prezintă porțiuni dilatate alternând cu altele îngustate.
• Prin ductul cistic bila ajunge în vezica biliară și apoi se scurge în
coledoc în timpul meselor.
DUCTUL COLEDOC
• Continuă ductul hepatic comun după deschiderea ductului
cistic.
• Descrie un arc cu concavitatea la dreapta și are 3 porțiuni.
• Porțiunea retroduodenală este situată înapoia porțiunii
superioare a duodenului.
• Porțiunea retropancreatică coboară posterior de capul
pancreasului.
• Este acoperit de facia Treitz și vine în raport cu VCI, vena renală
dreaptă și arcadele vasculare pancreatico-duodenale. Zona
pancreatico-coledociană se proiectează în zona cuprinsă între
bisectoarea și verticala unui unghi de 90 grade cu vârful în
ombilic.
• Porțiuea intraparietală străbate porțiunea descendentă a
duodenului și se deschide în ampula hepatopancreatică
împreună cu ductul pancreatic.
Vezica biliară
• Este un rezervor situat pe fața viscerală în care se acumulează
bila între mese.
• Fundul vezicii biliare constituie extremitatea ei anterioară,
rotunjită, care corespunde incizurii cistice de pe marginea
inferioară a ficatului. Are contact cu peretele anterior al
abdomenului. Este învelit de peritoneu și are o mare
mobilitate.

134
• Corpul vezicii biliare este partea aderentă la fața viscerală, se
îngustează spre col (infundibul). În jos are raport cu colonul
transvers (lig. cisticocolic) și cu segmentul supramezocolic al
porțiunii descendente a duodenului. Fața superioară este slab
aderentă de ficat printr-un țesut conjunctiv străbătut de vene
porte accesorii.
• Fața inferioară este acoperită de peritoneu și este legată uneori
de colonul transvers printr-un lig. cistico-colic, continuarea
dreaptă a omentului mic. Uneori peritoneul formează o plică
(mezocistul), care o leagă de fața viscerală a ficatului.
• Colul formează extremitatea profundă, ascuțită și este situat la
stânga corpului vezicii. La origine face un unghi ascuțit cu
corpul și se continuă cu ductul cistic fără o limită precisă.
Suprafața exterioară este neregulată, prezintă umflături, din
care, cea mai mare se numește bazinet, și este situată în partea
dreaptă a colului și separată de corp printr-un șanț bine marcat.
Pe partea opusă, la stânga, se găsește o depresiune unghiulară
în care se adăpostește un nodul limfatic (Mascagni).
• Colul este liber, nu aderă la ficat și este suspendat de el printr-o
prelungire a omentului mic, pe unde trece artera cistică. În sus
și la stânga colul vine în raport cu ramura dreapta a venei
porte, în jos cu porțiunea superioară a duodenului sau flexura
duodenală superioară.
• MIJLOACE DE FIXARE
• Vezica biliară este menținută pe fața inferioară a ficatului de
către peritoneu. Corpul aderă la ficat prin tractusuri
conjunctive. Uneori vezica se depărtează de ficat și peritoneul îi
formează un mezocist, care îi conferă un anumit grad de
mobilitate.
• CONFORMAȚIE INTERIOARĂ
• Când vezica este goală, mucoasa este ridicată sub forma unor
cute (plicele tunicii mucoase), care delimitează mici depresiuni,

135
 care îi dau un aspect de fagure. O parte din aceste plice dispar
când vezica este plină, iar altele sunt permanente.
• La nivelul colului există o depresiune care corespunde
bazinetului, iar pe peretele opus un pinten (promontoriul), care
corespunde unghiului de la suprafață. Bazinetul este delimitat
spre corp printr-o valvulă incompletă.
• Dedesubtul bazinetului, mucoasa formează o serie de cute cu
dispoziție spiralată care constituie plica spirală sau valvula lui
Heister, care se continuă și în prima parte a ductului cistic.
STRUCTURA CĂILOR BILIARE EXTRAHEPATICE
• Ductele biliare au peretele format dintr-o tunică internă,
mucoasă și o tunică externă, fibro-musculară. Mucoasa este
formată din epiteliu de tip intestinal și corion. Conține glande
mucoase mai numeroase spre ampula hepatopancreatică.
Tunica externă este formată din țesut fibros și fibre musculare
netede dispuse plexiform. Numărul fibrelor musculare netede
crește pe măsură ce coledocul se apropie de duoden, unde
formează sfinctere. În porțiunea terminală preampulară a
coledocului există un mușchi sfincter al ductului coledoc. În
jurul ampulei se găsește sfincterul ampulei hepatopancreatice
(Oddi). În porțiunea preampulară a ductului Wirsung există
sfincterul ductului pancreatic. Mirizzi a descris pe ductul
hepatic comun formațiuni musculare inelare sau spiralate.
• Vezica biliară este acoperită de peritoneu, care îi formează
tunica seroasă sub care se află tunica subseroasă și fibro-
musculară. La interior mucoasa este formată dintr-un epiteliu
cilindric și corion. Prezintă numeroase cute.
• Structura căilor biliare explică mecanismul de scurgere a bilei.
Fluxul biliar este dirijat de variațiile de presiune din arborele
biliar, coordonate cu acțiunea sinergică a structurilor
sfincteriene.
VASCULARIZAȚIE

136
 • Arterele căilor biliare extrahepatice provin din artera hepatică
proprie, pentrul ductul hepatocoledoc și din artera cistică
pentru colecist și ductul cistic. Artera cistică este ramul drept al
arterei hepatice proprii și se divide la nivelul colului în 2 ramuri:
medială și laterală.
• Venele se varsă în vena portă. Există un număr de venule care
pleacă de la nivelul colecistului și se ramifică în ficat (v. porte
accesorii).
• Limfaticele sunt tributare limfonodurilor hepatice (colul vezicii,
hilul și cele înșirate de-a lungul arterei hepatice și a ductului
coledoc) de unde limfa ajunge în nodurile celiace.
INERVAȚIE
• Nervii provin din plexul celiac.
• Fibrele parasimpatice (de origine vagală) determină contracția
musculaturii vezicii biliare și relaxarea sfincterului Oddi.
• Fibrele simpatice determină relaxarea musculaturii vezicii
biliare și contracția sfincterului Oddi.
PEDICULUL HEPATIC
• În omentul mic pediculul ocupă marginea liberă a lig.
hepatoduodenal. Vena portă formează axul pediculului, ductul
hepato-coledoc se găsește anterior și la dreapta venei porte.
Artera hepatică proprie se găseste anterior și este însoțită de
plexuri nervoase hepatice.
• În hilul hepatic ramurile venei porte se situează posterior.
• Ductul hepatic drept se găsește anterior și medial de ramurile
drepte ale venei porte și arterei hepatice.
• Ductul hepatic stâng este mai lung, încrucișează fața anterioară
a venei porte. Anterior se află ramurile arterei hepatice stângi.
RINICHII

137
 • Rinichii sunt organe pereche, cu formă de bob de fasole de
culoare roșie brună, care produc urina.
• Au o consistență fermă și un parenchim friabil, care se poate
rupe în traumatisme.
• Prezintă: 2 fețe (anterioară, convexă și posterioară, plană), 2
extremități rotunjite, o margine laterală convexă și o margine
medială concavă, pe care se află hilul renal. Suprafața este de
obicei netedă sau boselată. Proeminențele se numesc coliculi
sau boseluri, limitate de șanțuri. Coliculii corespund lobilor
renali. Șanțul longitudinal separă coliculii feței anterioare de cei
ai feței posterioare.
SITUAȚIE
• Rinichii sunt situați retroperitoneal, în profunzimea
abdomenului, în fosa lombodiafragmatică. Separarea dintre
fosa lombară și diafragmatică este dată de inserția lombară a
diafragmei.
• Porțiunea lombară este delimitată în jos de creasta iliacă, în
sus de coasta a 12-a, medial și posterior de coloana vertebrală.
Aria ei este formată de mușchii: transvers al abdomenului,
pătratul lombelor și iliopsoas.
• Porțiunea diafragmatică răspunde diafragmei.
• Scheletotopic, rinichiul ajunge în sus până la orizontala ce trece
prin corpul vertebrei T11, iar în jos până la orizontala ce
traversează corpul vertebrei L2-L3. Medial ajung până la
verticala ce trece la 5 cm de linia mediană, iar lateral până la
verticala care trece prin extremitatea posterioară a coastei a
11-a la creasta iliacă. Rinichiul drept este cu 1-2 cm mai jos
decât cel stâng.
LOJA RENALĂ
• Rinichii se găsesc înconjurați într-o atmosferă fibroadipoasă din
spațiul retroperitoneal.

138
• Între pereții abdomenului și peritoneul parietal se delimitează
spațiul extraperitoneal, care este ocupat de fascia
extraperitoneală, care se condensează, formând fascia renală.
Aceasta formează la marginea laterală a rinichiului 2 lame care
vor cuprinde între ele loja renală, unde rinichii sunt înveliți într-
o capsulă adipoasă.
• Lama anterioară, subțire trece înaintea rinichiului, a pediculului
renal, peste vasele mari (Ao și VCI) și se continuă cu lama
anterioară din partea opusă.
• Lama posterioară (fascia Zuckerkandl) tapetează mușchii pătrat
al lombelor și iliopsoas și se prinde pe coloana lombară. În sus
cele 2 lame învelesc glanda suprarenală și apoi se unesc,
inserându-se pe diafragmă. În jos lamele nu mai fuzionează și
se pierd în țesutul celular extraperitoneal al fosei iliace.
• Orientare: axul mare al rinichilor este oblic îndreptat în jos și
dinăuntru înafară, motiv pentru care extremitățile superioare
sunt mai apropiate (6-7 cm) față de cele inferioare (10-12).
Rinichii mai prezintă o oblicitate dată de convexitatea coloanei
vertebrale și dezvoltarea mușchilor psoas, din această cauză
fața lor anterioară privește lateral și fața posterioară medial.
• Capsula adipoasă este mai abundentă pe fața posterioară. În
caz de slăbire exagerată aceasta se reduce și drept consecință
crește mobilitatea rinichiului.
• Loja renală este împărțită în 2 spații secundare prin tractusuri
conjunctive întinse de la marginea laterală a rinichiului la fața
profundă a fasciei renale. Aceasta explică existența a 2 tipuri de
flegmoane perinefritice: anterioare și posterioare.
• Inflamația grăsimii perirenale constituie perinefrita, care poate
fi scleroasă sau supurată. Flegmoanele perinefritice pot difuza
în jos până în fosa iliacă. Ele se pot deschide în peritoneu sau în
organele cavitare învecinate (colon, duoden).
• Grăsimea pararenală Gerota este mai densă, situată între
fascia retrorenală și mușchii pătrat al lombelor și psoas.
139
 Aceasta se situează în spațiul pararenal, care se întinde de la
diafragm la pelvis. Aerul injectat în incizura ischiadică poate
difuza pănă la diafragm. O colecție de puroi pararenal poate
descinde în pelvis.
FAȚA POSTERIOARĂ
Raporturi
• Are aceleași raporturi bilateral, realizate prin intermediul
capsulei adipoase, a lamei posterioare a fasciei renale și a
grăsimii pararenale. Fața posterioară a fiecărui rinichi vine în
raport cu coasta a 12-a și cu ligamentul arcuat lateral.
• În porțiunea toracică vine în raport cu recesurile pleurale
costodiafragmatice și plămânii.
• Între ligamentul arcuat lateral și porțiunea costală a diafragmei
se formează hiatul lombocostal. Acesta este închis de fascia
frenicopleurală și pleură la nivelul toracelui și de grăsimea
pararenală și lama posterioară a fasciei renale la nivelul
abdomenului. Așa se explică de ce o tumoră renală poate avea
simptomatologie toracică și propagarea inflamațiilor renale la
pleură sau chiar deschiderea unor colecții perinefritice în
cavitatea pleurală. În grăsimea pararenală se găsesc nervii
subcostali, iliohipogastrici și ilioinghinali, care explică iradierea
durerilor renale în regiunea inghinală, genitală și spre coapsă.
• Dedesubtul coastei a 12-a rinichii vin în raport cu planurile
regiunii lombare, care de la suprafață spre profunzime sunt:
• Planul 1: m. dorsal mare și oblic extern
• Planul 2: dințatul postero-inferior și oblic intern, care
delimitează tetragonul lombar Grynfelt
• Planul 3: foița mijlocie a aponevrozei posterioare a
transversului, întărită de ligamentul arcuat lateral al diafragmei
• Planul 4: pătratul lombelor

140
• Ligamentul arcuat lateral are o importanță chirurgicală,
deoarece servește drept reper pentru proiecția recesului
pleural. Prin deschiderea lui totală se riscă deschiderea cavității
pleurale.
• La acest nivel peretele posterior prezintă un punct slab, unde se
produc herniile lombare și bombează colecțiile perinefritice.
FAȚA ANTERIOARĂ
RAPORTURI
• Fața anterioară este încrucișată de mezocolonul transvers.
• Rinichiul drept are raporturi în etajul superior al abdomnului
cu flexura colică dreaptă (inferior), fața viscerală a lobului drept
al ficatului, porțiunea descendentă a duodenului (medial),
peritoneul parietal posterior. În etajul inferior al abdomenului
realizează raporturi cu fascia retrocolică Toldt și uneori cu
ansele intestinale.
• Rinichiul stâng are raporturi cu flexura colică stângă, fața
renală a splinei, corpul pancreasului, fața posterioară a
stomacului, ansele IS. Cea mai mare parte a feței anterioare a
rinichiului stâng este situată în etajul inferior al abdomenului.
• Porțiunea supramezocolică a rinichiului drept este situată
subhepatic, în cavitatea peritoneală mare, iar a rinichiului stâng
corespunde bursei omentale. Porțiunea submezocolică a celor
doi rinichi este situată în etajul abdominal inferior și este mai
ușor accesibilă.
• Raporturile anterioare ale celor doi rinichi explică posibilitatea
deschiderii unui abces renal în duoden, colon sau stomac.
Raportul rinichiului stâng cu splina explică dificultatea
diagnosticului diferențial între o tumoră renală și una splenică.
• Marginea laterală are raporturi cu fața viscerală a ficatului și
colonul ascendent, iar la stânga cu fața renală a splinei și
colonul descendent.

141
• Marginea medială sau hilară răspunde mușchiului psoas. La
dreapta este acoperită de porțiunea descendentă a duodenului
și vine în raport cu VCI. La stânga are raporturi cu flexura
duodenojejunală și aorta abdominală.
• Extremitatea superioară vine în raport cu glanda suprarenală.
• Extremitatea inferioară are raport cu m. pătrat al lombelor și
iliopsoas.
MIJLOACE DE FIXARE
• Rinichii sunt menținuți în poziția lor normală prin mai mulți
factori. Un rol important revine fasciei renale, maselor adipoase
din jurul rinichilor, presa abdominală, vasele pediculului renal,
fascia retrocolică Toldt, peritoneul.
• Rinichii urcă în expirație și coboară în inspirație.
• Rinichiul stâng este mai bine fixat decât cel drept, deoarece
fascia retrocolică este mai întinsă pe stânga, iar corpul
pancreasului este situat pe fața anterioară a rinichiului stâng și
vena centrală a suprarenalei stângi se varsă în vena renală
stângă, față de cea din dreapta care se varsă în VCI.
• Datorită acestor deosebiri, deplasările anormale sunt mai
frecvente la nivelul rinichiului drept.
• Ectopia renală este o malformație congenitală caracterizată
printr-o poziție anormală a rinichilor și ureterul este mai scurt.
• Rinichiul flotant este deplasat în mod patologic. Se poate
readuce în poziție normală prin nefropexie (capsula fibroasă
este suturată la peretele abdominal sau la coasta a 12-a).
STRUCTURA RINICHIULUI
Capsula fibroasă
Parenchimul renal format din corticală și medulară
Sinusul renal
Pediculul renal
142
• Capsula fibroasă este o membrană subțire care la nivelul hilului
pătrunde în interiorul sinusului și se continuă cu tunica fibroasă
a caliciilor. Este aderentă de parenchimul renal prin tractusuri
conjunctive și conține rare fibre elastice. În stratul profund se
găsesc celule musculare netede aderente la parenchim.
• Sinusul renal este o excavație care conține vase, nervi, și canale
excretoare. Prezintă 2 proeminențe: papilele renale (aparțin
medularei și pătrund în caliciile mici) și proeminențele
interpapilare (aparțin coloanelor renale ale corticalei).
MEDULARA RINICHIULUI
• Este situată profund și este formată din:
• Piramidele renale malpighi – formațiuni piramidale cu baza
spre marginea laterală și un vârf, papila renală, care proemină
în sinusul renal. Papila dă inserție unui caliciu mic și prezintă
10-20 de orificii papilare. Suprafața intracalicială a papilei,
perforată de aceste orificii, se numește aria ciuruită.
• Piramidele au o culoare roșie brună și o consistență relativ
fermă.
• Ele sunt în număr de 7-14 pentru fiecare rinichi și pot fi simple
sau compuse. Cele compuse se unesc prin vârfurile lor și rămân
izolate prin baze.
• Pe secțiune frontală au formă triunghiulară, cu striații
longitudinale roșiatice date de vasele sanguine și palide date de
tubii colectori.
• Fiecare papilă este împărțită într-o zonă papilară internă,
gălbuie, care se proiectează sub formă de papilă în sinusul renal
și o zonă limitantă externă, striată.
CORTICALA RINICHIULUI
• Are o culoare gălbuie, cu un aspect granulat determinat de
prezența glomerulior renali. Este mai friabilă decât medulara.
Învelește piramidele renale ca o manta.

143
• Între piramide formează coloanele renale Bertin, care ajung
până în sinus. Pe secțiune frontală apare formată din 2 părți.
• Porțiunea radiată este formată din radiațiile medulare Ludwig
sau piramidele Ferrein, striuri palide care se desprind de pe
baza piramidelor renale și se îndreaptă spre periferia rinichiului,
subțiindu-se.
• Corticala pătrunde printre piramidele medulare sub forma
coloanelor renale Bertin, iar medulara pătrunde în corticală sub
forma radiațiilor medulare.
• Porțiunea convolută sau labirintul renal, de culoare mai
închisă, este situată între piramidele Ferrein. Conține corpusculi
renali, tubii contorți și vase sanguine.
• Unitatea morfofuncțională a rinichiului este nefronul sau
tubul renal. Rinichiul conține 2,5 milioane de nefroni, care
reprezintă formațiunea secretorie alcătuită din corpusculul
renal și tubul urinifer.
• Corpusculii renali Malpighi constituie segmentele inițiale ale
nefronilor, marea majoritate fiind situată în corticala
suprapiramidală, alții au o poziție juxtamedulară. Sunt formați
din glomeruli și din capsulele glomerulilor.
• Glomerulul este un ghem de anse capilare arteriale încolăcite,
interpuse între 2 arteriole. Arteriola aferentă (ramificație
terminală a arterei renale) pătrunde în corpuscul (la intrare
prezintă un manșon de celule mioepitelioide cu rol de a regla
fluxul sanguin), se divide în 3-6 ramuri din care se formează
aproximativ 50 de canale care urmează un traiect sinuos și apoi
se varsă într-una din arteriolele eferente, care are un calibru
mai mic deoarece 10% din volumul sanguin este pierdut prin
filtrarea glomerulară.
• Glomerulul este conținut într-o capsulă epitelială numită
capsula Bowman. Foița internă viscerală a capsulei împreună
cu peretele capilarului glomerular formează membrana
filtrantă. Reducerea suprafeței de filtrare sau a permeabilității
144
 determină reducerea capacității de epurare. Foița externă, mai
groasă se continuă la polul urinar cu tubul renal. Între cele 2
foițe se delimitează spațiul Bowman în care este primit filtratul
glomerular.
• Corpusculul renal prezintă un pol vascular, unde vasele
aferente și eferente sunt apropiate și un pol urinar la partea
opusă.
• Tubul urinifer începe la polul urinar al corpusculului, în
porțiunea convolută a corticalei. La acest nivel se produce
prelucrarea urinei primare elaborate la nivelul glomerulilor.
Tubii contorți sunt situați în corticală, iar cei drepți în medulară.
• Segmentul proximal este format din tubul contort proximal și
tubul drept proximal, unde se rezoarbe apa, glucoza și Na.
• Segmentul intermediar cuprinde porțiunea subțire
(descendentă) a ansei Henle. Are rol în procesele de
concentrație și diluție a urinei.
• Segmentul distal este format din partea largă (ascendentă) a
ansei Henle situată în medulară și tubul contort distal situat în
corticală.
• Complexul juxtaglomerular este format din macula densa, o
grupare de celule epiteliale situate în peretele tubului contort
distal. Este o zonă chemosenzitivă care înregistrează
concentrația de Na din urina tubulară și determină eliberarea
reninei și angiotensinei A.
• Tubii colectori sunt situați în medulară. Au rol de colectare și
excreție a urinei. Există 3 categorii de tubi colectori:
• Piesele intercalare încep în corticală unde pot primi câțiva tubi
distali și apoi trec în razele medulare.
• Tubii colectori drepți formează cea mai mare parte a
medularei.

145
• Ductele papilare Bellini sunt situate în porțiunea papilară
juxtasinusală a piramidelor renale și se deschid prin orificiile
papilare ale ariei criboase.
• Întreg sistemul tubilor colectori este prevăzut cu un epiteliu
simplu prismatic.
ARTERELE
• Artera renală dreaptă este mai lungă decât cea stângă. Trece
posterior de vena cavă inferioară, capul pancreasului și
porțiunea descendentă a duodenului. Ambele artere sunt
situate posterior de venele renale corespunzătoare.
• Înainte de a intra în hil a. renale trimit colaterale pentru gl.
suprarenală, capsula adipoasă și ureter.
• În vecinătatea hilului a. renală se împarte în 5 a. terminale,
segmentare: 4 prepielice, care irigă porțiunea anterioară a
rinichiului (segmentul superior, inferior, antero-superior,
antero-inferior) și una retropielică, pentru segmentul
posterior.
• Între teritoriile anterior și posterior se află un plan frontal
paucivascular, care trece prin hil și la 0,5-1 cm posterior de
marginea laterală, folosit pentru realizarea nefrotomiilor.
• Arterele segmentare dau naștere a. interlobare sau
peripiramidale, care pătrund în coloanele renale spre baza
lor, unde se continuă cu a. arcuate din care se formează a.
interlobulare, care nu se anastomozează între ele, străbat
corticala și ajung în capsula fibroasă unde se anastomozează cu
a. perirenale din capsula adipoasă.
• Din a. interlobulare se desprind arteriolele glomerulare
aferente care pătrund prin polul vascular al corpusculului renal
și se capilarizează pentru a forma glomerulul renal, care se
continuă cu arteriola eferentă care se capilarizează în jurul
tubilor renali.

146
• Arteriolele eferente ale glomerulilor superficiali asigură irigația
tubilor din corticală, iar a. eferente din glomerulii profunzi,
juxtamedulari participă și la vascularizația medularei prin a.
drepte false. Medulara mai dispune și de vase proprii, arteriole
drepte adevărate, provenite din a. arcuată sau interlobulară, în
număr mai mic.
• Deoarece nu există anastomoze între arterele arcuate și
interlobulare, obliterarea unei ramuri determină o necroză
triunghiulară a parenchimului renal aferent (infarct alb).
• Arterele capsulei adipoase vin din a. renală prin a.
interlobulare care se anastomozează cu a. perirenale: ramuri
din a. frenice inferioare, testiculare sau ovariene, mezenterice
superioare, lombare și suprarenale.
VENELE
• La nivelul parenchimului venele formează un arc venos
suprapiramidal, constituit din venele arcuate legate între ele
prin anastomoze.
• În această arcadă suprapiramidală se varsă venele descendente
și ascendente.
• Venele descendente (interlobulare) pleacă din venule stelate
situate la suprafața rinichiului și în capsula fibroasă de unde
coboară vertical prin corticală. Ajunse în vecinătatea bazei
piramidelor se curbează și se varsă în venele arcuate.
• Venele ascendente își au originea în capilarele din jurul tubilor
renali (venule drepte). Arcada venoasă suprapiramidală este
situată al nivelul joncțiunii corticomedulare. Se continuă cu
venele interlobare, care ajung la nivelul sinusului, unde se
unesc formând vena renală.
• Venele renale ies prin hil și se varsă în vena cavă inferioară.
• Vena renală dreaptă este mai scurtă decât cea stângă.

147
• Vena renală stângă primește în traiectul ei vena testiculară sau
ovariană stângă, vena suprarenală stângă și uneori vena frenică
inferioară stângă; trece înaintea aortei și posterior de artera
mezenterică inferioară și se varsă în VCI.
• Venele capsulei adipoase formează o rețea bogată,
concentrată într-o arcadă venoasă dispusă paralel cu marginea
laterală a rinichiului, care comunică cu teritoriile venoase
învecinate (colon, peretele abdominal posterior, suprarenala,
venele uretrale, testiculare sau ovariene). Aceste anastomoze
au rol în dezvoltarea circulației colaterale.
• Un rol în reglarea fluxului sanguin renal îl au anastomozele
arterio-venoase între arterele și venele interlobare,
interlobulare, între arteriola aferentă și eferentă.
• Limfaticele profunde însoțesc vasele sanguine și apar sub
forma unor colectoare în sinusul renal.
• Sub capsula fibroasă se află un plex superficial care comunică
cu limfaticele corticale și se anastomozează cu plexul limfatic
din capsula adipoasă.
• Limfaticele rinichiului stâng ajung în nodurile lombare aortice,
iar cele ale rinichiului drept în nodurile lombare cave.
• Nervii rinichiului provin din ganglionul celiac, mezenteric
superior și aorticorenal, din splanhnicul mic și mare, din lanțul
simpatic; conține și fibre vagale.
• Plexul renal conține mici ganglioni, iar fibrele nervoase ajung
până la nivelul glomerulilor, aparatului juxtaglomerular, tubilor
renali și capsulei fibroase.
• Rinichiul devine palpabil în situații patologice.
• Pediculul renal este format din vena renală (anterior), artera
renală (mijlociu), pelvisul renal (posterior), vase limfatice și
nervi. Pelvisul renal are o situație constantă. Celelalte elemente
pot fi variabile.

148
• Explorarea paraclinică: radiografia, scintigrafia, ecografia.
• Explorarea chirurgicală. Căi de acces: lombară (cea obișnuită),
abdominală sau extraperitoneală.
• Hematuria – eliminarea de sânge prin urină
• Poliuria – producerea unei cantități sporite de urină
• Anuria – încetarea formării de urină
• Colica renală – durere lombară paroxistică
• Glomerulonefrita – inflamația glomerulilor renali
• Nefroza – modificări degenerative ale epiteliului tubilor renali
• Litiaza renală – prezența calculilor renali
• Abcese renale – supurații renale
• Flegmoane perinefritice – colecții purulente în capsula adipoasă
• Hidronefroza – acumularea de urină aseptică în calicii și pelvisul
renal
• Pionefroza – acumularea de urină septică în calicii și pelvisul
renal
CALICIILE
• Caliciile mici sunt tuburi musculo-membranoase situate în
sinusul renal, care se inseră cu una din extremități pe papilele
renale, iar cu cealaltă extremitate se unesc cu alte calicii mici și
formează caliciile mari. Numărul caliciilor mici este în general
egal cu cel al papilelor renale, dar este mai mic decât cel al
piramidelor renale, deoarece pot exista piramide compuse care
se termină printr-o papilă comună.
• Fiecare caliciu mic prezintă o suprafață interioară, netedă, în
contact cu urina; o suprafață exterioară în raport cu grăsimea și
vasele din sinusul renal; o extremitate laterală care se inseră pe
papila renală; o extremitate medială care participă la formarea
caliciilor mari.

149
• Caliciile mari (superior, mijlociu și inferior) sunt pâlnii
musculomembranoase situate în sinusul renal, care rezultă din
unirea a 6-12 calicii mici.
PELVISUL RENAL
• Pelvisul renal sau bazinetul este o formațiune
musculomembranoasă dilatată, în formă de pâlnie turtită cu o
față anterioară, una posterioară, o margine superioară și alta
inferioară.
• Baza primește caliciile mari, iar vârful se continuă cu ureterul.
• Pelvisul prezintă numeroase variante.
• Inflamația palvisului se numește pielită.
• Pelvisul renal are o porțiune intrarenală mică și o porțiune
extrarenală mare.
• În porțiunea intrarenală pelvisul ocupă planul posterior al
pediculului renal, anterior de acesta se află ramificațiile
arteriale, în fața cărora se află ramificațiile venoase.
• Porțiunea extrarenală a pelvisului renal vine în raport cu m.
iliopsoas și capsula adipoasă renală, posterior. Anterior și la
dreapta vine în raport cu porțiunea descendentă a duodenului
și VCI, iar anterior și la stânga cu corpul pancreasului.
• Se proiectează la nivelul vertebrei L1-L2.

150