Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor

(Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări ale obiectelor

(Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect (Vasile are o
carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să
mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să cânt la
pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la
film., Doresc o prăjitură.).
Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală a acelui verb,
numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a vedea, a
merge etc.
CUPRINS
 Clasificarea verbelor
 Conjugările verbelor
 Flexiunea verbului
 Funcțiile sintactice ale verbelor
 Schimbarea valorii gramaticale a verbului
 Valorile stilistice ale verbului

Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart în: verbe predicative –
au înțeles de sine stătător și verbe nepredicative – nu au înțeles de sine stătător. Verbele
nepredicativ sunt de două feluri:verbe auxiliare și verbe copulative.

În funcție de persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru toate persoanele
și verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane.

După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe intranzitive.

 Expresii verbale impersonale

Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului la infinitiv, verbele
pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a, conjugarea a IV-a.

CONJUGAREA I CONJUGAREA A II-A CONJUGAREA A III-A CONJUGAREA A

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a citi
a lucra a ședea a crede a veni
a alerga a vedea a duce a hotăr
a cânta a plăcea a pune a cobo
! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a recrea, a agrea, a
veghea, a îngenunchea
Flexiunea verbului
Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale: diateză, mod, timp,
persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza, modul și timpul.
În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.
Modurile verbului se împart în moduri personale (predicative) și nepersonale (nepredicative).
Cele personale își schimbă forma după persoane și sunt patru la număr: modul indicativ, modul
conjunctiv, modul condițional-optativ, modul imperativ. Modurile impersonale nu-și schimbă
forma după persoane și sunt formate din: modul infinitiv, modul participiu, modul
gerunziu, modul supin.

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimat cu ajutorul timpurilor. Atunci când

acțiunea se petrece în momentul vorbirii verbul este la timpul prezent. Când acțiunea se petrece
înainte de momentul vorbirii, verbul este la timpul trecut. Atunci când acțiunea se petrece după
momentul vorbirii, verbul este la timpul viitor.

Funcțiile sintactice ale verbelor

predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival, complement direct,
complement indirect, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de scop,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză

Schimbarea valorii gramaticale a verbului

substantiv, valoare adjectivală, valoare substantivală, valoare adverbială, adjectiv

Valorile stilistice ale verbului

Teste despre verb
Verifică-ți cunoștințele pe care le-ai acumulat cu testele noastre de gramatică. Dă click pe fiecare din
subiectele de mai jos pentru a consulta testele existente.

Identificarea verbelor
Conjugarea verbelor
Forma de infinitiv a verbelor
Originea verbelor
Verbe predicative/nepredicative
Verbe tranzitive/intranzitive
În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de exemplu a
alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte care, deși nu exprimă
acțiunea propriu-zisă îndeplinită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic.
Astfel, există verbe care exprimă existența sau starea (a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei
acțiuni exterioare (a primi, a auzi), o transformare (a crește, a dispărea) etc.
Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la rîndul lui provine
din latinescul verbum (cuvînt, verb). Romanii au preluat noțiunea din grecește, unde rhema avea
același sens.
Datorită importanței sale în comunicare, verbul este una dintre cele două părți de vorbire prezente în
toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi, inclusiv limba română, cele mai scurte
propoziții corecte gramatical și cu sens de sine stătător sunt cele care conțin un verb.[1]

Cuprins
 1Categorii de verbe
o 1.1Valență
o 1.2Predicativ
o 1.3Verbe auxiliare
o 1.4Verbe copulative
 2Flexiune în limba română
o 2.1Mod
 2.1.1Moduri personale
 2.1.1.1Forme verbale predicative
 2.1.2Moduri nepersonale
 2.1.2.1Forme verbale nepredicative
o 2.2Diateza
 3Note
 4Bibliografie
 5Legături externe

Categorii de verbe[modificare | modificare sursă]

Valență[modificare | modificare sursă]
Valența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează cîte conexiuni pot lega
verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența poate fi:
0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu interacționează cu
niciun alt obiect: "Plouă de două zile."
1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită de verbul a alerga are o
singură conexiune, și anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci."
2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atît de subiect cît și de
complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."
3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect, de
complementul direct și de complementul indirect: "Bunica îi spune nepotului povestea cu
ursul."
Predicativ[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Verb predicativ.
Verbele predicative (sau personale) sunt verbele la moduri predicative. Verbul
predicativ are întotdeauna funcția sintactică de predicat verbal.
Modurile predicative sunt:
Indicativ (se formează la toate timpurile). Exemplu: „Eu citesc”. Conjunctiv.
Exemplu: „Eu trebuie să citesc”. Condițional-optativ. Exemplu: „Eu aṣ
citi”. Imperativ (se formează numai în propoziții exclamative la persoana a doua
singular și plural). Exemplu: „Citește!”

Verbe auxiliare[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Verb auxiliar.
Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele
de mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:
În română: Spectacolul a fost superb, dar aș fi vrut să fie mai lung.
În engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care l-a
spart John?)
În franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé. (Invitații au
sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)
În japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna Suzuki s-a
îngrășat, dar se pare că nu vrea să i se spună.)
Verbe copulative[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Verb copulativ.
Când predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume
predicativ, cuvîntul de legătură dintre acesta și subiect se
numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un verb, numit în
această poziție verb copulativ. De exemplu, în propoziția "[...]
iubirea de moșie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.
Sunt verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a
rămâne, a părea, a însemna, a reprezenta.

Flexiune în limba
română[modificare | modificare sursă]
În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în
funcție de persoana, numărul și uneori genul subiectului. De
asemenea, prin conjugare, verbul își poate schimba forma în
funcție de alți parametri, precum timpul, modul, aspectul sau
diateza.
Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă,
din paradigma lor lipsind o parte din forme.
În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația
de la modul infinitiv în patru grupe, numite conjugări:

 conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea,[2] a

veghea;[3]
 conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a
cădea;
 conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a
cere, a merge;
 conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau -î: a citi, a fugi, a
coborî, a hotărî.
Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai
degrabă în scopuri didactice și are o valoare practică limitată.
Astfel, de exemplu, deși verbele a purta și a scurta se comportă
diferit în timpul conjugării — eu port, dar eu scurtez — asemănarea
formală a infinitivului le pune în aceeași grupă. Analiza detaliată a
fenomenelor morfologice duce la concluzia că verbele limbii
române se organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde
de tratarea verbelor rare ca excepții sau ca formînd grupe mici) și
că, dacă se ține cont de toate tipurile de alternanțe fonetice,
numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără a include verbele
neregulate.

Mod[modificare | modificare sursă]
 Articol principal: Mod (gramatică).
Modul este o categorie gramaticală, specifică verbului, care indică
raportarea la realitate a acțiunii sau a stării exprimate de verbul
respectiv. El este asociat cu alte categorii ale verbului,
ca timpul și aspectul.
Moduri personale[modificare | modificare sursă]
Forme verbale predicative[modificare | modificare sursă]
În limba română există cinci moduri personale. Aceste moduri
personale au rol numai de predicat.
Indicativ

 Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață

 Trecut:

 Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp

Am învățat, ai..., a..., am..., ați..., au învățat

 Imperfect - exprimă un proces trecut dar neterminat în momentul vorbirii

Învățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau

 Mai mult ca perfect - exprimă un proces trecut și încheiat înaintea altui proces

trecut și încheiat
Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră

 Perfect simplu - exprimă un proces trecut și încheiat momentan sau într-

un interval de timp delimitat
Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară

 Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța

 Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi
învățat
 Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să
învățăm, o să învățați, o să învețe
Condițional-optativ

 Prezent:

 Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat.

 M-aș duce dar n-am chef.
 Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
 Ți-aș da-o dar am pierdut-o.

 Perfect:

 Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat.

 M-aș fi dus dar n-aveam chef.
 Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
 Ți-aș fi dat-o dar am pierdut-o.
Imperativ. Modul imperativ este un mod personal
(predicativ) care exprimă o poruncă (imperativ își are
originea în latinescul „imperare”, care înseamnă a
porunci), un îndemn, o rugăminte sau un sfat:

 Pleacă!
 Scoală-te!
 Urmărește-i!
 Povestiți-ne!
Conjunctiv

 Prezent:

 Mi-aș dori să pot.

 Vrem ca tu să ne arăți.
 Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.

 Perfect:

 Mi-aș dori să fi putut.

 Voiam ca tu să ne fi arătat.
 Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.
Prezumtiv

 Prezent:

 Crezi că o fi acolo?

 Ne-or vedea dacă-l facem aici?
 S-or duce fără noi?

 Perfect:

 L-o fi mîncat?
 O fi fost în sală?
 O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.
Moduri
nepersonale[modificare | modificar
e sursă]
Forme verbale
nepredicative[modificare | modific
are sursă]
Formele verbale
nepredicative/nepersonale sînt uneori
considerate moduri împreună cu cele
personale, dar, din cauza unor
diferențe fundamentale în de natură
semantică, morfologică și sintactică, în
gramatica modernă sînt luate separat.
În limba română există patru forme
verbale nepredicative. Acestea nu au
rol de predicat.
Infinitiv

 Ți-am dat-o pentru a te ghida.

 A se păstra în loc răcoros și
uscat.
 A învăța bine o limbă străină
poate dura ani.
 Au luat-o fără a ști ce să facă cu
ea.
Participiu

 Pariul a fost mărit.
 Căsătoria ne va fi binecuvîntată.
 Hoții erau înconjurați.
 Cămășile au fost șifonate.
Gerunziu

 M-am încălțat în grabă, uitînd să

mă leg la șireturi.
 I-a enervat pe toți, netăcînd din
gură.
 M-am trezit, nemaiputînd dormi.
 Ne-am dus la piață gîndindu-ne la
ce să cumpărăm.
Supinul este o formă impersonală și
nepredicativă a verbului avînd în
general trăsături substantivale:

 Mersul pe jos este sănătos.

 Nu mă deranjează lătratul cîinilor.
 A răcit după atîta așteptat în
ploaie.
 Frigul nu mai este de suportat.
 Fumatul interzis!
Diateza[modificare | modificare
sursă]
Prin diateză se exprimă relația dintre
acțiune și participanții la aceasta:
agentul (cel care face acțiunea) și
pacientul (cel care suferă consecințele
acțiunii). În funcție de definiția exactă
a diatezei și de criteriile care decurg
din definiție, limba română are un
număr de diateze care variază între
două și șase. În toate analizele apar
diateza activă și cea pasivă, la care se
mai pot adăuga următoarele diateze:
reflexivă, impersonală, reciprocă și
dinamică. Gramatica limbii
române (Editura Academiei, 2005)
propune un sistem de trei diateze
aflate în două relații de opoziție: activă
vs pasivă și activă vs impersonală,
renunțînd astfel la diateza reflexivă.[4]
Exemple:

 Diateza activă în contrast cu cea

pasivă: Copiii au cules
cireșe. - Cireșele au fost culese
de copii.
 Diateza activă în contrast cu cea
impersonală: Salariații cîștigă
mult. - Se cîștigă mult.

Note[modificare | modificare
sursă]

1. ^ Ca fapt divers, este

remarcabilă creația literară Le
train de nulle part („Trenul de
nicăieri”) a lui Michel Dansel,
(publicată în 2004 sub
pseudonimul Michel Thaler), care
pe parcursul a 233 de pagini nu
conține niciun verb.
2. ^ Verbul a crea și altele care se
termină în hiatul ea aparțin de
conjugarea I.
3. ^ Verbul a veghea și altele care
se termină în -chea și -
ghea aparțin de conjugarea I.
Acest lucru este determinat de
procesele morfologice prin care
trec astfel de verbe.
4. ^ Gramatica limbii române, vol. I,
p. 480

Bibliografie[modificare | mo
dificare sursă]
 Academia Română, Gramatica
limbii române (coordonator Valeria
Guțu Romalo), Editura Academiei
Române, București, 2005
(capitolul despre verbe: Vol. I
„Cuvântul”, p. 323)
 Definiția verbului, la  DEX online
 en  Etimologia cuvîntului "verb",
la  American Heritage Dictionary
of the English Language

Legături
externe[modificare | modificar
e sursă]

 Verbix: program de conjugare de

verbe în multe limbi (Atenție,
unele verbe sînt conjugate greșit.)
 Conjugare verbe, flexionare și
deflexionare
 Conjugare verbe în mai multe
limbi, inclusiv limba română