Sunteți pe pagina 1din 12

Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

Facultatea de Educație Fizică și Sport


Catedra Kinetoterapie

Buzdugan Oleg

Caracterizarea Staticii - componentă de bază a biomecanicii

Conducător științific: Dorgan Viorel, dr. hab., prof. univ

Autor: Buzdugan Oleg

Chişinău,2020
Statica ca ramură a biomecanicii este strîns legată de studiul conservării poziția corpului
uman în spațiu și timp. Conceptul zonei de suport, coeficientul și unghiul de stabilitate, feluri de
echilibru (stabil, instabil, indiferent).
O eroare frecventă în biomecanica staticii este faptul că masa a unui corp este adesea
confundată cu greutate. Tuturor corpurilor le corespunde noţiunea de masă, masa unui corp
exprimîmd proprietăţile sale de inerţie.
Ea este invariabilă faţă de locul unde se află corpul, la pol sau la ecuator, la nivelul mării
sau la înălţime sau pe altă planetă.
Greutatea unui corp este de natură diferită, ea corespunde forţei cu care un corp este atras
de forţa de gravitaţie, într-un anumit loc.
Coeficientul de intensitate a gravitaţiei se notează cu g şi se măsoară în metri pe secundă
la pătrat (m.sec2).
Astfel la ecuator g = 9,78 m.sec2, la pol g = 9.83 m.sec2, pe lună g = 1.17 m.sec2 etc.
Forţa gravitaţională descrisă de Newton este cea mai importantă forţă care acţionează asupra
corpurilor în natură.
Corpul sau segmentele lui în mişcare trebuie să învingă greutatea corpului sau a
segmentelor respective, forţa gravitaţională care tinde să atragă corpul la pământ, inerţia,
presiunea atmosferică, rezistenţa mediului în care se face mişcarea, forţa de reacţie a suprafeţei
de sprijin, forţa de frecare, precum şi alte rezistenţe exterioare, cum ar fi greutăţile cu care se
încarcă corpul în mişcare.
De fapt toate aceste forţe externe enumerate mai sus şi care intervin în timpul mişcărilor,
rezultă din forţa gravitaţională.
Forţa gravitaţională acţionează întotdeauna vertical, de sus în jos atrăgând spre sol corpul
şi segmentele lui, cu tendinţa de a le imobiliza.
Forţele interne, ale organismului acţionează în sens invers, de jos în sus, cu mare consum
energetic pentru învingerea forţei gravitaţionale prin mişcare.
În statica exerciţiilor fizice la asigurarea poziţiilor corpului concură mai multe forţe care
se echilibrează reciproc, aceste forţe sunt fie forţe exterioare: gravitaţia, reazemul, presiunea
atmosferică, forţe de frecare, fie forţe interioare ca forţa musculară.
Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe care au acelaşi punct de aplicare (spre
exemplu centrul de greutate sau alt punct al corpului), ele se pot înlocui cu una singură denumită
forţa rezultantă, forţele înlocuite se numesc forţe componente.
Aflarea rezultantei este denumită compunerea forţelor, iar aflarea componentelor în cazul
în care cunoaştem numai rezultanta este descompunerea forţelor.

1
Centrul general de greutate al corpului (C.G.G.) care se mai numeşte şi centrul de masă
sau de inerţie este cel în care se întretaie rezultantele tuturor forţelor care acţionează asupra
corpului.
Cunoaşterea locului centrului general de greutate este necesară în studiul poziţiei corpului
pentru aprecierea condiţiilor de echilibru.
Determinarea centrelor de greutate ale segmentelor este o problemă foarte dificilă,
datorită greutăţii în determinarea masei acestor segmente pe viu.
Există procedee complicate care permit calcularea masei segmentelor corpului prin
măsurarea volumului diferitelor segmente sau prin echilibrarea lor în diferite poziţii.
După obţinerea prin calcule a centrelor de greutate segmentare, ele se trasează şi se
încorporează în masa segmentului, şi apoi se unesc printr-o dreaptă.
Centrul de greutate rezultat din cele două segmente-coapsă şi gambă, suma celor două
mase segmentare coapsa şi gamba, permit divizarea segmentului de dreapta în tot atâtea părţi.
Acest centru de greutate se poate apoi în continuare asocia cu alte centre de greutate
segmentare, şi din aproape în aproape se poate ajunge până la ultima determinare care
corespunde centrului de greutate al întregului corp (G) sau mai sugestiv C.G.G. (centrul general
de greutate).
Dificultatea determinării greutăţii precise a segmentelor, a făcut ca în practică să se
folosească determinarea greutăţii relative a acestora.
Astfel se consideră ca centrul de greutate al membrelor este situat pe axul longitudinal al
acestora mai aproape de articulaţia proximală datorită faptului că distribuţia ţesuturilor este
neuniformă, fiind mai voluminoasă către articulaţia proximală a segmentului de membru.
Centrul de greutate al trunchiului este situat pe linia care uneşte mijlocul axelor
transversale care trec prin articulaţiile scapulo humerale şi coxofemurale, la adulţii cu dezvoltare
medie, centrul de greutate al trunchiului se află la o distanţă de 0,44 faţă de linia biscapulară el
coboară la persoanele cu torace astenic şi abdomen voluminos. Centrul de greutate al capului se
află înapoia şeii turceşti.
Centrul general de greutate (C.G.G) al corpului omenesc în poziţia stând, braţele libere în
jos este situat în 56 – 57 % din cazuri în spaţiul cuprins între vertebrele S I – S II la adult şi a
vertebrei T7 – T8 la noul născut.
În plan sagital C.G.G este situat între sacru şi pubis, în funcţie de gradul de înclinare a
corpului înainte sau înapoi.
Planul sagital care trece prin C.G.G este situat mai la dreapta faţă de planul mediu sagital
al corpului, la marea majoritate a oamenilor, întrucât jumatatea dreaptă a corpului are o masă mai
mare cu 400g – 500 gr. decât cea stângă, datorită prezenţei ficatului, a dispoziţiei asimetrice a
2
organelor interne, precum şi a dezvoltării neuniforme a masei aparatului locomotor (membrul
superior şi inferior sunt mai dezvoltate în jumătatea dreaptă a corpului).
C.G.G îşi schimbă poziţia şi în funcţie de mişcările respiratorii în înspiraţie coboară şi de
cantitatea de lichide şi alimente introduse în stomac.
C.G.G a corpului omenesc se deplasează în aceeaşi direcţie cu deplasările pe care le face
omul, chiar numai mişcarea membrelor, astfel încât C.G.G se deplasează în sus de câte ori
ridicăm membrele superioare sau inferioare şi coboară, atunci când ele revin la poziţia iniţială.
Astfel, la săritura în înălţime ridicarea membrelor superioare şi a piciorului de atac prin
ducerea lor înainte, deplasează C.G.G în sus şi înainte, favorizând trecerea ştachetei.
Datorită acestor variaţii multiple ale C.G.G, poziţia precisă a acestuia nu se poate stabili
în schimb poate fi determinată traiectoria C.G.G în diferite mişcări, oricât de complexe precum şi
locul său în diferite poziţii: stând, șezând în sprijin, atârnat.
Determinarea C.G.G este o operaţie dificilă însă foarte necesară pentru studiul mecanicii
corpului omenesc.
Pentru aceasta, încă de multă vreme savanţii s-au preocupat şi au imaginat numeroase
metode de determinare a poziţiei sau a traiectoriei C.G.G.
Astfel, prima metodă datează din anul 1679 şi aparţine lui Borelli, şi se bazează pe
principiul echilibrării corpului pe o platformă.
De atunci au fost descrise numeroase metode, dintre care subliniem: metoda prezentată
de E. Willems şi P. Swalus de la “Universitatea din Leuven” care au prezentat la primul congres
de biomecanică de la Zurich (1967) o instalaţie electronică care permite citirea imediată fără
calcul a înălţimii C.G.G.
Primele determinări ale C.G.G din România au fost făcute de către E. Repciuc de la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, care a adaptat şi înbunătăţit o metodă pe care o folosim şi
noi în prezent, la facultăţile de educaţie fizică şi sport în procesul didactic şi de cercetare
ştiinţifică.
Pentru determinarea C.G.G prin metoda E. Repciuc, este nevoie de un cântar pentru
personae, o riglă antropometrică pentru măsurarea înălţimii corpului, o targă de lemn specială cu
lungimea de 2 m şi lăţimea de 0,5 m, prevăzută cu 2 suporţi metalici ascuţiţi la capete, un bloc
suport de lemn de aceeaşi înălţime cu platforma cântarului, astfel încât targa sprijinită pe cântar
şi pe blocul suport să fie perfect orizontală, situaţie în care se citeşte greutatea parţială a tărgii şi
se notează cu T.
a) Determinarea centrului de greutate prin metoda ponderilor parţiale.
b) Determinarea relaţiei dintre elementele care folosesc la aflarea C.G.G. (înalţimea
desupra solului).
3
Se culcă subiectul pe targă astfel încât să fie cu planetele tangente pe reazemul tărgii,
citim greutatea înregistrată de cântar care reprezintă suma greutăţilor parţiale ale tărgii şi
subiectului şi o notăm cu P.
Nu cunoaştem pe M, care este greutatea parţiala a corpului. El poate fi determinat din
relaţia P = M + T, iar M = P – T.
Ridicăm subiectul şi targa de pe cântar şi determinăm greutatea persoanei situate în
poziţie verticală pe cântar şi o notam cu G.
Cu aceste date putem calcula înalţimea C.G.G faţă de sol folosind ecuaţia: d = P – T /G, x
L (2 m lungimea tărgii), unde d este înalţimea C.G.G. a corpului.
Metoda se bazează pe faptul că greutatea G a corpului se descompune când corpul este
culcat orizontal pe targă, în două componente, care apasă asupra fiecăruia din capetele tărgii.
Intre G, L, F şi d există relaţii de proporţionalitate. Deci : G / L = F1/ d, de unde deducem
că d = F1 x L / G, dar F1 = M (greutatea parţială a corpului) şi prin înlocuire rezultă d = M x L /
G.
În această ultimă ecuaţie toate datele sunt cunoscute, deci se poate calcula d, adică
înalţimea C.G.G faţă de sol.
Determinarea C.G.G nu trebuie făcută numai în plan transversal (adică înalţimea sa faţă
de sol) ci şi în plan sagital (adică în poziţia sa la stânga sau la dreapta planului) şi în plan frontal
(adică poziţia sa mai ventrală sau mai dorsală).
Prin metoda de determinare a poziţiei C.G.G descrisă mai sus, aceasta poate fi aflată cu o
oarecare aproximaţie, există erori de 2-3% date de cântar (sensibilitatea limitată), targa (nu este
confecţionată din lemn perfect uniform), precum şi de mişcarea segmentelor corpului, etc.
Acestor factori de eroare li se mai adaugă şi variaţiile multiple ale înălţimii C.G.G
produse de masa corporală, poziţia corpului şi a segmentelor sale, momentul din zi când este
determinat (înainte sau după ingerarea de alimente), vârsta, sexul, etc. Astfel la copii C.G.G-ul
este situat mai sus decât la adulţi, la femei mai jos decât la bărbaţi.
Această poziţie a C.G.G. mult deasupra solului (în bazin în dreptul vertebrei S II)
produce la om o dificultate în timpul schimbărilor de direcţie. Acest neajuns lipseşte la animale
care au C.G.G aproape de sol.
Centrul volumului corpului (C .V.) este situat la întretăierea planurilor care împart corpul
în două jumătăţi egale.
El se foloseşte pentru studiile biomecanice la înotători şi poate fi considerat ca C.G.G al
volumului apei dislocate prin scufundarea corpului omenesc în apă şi care are forma identică cu
cea a corpului C. V este situat ceva mai sus decât C.G.G.

4
Centrul suprafeţei corpului Centrul suprafeţei corpului (C.S) - se obţine prin proiectarea
corpului pe o suprafaţă perpendiculară pe direcţia de mişcare.
In poziţia stând C.S este situat puţin deasupra C.G.G-ului. Determinarea C.S şi relaţia sa
faţă de C.G.G se folosesc în studiul mişcării corpului în aer (faza de zbor din sărituri, săritura cu
schiurile, etc) pentru menţinerea unei poziţii corespunzătoare a corpului în aer şi pentru o
aterizare bună.
Linia de gravitaţie (vericala C.G.G) – este verticala imaginară care trece prin C.G.G
Determinarea ei permite stabilirea factorilor care asigură echilibrul în principal cel antero-
posterior şi care defineşte noţiunile de cifoză şi hiperlordoză.
Această linie pleacă din mijlocul segmentului care leagă cele două tragusuri puţin
înaintea condililor occipitali.
Ea atinge curbura cervicală anterior, ceea ce explică tendinţa de cădere a capului spre
înainte şi necesitatea de contracţie permanentă a extensorilor capului, pe coloana cervicală pentru
a-l menţine în poziţia corectă.
Linia de gravitaţie (verticală C.G.G.) Ea trece înaintea coloanei toracale intersectează
vertebra L 2 şi trece posterior de ultimele vertebre lombare.
Apoi trece înaintea vertebrei S 2 posterior faţă de articulaţia coxo–femurală, anterior faţă
de genunchi şi se proiectează pe sol la nivelul articulaţiilor medio–tarsiene.
Această linie de gravitaţie permite stabilirea principalelor condiţii de echilibru în plan
sagital şi frontal al corpului omenesc.
Poligonul de sprijin, omul are un grad mare de adaptare la poziţia stând, ceea ce permite
eliberarea membrelor superioare pentru prehensiune şi lansări, lăsând membrelor inferioare rolul
de susţinere şi locomoţie.
Se poate afirma că poziţia stând reprezintă o adevarată homeostazie biomecanică pe care
activităţile sportive o vor putea influenţa.
Poziţia stând este aproape o poziţie de odihnă. Ea nu antrenează decât o slabă participare
musculară şi din acest punct de vedere este puţin obositoare.
Studiul ei începe prin sprijinul pe sol şi permite să definim poligonul de sprijin. Practic,
această suprafaţă de sprijin pe sol este cea care va delimita marginea zonelor de sprijin.
Această suprfaţă este înscrisă într-un triunghi isoscel. Poligonul de sprijin în ortostatism
Pentru ca poziţia să fie stabilă trebuie ca linia de gravitaţie care trece prin C.G.G să se proiecteze
pe mediana triunghiului deasupra articulaţiilor medio–tarsiene, deci puţin înintea articulaţiilor
tibio- tarsiene.
Unghiul de stabilitate este unghiul format de verticala C.G.G cu linia care uneşte
marginea bazei de sprijin.
5
Unghiul de stabilitate, deci stabilitatea în condiţiile echilibrului instabil este direct
proportional cu mărimea suprafeţei de sprijin şi invers proporţională cu înalţimea C.G.G faţă de
baza de sprijin.
Asfel în poziţia stând vertical, baza de sprijin este mică, iar înalţimea C.G.G este mare, la
poziţia şezând, baza de sprijin este mai mare, iar înalţimea C.G.G este mai mică. Teoretic,
unghiul de stabilitate este cu atât mai mare cu cât C.G.G–ul este situat mai jos, iar baza de sprijin
este mai mare.
Practic însă acest unghi nu are valoare absolută deoarece proiecţia C.G.G se deplasează
pe diversele puncte ale suprafeţei de sprijin.
Unghiul de stabilitate va fi altul, pentru aceeaşi poziţie în raport cu marginea bazei de
susţinere faţă de care se calculează (anterioară sau posterioară).
Echilibrul corpurilor, un corp este în echilibru atunci când punctul de sprijin sau de
susţinere şi centrul său de greutate se găsesc pe acceaşi verticală, când forţele care acţionează
asupra masei corpului se anulează.
Rezultanta tuturor forţelor care trec prin C.G.G trebuie să fie egale cu zero. Deci nu
trebuie să existe forţe care să provoace accelerarea lineară a C.G.G-ul al corpului şi nici
momente ale forţelor care să determine rotaţia corpului în jurul C.G.G- ului.
Menţinerea poziţiilor nu este posibilă fără menţinerea echilibrului omenesc, care rezultă
din intrarea în acţiune a reflexelor posturale. Din punct de vedere biomecanic şi conform legii
echilibrului, starea de echilibru se relizează atunci când proiecţia verticală a C.G.G al corpului
omenesc cade în interiorul bazei de susţinere.
Stabilitatea poziţiei este cu atât mai mare cu cât proiecţia centrului de greutate este mai
apropiată de centrul bazei de susţinere. Orice poziţie a corpului este rezultatul echilibrării foţtelor
care acţionează asupra lui. Pentru corpurile inerte, echilibrul este de trei feluri: stabil, instabil şi
indiferent.
La viețuitoare, deci şi la om nu există poziţii cu echilibru indiferent, există numai
echilibru stabil şi instabil.
Echilibrul stabil - există atunci când C.G.G al corpului se găseşte sub punctul de sprijin.
Exemplu: poziţia atârnat la bară fixă sau la inele.
Echilibru stabil Caracteristica principală a echilibrului stabil constă în faptul că la orice
deplasare a corpului din poziţia sa iniţială, iau naştere momente de forţă care readuc corpul la
poziţia de echilibru stabil.
Cu alte cuvinte, corpul pendulează şi revine la poziţia iniţială, greutatea corpului se
descompune în două componente: una îndreaptată, spre punctul de sprijin, iar cealaltă într-o
direcţie perpendiculară pe prima.
6
Echilibrul instabil Echilibrul instabil există ori de câte ori C.G.G se găseşte deasupra
suprafeţei de sprijin. Exemplele sunt foarte numeroase din activitatea de educaţie fizică şi sport :
poziţia stând, şezând în sprijin, etc.
Echilibru nestabil Caracteristica principală a acestui tip de echilibru constă în faptul că la
o modificare cât de mică a poziţiei, iau naştere momente de forţă care provoacă devierea
continuă a corpului şi căderea lui ; momentul acestor forţe creşte proporţional cu creşterea
devierii.
Deci, în toate cazurile de echilibru nestabil, momentele forţelor care iau naştere în caz de
dezechilibrare se opun reîntoarcerii corpului în poziţia iniţială, spre deosebire de poziţiile de
echilibru stabil, când momentele forţelor care iau naştere în caz de deviere, tind să readucă
corpul în poziţia iniţială.
La cea mai mică deviere a corpului faţă de poziţia de echilibru, greutatea lui nu mai trece
prin punctul de sprijin şi se descompune în două componente : pe direcţia punctului de sprijin şi
perpendiculară pe prima.
Componenta este anulată de rezistenţa punctului de sprijin, iar produce devierea corpului
faţă de poziţia iniţială. La poziţia de echilibru nestabil există numeroase variante, care imprimă
un grad mai mare sau mai mic de stabilitate, în condiţiile în care echilibrul general este nestabil.
Astfel poziţia stând verticală are un grad de stabilitate mai mic decât poziţia şezând, deci
ambele poziţii sunt în echilibru nestabil.
Gradul de stabilitate mai mare sau mai mic, în condiţiile echilibrului nestabil este
determinat de unghiul de stabilitate.
Echilibrul indiferent Echilibrul indiferent prezent numai la corpurile inerte se
caracterizează prin faptul că sprijinul coincide cu C.G.G sau se găseşte pe verticală acestuia. In
cazul echilibrului indiferent orice poziţie am imprima corpului, el rămâne în echilibru.
De exemplu un disc străbătut de un ax central poate fi învârtit şi rămâne constant în
echilibru sau o sferă pe un plan orizontal se află permanent în echilibru, indiferent de felul cum
ia contact cu planul.
Pârghia este cel mai simplu dispozitiv mecanic cu ajutorul căruia se pot transmite mişcări
în mod convenabil în ceea ce priveşte consumul de energie.
Oasele corpului formează pârghii, care sunt mobilizate de muşchi după toate regulile
mecanice ale parghiilor. Există totuşi unele particularităţi ale pârghiilor din corpul omenesc care
rezultă din specificul biologic al structurii şi funcţiilor organismului omenesc.
La o pârghie deosebim următoarele elemente : 1. Punctul de sprijin (O) în jurul căruia se
roteşte, 2. Punctul de rezistenţă (R) care trebuie învinsă, 3. Forţa activă (F) cu care se învinge
forţa de rezistenţă, 4. Braţul rezistenţei (OR) de la punctul de sprijin până la punctul de aplicare a
7
rezistenţei, 5. Braţul forţei (OF) de la punctul de sprijin până la punctul de aplicare a forţei
active.
După felul cum se grupează aceste elemente, pârghiile pot fi : a). pârghii de forţă, cu
ajutorul cărora economisim forţa, adică învingem o forţă de rezistenţă mai mare întrebuinţând o
forţă activă mai mică; b). pârghii de deplasare, cu ajutorul cărora economisim deplasarea însă cu
pierdere de forţă.
Din punct de vedere al fizicii avem trei grade de pârghii : 1. Pârghii de gradul I – cu
punct de sprijin situat între forţa de rezistenţă şi forţa activă; 2. Pârghii de gradul II – cu punctul
de sprijin situat la unul dintre capete şi forţa activă la celalalt capăt ; 3. Pârghii de gradul III – cu
punctul de sprijin situat la unul dintre capete şi forţa de rezistenţă la celalalt capat. 33 Se
recunosc astfel la pârghiile mecanice trei puncte de aplicare a forţelor : - punctul de sprijin (O),
- pun ctul rezistentei adica (R), - punctul de aplicare al fortei active (F).
Pârghiile - au deci două puncte în care se aplică forţele statice (O) şi (R) şi un punct în
care se aplică forţa activă (F). In pârghia de gradul I forţele activează în acelaşi sens în timp ce la
pârghiile de gradul II şi III, forţele lucrează în sens opus. Pârghiile de gradul I si II sunt pârghiile
de forţă, în timp ce pârghiile de gradul III sunt pârghii de deplasare.
Aplicarea forţelor pe pârghii crează momente de rotaţie faţă de punctul de sprijin. Astfel
o pârghie va fi în echilibru când momentul de rotaţie al forţei active este egal şi de sens opus cu
momentul de rotaţie al forţei de rezistenţă faţă de acelaşi punct.
Este cunoscut că la pârghiile de gradul III se pierde o parte din forţă, însă această pierdere
este compensată de o alungire a deplasării. Legea de aur a mecanicii se poate deci enunţa astfel :
«ce se pierde din forţă se câştigă în deplasare».
Aceste genuri de pârghii sunt în mecanică, dar mai ales în corpul omenesc şi se mai
numesc şi pârghii de viteză întrucât favorizează deplasările largi şi în viteză. Exemple de pârghii
în corpul omenesc: A). Pârghiile de gradul I. Sprijinul capului pe articulaţia atlanto – occipitală;
forţele active şi de rezistenţă sunt dispuse înainte şi înapoia 34 sprijinului. In acest caz braţul
forţei reprezentat prin distanţa de la inserţia muşchilor cefei până la articulaţia atlanto –
occipitală, este mai mic decât braţul rezistenţei.
De aceea musculatura cefei este mult mai dezvoltată decât musculatura ventrală a gâtului.
Pentru echilibrarea acestei pârghii, muşchii cefei mânuiesc un braţ de pârghie mai mic.
Tot pârghie de gradul I este şi în staţiunea bipedă la nivelul articulaţiei coxo-femurale cu
sprijinul în articulaţie şi aplicarea forţelor active ventral şi dorsal.
B). Pârghiile de gradul II : sunt contestate că ar exista în corpul omenesc.
După unii, o astfel de pârghie ar exista în articulaţia talocrurală, în poziţia stând pe
vârfuri în care sprijinul ar fi pe vârful degetelor şi capetele metatarsienelor.
8
Rezistenţa este reprezentată de greutatea corpului care apasă pe tibie şi talus, iar forţa
activă muşchiul, triceps sural care trage de calcaneu în sus.
C). Pârghiile de gradul III sunt cele mai numeroase în corpul uman. Exemplu : - flexia
coapsei pe bazin, - antebraţul în flexie pe braţ; - braţul în anteducţie în articulaţia umărului, -
gamba în flexie pe coapsă.
Datorită acestui fapt, omul poate executa mişcări ample de viteză şi de precizie.
Este adevărat că aceste pârghii lucrează cu pierdere de forţă, însă conform legii de aur a
mecanicii : «Ce se pierde din forţă se câştigă în deplasare».
O particularitate deosebită a pârghiilor de gradul III, o constituie faptul că pe lângă
pârghii de gradul III cu un singur punct de aplicare a forţei, (exemplu deltoidul pe humerus în
mişcarea de abducţie a braţului, există şi pârghii de gradul III cu două puncte de aplicare a forţei.
Exemplu : flexia gambei pe coapsă ce se face atât cu ischio– gambierii care mânuiesc un
braţ mic de forţă, cât şi cu tricepsul sural care mânuieşte un braţ lung de forţă).
Există şi pârghii de gradul III cu mai multe puncte de aplicare a forţei active, cum este la
mişcarea de flexie a antebraţului unde acţionează F1 – bicepsul, cu braţ scurt, F2– rotundul
pronator, cu un braţ mai lung, F3 – brahio-radialul, F4-flexorul carpului, F5- flexorii degetelor,
cu braţul din ce în ce mai lung.
Ce avantaj mecanic conferă această dispoziţie anatomică ? Flexorii cotului, carpului şi
degetelor Fiecare dintre cele cinci forţe active au momente de rotaţie diferite, care le dau
posibilitatea să intre în acţiunea de flexie succesivă şi să confere acestei mişcări de flexie pe
lângă rapiditate şi precizie foarte necesară mâinii omului.
O altă caracteristică a pârghiilor biologice constă în faptul că pe parcursul mişcărilor,
genul pârghiilor se poate schimba.
Astfel, în poziţia verticală, la nivelul articulaţiei coxo – femurale se stabileşte o pârghie
de gradul I.
Dacă din această poziţie efectuam o flexie a coapsei pe bazin, coapsa devine o pârghie de
gradul III cu punct de sprijin în articulaţia coxo – femurală.
Faptul că sensul pârghiilor se schimbă pe parcursul mişcărilor sau din trecerea de la o
poziţie la o mişcare, conferă omului posibilitatea efectuării unor mişcări suple, în viteză, iar la
nevoie să dezvolte şi forţă.
În concluzie aș vera să afirm că statica ca ramură a biomecanicii este strîns legată de
studiul conservării poziția corpului uman în spațiu și timp, o eroare frecventă în biomecanică
staticii este faptul că masa a unui corp este adesea confundată cu greutate ele ambele avînd un rol
foarte important în statică și în biomecanică însă dacă studiem corect legitățile statici în
biomecanică și legitățile anatomiei funcționale a aparatului locomotor putem face corect
9
diferența dintre masa a unui corp și greutatea lui ceia ce ne va juta corect să înțelegem statica ca
componență de bază a biomecanicii.

10
BIBLIOGRAFIE
1. „Elemente de anatomie și biomecanică a aparatului locomotor” Suport de curs.
2. „Biomecanica Generală” Emil Budescu. Iași 2013
3. „Biomecanică” Georgeta Nenciu. București 2012

11