EXPLICAȚII ALE FAMILIEI

Auguste Comte şi familia ca spaţiu de manifestare al forţei morale în societate

Forţa socială, cea care ţine laolaltă indivizii, care îi coagulează în cadrul societăţii şi a cărei
expresie este socialitatea are trei componente: forţa materială, forţa intelectuală şi cea morală. La
rândul său, natura umană este structurată pe trei dimensiuni simetrice, anume activitate, inteligenţă şi
sensibilitate. Corespondenţele între componentele sociabilităţii, pe de o parte, şi dimensiunile naturii
umane, pe de altă parte, constituie cele trei forme fundamentale de existenţă socială: proprietatea (care
traduce corespondenţa dintre forţa materială şi activitate), limbajul (materializat la confluenţa dintre
forţa intelectuală şi inteligenţă) şi familia (concretizarea corespondenţei dintre forţa afectivă şi
sentiment). Dintre acestea, cea mai importantă pentru înţelegerea constituţiei societăţii este familia. La
Comte, unitatea de bază a societăţii este familia şi nu individul (ca la iliuminişti, de pildă). Deşi autor
al unui sistem de filosofie pozitivă, Comte recuperează astfel dimensiunea comunitară - familială - a
omului, în defavoarea celei raţionale. Cu toate că, în formula legii preponderenţei sociale a forţei
materiale, el reia apăsat principiul conform căruia fenomenele cele mai nobile sunt subordonate
fenomenelor celor mai grosolane, prin teoria asupra familiei oferă calea de recuperare a sensibilităţii
ca modalitate structurantă a vieţii colective. Forţa materială se intelectualizează şi se moralizează
treptat, până la transfigurare, când manifestările morale sau intelectuale ajung la existenţe de sine
stătătoare. De altfel, atunci când se referă la religie ca modalitate sintetică de asigurare a statorniciei
societăţii, August Comte o defineşte ca “stare de deplină armonie a existenţei umane, individuale sau
colective, la care se poate ajunge atunci când toate părţile componente ale societăţii sunt perfect
coordonate“. În acest punct am încerca o ipoteză complementară teoriei comteiene, anume aceea a
autonomizării existenţei morale în paralel cu existenţa materială şi nu înglobată acesteia. Există voci,
mai ales dinspre etnologie sau antropologie care susţin că formele gândirii magice sau religioase s-au
dezvoltat concomitent sau chiar anterior structurilor materiale. Din acest punct de vedere, vom putea
pleda pentru existenţa unor trăsături morale ale organizărilor familiale încă din epoca preistorică.
Revenind la Comte, el spune că “prin familie, individul începe a ieşi din personalitatea sa şi
învaţă a trăi în celălalt”, baza organizării familiale fiind, aşadar, altruismul sau sociabilitatea primară.
Ca instituţie, familia se explică prin exercitarea autorităţii naturale, adică prin subordonarea sexelor
(în etapa de formare a familiei) şi a vârstelor (în etapa menţinerii familiei). Această structură a
autorităţii, deşi naturală, nu este exclusiv fizică, deoarece, chiar dacă putem vorbi despre o
superioritate fizică a bărbaţilor asupra femeilor sau a adulţilor asupra copiilor şi bătrânilor, aceasta nu
ar explica persistenţa grupului familial ca atare. Din punct de vedere biologic, femeia se află într-o
“stare de copil, îndepărtată de tipul ideal al rasei”, adică în inferioritate materială. În ceea ce priveşte
forţa intelectuală, ea este, de asemenea inferioară datorită proporţiei mai scăzute a activităţii cerebrale,
speculative. În schimb, “femeile sunt, în general, superioare bărbaţilor printr-o mai mare dezvoltare a
simpatiei şi sociabilităţii, dar le sunt inferioare în privinţa inteligenţei şi raţiunii. Astfel, funcţia lor în
familie şi deci în societate este de a modifica, prin exercitarea mai energică a instinctului social,
direcţia raţiunii prea reci sau prea grosolane a bărbatului.”
Femeia este, aşadar, agentul sensibilităţii şi ordinii în planul familial, iar bărbatul al
inteligenţei şi ordinii în planul istoric concret. Împreună, cele două categorii, afectul şi inteligenţa,
generează puterea spirituală care, în familie, este dominată de factorul afectiv, iar în societate de cel
raţional. Rostul puterii spirituale este de a regla viaţa interioară, de a solidariza indivizii, de a
consacra, modera şi limita puterea temporală. În anumite epoci, asimilate de Comte cu faza teologică
a dezvoltării societăţii, puterea spirituală domina chiar domniile temporale, ordinea socială, aşa cum
se mai întâmplă încă şi astăzi în anumit comunităţi tradiţionale, cum ar fi cele rurale. Într-un
asemenea orizont, divorţul, ca ruptură între cele două dimensiuni, masculină şi feminină, între forţa
spirituală şi cea materială, între familie şi societate, este similar spiritului anarhic, dezorganizării
sociale. În această concepţie, Comte face, însă, dovada unei diferenţieri prealabile, de natură, între
familie şi societate, aşa cum distinge forţa spirituală de cea materială sau afectivitatea de intelect.
Distanţarea între cele două forme de strucurare a socialului s-a produs însă relativ târziu în istoria
umanităţii, multă vreme familia suprapunându-se - ca structură, raţionalitate, funcţionare etc. -
societăţii globale ca atare. Chiar şi astăzi, în comunităţi ţărăneşti, religioase sau în orice grup care
păstrează o bază tradiţională de organizare, relaţiile sociale sunt asimilabile celor familiale.

Frederic Le Play şi abordarea monografică a familiei

În desfăşurarea cercetărilor de sociologie, mai ales în perioada marilor ambiţii pozitiviste ale
acestei discipline, preocuparea principală a fost găsirea unei metode cât mai exacte de descriere a
socialului. În acest curent s-a înscris şi şcoala Le Play, care a consacrat metoda monografică drept
fundamentală în cunoaşterea societăţii. Asemenea lui Auguste Comte, Frederic Le Play porneşte de la
familie în demersul său de cercetare, considerând că toate relaţiile sociale, politice, morale sau
economice ale unei societăţi pot fi regăsite şi în familie. Conform principiului omologiei structurale,
familia reproduce astfel toate caracteristicile empirice, substanţiale ale societăţii globale. În aplicarea
fără rezerve a acestui principiu al omologiei structurale între familie şi societate se poate regăsi, de
altfel, şi marea slăbiciune a sistemului lui Le Play. Altfel, însă, Le Play intuieşte importanţa
fundamentală a combaterii individualismului prin cultivarea formelor fundamentale de apartenenţă,
printre care şi familia. ”…Întinderea domeniului individual este mai degrabă una aparentă decât reală.
Pretutindeni unde individualismul devine preponderent în raporturile sociale, oamenii coboară rapid
înspre barbarie; acolo unde, dimpotrivă, societatea este în progres, indivizii caută cu insistenţă
legăturile familiei şi renunţă fără ezitare la independenţa autorizată prin rigoarea legii sau a naturii
lucrurilor.”
 Familia este, aşadar, unitatea socială elementară şi fundamentală; fundamentală fiind,
înseamnă că transformările ei conduc la transformarea “tipului social”, adică a societăţii. Pentru
evaluarea funcţionalităţii ei, Le Play recomandă, ca instrument de investigaţie asociat metodei
monografice, bugetul de familie, investit, astfel, cu puterea de analiză a întregii societăţi. Modurile
de asociere umană sunt clasificate pe trei niveluri: comunităţi (societăţile tradiţionale), corporaţii
(asociaţii cu rol moral sau social) şi asociaţii profesionale. Sistemul familial este cel mai puternic, aşa
cum se poate bănui, în cadrul organizărilor comunitare, tradiţionale, iar sistemele corporatist şi
asociativ sunt proprii societăţilor moderne. Familia este, într-un asemenea cadru conceptual, o
instituţie eminamente tradiţională.
Studiind structurile de rudenie în corelaţie cu starea sau tipul societăţii umane, Le Play
întreprinde o cercetare comparativă asupra a 45 de familii europene, de la societăţi pastorale,
seminomade (bakiri) până la familii tipice societăţilor occidentale, acoperind întreaga gamă a
organizărilor familiale, de la cele foarte stabile din estul şi sudul Europei până la cele instabile,
caracteristice mai ales, spune el, societăţii franceze în care Revoluţia a dizlocat tradiţia şi bazele
securităţii comunitare, determinând apariţia a trei fenomene principale: prăbuşirea comunităţii
paterne, ruperea legăturii între familie şi tradiţie şi afirmarea ideologiilor individualiste. Încercând să
ridice cercetarea la nivelul organizaţiilor ce depăţesc familia, cercetătorii şcolii au constatat
insuficienţa metodei monografice. De fapt, chiar la nivelul familiei există fenomene ce nu pot fi
analizate prin bugetul de venituri şi cheltuieli (funcţia morală, afectivă, etică etc.). Soluţia găsită la
acest impas a fost Nomenclatorul social, un soi de inventar al realităţii sociale ce avea pretenţia de a
epuiza, în categoriile sale, toate formele şi manifestările societăţii. Cele 25 de diviziuni urcau, gradual,
de la descrierea familiei (localizarea familiei, ocupaţiile familiale, proprietate etc.), la investigarea
vecinătăţii, parohiei, oraşului, provinciei, statului, societăţii şi chiar la raporturile cu societăţile
străine.
Complementar acestui inventar metodic, conceput de abatele Henri de Tourville, Edmond
Demolins a formulat teoria spaţiului fizic, în speţă a drumului ca factor cu influenţă deteminantă
asupra apariţiei unui tip specific de familie şi, deci, de societate. Spaţiul, fie că este stepă, tundră,
pădure, fiorduri sau câmpie, determină un anumit profil al ocupaţiilor specifice; aceste ocupaţii
determină, la rândul lor, adoptarea unuia din cele patru tipuri familiale principale: familia
patriarhală, familia tulpină (famille souche), familia particularistă şi familia instabilă.
Suprapunerea între harta spaţiilor şi cea a tipurilor familiale a dus teoreticienii şcolii Le Play la
postularea formulei de articulare a tipurilor sociale majore. Nu rasa, abilităţile biologice, ci locul sau
drumul parcurs şi tipul familial fac specificul unei populaţii.
Familia patriarhală este proprie populaţiilor de stepă şi de câmpie, a căror ocupaţie
principală este agricultura şi creşterea animalelor. În cadrul acestor familii, definitorie este exercitarea
autorităţii tradiţionale a tatălui nu numai asupra fiilor şi fiicelor sale biologice, ci şi asupra celorlalţi
membrii ai grupului de rudenie. Dincolo de rolul “procreator”, termenul de tată desemnează un titlu
ierarhic, o funcţie socială; echivalentul său este acela de patriarh (“cel mai bătrân tată”), poziţie care
reuneşte rolurile de magistrat suprem (el judecă pricinile şi pedepseşte membrii familiei), preot
(slujeşte altarul familial) şi regelui (conduce domeniul familial, administrează în regim de indiviziune
resursele, stabileşte alianţe şi asigură protecţia în faţa duşmanilor). Copiii depind întru totul de
comunitatea familială condusă de patriarh, astfel că situaţia lor economică, poziţia socială, sistemul
etico-moral căruia i se supun, religia pe care o respectă sunt definite în acest cadru. Familiile pe care,
la rândul lor, şi le vor întemeia, se vor subordona suveranităţii patriarhului până la înlocuirea acestuia
cu un alt membru al familiei. Într-un asemenea sistem familial în care toţi membrii, căsătoriţi sau
necăsătoriţi, sunt ţinuţi laolaltă, fie pentru a munci împreună, fie pentru a lupta împreună (pentru că,
pe lângă populaţiile agricole, cele care adoptă acest model familial sunt şi comunităţile războinice,
societăţile vendettei) este lesne de priceput că iniţiativa personală este subordonată riguros dominaţiei
conducătorului; simetrică acestei trăsături este aceea a lipsei responsabilităţii individuale: păcatul sau
greşeala unui membru aparţine întregii familii, este asumată şi trebuie ispăşită de aceasta ca atare.
Un subtip al familiei patriarhale mult discutat de Ed. Demolins este acela al familiei
patriarhale slăbite sau mixte. Acest tip este caracteristic mai ales societăţilor agrare sedentare, cum
sunt cele balcanice şi societatea ţărănească românească. În acest tip de familii, deşi tradiţia este la fel
de puternică în reglementarea vieţii grupului de rudenie ca şi în cele patriarhale, autoritatea tatălui (a
tipului “abrahamic” pur, după formula lui Ilie Bădescu) este limitată de autoritatea unui “consiliu” al
comunităţii familiale. Modelul discutat de sociologi este acela al familiei sârbeşti, zadruga. Capul
acesteia este numit gospodar (domatchin sau starchina; soţia sa se cheamă domatchitza); el
administrează bunurile familiei, o reprezintă în faţa străinilor, a instanţelor superioare, este
responsabil de bunăstarea membrilor familiei. Ascendentul său, dacă este acela al bătrâneţii este
ameninţat, însă, de scăderea forţei de muncă, la mare preţ în aceste societăţi agrare, în care subzistenţa
este asigurată prin trudă. Autoritatea patriarhului va fi, astfel, completată de aceea a altor membri ai
familiei, în principal a bărbaţilor în putere, cei care asigură resursele de hrană. Deşi autoritatea lor nu
mai este absolută, asemenea autorităţii monarhice cu care regimurile patriarhale sunt adesea asimilate,
bătrânii nu îşi pierd prestigiul; ei continuă să fie respectaţi în virtutea experienţei, adică a
înţelepciunii. Sursele prestigiului nu se schimbă, ci se diversifică: pe lângă vârstă, vrednicia este un
atribut al respectului în societăţile tradiţionale.
Familia tulpină este familia patriarhală, tradiţională, asupra căreia intervin agenţi disolutivi,
externi, cum ar fi urbanizarea, industrializarea. Mai curând decât un tip natural, ea constituie o soluţie,
în viziunea lui Frédéric Le Play, la destrămarea tipului patriarhal. Faţă de familia patriarhală se
deosebeşte prin aceea că descendenţii nu rămân împreună în aceeaşi gospodărie, şi uneori nici în
aceeaşi comunitate. Ei sunt liberi să plece, adesea chiar obligaţi la aceasta de puţinătatea resurselor
familiale, însă păstrează obligaţia de a menţine legătura permanentă cu familia de origine şi chiar de a
o susţine material. Acordarea “recunoaşterii” familiale unui membru plecat depinde de această
susţinere a familiei-matcă. Cel mai ”tipic” exemplu de instaurare a unui model familial tulpină este
cel întâlnit la populaţiile din teritorii necultivate sau neocupate încă: având mult spaţiu la dispoziţie,
tinerii se grăbesc să părăseacscă locuinţa părinţilor de îndată ce pot întruni capitalul necesar stabilirii
unei noi rezidenţe. Defrişarea le oferă acestor familii mijloacele de prosperitate şi de perpetuare.
Acestea sunt condiţiile întâlnite, de pildă, de pionierii stabiliţi în America de Nord şi care au asigurat
acestui stat timp de două secole o dezvoltare atât de accelerată.
Dezvoltarea socială este, în cazul societăţilor care oferă condiţii propice familiei-tulpină,
susţine Le Play, susţinută de dezvoltarea familială, începând cu cea demografică. Abundenţa spaţiului
determină un surplus al forţei de muncă ce îşi găseşte debuşeul în noi ocupaţii al căror obiectiv este
perfecţionarea materială, intelectuală şi morală a societăţii. În final, acest surplus demografic se va
îndrepta către noi zone de colonizare, emigraţia constantă fiind - susţine autorul - un simptom al
oricărei naţionalităţi aflate în progres. Deşi imaginată ca soluţie la sufocarea demografică din Europa
Occidentală, familia-tulpină şi-a creat spaţiu de afirmare în zone mai tradiţionale, cum ar fi Europa
centrală sau estică. Ilustrative sunt cazurile emigranţilor sârbi, unguri, polonezi, care îşi subordonează
veniturile personale administraţiei familiei de origine. Cei care refuzau acest suport material erau
excomunicaţi.
Conform tipologiei lui Frédéric Le Play, între cele două forme polare ale familiei - familia
patriarhală şi cea instabilă - se plasează, ca medie fericită sau cel puţin preferabilă, familia-tulpină. În
opinia autorului, această formulă familială contribuie la creşterea puterii statului şi la expansiunea
rasei. Ea satisface cele două direcţii principale ale umanităţii moderne, anume asocierea şi libertatea.
De asemenea, ea garantează interesul public deopotrivă cu cel individual: degrevează statul de povara
asistării sociale, care se transferă serviciului familial.
Familia particularistă, al treilea tip familial identificat de şcoala Le Play, este familia
occidentului european medieval şi modern. Ea este caracteristică mai ales societăţilor scandinave şi
anglo-saxone, iar zona de plăsmuire este Norvegia şi câmpia saxonă dintre Elba şi Rhin. Odin şi
caravanele sale de păstori au venit din Turkestan până în Baltica şi au trecut în Norvegia, parcurgând,
după cum spune Demolins, “drumul fiordurilor”. Acest drum a transformat tipul patriarhal de stepă în
tipul familiei particulariste. În zona fiordurilor, agricultura este posibilă numai pe terenurile care
despart munţii de ţărm. În consecinţă, regimul ocupaţiilor este unul mixt, care combină pescuitul cu
agricultura. Apare, ca formă de locuire, ferma individuală, denumită gaard, compusă din rezidenţa
familială şi clădirile de exploatare. Conform lui Demolins, “hof-ul german şi home-ul englez nu sunt
decât reproduceri ale acestui gaard norvegian”. Tinerele menaje din societatea suedeză tradiţională îşi
începeau, în general, viaţa familială prin a defrişa un colţ de pădure într-un astfel de fiord, construirea
unui adăpost şi a drumurilor de acces. Caracteristicile acestei gospodării sunt locuirea izolată (nu
există sate, ci ferme distanţate unele de altele) şi familia redusă la menajul simplu, compuse din
părinţi şi copiii necăsătoriţi. Tinerii căsătoriţi părăsesc gospodăria părinţilor pentru a-şi întemeia
propria familie, iar patrimoniul acestora este preluat doar de un singur descendent, fără a fi împărţit.
Poate fi înţeleasă şi ca un tip de familie tulpină, dar cu o influenţă mult diminuată a familiei de origine
asupra familiilor lăstar, căci în cadrul acestui sistem familial “particularul nu mai poate conta decât pe
sine însuşi. El se bazează pe propriile-i forţe şi pe iniţiativa personală.”
Familia instabilă a apărut în urma influenţei unui alt tip de spaţiu, anume pădurea. Ea
caracterizează unele societăţi europene moderne (inclusiv pe cea franceză). Trăsătura sa cea mai
importantă constă în educaţia nedirecţională pe care o oferă copiilor. Aceştia nu sunt nici orientaţi
spre preluarea şi respectul autorităţii şi tradiţiilor (ca în familia patriarhală), nici pregătiţi pentru o
creaţie independetă, ca în cazul familiei particulariste. Calitatea subordonării şi cea a iniţiativei sunt
egal absente şi, conform teoreticienilor Şcolii Le Play, individul, nepregătit, incapabil de orientare
devine “prada statelor şi guvernelor”. Locul familiei este luat de societate şi de viaţa publică. La fel ca
în pădurile triburilor de vânători din America de nord, în societatea în care predomină familia
instabilă vârsta tânără devine, în acest caz, superioară celor înaintate, graţie adaptabilităţii mai mari la
sistemele publice. De asemenea, prin procesul concurenţei, stimulat de limitarea mijloacelor de
existenţă, individualismul se accentuează şi duce la afirmarea spiritului anarhic. Dintr-un deficit de
solidaritate, acest tip de organizare familială lasă fără adăpost bătrânii, copiii, bolnavii. “Indivizii
conservă numai raporturile de rudenie absolut indispensabile pentru conservarea rasei” (F. Le Play,
L’Organisation de la famille).
Tipologia Şcolii Le Play este una din cele mai importante realizări din sociologie, în general
şi în special din sociologia familiei. Tipurile formulate conturează nu numai o hartă spaţială a tipurilor
ocupaţionale, sociale şi familiale dominante, ci conţin şi o posibilă hartă cronologică de evoluţie a
familiei, de la formele extinse, predominant patriarhale, până la cele instabile, caracteristice celor mai
moderne societăţi. Caracterizarea tipurilor face referire la trăsăturile cele mai importante prin care se
poate defini o structură familială, conţine elementele fundamentale ale unei discuţii generale asupra
familiei: distribuţia autorităţii, ierarhiile familiale, structurile de statusuri şi roluri, dimensiuni,
locuinţă, stabilitate/instabilitate etc. Cel mai important, însă, este că Le Play pleacă în formularea
teoriei sale asupra familiei de la premisa că, în pofida atacurilor la care poate fi supusă, familia este
una din temele majore de meditaţie: ea este ”poate singura instituţie care, considerată în elementele
sale esenţiale, nu a fost contestată formal în numele ştiinţei, justiţiei sau dreptului natural 1. Familia se
impune, în orice organizare obişnuită, într-un mod chiar mai imperios decât proprietatea. Consider,
aşadar, stabilit că, înşişi aceia care refuză să conceapă familia ca o creaţie directă a lui lui Dumnezeu,
trebuie să îi acorde măcar consecinţa necesară a legilor naturale pe care ea le instituie.” 2

1
Familia este, astăzi, contestată, atât din punctul de vedere al dreptului modern, care respinge supravieţuirea
cutumelor tradiţionale de moştenire, loialitate etc., cât şi din perspectiva drepturilor naturale ale individului, ce
vizează emanciparea acestuia de constrângerile vechilor cadre tradiţionale, şi a ştiinţei, care inovează alte şi noi
moduri de substituire a familiei şi a funcţiilor ei cu moduri ”profesionalizate” de asistenţă familială, socială sau
individuală.
2
În Frédéric Le Play, Textes Coisis par Louis Baudin. Cap. VI, ”La Famille”.