cuprins

CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI..............................................................2

CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA..............................................22
CURS 3. CICLUL CELULAR...............................................................................................37
CURS 4. ŢESUTURILE.........................................................................................................46
CURS 5. SÂNGELE................................................................................................................67
CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR..................................................................................78
6.1. SISTEMUL OSOS.......................................................................................................................... 78
6.2. ARTICULAŢIILE...........................................................................................................................107
6.3. SISTEMUL MUSCULAR...............................................................................................................110
CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA.................................................142
CURS 8. APARATUL CIRCULATOR.............................................................................. 151
8.1. Sanguin................................................................................................................................. 151
8.2 Sistemul circulator limfatic................................................................................................... 166
CURS 9. APARATUL DIGESTIV......................................................................................170
Morfologia şi anatomia aparatului digestiv............................................................................ 171
CURS 10. METABOLISMUL............................................................................................. 192
CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR)............................................................. 207
CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA..............................218
CURS 13. SISTEMUL NERVOS........................................................................................ 232
CURS 14. ANALIZATORII................................................................................................ 280
CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN................................................................................... 316
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................330

Page 1 of 330
 CURS 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI
1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei

2. Caracteristicile speciei umane

3. Planurile corpului uman

4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei

Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se
ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi
embriologia comparată.

Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia

microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau
antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia
microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi
include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor).

Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate
toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme
(digestiv, circulator, osos etc.)

Ramuri specializate ale anatomiei:

- anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor

- anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X
- biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular
- fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează
nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din
domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de
către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane

Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe
privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr

Page 2 of 330
inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de
comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de
adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât
noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de
cunoştinţele din trecut.

Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice:

1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta
face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de
dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate,
spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea
mişcărilor.
2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de locomoţie este
biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în forma de S a coloanei
vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele dintre aceste trăsături pot
cauza probleme clinice persoanelor în vârstă.

3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza lui
permiţînd numeroase mişcări.

4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat. Structura
anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac acest lucru posibil. La
articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus altfel faţă de poziţia patrupedă.

5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este
deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că, atunci cand
privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să percepem lumea
tridimensional.

În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza
fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte:

1.3. Planurile corpului uman

Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi
împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1):

- un plan sagital
- un plan frontal
- un plan transversal

Page 3 of 330
 Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul
sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi
egale.
Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în
faţă) şi posterioară (spre în spate).
Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei
cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi obţinute decât
prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu
imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.

Figura 1. Planurile de orientare ale corpului uman

Page 4 of 330
 1.4. Nomenclatura anatomică

Poziţia anatomică

Toţi termenii care descriu relaţia dintre diferitele părţi ale corpului, au ca punct de referinţă
poziţia anatomică. În poziţie anatomică, corpul este drept, picioarele sunt paralele între ele, lipite de
podea, ochii privesc spre înainte, iar braţele sunt situate pe langă corp, cu palmele orientate spre
înainte, perfect întinse (Fig. 2).

În tabelul de mai jos sunt prezentaţi o serie de termeni

direcţionali, pentru localizarea diferitelor organe unele faţă
de altele.

Figura 2. Poziţia anatomică a corpului

uman

Termenul Definiţia Exemple

Superior (cranial, Situat spre Toracele este

cefalic) regiunea cefalică superior abdo-

Page 5 of 330
 menului

Inferior (caudal) Opus regiunii Gâtul este inferior

cefalice capului

Anterior (ventral) Spre în faţă Sternul este

anterior inimii

Posterior (dorsal) Spre spate Rinichii sunt

situaţi posterior
intestinelor

Medial Spre linia Inima este situată

mediană a medial faţă de
corpului plămâni

Lateral Opus liniei Urechile sunt

mediane a situate lateral faţă
corpului de nas

Intern (profund) Opus suprafeţei Creierul este

corpului situat intern faţă
de craniu

Extern Spre suprafaţa Pielea este situată

(superficial) corpului extern faţă de
muşchi

Proximal Spre trunchi Genunchiul este

situat proximal
faţă de tars

Distal Îndepărtat de Palma este situată

trunchi distal faţă de cot

Page 6 of 330
 Figura 3. Termeni direcţionali în corpul uman

Regiunile corpului

Corpul uman este impărţit într-o serie de regiuni ce pot fi identificate la suprafaţa corpului (Fig. 7).
Regiunile mari ale corpului sunt:

- capul
- gâtul
- trunchiul
- membrele superioare
- membrele inferioare

Capul
- este împărţit în două regiuni:
o regiunea facială: include ochii, nasul şi gura
o regiunea craniană: acoperă şi protejează creierul.

Page 7 of 330
 Denumirea anumitor zone de la suprafaţa capului se poate baza pe denumirea organelor situate în
acele regiuni:

- regiunea orbitală (îin dreptul ochilor)

- regiunea nazală (în dreptul nasului)
- regiunea orală (în dreptul gurii)
- regiunea auriculară (în dreptul urechilor),
sau pe denumirea oaselor din acea zonă: ex. regiunea frontală (osul frontal), regiunea zigomatică
(osul zigomatic)

APTER 2

Gâtul
- face referire la regiunea cervicală, cea care susţine capul şi ii permite mobilitatea.

Trunchiul

Trunchiul sau torsul, reprezintă porţiunea din corp la care se ataşează gâtul şi membrele. Include:

- toracele
- abdomenul
- pelvisul
Toracele sau regiunea toracală, face referire la piept. Regiunea mamară a toracelui este cea
din jurul areolelor mamare, care la femeile mature din punct de vedere sexual cuprinde sânii.
Între cele două regiuni mamare se găseşte regiunea sternală. Subsoara este denumită fosa
axilară sau simplu, axilă, iar regiunea înconjurătoare se numeşte regiune axilară. Regiunea
vertebrală se extinde de-a lungul spatelui şi urmăreşte coloana vertebrală. În cutia toracică sunt
localizaţi plămânii şi inima. Anumite urme de la suprafaţa corpului sunt importante în
verificarea integrităţii acestor organe. Un medic trebuie să ştie, spre exemplu, unde pot fi cel
mai bine detectate valvele inimii şi unde se aud cel mai bine sunetele respiratorii. Axila este
importantă in examinarea unor ganglioni limfatici infectaţi.

Abdomenul este localizat sub torace. În centrul abdomenului se găseşte ombilicul (buricul).
Abdomenul a fost împărţit în 9 regiuni pentru a descrie localizarea organelor interne. Cele nouă regiuni
sunt prezentate in figura de mai jos, iar organele interne corespunzătoare sunt prezentate în tabelul de
mai jos (Fig. 4).

Regiunea Localizarea Organele interne

corespunzătoare
Hipocondrul drept Dreapta, în treimea superioară Vezica biliară, o parte din ficat şi
a abdomenului din rinichiul drept

Page 8 of 330
Epigastrul Central, în treimea superioară a O parte din ficat, stomacul,
abdomenului pancreasul şi duodenul

Hipocondrul stang Stânga, în treimea superioară a Splina, flexura splenică a

abdomenului colonului, o parte din rinichiul
stâng şi din intestinul subtire

Flancul lateral drept Dreapta, în treimea medie a Cecum, colonul ascendent,

abdomenului flexura hepatică a colonului, o
parte din rinichiul drept şi din
intestinul subtire

Regiunea ombilicală Central, în treimea medie a Jejunul, ileonul, o parte din

abdomenului duoden, din colon şi din rinichi şi
vasele sanguine abdominale
principale

Flancul lateral stâng Stânga, în treimea medie a Colonul descendent, portiuni din
abdomenului rinichiul stâng şi din intestinul
subtire

Regiunea inghinală dreaptă Dreapta, în treimea inferioară a Apendicele cecal, porţiuni din
abdomenului cecum şi intestinul subţire

Hipogastrul Central, în treimea inferioară a Vezica urinară, o parte din

abdomenului intestinul subţire şi colonul
sigmoid

Regiunea inghinală stângă Stânga, în treimea inferioară a Porţiuni din intestinul subţire,
abdomenului colonul descendent şi sigmoid

Page 9 of 330
 Fig. 4 Regiunile abdomenului

Împărţirea abdomenului în 4 cadrane este o practică clinică folosită pentru localizarea

durerii, a tumorilor şi a altor dereglări (Fig. 5).

Page 10 of 330
 Figura 5. Cadranele abdomenului

Pelvisul. Regiunea pelviană reprezintă partea inferioară a abdomenului. În această regiune se găsesc
alte subregiuni:

-pubiană (acoperită de păr la indivizii maturi din punct de vedere sexual)

-perineană (perineu, regiunea ce conţine organele sexuale externe şi orificiul anal)
-lombară (cunoscută şi sub denumirea de sale)
-sacrală (localizată mai jos, în această zonă se termină coloana vertebrală)
-muşchii laţi ai bazinului formează fesele sau regiunea gluteală. Această regiune este utilizată
pentru injecţiile subcutanate.
Membrul superior

Este anatomic împărţit în:

- umăr
- braţ
- antebraţ
- mână (palmă).
Umărul este regiunea cuprinsă între centura scapulară şi brat şi cuprinde articulaţia braţului la centură.
Umărul se mai numeşte şi regiunea deltoidă.

Regiunea cubitală este aria cuprinsă între braţ şi antebrat, care cuprinde articulaţia cotului. Fosa
cubitală este depresiunea porţiunii anterioare a regiunii cubitale. Este importantă pentru injecţiile
intravenoase si pentru prelevarea de sange.

Page 11 of 330
Mâna are 3 zone principale:

- carpul, ce contine oasele carpiene

- metacarpul, ce conţine oasele metacarpiene
- degetele, ce conţin falangele
Partea anterioară a mâinii se numeşte regiune palamară (palmă), iar partea posterioară a
mâinii se numeşte dosul mâinii.
Membrul inferior
Este anatomic impartit in:

- sold
- coapsă
- genunchi
- gambă
- picior
Coapsa se mai numeşte şi regiune femurală.

Genunchiul are 2 feţe: faţa anterioară (regiune patelară) şi faţa dorsală (fosa poplitee).

Gamba prezintă regiunea crurală anterioară şi posterioară. Anterior se găseşte fluierul piciorului, o
creastă proeminentă osoasă, care se întinde de-a lungul gambei.

Piciorul are 3 regiuni principale:

- tarsul, alcătuit din oasele tarsiene

- metatarsul, alcătuit din metatarsiene
- degetele, alcătuite din falange
Glezna reprezintă articulaţia dintre picior şi gambă. Călcâiul este situat posterior piciorului, iar talpa
piciorului este suprafaţa plantară. Dosul piciorului este orientat superior.

Cavităţile corpului (Fig. 8)

Cavităţile corpului sunt spaţii bine delimitate din interiorul corpului. Acestea conţin organe care sunt
protejate, delimitate şi susţinute de membrane asociate. Există 2 cavităţi principale ale corpului:

- cavitatea anterioară
- cavitatea posterioară
Cavitatea posterioară a corpului conţine creierul şi măduva spinării. Cavitatea anterioară a
corpului se formează, în timpul dezvoltării intrauterine, dintr-o cavitate a trunchiului numită
celom. Celomul este delimitat de o membrană care secretă un lichid lubrefiant. Pe parcursul
dezvoltării, celomul este impărţit de către diafragm, într-o cavitate superioară (cavitatea
toracică) şi una inferioara (cavitatea abdomeno-pelviană). Organele din celom sunt denumite
generic viscere sau organe viscerale. În cavitatea toracică sunt două cavităţi pleurale ce

Page 12 of 330
înconjoară plămânul drept şi stâng. Deasemenea există cavitatea pericardică, care înconjoară
inima. Spaţiul dintre cele două cavităţi pleurale se numeşte mediastin.
Cavitatea abdomeno-pelviană este formată din cavitatea abdominală, situată superior,
şi cavitatea pelviană, situată inferior. Cavitatea abdominală conţine stomacul, intestinul subţire,
intestinul gros, ficatul, vezica biliara, pancreasul, splina şi rinichii. Cavitatea pelviană este
ocupată de porţiunea terminală a intestinului gros, vezica urinară şi organele de reproducere
(uter, trompe uterine şi ovare la femeie, veziculele seminale şi prostata la barbat) (Fig. 9).
Cavităţile corpului au rolul de a delimita organe şi sisteme cu funcţii înrudite.
Majoritatea sistemului nervos ocupă cavitatea posterioară a corpului; principalele organe ale
sistemului respirator şi circulator se găsesc în cavitatea toracică; principalele organe ale
sistemului digestiv se găsesc în cavitatea abdominală; organele de reproducere se găsesc în
cavitatea pelviana. Aceste cavităţi nu doar adapostesc şi susţin diferitele organe, ci şi
compartimentează organele, astfel ca infecţiile şi bolile nu se pot răspândi dintr-un
compartiment în altul. Spre exemplu, pleurezia unuia din cei doi plămâni nu se transmite, de
obicei, şi celuilalt, iar afecţiunile apărute în cavitatea toracică sunt localizate de obicei la un
singur plămân.

Page 13 of 330
 reg. cefalică
reg. nazală reg. frontală
reg. orbitală
reg. orală
reg. zigomatică
reg. cervicală (gât) reg. mentală
umăr reg. sternală
reg. axilară reg. pectorală
reg. mamară reg. cubitală ant.
reg. brahială (fosa cubitală)

reg.
reg. inghinală
reg. abdominală
reg. coxală
reg. anterioară
brahială
reg. carpiană
reg. palmară
reg. digitală
reg. femurală reg. pubiană
reg. patelară

reg. crurală

anterioară

reg. tarsală (glezna)

reg. dorsală
a piciorului

Figura 7 A. Regiunile corpului – vedere anterioară

Page 14 of 330
 reg. cranială

reg. reg. occipitală

posterioară reg. cervicală
toracică posterioară
umăr
reg. vertebrală
(coloana vertebrală)
reg. brahială
reg. abdominală
reg. cubitală posterioară

reg. lombară
reg. sacrală
reg. gluteală
reg. dorsală palmei
reg. perineală
reg. femurală
fosa poplitee

reg. crurală
posterioară

regiune plantară

Figura 7 B. Regiunile corpului – vedere posterioară

Page 15 of 330
 În plus faţă de cavitatea anterioară şi posterioară a corpului, există o serie de alte
cavităţi mai mici, la nivelul capului. Cavitatea orală are rol principal în digestie şi rol secundar în
respiraţie. Conţine limba şi dinţii. Cavitatea nazală, care aparţine sistemului respirator, este
compartimentată în două spaţii de către septul nazal. Există deasemenea, două orbite care
adăpostesc, fiecare, câte un glob ocular şi muşchii extrinseci lui. Deasemenea, există 2 cavităţi
ale urechii mijlocii, ce conţin 3 oscioare cu rol în transmiterea sunetelor.

Figura 8. Cavităţile corpului

Page 16 of 330
 Figura 9. Cavitatea anterioară a corpului

Membranele corpului

Membranele corpului sunt alcatuite din straturi subţiri de ţesut epitelial şi conjunctiv care acoperă,
separă şi susţin organele interne.

Există două tipuri principale de membrane:

- membrane mucoase
- membrane seroase
Membranele mucoase secretă un fluid dens şi lipicios numit mucus. Mucusul lubrefiază şi protejează
organele în care este secretat. Membranele mucoase se găsesc în organele cavitare, în cavitătile sau
tuburile care intră şi ies din organism, cum ar fi cavităţile orală şi nazală, tuburile respiratorii, digestive,
genitale şi excretoare.

Membranele seroase se găsesc în cavitatea toracală şi abdomeno-pelviană şi acoperă viscerele,

secretând un lichid lubrefiant, numit lichid seros.

o pleura este o membrană seroasă asociată fiecărui plămân. Fiecare pleură (pleura
plamanului drept şi pleura plămânului stâng) este formată din două componente:
 foiţa viscerală: aderă la suprafaţa externă a plămânilor
 foiţa parietală: căptuşeşte cutia toracică şi diafragmul.

Page 17 of 330
 Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate pleurală. Astfel, fiecare plămân este
înconjurat de câte o cavitate pleurală proprie.

o Pericardul seros este membrana care acoperă inima:

 Pericardul visceral vine în contact direct cu inima
 Pericardul parietal vine în contact cu pericardul fibros
Spaţiul dintre cele două membrane se numeşte cavitate pericardică.

o Peritoneul sau membranele peritoneale reprezintă seroasele cavităţii abdominale:

 Peritoneul visceral acoperă viscerele abdominale
 Peritoneul parietal vine în contact cu peretele abdominal
Spaţiul dintre cele două foiţe se numeşte cavitate peritoneală. Micul şi marele epiploon
sunt pliuri ale peritoneului care pleacă de la stomac. Acestea depozitează grăsimi şi ţesut
conjunctiv lax, protejând viscerele. Unele organe, precum rinichii, suprarenalele şi
porţiunea mediană a pancresului nu sunt acoperite de peritoneu, şi se numesc
retroperitoneale. Mezenterele sunt pliuri duble ale peritoneului ce leagă peritoneul
visceral de cel parietal (Fig. 10).

1.5. Noţiuni generale privind formarea temenilor medicali

Termenii medicali se formează pornind de la rădăcina cuvântului şi prin adăugare de sufixe,

respectiv de prefixe. În tabelele de mai jos sunt prezentate o serie de rădăcini, sufixe şi prefixe ale
acestor termeni.

Page 18 of 330
Figura 10. Organele viscerale ale cavităţii abdomeno – pelviene şi membranele seroase
asociate

Page 19 of 330
 Rădăcina termenului Semnificaţia

Abdomeno Privind abdomenul

Angi/o Cu privire la vasele sanguine

artros Cu privire la articulaţii

cianos Albastru

Cit/o Cu privire la celulă

Derm/o Cu privire la piele

eritros Roşu

Gastr/o Cu privire la stomac

Glicos Glucide, zaharuri

Hepat/o Cu privire la ficat

Hist/o Cu privire la ţesuturi

Leuc/o Alb

Mamo Cu privire la sâni, glande mamare

Nefro Cu privire la rinichi

Neuro Cu privire la sistemul nervos

Osteo Cu privire la oase

fago Cu privire la hrănire

Pato Cu privire la boală

Rino Cu privire la nas

Page 20 of 330
 Prefixul Semnificaţia termenului

a/an fără, absent

acro extremitate

bradi încet

dia prin

dis dificil

endo interior

epi deasupra, peste

hiper peste normal

hipo sub normal

macro mare

micro mic

peri în jurul

tahi rapid

Sufixul Semnificaţia termenului

-algie Durere
-cite Celule
-ectomie (tomos – a tăia) Îndepărtarea chirurgicală a ...
-gramă Înregistrarea unor parametri
-grafie Procesul înregistrării
-logie (logos – cuvânt, ştiinţă) Studiul ...
-otomie Tăiere în ...
-ostomie Formarea unei deschizături, în mod chirurgical
-megalie mărire
-patie Boală
-fobie Teamă
-plastie Repararea chirurgicală a ...
-penie Scăderea sau reducerea ...
-scop Instrument de examinare
-ită Inflamaţia ...

Page 21 of 330
 CURS 2. ORGANIZAREA CORPULUI UMAN. CELULA.

2.1 Nivele de organizare ale corpului uman

2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare
2.3 Compoziţia chimică a celulei
2.4 Structura celulei
2.5 Ciclul celular şi diviziunea celulară

2.1 Nivele de organizare ale corpului uman (Fig. 11)

Nivelul celular

Celula reprezintă unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii. Omul este un organism
pluricelular alcătuit din 60 – 100 trilioane celule. Pentru a se menţine integritatea şi buna funcţionare a
organismului, funcţiile vitale, precum: metabolismul, creşterea, excitabilitatea, remanierea şi diviziunea,
trebuie să se desfăşoare corect, la nivel celular.

Celulele sunt compuse din atomi. Aceştia, la rândul lor, prin diverse legături chimice, formează
molecule. Anumite molecule sunt grupate caracteristic pentru a forma structuri funcţionale, numite
organite. Fiecare organit îndeplineşte o funcţie bine definită în celulă.

Organismul uman conţine multe tipuri de celule, fiecare specializată pentru o anumită funcţie.
Exemple de celule specializate: celulele osoase, celulele musculare, adipocitele, elementele figurate,
hepatocitele, celulele nervoase. Structura particulară a fiecărei celule este direct legată de funcţia ei.

Nivelul tisular

Ţesuturile sunt straturi sau grupări de celule asemănătoare, care îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Întregul organism este format din 4 tipuri principale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.
Un exemplu de ţesut este cel muscular prezent în inimă, a cărui funcţie este de a pompa sânge prin corp.
Stratul extern al pielii (epiderma) este un ţesut, deoarece este compus din celule asemănătoare care,
împreună, alcătuiesc un scut protector pentru corp. Histologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul
ţesuturilor.

Page 22 of 330
Nivelul organic

Un organ este o structură alcătuită din două sau mai multe tipuri de ţesuturi care îndeplineşte o
anumită funcţie. Organele variază mult în dimensiuni şi funcţie. Ex. inima, splina, pancreasul, ovarele,
pielea, oasele. Fiecare organ conţine, în general, un ţesut pricipal şi alte ţesuturi secundare. În stomac,
spre exemplu, mucoasa epitelială este considerată ţsutul primar deoarece funcţia de bază a stomacului
este secreţia şi absorbţia ce se realizează la acest nivel. Ţesuturile secundare ale stomacului sunt ţesutul
conjunctiv, nervos şi muscular.

Nivelul sistemic

Sistemele corpului constituie următorul nivel de organizare structurală. Un sistem este constituit
dintr-o varietate de organe, ce au funcţii similare sau înrudite. Ex. sistemul circulator, sistemul nervos,
sistemul digestiv, sistemul endocrin. Anumite organe pot participa la alcătuirea a două sisteme. Spre
exemplu, pancreasul funcţionează atât în sistemul digestiv, cât şi în cel endocrin. Toate sistemele
corpului sunt conectate şi funcţionează împreună, alcătuind organismul ca întreg.

2.2 Numărul, dimensiunile şi tipurile celulare

Organismul este o maşinărie extrem de complexă, în care baza este reprezentară de celule. Din
acest motiv, celula este considerată o unitate funcţională. Pentru ca organismul să funcţioneze normal,
celulele trebuie să – şi îndeplinească corect funcţiile. Pentru ca celulele să rămână în viaţă şi să-şi
desfăşoare normal activitatea, sunt necesare anumite condiţii. Fiecare celulă trebuie să aibă acces la
nutrienţi şi oxigen şi să fie capabilă să elimine reziduurile. În plus, trebuie menţinut, în permanenţă, un
mediu care să protejeze celula.

Celulele au fost observate acum mai bine de 300 de ani în urmă, de către cercetătorul englez Robert
Hooke. Utilizând un microscop primitiv, a examinat o bucăţică subţire de plută şi a observat o reţea de
pereţi celulari şi de cămăruţe. El le-a denumit celule, după asemănarea lor cu chiliile din mânăstiri.
Îmbunătăţirea microscoapelor a dus la noi date despre celule, culminând cu formularea teoriei celulare,
în 1838 şi în 1839 de către biologii germani Matthias Schleiden şi Theodor Schwann. Această teorie
susţine că toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule şi că celula este unitatea
structurală şi funcţională pentru toate organismele. Studiile acestor cercetători au dus la conturarea
unei noi discipline, numite citologie, care urmăreşte structurii şi funcţiilor celulei. Cunoaşterea nivelului

Page 23 of 330
celular este importantă pentru înţelegerea proceselor de bază ale organismului, respiraţia celulară,
sinteza proteinelor, mitoza şi meioza. O înţelegere a structurii celulare contribuie la clarificarea structurii
nivelelor superioare. Mai mult decât atât, multe dintre disfuncţionalităţile şi bolile organismului îşi au
originea la nivel celular.

Este uimitor cum dintr-o singură celulă, zigotul sau celula ou, sute de tipuri de celule apar, ajungând
la 60 – 100 trilioane celule care formează organismul adult. Celule variază mult, ca formă şi dimensiuni.
Cele mai mici celule sunt vizibile doar cu un microscop cu omputere foarte mare de focalizare. Chiar şi
cea mai mare celulă, ovulul, este de-abia vizibilă cu ochiul liber. Dimensiunea celulelor este măsuată în
micrometri (µm). 1 µm – 10-6 m. Ovulul are aproximativ 140 µm în diametru, în timp ce un eritrocit
(hematie) are 7,5 µm. Globulele albe au în medie 10 -12 µm în diametru. Pe de altă parte, unele celule,
deşi microscopice, pot fi foarte lungi. Un neuron poate ajunge la peste un metru lungime.

Forma iniţială a celulelor este sferică, după diferenţiere luând o altă formă caracteristică (fig. 12).
Pot fi:

 Aplatizate (pavimentoase)
 Ovale
 Fusiforme
 Stelate
 Prismatice
 Cubice etc.
Forma celulelor este adaptată funcţiei: globulele roşii discoidale sunt adaptate pentru
transportul gazelor. Forma neregulat ă a neuronilor creşte raportul suprafaţă/ volum, ce permite
trecerea influxului nervos.

Suprafaţa unor celulelor poate fi netedă, permiţând trecerea cu uşurinţă a substanţelor. Alte
celule prezintă o suprafaţă denivelată ce ajută la absorbţie. Privind forma şi dimensiunile celulelor, toate
prezintă modificări structurale pentru a servi funcţiei pe cae trebuie să o îndeplinească.

Pentru a înţelege structura şi funcţia, trebuie înţeleasă chimia corpului uman. Toate procesele
din organism se desfăşoară respectându-se principiile chimiei. Mai mult, disfuncţionalităţile din
organism au de multe ori, o bază chimică.

2.3 Compoziţia chimică a celulei

Page 24 of 330
 Elementele sunt cele mai simple substanţe chimice. Patru dintre elemente reprezintă cam 95%
din masa corpului (carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul). Alte elemente comune existente în orgnism
sunt: calciul, potasiu, sodiu, fosfor, magneziu şi sulf. Puţine dintre elemente se găsesc libere în organism,
majoritatea formează legături, alcătuind molecule. Unele molecule sunt alcătuite din atomi identici (O2),
altele sunt alcătuite din tipuri diferite de atomi (H2O).

Compuşii existenţi în organism se împart în 2 mari categorii: compuşi organici şi anorganici.

Compuşii organici sunt caracteristici organismelor vii şi sunt reprezentaţi de: proteine, glucide, lipide,
vitamine, acizi nucleici. Compuşii anorganici sunt prezenţi şi materia nevie şi sunt reprezentaţi de apă şi
săruri minerale (electroliţi).

Apa

Apa este compusul cel mai abundent prezent în celule şi în mediul extracelular. Apa este
prezentă, de cele mai multe ori, în corp, sub formă de soluţii, ea reprezentând solventul. Apa este un
solvent aproape universal, aproape toţi compuşii chimici putându-se dizolva în ea. În plus, are rolul de a
transporta diverşi metaboliţi prin membrana celulară sau dintr-o parte în alta a celulei. Apa contribuie la
termoreglare, absorbind sau eliberând căldură. O altă funcţie a apei este implicarea în diverse reacţii
enzimatice (hidroliza).

Electroliţii

Electroliţii sunt compuşi anorganici care se descompun în ioni în mediul apos, formând soluţii
capabile să permită trecerea curentului electric. Rolul electroliţilor este de a menţine constant pH
medului intern, deasemenea sunt implicaţi în transmiterea influxului nervos, în contracţia musculară.
Dezechilibre în balanţa electrolitică pot duce la crampe musculare, friabilitate osoasă, comă sau diabet.

Compuşii organici

Proteinele

Page 25 of 330
 Proteinele sunt compuşi organici alcătuiţi din aminoacizi. În structura proteinelor intră 20 de
aminocizi. Varietatea de combinaţii permite formarea unei anumite structuri şi a unui anumit mod de
funcţionare. Proteinele sunt cele mai abundente substanţe organice şi pot exista individuale sau
asociate acizilor nucleici (nucleoproteine), glucidelor (glicoproteine), lipidelor (lipoproteine) . Proteinele
îndeplinesc în organism diverse roluri: structural, enzimatic, de transport, în contracţia musculară, în
apărarea organismului.

Glucidele

Glucidele sunt compuşi organici care conţin în moleculă C, H şi O. Din această categorie fac parte
monozaharidele, dizaharidele şi polizaharidele. Principalul lor rol este cel energetic. Excesul de glucide
poate fi convertit în lipide.

Lipidele

Lipidele sunt a treia categorie mare de substanţe organice. Sunt insolubile în apă şi includ grăimi şi
subtanţe înrudite, precum colesterol, fosfolipide. Lipidele au rol structural şi energetic. Deasemenea
protejează şi izolează diverse organe. Fosfolipidele intră în structura membranei celulare.

2.4 Structura celulei

Oricât de mare ar fi diversitatea celulară, toate celulele au în comun o serie de structuri (fig. 13 ).
Pentru a descrie mai uşor celula, aceasta pote fi divizată în 3 părţi mari:

1. membrana
2. citoplasma
3. nucleul

1. Membrana celulară (Plama lema) (fig. 14)

- este alcătuită în principal din:
o proteine
o un dublu strat fosfolipidic
o colesterol
o carbohidrati
o alte lipide

Page 26 of 330
 Grosimea membranei este de aprox. 65 – 100 angstromi (Å). Structura membranei celulare nu
este pe deplin elucidată, dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul mozaicului fluid.
Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. În acest strat sunt inserate proteine
mari, globulare. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt solubil în apă (hidrofil) şi un capăt
solubil în grăsimi (hidrofob). Capătul care conţine fosfatul este hidrofil, iar cel care conţine acizii graşi
este hidrofob. Deoarece capetele hidrofobe sunt respinse de apă, dar se atrag între ele, au tendinţa
naturală de a se dispune în zona centrală a membranei, unele spre altele. Polii hidrofili constituie cele
două feţe ale membranei, în contact cu mediul intracelular şi extracelular. Stratul lipidic este
impermeabil pentru substanţele specific solubile în apă, cum ar fi ionii, glucoza sau ureea. În schimb,
substanţele solubile în grăsimi, precum oxigenul, dioxidul de carbon, alcoolul, pot pătrunde prin stratul
fosfolipidic, cu uşurinţă.

Colesterolul este tot de natură lipidică. Acesta determină gradul de permeabilitate (impermeabilitate) al
stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial.

Proteinele membranare se găsesc, multe dintre ele, însoţite de glucide. Se disting două categorii
mari de proteine, după modul de dispunere în membrană:

 proteine transmembranare (integrale)

 proteine periferice, ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei.
Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i), prin care moleculele
solubile în apă, inclusiv apa, pot străbate membrana. Aceste canale proteice permit trecerea
preferenţială a anumitor molecule. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi, transportând
substanţe care altfel nu pot străbate membrana. Uneori, transportă substanţele în sensul opus direcţiei
normale de difuziune (transportul activ, cu consum energetic). Altele se comportă ca şi enzime.
Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în apă, cum ar fi hormonii peptidici,
care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Prin interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi
(molecule care se ataşează receptorului), acesta suferă o modificare conformaţională. Modificarea
induce activarea regiunii interne a receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate
receptorului, care determină un anumit răspuns din partea celulei.

Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Acestea funcţionează, în majoritate, ca
enzime sau ca reglatori ai transportului membranar.

Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. Acestea se găsesc la

exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Deasemena contribuie la coeziunea celulelor.
Altele intră în structura unor receptori.

2. Citoplasma

Page 27 of 330
 a. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare. Conţine
dizolvate proteine, electroliţi şi glucoză. În citoplasmă se găsesc dispersate lipide neutre,
granule de glicogen şi organitele.
b. Organitele celulare:
→ cu membrană dublă: mitocondriile

→ cu membrană simplă: lizozomii, reticulul endoplamatic, aparatul Golgi, peroxizomii

→ lipsite de membrană: ribozomii, centrozomul

Mitocondriile

Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor, dar numărul lor variază de la mai
puţin de 100 la câteva mii, în funcţie de necesarul energetic al celulei. Au forma şi dimensiunea variabile:
globulară, elongată, filamentoasă. Structura de bază a mitocondriei (fig. 15) este reprezentată de o
membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei). Membrana are aceeşi structură ca şi
membrana celulară. Mebrana externă este netedă, cea internă invaginează creste mitocondriale.
Acestea prezintă ataşate numeroase enzime oxidative.

Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie. Aceste
enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor, în scopul oxidării nutrienţilor cu obţinere de
energie. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează mari cantittăţi de
energie) numite ATP (adenozin trifosfat). ATP-ul ste transportat apoi extramitocondrial pentru a elibera
energia de fiecare dată când este necesară. Mitocondriile se replică independent, de fiecare dată când
este nevoie de energie în plus în celulă. Acest lucru se datorează existenţei ADN-ului mitocondrial.

!!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul, nu şi în capul spermatozoidului, toate

mitocondriile se transmit pe cale maternă. Replicându-se independent de nucleu, ele se transmit
identic de la mamă. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se consideră că s-ar
transmite astfel.

Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă, prin respiraţia celulară.

Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea, endos – interior)

Reticulul endoplasmatic (fig. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne, răspândite
în citoplasmă. Aceste canalicule sunt interconectate. Pertele reticulului are aceeaşi structură ca şi
membrana celulară. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix, diferit de cel
extrareticular, însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă nucleul. Suprafaţa
pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori suprafaţa celulei.

Page 28 of 330
 Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. Deasemenea suprafaţa mare
permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. Deasemena are rol mecanic,
de susţinere a celulei.

Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:

 Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. 17)

 Reticul endoplasmatic neted - REn (fig. 18)
Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza proteinelor.
Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza unor lipide.

!!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe, cum ar fi alcoolul sau fenobarbitalul,
dezvoltă o toleranţă, astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari pentru a obţine efectul
iniţial. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat determină proliferarea reticulului
endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a organismului.

Aparatul Golgi (fig. 19 )

Aparatul Golgi este strâns legat de reticulul endoplasmatic. Este format din 4 sau mai multe
straturi de vezicule aplatizate din care se desprind alte vezicule sferice. Acest aparat este bine dezvoltat
în celulele secretoare (fig. 20). Aparatul Golgi funcţionează în dependenţă cu reticulul endoplasmatic
(fig. 21). Vezicule transportoare desprinse din reticul fuzionează cu aparatul Golgi. Substanţele
transportate sunt procesate de acest aparat şi formează lizozomi, vezicule secreatoare sau alte
componente.

Rolul aparatului este acela secretor şi de sinteză de carbohidraţi.

Lizozomii (fig. 22)

Lizozomii sunt vezicule sferice desprinse din aparatul Golgi şi dispesate apoi în citoplasmă.
Lizozomii conţin peste 40 de tipuri diferite de enzime, numite hidrolaze şi alcătuiesc un sistem digestiv al
celulei, ce permite degradarea structurilor celulare distruse, a particulelor încorporate de celulă şi a unor
bacterii. Membrana lizozomilor împiedică răaspândirea hidrolazelor prin celulă şi autoliza celulei.

Page 29 of 330
 !!! Atrofierea normală, sau reducerea mărimii uterului după naştere, se datorează activităţii
lizozomilor. La fel, regresia sânilor după perioada de alăptare se datorează aceloraşi organite.

!!! Unele boli se datorează funcţionării anormale a lizozomilor. Inflamarea dureroasă din
artritele reumatoide, de exemplu, are loc atunci când enzime lizozomale sunt eliberate în capsula
articulaţiilor şi iniţiază deigestia ţesutului înconjurător.

Peroxizomii

Peroxizomii sunt asemănători lizozomilor, dar diferă prin două aspecte. Se formează fie prin
replicare proprie, fie provin direct din reticulul endoplasmtic şi conţin oxidaze, ca enzime. Au rolul de a
degrada o serie de substanţe toxice pentru organism. Spre exemplu, cam jumătate din alcoolul
consumat de o persoană este detoxifiat de peroxizomii hepatocitelor.

Ribozomii (granulele lui Palade)

Ribozomii sunt orgnite lipsite de membrană celulară, prezenţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi
reticului endoplasmatic sau membranei externe a nucleului. Se formează în nucleoli. Au aspect sferic şi
sunt formaţi din 2 subunităţi ce conţin ARN ribozomal şi proteine. Au rolul de a sintetiza proteinele prin
legarea aminoacizilor conform informaţiei codificate în acizii nucleici.

Centrozomul (fig. 23)

Centrozomul este masă sferică lipsită de membrană, situată în apropierea nucleului. Este format
din 2 centrioli, perpendiculari unul faţă de altul. Fiecare centriol este alcătuit din tubuli de natură
proteică. Centrozomii sunt prezenţi doar în celulele care e divid. În timpul diviziunii centriolii se dispun
de o parte şi de alta a nucleului, formân fusul de diviziune. Neuronii nu au centrozom şi deci, nu se pot
divide.

Page 30 of 330
 3. Nucleul (fig. 24)

Este de obicei localizat central în celulă. În cazul adipocitelor, fibrelor musculare striate de tip
scheletic este împins spre periferie. Reprezintă cea mai mare componentă a celulei şi conţine materialul
genetic ce determină structura şi funcţiile celulei. Majoritatea celulelor conţin un singur nucleu. Unele
celule nu prezintă nucleu (hematia adultă), altele au 2 (hepatocitul), sau chiar mai mulţi (fibra musculară
striată de tip scheletic).

Nucleul este delimitat de o membrană dublă, poroasă. Porii sunt formaţi din proteine ce permit
trecerea selectivă a ARN-ului, a unor proteine şi a unor complexe ARN – proteine. În interiorul nucleului
se găseşte carioplasma ce conţine:

 Nucleolii: corpi sferici lipsiţi de membrană formaţi din ARN şi proteine cu rol în sinteza
ribozomilor.
 Cromatina este o masă cu aspectul unui ghem, formată din ADN, proteine şi mici cantităţi de
ARN şi diferiţi ioni. Cromatina reprezintă materialul genetic al celulei. Când o celulă se divide,
cromatina se spiralizează şi se condensează formân cromosomii. Fiecare cromosom poartă
mii de gene responsabile de caracterele organismului.
Rolul nucleului este de a depozita şi transmite informaţia genetică la descendenţi şi de a
controla activitatea întregii celule prin procesul de sinteză proteică.

Figura 11. Nivelele de organizare structurală din corpul uman

Page 31 of 330
Figura 12. Forma celulelor a. Neuronul; b. Celulă epitelială pavimentoasă; c. Celulă musculaă netedă; d. Celulă
musculaă striată de tip scheletic; e. Leucocit; f. Hematie;
g. Osteocit; h. Spermatozoid

Figura 13. Structura unei celule

Page 32 of 330
 Figura 14. Structura membranei celulare

Figura 15. Mitocondria a. Imagine la microscopul electronic

Page 33 of 330
 Figura 16. Reticulul endoplasmatic – imagine la microscopul electronic

Figura 17. Reticulul endoplasmatic rugos Figura 18. Reticulul endoplasmatic neted

Figura 19. Aparatul Golgi Figura 20. Aparatul Golgi în celulele secretoare

Page 34 of 330
Figura 21. Relaţia dintre reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi

Figura 22. Lizozomii

Page 35 of 330
Figura 23. Centrozomul cu centriolii

Figura 24. Nucleul

Page 36 of 330
 CURS 3. CICLUL CELULAR

Un ciclu celular constă în creşterea celulei şi diviziunea ei. Reprezintă perioada din momentul
apariţiei unei celule până în momentul formării altor două celule prin diviziunea ei. Ciclul celular prezintă
două etape mari: interfaza şi diviziunea. Diviziunea urmăreşte pe de o parte, creşterea organismului şi
înlocuirea celulelor distruse, iar pe de altă parte conservarea cantităţii de material genetic în
descendenţă. În funcţie de scopul urmărit, se disting două tipuri de diviziune: mitoza şi meioza.

Informaţia genetică este stocată în molecula de ADN. ADN-ul este un polimer format din unităţi de
bază numite nucleotide (fig. 25). O nucleotidă este formată din:

 O bază azotată:
o Purinică: adenina, guanina
o Pirimidinică: citozina, timina
 Zahărul: deoxiriboza
 Fosfatul
Nucleotidele sunt legate între ele prin intermediul fosfatului şi al zahărului formând o catenă.
ADN-ul este o moleculă bicatenară, cele două catene sunt legate între ele prin punţi de hidrogen între
bazele azotate de pe cele două catene. Structura ADN-ului este cea de dublu helix, catenele sunt
răsucite una în jurul celeilalte (fig. 26).

Cea mai mare cantitate a materialului genetic se găseşte în nucleu, unde formează cromatina.
Aceasta este formată din ADN şi proteine, care sunt implicate în stabilizarea cromatinei. În timpul
interfazei, materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină, care este laxă, iar în timpul diviziunii se
condensează formând cromosomii (cromatină = cromosomi).

Specia umană are informaţia genetică grupată în 23 perechi de cromosomi. Dintre aceştia, 22 de
perechi sunt autosomi şi 1 pereche sunt cromosomii specifici sexului (XX pentru femeie sau XY pentru
bărbat).

Structura unui cromosom este reprezentată mai jos:

În urma diviziunii celulare rezultă cromosomi monocromatidici, fiecare conţinând o singură moleculă de
ADN bicatenar. În timpul interfazei are loc dublarea cantităţii de ADN prin procesul de replicare (fig. 4).
Astfel vor rezulta cromosomi bicromatidici, fiecare conţinând 2 molecule de ADN, ca în fig de mai sus.

3.1 Mitoza

Mitoza este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele corpului şi are scopul de a realiza
creşterea organismului sau refacerea celulelor distruse.

Procesul se desfăşoară în 4 etape mari:

 Profaza
 Metafaza

Page 37 of 330
  Anafaza
 Telofaza

Profaza (fig. 29):

- Cromatina începe să se condenseze

- Membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege
- Centriolii încep să formeze fusul de diviziune
- Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici)

Metafaza (fig. 30):

- Cromosomii sunt bine individualizaţi (în această etapă pot fi studiaţi deoarece se observă foarte
clar cele 2 cromatide)
- Membrana nucleară a dispărut complet
- Cromosomii sunt dispuşi central formând placa ecuatorială (metafazică)

Anafaza (fig. 31):

- La începutul acestei etape cromosomii bicromatidici încep să se separe de la nivelul

centromerului şi devin monocromatidici
- La sfârşit cromosomii monocromatidici ajung la jumătatea distanţei dintre ecuator şi polii celulei

Telofaza (fig. 32):

- Cromosomii monocromatidici ajung la polii celulei

- Se formează membrana celulară care separă cele două celule nou formate
- Are loc citokineza (separarea celorlalte organite celulare)

3.2 Meioza

Este procesul de diviziune care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. Are
ca rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din cantitatea de material genetic,
23 cromosomi). Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de material
genetic constantă în descendenţă

(23 cromosomi materni + 23 cromosomi paterni = 46 cromosomi) (fig. 35).

Are 2 etape mari:

o Etapa reducţională (fig. 33):

 Profaza I

Page 38 of 330
  Metaza I
 Anafaza I
 Telofaza I

o Etapa equaţională (fig. 34):

 Profaza II
 Metafaza II
 Anafaza II
 Telofaza II
În meioză intră cromosomi bicromatidici (46 cromosomi). Etapa reducţională se finalizează cu
obţinerea a 23 cromosomi bicromatidici.

Profaza I:

– Este mai lungă decât profaza mitozei

– În plus faţă de evenimentele din profaza metafazei are loc gruparea cromosomilor omologi,
paterni şi materni, în tetrade formând 23 de perechi de cromosomi.

– În această etapă are loc şi crossing - over-ul (schimbul reciproc de gene între cromozomii
omologi)
Metafaza I:

– Tetradele se dispun la mijlocul celulei formând placa metafazică

Anafaza I:

– Are loc separarea cromosomilor omologi şi migrarea lor spre polii celulei.

– Migrează cromosomi întregi, bicromatidici, 23 spre un pol şi 23 spre celălalt pol

Telofaza I:

– Cromosomii bicromatidici ajung la polii celulei

– Are loc separarea celorlalte componente celulare şi individualizarea celor două celule nou
formate
După etapa reducţională urmează o scurtă interfază, în care nu se mai dublează materialul genetic.
Etapa equaţională se desfăşoară ca o mitoză obişnuită, singura diferenţă fiind aceea că se obţin 23
cromosomi monocromatidici în loc de 46. Celulele rezultate în urma diviziunii sunt ovulele, respectiv
spermatozoizii. Ovulele conţin toate 22 + X cromosomi, iar spermatozoizii conţin 22+X sau 22+Y
cromosomi.

Materialul genetic, în afară de a se transmite (prin replicare) la descendenţi, are rolul de a controla
activitatea celulei prin sinteză proteică.

Page 39 of 330
3.3 Sinteza proteinelor (fig. 36) are loc în 2 etape mari:

 Transcripţia
 Translaţia
Transcripţia (fig. 37) are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din ADN, pe bază de
complementaritate, în ARN-ul mesager. Acesta, după maturare, părăseşte nucleul şi ajunge în
citoplasmă, la nivelul ribozomilor. Pentru a se forma proteine este nevoie de aminoacizi, care se leagă
între ei prin legături peptidice.

Translaţia (fig. 38) constă în exprimarea informaţiei din ARN-ul mesager. Astfel 3 nucleotide din
ARN (ADN) formează un codon. Un codon codifică un anumit aminoacid. În citoplasmă există ARN de
transport care conţine 3 nucleotide complementare cu un anumit codon din ARN mesager. ARN de
transport leagă specific un aminoacid şi-l transportă la nivelul ribozomilor, unde se fixează de secvenţa
complementară de ARN measager. Următorul ARN de transport se va prinde în continuarea primului şi
între aminoacizii transportaţi se vor forma legături peptidice, după care ARN de transport se desprinde.
Procesul se repetă până ce se termină catena de ARN mesager. La sfârşit rezultă un lanţ peptidic care se
va împacheta într-un anumit fel formând o proteină. Proteinele sunt sintetizate în funcţie de necesarul
celulei şi în permanenţă are loc un control al sintezei prin diverse mecanisme chimice.

Figura 25. Structura deoxiribonucleotidei

Page 40 of 330
Figura 26. Structura dublu helix a ADN-ului Figura 27. Structura cromosomului bicromatidic

Page 41 of 330
Figura 28 Replicarea ADN-ului

Figura 29 Profaza

Figura 30 Metafaza

Page 42 of 330
 Figura 31 Anafaza

Figura 32 Telofaza

Figura 33 Etapa reducţională: profaza I, metafaza I, Figura 34 Etapa equaţională

anafaza I, telofaza I

Page 43 of 330
Figura 35. Meioza şi fecundaţia

Page 44 of 330
 Figura 36 Sinteza proteinelor

Figura 37 Transcripţia

Figura 38 Transcripţia şi translaţia

Page 45 of 330
 CURS 4. ŢESUTURILE

- Sunt alcătuite din celule care au aproximativ aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.
- Există 4 tipuri fundamentale de ţesuturi:
4.1 Epitelial
4.2 Conjunctiv
4.3 Muscular
4.4 Nervos

4.1 Ţesutul epitelial

- Este format din celule strâns unite între ele prin substanţă fundamentală.
- Celulele sunt dispuse pe o membrană bazală
- Ţesutul este nevascularizat, hrănirea se face prin difuzie, pe baza ţesutului conjunctiv lax
situat sub membrana bazală.
- Ţesuturile epiteliale formează cu ţesutul conjunctiv o unitate funcţională
- După rolul pe care-l îndeplinesc în organism, epiteliile se clasifică în:
1. Epitelii de acoperire:
a. Unistratificate:
i. Pavimentos: pleură, periard, peritoneu, endoteliul vaselor
sanguine şi limfatice (fig. 39)
ii. Cubic: tubul contort distal al nefronului (fig. 40)
iii. Columnar (prismatic):
 Cu cili: trompele uterine (fig. 41)
 Cu microvili: epiteliul tubului digestiv de la
stomac la rect (fig. 42)
b. Pseudounistratificate: este un epiteliu unistratificat, la care nucleii
celulelor sunt situaţi la nivele diferite şi creează efectul de
pluristratificat: mucoasa traheei şi a bronhiilor principale (fig. 43)
c. Pluristratificate:
i. Pavimentos:
 Cheratinizat: epiderma
 Necheratinizat: mucoasa bucală, faringiană,
vaginală (fig. 44)
ii. Cubic: canalele mari de secreţie ale glandelor salivare,
mamare, sudoripare (fig. 45)
iii. Prismatic: canalele mari de secreţie ale unor glande
salivare, uretra peniană

Page 46 of 330
 d. De tranziţie (uroteliu): este un epiteliu de acoperire la care
numărul de straturi variază: vezica urinară, căile urinare. Atunci
când vezica urinară este plină numărul de straturi scade, iar când
este goală, numărul de straturi creşte (fig. 46).

2. Epitelii glandulare: intră în alcătuirea glandelor, alături de ţesut conjunctiv, vase de

sânge şi nervi.
Glandele sunt de 3 tipuri mari:
 Glande exocrine: îşi varsă produsul de secreţie printr-un canal. Prezintă:
o O porţiune secretorie (adenomer)
o Un canal de secreţie (duct)

După forma părţii secretorii pot fi:

o Tubuloase
o Acinoase

Tipuri morfologice de glande exocrine (fig. 47):

 Simple:
o Tubulare: glandele Liberkuhn din mucoasa intestinală
o Acinoase: glandele sebacee
 Compuse:
o Tubulare: glandele Brunner din duoden
o Acinoase: glandele mamare
o Tubulo-acinoase: glandele salivare

După mecanismul de excreţie, glandele pot fi (fig. 48):

- Merocrine: produsul de secreţie este eliminat fără distrugerea celulelor secretoare:

pancreasul exocrin
- Holocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea completă a celulei secretoare:
glandele sebacee
- Apocrine: produsul de secreţie se elimină prin distrugerea polului apical al celulei:
glandele mamare
 Glandele endocrine: elimină produsul de secreţie direct în sânge. După
structură, pot fi:
o Foliculare (tiroida)
o Sub formă de cordoane: pancreasul endocrin
 Glandele mixte: prezintă şi parte endocrină şi parte exocrină: pancreasul,
ovarul, testiculul

Page 47 of 330
 4. Epiteliile senzoriale: sunt formate din celule specializate pentru captarea stimulilor şi
transformarea lor în impuls nervos, transmis mai departe prin dendritele neuronilor cu care vin
în contact: celulele senzoriale auditive, vestibulare, gustative

4.2 Ţesutul conjunctiv

- Este alcătuit din:

 Substanţă fundamentală
 Celule conjunctive
 Fibre: elastice, de colagen, de reticulină

După tipul de substanţă fundamentală, se disting 4 tipuri principale de ţesut conjuncti:

1) Ţesutul conjunctiv moale: substanţa fundamentală are o consistenţă moale.

a. Ţesutul conjunctiv lax: celulele, substanţa fundamentală şi fibrele se găsesc
aproximativ în cantitate egală. Ţesutul conjunctiv lax însoţeşte epiteliile.
b. Ţesutul conjunctiv fibros: predomină fibrele elestice şi de colagen: fascii,
aponevroze, tendoane (fig. 49 şi 50)
c. Ţesutul conjunctiv reticular (fig. 51): predomină fibrele de reticulină şi
reticulocitele. Ţesutul alcătuieşte matricea (cu aspect de reţea) a organelor
hematopoietice (care produc elementele figurate) şi limfopoietice (care produc
limfocitele): splină, măduva roşie hematogenă.
d. Ţesutul conjunctiv adipos (fig. 52): predomină adipocitele (celule care
depozitează lipide): în jurul rinichilor, suprarenalelor, în hipoderm
e. Ţesutul conjunctiv elastic (fig. 53): predomină fibrele elastice: tunica internă a
arterelor
2) Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos)
- Substanţa fundamentală: condrina (de natură proteică) impregnată cu săruri de calciu şi
sodiu
- Fibre de colagen şi elastice
- Celule cartilaginoase:
 Condroblaste (celule tinere)
 Condrocite (celule adulte) care se găsesc în cavităţi numite condroplaste
- Este avascularizat, hrănirea se face prin difuzie pe baza pericondrului, membrană ce
înconjoară cartilajul
- Se clasifică în 3 categorii:
 Hialin (substanţa fundamentală are aspect sticlos): capetele
articulare ale oaselor, laringe, trahee, cartilaje costale (fig. 54)

Page 48 of 330
  Elastic (predomină fibrele elastice): epiglotă, pavilionul urechii,
aripile nasului (fig. 55)
 Fibros: predomină fibrele de colagen: discurile intervertebrale,
simfiza pubiană (fig. 56)
3) Ţesutul conjunctiv dur (osos)
- Substanţa fundamentală: oseina (proteină) impregantă cu săruri de calciu şi fosfor
- Fibre de colagen
- Celule: osteoblaste (celulele tinere), osteocite (celulele mature prezente în osteoplaste)
şi osteoclaste (celule cu echipament enzimatic bogat ce intervin în remanierea osoasă)
Ţesutul osos se clasifică în două categorii mari:
 Compact: este format din unităţi morfologice numite osteoane sau sisteme
Havers. Sistemele havers sunt alcătuite ca în fig. 57. Ex. diafiza oaselor lungi,
lama externă a oaselor late şi scurte
 Spongios: este format din trabecule, care delimitează areole cu măduvă roşie
hematogenă. Trabeculele sunt formate din straturi de lamele osoase care nu
formeazaă osteoane. Ex. interiorul epifizelor oaselor lungi şi lama internă a
oaselor late şi scurte.

4.3 Ţesutul muscular

- intră în alcătuirea muşchilor

- prezintă proteine contractile (actina şi miozina) implicate în contracţia musculară şi
grupate în organite specifice acestui ţesut: miofibrile
- Se clasifică în:
 Ţesutul muscular striat:
o Scheletic
o Cardiac
 Ţesutul muscular neted:
o Visceral
o Multiunitar

Ţesutul muscular striat de tip scheletic

- Este prezent în muşchii scheletici
- Este format din fibre plurinucleate (fig. 58)
- Reticulul endoplasmatic este foarte bine dezvoltat sub formă de tuburi T şi este
implicat în transportul ionilor de Ca.
- Viteza de contracţie este mare
- Durata contracţiei este mică
- Structura miofibrilei (fig. 59, 60 şi 61):

Page 49 of 330
 o Disc clar (izotrop)
 Central: membrana Z, care străbate transversal toată fibra
 Miofilamente de actină, subţiri
o Disc întunecat (anizotrop)
 Capetele miofilamentelor de actină
 Miofilamentele de miozină, groase, dispuse central
 Banda H (stria Hensen), localizată central este mai dechisă la
culoare şi reprezintă zona formată doar din din miofilamente de
miozină
- Unitatea funcţională a miofibrilei este sarcomerul. Acesta reprezintă porţiunea
cuprinsă între 2 membrane Z succesive.
- În timpul contracţiei, miofilamentele de miozină se cuplează cu cele de actină, în
prezenţa ionilor de calciu, determinând scurtarea sarcomerelor şi apropierea
membranelor Z

Ţesutul muscular striat de tip cardiac (fig. 62)

- Intră în alcătuirea miocardului

- Fibrele sunt unicelulare
- Miofibrilele sunt organizate în sarcomere
- Fibrele comunică între ele prin intermediul striilor scalariforme (discurilor intercalare)
- Viteza de contracţie este medie
- Durata contracţiei este medie
- Muşchiul inimii se contractă independent de informaţiile venite de la nivelul sistemului
nervos, proprietate numită automatism cardiac şi se datorează existenţei unui ţesut
excito-conductor nodal format din fibre musculare cardiace modificate

Ţesutul muscular neted

- Este format din fibre unicelulare

- Au aspect fusiform
- Miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere
- Viteza de contracţie este mică
- Durata contracţiei este mare
- Este de două tipuri:
o Visceral (fig. 63): prezent în organele viscerale (tub digestiv, vezica urinară, căile
respiratorii, tunica medie a vaselor sanguine). O fibră nervoasă inervează mai
multe fibre musculare

Page 50 of 330
 o Multiunitar: muşchiul erector al firului de păr, fibrele circulare şi radiare ale
irisului, muşchiul ciliar. Fiecare fibră musculară este inervată de câte o fibră
nervoasă

4.4 Ţesutul nervos (fig. 64)

- Este alcătuit din:

o Celule nervoase (neuroni)
o Celule de susţinere (nevroglii, celule gliale)
Neuronul
Alcătuire (fig. 65):
o Corp celular:
 Neurilema
 Neuroplasma
 Neurofibrile
 Corpii tigroizi (corpusculii Nissl) – mase dense de reticul
endoplasmatic rugos
 Organite nespecifice
 Lipseşte centrozomul (neuronul nu se divide)
o Prelungiri nervoase:
 Dendrite (dendros – copac): prelungiri multiple, care conduc
impulsul nervos aferent, centriped, celuliped (dinspre exterior
spre corpu celular)
 Axon: prelungire unică, care conduce impulsul nervos eferent,
celulifug, centrifug. Prezintă o axolemă (membrana) şi axoplasma,
în care se găsesc numeroase mitocondrii. Axonul se termină cu
butoni terminali, în care există vezicule cu mediatori chimici, cu
rol în transmiterea impulsului nervos.Axonul poate fi acoperit de 3
teci:
 Teaca de mielină: este situată peste axolemă şi are o
structură discontinuă. Are rol trofic şi de apărare a
axonului.
 Teaca Schwann: este formată din celule gliale Schwann şi
produce teaca de mielină. Teaca aceasta este,
deasemenea, discontinuă, spaţiile rămase neacoperite de
ea se numesc strangulaţii (noduri) Ranvier.
 Teaca Henle este o teacă continuă cu rol de izolare a fibrei
nervoase (axonului)

Page 51 of 330
Clasificarea neuronilor:

1. După funcţie:
 Senzitivi (fac sinapsă cu receptorii)
 Motori (transmit informaţia spre efectori de la centrii nervoşi)
 Senzoriali (joacă rol de celule receptoare: celulele cu con şi bastonaş din retină)
 Secretori (produc hormoni, neuronii din hipotalamus)
2. După numărul de prelungiri:
a. Unipolari: prezintă doar axon (celulele cu con şi bastonaş din retină)
b. Pseudounipolari: prezintă şi axon şi dendrite, care se unesc în dreptul corpului
celular şi creează impresia de unipolar (neuronii din ganglionii spinali)
c. Bipolari: prezintă un axon şi o dendrită (celulele bipolare din mucoasa olfactivă)
d. Multipolari: neuronii piramidali din scoarţa cerebrală
3. După forma celulelor:
i. Sferici
ii. Piramidali
iii. Piriformi
iv. Stelaţi etc.

Celulele gliale

- Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii

- Au rol trofic şi de susţinere a neuronilor

Sinapsa
- Reprezintă legătura dintre:
o Doi neuroni
o Un neuron şi o celulă receptoare
o Un neuron şi o celulă efectoare (musculară sau glandulară)
- Alcătuirea sinapselor chimice (fig. 66):
o Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului presinaptic
o Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi, 1 Å = 10-10m): conţine
proteine cu rol în conducerea mediatorilor chimici
o Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic care conţine
receptori pentru mediatorii chimici
- Clasificarea sinapselor:
o După componentele pre- şi postsinaptică:
 Neuro- neuronale:

Page 52 of 330
  Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul
neuronului postsinaptic)
 Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita
neuronului postsinaptic)
 Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular
al neuronului postsinaptic)
 Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară (placă motorie)
o După tipul de transmitere:
a. Chimice:
i. Adrenergice (mediatorii sunt adrenalina şi noradrenalina)
ii. Colinergice (mediatorul este acetil- colina)
b. Electrice: foarte rare în organismul uman
o După efect:
a. Excitatorii: impulsul se transmite mai departe
b. Inhibitorii: impulsul nu se mai transmite mai departe

Figura 39 Ţesut epitelial de acoperire pavimentos simplu – endoteliul vaselor sanguine

Page 53 of 330
Figura 40. Ţesut epitelial de acoperire cubic simplu – tubul contort distal al nefronului

Figura 41. Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu cili

Page 54 of 330
Figura 42 Ţesut epitelial de acoperire prismatic simplu cu microvili

Figura 43 Ţesut epitelial de acoperire pseudounistratificat

Page 55 of 330
Figura 44 Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat pavimentos necheratinizat

Figura 45. Ţesut epitelial de acoperire pluristratificat cubic

Page 56 of 330
Figura 46 Ţesut epitelial de acoperire de tranziţie

Figura 47. Tipuri morfologice de glande exocrine

Page 57 of 330
Figura 48. Tipuri de glande exocrine după mecanismul excreţiei

Figura 49 Fascia – ţesut conjunctiv moale fibros

Page 58 of 330
Figura 50 Tendon - ţesut conjunctiv moale fibros

Figura 51 Ţesut conjunctiv moale reticular

Page 59 of 330
 Figura 52 Ţesutul conjunctiv adipos

Figura 53 Ţesutul conjunctiv moale elastic

Page 60 of 330
Figura 54 Ţesut cartilaginos hialin

Figura 55 Ţesut cartilaginos elastic

Page 61 of 330
 Figura 56 Ţesut cartilaginos fibros

Figura 57. Ţesutul conjunctiv dur (osos)

Page 62 of 330
 Figura 58 Fibre musculare striate

Figura 59 Structura fibrei musculare striate de tip scheletic

Page 63 of 330
Figura 60 Fibra musculară striată de tip scheletic

Figura 61 Structura miofibrilei

Page 64 of 330
 Figura 62 Fibra musculară cardiacă

Figura 63 Fibra musculară netedă viscerală

Figura 64. Ţesutul nervos; a. Neuronul b. Nevroglia

Page 65 of 330
Figura 65 Structura neuronului

Figura 66. Sinapsa chimică

Page 66 of 330
 CURS 5. SÂNGELE

5.1 Componentele sanguine

5.1.1 Elementele figurate

5.1.2 Plasma

5.2 Grupele sanguine şi Rh-ul

Sângele, limfa şi lichidul interstiţial formează mediul intern al organismului.

Definiţie. Sângele este un lichid de culoare roşie, cu miros specific, gust uşor sărat şi un pH uşor
alcalin (7,35).

Cantitatea de sânge din corpul uman reprezintă cam 8% din greutatea corpului. Cantitatea de
sânge rămâne constantă în stări fiziologice, organismul având mecanisme speciale de reglare. În unele
stări patologice: anemii, hemoragii, cantitatea de sânge scade, iar în altele creşte: hipertiroidism,
leucemie.

Elementele sanguine se distrug şi se refac neîncetat în decursul vieţii. Ele se formează în organe
speciale numite organe hematopoietice.

Ramura medicală ce se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

5.1 Componentele sanguine

Sângele este un ţesut format din elemente figurate şi o substanţă fundamentală numită plasmă
sanguină, în care elementele figurate sunt libere; de aceea sângele este considerat un ţesut mobil (fig.
67).

5.1.1 Elementele figurate

Volumul elementelor figurate reprezintă 42-45% din volumul total sanguin. Elementele figurate
se împart în 3 categorii mari:

1. eritrocite

2. leucocite

Page 67 of 330
 3. trombocite

1. Eritrocitele (fig. 68)

Sunt celule diferenţiate pentru a transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi dioxidul de

carbon de la acestea la plămâni.

Ele se formează în organe speciale numite organe hematopoietice, trecând prin mai multe stadii,
care, împreună, alcătuiesc seria eritrocitară, al cărui stadiu final este globulul roşu din sângele circulant.
Primul stadiu este proeritroblastul (celulă mare, nucleată). Acesta evoluează şi dă alte forme celulare,
care se caracterizează prin micşorarea nucleului. Stadiul final fiind eritrocitul, care este globulul roşu
matur, anucleat. Acesta se mai numeşte şi hematie.

Eritrocitul este o celulă foarte diferenţiată, care a pierdut capacitatea de diviziune. El se

formează doar prin transformarea elementelor din seria eritrocitară.

Are un aspect caracteristic. Din faţă are aspect circular cu diametru de ~7µm, iar din profil are
aspect de disc biconcav. Această formă asigură un maxim de suprafaţă la minim de volum. Datorită
formei lor, eritrocitele realizează o suprafaţă foarte mare, care se apreciază la ~ 3000 m2, pentru totalul
eritrocitelor.

Eritrocitele se caracterizează prin elasticitate foarte mare; astfel se pot deforma când trec prin
capilare, al căror diametru este mai mic decât al hematiilor, după care îşi recapătă forma iniţială.

Numărul eritrocitelor:

- 4,5 mil/mm3 de sânge -♀

- 5 mil/ mm3 de sânge -♂
În organism se distrug zilnic aproximativ 10 mil hematii/sec. Măduva hematogenă, având o
activitate intensă, completează aceste pierderi.

Creştere numărului de hematii se numeşte poliglobulie (policitemie), iar scăderea numărului de

hematii se numeşte eritrocitopenie.

Poliglobulia poate fi:

- fiziologică: poliglobulia de altitudine, datorată rarefierii aerului. Pentru a face faţă cerinţelor
corpului, creşte numărul hematiilor.
- patologică: creşte numărul hematiilor ca urmare a unei stări patologice: tuberculoză,
intoxicaţie cu CO etc.
Eritrocitopenia poate fi:

- fiziologică: se produce când organismul se află un timp îndelungat într-o atmosferă în care
presiunea parţială a oxigenului este mai mare: mine, ocean.
- patologică: în intoxicaţii, tratament cu raze X.

Page 68 of 330
 Compoziţia chimică a eritrocitelor:

- substanţe organice: proteine, lipide. Predominant se găseşte hemoglobină (34% din volumul
eritrocitului). Hemoglobina se găseşte în cantitate de 14-15g/100ml sânge.

- substanţe anorganice: apa şi un procent redus de săruri minerale.

Rolul eritrocitelor: transportul gazelor. Aceasta se datorează posibilităţii hemoglobinei de a

realiza combinaţii reversibile cu gazele (O2, CO2).

O2 + Hb↔HbO2 (oxihemoglobina)

CO2+ Hb↔HbCO2 (carbohemoglobina)

Hemoglobina poate realiza şi alte combinaţii periculoase pentru organism (carboxihemoglobina,

cu CO (monoxid de carbon) şi methemoglobina, cu droguri (nitratii din droguri))

Durata de viaţă: datorită metabolismului său intens, este scurtă: 120-135 zile. După aceasta se
distrug în organele hematopoietice, mai ales în splină.

În cazuri patologice, hemoglobina iese din hematii, prin ruperea membranei hematiilor.
Fenomenul se numeşte hemoliză sau lacare, iar sângele în care s-a făcut hemoliza se numeşte sânge
lacat.

2. Leucocitele

Leucocitele sau globulele albe sunt elemente figurate care au forma schimbătoare şi prezintă
nucleu.

Leucocitele sunt specializate pentru a îndeplini funcţia de apărare a organismului. Au o formă

ovală şi sunt capabile să emită pseudopode şi astfel să-şi modifice forma. Posibilitatea de a emite
pseudopode le permite trecerea prin peretele capilarelor. Acest fenomen se numeşte diapedeză. Tot
datorită pseudopodelor pot îngloba particule străine, fenomen numit fagocitoză.

Dimensiuni: variază între 7-20µm.

Numărul leucocitelor: 5000-8000/mm3 sânge.

Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză. Aceasta este manifestare a unor stări
patologice: septicemii, encefalită, etc.

Când creşterea este anarhică, în sânge găsindu-se şi celule imature nefuncţionabile apar
leucemiile.

Page 69 of 330
 Scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie. Apare în gripe, intoxicaţii.

Structura leucocitelor

Citoplasma acestora poate fi omogenă sau poate prezenta granulaţii. Astfel leucocitele se împart
în agranulocite şi granulocite. Nucleul prezintă aspecte variate:

- la agranulocite, nucleul are formă sferică sau ovală, formând o masă nucleară unică.
- la granulocite, nucleul este lobat, astfel că celulele par plurinucleare.

Clasificarea leucocitelor

I. Agranulocite (fig. 69)

1. Limfocitele se formează în ţesutul limfoid al ganglionilor limfatici, splinei, timusului. Se găsesc

în procent de 25% din totalul leucocitelor. Sunt prezente în număr mai mare în organele limfoide.
Intervin în refacerea ţesuturilor lezate, în cicatrizarea rănilor. În tuberculoză, sifilis luptă pentru izolarea
infecţiei. Nu au capacitatea de fagocitoză.

2. Monocitele sunt celule mari, se găsesc în proporţie de 5% din totalul leucocitelor. Au rolul de
a fagocita resturi celulare, microbiene, diferite particule străine. Au rol în producerea de anticorpi.

II. Granulocitele (fig. 70) prezintă granulaţii care se colorează cu diverşi coloranţi. Se formează,
în general, în măduva osoasă. După afinitatea pentru un anumit colorant, se împart în 3 categorii:
neutrofile, acidofile, bazofile.

1. Neutrofilele sunt cele mai numeroase leucocite. Se găsesc într-un procent de 65%. Prezintă
afinitate pentru coloranţi neutri. Intervin în fagocitarea şi distrugerea germenilor virulenţi, resturilor
celulare şi microbiene.

2. Acidofilele reprezintă cam 2-4%. Se coloreză cu eozină, de aceea se mai numesc şi eozinofile.
Numărul lor creşte în alergii şi parazitoze.

3. Bazofilele reprezintă cam 0,5%, se colorează cu coloranţi bazici. Numărul lor creşte în stadii
tardive ale infecţiilor.

Durata de viaţă a leucocitelor este foarte scurtă: 30 zile (limfocite), 2-3 zile (neutrofilele).

Imunitatea

-reprezintă starea de rezistenţă a organismului faţă de acţiunea de infecţie a microorganismelor

patogene.

Page 70 of 330
 În lupta împoriva agenţilor patogeni intervin fagocitele (neutrofilele şi monocitele) şi anticorpii.
Fagocitele au acţiune nespecifică, putând încorpora orice particulă străină sau fragmente celulare proprii.
Anticorpii au acţiune specifică. Sunt de natură proteică şi apar în plasmă în prezenţa unui antigen.

3. Trombocitele (fig. 71) se mai numesc plachete sanguine. Sunt cele mai mici elemente figurate
şi au rol în coagularea sângelui. Se formează în măduva osoasă, prin fragmentarea megacariocitelor.
Practic reprezintă un fragment din citoplasma megacariocitului. Au dimensiuni foarte mici: 2-4µm.

Numărul trombocitelor: 200.000-400.000/mm3 sânge.

Durata de viaţă: 3-5 zile.

Conţin o serie de substanţe cu rol important în coagulare:

- trombokinaza, care activează tromboplastinogenul

- retractozimul: provoacă contractarea cheagului şi expulzarea serului
- serotonina: provoacă vasoconstricţia
- factorul antiheparinic: anihilează acţiunea heparinei (rol anticoagulant).
Aceste substanţe sunt puse în libertate prin distrugerea trombocitelor.

Coagularea sângelui (hemostază)

- oprirea sângerării în cazul lezării unui vas mic sau mijlociu.

Timpii:

- vasculoplachetar:
- are loc vasoconstricţia vasului lezat

- redirijarea circulaţiei

- formarea dopului plachetar

- plasmatic (coagularea propriu-zisă): formarea cheagului fibros la interiorul şi la suprafaţa

dopului plachetar.

Etape:

1. Formarea tromboplastinei din cei 13 factori trombocitari şi plasmatici, în prezenţa Ca2+

2. Formarea trombinei din protrombină (produsă de ficat în prezenţa vitaminei K), sub influenţa
tromboplastinei şi a Ca2+ .

3. Formarea fibrinei din fibrinogen solubil, în prezenţa trombinei.

Cheagul este format din reţeaua de fibrină în ochiurile căreia se dispun elemente figurate.

Page 71 of 330
 - trombodinamic: 1. retracţia chegului sub acţiunea retractozimului şi eliberarea serului

2. fibrinoliza- distrugerea fibrinei (sub acţiunea plasminei)

3. reluarea circulaţiei

5.1.2 Plasma

- este substanţa fundamentală a ţesutului sanguin. Reprezintă 55-58% din volumul total sanguin.
Plasma reprezintă un lichid de culoare alb-gălbuie, cu o compoziţie chimică foarte complexă. Conţine
substanţe anorganice şi organice.

Substanţele anorganice: apa şi sărurile minerale

Apa reprezintă cam 90% din totalul plasmei.

Sărurile minerale reprezintă cam 1% şi se găsesc dizolvate în plasmă sub formă de ioni. Cationi:
Na , K , Ca2+, anioni: Cl-, CO3H-, SO4H-. Sărurile minerale menţin presiunea constantă a plasmei şi pH-ul
+ +

(sisteme tampon).

Substanţele organice se găsesc într-un procent de 9%.

Proteine:

- albuminele plasmatice (serumalbuminele) se formează în ficat şi au rol în transportul

alimentar şi schimbul de apă dintre celule şi mediu.
- globulinele plasmatice (serumglobulinele) prezintă mai multe varietăţi. γ-globulinele joacă
rol important în sinteza anticorpilor.
- fibrinogenul are rol în coagularea sângelui. Se formează în ficat.
Proteinele acestea au rol şi de sisteme tampon.

Acid uric, creatinină, ureea, aminoacizi, glucide, lipide, bilirubină, enzime, hormoni, anticorpi,
vitamine.

5.2 Grupele sanguine şi Rh-ul

Grupele sanguine

În cazul unor pierderi masive de sânge se apelează la transfuzii. În acest scop, se are în vedere
compatibilitatea. Aceasta este dată de sistemul AB0 şi Rh.

Sistemul AB0 a fost descoperit în anul 1900 de Karl Landsteiner. Grupul sangvin este determinat
de prezenţa pe suprafaţa hematiilor a unor substanţe antigenice (aglutinogene). Un antigen nu trebuie
să întâlnească anticorpul (aglutinina) corespunzător (tabel). Dacă se întâlnesc, aglutinează şi
hemolizează (fig. 72).

Page 72 of 330
 Sistemul ABO a fost studiat de timpuriu, datorită necesităţii realizării transfuziilor.

După cum se observă în tabel, cele patru grupe sanguine sunt determinate de genele LA, LB şi l.
Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l, aceasta fiind recesivă, iar LA este în raport de codominanţă cu LB.

Sistemul antigenic AB0 este reprezentat de antigenele A şi B (determinate de genele LA şi LB) de la

suprafaţa hematiilor. De exemplu, o persoană cu grupul sangvin A, prezintă antigen A şi o persoană cu
grupul sangvin B, prezintă antigen B, însă o persoană cu grupul 0 nu prezintă nici antigen A, nici B.

Aglutinare Neaglutinare
antigen A

anticorpi
anti - A

anticorpi
anti - B

Fig. 72. Reacţia hematiilor unei persoane cu grupul sangvin A la contactul cu ser sangvin
conţinând anticorpi anti-A (cazul A) sau anti-B (cazul B).

Determinismul sistemului sangvin AB0

Anticorpi Pot primi Pot dona

Fenotip Genotip Antigene
(IgM) sânge de la sânge la

A LALA LAl A B A, O A, AB

B LBLB LBl B A B, O B, AB

AB LALB A,B - Toate AB

O ll - A,B O Toate

Page 73 of 330
 Rh-ul

Rh-ul a fost descoperit prima dată la o specie de maimuţe Maccacus rhesus şi apoi au fost puse
în evidenţă şi la om. Rh-ul este dat de existenţa factorului D. S-a constatat că 85% din populaţia lumii
conţine pe suprafaţa hematiilor factorul D (genotipul: DD sau Dd) – Rh+, iar restul de 15% nu au acest
factor (genotip: dd) – Rh-.

Rh-ul este important în timpul transfuziilor, dar mai ales când este vorba despre compatibilitatea
materno-fetală.

Astfel, o mamă care prezintă Rh- şi naşte un copil cu Rh+, va dobândi în timpul naşterii anticorpi
anti-Rh. În aceste condiţii la o viitoare sarcină cu Rh+, anticorpii mamei vor interacţiona cu antigenele
copilului, ducând la hemoliză. Poate apărea în acest caz boala hemolitică a noului-născut.

Regula transfuziei: în sângele donatorului nu trebuie să existe antigene care să

reacţioneze cu anticorpii din sângele primitorului.

Figura 67. Compoziţia sângelui

Page 74 of 330
Figura 68 Hematiile (eritrocite, globule roşii)

Figura 69 Agranulocitele

Page 75 of 330
Figura 70 Granulocitele

Figura 71

Page 76 of 330
Figura 73. Procesul hematopoiezei

Page 77 of 330
 CURS 6. SISTEMUL LOCOMOTOR

6.1. SISTEMUL OSOS

Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură protecţia şi
susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. Denumirea
de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie sau corp uscat. Scheletul uman
adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase, şi câteva cartilaje, toate legate între
ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor.

6.1.1. Cartilajele

Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje, situate în regiunile care
necesită o elasticitate mai mare. O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de pericondru (un strat
conjunctiv bogat în fibre; cu rol de protecţie, nutriţie şi reparaţie), este lipsită de terminaţii nervoase şi
vase de sânge. Din punct de vedere histologic, cartilajele scheletice pot fi hialine, elastice şi fibroase
(vezi cursul despre ţesuturi).

6.1.2. Oasele: caracteristici morfologice

Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. În structura lor
predomină ţesutul osos, dar mai conţin şi late tipuri de ţesut: nervos, sanguin, cartilaginos etc.

Funcţiile oaselor sunt multiple:

Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior, mai ales oasele bazinului
sunt adaptate acestei funcţii);
Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul, coloana
vertebrală – măduva spinării, iar cuşca toracică – inima, plămânii);
Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică
Constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberate în
circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie;
Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.

Page 78 of 330
 Morfologia oaselor

Forma oaselor

Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al
funcţiei ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebesc
oase: lungi, late, scurte, neregulate.
Oasele lungi, la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi
două extremităţi mai voluminoase numite epifize. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte
metafiză (la acest nivel este disul cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră în alcătuirea
scheletului apendicular, prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine
mare.
Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică
decât lungimea şi lăţimea). Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini; el participă la
alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană, toracică) sau realizează suporturi foarte stabile
(bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul).
Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale. Ele
alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele)
sau suportă greutatea corpului (tarsienele).
Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor
prezentate anterior, aşa cum sunt vertebrele sau mandibula.
Pe lângă oasele tipice, există şi oase supranumerare, dezvoltate la niveul unei articulaţii,
în grosimea unui tendon. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. osul pisiform,
rotula).

Relieful extern

Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe, depresiuni şi

deschideri, care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajută la formarea articulaţiilor,
asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. În tabelul de mai jos sunt rezumate
elemente de relief osos:

Page 79 of 330
 DENUMIRE DESCRIERE ROL

PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie, Constituie

OSOASE rugoasă suprafeţe de
ataşare pentru
muşchi şi
CREASTĂ Linie proeminentă îngustă ligamente

TROHANTER Proeminenţă de formă neregulată

LINIE Linie îngustă mai puţin proeminentă

decât creasta

TUBERCUL Mică proeminenţă rotunjită

EPICONDIL Suprafaţă înălţată deasupra unui

condil

SPINĂ Expansiune ascuţită, subţire

PROCES Orice proeminenţă osoasă

CAP Expasiune osoasă a unei epifize, Ajută la

susţinută de un gât scurt formarea
articulaţiilor

FAŢETĂ Suprafaţă articulară aproape plată,

netedă

CONDIL Proces articular rotunjit

TROHLEE Proces articular de forma unui

scripete

RAMUS Expansiunea unui os care face unghi

cu restul structurii

Page 80 of 330
DEPRESIUNI ŞI MEAT Cale de pasaj, de forma unui canal Asigură
DESCHIDERI pătrunderea
OSOASE vaselor
SINUS Cavitate în os, cu aer, tapisată cu o sanguine şi a
mucoasă nervilor

FOSĂ Depresiune osoasă puţin adâncă,

adesea apropiată de articulaţie

ŞANŢ Brazdă

FISURĂ Deschidere îngustă, ca o despicătură

FORAMEN Deschidere rotundă sau ovală într-un

os

Structura oaselor

Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.

Structura osului lung
Secţiunea longitudinală a unui os lung (Fig. 75) arată că acesta este alcătuit din:
 Diafiză:
o Canal diafizar (medular): măduvă osoasă
o Peretele diafizar:
 Periost: formaţiune de natură conjunctivă, situată spre exteriorul
osului. Periostul înveleşte întreaga suprafaţă a osului, cu excepţia
zonelor articulare, unde se găseşte cartilaj articular. Periostul este
bine inervat şi vascularizat. Membrana periostală prezintă 2
straturi:
Superficial: ţesut conjunctiv fibros
Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste
 Ţesut osos compact
 Endost: membrană epteliformă, dispusă spre interior ce conţine
osteoblaste, osteoclaste şi celule osteoprogenitoare.
 Epifiză: ţesut osos spongios, în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie
hematogenă. La exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos
compact.

Page 81 of 330
 Structura osului lat, scurt şi neregulat

Oasele late, scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. Un astfel de os prezintă la

exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). Interiorul osului este ocupat de o
masă de ţesut osos spongios numit diploë (trabeculele sunt acoperite de endost), care conţine
în alveolele sale măduvă roşie.

Măduva osoasă. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular, alveolele osului
spongios) măduvă osoasă. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv, fiind vascularizat şi
inervat. Culoarea, structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta, ea prezentându-se ca
măduvă roşie, măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Măduva roşie se află în toate oasele tinere
(de făt şi de copil), precum şi la adult – în oase late, scurte, neregulate (vertebre, stern, coaste,
coxale, oasele baze craniului), în epifizele oaelor lungi. Ea are rol hematopoietic, dar în perioada
de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. Măduva galbenă, bogată în celule adipoase
(care-i dau culoare galbenă), se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. Aceasta rezultă din
transformarea măduvei roşii. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor, fiind formată
mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură.
Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. În
cazul unui os lung, diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă; artera nutritivă se ramifică spre
periost, canalele Havers, os spongios, canal medular. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o
venă epifizară, similară celor diafizare.
Inervaţia oaselor este bogată, nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine.

Creşterea şi remodelarea osoasă

Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului, şi în faza finală de dezvoltare
este bine adaptat funcţiilor acestuia, datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. Osul este unul
dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului, prezentând procese de creştere, remodelare şi
refacere.
Creşterea postnatală a oaselor
În perioada copilăriei şi adolescenţei, oasele cresc în lungime şi grosime.
Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi, dar şi la alte oase, precum omoplatul,
coxalul, corpii vertebrali, fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. Spre sfârşitul
adolescenţei, discurile de creştere se închid, ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos.
Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase, realizându-se prin adăugarea de
ţesut la suprafaţa osului. În acest caz, osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa
osului, în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui
osos. Aceste două procese, de geneză şi distrugere osoasă, au loc aproximativ în acelaşi ritm.
Remodelarea osoasă
În schelet, inclusiv cel adult, ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la
solicitările mecanice principale, are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de
resorbţie osoasă. De asemenea, prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea
constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfaţi în lichidele corpului. Remodelarea afectează
atât osul compact, cât şi osul spongios.

Page 82 of 330
 Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi
mineralizată. După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit.
Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste, care după ce au produs o
demineralizare locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid), facilitează digestia, atât
extracelulară, cât şi intracelulară, a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. Când
resorbţia se accentuează – în asociere cu creşterea numărului de osteoclaste – dezechilibrul
apărut poate conduce spre osteoporoză. Frecventă la bătrâni, mai ales la femei, osteoporoza se
manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice a oaselor.
Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea, iar osul spongios prezintă trabecule mai
fine şi mai subţiri. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil).

6.1.2. Oasele scheletului uman

Scheletul uman conţine aproxiamtiv 206 oase, grupate în două zone principale
scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor).
Scheletul axial
Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate
în trei regiuni: craniu, coloana vertebrală şi cuşca toracică.
1. Craniul (Fig. 74, 75, 76, 77, 78, 79)
 Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul, este mare, globulos, format
din bază şi boltă şi cuprinde următoarele oase:
o Perechi:
 Temporale (Fig. 82)
 Parietale (Fig. 85)
o Neperechi:
 Frontal (Fig. 74, 79)
 Occipital (Fig. 76, 78)
 Sfenoid (Fig. 78)
 Etmoid (Fig. 81)
La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul, nicovala şi scăriţa
(Fig. 91).
 Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase:
o Perechi:
 Maxilare (Fig. 83)
 Palatine (Fig. 85)
 Nazale (Fig. 79, 84)
 Lacrimale (Fig. 80, 84)
 Zigomatice (Fig. 79, 80)
 Cornete nazale inferioare (Fig. 79, 84)
o Neperechi:
 Vomer
 Mandibula (Fig. 86), la care se adaugă hioidul (Fig. 87)
2. Coloana vertebrală

Page 83 of 330
 Coloana vertebrală (Fig. 88) este localizată în partea medioposterioară a corpului,
servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil, precum şi petru protecţia măduvii spinării.
Coloana vertebrală are o structură metamerică, fiind formată din 26 oase, dintre care 24 sunt
vertebre individualizate, iar altele două, numite sacrum şi coccis, provin din sudarea între ele a
unor vertebre.
Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:
 Cervicală
 Toracică
 Lombară
 Sacrală
 Coccigiană

Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi

lombară) şi două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacro-coccigiană).

O vertebră tipică este alcătuită din:

corp vertebral. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare

(superioară şi anterioară), aproximativ plane, prin care se asigură articularea cu
vertebrele adiacente, _prin intermediul câte unui disc intervertebral.
arc vertebral, între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. Prin
suprapunerea vertebrelor, implicit a găurilor vertebrale, se formează canalul
neural, în care este adăpostită măduva spinării. Arcul vertebral se leagă de corp
prin intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arc există mai multe apofize (procese):
spinoasă (unică, dispusă posterior pe linia mediană), transverse (o pereche) şi de
articulare invertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare).
Primele două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară.
A. Regiunea cervicală (Fig. 91) cuprinde şapte vertebre, primele două atipice numite atlas şi
axis şi următoarele cinci, vertebre cervicale tipice. Atlasul (Fig. 89) are formă de inel şi
este este lipsit de corp vertebral. Axisul (Fig. 90) are caracteristică apofiza odontoidă) care
se găseşte - la partea superioară a corpului vertebral, ea reprezentând corpul atlasului
sudat la acest nivel. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai şi alungit în
sens transversal, faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize
semilunare, ceea ce conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate.
B. Regiunea toracică (Fig. 92) cuprinde 12 vertebre. Vertebra toracică are corpul vertebral
aproximativ cilindric. Pe corpul vertebrei, la baza arcului neural, există două perechi de
semifaţete (superioare şi inferioare) pentru articularea cu capul coastei. Apofiza spinoasă
este lungă, nebifurcată şi oblicizată, iar apofizele transverse poartă câte o faţetă de
articulare cu tuberozitatea coastei. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de
zigapofize.

Page 84 of 330
 C. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre, cu un corp vertebral masiv, la care
diametrul transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Foramenul vertebral are
formă triunghiulară. Apofiza spinoasă este scurtă, lată şi orizontală.
D. Regiunea sacrală (Fig. 93, 94) este reprezentată de osul sacrum, care are formă de
piramidă patrulateră, orientată cu baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul
sacral. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:
 Anterioară, uşor concavă
 Posterioară, convexă
 2 laterale, pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale.

E. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis, format prin fuzionarea a patru-
cinci vertebre coccigiene rudiemntare. Acest os are formă triunghiulară, cu baza
îndreptată în sus.
3. Coastele

Coastele în număr de 12 perechi, sunt arcuri osteocartilaginoase formate postero-laterale

dintr-un arc osos (regiunea vertebrală), iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) (Fig. 96), care
lipseşte la ultimele două perechi de coaste. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate
(regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern), coastele VIII, IX, X sunt considerate false
(articularea la stern se faceprin intermediul cartilajului coastei a VII-a), în timp ce ultimele două perechi
sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern)

4. Sternul

Sternul, împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca)
toracică (Fig. 95). Sternul este un os lat, dispus medial la partea anterioară a corpului, format din 3
părţi: manubriu, corp şi apendice xifoid (xifistern). Pe marginea superioară a manubriului se află
incizura sternală, iar lateral cele două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile
coresunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile
cartilajelor perechilor costale II-VII. Xifisternul rămâne liber, nearticulându-se cu costele şi este de
consistenţă cartilaginoasă.

Scheletul apendicular

Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare), fiecare având o

centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.

1. Scheletul membrului superior

Page 85 of 330
Scheletul membrului superior este format din:

centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase:
omoplatul (scapula) (Fig. 98)
clavicula (Fig. 97)
scheletul membrului propriu-zis:
scheletul braţului: humerus (Fig. 99)
scheletul antebraţului (Fig. 100, 101):
radius
cubitus (ulna)
scheletul mâinii (Fig. 102, 103):
carpiene (8) – formează încheietura mâinii
metacarpiene (5) – formează palma
falange (14) – oasele degetelor

2. Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului inferior este format din:

Centura pelviană (Fig. 104. 105) leagă membrul inferior de trunchinşi are rol de
susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. Este formată din oasele
coxale unite anterior prin simfiza pubiană. Posterior, oasele coxale sunt legate prin osul
sacrum şi formează împreună cu el, bazinul. Oasele coxale sunt formate prin sudarea
altor trei oase:
Ilion
Ischion
Pubis
Scheletul membrului propriu-zis:
Scheletul coapsei: femur (Fig. 106)
Scheletul gambei (Fig. 107):
Tibia
Peroneul (fibula)
Scheletul piciorului (Fig. 108):
Tarsiene (7)
Metatarsiene (5)
Falange (14)

Page 86 of 330
Figura 74 Craniul – faţa anterioară

Page 87 of 330
Figura 75 Craniul – faţa laterală

Figura 76 Baza craniului

Page 88 of 330
 Figura 77 Craniul secţiune sagitală

Figura 78 Craniul – secţiune transversală (baza craniului)

Page 89 of 330
Figura 79 Craniul – secţiune frontală

Figura 80 Orbita

Page 90 of 330
 lslo ca
apar op
m ami ro
aţaf f
n
ii ei
ocic tz
ripi a
u
bueel l
irtre n
tump nac
aioel azr
ltina zai
ăddm als
aie lst
lci u
a
eu p
lc e
g
Figura
m 81 Osul etmoid
ai ria
ru jil
ăr o
l sol
u ori z
i c
t i
e u

orificiu proces
auditiv zigomatic
cavitate
stânca
glenoidă
mastoid proces
temporalului
a proces stiloid
mastoid

Figura 82 Osul temporal

Page 91 of 330
 f p
fcs
pap r
orp
rţr o
sei
oao c
an
cc e
eoe ssa
ct
srs an
b f
na
zia r
in
i tl oz
naa
gav n
ăzl
ole t
măo aaă
al ll
ă
ta
ir
Figura 83 Osul maxilar
c

apofiza Crista
sinus frontal galli lama ciuruită a emoidului
os nazal şaua turcească a
cornet nazal etmoidului
sinus
superioros lacrimal sfenoid
proces maxilar osul
frontal porţiunea bazală
sfenoid
cornet nazal a occipitalului
cornet nazal
mijlociu
inferior
procese
pterigoide
oasele
maxilaru
palatine
l

Figura 84 Oasele care participă la formarea cavităţii nazale

Page 92 of 330
 proces suprafaţ
ă suprafaţă
orbital
proces meatul incizura
orbitală
articular
proces sfenopalatin intermedi sfenopalati
incizura ă
creasta
orbital ar
creasta nălama
creasta sfenopalatină concală vertical
proces nazală
etmoidală ăproces
creasta sfenopalat piramida
concală meatul
in lama
l
intermediar orizontală
canalul
meatul inferior
lama
b.
palatin orizontală
canalul proces piramidal
mare
palatin
mic
a.

Figura 85 Osul palatin

condil proces
incizura
mandibul coronoi
ei d
foramen
mandibul
ramul ar
mandibul
linia protuberanţ
ei
tuberozitat
oblică ă
e mentonieră
unghiul capul
maseterică
corpul gâtul
mandibular condilului
proces
marginea
mandibulei condilului
forman
mandibulară coronoid
mental foramen
A. mandibular
tuberozitat
unghiul mandibular e
pterigoidă
spina mentală

B.
Figura 86 Mandibula

Page 93 of 330
laringele hioid

corn
mare corp
corn mic

Figura 87 Osul hioid

Page 94 of 330
 c
vu
de c
fir cu r
sots u b
r
c cb
rcea ru
ou ru
aub cb
c răr
rm rrc u b
ieu rău
e
i c
nmăr
st
ie e ă
n lro
vr
it o s
e ia
nm a
tr b ccc
v aair
e
l
r rco
e
vr ăă-
t c
e
e
r o
tb c
r c
e
ab i
rl g
ae i
l a
en
ă

Figura 88 Coloana vertebrală

Page 95 of 330
 corp arcul dintele
zigapofiz foram
vertebral faţetă anterior al axisuluicorpul
ă en articulară atlasului axisului
superioarforam pedictrans
lami ul arc pentru
forame
ă en
apofiză vers verte
na occipital
ne procese
verte
spinoasă arcul
bral transve transverse
bral
bifidă posterior apofiza
rse
al atlasului spinoasă a
axisului

Figura 89 Atlas Figura 90 Axis

cor
Hemifaţete
p pentru
Foramen articularea capului
pedic
coastei
vertebral Proces
ul
Faţetă pentru
transvers
tuberculul
Proces lamin
coastei
articular aApofiză
superior spinoasă

Figura 91 Regiunea cervicală – vertebra cervicală

corp
corp
foramen proces
vertebral pedicul articular
proces superior
transver proces
proces
s transvers
articular lamina apofiză
superior proces spinoasă
proces
spinos articular
inferior
foramen
intervertebral

Figura 92 Regiunea toracală – vertebră toracală

Page 96 of 330
 baza apofiza
sacrumului articulară
superioară
promontoriu
l

liniile
orificiile transversale
sacrate
anterioar
e

apexul
sacrumului
apofiza
cocci transversă
s

Figura 93 Osul sacrum – faţa anterioară

apofiza articulară superioară
canal sacral

tuberozitat
e sacrată
faţetă
auriculară
creastă sacrată
orificiile laterală
creste
sacrate mediane
posterioare sacrate
coarnele
apofiză sacrului
transversă
cornul coccis
cocisului

Figura 94 Osul sacrum – faţa posterioară

Page 97 of 330
 incizura
sternală prima vertebră
prima
coastă toracică
incizură
cartilaj claviculară
manub
coaste e riu
unghiul
adevăra costale
inciz sternului
corpu
te uri l ste
costa stern rn
le ului
xifiste
rn
spaţii
coaste intercosta
coasta a
false le
douăspreze
coaste cea
flotante prima vertebră
lombară

Figura 95 Cuşca toracică

suprafaţa capul
articulară a coastei
gâtul
capului coastei coastei
suprafaţa tubercul costal
articulară a unghi costal
corpul
tuberculului
suprafaţa coastei
superioară
articulaţia
costocondr
şanţul
ală
suprafaţa suprafaţă
costal
inferioară internă
cartilaj
costal

Figura 96 Coastă

Page 98 of 330
 extremitate acromială extremitate
tuberculu
sternală
l
coracoidi
an
corpul
extremitate clavicule extremitate
acromială i sternală

tuberozitate
costală
tuberculul
coracoidian

Figura 97 Clavicula
incizura margine margine
acromi subscapula superioară unghiul superio
on acromion unghiul
ră superior ară lateral
fosa
proces supraspinoa
spina
să proces
coracoi scapul coracoi
d ei cavitate
d
glenoidă
tubercul
infraglen marginea
oid
fosa vertebral fosa
subscapulară ă infraspino
asă laterală
marginea
margine
laterală

unghiul
inferior

Figura 98 Omoplatul (scapula)

Page 99 of 330
 marea marele
tuberozitate
mica capul tuberc
tuberozitate
şanţul humera gâtul
ul
bicipital l anatomi
gâtul
anatomi c
c foramen
ul
nutritiv

tuberozitatea
deltoidă
corpul humerusului

corpul humerusului

fosa
fosa oleocraniană
fosa
radială coronoidian
epicondilul epicondilul
ă epicondil
lateral
condilul sulcul
medial ul lateral
humeral ulnar
trohleea
humerală

Figura 99 Humerus

Page 100 of 330

tgcaio
âan
rl
u
op
tb
p
re
co
u
afio
e
p
rlziu
sc
zltr
o
u
zrac
iau
rcn
dic
tbsau
aiu
st
o b
d
n
tu
lir
se
g
lto
n
u
au
msrn
o
lru
iso
u si
răld
liau
d ăo
ă
aiu
d
n
e
rs
iu
rlaă
iu
san
d
d
ai
u
lira
ăl
u
isă
u
l
u
i

Figura 100 Radius şi cubitus – vedere anterioară

Page 101 of 330

 o
c
lg
ceaâ
rotp
u
e caaiu
aap ln
l
rp
so pao c
tu rir
fnfa
aliiza
id d
u
zuzi
iu ri
aau
n lau
tsnss
sl
e e u
ttu
riil
iu in
o ll
soia
o
o r
ii
adă
d
să
ă
ăa
ur
r
la
a
nd
d
ai
i
ra
u
ăl
s
ă
u
l
u
i

Figura 101. Radius şi cubitus – vedere posterioară

Page 102 of 330

 falanga
distală
falanga
intermediară
falanga
proximal falang
falang ă e
a
falanga
distală cap
proximal
ămetacarpia corp metacarpie
bază ne
n
trapezoi osul
osul cu
trapez
dscafoi mare
piramid carpiene
cârlig
pisifor
semilun al
d m
ar

Figura 102. Scheletul mâinii – faţa posterioară

falanga distală
falanga
intermediar
cap ă
corp falanga proximală
falange bază
falang
a
falanga
distală
proxim
metacarpiene ală
metacarpian
osul cu trapezoid
carpiene piramid
cârlig trapez
pisifor scafoid
al
m
semilu osul mare
nar

Figura 103. Scheletul mâinii – faţa anterioraă

Page 103 of 330

procesele baza suprafaţa
articulare sacrumului pelvică a
superioare ale creasta
sacrumului
fosa
sacrumului iliacă
ilion
iliacă articulaţi
spina iliacă
aorificiile
anterosuperio
sacroiliac
sacrale
ară
spina iliacă ăanterioare
anteroinferio
ară spina
cocci cavitate
ischionului
s aramul superior al
incizura
acetabulară cotiloid
foramenul
pubisului
corpul
ramul ăobturator
tuberculul
ischionului
inferior al pubic
pubi
ischionului simfiza ramul inferior al
s pubian pubisului
ă

Figura 104 Bazinul

Figura 105. Bazinul – a. Mascul b. Femelă

Page 104 of 330

linia trohanterul mare capul
gâtulfemural
foseta trohanterul
creasta
tuberozitatea mare
trohanteru
intertrohanteriană ligamentului
corpul
femural creasta femurală
intertrohanterian
gluteală
l mic
epicondilul lateral
faţeta patelară epicondilul
rotund
femurului
condilul ăepicondilul lateral
fosa intercondiliană
condilul lateral
medial

Figura 106. Femurul a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară

Page 105 of 330

 baza
suprafaţa suprafaţă
vârful
patelei condil tuberculi
condil
tuberculi
anterioară articulară
suprafaţa
patelei media
tuberozi spinali
capul
lateral
spinali articulaţia
gâtul a
articulară l
tatea fibulei
fibulei
capului creast
anterioa tibio-
fibulei a
ră fibulară
cor
anteri corp
superioară
tibială
pul
oară ul
tibi
tibială fibu
ei lei
male maleo
maleola
ola la
laterală
later media
ală lă

Figura 107. Scheletul gambei a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară

Page 106 of 330

 falan
gă
distal falan
falangă
ă ge
falangă
proxia distală
falangă
mlă intermediar ca
metatarsia falangă
ă p
nI proxiamlă
corp metatarsie
os ne
metatarsian v
cuneiform baz
os medial a
cuneiform
os
intermediar
cuneiform
os os
lateral cuboid
talusnavicular
(astrag calcane tarsien
al) u e

tuberozitatea
calcaneului

Figura 108. Scheletul piciorului

6.2. ARTICULAŢIILE

- Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru
realizarea fie a unei imobilităţi, fie a unei mobilităţi relative sau depline.

- Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în:

o Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între
ele printr-o masă de ţesut, neexistând o cavitate articulară.
 Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele –
porţiuni membranare neosificate la nivelul craniului de nou născut)

Page 107 of 330

  Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre
coaste şi stern)
 Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile
craniene închise la adulţi, suturile dintre vertebrele sacrale) (Fig. 109)

o Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele, doar că prezintă

o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de legătură, ca în cazul simfizei pubiene
(Fig. 110).
o Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:
 Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a
radiusului cu ulna, atlasul cu axisul, humerusul cu cubitusul)
 Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius – carpiene, condili
occipitali – cavităţile glenoide ale atlasului
 Multiaxiale: scapulă – humerus, femur – os coxal, articulaţiile
dintre zigapofize, dintre carpiene, dintre tarsiene

Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea
articulară cu membrana şi lichidul sinovial), iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora
(capsula articulară, ligamente, tendoane) (Fig. 111).

Page 108 of 330

lamă externă compactă sutură

ţesut osos spongios

lama internă compactă

Figura 109 Sinostoză

disc
corp
intervertebr
simfiza verte
al
pubiană bral

Figura 110 Articulaţii semimobile

Page 109 of 330

 Figura 111 Structura unei diartroze

6.3. SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mişcării. Acest rol
este realizat de către musculatura scheletică (somatică), ce are în structura sa ţesut muscular
striat. Muşchii au forme variate. Se descriu:
muşchi fuziformi (biceps, triceps),
muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului),
muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal),
în formă de cupolă (diafragma),
în formă de trapez (muşchiul trapez),
muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor).
Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei).
Dupa dimensiunea care predomină, distingem:

Page 110 of 330

 muşchi laţi (marele drept abdominal, muşchii oblici extern şi intern, muşchiul transvers
al abdomenului) care au tendoane lăţite numite aponevroze,
muşchi lungi (muşchii de la braţ, antebraţ, coapsă şi gambă)
muşchi scurţi (muşchii din palmă şi din plantă).
Dupa numărul capetelor care se prind pe os, pot fi:
Cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele,
cu două capete (muşchiul biceps),
cu trei capete (muşchiul triceps), cu patru capete (muşchiul cvadriceps).

6.3.1 Structura muşchiului

Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală musculară, mai voluminoasă, numita

corpul muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie, numite tendoane, care
au în structura lor ţesut fibros. Unul dintre tendoane, cel eare se inseră pe osul fix se numeşte
de origine, iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se numeşte de inserţie. În general, originea
este unică, dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps, triceps, cvadriceps). $i inserţia
se face, în general, printr-un singur tendon, dar se cunosc şi în acest caz muşchi cu mai muIte
tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coapsă are trei tendoane). Corpul
muşchiului este format din fibre musculare striate, care la unii muşchi pot atinge o lungime de
10-15 cm. La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă, numită fascia
muşchiului, care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele. Sub aceasta se află o lamă
de ţesut conjunctiv - perimisium extern, care, de asemenea, înveleşte corpul muşchiului. Din
acesta pornesc, în interior, septuri conjunctive numite perimisium intern, din care se degajează
o reţea de tesut conjunctiv numită endomisium, care înveleşte fibrele musculare striate.
Muşchiul are o bogată vascularizaţie, asigurată de ramurile musculare ale diferitelor
artere care însoţesc muşchiuI. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care pătrund
prin septurile conjunctive şi duc, spre miofibrile, sânge încărcat cu O2 şi substanţe nutritive.
Sângele cu CO2 şi produsele de dezasimilaţie rezuItate în urma metabolismului muscular este
colectat de vene satelite şi omonime arterelor. Inervaţia muşchiului este dublă, somatică şi
vegetativă. Inervaţia vegetativă simpatică determină, pe căi eferente, reacţii vasomotorii.
Inervaţia somatică senzitivă este asigurată de dendritele neuronilor somatosenzitivi din
ganglionii spinali, care ajung la porţiunea ecuatorială (centrală) a fibrelor musculare din
structura fusului neuromuscular, la corpusculii Vater Pacini din muşchi sau la corpusculii
tendinoşi Golgi.
Inervaţia somatică motorie este asigurată de axonii neuronilor somatomotori α, situaţi
în cornul anterior al măduvei, care ajung la fibra musculară striată, formând placa motorie, sau
de către axonii neuronilor somatomotori γ, cu aceeaşi localizare şi care ajung la porţiunea
periferică a fibrelor musculare din structura fusului neuromuscular. Placa motorie este
considerată o sinapsă specială (sinapsă neuroefectorie) şi are în structura sa două componente
- una nervoasă - componenta presinaptică şi alta musculară - componenta postsinaptică.

Page 111 of 330

 Componenta presinaptică este reprezentată de butonii terminali ai fibrei nervoase
(axonul neuronilor α din cornul anterior al măduvei) care pătrund în nişte adâncituri ale
sarcoplasmei fibrei musculare striate. Butonii terminali conţin vezicule cu acetilcolină.
Componenta postsinaptică este reprezentată de sarcoplasmă, lipsită la acest nivel de
miofibrile, dar care conţine mulţi nuclei şi numeroase mitocondrii. La om, fiecare fibră
musculară are, în general, câte o placă motorie.

6.3.2 FIZIOLOGIA MUŞCHILOR

I. GENERALITĂŢI
Muşchii reprezintă efectori importanţi ai organismului. Muşchii striaţi scheletici asigură
tonusul, postura, echilibrul, mimica şi mişcările voluntare. Muşchiul striat cardiac asigură
activitatea de pompă ritmică a inimii. Muşchii netezi asigură buna funcţionare a circulaţiei,
motilitatea digestivă şi excretorie, acomodarea vederii, naşterea, alăptarea etc. lndiferent de
particularităţile morfologice şi de rolul specific, toţi muşchii se caracterizează prin proprietatea
de a transforma energia chimică în energie mecanică. Această transformare are loc la nivelul
sarcomerului, cu un randament de 30-40%.

2. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR
Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezintă capacitatea de a
dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. Baza anatomică a contractilităţii este
sarcomerul, iar baza moleculară, proteinele contractile.
Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare (permeabilitate selectivă,
conductanţa ionică, polarizare electrică). Muşchii răspund la un stimul printr-un potenţial de
acţiune propagat, urmat de contracţia caracteristică.
Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub acţiunea unei
forţe exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii îl reprezintă fibrele conjunctive şi
elastice din muşchi.
Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub acţiunea unei
forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos când forţa a încetat să acţioneze. Baza anatomică a
acestei proprietăţi o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Elasticitatea
joacă un rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, în special atunci când trebuie
învinsă inerţia. Interpunerea unei structuri elastice între forţă (muşchiul) şi rezistenţă (obiectul
ce trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în muşchi şi asigură
deplasarea continuă, uniformă a obiectului.
Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă, caracteristică muşchilor
ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. Dupa denervare, tonusuI muşchilor scheIetici
dispare. TonusuI muscular este de natură reflexă.

3. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE

Page 112 of 330

Contracţia muscuIară este de trei feIuri:
Contracţie izometrică, atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată, dar
tensiunea creşte foarte mult. În timpuI contracţiei izometrice, muşchiul nu prestează
lucru mecanic extern, toată energia chimică se pierde sub formă de căldură. Exemplu
de contracţie izometrică este aceea de susţinere a posturii corpului.
Contracţie izotonică, atunci când lungimea muşchiuIui variază, iar tensiunea rămâne
constantă. Muşchii realizează lucru mecanic. Aceste contracţii sunt caracteristice
majorităţii muşchilor scheletici.
Contracţie auxotonică, atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. În
timpuI unei activităţi obişnuite, fiecare muşchi trece prin faze izometrice, izotonice şi
auxotonice. Începutul oricărei contracţii musculare, în special când trebuie să deplasăm
greutăţi, este izometric.

4. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ

În timpul contracţiei musculare au loc manifestări electrice, chimice, mecanice, termice
şi acustice.
Manifestările electrice preced contracţia. Ele sunt reprezentate de potenţialul de
acţiune de pe suprafaţa membranei. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contracţiei
unor grupe de fibre musculare reprezintă electromiograma (E.M.G.).
Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contracţie.
Procesele chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice.
Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai uşor de
urmărit. Studiul lor se face cu ajutorul miografului, aparat ce permite înregistrarea contracţiei
musculare. La o excitaţie unică, cu un curent slab, sub valoarea pragului de excitabilitate a
fibrelor museulare, nu obţinem nici un răspuns. Stimulul este subliminal. Repetând excitaţia cu
un curent de valoare prag, obţinem o contracţie musculară unică. Aceasta a fost denumită
secusă musculară.
Dac în loc de stimulare unică, folosim stimuli repetitivi, la intervale mici şi regulate,
curba rezultată nu mai este o secusă, ci o sumaţie de secuse numită tetanos. În funcţie de
frecvenţa de stimulare, fuziunea (sumaţia) secuselor este mai mult sau mai puţin totală.
Deosebim astfel două feluri de tetanos:
Tetanosul incomplet, când curba se prezintă ca un platou dinţat, exprimând fuziunea
incompletă a secuselor la stimulare repetitivă cu frecvenţă joasă de 10-20 stimuli pe
secundă.
Tetanosul complet, a cărui curbă apare ca un platou regulat, exprimând fuziunea totală
a secuselor, obţinută prin stimuli cu frecvenţe mult mai mari (50-100/s).
Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse,
deoarece comanda voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare. Frisonul
constă din secuse. Secusa poate fi obţinută şi prin reflexul miotatic. Sistola cardiacă este tot o
secusă.
Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra
musculară. Nu toată energia chimică eliberată în timpul contracţiei est econvertită în lucru
mecanic, ci o parte se pierde sub formă de căldură. Randamentul masei musculare este de 30%,
ceea ce înseamnă că 70% din energia chimică se transformă în energie calorică. Muşchii sunt
Page 113 of 330
principalii generatori de caldură pentru organism. Atunci când suntem expuşi la frig, prin
mecanisme reflexe, se declanşează contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigură
încălzirea corpului.
Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contractă
asincron. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat
(fonomiograma).

5. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI

Între contracţia muşchilor striaţi, a celor netezi şi a cordului există atât asemănări, cât şi
deosebiri. Deosebirile se referă la anumite particularităţi ale manifestărilor exterioare ale
contracţiei. Astfel, contracţia miocardului este o secusă, iar contracţiile muşchilor netezi sunt
lente şi de lungă durată, similare tetanosului. Miocardul este inexcitabil (refractar) în timpul
contracţiei sale şi de aceea nu poate fi tetanizat. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului
motor voluntar, cordul şi muşchii netezi nu. Ei primesc inervaţie vegetativă. Muşchiul scheletic
este puţin sensibili la mediatorii chimici din sânge, în timp ce muşchii netezi sunt foarte sensibili
la acţiunea acestora. Asemănările privesc procesele fizico-chimice şi energetice fundamentale.
Muşchii netezi sunt de două feluri. Muşchiul neted visceral, cu aspect de sinciţiu, întâlnit
în tubul digestiv şi aparatul genito-urinar. Muşchiul neted multiunitar, format din fibre separate,
întâlnit în pereţii vaselor şi în interiorul globului ocular. Secusa muşchilor netezi viscerali are
latenţa, perioada de contracţie şi de relaxare foarte mari. Excitabilitatea lor este redusă.
Prezintă automatism contractil. Simpaticul şi catecolaminele, hiperpolarizează membrana fibrei
provocând relaxare. Parasimpaticul şi acetilcolina produc depolarizare şi contractie. Muşchiul
visceral manifestă plasticitate. Poate menţine tensiuni neschimbate la lungimi variabile. Această
proprietate stă la baza tonusului postural al stomacului şi al vezicii biliare şi urinare. Muşchiul
neted multiunitar prezintă contracţie asemănătoare muşchilor striaţi deşi, ca şi cel visceral, nu
se află sub control voluntar, ci vegetativ.

6. OBOSEALA MUSCULARĂ
Unii muşchi din organism activează tot timpul vieţii fără întrerupere (inima, muşchii
vaselor şi ai viscerelor). Muşchii scheletici pot, de asemenea, efectua eforturi de durate
variabile, dar limitate în timp; după mai muIte zile de mers pe jos, oricât de lejer şi automatizat
ar fi acest efort, survine oboseala, iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp.
Oboseala musculară constă din reducerea temporară a capacităţii de lucru a muşchilor. În cazul
eforturilor voluntare intense, oboseala musculară se instalează în câteva minute. Nu există
propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului, ci mai corect trebuie să se vorbească de
oboseala neuro-musculară, fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigură comanda,
controlul şi execuţia mişcării. În cazul unei activităţi musculare de intensitate redusă dar
îndelungată, oboseala se instalează în special în centrii nervoşi, iar în cazul unei activităţi
intense predomină semnele oboselii musculare locale.
Cauzele oboselii locale musculare sunt:
- scăderea rezervelor energetice (ATP, CP, glucoză);
- acumularea de cataboliţi acizi (acid lactic);
- oboseala plăcii motorii.

Page 114 of 330

 Febra musculară. După un efort muscular intens, fără un antrenament sau încălzire
prealabilă, pot apare dureri în grupele musculare solicitate. Aceste dureri se manifestă la 12-24
ore de la momentul efortului şi durează 2-3 zile. Se calmează sau chiar dispar prin masaj sau
reluarea exerciţiului. Multă vreme s-a presupus că această "febră musculară" se datorează
acumulării acidului lactic în muşchi activi. Este inexact. Acidul lactic se formează în timpul
efortului şi nu Ia 24 ore după încetarea lui. Mai posibilă este produeerea unor microleziuni în
muşchii solicitaţi, fără un antrenament premergător şi fără o încăzire suficientă.

6.3.3. Principalele grupe de muşchi scheletici

Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii:

capului,
gâtului,
trunchiului
membrelor
Muşchii capului:

- muşchii mimicii (pieloşi)

- muşchii masticatori
- muşchii extrinseci ai limbii
- muşchii urechii medii
- muşchii extrinseci ai globului ocular

Page 115 of 330

Page 116 of 330
Page 117 of 330
Page 118 of 330
Page 119 of 330
Page 120 of 330
Page 121 of 330
Page 122 of 330
 periost
tendon

fascie
muşchi
scheletic
epimisiu
m
perimisium
fascicul de
fibre
endomisiu
fibrăm
musculară

perimisium

striaţii

sarcolema
sarcoplasma nuclei

miofilament miofibrile
e

Figura 112 Structura unui muşchi scheletic

proces
coracoid
originea
bicepsului
brahial
tendonul
capătului
lung al
bicepsului
biceps
ul tendonul
brahial capătului scurt
radius al bicepsului

inserţia
bicepsulu
i

Figura 113 Componentele unui muşchi

Page 123 of 330

o
d
am
tlip zf
vsgcb
ro ai
e
alm cr
so
p tich
e
e lo
tip
an
zrim lse
o
rid
e
sab
p d
re
id
aic
t
lah
lio
ar
la
l

Figura 114 Muşchii scheletici – vedere anterioară

Page 124 of 330

sgd
b
iro
tm
lcv
ira
e
m
cari
h
cp
ie
e
iln
tp
ip
zso
e
rs
n
fa
d
o
d
b
ie
ir
m
n
o
as
u
srlah
ali
la
l

Figura 115 Muşchii schletici – vedere posterioară

Page 125 of 330

 galeea
aponevrotic
a
fronta
l
tempora
sprâncen
l
orbit orbicular
os al
palpebr
al ochiului
al
naz
ridicătorul buzei al zigomatic mic şi
superioaremicul mare (secţionaţi)
marele ridicătorul buzei superioare
zigomatic (secţionat)unghiului gurii
zigomatic
orbicularul ridicătorul
rizoriu buccinato
(secţionat)
gurii masete
r
depresorul
s
unghiului gurii r
orbicularul
depresorul
gurii buzei inferioare
platis (secţionat)
menta
ma
depresorul buzei platisma
l
sternocleidomastoi
(secţionat)
inferioare dian

Figura 116 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere anterioară

galeea
aponevrotica front
perio al
ţesut st
adipos
stratul superficial şi sprânceno
profund al fasciei s
tempor orbicularul
temporale ochiului
al
occipit
al naz
al
arc ridicătorul buzei
zigomatic superioare
ridicătorul ungiului
micul zigomatic
gurii
marele
maset buccinat
zigomatic
orbicularul
or
er
rizoriu gurii
coborâtorul buzei
s inferioare
sternocleidomastoid ment
ian al
depresorul colţului
gurii
platisma

Figura 117 Muşchii pieloşi (mimicii)ai capului şi o parte din muşchii masticatori – vedere laterală

Page 126 of 330

 fascia
profundă a
arc temporalului
buccinat
zigomatic or
glanda orbicularul
parotidămaset gurii
er mandib
ula

tempora temporal
l zigomatic
osul (secţionat)
m.
(secţionat) pterigoid
maxilar
lateral
m.
procesul buccinator mandibula
coronoid al (secţionată)
maseter m.
mandibulei
(secţionat) pterigoid
medial

Figura 118 Muşchii masticatori

drept trohl oblic

superior ridicătorul
trohle ee superi pleoapei
ea
oblic or superioare
superior drept
(secţionat)
drept interndrept
extern
canal superior
optic
drept
inter
ndrept
inferio
oblicr drept
inferior drept extern
nerv inferi (secţionat)
oblic optic
inferi or
or

Figura 119 Muşchii externi ai globului ocular

Page 127 of 330

 palatogl
constrictor faringeal
os limba
superior (secţionat)
amigdale muşchiul
palatinestilohioid longitudinal inferior
stilofaringia almandibula
limbii
constrictor
n (secţionată)
faringeal mijlociu
digastric geniogl
(secţionat)
osul os
hioid hioglo
omohioid s
(secţionat)
sternohioid (secţionat) geniohioistilogl
milohioid
d os
tirohio (secţionat)
id cartilaj
constrictor tiroid
sternotiroi
faringeal d
cricotiroi
inferior esofag d
traheea

Figura 120 Muşchii externi ai limbii

semispinal al micul drept posterior al

marele
capului drept posterior al
capului capului
splenial al oblicul superior al
capului capuluiinferior al
oblicul
sternocleidomastoi capului
lungul
dian capului
ridicător al splenial
ridicătorul
cervical
scapulei scalen
scapulei
splenial
cervical medial
scalen
dinţat posterior
posterior
micul
superior
romboid lungul
(secţionat) cervical
iliocostal
marele
romboid cervical
lungul
(secţionat) toracal

Figura 121 Muşchii gâtului – vedere posterioară

Page 128 of 330

 stilohio
id pântecele
posterior al
digastricului
sternocleidomastoi
dian semispinal al
hioglo
capului
splenial al smilohioidi
capului
artera carotidă an
pântecele
comună
ridicătorul
scapulei tirohioianterior al
trape constrictorul
d digastricului
pântecele
inferior superior al
m. scalen z sternohio
omohioidului
pântecele
medial id sternotir
inferior al oid sternocleidomastoid
omohioidului ian
plexul
brahial
m. scalen
platisma
anterior
(secţionat)

Figura 122 Muşchii gâtului - vedere laterală

Muşchii inspiratori Muşchii expiratori

sternocleidomasto
idian scale
ni

intercostali
intercostali intercostali
externi
interni interni
(partea (exceptând
condrală) partea
diafrag oblicul
condrală)
m abdominal
extern
transvers
drepţi
abdominal
abdominali

Figura 123 Muşchii respiratori

Page 129 of 330

 sternocleidomastoi
dian
splenial al
ridicător
capului al
trape
scapulei capătul scurt la
z bicepsului
sternohio brahial
delto
id scalen coracobrahia
id
medial
pântecele inferior al capetele
l lateral şi
omohioidului lung ale tricepsului
subscapul
brahial
marele
ar
marele
pectoral
lobuluii glandelor rotund
mamare mamel
on marele
areolă
dorsal
mamară
sinusuri dinţat
laticifere
corp lobianterior
adipos mamari
oblicul abdominal
extern (secţionat)
intercostal
extern
intercostal
inscripţii
intern
oblicul abdomianl extern
tendinoase
stratul anterior al
învelişului dreptului (secţionat)
oblicul abdominal intern
abdominal linia
(secţionat)
albă
ombili transvers
c abdominal
drepţii
abdominali

Figura 124 Muşchii anteriori ai trunchiului - femeie

piele grăsime stratul anterior al învelişului dreptului
subcutanată abdominal
oblic abdominal extern
linia albă oblic abdominal
fascia transversală drept intern
transvers abdominal
abdominal
stratul posterior al învelişului dreptului
abdominal

Figura 125 Muşchii abdominali – secţiune transversală

Page 130 of 330

 coracobrahial
biceps
marele
stratul
oblicul
pectoral
anterior
marele
abdominal
deltoid
aldorsal
piramidal
trapezplatisma
extern oblicul
transvers
drept abdominal
micul
dinţat
sternocleidomastoidianabdominal
subclavicular
subscapular
intercostali
ligament pectoral
deltoid
marele anterior
spermatic
deltoid extern
intern
interni
pectoral
rotund
(secţionat)
(secţionat)
(secţionat)

Figura 126 Muşchii anteriori ai trunchiului - bărbat

Page 131 of 330

svtrm s
d sim
m
p
re lp
te sie p
o m n d
u
ifle alu
p m
d
rlb aifp c
p
cae
rart.n ip iu
e
rtlru n
srege
e
n o c
ilcaeaaţln
o p
ie gzlcu
o
b iăas
iicalscre o fttap
e
ao
u
d
le p
am
ru
sn o
l
lo irto ar
e
to
d p
m
n
tgie
gao n o lm
caau o
p b
ltle rd u
m
a
lb lrlb iso
u
n
u
rd lsati
o
ttam
cd
n vtasle
o
o d
e
ad
e im
im lcr
u o
ascld
(ap lc
e
ilari
u
ltau d p
o
n
călo
laiicp u
r
o
u iăaal
lp
id lle i
e i7u n
re aif
xi
n
tte
er
rd i
n o
e
r
f
a
s
c
i
e
)

Figura 127 Muşchii spatelui şi ai cefei

Page 132 of 330

 procesul
micul
delt coracoid al
pectoral
subsca
oid
coracob scapulei
pular capătul
rahial
marel
mar lung al
capătul
e
hume ele bicepsului
scurt al
pector mar
rus rotu bicepsului
al ele
capătul dorsnd tuberozit
bice
ps lung al al atea delt
capătul
brah tricepsului radială oid coracobr
medial
artera al
ial brahial ahial
tricepsului
nervul
brahială
brahial
medial bra
bra hial
hial
aponevroza
brahior procesul
bicipitală
adial coronoi
d al
ulnei

Figura 128 Muşchii braţului – vedere anterioară

tuberculul
hume
infraglenoid
rus
delt
oid capăt
ul
capăt triceps
later
ul brahial
al
capăt
lung
marele ul
capătul lateral
dorsal media
al tricepsului
capătul lung
(secţionat l
brahial
) al tricepsului
brahial brahi
capătul al
medial al
capătul
tricepsului brahiora medial al
brahial dial
radialul lung tricepsului
tendonul
nervul extensor al brahial
tricepsului
oleocra
ulnar olecocra
carpului brahial
niu ancone niul ulnei
us

Figura 129 Muşchii braţului - vedere posterioară

Page 133 of 330

 coracob bicepsul
nervul brahial
vena rahial
musulocutan arteră
biceps arteră
bracefalică
eu
brahial arteră
axilară
subscapular
nervul
hia toracicălung al
ătoracelui
l laterală

marele
nervul median dorsal ulnar şi
nervul
vena bazilică
nervul artera brahială şi
capătul lung şi medial al
vena bazilică
hum ulnar
nervul tricepsului brahial
erus
capătul lateral alradial
tricepsului brahial

Figura 130 Muşchii şi vasele braţului – secţiune transversală

artera
nervul
brahială brahior
nervul cutanat adial
lateral median
pronator ner lungul extensor
artera
antebrahial flexorul
rotund vul radial al
radială ulnar al anco
uln extensorul
brahior carpului
flexorul
carpului neus
ar ulnar al
adial
extensorul radial al flexor carpului
extensorul
radial lung al carpului
extensorul lungul ul radial scurt al
carpului extensorul
radial scurt palmar ulnar carpului
flexorul al comun al
al carpului extensorul
artera digital carpu degetelor
radială superfici degetului
lungul nervul lui
extens lungul
al
lungul mic
abductor al ulnar orul abductor al
flexor al lungul scurtul
policelui
extensorul artera index policelui
policelui extensor extensor al
scurt al nervul
ulnară uluidorsală ramura
flexor ramura
al policelui
policelui median superficială
extenso a
retinaculum abductoru a nervului
policelui ulnar
abductorul nervului
r
l artera
scurt al flexorul brahial
retinacu
flexorul degetului interosoşi
radială
policelui degetului mic lumdorsali
scurt al mic
policelui
adductorul
policelui

Page 134 of 330

 Figura 131 Muşchii antebraţului

tendoanele flexorului
profund al degetelor

teci tendoanele
palmare flexorului
superficial al
degetelor
interos
tendonul
oşi tendonul
digitalului
dorsali flexorului lung
capătul al
profund lumbricoi adductor
abductorul zidegetului policelui
transve
capătul ul
opozantul degetului
mic flexorul
rs
oblic scurt al
flexorul degetului abductorul policelui
mictendoanele policelui scurt al
mic opozantul
policelui
tendoaneleflexorilor
flexorilorprofunzi
superficiali tendonul
policeluiextensorului scurt
ai degetelorai degetelor osul al policelui
tendonul lungului abductor al
tendonul flexoruluipisiform
ulnar al flexorul
policelui
tendoanele flexorului
carpului superficial al artera
retinaculum
degetelor nervul şi artera radială
pătratul
tendonul palmarului
ulnară pronator
nervul tendonul flexorului radial al
lung tendonul flexorului lung al
median carpului
policelui

Figura 132 Muşchii palmei

Page 135 of 330

 micul
psoas
marele tendonul
central al
creasta psoas partea
costală a diafragm
iliacă ili
diafragmul ului
coasta
croitorac uimarele XII
pătrat
(secţion
drept iliopso psoas
micul lomabar
at)
femural as
tensor psoas ili
(secţiona pectin
ul
t) vast
fasciei
eu
adductorul ac
interme scurt iliops
lata
vast
diar marele oas
lateral adductor
lungul fem
vast adductor
gracili ur
medial (secţionat)
artera
s şi vena
femurală
croitor
tendon
(secţionat)
patelar
patel
a

Figura 133 Muşchii anteriori care mişcă bazinul

Page 136 of 330

 ilia spina iliacă
c anterioară
glutealul micul şi
inferioară
mediu marele psoas marele
ligament
ul trohant
linia
inghinal er
iliopsoa intertrohanteriană
s
tensorul drept
pectine femural vast
fasciei lata lateral
u
adductor
vast lung
lateral gracili patel
drept
femural s ăligament
marele tibie
tractul adductor patelar
iliotibial
croitor
vast medial spina iliacă
anterioară
superioară

tendon vast
patelar intermedi
ar
patel croito vast
ă r medial
ligament
patelar
patelă
ligamen tibie
t
patelar

Figura 134 Muşchii copasei – vedere anterioară

Page 137 of 330

 fesier mijlociu

marele fesier tuberozitate

a ischială
tensorul fasciei pântecele
lata lung al femu
semitendino bicepsului r
tractul s femural
gracilis iliotibial semimembran
os pântecele scurt al
marele vast lateral bicepsului
adductor femural
pântecele lung al
bicepsului femural capul
semitendino fibulei
s
pântecele scurt al
semimembran bicepsului
os femural micul
croitor adductor
nerv
artera tibialpoplitee
vena marele
poplitee adductor vast
nervul lateral
comun
fibular
gemeni

Figura 135 Muşchii copasei – vedere posterioară

Page 138 of 330

am
io
rp
ld
s
cvgb
alb
ie
su
r
ritu
daşgV
cn
e o
sm
e
au c-
litgp
lh
facriutn
m
p
ă
e
ap
n
lo
m
is
tu
e iv
frn
m
lp
o
b
ufsgtm
ae d
srid
lu
m
e
cltm
o
iad
u
n
te
anu
rlo
sin
b e
caro
atlcrs
n
ică
tlo
rg
e
l
r(io
sfao
n
m
n
ie
p
cb
si
ţin
a
ie
r
o
ă
o
rs
n
)
a
t
)

Figura 136 Muşchii copasei – vedere mediană

Page 139 of 330

 tendon
patelar
pate
lă tib
ligamen ia fibul
t tibial a
tuberozitatea anteri
patelar
lungul tibiei extensor
pântecele or ul lung
peroni
drept
er medial al al
tibial al III-
halucelu
lungul gemenilor
tibi lea
ial V-lea
extensor asolea peroni
r osul os
er
scurtul
al degetelor
peronier cuneiform metatars
falang
lungul medial şi I al a
extensor al os distală
halucelui ligamentul metatarsal a
ligamentul transvers haluce
transvers superior al lui
inferior al extensorilor
extensorilor

Figura 137 Muşchii gambei – vedere anterioară

vast cap condilul lateral al
biceps
lateral ul tibiei
femural tractul fibul lungul
plant iliotibial lungul
nervular ei extensor al
peropn
comun degetelor
capul ier
pântecele
fibular fibulei osul
lateral al lungul maleo
gemenilor
sole peronier la cuneifor
tibial calcaneu
lateral m medial
ar falangele
anterior ă şi I os
extensorul degetelor
metatars
lung al al II-IV
degetelor
fibula
scurtul
peronier extensorul lung al
tendo
halucelui
al III-lea scurtu
nul lui
maleola peronier l
Ahile
laterală peroni
er
tuberozitatea
metatarsianul
ui V

Page 140 of 330

 Figura 138 Muşchii gambei –vedere laterală

învelişul fibros al
tendoanele flexorilor
degetelor tendonul flexorului
scurţi ai degetelor
lung al halucelui
tendonul lungului flexor
al halucelui flexorul scurt al halucelui
lumbricoizi
scurtul flexor al lumbricoizi
flexorul degetului halucelui flexorul
tendonul flexorului lung
mic degetului mic
abductorul degetului al degetelor
mic scurtul flexor al degetelor
pătrat plantar
plantar interosos
abductorul
abductorul
halucelui
degetului mic
aponevroza flexorul scurt al degetelor
abductorul halucelui
plantarului calcaneului
tuberozitatea (secţionată)

ligamente plantare
capsule articulare
tendonul flexorului tendonul lumbricoizilor
scurt al degetelor oase sesamoide
tendoanele flexorului lung
al degetelor
pântecele transvers şi
interosoşi dorsali
interosoşi plantari opozantul
oblic al adductorului halucelui
flexorul scurt degetului mic interosoşi plantari
al halucelui
tendonul lungului
tendonul
peronier
flexorului lung tendonul tibialului
al halucelui tendonul posterior
pătratul plantar tendonul scurtului
(secţionat) flexorului lung peronier
al degetelor ligamentul plantar lung

Figura 139 Muşchii piciorului

Page 141 of 330

 Funcţiile de nutriţie

CURS 7. APARATUL RESPIRATOR ŞI RESPIRAŢIA

A. Alcătuire (Fig. 140):

1) Căile respiratorii extrapulmonare (Fig. 141)
a) Nas: → vestibul nazal (care se deschide la exterior prin nări)
→ fosă nazală (care se deschide la interior prin coane): 2 tipuri de mucoase:
olfactivă (situată la nivelul cornetelor nazale superioare) şi respiratorie (în rest).
Nasul + sinusurile paranazale (căptuşite cu mucoasă respiratorie) → spaţii de
rezonanţă pentru sunete
b) Faringe: cale de încrucişare a căii respiratorii cu cea digestivă
- Nazofaringe (se deschid canalele faringotimpanice)
- Orofaringe ( cale comună)
- Laringofaringe (cale comună): face legătura cu esofagul şi cu laringele.
La nivelul faringelui există amigdalele (tonsile faringiene): nazofaringiene,
palatine, linguale, tubare.
c) Laringele: C4-C6 – superior: se ataşează de hioid şi comunică cu faringele prin
orificiu glotic
- inferior: se continuă cu traheea
- 9 cartilaje: - 3perechi: cuneiforme, corniculate, aritenoide
- 3 neperechi: tiroid, cricoid, epiglotig
- mucoasa laringelui → cute – corzi vocale false
- corzi vocale adevărate
d) Traheea: localizată la nivelul gâtului şi mediastinului, anterior.
- 16-20 inele cartilaginoase incomplete
e) Bronhiile primare: se află în continuarea traheei şi pătrund în plămân la nivelul
hilului pulmonar. Sunt formate din cartilaje complete.
2) Plămânii
- Organe de schimb respirator

Page 142 of 330

- 2: → drept (~700g)
→ stâng (~600g)
- Localizare: în cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului. Ocupă
majoritatea spaţiului cuştii toracice (Fig. 142).
- Configuraţia externă:
→ un vârf
→o bază
→ 3 feţe (costală, mediastinală, diafragmatică)
→ 3 margini (muchii): anterioară, posterioară, inferioară.

- Pe faţa mediană se găseşte hilul pulmonar. La acest nivel pătrund şi ies din
plămâni: bronhia, artera pulmonară, cele 2 vene pulmonare, artera bronşică şi
vena bronşică, nervii şi vasele limfatice. Aceste formaţiuni alcătuiesc pediculul
pulmonar.
- Culoarea plămânului este roz la copii şi albăstruie cu zone negre la adulţi,
datorită sedimentelor de praf şi cărbune.
- Este moale, rezistent şi cu aspect buretos.
- La exterior plămânii sunt acoperiţi de o membrană seroasă, numită pleură.
Aceasta este formată din 2 foiţe: pleura externă (parietală) şi pleura internă
(viscerală). Între cele 2 pleure există un spaţiu pleural, denumit cavitate
pleurală, în care există o presiune negativă (vidul pleural). Cavitatea poate
deveni reală în unele afecţiuni, când se colectează lichid seros (hidrotorax),
puroi (piotorax), sânge (hemotorax), sau aer (pneumotorax), îndepărtând cele 2
foiţe una de alta. Feţele foiţelor pleurale sunt umezite de un lichid pleural, într-
o cantitate mică.
- Structura plămânului:
i. Căile aeriene intrapulmonare (Fig. 143)
Bronhia primară se ramifică în plămân în bronhii secundare → bronhii
terţiare → bronhii cuaternare..... → bronhii intralobulare → bronhiole
terminale → bronhiole respiratorii →canale alveolare →saci alveolari
Lobulul pulmonar (Fig. 144) este unitatea anatomică şi fiziologică a
segmentului pulmonar. Acesta are formă piramidală, cu vârful orientat spre hil
şi este alcătuit din acini pulmonari ( acinul este format dintr-o bronhiolă
respiratorie, 3-5 canale alveolare, fiecare terminându-se cu saci alveolari).
Alveola este structura cea mai caracteristică pentru plămân. La nivelul ei are loc
schimbul de gaze. Alveolele fac ca suprafaţa respiratorie să aibă 160 m2.

Page 143 of 330

 ii. Parenchimul pulmonar se găseşte între acinii pulmonari şi lobulii
pulmonari. Este format din celule conjunctive, fibre de colagen şi
elastice.
iii. Reţeaua sanguino-limfatică. Plămânul prezintă o vascularizaţie dublă:
circulaţia funcţională şi circulaţia nutritivă. Circulaţia funcţională
reprezintă mica circulaţie. Ramuri ale arterei pulmonare, care aduc
sânge neoxigenat din ventriculul drept urmăresc traiectul arborelui
bronşic, iar la nivelul alveolelor capilarele desprinse din arteriole se
unesc formân venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen la inimă.
Circulaţia nutritivă se realizează pe seama arterelor broşice, cae iau
naştere pe seama arterei aorte. Ele urmăresc ramurele arborelui bronşic,
fără să pătrundă în lobuli. Arterele bronşice duc sânge încărcat cu
oxigen şi nutrimente la bronhii, arterele şi venele pulmonare şi pleure.
Nu există comunicare între cele reţele sanguine. Venele bronşice
drenează sângele din regiunea mediastinală a bronhiilor şi se deschid în
venele azigos, iar restul trece în sistemul venelor pulmonare.

iv. Reţeaua nervoasă: plămânii sunt inervaţi de nervulo vag şi de nervii

simpatici cervicali şi toracali

B. Fizologia respiraţiei
Prin respiraţie se asigură oxigenul necesar celulelor pentru arderea substanţelor
organice şi producerea de energie.
 Respiraţia
1. Externă: schimbul de gaze dintre organism şi mediu extern
2. Internă (tisulară): la nivelul celulelor

1. Respiraţia externă:
a. Ventilaţia pulmonară:
→ inspiraţia: - durează ~ 1s.
- Contracţia muşchilor intercostali externi determină orizontalizarea coastelor şi
împingerea lor în faţă → creşte diametrul antero-posterior şi transversal
- Contracţia diafragmului1 → creşterea diametrului vertical (inspiraţia normală
determină coborârea diafragmului cu ~ 1,5 cm, iar inspiraţia forţată determină
coborârea cu 10 cm)
- La începutul inspiraţiei presiunea alveloră = presiunea atmosferică. Când se
declanşează inspiraţia → muşchii cutiei toracice se contractă → creşte capacitatea

1
secţionarea nervului frenic ce inervează diafragmul determină asfixierea
Page 144 of 330
 cutiei toracice → presiunea alveolară scade cu 1mm Hg → pătrunderea aerului în
plămâni
→ expiraţia:
- durează≈ 2s.
- pasivă, are loc relaxarea muşchilor inspiratori → volumul cutiei toracice scade
- în timpul expiraţiei forţate se contractă muşchii intercostali interni, coastele
fiind trase spre interior, deasemenea şi muşchii abdominali participă la tragerea
coastelor
b. Schimbul de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare (Fig,146 )
- Aerul inspirat cedează o parte din oxigen2 sângelui
- CO2 3din sânge este cedat parţial alveolelor pulmonare
- Schimbul de gaze are loc datorită diferenţei de presiune ale gazelor din capilare şi
alveole şi datorită grosimii reduse dintre cele două suprafeţe de schimb respirator
c. Transportul gazelor
Oxigenul este transportat prin sângele arterial sub 2 forme:
→HbO2 (98%)
→dizolvat în plasmă (2%)
CO2 este transportat prin sângele venos:
→dizolvat în plasmă (5%)
→HbCO2 (3%)
→bicarbonaţi (HCO3-): 92%
2. Respiraţia tisulară: utilizarea oxigenului în procesele de oxidoreducere
(mitocondrii)
SUBSTRAT (glucid) + O2 → CO2↑ + H2O + Energie (ATP)
Pentru ca funcţia respiratorie să se adapteze respiraţia internă şi cea
externă trebuie să se acorde între ele. Când nu există acest acord apare
insuficienţa respiratorie. Aceasta se poate datora unei proaste ventilaţii
(paralizia muşchilor respiratorii, fracturi de coaste) sau a reducerii
suprafeţei de schimb respiratoriu (TBC).
 Reglarea respiraţiei
- Respiraţia pulmonară este o funcţie ritmică. Ritmicitatea mişcărilor este dată
de activitatea permanentă a centrilor respiratorii bulbo-pontini (trunchiul
cerebral)
- Semnalul4 (transmis la început mai lent) este transmis de la centrii de mai sus
prin motoneuronii nervului frenic şi determină contracţia muşchilor respiratorii
şi determină inspiraţia.

2
La nivelul alveolelor pulmonare presiunea O2 este de 100mmHg, în timp ce în sânge este doar de 37 mmHg
3
În sânge presiunea CO2 este de 47 mm Hg, în timp ce în alveole este de 40 mmHg.
4
Se declanşează la 3s.; transmiterea semnalului lent are ca scop evitarea respiraţia gâfâitoare

Page 145 of 330

 - În cazul unei supradistensii a plămânilor, inspiraţia este limitată reflex.
Tensioreceptorii din căile respiratorii transmit informaţii centrilor respiratorii
bulbo-pontini, care declanşează încetinirea inspiraţiei = reflexul Hering-Brewer
de distensie.
- Controlul respiraţiei se datorează informaţiilor venite de la diverşi receptori:
→mecanoreceptorii: stimularea lor prin colabare determinând reflexul Hering-
Brewer inversat
→chemoreceptorii: sesizează variaţii ale O2 şi CO2. Hiperventilaţia care apare în
cazul după hemoragii severe se datorează acidozei (HCO3-)
→baroreceptorii: sunt sensibili la scăderea presiunii sanguine→polipnee
→proprioreceptorii din muşchi, tendoane: stimulează indirect centrii
respiratorii în timpul mişcărilor
→termoreceptorii: excitanţii reci aplicaţi pe tegument pot bloca respiraţia.
- Respiraţia este reglată şi voluntar de centrii superiori (vorbit, cântatul vocal şi la
instrumente de suflat)

 Volume, capacităţi şi debite respiratorii

În timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se expulsează din plămâni volume
caracteristice de aer. Volumele respiratorii reprezintă cantităţi de aer din anumite momente ale ciclului
respirator , iar capacităţile sunt combinaţii de volume.

Volumul curent (AC) este cantitatea de aer (500 ml) care este inspirată sau expirată în timpul unui act
respirator normal.

Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer care poate fi inspirată forţat după o
inspiraţie normală (3000 ml).

Volumul expirator de rezervă (VER) este volumul de aer (circa 1100 ml) ce poate fi expirat forţat după
o expiraţie normală.

Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer rămas în plămâni, (circa 1200 ml) după o expiraţie
maximă. Prin deschiderea spaţiului pleural se produce pneumotorax, când plămânul se retractă în jurul
hilului şi expulsează o cantitate de aer numită volum de colaps. Ceea ce rămâne în plămâni constituie
volumul minimal. Ambele sunt fracţiuni ale volumului rezidual. Un ţesut pulmonar, care conţine aer
minimal, pluteşte la suprafaţa apei (proba docimaziei pozitivă), Plămânul unui nou-născut, care nu a
respirat niciodată, nu conţine aer minimal: în acest caz proba docimaziei este negativă (plămânul nu
pluteşte). Aceste probe se utilizează în criminalistică.

Capacitatea vitală pulmonară (CV) reprezintă cantitatea de aer care poate fi expirată forţat după o
inspiraţie maximă. Are o valoare de circa 4600 ml şi rezultă din însumarea AC+VIR+VER.

Page 146 of 330

 Capacitatea inspiratorie (CI). Cuprinde volumul de aer ce poate fi inspirat forţat . Are o valoare de
circa 3500 ml (AC+VIR).

Capacitatea funcţională reziduală (CRF) reprezintă cantitatea de aer de circa 2300 ml care rămâne în
plămân după o expiraţie normală (VR +VER).

Capacitatea pulmonară totală (CPT), de circa 5800 ml, cuprinde toate volumele menţionate, fiind
cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate (AC+VER+VIR+VR).

Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume şi capacităţi se determină spirometric.

Debitul respirator de repaus sau minut-volumul respirator reprezintă cantitatea de aer proaspăt care
ventilează plămânii în decursul unui minut. Rezultă din produsul volumului curent cu frecvenţa
respiratorie. În condiţii de repaus, valoarea lui este de 8-9 l. Poate ajunge în condiţii de efort până la
100-200 l.

Spaţiul mort anatomic include spaţiul căilor respiratorii aeriene la nivelul cărora nu are loc schimb de
gaze.

Spaţiul mort fiziologic cuprinde în plus şi alveolele aerate, dar care nu sunt irigate. La persoanele
sănătoase, spaţiul mort antomic este egal cu cel mort fiziologic, deoarece toate alveolele sunt
funcţionale.

Page 147 of 330

 Figura 140 Aparatul respirator

Figura 141 Regiunea superioară a căilor respiratorii

Page 148 of 330

Figura 142 Localizarea plămânilor în cutia toracică

Page 149 of 330

 Figura 143 Arborele bronşic

Figura 144 Lobulul pulmonar

Figura 145 Secţiune transversală prin cutia toracică

Page 150 of 330

 Figura 146 Schimbul respirator la nivel pulmonar

CURS 8. APARATUL CIRCULATOR

8.1. Sanguin
- Are rolul de a transporta nutrienţii şi oxigenul la ţesuturi.
- Intervine în apărarea organismului
- Ajută la eliminarea substanţelor toxice din ţesuturi

A. Morfologie şi anatomie
-aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase sanguine.
1. Inima
Localizare: în mediastin, este oblică faţă de planul medio-sagital al
corpului, vârful este orientat inferior, anterolateral, spre stânga (fig. 147).
- este un organ cavitar (4 camere), aspiro-respingător.
- are formă conică
- 250-300g greutate

Page 151 of 330

 Morfologie (fig. 148):
- 2 feţe: → anterioară
→ posterioară
- 2 margini: → dreaptă
→ stângă
- un vârf
- o bază
- 2 şanţuri coronare: → anterior marchează limita dintre atrii şi
→ posterior ventricule

- 2 şanţuri longitudinale: → anterior marchează septul interventricular

→ posterior

- În aceste şanţuri se găsesc arterele şi venele peretelui cardiac

Anatomia inimii

- Inima prezintă un înveliş numit pericard:

o pericard fibros
o pericad seros:
 foiţă parietală
 cavitate pericardică (o peliculă de lichid lubrifiant)
 foiţă viscerală (epicard)
- peretele cardiac (fig. 149):
o epicard
o miocard (este format din ţesut muscular cardiac şi fibre musculare cardiace
modificate, ce formează ţesutul excito-conductor nodal) are o grosime diferită.
La nivelul atriilor, miocardul este mai subţire decât la nivelul ventriculelor, iar la
nivelul ventriculului drept, muşchiul inimii este mai subţire decât la nivelul
ventriculului stâng. Miocardul prezintă şi o componentă conjunctivă, pe seama
căreia se diferenţiază scheletul fibros al inimii, cu rolul de a ancora valvulele de la
nivelul cordului.
o Endocard: membrană formată din endoteliu însoţit de un strat de ţesut
conjunctiv

Page 152 of 330

- Miocardul are capacitatea intrinsecă de a genera şi a conduce impulsuri în vederea
contracţiei ritmice. Această proprietate, numită şi automatism cardiac se datorează
ţesutului excito-conductor nodal. Componentele acestei structuri sunt: nodulul sino-
atrial, nodulul atrio-ventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje.
- Compartimentele inimii (fig. 150):
o inima prezintă 4 camere: 2 atrii, situate la baza inimii şi 2 ventricule, situate la
vârful inimii.
o Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial
o Ventriculele sunt separte între ele prin septul interventricular
o Atriile nu comunică între ele, la fel şi ventriculele.
o În atriul drept se deschid venele cavă superioară şi inferioară, care aduc sânge
neoxigenat de la corp. Atriul drept comunică cu ventriculul drept prin orificiul
atrioventricular, prevăzut cu valvula tricuspidă (Fig. 151).
o În atriul stâng se deschid venele pulmonare, care aduc sânge cu oxigen de la
plămâni. Atriul stâng comunică cu ventriculul stâng prin orificiul atrio-ventricular,
prevăzut cu valvula mitrală, care este bicuspidă (Fig. 151).
o Ventriclul drept primeşte sânge de la atriul drept, pompat apoi în trunchiul
pulmonar. Acesta din urmă prezintă la bază valvula semilunară pulmonară.
Ventriculul prezintă muşchi papilari care susţin corzi tendinoase, ce ajută la
închiderea şi deschiderea valvulei atrio-ventriculare
o Ventriculul stâng primeşte sânge încărcat cu oxigen din atriul stâng şi îl
pompează în artera aortă, care prezintă la bază valvula semilunară aortică.
- Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele coronare şi venele cardiace, iar inervaţia
extrinsecă este asigurată de fibre simpatice (aparţin de nervii spinali ai plexului cardiac)
şi parasimpatice (aparţin nervului vag).
-
2. Vasele sistemului circulator (fig. 153)
- Vasele sistemului circulator sanguin sunt reprezentate de artere, vene şi capilare.
- Acestea sunt organe tubulare, a căror perete este format în general din 3 tunici:
o Tunica intimă: formată din endoteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv
(subendoteliu)
o Tunica medie: conţine celule musculare, fibre elsatice şi de colagen
o Tunica externă: ţesut conjunctiv, ce conţine fibre de colagen şi elastice. În cazul
vaselor mari, aceasta conţine vase sanguine (vasa vasoruum) ce hrănesc peretele
vasului.
- Arterele sunt vase ce duc sângele de la inimă la organe (fig. 154). Sunt de 3 tipuri:
o Elastice: au diametrul cel mai mare (aorta şi ramificaţiile ei), tunica medie are o
cantitate mare de ţesut elatic

Page 153 of 330

 o Musculare: au diametru mediu, asigurând vascularizaţia organelor, predominând
în tunica medie, componenta musculară.
o Arteriolele au calibrul cel mai redus, tunica medie este foarte subţire.
- Venele (fig. 155) sunt vase care aduc sângele la inimă. Au perele mai subţire decât
arterele de acelaşi calibru, însă lumenul este mai mare. Tunica externă este mai groasă
decât media, aceasta din urmă prezintă mai puţine elemente elastice. Cele mai mici vase
se numesc venule. La nivelul venelor există valvule, în special la organele situate inferior
faţă de inimă, unde sângele circulă antigravitaţional.
- Capilarele sunt cele mai mici vase, formate din endoteliu şi o membrană bazală. Acestea
au rolul de a reînnoi lichidul interstiţial (situat între celule). Acestea formează reţele
interpuse, de obicei, între o arteriolă şi o venulă. Există şi excepţii: când se interpun între
2 arteriole, formează o reţea admirabilă (glomeulul renal), iar cân se interpun între 2
venule, formează o reţea portă (hepatică, hipofizară).

3. Circulaţia sanguină
- La om este într-un sistem închis (inimă-artere-capilare-vene-inimă) şi dublu (circulaţia
pulmonară şi sistemică) de vase sanguine.

 Circulaţia pulmonară
- Se realizează între plămâni şi inimă, cu scopul de a elimina dioxidul de carbon şi de a
prelua oxigenul.

Mica circulaţie (circulaţia pulmonară)

 Circulaţia sistemică (marea circulaţie)

- Se realizează între inimă şi corp, pentru a asigura celulelor nutrienţii şi oxigenul şi pentru
a elimina dioxidul de carbon şi alte reziduri.

Page 154 of 330

 Marea circulaţie (circulaţia sistemică)

B. Fiziologie
1. Proprietăţile inimii
 Automatismul cardiac: proprietatea inimii de a-şi continua activitatea
ritmică de contracţie în condiţiile izolării din organism. Automatismul
este imprimat de ţesutul excitoconductor nodal (fig. 152), prin
descărcarea automată de impulsuri. Structura corespunzătoare de
imprimare a contracţiei inimii este nodulul sino-atrial Keith-Flack (60-
80 contracţii/min.). În ceilalţi centri de automatism stimulii generaţi
au o frecvenţă mai mică (nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara –
40/min, fasciculul Hiss – 25/min). Ei preiau comanda atunci când
centrul de automatismu superior este scos din funcţie.
 Excitabilitatea (funcţia batmotropă): capacitatea muşchiului aflat în
repaus de a răspunde la excitanţi prin apariţia potenţialului de
acţiune. Particular pentru miocard este faptul că prezintă
inexcitabilitate periodică de lungă durată. El nu intră niciodată în
tetanos, fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor cardiace.
 Conductibilitatea: proprietatea miocardului de a conduce impulsurile
de la nivelul nodulului sino-atrial în tot muşchiul. Viteza de conducere
a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s) decât prin
fibrele miocardului atrial (0,3m/s). La nivelulul nodulului atrio-
ventricular, viteza de conducere este mai mică pentru a asigura
încheierea sistolei atriale, înaintea apariţiei celei ventriculare necesar
umplerii ventriculilor cu sânge. La nivelul nodulului atrio-ventricular
viteza – 0,03-0,05m/s. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari
de transmitere a excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor
miocardului ventricular din timpul sistolei ventriculare (5m/s).
 Contractilitatea: contracţiile miocardului se numesc sistole, iar
relaxările se numesc diastole. Contracţia miocardului este o secusă.
Sursa de energie pentru contracţie o constituie ATP-ul.
 Tonicitatea: reprezintă proprietatea miocardului de a asigura o
anumită tensiune a peretelui muscular şi în timpul diastolei.
2. Ciclul cardiac
- O succesiune regulată a unei sistole şi a unei diastole a miocardului. În timpul sistolei, în
compartimentele respective se creează presiuni crescute care asigură curgerea sângelui
de la presiune mare la presiune mică. Întâi se contractă atriile apoi ventriculele. Prin

Page 155 of 330

 contracţia atriilor sângele trece în ventricule, iar prin contracţia ventriculelor, sângele
este împins în sistemul arterial. Prezenţa valvulelor în diferitele cavităţi ale inimii asigură
sensul de curgere a sângelui.
- Ciclul cardiac începe cu sistola atrială, care durează 0,1s. Urmează imediat sistola
ventriculară care duează 0,3s. Sistola ventriculară începe în momentul când ventriculele
sunt pline cu sânge şi valvulele semilunare de la baza arterei pulmonare şi aortei sunt
închise. Prin intrarea în contracţie a miocardului ventricular, presiunea intraventriculară
creşte şi sângele tinde să se reîntoarcă în atrii. Valvulele atrio-ventriculare se închid şi
opresc întoarcerea sângelui. Ventriculul este acum o cavitate închisă. Sistola ventriculară
are 2 faze de contracţie. În prima fază, muşchiul se contractă izometrică. Presiunea
intraventriculară creşte încât reuşeşte să învingă presiunea din sistemul arterial,
deschizând valvulele semilunare. În faza a doua, are loc contracţia izotonică şi se
produce expulsia în arteră, a sângelui ventricular. Urmează diastola ventriculară în care
ventriculele relaxându-se, presiunea intraventriculară scade. Sângele din aortă şi artera
pulmonară tinde să revină în ventricule, dar valvulele semilunare se închid. Prin
deschiderea valvulelor atrioventriculare, sângele din atrii, datorită diferenţei de
presiune, trece în mod pasiv în ventricule. Diastola ventriculară începe într-un moment
când atriile sunt relaxate, adică se găsesc în diastola atrială. Deci aproximativ 0,4s inima
se află în diastola generală. Când, prin umplerea ventriculelor cu sânge, presiunile din
ventricule şi atrii tind să se egaleze, atriile se contractă şi ciclul reîncepe.

CICLUL CARDIAC

Se observă că diastolele sunt mai lungi decât sistolele, ceea ce explică pentru ce inima
poate lucra tot timpul vieţii fără să obosească.
3. Debitul cardiac
La fiecare sistolă, din ventricul este pompat un volum sanguin de 70-90 ml –
debitul sistolic. Debitul cardiac reprezintă volumul de sânge pompat de
fiecare ventricul/minut (l/min). Este egal cu frecvenţa cardiacă *debitul
sistolic. La un ritm normal de 72contracţii/min, debitul cardiac este de 5l/min.
În timpul efortului poate ajunge până la 30 l/min.

Page 156 of 330

 4. Manifestările activităţii inimii
Manifestările mecanice: şocul apexian poate fi simţit prin aplicarea
palmei în dreptul spaţiului al cincilea intercostal stâng. Se datorează
contactului mai intim pe care vârful inimii îl stabileşte în timpul
sistolei cu peretele toracic.
Manifestările electrice: în timpul contracţiei se produc curenţi care
pot fi înregistraţi cu aparate speciale, iar înregistrarea grafică se
numeşte electrocardiogramă (EKG).

P
Q S
EKG

Manifestările acustice: în timpul ciclului cardiac se înregistrează 2

zgomote ale inimii. Zgomotul I (sistolic) este dat de închiderea
valvulelor atrio-ventriculare şi este de intensitate, durată mare şi de
tonalitate joasă. Zgomotul II (diastolic) este dat de închiderea
valvulelor semilunare şi este scurt şi de tonalitate înaltă.
5. Circulaţia sângelui prin artere
- În artere sângele circulă sub presiune, datorită mai multor factori:
 Forţa de propulsie a cordului
 Elasticitatea arterelor: asigură curgerea continuă a sângelui în artere. Scăderea
elasticităţii (ateroscleroză) conduce la creşterea presiunii arteriale.
 Rezistenţa de efect: în vasele de calibru mare, rezistenţa este mare. Se
datorează vasomotricităţii (contracţii/dilataţii) aflate sub influenţă
neuroumorală.
 Volumul de lichid circulant: masa sanguină circulantă şi vâscozitatea sângelui.
Creşterea volumului sanguin şi a vâscozităţii sângelui determină creşterea
presiunii arteriale.
 Tensiunea arterială: presiunea cu care sângele apasă asupra pereţilor
arterelor. Ia naştere în timpul SV şi este menţinută datorită rezistenţei pe

Page 157 of 330

 care o întâmpină sângele în timpul curgerii sale spre periferia sistemului
vascular. În arterele din apropierea inimii este mai mare şi se micşorează
spre periferie. Măsurarea presiunii arteriale se fce cu ajutorul
tensiometrelor. Se constată 2 valori: valoarea maximă (100-140 mmHg),
corespunzătoare SV (este presiunea cu care este expulzat sângele în
arterele mari) şi valoarea minimă (60-80 mm Hg) corespunzătoare
diastolei. Creşterea valorilor peste limitele fiziologice se numeşte
hipertensiune arterială, iar scăderea hipotensiune.
 Pulsul arterial constă în unda de distensie a pereţilor arteriali în timpul
sistolei ventriculare. Este perceput când se comprimă o arteră pe un plan
osos.
6. Circulaţia sângelui prin capilare
La nivelul capilarelor, circulaţia sângelui se face continuu şi lent pentru a
asigura cele mai importante funcţii ale sistemului circulator. Schimbul de
substanţe nutritive şi a produşilor de excreţie. La capătul arterial al
capilarelor, apa şi substanţele nutritive trec din sânge în lichidul interstiţial
prin difuziune şi filtrare. La capătul venos, după filtrarea apei au loc procese
de absorbţie. O zecime din lichidul filtrat trece în capilarele limfatice,
asigurând circulaţia limfatică.
7. Circulaţia sângelui prin vene
- Mai lentă decât în artere.
- Este asigurată de:
o Pompa cadiacă: scăderile de presiune arterială şi ventriculară permit întoarcerea
sângelui din vene în atrii.
o Aspiraţia toracică: acţionează în timpul inspiraţiei, prin accentuarea presiunii
negative intratoracice. Deasemenea, coborârea diafragmului în inspiraţie apasă
asupra viscerelor, permiţând întoarcerea sângelui spre AD.
o Forţa gravitaţională facilitează întoarcerea sângelui în AD, pentru venele situate
deasupra atriilor. Pentru cele situate sub atrii, există valvule situate la 5-7 cm,
care compensează efectul forţei gravitaţionale. Degradarea sistemului de valvule
predispune la stază venoasă şi varice, care dacă se suprainfectează, dau naştere
tromboflebitelor.
o Contracţia muşchilor scheletici asigură deplasarea sângelui spre AD.
o Pulsaţiile arterelor comprimă venele aflate în preajma lor, facilitând întoarcerea
sângelui spre inimă.
8. Reglarea activităţii cardio-vasculare

Page 158 of 330

 Organismul este forţat întotdeauna să se adapteze la schimbările din mediu. La fel este
şi cazul sistemului circulator, acesta adaptându-se la nevoile metabolice ale organismului. Astfel,
are loc adaptarea inimii, pe de o parte şi a vaselor sanguine, pe de altă parte.
Spre exemplu, în efort fizic, debitul cardiac creşte de 5-6 ori.
Sistemul nervos simpatic determină tahicardie şi constricţia vaselor. Parasimpaticul
determină vasodilataţie şi bradicardie.
De asemena, adrenalina stimulează inima.

Figura 147 Localizarea inimii în cutia toracică

Page 159 of 330

 Aorta Vena
ascend
Vena Trunchi cavă
entă
cavă ul superi
superio pulmon
Atriul oară
ară ar stâng
Şanţul
longitudi
nal
Şanţul anterior
coron
ar Vena
anteri cavă
Faţa anterioară a Faţa posterioară a
orinimii inferioară
inimii
Figura 148 Morfologia inimii

Figura 149 Peretele inimii

Page 160 of 330

Figura 150 Structura inimii - interior

Figura 151 Valvulele inimii

Page 161 of 330

Figura 152 Sistemul excito-conductor nodal

Page 162 of 330

Figura 153 Structura vaselor sanguine

Page 163 of 330

 a. carotidă
sinus a.externă
carotidă internă
carotidian a. carotidă
a. vertebrală comună st.
dr.
a. subclaviculară a. subclaviculară st.
dr. tr.
a. brahiocefalic
arcul aortic
axilară
a. toracică aa. coronare
int.
a. brahială tr. celiac
aorta descendentă a.
a.intercostală
mezenterică
a. ulnară superioară
a. radială a. mezenterică
inferioară
a. iliacă a. iliacă externă
comună
a. iliacă int. a. radială
a. testiculară
a. femurală profundă
a. femurală

a. poplitee

a. tibială post.
a. tibială ant.

a. plantară
dorsală

Figura 154 Arborele arterial

Page 164 of 330

 v. brahiocefalică st. v. jugulară ext.
v. brahiocefalică dr. v. jugulară int.
v. subclaviculară dr.
v. subclaviculară st.
v. cavă sup.
v. toracică int.
v. axilară
v. cardiace
v. brahială
v. cavă inf. v. bazilară
v. hepatică v. cefalică
v. renală v. testiculară st.
v. testiculară dr.
v. cubitală mediană
v. radială v. iliacă comună
v. iliacă int.
v. ulnară
v. iliacă ext.
v. femurală

v. femurală marea venă safenă

v. poplitee

v. tibială post.
v. tibială ant.

Figura 155 Arborele venos

Page 165 of 330

 8.2 Sistemul circulator limfatic

Alcătuire:
 Vase limfatice
 Organe limfoide

Sistemul limfatic este în relaţie strânsă cu sistemul sanguin şi limfa circulă doar înspre inimă.

Rolul sistemului limfatic:

 Drenează excesul de lichid interstiţial, care se formează prin filtrarea celulară, înapoi
sângelui
 Transportă grăsimile şi unele vitamine de la intestinul subţire la sânge
 Limfocitele sunt implicate în apărarea organismului, prin producerea de anticorpi

Limfa şi vasele limfatice (fig. 156)

Capilarele limfatice: acestea sunt vase care se termină în deget de mănuşă şi

formează o reţea în spaţiile intercelulare a majorităţii ţesuturilor. În vilozităţile
intestinale, spre exemplu, capilarele limfatice transportă lipidele absorbite din
tractul intestinal. Peretele capilarelor este format din endoteliu cu pori ce permit
trecerea proteinelor, lichidului interstiţial, microorganismelor şi lipidelor
absorbite. Fluidul pătruns în capilare formează limfa. Drenarea corectă a limfei
este necesară pentru a împiedica acumularea de lichid interstiţial (edem).

Venele limfatice: Pereţii venelor au structură asemănătoare venelor sanguine.

Prezintă cele trei tunici şi valve care previn întoarcerea limfei.

Ducturile limfatice: Venele se unesc în două ducturi: ductul toracic şi ductul

limfatic drept.

Ductul toracic drenează limfa din membrele inferioare, abdomen,

regiunea toracică stângă, partea stângă a capului şi gâtului. Ductul toracic
se varsă în vena subclaviculară stângă. În regiunea abdominală există o

Page 166 of 330

 dilatare a acestui duct, numită cisterna chiliferă, care colectează limfa de
la membrele inferioare şi de la intestin.
Ductul limfatic drept colectează limf de la membrul superior drept,
regoiuea toracică dreaptă, partea dreaptă a capului şi gâtului. Ductul se
deschide în vena subclaviculară dreaptă, în apropiere de vena jugulară
internă.

Organele limfoide (fig. 157)

Ganglionii limfatici (fig. 158 )

Limfa este filtrată prin ţesutul reticular al sutelor de ganglioni limfatici prezenţi de-a lungul
venelor limfatice. Ţesutul reticular conţine fagocite care au rolul de a curăţa fluidul.

Ganglionii limfatici sunt structuri de formă aproximativ sferică. Aici pătrund vase aferente, care se
ramifică în sinusuri. Acestea din urmă converg în vase eferente, care părăsesc ganglionul prin hilul
ganglionar. Ganglionii sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă din care se desprind septuri ce împart
ganglionul în foliculi. Foliculii reprezintă locul de producere a limfocitelor, fiind implicaţi în imunitate.
Ganglionii se găsesc grupaţi în anumite regiuni ale corpului:

 Ganglionii popliteali
 Ganglionii inghinali
 Ganglionii lombari
 Ganglionii axilari şi cubitali
 Ganglionii toacali
 Ganglionii cervicali

Submucoasa intestinală conţine numeroşi ganglioni limfatici, limfocite şi ţesut limfatic.

Alte organe limfoide:

Amigdalele (tonsilele) formează un inel protector de ţesut limfatic la nivelul faringelui.

Amigdalele, în număr de 3 perechi, combat infecţiile urechilor, nasului şi a gâtului.

Splina (fig. 159) este localizată în hipocondrul stâng, la stânga stomacului, de care este
suspendată. Splina nu este un organ vital la adult, dar participă la producera limfocitelor,
filtrarea sângelui şi distrugerea hematiilor. La copil, splina este un organ important în
producerea de eritrocite. Splina unui adult conţine pulpa roşie, în care se distrug
hematiile şi pulpa albă, care conţine centri germinativi, implicaţi în producerea de

Page 167 of 330

 limfocite. Dintre toate organele abdominale, splina este cel mai frecvent lezată.
Deoarece este puternic vascularizată, în cazul unei rupturi apar hemoragii masive.
Pentru a împiedica decesul, se apelează la splenectomie. Fără intervenţie chirurgicală,
ruptura de splină este mortală în 90% din cazuri.

Timusul este localizat în partea anterioară a toracelui, în spatele manubriului sternal. La

făt şi la copil este mai mare decât la adult. Are rol important în imunitate, participând la
maturarea unor limfocite (limfocite T)

Capilare limfatice

Capilare
pulmonare

Ducturi limfatice

Ganlion
limfatic
Valve
limfatice
Capilarele
sistemice

Capilare limfatice

Figura 156 Sistemul de vase limfatice

Page 168 of 330

 Vena
subclaviculară
Ganglioni
stângă timus
limfatici
cervicali
Ganglioni
limfatici
axilari
splina
Duct toracic

Cisterna
chiliferă
ganglion
Ganglioni limfatic
limfatici
inghinali

Figura 157 Organele limfoide

Capsulă fibroasă

Vas
aferent
foliculi
septuri
Hilul Centru
ganglionul germinativ
Valv Vas eferent
ui
e

Figura 158 Ganglion limfatic

Page 169 of 330

 Arteră splenică

Venă splenică

Pulpă albă
Sinus venos Pulpă roşie

capsulă

Figura 159 Splina

CURS 9. APARATUL DIGESTIV

Hrana este necesară pentru susţinerea vieţii. Asigură nutrienţii esenţiali pe care organismul
singur nu-i poate produce. Hrana estze utilizată la nivel celular, unde nutrienţii sunt implicaţi în reacţii
chimice care constau în sinteza de enzime, diviziunea, creşterea şi repararea celulară, precum şi
producerea de energie. Mare parte din hrana ingerată nu poate fi utilizată ca atare, fiind necesară o
prealabilă prelucrare mecanică şi chimică. Aceasta are scopul de a o face absorbabilă prin peretele
intestinal. O parte din mâncare nu este digerată, fiind eliminată prin materiile fecale.
Principala funcţie a aparatului digestiv este aceea de a prepara substanţele necesare utlizării
celulare. Aceasta implică următoarele activităţi funcţionale:
Ingerarea
Masticaţia
Deglutiţia
Digestia
Absorbţia
Defecaţia

Page 170 of 330

Morfologia şi anatomia aparatului digestiv

A. Alcătuirea aparatuluii digestiv (fig. 160)

1.Tub digestiv

a. Cavitate bucală
b. Faringe
c. Esofag
d. Stomac
e. Intestin subţire
f. Intestin gros

2. Glande anexe

a. Glande salivare
b. Ficat
c. Pancreas

1. Tubul (tractul) digestiv se întinde de la orificiul bucal până la orificiul anal şi are o lungime de
aproximativ 9 m. Străbate cutia toracică şi pătrunde în cavitatea abdominală prin diafragm. O
digestie totală se desfăşoară într-un interval cuprins între 12 şi 24 ore. Mâncarea ingerată trece prin
tractul digestiv, unde este scindată de la molecule complexe până la molecule foarte mici,
absorbabile. Fiecare segment al tubului digestiv are o funcţie specifică în digestia alimentelor,
structura lui reflectând funcţia.
Tunicile tubului digestiv (fig. 161)
Tubul digestiv, de la esofag la orificiul anal, este format din 4 straturi sau tunici. Fiecare tunică
conţine un ţesut dominant. Cele 4 tunici, de la interior spre exterior, sunt:

1. Mucoasa
2. Submucoasa
3. Musculara
4. Seroasa
1. Mucoasa: căptuşeşte lumenul tubului digestiv. Este formată din epiteliu de acoperire
pluristratificat pavimentos necheratinizat, până la stomac, iar de la stomac la rect este
epiteliu de acoperire unistratificat prismatic cu microvili. Epiteliu este însoţit de un strat
subţire de ţesut conjunctiv cu rol de hrănire. În acest ţesut conjunctiv există numeroşi
ganglioni limfatici, cu rol de apărare. Deasemenea, există şi un strat subţire de ţesut
muscular, numit musculara mucoasei, ce asigură o serie de contracţii. La nivelul mucoasei se
găsesc celule specializate în producerea de mucus.

Page 171 of 330

 2. Submucoasa: este o tunică bine vascularizată, aflată în strânsă legătură cu mucoasa.
Moleculele absorbite trec prin celulele mucoasei şi sunt absorbite de capilarele sanguine şi
limfatice ale submucoasei. Submucoasa conţine glande şi plexuri nervoase (plexul nervos
Meissner).
3. Musculara: este tunica responsabilă de mişcările tubului digestiv (segmentare, peristaltice,
etc.). Tunica prezintă un strat muscular intern cu fibre dispuse circular şi un strat muscular
extern, cu fibre dispuse longitudinal. Cele 2/3 superioare ale esofagului conţin musulatură
striată, în rest fiind musculatură netedă. Contracţiile acestor muşchi asigură înintarea
alimentelor prin tractul digestiv, dar şi amestecarea lor cu sucurile digestive şi absorbţia lor.
Musculara este inervată de plexul nervos Auerbach.
4. Seroasa: reprezintă tunica viscerală a peritoneului. Până la stomac, seroasa este înlocuită cu
o tunică numită adventice.
Tractul digestiv este inervat de fibre simpatice şi parasimaptice. Nervul X cranian (vag) este sursa fibrelor
parasimpatice pentru tubul digestiv până la porţiunea inferioară a colonului. Restul colonului şi rectul
sunt inervate de fibre parasimpatice provenite din măduva sacrală. Stimularea parasimpaticului
determină creşterea peristaltismului intestinal şi secreţiile tractului digestiv. Fibrele simpatice îşi au
originea în măduva toraco-lombară şi au efecte antagonie parasimpaticului (inhibă peristaltismul, reduc
secreţia şi contractă sfincterele).

Segmentele tubului digestiv

a. Cavitatea bucală (fig. 162) are rolul de a ingera alimentele, a le mesteca şi a

forma bolul alimentar care este trimis mai departe faringelui. Deasemena
cavitatea bucală este implicată şi în vorbire şi uneori în respiraţie.

Cavitatea bucală este delimitată de obraji, buze, palatul moale şi palatul dur, musculatura extrinsecă a
limbii şi muşchii gâtului. Gura este împărţită în două zone: vestibulul bucal (situat între buze şi dinţi) şi
cavitatea bucală propriu-zisă (de la dinţi până la orificiul oro-faringian). Gura comunică cu exteriorul
prin orificiul bucal. Pereţii laterali şi anterior ai cavităţii bucale sunt formaţi de către obraji şi buze.
Obrajii sunt alcătuiţi din piele, ţesut adipos subcutanat, musculatură striată şi epiteliu de acoperire,
pluristratificat pavimentos, necheratinizat. Partea anterioară a obrajilor formează buza superioară şi
inferioară. Acestea sunt organe moi şi foarte mobile, ce au rol în vorbire şi în ingerarea şi mestecarea
alimentelor. La nivelul buzelor există numeroşi receptori care permit distingerea calităţii alimentelor şi a
temperaturii lor.

Palatul formează plafonul cavităţii bucale şi este format din palatul dur, situat anterior şi palatul moale,
situat posterior. Palatul dur este format din oasele maxilare şi palatine şi este acoperit de mucoasa
bucala. Palatul moale este un arc moale acoperit de mucoasa bucală. Median, acesta prezintă uvula
(omuşor) palatină. În timpul deglutiţiei uvula şi palatul moale acoperă nazofaringele, prevenind
pătrundere alimentelor în cavitatea nazală. De la uvulă, coboară două pliuri musculare: pliul glosopalatin
şi pliul faringopalatin. Între ele se află amigdalele palatine.

Page 172 of 330

Limba: ca şi organ digestiv, limba participă la mestecarea şi înghiţirea alimentelor. Deasemenea
participă şi la articularea cuvintelor. Limba este formată din ţesut muscular striat de tip scheletic,
acoperit de o mucoasă care conţine şi receptori gustativi. Muşchii extrinseci ai limbii ajută la mişcările
acesteia. Două treimi din limbă se găsesc în cavitatea bucală, iar o treime se găseşte în faringe, fiind
ataşată de osul hioid. Partea inferioară a limbii este ataşată de podeaua cavităţii bucale prin frâul lingual.

Dinţii: la om dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptate
pentru diferite funcţii. Primele patru perechi (superiori şi inferiori)de dinţi situate anterior se numesc
incisivi. Aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor. Următoarele 2 perechi sunt caninii adaptaţi pentru
sfâşierea alimentelor. Incisivii şi caninii prezintă o singură rădăcină. Următoarele patru perechi sunt
reprezentate de premolari, după care urmează 6 perechi de molari. Aceştia sunt adaptaţi pentru
mărunţirea alimentelor şi prezintă două sau trei rădăcini.

Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni,
începând cu incisivii. Dentiţia aceasta este formată din 20 de dinţi. 32 de dinţi înlocuiesc această
dentiţie, formând dentiţia definitivă. Formula dentară este o reprezentare grafică a fiecărui tip de dinte,
a numărului şi a poziţiei acestora în cavitatea bucală. Formula se face pentru jumătate din gură.

Formula dentiţiei de lapte este:

2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM

Formula dentiţiei definitive este:

2/2 I, 1/1 C, 2/2 PM, 3/3 M.

Structura dintelui (fig. 163): unui dinte i se disting 3 regiuni:

Coroana
Colul
Rădăcina (este zona prin care dintele este înfipt în alveola)

De la exterior spre interior se disting:

Smalţul: este cea mai dură substanţă din corp, fiind formată din fosfat de calciu. Aceasta este
înlocuită de cement la nivelul rădăcinii.
Dentina: se află sub smalţ şi are consistenţa unui os, doar că este mai dură.
Cavitatea dentară: este plină cu ţesut conjunctiv, în care există vase de sânge şi nervi
b. Faringele: este cale comună şi pentru alimente şi pentru aer. În cazul aparatului digestiv
comunică superior cu cavitatea bucală şi inferior cu esofagul
c. Esofagul: este porţiunea din tractul digestiv care leagă stomacul cu faringele. Este un
organ tubular colapsabil, de aproximativ 25 cm lungime, situat posterior faţă de laringe
şi trahee. Esofagul este localizat în mediastin şi străbate diafragmul chiar înainte de a
pătrunde în stomac. Orificiul din diafragm prin care trece esofagul este hiatus esofagian.

Page 173 of 330

 Între stomac şi esofag există un sfincter (cardia) care împiedică reîntoarcerea bolului
alimentar în esofag.
d. Stomacul (fig. 164) este partea cea mai distensibilă a tractului digestiv. Este localizat
imediat sub diafragm. Are forma literei J când este gol şi se continuă superior cu
esofagul, iar inferior cu duodenul. Stomacul este împărţit în 4 regiuni (fig. 165):
i. Cardia reprezintă o porţiune îngustă imediat sub esofag.
ii. Fundul stomacului. Este o porţiune dilatată situată în stânga
stomacului, în contact cu diafragmul.
iii. Corpul stomacului: este porţiunea centrală, cea mai mare a
stomacului
iv. Antru piloric: este porţiunea terminală a stomacului, care se
continuă cu duodenul. Sfincterul piloric separă stomacul de
intestinul subţire.

Stomacul are două feţe: anterioară şi posterioară şi două margini: una concavă, mică şi una
convexă, mare. Micul epiploon este cuprins între ficat şi curbura mică a stomacului, iar marele epiploon
este cuprins între curbura mare şi intestine. Tunica musculară prezintă în plus un strat muscular oblic, iar
mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale, care permit distensia stomacului. Mucoasa prezintă
cripte gastrice, în care se deschid glande gastrice. Unele celule sunt speializate pentru producerea de
mucus. Celulele parietale produc HCl. Celelalte celule specializate produc pepsinogen.

e. Intestinul subţire (fig. 166)

Intestinul subţire este format din 3 segmente: duoden, jejun şi ileon. La acest nivel se finalizează
digestia alimentelor şi au loc numeroase procese de absorbţie. Suprafaţa de absorbţie a intestinului este
crescută prin existenţa pliurilor circulare, a vilozităţilor intestinale şi a celulelor cu microvili. Intestinul
subţire este cuprins între sfincterul piloric şi valvula ileocecală, care se deschide în intestinul gros. Este
localizat central şi inferior în cavitatea abdominală şi este susţinut de mezenter. În mezenter se găsesc
vase de sânge, nervi şi vase limfatice. Intestinul subţire are o lungime de aproximativ 3 m şi o grosime de
aproximativ 2,4 cm la o persoană vie. La un cadavru, este aproximativ de 2 ori mai lung, datorită relaxării
musculaturii. Intestinul subţire este inervat de plexul mezenteric superior, care conţine atât fibre
simpatice, cât şi parasimpatice.

Segmentele intestinului subţire:

1. Duodenul: are circa 25 cm şi forma literei C, fiind regiunea fixă a intestinului subţire.
Se întinde de la sfincterul piloric până la flexura duodeno-jejunică. În afara unei mici
porţiuni, în apropiere de stomac, restul este retroperitoneal. Faţa concavă este
orientată spre stânga, unde primeşte bila de la ficat prin canalul colecistic şi sucul
pancreatic prin canalul principal Wirsung. Cele două canale se deschid printr-o
regiune comună (ampula lui Vater) care pătrunde în duoden la nivelul unei ridicături

Page 174 of 330

 (papila duodenală). Papila poate fi închisă sau deschisă prin sfincterul lui Oddi.
Duodenul diferă de celelalte segmente prin existenţa glandelor Brunner din
submucoasă, care secretă mucus.
2. Jejunul se extinde de la duoden până la ileon şi are aproximativ 1 m lungime.
3. Ileonul: are cam 2 m lungime şi se întinde până la valvula ileocecală.

Pentru a avea loc procesele de absorbţie intestinul subţire prezintă o serie de adaptări. Acestea
sunt: lungimea intestinului, pliurile circulare, vilozităţile intestinale şi celulele cu microvili. Prin formarea
acestor vilozităţi la bază apar o serie de invaginări numite cripte intestinale (în care se deschid glandele
Lieberkűhn).

f. Intestinul gros (Fig. 167)

Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1,5 m. Se întinde de la valvula ileo-cecală până la orificiul
anal. Intestinul gros este împărţit în mai multe regiuni: cecum, colon, rect şi canalul anal. Cecumul
reprezintă porţiunea dilatată situată sub valvula ileo-cecală. De acesta este legat apendicele cecal.
Acesta conţine o cantitate mare de ţesut limfatic, ce intervine în apărarea organismului contra infecţiilor.

Cecumul se continuă cu colonul care prezintă mai multe regiuni: colonul ascendent, transvers,
descendent şi sigmoid.

Ultimii 20 cm ai tractului digestiv formează rectul, iar ultimii 2 canalul anal. Canalul anal comunică cu
exteriorul prin orificiul anal, prevăzut cu 2 sfinctere: intern şi extern.

Intestinul gros prezintă în mucoasă numeroase celule care secretă mucus. Stratul muscular longitudinal
formează 3 benzi distincte numite tenii. Deasemenea musculatura circulară formează o serie de
strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.

2. Glandele anexe
a. Glandele salivare
b. Ficatul
c. Pancreasul
a. Glandele salivare produc în mod permanent saliva pentru a menţine mucoasa bucală
umedă. Astfel se produc zilnic 1,5 l de salivă. Există numeroase glande salivare mici
răspândite în mucosa bucală, însă cantitatea cea mai mare de salivă este produsă de 3
perechi de glande salivare: sublingualele, submaxilarele şi parotidele.

Glanda parotidă este cea mai mare dintre ele, fiind localizată anterior şi inferior faţă de lobul urechii,
între piele şi muşchiul maseter. Se deschide în dreptul celui de-al doilea molar superior.

Page 175 of 330

 Glanda salivară submandibulară se găseşte inferior faţă de corpul mandibulei. Saliva produsă de
această glandă se varsă prin canalul glandei submandibulare care se deschide sub limbă.

Glanda salivară sublinguală se găseşte sub mucoasa bucală a podelei bucale. Fiecare glandă conţine
câte un duct care se deschide lateral faţă de ductul glandei submandibulare.

Există două tipuri de celule în glandele salivare: celule seroase care produc o secreţie apoasă, mai
bogată în enzime şi celule mucoase, care produc mucus. Glandele salivare prezintă inervaţie simpatică,
care determină o secreţie mucoasă, iar inervaţia parasimpatică determină o secreţie apoasă.

b. Ficatul (fig. 168) este cel mai mare organ intern, cântărind aproximativ 1,3 kg la adult. Este
situat sub diafragm în hipocondrul drept şi în epigastru. Are o culoare roşie-brună datoită
vascularizaţiei puternice. Deasupra lui se află spaţiul subdiafragmatic, interhepatofrenic
drept şi stâng, despărţite prin inserţia sagitală a ligamentului falciform, iar dedesubtul lui,
spaţiul subhepatic. Îmbracă forma unui hemiovoid si prezintă două feţe:
o Faţa superioară sau diafragmatică, convexă, este brăzdată sagital de un şanţ, care pare
să formeze limita dintre lobul drept şi lobul stâng. La acest nivel, foiţa peritoneală
viscerală care acoperă ficatul se reflectă pe diafragm şi formează ligamentul falciform.
o Faţa inferioară sau viscerală a ficatului este brăzdată de trei şanţuri, dintre care două
sagitale şi unul transversal – similare literei H – şi împărţită de acestea în patru teritorii:
lobul drept şi lobul stâng: în centru, înaintea şanţului transvers, lobul pătrat, iar înapoia
lui, lobul caudat.
În şanţul transvers se află hilul hepatic, adică locul pe unde intră sau ies din ficat elementele
pediculului hepatic: artera hepatică, vena portă şi canalele biliare cu ramurile lor drepte şi stângi. Tot pe
aceasta faţă se află impresiunile organelor vecine cu care vine în contact. Din şantul transvers,
peritoneul visceral hepatic trece pe stomac, formând micul epiplon (omentul mic) sau ligamentul
hepatogastric, a cărui margine dreaptă constituie ligamentul hepatoduodenal, în interiorul căruia se află
elementele pediculului hepatic. Marginea ficatului este situată inferior.

În ce privesşe structura, menţionăm că ficatul are o tunică seroasă, alcatuită din peritoneul visceral,
dedesubtul căreia se află o capsulă fibroelastică de ţesut conjunctiv. Dar, unitatea morfofuncţională a
ficatului este lobul hepatic vascular şi biliar (fig. 169). Acesta este alcătuit din cordoane celulare (Remak)
dispuse în sens radiar, şi între care se găsesc, dispuse în reţea, capilarele sinusoidale ale venei porte, pe
pereţii cărora se găsesc celule litorale de origine mezenchimală (Kupffer) şi care converg spre vena
centrolobulară. Electronomicroscopic s-a observat între peretele sinusoidelor şi hepatocite un spaţiu,
numit spaţiul lui Disse, iar între hepatocite iau naştere mici canalicule biliare intralobulare, fără
endoteliu, care merg către periferia lobului. Între lobulii hepatici există un spatiu interlobular, denumit
spaţiul lui Kiernan, în care se afăa o ramusculă a venei porte, o ramusculă a arterei hepatice, un canalicul
biliar şi nervii vegetativi. Arterele se capilarizează şi se varsă în capilarul sinusoid periferic, iar sinusoidele,
în vena centrolobulară, care reprezintă originea venelor suprahepatice, ce conduc sângele hepatic în
vena cavă inferioară.

Page 176 of 330

 Bila secretată de ficat este colectată de canaliculele biliare intrahepatice intercelulare, fără
perete propriu şi condusă apoi spre canalele biliare extrahepatice. Cele intrahepatice încep prin
canaliculele lobulare şi converg în final către canalele lobare hepatice drept şi stâng, care părăsesc
ficatul. Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în
canalul hepatic comun, în care mai jos se deschide şi canalul cistic, care aduce bila din vezicula biliară
numită şi colecist (Fig. 170).

Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă
alungită, de pară, prezintă un fund, un corp şi un gât – colul vezicii biliare – care se continuă cu canalul
cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală.

Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc. Acesta prezintă o
porţiune supraduodenală şi o porţiune retroduodenopancreatică şi se deschide în duoden la nivelul
papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului ei de un
muşchi circular, sfincterul Oddi.

c. Pancreasul (fig. 171) este o glandă mixtă, alungită transversal şi aşezată între potcoava
duodenală şi hilul splinei. Este fixată de peretele posterior al trunchiului şi acoperit de
peritoneul parietal posterior, ca şi de rădăcina mezocolonului transvers. Are o formă de
prismă triunghiulară alungită şi prezintă mai multe segmente. Capul glandei, înscris în
cavitatea potcoavei duodenale, este cea mai voluminoasă parte din glandă şi prezintă o
prelungire inferioară, procesul uncinat. Colul corespunde unei incizuri a glandei, pe unde trec
vasele mezenterice superioare. Corpul pancreasului prezintă trei feţe: anterioară,
posterioară şi inferioară, trei margini corespunzând corpului vertebrelor L1 si L2 şi coada
pancreasului, care se termină in hilul splinei în ligamentul pancreaticosplenic. Ca structură,
este o glandă formată din lobuli şi acini glandulari, acoperiţi de o capsulă proprie, în
interiorul căreia canalele de excreţie converg către un canal principal – canalul lui Wirsung –
şi un canal accesoriu – canalul lui Santorini – care drenează sucul pancreatic către duoden.
Acest complex de ţesut şi canale formează pancreasul exocrin. În interiorul glandei se mai
observă îngrămădiri celulare diseminate sub formă de insule, insulele lui Langerhans, care
sunt înconjurate de o bogată reţea capilară. Celulele acestor cordoane insulare secretă
glucagonul (celulele alfa) şi insulina (celulele beta) şi alcătuiesc împreună cu reţeaua capilară
pancreasul endocrin.

Page 177 of 330

Fig. 160 Aparatul digestiv

Page 178 of 330

Fig. 161 Tunicile tractului digestiv

Fig. 162 Cavitatea bucală

Page 179 of 330

Fig. 163 Structura dintelui

Fig. 164 Structura stomacului

Page 180 of 330

 Fig. 165 Radiografia stomacului

Fig. 166 Intestinul subţire şi adaptările lui

Page 181 of 330

Fig. 167 Intestinul gros

Page 182 of 330

Fig. 168 Ficatul - morfologie

Fig. 169 Lobulul hepatic

Page 183 of 330

 Fig. 170 Colecistul şi deschiderea canalului coledoc şi pancreatic

Fig. 171 Pancreasul

I. Fiziologia aparatului digestiv

Funcţiile aparatului digestiv constau în transformarea alimentelor în aşa fel încât să poată fi
asimilate de organism. Aceste transformări se realizează treptat de-a lungul tubului digestiv, prin
acţiunea sucurilor digestive; alimentele, astfel transformate, sunt absorbite în sânge şi limfă la nivelul
peretelui intestinal.

Digestia

Prin digestie se înţeleg toate transformările fizice şi chimice pe care le suferă alimentele în tubul
digestiv, pentru a fi capabile să străbată mucoasa acestuia şi să ajungă în limfă.

Page 184 of 330

 La om digestia este extracelulară, având loc în cavitatea tubului digestiv. Digestia intracelulară se
întâlneşte doar ocazional, având rol în apărare (leucocitele care fagocitează particulele străine) sau în
remaniere osoasă (osteoclastele).

Transformările alimentelor în diferitele segmente ale tubului

digestiv

Digestia bucală
Alimentele sunt introduse în cavitatea bucală, act numit ingerare. Alimentele ingerate sunt
digerate încă din cavitatea bucală. Aici are loc atât o digestie fizică, cât şi una chimică.

Digestia fizică constă în:

- Înmuierea alimentelor cu ajutorul salivei

- Sfărâmarea alimentelor cu ajutorul dinţilor
- Formarea bolului alimentar

Digestia chimică are loc sub acţiunea enzimelor prezente în salivă.

Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 – 7,2). Din
punct de vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7 % apă şi 4,3% reziduu uscat. Reziduul uscat este
format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %.

Substanţele organice sunt reprezentate de substanţe proteice (albumine, globuline, mucină şi

enzime), uree şi acid uric. Enzimele sunt reprezentate de amilaza salivară (ptialină) şi maltază.

Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri, fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi şi bicarbonaţi de K,

Na, Ca, Mg, NH4.

În cavitatea bucală încep primele transformări chimice, sub acţiunea amilazei salivare şi a
maltazei. În cavitatea bucală sunt digerate doar glucidele.

Page 185 of 330

 Amilaza
Amidon (copt Dextrine + maltoză
sau fiert) +

maltoza
maltoza glucoză

Glandele salivare produc Glandele salivare produc o cantitate de salivă care variază între 300 şi
500 ml/24 ore. Trebuie remarcat că la om, în perioada când nu se face ingerare de alimente, salivaţia nu
se întrerupe, având loc continuu.

Deglutiţia
După ce bolul alimentar a fost format, urmează deglutiţia sau înghiţirea. Prin deglutiţie
înţelegem totalitatea actelor prin care bolul alimentar este condus din cavitatea bucală, prin faringe şi
esofag, în stomac. În acest act se deosebesc 3 timpi: bucal, faringian şi esofagian.

Timpul bucal constă în împingerea bolului alimentar cu ajutorul limbii, spre fundul cavităţii
bucale, până vine în contact cu palatul moale.

Timpul faringian. În momentul când bolul alimentar ajunge în bucofaringe, vălul palatin se ridică
şi separă nazofaringele de orofaringe, împiedicând trecerea acestuia în fosele nazale. Rădăcina limbii
apasă pe epiglotă, împiedicând trecerea bolului alimentar în laringe. Muşchii faringieni contractându-se,
împing bolul alimentar în esofag.

Timpul esofagian. După ce bolul alimentar a pătruns în esofag, conducerea lui prin acest tub este
făcută prin contracţia şi relaxarea muşchilor circulari din peretele esofagului.

Analizându-se procesul de deglutiţie, s-a constat că faza bucală este voluntară, pe când celelalte
faze sunt reflexe.

Page 186 of 330

 Digestia gastrică

Bolul alimentar, ajungând în stomac, este mişcat şi frământat prin contracţiile stomacului.
Alimentele lichide trec din esofag, prin stomac, direct în intestinul subţire. Pentru amestecarea
alimentelor, stomacul realizează 2 tipuri de mişcări: peristaltice şi peristolice.

Mişcările peristaltice sunt făcute de muşchii circulari, care măresc şi micşorează circumferinţa
stomacului. Se realizează sub formă de undă, începând de la cardia spre pilor. Undele se succed la un
interval de 20 secunde şi au rolul de a conduce chimul gastric (fostul bol alimentar) către pilor. Aceste
mişcări au şi rolul de a adapta diametrul stomacului la conţinutul său. Funcţia principală a stomacului
este aceea de depozit temporar al alimentelor şi este adaptat ca atare. Transformările chimice care se
produc la acest nivel sunt secundare, întrucât acestea au loc în principal în intestinul subţire.

Mişcările peristolice sunt făcute de muşchii longitudinali şi oblici, care scurtează şi lungesc
stomacul. În timpul acestei acţiuni de amestecare, alimentele se îmbibă cu suc gastric. Prin aceasta ele
se înmoaie mai uşor şi măcinarea se face mai uşor. Principalul rol al sucului gastric este în digestie.

Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 1,5). Din punct de vedere chimic, este alcătuit
din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi de K, Na şi Ca) şi
substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja mucoasa gastrică de acţiunea HCl.
Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică.

pepsinogen
HCl

pepsină
Substanţe proteice Albumoze şi

labferment
cazeină paracazeină Ca
Paracazeinat de

Page 187 of 330

 Lipaza gastrică

Lipidele (gălbenuş Acizi graşi + glicerină

de ou şi lapte)

Digestia intestinală
- Finalizează transformarea alimentelor, dând produsele finale ale digestiei, care sunt
substanţe absorbabile şi asimilabile.
- În intestin, chimul venit din stomac intră sub acţiunea unui amestec format din trei
sucuri digestive: sucul pancreatic, bila şi sucul intestinal

Bila

Este produsul de excreţie al ficatului, produsă de hepatocite. Este alcătuită din 95 – 97%
apă, 1% săruri biliare (glicocolat şi taurocolat de sodiu), 0,5% pigmenţi biliari (biliverdină şi
bilirubină),1-2g‰ colesterol, 0,1% lecitină, mucină (împiedică precipitarea substanţelor) şi
substanţe minerale (cloruri, fosfaţi, carbonaţi). Alături de acestea, se mai găsesc mici cantităţi de
acizi graşi, acid uric şi uree.
Celulele hepatice produc bilă în mod continuu, care în timpul digestiei, se elimină în
duoden direct din ficat. Între digestii, bila este stocată în vezica biliară. Astfel, se deosebesc 2
tipuri de bilă: bila hepatică, care trece din ficat direct în duoden şi bila veziculară, care se varsă
în duoden din vezica biliară.
Rolul bilei (sărurilor biliare):
- Emulsionează grăsimile şi potenţează lipaza pancreatică
- Formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă, permiţând astfel absorbţia
grăsimile şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F.
- Stimulează peristaltismul intestinal – rol laxativ
- Menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros, având rol antiputrid
- Stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic

SUCUL PANCREATIC

Cantitatea de suc pancreatic secretată în 24 ore, la om, este de 800 – 1000 ml. Este alcalin (pH =
8,5 -9), datorită bicarbonatului de sodiu pe care-l conţine. Sucul pancreatic conţine: apă (98%) şi reziduu
uscat (2%). Substanţele organice sunt doar de natură proteică (albumine, globuline, mucină şi enzime).

Page 188 of 330

 Enzimele produse de pancreas sunt: tripsinogen, chemotripsinogen, lipaza pancreatică şi amilaza
pancreatică.

Sărurile minerale sunt bicarbonatul de sodiu, clorura de sodiu şi fosfaţii.

Lipaza
Grăsimile Acizi graşi + glicerol
emulsionate de
tripsinoge enteroki tripsină chemotripsin
naza

chemotrips
albumoze, di-, tripeptide

Amilaza
pancreatică
Amidon crud glucoză

Sucul intestinal

Sucul intestinal este produs de glandele Lieberkuhn. Este incolor, inodor, uşor sărat şi cu reacţie
alcalină. Este compus din substanţe organice (mucină şi enzime) şi substanţe anorganice (carbonaţi,
cloruri şi fosfaţi). Aceste substanţe au rolul de a neutraliza aciditatea chimului gastric. Enzimele
intestinale au o acţiune specifică.

maltaza 2 glucoză
maltoza

zaharaza
zaharoza Glucoză + fructoză

lactaza
lactoza Glucoză + galactoză

Page 189 of 330

 peptidaze
Di-, tripeptide aminoacizi

Lipaza
lipide Acizi graşi + glicerină

În intestinul subţire, chimul stomacal se amestecă cu sucurile ce se varsă în intestinul subţire.

Sub acţiunea lor, chimul gastric suferă, în continuare, digestia, transformându-se în chil intestinal. În
amestecarea alimentelor rol important îl au mişcările intestinului. Acestea sunt:

- Mişcările peristaltice: rezultă prin contracţia fibrelor musculare sub formă de unde ce se
deplasează dinspre duoden spre intestinul gros. În cazul reflexului vomitiv, aceste unde au
un sens de propagare opus.
- Mişcările segmentare: rezultă prin contracţia muşchilor circulari şi împart chilul intestinal în
fragmente mai mici. Favorizează şi absorbţia.
- Mişcările pendulare: sunt contracţii ritmice ale unor anse intestinale care se alungesc şi se
scurtează, contribuind la amestecarea cu sucurile de aici a alimentelor.

În timpul trecerii chilului intestinal prin intestin, rezultă nutrienţii (monozaharide, aminoacizi,
glicerina şi acizii graşi). Aceştia sunt absorbiţi la nivelul vilozităţilor intestinale.

Absorbţia intestinală

Absorbţia are o intensitate mai mare în intestin. În stomac se absorb apa, alcoolul, Na, Cl. În
intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi.

Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia glucidelor este
un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor comun
pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în sângele portal.

Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon
trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub
formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare. În celulele intestinale,
glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice organismului uman, de unde trec în
sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).

Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.

Page 190 of 330

 Funcţia intestinului gros

La extremitatea inferioară a intestinului subţire, rămân substanţele nedigerabile, care trec în

intestinul gros. Aici, masa de resturi alimentare se amestecă cu sucul produs de mucoasa intestinului
gros. Acesta conţine mucus, o mică cantitate de enzime şi apă. În afara acestui suc, în intestinul gros
există numeroase bacterii, ce alcătuiesc flora specifică.

Prin musculatura sa, intestinul gros asigură amestecarea resturilor cu sucul intestinului, permite
absorbţia puternică a apei şi permite acţiunea bacteriilor.

Unele acţionează asupra glucidelor nedigerate (fermentaţia amilolactică), altele acţionează

asupra proteineleor (fermentaţia putridă). Rezultă o serie de substanţe toxice şi urât mirositoare: indolul,
scatolul, hidrogenul sulfurat. Prin toate aceste transformări, masa de alimente nedigerate se transformă
în materii fecale. Cantitatea de materii fecale eliminate în 24 ore este de circa 150 g.

Procesul de eliminare a materiilor fecale ajunse în rect, se numeşte defecaţie. Acest act este
controlat voluntar după vârsta de 3 ani.

Funcţiile ficatului
- Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Acesta se poate sintetiza din
substanţe glucidice sau neglucidice (gliconeogenză). Reprezintă o rezervă de glicogen, car
este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
- Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidel organsimului. Deasemenea are
funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces în lipide).
- La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină). Proteinele în
exces sunt convertite în lipide.
- Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul
ficatului.
- Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni
- Reglează cantitatea de apă din organism
- Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
- La făt are funcţie hematopoietică
- Degradarea hematiilor şi captarea fierului
- Funcţie antitoxică: substanţeel toxice rezultate din digestie sunt neutralizate d ecătre ficat
- Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)
- Menţinerea echilibrului acido-bazic
- Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de căldu

Page 191 of 330

 CURS 10. METABOLISMUL

Metabolismul reprezintă atributul esenţial, fundamental al materiei vii. În sens larg, prin
metabolism se înţelege schimbul de substanţe şi energie, ce are loc, în mod permanent, între organismul
viu şi mediul înconjurător.

Metabolismul substanţelor se compune dintr-o multitudine de transformări chimice pe care le

suportă în organism, atât combinaţiile chimice din propria structură, supuse uzurii şi reînnoirii, cât şi
substanţele nutritive luate din mediu. Acestea aduc materialul structural şi energetic pentru
reconstrucţiile morfologice şi îndeplinirea funcţiilor celulare şi tisulare. Toate aceste transformări poartă
denumirea generică de metabolism intermediar şi pot fi grupate în două procese opuse: asimilaţia şi
dezasimilaţia.

Absorbţia, acumularea şi transformarea de către organism a substanţelor din mediu în

componenţi proprii sunt denumite asimilaţie (anabolism, sinteză) şi se realizează cu un consum
energetic.

Scindarea şi degradarea substanţelor chimice din organism, inclusiv a celor introduse cu hrana,
şi eliminarea produşilor rezultaţi se numeşte dezasimilaţie (catabolism). În catabolism rezultă energia
necesară în procesele de sinteză.

Energia rezultată în urma catabolismului este stocată în legăturile unor compuşi macroergici
(care pot acumula mari cantităţi de energie): ATP (adenozin trifosfat).

În celulă, sinteza şi degradarea diferitelor substanţelor chimice se realizează printr-o serie de

reacţii enzimatice succesive numite căi metabolice. Produşii intermediari sunt numiţi metaboliţi. În
organism căile metabolice se desfăşoară simultan şi sunt corelate între ele.

Metabolismul aminoacizilor

1) Biosinteza aminoacizilor
Atomul de azot din aminoacizi şi acizi nucleici provine din NH3 (amoniac) care se obţine din N2 (azot
atmosferic). Obţinerea de amoniac din N2 poate fi realizată de numeroase bacterii, unele ciuperci şi alge
albastre-verzi. Prin asocierea bacteriilor cu leguminoasele, acestea din urmă primesc azot, utilizat în
sinteza de aminoacizi. N2 este o moleculă foarte stabilă şi pentru ruperea legăturilor triple dintre cei doi
atomi din moleculă se cere o cantitate foarte mare de energie. Procesul biologic de fixarea aayotului
atmosferic este catalizat de un sistem enzimatic numit nitrogenază. Organismul uman poate sintetiza
doar 10 din cei 20 de aminoacizi proteici. Ceilalţi 10, numiţi aminoacizi esenţiali (neînlocuibili) sunt luaţi
ca atare din alimentaţie (lizina, histidina, triptofanul, fenilalanina, leucina, izoleucina, treonina,
metionina, valina, arginina).

Page 192 of 330

2) Catabolismul aminoacizilor
Aminoacizii în exces faţă de necesar nu pot fi depozitaţi, spre deosebire de acizii graşi şi glucoză.
Surplusul de aminoacizi este catabolizat cu obţinere de energie.

Produşii finali ai metabolismului aminoacizilor sunt apa, dioxidul de carbon şi amoniacul. Amoniacul,
rezultat din dezaminarea aminoacizilor şi din alţi compuşi conţinând gruparea amino, dacă nu este
imediat folosit pentru procese biosintetice, trebuie să fie eliminat din organism sau transformat într-
o formă netoxică, deoarece ca amoniac liber este toxic. Amoniacul este toxic mai ales pentru ţesutul
nervos. În condiţii normale, cu toată formarea sa continuă, concentraţia amoniacului liber din
ţesuturile şi lichidele din organism este foarte mică. Acest fapt indică existenţa în organism a unui
mecanism foarte rapid şi eficace de îndepărtare a amoniacului, respectiv de transformare sau de
detoxifiere a acestei componenete. Căile de transformare a amoniacului sunt: ciclul ureogenetic, cu
formare de uree şi calea de formare a glutaminei. Ureea este eliminată din organism prin urină, iar
glutamina nefiind toxică este păstrată, intrând în structura diverselor proteine. În metabolismul
amoniacului, ficatul are un rol fundamental. Ficatul este sediul detoxifierii amoniacului pe calea
ureogenezei. Detoxifierea pe calea formării glutaminei, deşi prezentă şi în alte ţesuturi, are loc în cea
mai mare măsură în ficat. Insuficienţa hepatică induce o capacitate scăzută a organismului de a
transforma amoniacul şi, ca o consecinţă, o acumulare a acestui compus în sânge. Când concentraţia
amoniacului din sânge este crescută peste o anumită limită, apar convulsii şi poate surveni chiar
moartea. În bolile hepatice, precum şi în dereglările metabolice asociate cu bolile hepatice se
constată o defectuoasă metabolizare a aminoacizilor, ceea ce duce de asemenea la o creştere a
concentraţiei amoniacului sanguin.

Metabolismul proteinelor

Proteinele alimentare, sub acţiunea enzimelor digestive specifice, sunt scindate până la stadiul
de peptide cu moleculă mică şi, în final până la stadiul de aminoacizi. Aceste componente de
degradare proteolitică sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi trec prin peretele intestinal în vena
portă. De aici ajung la ficat, unde o parte sunt metabolizate mai departe, iar o parte sunt trecute pe
cale sanguină diverselor organe, unde sunt folosite pentru sinteza de proteine proprii fiecărui ţesut,
constituind proteinele tisulare. Hidroliza digestivă a proteinelor a proteinelor alimentare prepară
componentele necesare construcţiei proteinelor specifice fiecărui organism. Proteinele sunt
sintetizate chiar în ţesutul respectiv, cu excepţia celor plasmatice, care sunt produse în ficat şi în
sistemul reticuloendotelial. Prin mecanismul continuu de sinteză şi degradare hidrolitică, ţesuturile
îşi reînnoiesc permanent proteinele. Degradarea şi sinteza proteinelor are loc în organe pe măsura
necesităţilor proprii. Pentru proteine nu există un organ de depozitare special, cum este ficatul
pentru glucide sau un ţesut specializat, cum este ţesutul adipos pentru lipide. Organismul prezintă o
capacitate limitată de stocare a proteinelor şi aceasta nu se limitează la un singur organ, ci este
valabilă pentru toate. Aportul excesiv duce la o intensificare a degradării lor.

Capacitatea organismului de a-şi menţine prin mecanisme multiple şi echilibrate un raport

constant între sinteza şi degradarea proteinelor, între aportul lor alimentar şi eliminarea produşilor

Page 193 of 330

 de degradare azotaţi, constituie ceea ce s-a denumit echilibrul azotat al organismului. Metabolismul
azotat este în mare măsură sub controlul hormonilor. Astfel deficienţa insulinică duce la o balanţă
azotată negativă, iar aportul de hormoni androgeni la o retenţie de azot. Hormonul tiroidian este
necesar pentru mobilizarea proteinelor musculare, în timp ce hormonul de creştere este necesar
menţinerii proteinelor musculare. Administrarea de insulină, adrenalină, hormon de creştere scade
aminoacidemia.

Degradarea proteinelor aduse cu alimentele este realizată de către enzimele proteolitice din
tractul gastro-intestinal. Această degradare are loc până la stadiul de aminoacizi, forma de absorbţie
a proteinelor. Degradarea se realizează de către enzime specifice, numite proteolitice (proteaze) şi
are loc prin hidroliză (cu participarea apei). Acţiunea enzimelor este în funcţie de poziţia legăturii
peptidice din moleculă.

Absorbţia proteinelor

Are loc în principal sub formă de aminoacizi. Aceştia trec prin mucoasa intestinală în capilarele
sanguine şi de aici în vena portă, ajungând în ficat. De la ficat vor fi mai apoi vehiculaţi la toate celulele
corpului. În tot timpul digestiei, absorbţiei şi transportului aminocizilor intervin mecanisme care tind să
păstreze „fondul metabolic” al aminoacizilor la un nivel constant.

Degradarea hidrolitică a proteinelor asigură:

1. Absorbţia proteinelor în organism

2. Înlăturarea fenomenelor de sensibilizare pe care le provoacă introducerea în
organism sub formă intactă a unor proteine cu moleculă mare şi străine de
organismul respectiv (fenomenele de şoc anafilactic).
3. Aminoacizii necesari proceselor biologice multiple din organism:
a. Sinteza de proteine proprii organismului: enzime, hormoni, proteine
structurale
b. Compuşi de transformare ai aminoacizilor: amine biogene (histamina),
cetoacizi care participă la neogeneza glucidelor
Biosinteza proteinelor

În celulă sinteza proteinelor are loc în celulă la nivelul ribozomilor. Procesul are loc în două
etape, în funcţie de necesităţile organismului.

Prima etapă: transcripţia. Are loc în nucleu şi constă în copierea informaţiei din catena sens a
ADN-ului într-o catenă de ARNm. Se copiază acea informaţie ce reprezintă gena codificatoare a proteinei
de interes. Molecula de ARNm formată străbate porii membranei nucleare şi ajunge la nivelul
ribozomilor, în citoplasmă

A doua etapă: translaţia. La nivelul ribozomilor are loc citirea informaţiei din ARNm şi în funcţie
de ordinea nucleotidelor în acidul nucleic, sunt aduşi de către ARNt (transportor) aminoacizi pentru a se
asambla prin legături peptidice.

Page 194 of 330

 Catabolismul proteinelor

Proteinele din organism sunt înlocuite, pe măsura degradării lor. Sunt hidrolizate până la stadiul
de aminoacizi, care mai departe vor fi degradaţi pe căile enumerate mai sus. În cazul proteinelor
complexe, trebuie să fie degradate şi componentele prostetice, pe căile specifice lor.

Metabolismul glucidelor în organismul uman

Studiul metabolismului glucidelor cuprinde: procesele biochimice corelate cu transformările

alimentelor în glucide necesare organismului, precum şi procesele biochimice corelate cu utilizarea
acestor glucide în organism.

Organismul îşi procură glucidele necesare, în special din glucide alimentare, iar în cazul unui
aport insuficient al acestor componente, are capacitatea de a le sintetiza din proteine sau lipide.
Posibilitatatea gluconeogenezei este deosebit de importantă, deoarece glucidele au rol esenţial în
organism. Pentru a avea în permanenţă glucide la dispoziţie, organismul posedă un centru de depozit:
ficatul. Forma de depozitare a glucidelor în organism este glicogenul hepatic. Acesta, datorită
insolubilităţii şi moleculei mari, nu poate trece prin membrana celulară, rămânând depozitat în ficat, de
unde organismul îl scindează în funcţie de nesităţi. Obţinerea glicogenului implică procese de scindare a
glucidelor alimentare. Rolul acestora este îndeplinit de enzimele tubului digestiv.

scindate polimerizare Glicogen

Glucidele din monozaharid
alimente hepatic

Lipide în
ţesutul adipos Glucoză
sanguină

Glicogen în
ţesuturi

Digestia şi absorbţia glucidelor alimentare

Page 195 of 330

 Monozaharide: glucoză, fructoză, riboză

Glucidele din
Dizaharide: zaharoză, lactoză
alimente

Polizaharide: amidonul, glicogenul, celuloza

Singura posibilitate de absorbţie a glucidelor este sub formă de monozaharide. Pentru aceasta
polizaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate până la monozaharide. Această hidroliză este realizată de
enzime hidrolitice specifice. Prepararea alimentelor prin fiebere, coacere uşurează acţiunea enzimelor
din sucul digestiv.

ptialină amilaza
polizaharide dextrine pancreatică maltoză
Glucidele din maltaza
alimente oligozaharide maltoza maltaza

zaharoza zaharaza glucoză

glucoză + fructoză
lactoza lactaza

+ glucoză
monozaharide

În organismul uman, metabolismul glucidic are următoarele aspecte:

1. Glicogeneza: formarea glicogenului din compuşi glucidici simpli

2. Gliconeogeneza: formarea glicogenului din compuşi neglucidici

3. Catabolismul glucidelor

1. Glicogeneza hepatică

S-a dovedit că hexozele (glucoza, fructoza, galactoza, manoza) sunt precursori ai glicogenului şi
că la nivelul ficatului se convertesc toate monozaharidele în glucoză şi aceasta în glicogen. Glicogenul
hepatic constituie o rezervă centrală de glucide pentru toate organele, pe când glicogenul din fiecare
organ constituie o rezervă numai pentru fiecare organ.

Polimerizarea monozaharidelor cu formare de polizaharide este un proces ce implică consum de

energie şi aceasta este dată de către ATP.

Page 196 of 330

 Transformarea diferitelor monozaharide în glicogen hepatic nu se face cu aceeaşi viteză,
depinzând de transformarea în glucoză. Cel mai repede este transformată fructoza şi cel mai lent
galactoza. Ficatul este singurul organ care poate utiliza galactoza cu obţinere de glicogen. Această
capacitate a ficatului este utilizată ca un test clinic pentru verificarea funcţiei hepatice. Testul se
numeşte proba galacozuriei provocate. În insuficienţă hepatică, galactoza administrată este eliminată
prin urină ca atare, deoarece ficatul nu o poate transforma în glucoză şi aceasta în glicogen.

2. Gliconeogeneza

În cazul unui aport insuficient de glucide alimentare, ficatul are capacitatea de a sintetiza
glicogen şi din componente neglucidice.

a. Gliconeogenza din compuşi proteici. Valoarea gliconeogenetică a proteinelor este în funcţie

de aminoacizii componenţi (glucoformatori). Spre exemplu proteinele musculare sunt în procent de 58%
glucoformatoare, cazeina 48%. Dintre aminoacizii glucoformatori: alanina, glicocol, acidul aspartic,
acidul glutamic.

Prin transaminare sau dezaminare rezultă cetoacizi (produşi intermediari în degradarea

glucidelor). Prin schimbarea sensului reacţiei se sintetizează glucide. Valoarea glicogenetică a
proteinelor corespunde la 58 g glucoză pentru 100g proteine.

a. Gliconeogeneza din compuşi neproteici: glicerină.

3. Catabolismul glucidelor

- poate porni direct de la monozaharide sau de la forma de depozitare a acestora, glicogenul.

Degradarea de la monozaharide are loc prin etapa de formare a glucozo-6-fosfatului,

componentă cheie a întregului metabolism glucidic.

Degradarea de la glicogen are loc în aproape toate ţesuturile care conţin această componentă.
Degradarea glicogenului începe printr-un proces de desfacere fosforolitică a moleculei mari, puternic
polimerizate şi nu printr-un proces hidrolitic, ca în cazul degradării digestive a glicogenului alimentar.

Fosforilaza glicogenului duce la formarea glucozo-1-fosfatului. Acesta este transformat în

glucozo-6-fosfat, componentă comună intermediară de la care porneşte mai departe degradarea
glucidelor, fie că punctul iniţial de plecare este o hexoză, un dizaharid sau glicogenul.

Căile de transformare ulterioare ale glucozo-6-fosfatului pot fi diferite, atât pentru acelaşi ţesut,
cât şi pentru diversele ţesuturi şi anume:

I. Oxidarea totală până la CO2 şi H2O, reacţie care constituie cea mai importantă sursă de
energie pentru organism. Poate avea loc:

a. direct: într-o singură etapă

b. indirect: în 2 etape succesive:

Page 197 of 330

 - prima: anaerobă (glicoliza). În ţesutul muscular, începe de la glicogen şi implică o secvenţă de
12 etape majore, constituind aşa-numita cale glicolitică Embden, Mayerhorf, Parnas (EMP). Aceste
etape chimice sunt catalizate de un echipament enzimatic complex constituit din enzime cu acţiune
specifică şi care necesită prezenţa unor cofactori enzimatici, şi anume: ATP, ADP, AMP, glutationul, ionii
Mg2+, Ca2+, K+ etc.

La sfârşitul acestei etape din acid piruvic se obţine acidul lactic, care va intra în următoarea cale
metabolică. Deasemenea se obţine şi 2ATP.

- a doua: aerobă, la sfârşitul căreia se obţine apa şi dioxidul de carbon. Această etapă se
numeşte şi calea acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs), la sfârşitul căreia se formează 36 ATP. Această etapă
are loc în mitocondrii, reprezentând etapa respiraţiei celulare.

II. Transformarea în componente biologic importante, cum sunt:

1. pentozele (calea pentozo-fosfaţilor)

2. acizi uronici necesari mucopolizaharidelor (calea acizilor uronici).

METABOLISMUL LIPIDELOR

Originea lipidelor: → o sursă directă: lipidele din alimente

→ o sursă indirectă: glucidele alimentare

Absorbţia şi transportul lipidelor

Glicerina este solubilă în conţinutul intestinal şi datorită acestui fapt, trece în interiorul celulelor
din peretele intestinului. Acizii graşi sunt insolubili în conţinutul intestinal şi în această formă nu pot să
se absoarbă. Combinându-se cu sărurile biliare formează complecşi coleinici. Aceştia constituie
combinaţii solubile şi astfel pot străbate membrana celulei intestinale. După ce ajung în celulele
intestinale, combinaţiile acizilor graşi cu sărurile biliare se descompun, acizii graşi se combină cu
glicerina formează lipide specifice organismului uman, care trec în limfă sau sânge.

Transportul lipidelor neutre se face pe cale limfatică sau direct pe cale sanguină. Toate
substanţele absorbite din intestin ajung pe calea venei porte la ficat, pentru a fi detoxifiate. În timpul
absorbţiei, concentraţia gliceridelor în plasmă creşte foarte mult, plasma devenind latescentă (cu aspect
de lapte). S-a constatat că heparina are rolul de clarifiere a plasmei, favorizând transportul gliceridelor.

Depozitarea lipidelor

Lipidele din circuitul sanguin pot avea mai multe destinaţii:

 Depozitate în ţesutul adipos sub formă de grăsimi de depozit

 Depozitate temporar în ficat
 Oxidate în ţesuturi

Page 198 of 330

 Depozitarea gliceridelor

În organism gliceridele se pot găsi sub formă de lipide:

– de rezervă
– protoplasmatice
Lipidele de rezervă sunt depozitate în anumite zone anatomice, constituind ţesutul adipos, ce
reprezintă rezerva principală de lipide pentru organism; funcţionează şi ca izolator termic, având rol
termoreglator. Compoziţia lipidelor de rezervă variază cu alimentaţia, climatul şi regiunea unde sunt
localizate în organism.

Influenţa alimentaţiei este foarte mare. Astfel, locuitorii din Laponia, care se hrănesc, în general, cu
grăsime de focă sau de balenă, depun grăsimi asemănătoare cu ale acestor animale. Locuitorii din
Polinezia, care se hrănesc în special cu nuci de cocos, au o grăsime asemănătoare cu aceea a untului de
cocos.

Localizarea grăsimilor influenţează compoziţia acestora. Cele subcutanate rămân semifluide, iar
cele din profunzime sunt consistente.

Lipidele protoplasmatice sunt lipidele din celulă. Se mai numesc şi lipide de structură sau
constituţionale, sau de organe. Derivă tot din lipidele de rezervă, dar spre deosebire de acestea, au o
structură constantă şi specifică fiecărui organ şi specii. Compoziţia şi constituenţa lor sunt constante şi
independente de alimentaţie.

Catabolismul gliceridelor

Prin desfacerea enzimatică a gliceridelor rezultă acizii graşi şi glicerina. Astfel, catabolismul
gliceridelor se reduce la catabolismul glicerinei şi catabolismul acizilor graşi.

Catabolismul glicerinei. Glicerina rezultată din scindarea lipolitică se transformă în α-

glicerofosfat. Acesta, prin glicoliză, se degradează până la acid lactic, care va resintetiza glicogen hepatic.
Deasemenea, α-glicerofosfatul stă la baza sintezei de lipide simple şi fosfolipide.

Catabolismul acizilor graşi. Degradarea acizilor graşi se face pe mai multe căi. Cea mai importantă
cale este β-oxidarea acizilor graşi, care conduce la degradarea completă cu formare de CO2, H2O şi
energie. Enzimele care intervin elimină câte 2 atomi de carbon din lanţul acidului, sub formă de acetil-
CoA. Aceasta, la rândul ei, intră în ciclul Krebs, degradându-se până la CO2 şi H2O.

Formarea corpilor cetonici

În dereglarea metabolismului glucidelor, apare un exces de acetil. Acesta se va găsi sub formă de
corpii cetonici. Corpii cetonici sunt acidul acetil-acetic (CH3-CO-CH2-COOH), acidul β-hidroxibutiric
(HOOC-CH2-CHOH-CH3) şi acetona (CH3-CO-CH3). Sediul de formare a corpilor cetonici, ca un rezultat al
β-oxidării acizilor graşi este ficatul, dar metabolizarea mai departe a acestor componente nu are loc în
ficat, ci în ţesutuile extrahepatice.

Page 199 of 330

 În condiţii normale, ţesuturile extrahepatice oxidează corpii cetonici mai departe şi această oxidare
duce la CO2 şi H2O. În condiţii patologice însă, oxidarea nu are loc, ceea ce duce la acumulare excesivă de
corpi cetonici în sânge şi eliminarea lor în urină.

Cetoza. Prin cetoză se înţeleg următoarele aspecte clinice:

- cetonemia: creşterea corpilor cetonici în sânge

- cetonuria: apariţia de corpi cetonici în urină
- apariţia mirosului de acetonă în aerul expirat.
Cauzele cetozei.

Ştiind că sediul formării corpilor cetonici este ficatul şi utilizarea acestor corpi cetonici are loc în
ficat şi utilizarea lor are loc în ţesuturile extrahepatice, cetoza poate fi produsă de:

1. creşterea generării de corpi cetonici în ficat, deci a cetogenezei hepatice;

2. scăderea utilizării acestora în ţesuturile extrahepatice;

Astfel, apare un dezechilibru al balanţei între formarea corpilor cetonici în ficat şi oxidaeea lor în
ţesuturile extrahepatice.

Cetoza apare în inaniţie şi în diabet. În inaniţie organismul consumă glicogenul hepatic, ceea ce
duce la o epuizare rapidă a rezervei de glicogen. Pentru a-şi procura totuşi energia necesară, organismul
face apel la rezervele sale de lipide (şi proteine). Din depozitul de lipide, printr-o mobilizare excesivă a
acestor componente în sânge apare hiperlipemia şi, ca o consecinţă, o depozitare masivă de grăsimi în
ficat. În acest caz, degradarea acizilor graşi se va produce cu o viteză mai mare decât cea uzuală, ceea ce
duce la generarea de corpi cetonici în exces. Excesul de corpi cetonici sintetizaţi în ficat depăşeşte
posibilitatea de utilizare a acestora de către ţesuturile extrahepatice şi ca o consecinţă apare cetoza.

În diabet nu există o lipsă de glucide, ci un exces de glucoză în lichidele organismului, dar şi o

metabolizare defectoasă a acestora în ficat şi muşchi. Această situaţie, atât de diferită, duce însă la un
efect similar, şi anume la necesitatea de a înlocui deficitul de energie provocat de dereglarea
metabolismului glucidic printr-o creştere a arderii lipidelor şi proteinelor de rezervă. Mobilizarea
excesivă a lipidelor de rezervă duce la hiperlipemie şi la aceleaşi consecinţe ca mai sus.

Consecinţa cetozei o reprezintă mobilizarea bazelor din sânge pentru a forma săruri sub forma
cărora se elimină corpii cetonici. Mobilizarea bazelor din sânge are ca şi efect acidoza.

Metabolismul colesterolului

Origine:

1. exogenă: alimentaţie: 0,3-1g/zi. Variaţiile alimentare ale colesterolului nu se reflectă foarte

mult în cele sanguine.
2. endogenă: prin biosinteză în organism.
Biosinteza colesterolului. Poate fi realizată în toate ţesuturile, cu excepţia celui nervos. Este în
special activă în ficat şi intestin, urmează apoi pielea, suprarenalele, testiculele etc. Parenchimul hepatic

Page 200 of 330

este cel mai important sediu de biosinteză a colesterolului. Procesul de biosinteză a colesterolului
cuprinde o serie de etape intermediare, catalizate de enzime specifice fiecărei etape şi necesită prezenţa
unor cofactori şi coenzime, cum ar fi: NAD (nicotinamid adenin dinucleotidul), NADP (nicotinamid adenin
dinucleotid fosfatul), ATP, CoA (coenzima A), glutationul (tripeptid).

Catabolismul colesterolului.

Eliminarea colesterolului. Colesterolul se elimină în marea majoritate prin bilă. În bilă se găseşte
sub formă de alcool, în timp ce în sânge mai ales sub formă esterificată. Deşi colesterolul este o
substanţă greu solubilă, este menţinut în stare solubilă datorită formării cu acizii biliari a unor complexe
solubile numite acizi coleinici. Acizii biliari sunt reabsorbiţi prin mucoasa colecistică, în timp ce
colesterolul nu suferă acest proces. În stază biliară prelungită, colesterolul cristalizează formând calculi
(colelitiază).

Colesterolul deversat în bilă este readus ficatului prin vena portă şi din nou excretat în bilă;
există astfel un ciclu enterohepatic al colesterolului. O parte din colesterol este reabsorbit în vezica
biliară, iar o parte este eliminat prin materiile fecale.

Catabolismul colesterolului. La om nu implică o degradare a inelului sterolic, ci numai o

degradare a catenei laterale. Colesterolul este un precursor al unor steroizi importanţi, cum ar fi acizii
biliari şi hormonii steroizi.

Transformarea colesterolului în hormoni steroizi. Reacţia care are loc, implică modificări ale
catenei laterale ale colesterolului, cât şi ale scheletului sterolic. Pregnenolonul este un compus prezent
în toate reacţiile de transformare.

Deasemenea colesterolul este un precursor al provitaminei D3. Transformarea provitaminei în

vitamină (colecalciferol) necesită obligatoriu prezenţa radiaţiilor solare.

Valoarea calorică a alimentelor

Din valoarea O2 consumat sau a CO2 eliberat în arderea unui aliment se poate calcula – pentru
un anumit aliment dat – valoarea lui calorică, respectiv valoarea lui energetică.

A fost determinată valoarea energetică a glucidelor, lipidelor şi proteinelor, atât în afara

organismului, cât şi în interiorul său. În exteriorul organismului valorile sunt: 1g glucide - 4,1 kcal; 1g
lipide – 9,3 kcal; 1g proteine – 5,3 kcal. În interiorul corpului, valorile pentru proteine sunt mai
scăzute, deoarece proteinele nu sunt complet oxidate în organism, până la CO2 şi H2O, astfel că
produşii azotaţi care rezultă conţin şi ei un procent energetică

Page 201 of 330

 NECESITATEA ENERGETICĂ A ORGANISMULUI

Necesitatea energetică a organismului este repartizată, pe de o parte, menţinerii

metabolismului de bază, pe de altă parte, travaliului. Metabolismul de bază include energia necesară
respiraţiei, circulaţiei sanguine, contracţiei intestinale, menţinerii tonusului muscular. Necesitatea
organismului în creştere este foarte importantă. În acest caz se adaugă necesităţii energetice
corespunzătoare metabolismului bazal şi a realizării unui travaliu şi necesitatea energetică în
vederea construirii elementelor necesare creşterii şi multiplicării celulare.

În primul an de viaţă se utilizează pentru acest scop o mare parte din energia totală
transformată. Cu vârsta, necesitatea construirii elementelor constitutive scade. Necesitatea
energetică variază cu o serie de factori, metabolismul bazal, vârsta, greutatea etc.

Metabolismul bazal

Necesitatea energetică a organismului se compune din energia de întreţinere plus energia

pentru realizarea de travaliu. O celulă, chiar în stare de repaus complet, continuă să fie sediul unei
respiraţii intense şi degajează multă căldură. Când celula intră în activitate (muşchiul care se
contractă, glanda care secretă etc.), producerea de energie de către celulă creşte şi acest fapt este
legat de o creştere a respiraţiei. Celula în repaus complet are totuşi nevoie să aibă în mod continuu
la dispoziţia ei energie.

Cantitatea totală de energie produsă de organismul animal sau uman variază cu starea
fiziologică (starea de nutriţie, natura alimentării, travaliul muscular etc.) şi cu starea patologică.
Există însă o limită dedesubtul căreia producerea de energie de către organism nu poate fi scăzută.
Această energie minimă, de care nu se poate dispensa organismul, chiar în repaus complet, este
legată de reacţiile chimice corelate cu reparaţia continuă a structurii celulare, cu travaliul muscular
(respiraţia şi circulaţia), cu secreţiile (urinare, de exemplu). Această energie numită energie de
întreţinere sau energie de repaus (energie necesară strict întreţinerii vieţii) corespunde la ceea ce se
înţelege sub numele de metabolism bazal al organismului.

Se înţelege prin metabolism bazal bilanţul energetic al unui organism în repaus complet la o
temperatură ambiantă de 20°C după un post de 12-18 ore (repaus corporal absolut, temperatură
normală a corpului).

Imediat ce organismul părăseşte starea de repaus şi intră în activitate este necesar a adăuga
energiei de întreţinere şi energiei de funcţionare.

Metabolismul bazal se exprimă în kcal, degajate pe metru pătrat de suprafaţă corporală pe oră.
La bărbaţi între 20-50 ani, valoarea metabolismului este de 39,7 şi între 50-70 de ani este de 35,2; la
femei între 20-50 de ani este de 36,9 şi între 50 şi 70 de ani este de 32,7 kcal/m2 de suprafaţă
corporală/oră.

Semnificaţia modificărilor metabolismului bazal. Variaţii de ± 10% faţă de valorile normale nu

trebuie socotite ca patologice; în afara acestor limite valorile sunt patologice.

Page 202 of 330

 Metabolismul bazal este crescut până la 60% în hipertiroidism, în febră, în diabet insipid, în
afecţiuni cardiorenale, în leucemii, în poliglobulie. Invers, metabolismul de bază este scăzut până la -
50% în hipotiroidism, în unele insuficienţe hipofizare.

Metablismul energetic de funcţionare

Numeroase cauze fiziologice măresc cheltuiala de energie deasupra minimului bazal (care
reprezintă, doar energia de întreţinere). Cele mai importante sunt:

1. temperatura exterioară
2. travaliul muscular
3. travaliul intelectual
4. ingerarea alimentelor
Toţi aceşti factori au acţiune de stimulare asupra metabolismului.

1. Rolul temperaturii mediului ambiant. Metabolismul de bază exprimă producerea de energie

minimă a unui individ în repaus complet şi la o temperatură exterioară medie, socotită a fi de 30° C
pentru un om dezbrăcat, 24° C pentru unul îmbrăcat uşor şi 16° C pentru unul îmbrăcat gros.

Dacă temperatura exterioară scade sub această temperatură, organismul luptă împotriva frigului
printr-o exagerare a arderilor, prin intervenţia sistemului muscular: contracţii voluntare sau reflexe
(frison), care produc căldură (creşterea termogenezei). Această luptă împotriva frigului cere o cheltuială
de energie cu atât mai mare cu cât frigul este mai mare şi se traduce printr-o creştere a consumului de
O2. Este o reglare chimică a temperaturii.

Dacă se ridică temperatura exterioară peste 30° C, organismul luptă împotriva căldurii prin
transpiraţie; această luptă consumă energie, ce este măsurată tot printr-un consum mai mare de O2,
ceea ce arată cât de importantă este temperatura exterioară în determinarea metabolismului bazal.

2. Rolul travaliului muscular. Travaliul muscular este realizat pe seama metabolismelor

intermediare care eliberează energie. Energia potenţială a alimentelor este transformată în energie
liberă de către travaliu şi energie calorică, astfel că organismul trebuie să aibă la dispoziţie această
energie potenţială. Un om care stă liniştit are un metabolism de aproximativ 100 kcal/oră. Când se ridică,
metabolismul său creşte cu aproximativ 10% din cauza travaliului muscular mai crescut. Chiar un
exerciţiu muscular redus poate creşte metabolismul de bază cu 20-60%, unul moderat cu 100-200%, iar
un travaliu muscular intens ridică nivelul energetic la valori de 10 ori mai mari decât cele în repaus
complet.

3. Rolul travaliului secretor, psihic, al somnului. Toate secreţiile (digestive, sudorale, urinare)
consumă energie. Emoţiile mari ridică metabolismul cu 5-10%. În timpul somnului, când muşchii sunt
relaxaţi, metabolismul scade foarte puţin sub valorile normale sau de loc.

4. Influenţa alimentelor asupra metabolismului este fundamentală mai ales prin acţiunea
dinamică specifică.

Page 203 of 330

 În condiţii obişnuite un om are nevoie de următoarele cantităţi de energie:

kilocalorii
Bărbat Femeie
Repaus complet 1800-1900 16000-1800
Sedentar 2200-2400 2100-2200
Muncă uşoară 2400-3050 2500
Muncă obositoare 3300-3800 3000
Muncă foarte obositoare 4150-6500 -
Sarcină - 2500
Alăptare - 3000

Necesitatea de energie în raport cu vârsta:

Vârsta Kilocalorii
Înainte de un an 1000
1-3 ani 1200
4-6 ani 1600
7-9 ani 2000
10-12 ani 2500
13-15 ani (fete) 2800
13-15 ani (băieţi) 3000
16-20 (fete) 2400
16-20 (băieţi) 3800

Metabolismul apei şi a electroliţilor

Omniprezenţa elementelor minerale în celul, ţesuturi şi lichidele din organism pledează pentru
necesitatea acestora în toate sistemele biologice.

Rolul elementelor minerale în organism

1. Rol structural (de exemplu constituie substanţa ososasă)

2. Rol în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic
3. Rol în menţinerea stării fizico-chimice a coloidelor din organism
4. Sunt componente ale moleculei unor biocatalizatori (hormoni, vitamine, enzime); de
exemplu, cobaltul intră în structura în vitaminei B12, iodul intră în structura hormonilor
tiroidieni etc.
5. Au rol esenţial în activitatea enzimelor. Funcţionează ca şi componente sau ca activatori,
respectiv inhibitori.
Substanţele minerale din organism se găsesc sub forma unor compuşi:

 Apa
 Sărurile

Page 204 of 330

  Gazele
Apa

Intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul în care se petrec toate
fenomenele chimice corelate cu viaţa. Apa reprezintă aproximaativ 60% din greutatea corporală, din
care 2/3 în interiorul celulei, iar 1/3 extracelular. Cantitatea de apă variază, în funcţie de vârstă, sex,
starea fiziologică. Astfel, embrionul are 94% apă, noul născut 66 – 86% apă, bărbatul adult 60 - 62%
apă, iar femeia 40 – 52% apă. Scade cu vârsta şi această scădere s – ar datora:

a. Sărăcirii ligamentelor în apă

b. Creşterii cantităţii de substanţă organică.
O pierdere de aproximativ 155 din totalul apei din organism este incompatibilă cu viaţa.

Diversele organe şi ţesuturi au un conţinut diferit de apă. Aproximativ 50% din apa din organism
este în musculatură. 6-11% în piele. Sunt foarte bogate în apă lichidele şi secreţiile: sucurile gastric şi
intestinal conţin 97%, lacrimile 98%, bila 86% apă.

Aproximativ jumătate din apa totală este schimbată în interval de 10 zile.

Originea apei din organism

1. Originea exogenă. Aportul exterior de apă prin alimentaţie este indispensabil.

Necesitatea zilnică la adult este de 35 g/kilocorp la nou-născut chiar 140 g şi se
traduce fiziologic prin senzaţia de sete, provocată la rândul ei de creşterea presiunii
osmotice a mediului interior.
2. Originea endogenă a apei din organism este rezultatul oxidărilor substanţelor
organice. Acesta este, însă, un aport minim. Cea mai mare cantitate din acest aport
se datorează lipidelor, iar cea mai mică proteinelor.
Cele mai importante rezerve de apă din organism sunt muşchii şi pielea.

Repartiţia apei în organism

Apa se găseşte în organism repartizată în 2 compartimente, unul extracelular şi altul intracelular.

Compartimentul extracelular cuprinde:

- Apa de circulaţie vasculară (sânge, limfă)

- Apa lacunară (interstiţială)
Compartimentul intracelular conţine apa de constituţie, legată în celulă.

Page 205 of 330

 Reglarea cantităţii de apă în organism

Capacitatea organismului de a menţine constant volumul apei se poate determina prin

calculul echilibrului dintre aport şi eliminare. Apa se găseşte în schimb permanent în organism,
însă conţinutul total nu se modifică decât în condiţii patologice.

Menţinerea volemiei este deosebit de importantă, deoarece, dacă scade sub o anumită
valoare, organele fundamentale cum sunt creierul şi rinichiul, încetează să mai funcţioneze.

Stabilitatea conţinutului de apă în organism este în funcţie de:

 conţinutul în electroliţi al organismului

 afinitatea coloidelor tisulare pentru apă.

Electroliţii influenţează cantitatea de apă prin acţiunea pe care o au asupra

presiunii osmotice a mediului interior. Rolul fundamental îl deţine NaCl. Pentru
menţinerea presiunii osmotice, orice eliminare sau reţinere de electroliţi duce imediat la
o eliminare sau reţinere de apă.
Factorii care influenţează presiunea osmotică a mediului intern sunt:

1. Excesul de eliminare a apei din organism: poate fi datorat unui exces de excreţie
renală. Leziuni ale hipofizei posterioare pot duce la un sindrom numit diabet insipid,
ce se caracterizează prin poliurie (10-20 l/zi), urmată de polidipsie. Acesta se
datorează lipsei hormonului ADH (antidiuretic, vasopresină) depozitat în
neurohipofiză (hipofiza posterioară). O eliminare cutanată, prin transpiraţie, duce la
o creştere a presiunii osmotice.
2. Excesul de aport de electroliţi: poate duce la o creştere a presiunii osmotice
analoage pierderii excesive de apă.
Afinitatea coloidelor tisulare pentru apă: imediat după absorbţia apei, cantitatea ei creşte în
sânge, de aici apa va fi depozitată în ţesturi. După aceea se va elimina prin rinichi, plămân sau intestin.
Astfel, ţesuturile, prin îmbibare şi dezîmbibare, intervin imediat în reglarea cantităţii de apă.

Devieri patologice ale metabolismului apei pot fi în sensul creşterii cantităţii sau scăderii.
Scăderea se poate datora unui aport insuficient exterior de apă sau unei eliminări excesive. Reţinerile
exagerate de apă în organism, se fac de obicei în ţesuturile subcutanate, în spaţiile intercelulare, ceea ce
duce la edeme. Edemul este o stare patologică datorată unei retenţii exagerate de apă în interstiţiu.

Sodiul (Na)

Conţinutul total în sodiu al organismului este de 56 -75g. Predomină în lichidele extracelulare

(plasmă, lichidele interstiţiale), spre deosebire de potasiu care predomină intracelular. Este introdus cu
alimentele sub formă de NaCl. Eliminarea sodiului se face în mod normal prin rinichi şi prin piele.

Page 206 of 330

Excreţia zilnică corespunde la 4-5g (10-12g NaCl), dar variază în raport cu alimentaţia. Sodiu se
repartizează în tot organismul. În oase se acumulează aproximativ 45% din totalul sodiului. Sodiu are rol
în repartiţia apei în organism, în menţineea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic. Carenţa de
sodiu în lichidele extracelulare, respectiv în plasmă, duce la stări patologice, uneori foarte grave.
Aldosteronul ar fi singurul hormon din organism care, în condiţii fiziologice şi patologice, este corelat cu
creşterea retenţiei renale de sodiu. Necesitatea zilnică de Na este de 0,7-4g. În sânge, sodiu are o
concentrţie de 300-350mg/100 ml plasmă.

Potasiul

Organismul adult conţine 170-250 g potasiu. Necesitatea zilnică este de 8-15 g. Potasiul, spre
deosebire de sodiu, predomină intracelular. Potasiul este legat în celulă de proteine, glicogen, de
resturile de fosfat, şi prin aceasta, particiă la structura protoplasmei. Potasiul administrat oral este
absorbit total la nivelul tractului digestiv. După absorbţie, potasiul trece în lichidele extracelulare şi se
repartizează rapid în celule. Cel mai rapid se absoarbe în ficat, mai lent în eritrocite şi ţesutul muscular,
deşi acest ultim ţeut conţine majoritatea potasiului. Menţinerea potasiului în limite normale este
deosebit de importantă. Creşterea bruscă a potasiului extracelular, precum şi deplasarea anormală a
acestui potasiu în spaţiul intracelular produce fenomene toxice şi tulburări serioase în excitabilitatea
musculară, în funcţia respiratorie şi cardiacă. Potasiul are rol important în menţinerea automatismului
cardiac. Când concentraţia sa în ser este scăzută, are loc o oprire a inimii în sistolă, când este prea mare,
are loc o acţiune de inhibare asupra miocardului şi inima se opreşte în diastolă. Eliminarea potasiului are
loc pe cale renală, astfel că în insuficienţă renală apar dereglări ale eliminării potasiului şi fenomene
toxice.

CURS 11. APARATUL EXCRETOR (URINAR)

Aparatul excretor, alături de respirator, digestiv şi tegument elimină o serie de substanţe din
organism. În timpul proceselor metabolice, nutrienţii, aduşi de aparatul digestiv, şi oxigenul sunt utilizaţi
la sinteza diverselor substanţe sau la producerea de energie. În urma acestor procese se formează o serie
de reziduuri, care trebuie eliminate din organism, pentru menţinerea homeostaziei. La fel cum nutrienţii
sunt trransportaţi de sânge, la fel şi aceste reziduuri sunt îndepărtate tot cu ajutorul aparatului circulator.
CO2 este eliminat prin expiraţie, apa în exces, sărurile, o serie de reziduuri azotate, şi chiar căldura în
exces sunt eliminate prin piele.

Rolurile aparatului excretor:

- principalul sistem responabil de menţinerea echilibrului apei şi a electroliţilor. Electroliţii sunt

minerale care se desfac în ioni când sunt dizolvaţi în apă. Echilibrul lor este atins când numărul
celor care intră este egal cu numărul celor care părăsesc corpul.
- eliminarea compuşilor nitrogenaţi (ureea şi creatinina).
- eliminarea substanţelor toxice care pot rezulta din metabolismul unor microorganisme
- eliminarea unor medicamente sau a unor droguri

Page 207 of 330

Toate aceste roluri sunt îndeplinite prin formarea urinei de către rinichi.

Aparatul excretor (fig. 172) este format din:

1) Rinichi
2) Căile urinare:
a. Ureterele
b. Vezica urinară
c. Uretra

1) Rinchii
Localizare:
Sunt localizaţi pe peretele posterior al cavităţii abdominale între a 12-a vertebră toracală şi a 3-a
vertebră lombară (T12-L3). Rinichiul drept este cu 1,5 – 2 cm mai jos decât cel stâng datorită
prezenţei ficatului. Sunt situaţi retroperitoneal (în afara peritoneului).
Morfologie:
Fiecare rinichi are aspectul unei boabe de fasole, culoare roşu – maronie, datorită puternicei
vascularizări, o lungime de 11,25 cm şi o lăţime de 5,5 – 7,7 cm. Marginile laterale ale fiecărui
rinichi sunt convexe, în timp ce marginile mediale sunt concave. La nivelul marginii mediale se
găseşte hilul renal (prin care intră şi ies elementele pediculului renal: artera renală, vena renală,
ureterul, vase limfatice şi nervi).
Polul superior al rinichiului este acoperit de glanda suprarenală.
Structură (fig. 173): rinichiul este protejat de trei foiţe:
Exterior: fascia renală (ţesut conjunctiv fibros) care ancorează rinichii de peritoneul
parietal şi de peretele abdominal
Median: capsula adipoasă (o masă de ţesut adipos)
Intern: capsula renală (o capsulă fibroasă) care aderă strâns la suprafaţa rinichiului;
capsula îl protejează de traume sau de răspândirea unor infecţii.

Prin secţiune frontală se pot observa 2 regiuni majore în rinichi:

Cortexul renal: roşu – maroniu şi cu aspect granular datorită prezenţei a numeorase

capilare
Medula renală: este mai închisă la culoare, iar prezenţa tubilor renali şi a vaselor
sanguine îi dă aspect striat. Medula renală este formată din 8 – 15 piramide renale.
Între acestea se găsesc prelungirile cortexului renal, care formează coloanele renale.
Vârful pirmadei renale poartă denumirea de papilă renală. Aceasta pătrunde în
cavitatea rinichiului, care colectează urina. Cavitatea este formată din calicele mici, care
preiau urina prin papila renală. Aceste calice mici se unesc câte 2-3 şi formează calicele
mari. Calicele mari se varsă în bazinet care se continuă cu ureterul.

Page 208 of 330

 Unitatea morfo-funcţională a rinichiului este nefronul. Acesta este responsabil de formarea
urinei. Nefronii se găsesc localizaţi în cortexul rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste 100 milioane
nefroni încojuraţi de vase sanguine.

Vascularizaţia rinichiului (fig. 174):

Rinichii prezintă o vascularizaţie puternică, ce permite filtrarea sângelui. Prin hilul renal
pătrunde artera renală. Aceasta se ramifică în artere interlobare, care străbat coloanele renale printre
piramide. La baza piramidei renale se împart în artere arcuate. Acestea se ramifică în artere
interlobulare. Arterele interlobulare dau naştere arteriolelor aferente care se capilarizează şi formează
glomerulul renal. Glomerulul renal se continuă cu arteriola eferentă. Aceasta se capilarizează din nou în
jurul tubului nefronului formând capilarele peritubulare şi se continuă cu vene interlobulare, vene
arcuate, vene interlobare, venă renală. Aceasta părăseşte rinichiul şi se varsă în vena cavă inferioară.

Arteră Arteră Arteră

Arteră
Venă interlob
Venă
interlob Venă
Arteriolă
aferentă
Venă
interlob Glomerul

Capilare Arteriolă
peritubu
Nefronul (fig. 175, 176)

Este format din:

 Corpusculul renal Malpighi:

o Capsula Bowman: are aspectul unei cupe, care prezintă o foiţă viscerală la interior şi o
foiţă parietală la exterior. Între acestea se găseşte spaţiul capsular.
o Glomerulul renal: este format din capilare provenite din arteriola aferentă. Acesta
conţine pori numiţi fenestre care permit trecerea sângelui în capsulă. Deşi aceşti pori
sunt mari, nu permit trecerea celulelor sanguine.

Page 209 of 330

  Tubul urinifer: începe printr-o porţiune sinuoasă – tubul contort proximal – care se continuă cu
o porţiune în formă de U numit ansa lui Henle. Ansa este o porţiune mai subţire şi are o
porţiune descendentă şi una ascendentă. Ansa se continuă cu tubul contort distal. Mai mulţi
tubi uriniferi se deschid în tubul colector. Tubii colectori formează piramidele renale. Ansa
Henle ajunge mai mult sau mai puţin în medulă. În funcţie de acest aspect nefronii se clasifică
(fig. 5) în juxtamedulari (la care ansa Henle pătrunde puternic în medulă) şi corticali ( la care
ansa Henle pătrunde puţin în medulă).
a. Ureterele
Sunt localizate retroperitoneal, la fel ca şi rinichii. Sunt organe tubulare, de aproximativ 25 cm
lungime, care încep de la nivelul pelvisului renal şi coboară până la nivelul vezicii urinare.
Peretele ureterelor este alcătuit din trei tunici:
Mucoasa (la interior) este continuarea tubilor renali. Este formată din epiteliu de
tranziţie, care secretă un mucus ce protejează peretele.
Musculara (dispusă la mijloc) est formată din 2 straturi de fibre musculare netede, un
strat intern cu fibrele dispuse longitudinal şi un strat extern, cu fibrele dispuse circular.
În plus, treimea proximală a ureterului mai conţine un strat longituinal peste cel circular.
Unde de contracţie peristaltică ale musculaturii împing urina prin ureter.
Adventicea (dispusă la exterior) este formată din ţesut conjunctiv lax care acoperă şi
protejează celelalte straturi.

Ureterele sunt vascularizate din mai multe surse. Ramuri ale arterei renale vascularizează porţiunea
superioară. Arterele gonadale vascularizează porţiunea mijlocie şi artera vezicală superioară
vacularizează porţiunea pelvică a ureterelor. Sângele venos este colectat de venele omoloage.

Un calcul urinar se poate dezvolta în orice organ al aparatului excretor. Un calcul renal se formează în
rinichi şi poate obstrucţiona ureterele. Ca urmare creşte peristaltismul lor şi apar dureri care radiază în
toată regiunea pelviană. Un calcul urinar produce deasemena un reflex simpatic ureterorenal care
determină constricţia arteriolelor renale, astfel eliminându-se o cantitate mai mică de urină din rinichiul
afectat. Factorii care contribuie la formarea calculilor renali pot include ingestia excesivă de minerale, o
scădere a consumului de apă şi o hipersecreţie a glandelor paratiroide. Un calcul renal constă în oxalat
de calciu, fofat de calciu şi cristale de acid uric (acesta din urmă se formează prin degradarea bazelor
azotate din structura acizilor nucleici).

a. Vezica urinară

Vezica urinară este un organ cavitar cu rol în depozitarea urinei între micţiuni. Este localizată (fig.
177) posterior simfizei pubiene şi anterior rectului. La femei, este în contact cu uterul şi vaginul. La
bărbaţi, sub vezica urinară se găseşte prostata. Forma vezicii urinare este dată de cantitatea de urină pe
care o conţine. O vezică urinară goală are formă piramidală, pe parcursul umplerii ei devine ovoidă.
Ligamentul median ombilical se extinde de la marginea anterioară şi superioară a vezicii până la nivelul
ombilicului. Baza vezicii urinare primeşte ureterele, iar uretra continuă vezica urinară la partea inferioară.
Regiunea care înconjoară deschiderea uretrei se numeşte gâtul vezicii urinare. Peretele vezicii urinare
este format din patru straturi:

Page 210 of 330

  Mucoasa (tunica internă) este formată din epiteliu de tranziţie care devine subţire când vezica
urinară este plină. Distensia mare a vezicii este posibilă datorită existenţei unor pliuri ale
mucoasei, care pot fi văzute când vezica este goală. Cute ale mucoasei localizate la locul de
pătrundere a ureterelor se comportă ca nişte valve pentru a preveni reîntoarcerea urinei.
 Submucoasa: are rolul de a susţine mucoasa şi este formată din ţesut conjunctiv.
 Musculara constă din trei straturi musculare întrepătrunse cunoscute sub denumirea de muşchi
detrusori. La nivelul gătului vezicii muşchii sunt modificaţi pentru a forma sfincterul uretral
intern.
 Adventicea: se găseşte doar la partea superioară a vezicii urinare şi reprezintă peritoneul
parietal.

Vascularizaţia vezicii urinare este dată de artereel vezicale superioare şi inferioare, care se desprind
de pe arterele iliace interne. Sângele care drenează vezica este colectat în plexul venos vezical, care se
eeschide în venele iliace interne. Nervii care ajung la vezica urinară provin din plexurile pelvice. Inervaţia
simpatică pleacă de la măduva spinării T12-L1 şi L2 şi se distribuie la sfincterul uretral intern şi la vasele
sanguine ce se distribuie la acest organ. Inervaţia parasimpatică provine de la măduva sacrală (S2-S4) şi
se distribuie la muşchii vezicii. Tensioreceptorii din vezică sunt sensibili la distensie, trimiţând impulsuri
nervoase la sistemul nervos central prin nervii pelvici.

Vezica urinară se infectează uşor şi pentru că uretra femeilor este mai scurtă, femeile sunt
predispuse mai frecvent la infecţii. O infecţie a vezicii urinare se numeşte cistită. Aceasta poate avansa
spre uretere, deoarece mucoasa este continuă. O infecţie a pelvisului renal se numeşte pielită.dacă
afectează şi nefronii se numeşte pielonefrită.

b. Uretra (fig. 178)

Este un organ tubular care elimină urina din organism. Peretele uretrei prezintă o mucoasă
înconjurată de fibre musculare netede dispuse longitudinal. Glande prezente în peretele uretrei secretă
un mucus protector în canalul uretral. Uretra este prevăzută cu două sfinctere: sfincterul superior
(intern) este format de muşchii vezicii urinare şi este sub control nervos involuntar. Sfincterul inferior
format din fibre musculare striate de tip scheletic este controlat voluntar.

La femei uretra are o lungime de aproximativ 4 cm şi elimină urina la exterior în vestibulul format de
cele 2 labii mici. Orificiul uretral este poziţionat între clitoris şi orificiul vaginal. La femei uretra
îndeplineşte doar rolul de a elimina urina.

La bărbat uretra are dublu rol: elimină atât urina, cât şi sperma.

Are o lungime de aproximativ 20 cm şi formă de S datorită formei penisului. Se pot identifica 3

regiuni: regiunea prostatică (are cam 2,5 cm lungime şi străbate prostata situată sub vezica urinară;
primeşte 2 canale ejaculatoare şi 2 ducte de la prostată), regiunea membranoasă (are cam 0,5 cm
lungime şi străbate diafragmul urogenital) şi regiunea spongioasă (este cea mai lungă porţiune 15 cm,

Page 211 of 330

ajungând până la glandul penisului. Această porţiune este înconjurată de ţesut erectil al corpului
spongios al penisului; glandele bulbouretrale se deschid la baza uretrei spongioase).

Fiziologia aparatului excretor

Principala funcţie a aparatului excretor este aceea de a purifica plasma de substanţele

nefolositoare (produşi finali de metabolism): uree, acid uric, creatinină, ioni.

Procesul de purificare include:

1. Filtrarea glomerulară: se realizează la nivelul corpusculului renal, între

capilarele glomerulului şi peretele capsului Bowman, conform legilor difuziunii.
Elementele figurate şi proteinle plasmatice, având moleculă mare nu pot trece
prin capilare. Lichidul filtrat formează urina primară şi are aceeaşi compoziţie
cu a plasmei, mai puţin proteine. În 24 ore se formează aproximativ 180 litri
de urină primară. Din aceştia numai 1,2 l sunt eliminaţi ca urină definitivă.
2. Reabsorbţia tubulară: se face la nivelul tubilor uriniferi. O reducere aşa de
mare a filtratului glomerular se explică mai ales printr-o puternică reabsorbţie
a apei. Se reabsorb complet şi unele substanţe din urina primară, ca de
exemplu, glucoza, aminoacizii. Capacitatea de reabsorbţie a tubilor variază cu
fiecare substanţă. Astfel unele substanţe se reabsorb pasiv, iar altele activ.
Aminoacizii şi glucoza se reabsorb activ, apa şi sărurile minerale se reabsorb
pasiv.
3. Secreţia tubulară: este considerată un mecanism secundar care intervine în
formarea urinii atunci când procesul de filtrare nu reuşeşte să realizeze singur
curăţarea plasmei. Astfel trec în urină din capilarele peritubulare K+, H+, acid
uric şi medicamente.

Reglarea funcţiei renale:

- Mecanisme nervoase: influenţează doar vasele sanguine renale, determinând vasoconstricţie

sau vasodilataţie.
- Mecanisme umorale: ADH (antidiuretic) creşte reabsorbţia renală. Hormonii mineralocorticoizi
cresc reabsorbţia de Na şi eliminarea de K. Parathormonul scade reabsorbţia fosfaţilor.

Micţiunea

Reprezintă reflexul de eliminare a urinei din vezica urinară. Este o funcţie complexă care implică
existenţa unor stimuli specifici şi controlul nervos voluntar şi involuntar.

La copiii mici, micţiunea este un reflex simplu care se declanşează când vezica se umple.
Controlul voluntar al micţiunii este dezvoltat pe la 2 – 3 ani. Controlul voluntar implică dezvoltarea unei
abilităţi inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea unor regiuni din măduva spinării.

Page 212 of 330

 Volumul de urină produs pe zi de un adult este de circa 1,2 l, dar poate varia în limite normale
între 600 şi 2500 ml. Capacitatea medie a vezicii urinare este de circa 700 – 800 ml. Un volum de 200 –
300 ml destinde vezica suficient pentru a provoca reflexul de micţiune. Centrul acestui reflex este
localizat în măduva spinării S2-S4. Ca urmare a stimulării acestui centru prin impulsuri venite de la
receptorii prezenţi în vezica urinară, nervii parasimpatici stimulează muşchii vezicii urinare. Stimularea
acestor muşchi cauzează o contracţie ritmică a vezicii şi relaxarea sfincterului uretral intern. În acel
moment apare senzaţia imperioasă de a urina, dar există încă un control voluntar asupra sfincterului
uretral extern. Când condiţiile permit realizarea micţiunii, comenzile de la creier activează motoneuronii
(S4) care prin nervul ruşinos relaxează musculatura sfincterului uretral extern şi are loc micţiunea.

rinichi

ureter
e

Vezica
urinar
uretră
ă

Fig.172 Alcătuirea aparatului excretor

Page 213 of 330

 Cortex
Zonarenal nefro
medular
Papila Bazinet
n
ărenală ul
Arter
Piram (pelvis
a
ida renal)
Coloa Ven
renal
Malpi aă
ne
ghi Calice rena
Berti
Calice
mici lă
n Tub
mari
urinifer
Bellini

Fig. 173 Structura rinichiului

Page 214 of 330

 Vena interlobulară
Artera
Artera interlobară
interlobulară
Vena interlobară

Artera
renală
Vena renală

Vena arcuată
Artera arcuată

Fig. 174 Vascularizaţia rinichiului

Capsula Artera
Glom
Artera Bowman eferentă Capilare
interlobul erul glomerulaperitubula Vena
ră re interloba
ară renal
Arteriol ră
ă Tub
aferent contort
ă Tub contort distal
Tub
proximal urinifer
glomer Ansa Henle
Bellini
ulară

Page 215 of 330

 Fig. 175 Alcătuirea nefronului

Nefron
cortical
Nefron
juxtamedul
ar
Tub urinifer

Duct
papilar

Fig. 176 Nefroni corticali şi juxtamedulari

urete
r

Simfiz ut
a Vezica er
pubia urinară
Simfiza re
nă pubiană ct
re
ct vagi
uretr
a n

Fig. 177 Localizarea vezicii urinare

Page 216 of 330

 Vezica
urinară Sfincterul uretral
intern Vezica
urinară
Zona Sfincter uretra
prostatică a ul
uretrei uretral Orificiu
extern uretral
Labiile
B mari
Labiile mici
uret
ra

A Orificiul uretral

Fig. 178 Uretra A. la bărbat B. la femeie

Page 217 of 330

CURS 12. APARATUL REPRODUCĂTOR ŞI REPRODUCEREA

Aparatul reproducător mascul (Fig. 180, 181)

- Organele genitale interne:
 Testicule
 Epididim
 Căile spermatice
- Organele genitale externe:
 Penis
 Scrot

1. Testiculul (fig. 179)

- Este o glandă genitală pereche, care are rolul de a produce spermatozoizii şi hormonii
sexuali
- Are forma unui ovoid turtit lateral
- Lungimea: 4-6 cm
- Greutatea de aproximativ 25 g
- Prezintă: un pol superior, un pol inferior, o faţă internă şi una externă, o margine
anterioară şi una posterioară
- Structura testiculului:
 la suprafaţă este învelit într-o seroasă (tunica vaginală a testiculului)
 albugineea, situată sub seroasă; este formată din ţesut conjunctiv dens, de
culoare alb-sidefie. Pe marginea postero-inferioară a testiculului, albugineea,
pătrunzând în interiorul acestuia, formează o îngroşare: mediastinul
testiculului (corpul Highmore). De la acesta pornesc radiar, numeroşi pereţi
despărţitori, care împart ţesutul propriu al testiculului în lobuli, de formă
piramidală (250 – 300).
 Ţesutul propriu al testiculului (parenchimul testicular) este format din
canale seminifere, care alcătuiesc lobulii testiculari, din ţesutul interstiţial şi
ţesut conjunctivo – vascular.
 Un lobul este alcătuit din tuburi subţiri numite canale seminifere (tubi
seminiferi) contorte. Peretele lor este format dintr-o teacă conjunctivă
căptuşită, la adult, cu un epiteliu alcătuit din mai multe straturi de celule

Page 218 of 330

 seminale – spermatogonii, spermatocite I, spermatocite II şi spermatide –
care formează spermatozoizii; printre acestea se găsesc nişte celule alungite,
numite celule Sertoli, care au rolul să le hrănească. Canalele seminifere dintr-
un lobul se unesc într-un canal drept, prin care părăsesc lobulul. Între tubii
seminiferi ai aceluiaşi lobul se găseşte ţesut conjunctiv şi vase sanguine.
Printre acestea se găsesc celule glandulare Leydig, care produc testosteronul.
 Canalele drepte se adună în mediastinul testicular, formând reţeaua Haller.
Din aceasta iau naştere 8-15 canale eferente, care străbat albugineea şi
formează canalul epididimar.
2. Epididimul
Este o formaţiune aşezată în raport cu marginea posterioară şi polii testiculului,
rezultată din aglomerarea tubilor de excreţie a produşilor spermatici.
Prezintă 3 porţiuni:
- Capul, situat la polul superior al testiculului
- Corpul, o porţiune mai subţire
- Coada, care este extremitatea inferioară a epididimului şi este în raport cu polul
inferior al testiculului.

Corpul şi coada epididimului alcătuiesc canalul epididimar. De la regiunea cozii, canalul se

continuă cu canalul deferent.

3. Căile spermatice
Prin căile spermatice se înţeleg canalele prin care este condusă sperma de la tuburile
seminifere, în care se formează, până la uretră, care este, în acelaşi timp, cale urinară şi
spermatică.
O parte din căile spermatice sunt reprezentate prin canalele drepte, reţeaua Haller şi
canalele eferente, precum şi prin canalul epididimar. Celelalte căi spermatice sunt
reprezentate prin canalul deferent şi canalul ejaculator.
Canalul deferent este un tub cilindric, lung de circa 35-40 cm, care se întinde de la
coada epididimului până la canalul ejaculator. La fundul vezicii urinare, canalul deferent
prezintă o dilatare, ampula canalului deferent, care se continuă cu un canal subţire ce se
uneşte cu gâtul veziculei seminale şi formează canalul ejaculator.
Vezicula seminală este un organ pereche, cu formă de pară aşezată cu vârful în jos,
alcătuind un rezervor în care se adună sperma, pe măsură ce este produsă de testicul.
Este organul care produce cea mai mare parte a lichidului spermatic. Porţiunea ei mai
subţiată, unindu-se cu terminaţia canalului deferent, formează canalul ejaculator.
Canalul ejaculator se găseşte în continuarea canalului deferent şi rezultă din unirea
acestora cu gâtul veziculei seminale. Se află în grosimea prostatei şi se deschide în
porţiune prostatică a uretrei.

Page 219 of 330

Tubi seminiferi Tubi Reţea Canale
contorţi drepţi Haller eferent
uretr Canal Canal eCanal
ă ejaculat deferent epididimar
Canalul
or
veziculei
seminale

Organele genitale externe

1. Penisul (182)
- Este organul de copulaţie al bărbatului, având rolul de a conduce sperma în organele
genitale ale femeii.
- Are forma aproape cilindrică şi i se deosebeşte rădăcina şi porţiunea liberă.
- Rădăcina este cuprinsă în grosimea perineului şi este fixată de oasele pubiene.
- Porţiunea liberă este formată din:
 Corpul penisului: are formă cilindrică. Este acoperit de piele, care la acest
nivel este fină şi mobilă. La partea terminală, pielea depăşeşte marginea
liberă a corpului.
 Glandul penisului se găseşte la extremitatea liberă a corpului. Are formă
aproximativ conică şi i se deosebeşte un vârf şi o bază. În vârful glandului se
deschide uretra. Baza glandului, care poartă denumirea de coroana glandului,
este mai groasă decât extremitatea corpului şi este separată de acesta printr-
un şanţ, ce se pierde spre faţa ventrală, şanţul balanoprepuţial. Pielea de pe
corp acoperă glandul, fără să adere de el, cu excepţia liniei mediene ventrale.
Aceasta formează prepuţul, care este un repliu cutaneomucos şi poate să se
retragă de pe gland, lăsându-l descoperit până la şanţul balanoprepuţial.
Aderenţa prepuţului de gland pe faţa ventrală formează frâul prepuţial, care
este un repliu fibromucos. Glandul este acoperit cu o tunică fibroeleastică,
albugineea.
 Structura penisului:
 Corpii erectili ai penisului:
 2 corpi cavernoşi: sunt aşezaţi pe părţile laterale ale corpului
penisului. În stare de repaus, au o lungime de 15-16 cm, iar în
stare de erecţie, de 20-21 cm. Au aspectul a 2 cilindrici care se

Page 220 of 330

 ating pe linia mediană, fiind despărţiţi de un perete, numit sept
penian. Septul prezintă lacune, prin care cei 2 corpi comunică
între ei. La extremitatea anterioară, ei se termină la baza
glandului. Corpii cavernoşi sunt alcătuiţi din înveliş propriu,
sistem de trabecule şi un sistem de areole. Învelişul propriu
(albugineea) este o membrană albicioasă, care acoperă corpii
cavernoşi în întregime. De pe faţa ei internă pornesc spre
interiorul corpilor trabecule, anastomozate, care formează
spaţii numite areole. Areolele sunt capilare anastomozate şi
dilatate, care comunică cu arterele terminale ale arterelor
cavernoase. Pe de altă parte, ele dau naştere la vene. Aceste
capilare sunt contractile.
 Corpul spongios al uretrei este o formaţiune nepereche,
aşezată pe faţa ventrală a penisului, în jurul uretrei. Lungimea
sa totală este de 12-16 cm. Anterior formează glandul. Corpul
spongios are aceeaşi structură ca şi corpii cavernoşi.
 Învelişurile corpilor erectili
o Învelişul cutanat: pielea din regiunea pubiană
o Dartosul penian: se află imediat sub penis şi este format din
fibre musculare netede. Are rolul de a comprima, în toată
lungimea, corpii erectili, contribuind prin aceasta la erecţie.
o Învelişul celulos este reprezentat de ţesut conjunctiv lax, cu
nervi şi vase sanguine.
o Fascia penisului (învelişul elastic) este o lamă conjunctivă
elastică ce aderă la corpii erectili, acoperindu-i într-o teacă
comună.
2. Scrotul

Reprezintă punga tegumentară în care sunt adăpostite testiculele. El are o formă ovoidă, cu o
lungime de 6 cm, la adult. Peretele acestei pungi este format din mai multe tunici. La exterior este
acoperit de piele subţire, pigmentată şi încreţită. Pe linia mediană prezintă o cută proeminentă – rafeul
scrotului. În dreptul rafeului se formează un perete conjunctiv, care împarte punga scrotală în 2
compartimente, numite burse. În fiecare bursă este adăpostit un testicul.

Page 221 of 330

Glandele anexe ale aparatului genital mascul

a. Prostata

Este un organ musculoglandular, aşezat imediat sub vezica urinară, în loja prostatică, înconjurând
prima porţiune a uretrei. Este formată dintr-o capsulă fibroasă şi o stromă conjunctivă-musculară,
printre care se află 30-35 glande. Prostata este străbătută de uretra prostatică, în care se deschid
canalele ejaculatoare. De o parte şi de alta a canalelor ejaculatoare, la bază, se deschid orificiile
prostatei.

b. Glandele bulbouretrale

Se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. Sunt glande tubuloacinoase, ale căror canale se
deschid în uretra peniană.

Secretă un lichid vâscos, de culoare alb-gălbuie, care participă la alcătuirea lichidului spermatic.

Fiziologia aparatului reproducător mascul

1. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza)

La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene, în diferite grade de
evoluţie. Primele se găsesc la nivelul membranei bazale, iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc
spre lumenul tubului seminifer (fig. 2).
Spermatogeneza începe de la spermatogonii, care sunt diploide (2n=46 cromosomi) şi
se termină cu spermatozoizii, care sunt haploizi (n=23 cromosomi). Spermatogoniile se divid
mitotic, rezultând spermatocitele I. Acestea, la rândul lor, suferă prima etapă a diviziunii
meiotice (etapa reducţională), rezultând spermatocitele II (n=23 cromosomi bicromatidici).
Spermatocitele secundare suferă etapa ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor
(n=23 cromosomi monocromatidici). Acestea din urmă nu se mai divid, ci doar se maturizează,
formând spermatozoizii. Această ultimă etapă poartă denumirea de spermiogeneză . Întregul
proces al spermatogenezei durează aproximativ 74 zile.

2. Funcţia endocrină a testicului

Celulele Leydig, prezente în lobulii testiculului secretă testosteronul, care influenţează
metabolismul şi are rol în apariţia caracterelor sexuale primare şi secundare.
Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor, penisului, prostatei şi
veziculelor seminale
Caracterele sexuale secundare:

Page 222 of 330

 - Sistemul pilos
- Dezvoltarea muşchilor
- Forma tipică a corpului (umerii laţi, şoldurile înguste)
- Schimbarea vocii
- Psihicul şi comportarea
Reflexele sexuale

Erecţia. În urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive de pe gland şi

tegumentul corpului penisului, impulsul nervos ajunge, pe cale aferentă, la centrul erectil din
măduva spinării (S2-S4). De aici, pe cale eferentă, impulsul nervos vasodilatator ajunge la
arterele corpilor cavernoşi. Datorită contracţiei unor muşchi perineali, are loc o stază venoasă,
o îngreunare a întoarcerii sângelui, şi astfel sângele umple spaţiile cavernoase, penisul intrând
în stare de tensiune, erecţie.

Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile, ci şi prin excitaţii vizuale, auditive, olfactive,
deci printr-o comandă corticală.

Ejacularea. Prin excitaţiile tactile repetate, care ajung pe cale aferentă la centrul ejaculării din
măduva lombară L1-L2, impulsul nervos, care porneşte acum de la acest centru, pe cale eferentă,
declanşează motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Sperma este condusă la
exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor penisului.

După aceasta, muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se relaxează, astfel că
sângele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră în repaus.

Aparatul reproducător femel (fig. 183, 184)

- I. Organe genitale interne:

 Ovare
 Trompe uterine
 Uter
 Vagin
- II. Organe genitale externe (vulva):
 Labii mari
 Labii mici
 Clitoris

Page 223 of 330

I. Organle genitale interne
1. Ovare (Fig. 185)
- Glandele sexuale femele, în care se produc gameţii şi hormonii sexuali.
- Sunt dispuse în micul bazin, de o parte şi de alta a uterului şi rectului
- 3-5 cm lungime
- 4-8g
- Au o direcţie oblică de sus în jos: extremitatea externă se află spre trompă, iar cea
internă spre uter.
- Ovarul este menţinut în poziţie fiziologică de ligamentul uteroovarian şi ligamentul
tuboovarian.
- Structura ovarului:
 Epiteliu ovarian
 Albugineea ovarului
 Ţesutul propriu ovarului:
 Zona corticală: este format dintr-o stromă conjunctivă, în care
se găsesc foliculii ovarieni.
 Zona medulară: se găseşte în mijlocul ovarului şi este formată
din ţesut conjunctiv, vase sanguine şi nervi.
- La nivelul foliculului ovarian, are loc şi ovogenza şi producerea de hormoni sexuali. La
pubertate, în corticala ovarului apar folicului ovarieni în diferite stadii de evoluţie:
foliculi primari, foliculi secundari şi foliculi terţiari (De Graaf).
- Foliculul primar este format din ovocitul primar, înconjurat de un strat de celule
foliculare aplatizate, învelite într-o membrană vitroasă, subţire (membrană Slavjanski).
Unii dintre aceşti foliculi, evoluând spre următorul stadiu, dobândesc mai multe
straturi de celule foliculare.
- Foliculul secundar se caracterizează prin mărirea în volum şi prin prezenţa unei
cavităţi numite antrum, plină cu lichid folicular. În jurul ovocitului se formează un strat
hialin (zona pellucida), în care se găsesc prelungirile celulelor foliculare. În afara
acestei zone, stratul de celule foliculare formează corona radiata.
- Foliculul terţiar ajunge ca mărime până la 15-20 mm şi se maturizează alternativ câte
unul din fiecare ovar. După eliminarea ovocitului din foliculul terţiar, acesta se
transformă în corp galben. Dacă nu are loc fecundaţia, după aproximativ 2 săptămâni,
corpul galben degenerează, transformându-se în corp alb.
- Evoluţia clinică a foliculuilor ovarieni nu interesează decât un număr limitat de foliculi
ovarieni. Aproximativ 300-400 ajung la evoluţia ciclică completă şi devin foliculi
evolutivi. Foliculii primari sau secundari care nu evoluează prezintă un fenomen de
involuţie, numit atrezie foliculară.

Page 224 of 330

 2. Trompa uterină
- Este un organ pereche tubular, oviduct şi spermatoduct
- 10-15 cm lungime
- Are rol de conducere a ovulelor spre uter şi a spermatozoizilor din uter, pentru a avea
loc fecundaţia
- Prezintă o extremitate externă (infundibulul trompei uterine) care se termină cu
capete franjurate numite fimbrii. Acstea au rolul de a capta ovulul
- Infundibulul se continuă cu o porţiune mai dilatată, ampula trompei
- Spre uter se îngustează, formând istmul trompei uterine
- Trompa se deschide în uter prin orificiul uterin al trompei
- Mucoasa este ciliată şi formează numeroase cute în special în ampulă
3. Uterul
- Este un organ cavitar nepereche
- Situat între rect şi vezica urinară
- Are rolul de a purta embrionul şi fătul pe parcursul sarcinii
- Are forma unei pere, cu porţiunea mai mare în sus
- 6-8 cm lungime
- Lărgimea este de 4 cm. Cavitatea uterină este virtuală, fiind turtit dorso-ventral
- Uterul prezintă 3 porţiuni:
 Fundul uterului
 Corpul
 Colul uterin: se deschide în vagin prin orificiul extern al uterului.
- Structura uterului:
 Seroasa
 Musculara (miometru): muşchi netezi, dispuşi în 3 straturi, care în
timpul sarcinii se hipertrofiază
 Mucoasa (endometru): epiteliu cilindric ciliat şi glande tubulare.
Mucoasa suferă modificări ciclice (ciclul uterin)
4. Vaginul
- Este organul copulator al femeii
- Este un canal musculo-membranos
- 8-12 cm lungime
- 2,5 cm în diametru
- Este continuarea uterului, începând de la colul uterin şi terminându-se la vulvă
- Posterior vine în contact cu rectul
- Anterior: cu uretra şi vezica urinară
- Extremitatea superioară a vaginului se inseră de jur-împrejurul colului uterin, formând
fundul de sac vaginal

Page 225 of 330

 - Extremitatea inferioară se deschide la nivelul vulvei. La acest nivel, la femeia virgină se
află o membrană transversală, semilunară sau inelară, numită himen, care prezintă un
orificiu central ce permite scurgerea sângelui menstrual. La prima copulaţie, sau, în
unele cazuri, abia la prima naştere, această membrană se rupe.
- Structura vaginului: tunica musculară şi mucoasa.

II. Organele genitale externe sunt denumite generic vulvă. Structurile vulvei înconjoară
orificiul genital şi sunt alcătuite din muntele lui Venus, labiile mari, labiile mici,
clitoris, vestibulul vaginal, bulbii vestibulari şi glandele bulbare.
Muntele lui Venus este o porţiune care acoperă simfiza pubiană şi este format din
ţesut conjunctiv lax şi adipos. La pubertate această regiune este acoperită de păr
pubian.
Labiile mari sunt două pliuri cutanate care conţin ţesut conjunctiv lax şi ţesut adipos
şi musculatură netedă. După pubertate părţile laterale ale lor sunt acoperite cu păr
pubian. Labiile mari se continuă anterior cu muntele lui Venus. Sunt omoloagele
scrotului şi protejează celelalte organe ale vulvei.
Labiile mici sunt situate medial faţă de cele mari, lipsite de păr. Anterior, labiile mici
acoperă parţial clitorisul. Labiile mici protejează orificiul vaginal şi uretral.
Clitorisul este o structură situată la unirea anterioară a celor două labii mici.
Clitorisul corespunde ca structură şi origine penisului.este mult mai mic şi nu
prezintă uretra. Deşi mare parte din el este acoperit de ţesuturile vulvei, prezintă o
porţiune externă care conţine terminaţii nervoase senzitive.
Vestibulul vaginal este regiunea situată între cele două labii mici. Vaginul şi orificiul
uretral se deschid în vestibulul vaginal. Orificiul uretral se află posterior de clitoris şi
anterior de orificiul vaginal. La baza orificiului vaginal se găsesc glandele vestibulare
care produc mucus în timpul actului sexual.

Glandele anexe (glandele mamare) (fig. 186)

- Glande tegumentare
- Prezintă pe mijlocul feţei convexe, o preominenţă cilindrică, mamelon. Pe faţa
superioară a lui se deschid orificiile galactofore. Mamelonul este înconjurat de o
zonăpigmentată, numită areolă.
- Glandele mamare au o structură lobulară. Acinii glandulari se deschid în canale
galactofore. Acinii glandulari produc laptele.

Page 226 of 330

 Fiziologia aparatului reproducător femel

Funcţia exocrină (ovogeneza)

Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza, deosebirea este că prima diviziune a

meiozei începe în perioada intrauterină. Astfel ovogoniile se înmulţesc prin mitoze în corticala ovarelor,
între lunile fetale a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite primare.
Acest număr se reduce după naştere, cam până la 400 mii. Tot în timpul perioadei intrauterine, începe
prima etapă a meiozei (reducţională). Ovocitele primare rămân blocate în profaza I, până când ovocitul
respectiv ajunge la ovulaţie. Cu 1-2 zile înainte de ovulaţie, se termină etapa reducţională, rezultând
ovocitul II şi primul globul polar. Acesta din urmă este o celulă mică, care degenerează rapid. Ovocitul
secundar începe la ovulaţie a II-a etapă a meiozei, rămânând blocat în metafază. Sub această formă, de
ovocit secundar, este eliminată celula sexuală femelă din ovar. Dacă fecundaţia are loc, în urma ei se
încheie meioza, rezultând ovulul şi al II-lea globul polar. Acesta din urmă degenerează rapid.

Funcţia endocrină (producerea de hormoni) (Fig. 187)

Ovarul produce 2 categorii de hormoni:

- Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea caracterelor sexuale
primare (dezvoltarea ovarelor, uterului, vaginului) şi secundare (forma corpului,
dezvoltarea glandelor mamare, nedezvoltarea laringelui, psihicul şi comportarea),
stimulează contracţiile uterului, intervin în troficitatea pielii şi a glandelor anexe,
determină vasodilataţie generală, scad tensiunea
- Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia, favorizează nidaţia,
aduce modificări organismului în graviditate (creşterea glandelor mamare), inhibă
contracţiile uterului.

Page 227 of 330

 Figura 179 Alcătuirea testiculului

ampula canalalului
prostata deferent
veziculă seminală
uretr
ă canal ejaculator
glandă
penis canalbulbouretrală
deferent
epididi
m
testicu scro
l t

Figura 180 Alcăturiea aparatului reproducător mascul

Page 228 of 330

 ampula canalalului
deferent
veziculă seminală
canal ejaculator
prostata
glandă bulbouretrală
uretră canal
deferent
penis
epididi
m
testicu
l

Figura 181 Alcătuirea aparatului reproducător mascul – secţiune frontală

ligamentul suspensor
al penisului
Rădăcina corpul
penisului penisului
glandul penisului
prep
Corpii
uţ
coroana cavernoşi
Septul
albugine glandului penian
pielea
e piel Dartosu
e albugine l penian
Dartosul e uretra Înveliş
penian Fascia Corpul celulos
fascia
penisului spongios penisului

Figura 182 Alcătuirea penisului

Page 229 of 330

 Trompe uterine

ovar

uter

cervix
Vezica
urinarăuretră rect
clitori vagin
s
labii mici
vulvă
labii
mari

Figura 183 Alcătuirea aparatului reproducător femel

Corpul uterului
Ligamentul
ovarian Fundul uterin

Trompă
uterină
fimbrii

ovar
endom
miometru
etru
Tunica seroasă
Colul uterin
Fundul de sac cervix
vaginal vagin

Figura 184 Aparatul reproducător femel – vedere anterioară

Page 230 of 330

 ovocit primar
Folicul Folicul terţiar (de
secundar Graaf)
Folicul primar

Ovocit
secundar

Zona medulară

Zonă corticală

Corp galben Corp hemoragic

Corp alb

Figura 185 Structura ovarului

Sinus galactofor
Lobuli
glandulari
Mamelon (papilă
mamară)
areolă

Canal galactofor

Figura 186 Glandele mamare - structură

Page 231 of 330

 FSH LH

Faza foliculară ovulaţi Faza luteală

zile a 14
1 7 21
progesteron
28
estrogeni

zile menstruaţia Faza proliferativă Faza secretorie

1 7 1 21 28
4

Figura 187 Ciclul ovarian şi uterin

CURS 13. SISTEMUL NERVOS

A. Activitatea bioelectrică

Activitatea bioelectrică reprezintă modalitatea de bază folosită de neuroni penttru a comunica între ei
sau a transmite diferite comenzi motorii la efectori. Există câteva forme:

1. Potenţialul de repaus
2. Potenţialul de acţiune

Page 232 of 330

 1. Potenţialul de repaus

Dacă se aplică 2 electrozi conectaţi la un aparat de măsurat pe suprafaţa membranei, se constată că

nu există diferenţă de potenţial. În afara celulei potenţialul este 0. Dacă se aplică un electrod pe
suprafaţa membranei, iar celălalt va penetra membrana, acul aparatului de măsurat se va deplasa în
direcţia elctrodului care a pătruns în celulă. Această diferenţă de potenţialcare apare între cele două
feţe ale membranei în momentul când electrodul pătrunde în celulă se numeşte potenţial de membrană.
Dacă se continuă penetrarea electrodului, se constată că acest potenţial dispare, fiind caracteristic doar
membranei.

Când celula se află în stare de repaus potenţialul de membrană se numeşte potenţial de repaus. În
celulele musculare sau în neuroni potenţialul de repaus are valori negative şi amplitudine constantă (în
fibrele musculare striate şi în fibrele nervoase groase are valoare de - 90 mV, iar în fibrele musculare
netede şi în cele nervoase subţiri are valori cuprinse între - 40 mV şi - 60 mV.

Potenţialul de repaus se datorează dispunerii cationilor şi anionilor de o parte şi de alta a

membranei. Na+ este mai mult extracelular, K+ este mai mult intracelular, la interiorul celulei se găsesc
mai mulţi anioni.

Există 3 factori care menţin acest potenţial:

1. Pompa Na+ - K+ - ATP – dependentă (fig. 188) este o pompă electrogenă ce funcţionează
cu energie rezultată din hidroliza ATP-ului. Această pompă determină efluxul a 3 Na+ şi
influxul a 2 K+, pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată. Prin intervenţia acestei
pompe se realizează transmembranar gradientul de concentraţie al sodiului şi potasiului.
Sodiu extracelular este de 50 de ori mai concentrat extracelular, iar potasiu este de 35
de ori mai concentrat intracelular.
2. Canale de pierdere (de curgere) pentru sodiu şi potasiu. Aceste canale sunt de 100 de
ori mai permeabile pentru potasiu şi permit difuzia pasivă a ionilor, conform
gradientului de concentraţie.
3. Membrana este impermeabilă pentru unii anioni (PO3-4, SO42-, acizi organici, proteine)
menţinând astfel o încărcare negativă a interiorului fibrei.

2. Potenţialul de acţiune

Două dintre proprietăţile neuronului, excitabilitatea şi conductibilitatea sunt implicate în transmisia

impulsului nervos. Excitabilitatea este proprietatea dendritelor şi corpului celular neuronal de a răspunde la
stimuli prin convertirea lor în impuls nervos. Conductibilitatea reprezintă propagarea impulsului de-a lungul
fibrei nervoase (axon sau dendrite) a neuronului. Potenţialul de acţiune reprezintă depolarizarea
membranei (fig. 189), prin pătrunderea Na+ în celulă odată cu deschiderea canalelor Na+ - voltaj
dependente (fig. 190). Când diferenţa atinge valoarea 0, sau, în cazul fibrelor groase ajunge până la + 35

Page 233 of 330

mV, se produce repolarizarea. Aceasta constă în deschiderea canalelor K+ - voltaj dependente şi producerea
unui eflux masiv de potasiu. Totodată pentru o repolarizare eficientă, sodiul este captat de citoplasmă, iar o
altă parte din el este eliminată cu ajutorul pompei Na+- K+- ATP-dependente. Depolarizarea se produce în
locul unde acţionează stimulul şi se propagă unidirecţional, sensul fiind imprimat de sinapsă, repolarizarea
se produce din acelaşi punct unde are loc depolarizarea. Viteza de propagare a impulsului nervos este
determinată de diametrul fibrei, tipul de fibră (mielinizată sau amielinizată) şi de starea fiziologică a
neuronului. Spre exemplu, fibrele amielinizate cu diametrul mic conduc impulsul cu o viteză de 0,5m/s;
fibrele mielinizate conduc impulsul nervos cu o viteză de până la 130 m/s.

În funcţie de tipul de neurotransmiţător descărcat într-o sinapsă, potenţialul de acţiune poate fi transmis în
neuronul postsinaptic (postpotenţial excitator) sau se opreşte la nivelul sinapsei (postpotenţial inhibitor).

Transmiterea sinaptică poate fi afectată de diferite substanţe. Cafeina este un excitant, determinând
creşterea vitezei de transmitere de-a lungul sinapsei. Aspirina determină o scădere moderată a
transmiterii sinaptice. Stricnina blochează sinapsele inhibitorii determinând convulsii. În boala Parkinson
se produce o deteriorare a neuronilor din creier care sintetizează dopamina.

B. Reflexul (fig. 191)

Actul reflex reprezintă modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. Această acţiune are
ca substrat anatomic arcul reflex. Arcul reflex conţine o serie de componente:

- Receptorul
- Căile aferente
- Centrul nervos
- Căile eferente
- Efectorul

Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi transformarea
lor în impuls nervos. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii gustativi, receptorii auditivi,
vestibulari), neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă, neuronii unipolari din retină), fibră
musculară modificată (fusurile neuro-musculare).

În funcţie de localizarea receptorului, acesta poate fi:

- Exteroreceptor (receptorii din piele)

- Proprioreceptor (receptorii din muşchi, articulaţii)
- Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne)

Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi, care preiau informaţia de la receptori şi o
transmit centrilor nervoşi. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia de la exteroreceptori şi
proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la visceroreceptori).

Page 234 of 330

 Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul mai departe.
Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central.

Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori, care transmit răspunsul efectorilor. Aceste căi
pot la fel ca şi cele aferente, somatice şi vegetative.

Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul nervos. Efectorii
pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi, glande, muşchiul cardiac (reflexe
vegetative).

C. Sistemul nervos central (SNC)

Sistemul nervos se formează în perioada embrionară prin procesul de neurulaţie. Din foiţa externă a
embrionului (ectoderm) se formează un tub neural. Celulele care delimiteză acet tub vor forma encefalul
şi măduva spinării, iar tubul se transformă în ventriculele cerebrale şi canal ependimar. Sistemul nervos
este format din două tipuri de substanţă: substanţa albă şi substanţa cenuşie. Substanţa albă este
alcătuită din prelungirile neuronilor, iar substanţa cenuşie este formată din corpii celulari ai neuronilor.

După localizare, sistemul nervos este format din:

1. SNC (fig. 192):

a. Encefal (fig. 193):
i. Mielencefal: bulbul rahidian
ii. Metencefal: puntea lui Varolio şi cerebelul
iii. Mezencefalul5
iv. Diencefalul (creierul intermediar): talamus, metatalamus, subtalamus,
epitalamus, hipotalamus
v. Telencefal (emisferele cerebrale)
b. Măduva spinării
2. SNP:
a. Nervi:
i. Cranieni: 12 perechi
ii. Spinali: 31 perechi
b. Ganglioni nervoşi

1.1 Meningele, lichidul cefalorahidian, ventriculele cerebrale şi bariera sânge-

encefal (fig. 194)

Întregul sistem nervos central este protejat de o carcasă osoasă fixă (craniul) ce înconjoară encefalul
şi o coloană vertebrală flexibilă ce protejează măduva spinării. Meningele sunt formate dintr- un ţesut
conjunctiv care formează o membrană protectoare interpusă între oase şi sistemul nervos central. SNC

5
Bulbul rahidian, puntea lui Varolio şi mezencefalul formează trunchiul cerebral

Page 235 of 330

este scăldat într-un fluid cerebrospinal care circulă în ventriculele cerebrale, în canalul ependimar şi în
spaţiul subarahnoidian care înconjoară întreg sistemul nervos central.

1.1.1 Meningele (fig. 195, 196)

Cele trei foiţe meningeale, de la exterior spre interior sunt:

a. Dura mater
b. Arahnoida
c. Pia mater
a. Dura mater

Se află în contact cu oasele ce protejează SNC-ul şi este formată din ţesut conjunctiv moale de
tip fibros. Foiţa cranială este o structură dublă. Stratul extern aderă la cutia craniană unde formează
periostul. Stratul intern este mai subţire şi urmăreşte suprafaţa encefalului. Foiţa spinală este formată
dintr-un singur strat şi este identică cu stratul intern al dura mater-ei craniene. Cele două straturi ale
foiţei craniene sunt contopite şi acoperă cea mai mare parte a encefalului. În anumite regiuni sunt
separate delimitând sinusurile durale care colectează sângele venos şi îl drenează în venele jugulare.

Dura mater spinală formează un tub dur care se găseşte în canalul vertebral, înconjurând
măduva spinării. Dura mater nu se află în contact direct cu vertebrele, existând un spaţiu, numit spaţiu
epidural, care conţine ţesut conjunctiv lax, adipos şi vase sanguine.

b. Arahnoida

Arahnoida este foiţa intermediară. Aceasta este subţire, cu aspectul unei reţele care acoperă
sistemul nervos central, dar nu pătrunde în toate şanţurile encefalului. Spaţiul subarahnoidian, localizat
între arahnoidă şi pia mater coţine lichid cefalorahidian. Spaţiul acesta este menţinut datorită existenţei
unor legături fibroase ce conectează cele două foiţe meningeale.

c. Pia Mater (mamă bună)

Este o membrană subţire care se află în contact strâns cu encefalul şi cu măduva spinării. Este
formată din ţesut conjunctiv lax. Această foiţă este foarte bine vascularizată şi are rolul de a hrăni
sistemul nervos. La nivelul plafoanelor ventriculelor cerebrale, pia mater este specializată în formarea
plexurilor coroidiene, alături de arahnoidă. Extensiile laterale ale acestei foiţie de-a lungul măduvei
spinării formează ligamentul denticulat care ataşează măduva spinării la dura mater (fig. 197).

1.1.2 Lichidul cefalorahidian (LCR)

Lichidul cefalorahidian este un lichid limpede, asemănător limfei, care formează un strat
protector în jurul SNC. Lichidul scaldă şi encefalul. LCR circulă prin ventriculele cerebrale, prin canalul
ependimar şi în spaţiul subarahnoidian. Lichidul cefalo-rahidian se întoarce în sistemul circulator prin vilii

Page 236 of 330

arahnoidieni, care sunt capilare sanguine. LCR atenuează şocurile mecanice împrăştiind forţa loviturii pe
o suprafaţă mai mare. Deasemenea contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos.
Deoarece în sistemul nervos central lipsesc vasele limfatice, lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii
în sistemul venos. Lichidul cefalorahidian este produs în mod continuu prin filtrarea plasmei de către
capilare specializate numite plexuri coroidiene, şi într-o mai mică măsură de către celulele ependimale.
Acestea sunt celule ciliate care căptuşesc plexurile coroidiene. Joncţiunile dintre celulele ependimale
contribuie la formarea unei bariere sânge – lichid cefalorahidian care împiedică anumite substanţe
toxice să pătrundă în sistemul nervos central.

Lichidul cefalorahidian este similar ca şi compoziţie plasmei din care se formează. Conţine
glucoză, proteine, uree, globule albe. Conţine o cantitate mai mare de sodiu, clor, magneziu şi hidrogen,
mai puţin calciu şi potasiu faţă de plasmă.

Păstrarea constantă a compoziţiei LCR este extrem de importantă, şi un dezechilibru chimic

poate avea efecte grave asupra funcţionării sistemului nervos. O creştere a concentraţiei glicinei
produce hipotermie şi hipotensiune. O mică variaţie a pH-ului poate afecta respiraţia.

1.1.3 Ventriculele cerebrale (fig. 198)

Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. Fiecare dintre cele două
ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală, inferior corpului calos. Al treilea ventricul
este localizat în diencefal, în talamus. Ventriculul III comunică cu cele două ventricule laterale prin
orificiile Monro. Ventriculul IV este localizat în trunchiul cerebral între punte şi cerebel. Comunicarea
dintre ventriculul III şi IV se realizează prin apeductul lui Sylvius situat în mezencefal. Lichidul
cefalorahidian trece din ventriculul IV în spaţiul subarahnoidian prin 3 orificii. Lichidul cerebrospinal se
reîntoarce în circuitul sanguin prin capilarele arahnoidiene.

1.1.4 Bariera sânge – encefal (fig. 199)

Această barieră este un aranjament structural format din capilare înconjurate de ţesut
conjunctiv şi nevroglii specializate numite astrocite care determină care substanţe pot trece din plasmă
în LCR. Unele substanţe, cum ar fi apa, oxigenul, CO2, glucoza şi compuşii solubili în lipide (de ex. alcoolul)
trec prin barieră. Unii ioni anorganici (Ca2+, K+) trec mai lent, astfel concentraţiile acestor ioni diferă faţă
de cele din plasmă. Alte substanţe, precum proteinele, lipidele, creatina, ureea, inulina, unele toxine şi
majoritatea antibioticelor nu pot trece. Această barieră trebuie luată în calcul în administrarea de
medicamente pentru bolile neurologice. Bariera este un dispozitiv important pentru monitorizarea
fluctuaţiilor de glucoză, pH, salinitate, osmolaritate şi presiune sanguină. Din acest motiv, bariera lipseşt
în anumite regiuni ale encefalului, cum ar fi hipotalamusul.

Page 237 of 330

 1.2 Măduva spinării (fig. 200)

Măduva spinării se găseşte în canalul vertebral, între C1-L2, superior se continuă cu bulbul
rahidian, iar inferior cu filum terminale. Filum terminale este o prelungire conjunctivă a măduvei spinării,
formată în principal din pia mater care se întinde până la coccis. Măduva spinării este mai scurtă decât
coloana vertebrală, astfel că nervii spinali L2-Cc1 trebuie să coboare prin canalul vertebral şi să-l
părăsească în dreptul vertebrei corespunzătoare. Astfel aceşti nevi, alături de filum terminale formează
aşa-numita coadă de cal.

Are aspectul unui cilindru turtit dorso-ventral. Prezintă două umflături:

- Cervicală. Umflătura cervicală este localizată între C2 şi T2. Nervii care se găsesc la acest
nivel servesc membrelor superioare.
- Lombară. Umflătura lombară se întinde între T9 şi T12, nervii de la acest nivel servind
membrelor unferioare.

Structura măduvei spinării (fig. 201)

Măduva spinării formează 31 de segmente, fiecare corespunzând unei perechi de nervi spinali.

Două şanţuri: fisura mediană anterioară şi şanţul median posterior străbat măduva spinării
longitudinal, divizând-o parţial într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă.

Substanţa cenuşie este situată la interior, fiind înconjurată de substanţă albă. Sbstanţa cenuşie
este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor, nevroglii şi neuroni de asociaţia amielinizaţi (intercalari).
Substanţa albă este formată din tracturi (fascicule) de fibre senzitive sau motorii mielinizate.

Dimensiunile şi forma substanţei albe şi cenuşii variază de-a lungul măduvei spinării. Cantitatea
de substanţa albă creşte spre encefal, tracturile nervoase îngroşându-se. O cantitate mai mare de
substanţă cenuşie se găseşte în cele două umflaturi ale măduvei, unde nervii ce se distribuie membrelor
superioare, respectiv inferioare stabilesc conexiuni.

Substanţa cenuşie este dispusă sub forma literei H (în secţiune transversală) şi grupată în
perechi de coarne: anterioare (neuroni somatomotori), posterioare (neuroni somatosenzitivi) şi laterale
(neuroni visceromotori şi viscerosenzitivi). Cele laterale sunt proeminente doar în măduva toracală şi
lombară superioară. Perechile sunt conectate între ele în regiunea centrală prin substanţă cenuşie
denumită comisura cenuşie. În centrul comisurii se găseşte canalul ependimar care continuă
ventriculele cerebrale şi conţine LCR.

Substanţa albă se găseşte gruptă sub formă de perechi de cordoane: anterioare, posterioare şi
laterale, fiecare conţinând tracturi ascendente şi descendente.

Fibrele nervoase din tracturi sunt în general mielinizate şi sunt denumite în funcţie de origine şi
de capătul final. Fibrele tracturilor rămân în aceeaşi parte a creierului sau a măduvei spinării sau se

Page 238 of 330

încrucşează la nivelul bulbului rahidian sau a măduvei spinării. Încrucişarea fasciulelor poartă denumirea
de decusaţie.

Funcţiile măduvei spinării

Măduva spinării are două funcţii principale:

1. Funcţia de conducere. Aceasta se realizează prin substanţa albă care leagă diferitele
etaje ale măduvei spinării, dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos
central.
2. Funcţia reflexă. Măduva spinării reprezintă un centru nervos, în care se închid diferite
reflexe involuntare. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare, reflexul
ahilian, bicipital, tricipital, plantar, rotulian) sau vegetative (simpatice sau
parasimpatice).
1. Funcţia de conducere:
- Fibre scurte (care leagă diferite etaje ale măduvei spinării)
- Fibre lungi care leagă măduva spinării de encefal (fig. 204). Acestea pot fi ascendente
(senzitive) sau descendente (motorii). În tabelul de mai jos se găsesc rezumate aceste
fascicule:

Fasciculele ascendente (fig. 202)

Fasciculul Cordonul Origine Terminaţie Funcţie

Spino-talamic anterior Ganglionii spinali – coarnele Talamus, apoi Conduce informaţii
anterior posterioare de aceeaşi parte – cortexul privind sensibilitatea
cordoane anterioare de parte cerebral grosieră şi presiune
opusă
Spino-talamic lateral Ganglionii spinali – coarnele Talamus, apoi Conduce informaţii de
lateral posterioare de aceeaşi parte – cortex cerebral la receptorii termici şi
cordoanele laterale de parte dureroşi, interpretate în
opusă cortexul cerebral
Goll şi Burdach posterior Ganglionii spinali – cordoanele Nucleii Goll şi Conduce informaţii de
posterioare de aceeaşi parte Burdach din la piele, muşchi
trunchiul scheletici, tendoane,
cerebral şi se articulaţii, interpretate
continuă cu ca senzaţii de
lemniscul sensibilitate fină,
median până la vibratorie şi mişcări ale
talamus, apoi la corpului
cortexul
cerebral
Spinocerebe-los lateral Ganglionii spinali – cordoanele cerebel Conduce impulsuri
anterior laterale de aceeaşi parte dintr-o jumătate a
corpului la aceeaşi
jumătate a cerebelului,

Page 239 of 330

 privind sensibilitatea
proprioceptivă
inconştientă, necesare
coordonării
contracţiilor musculare
Spinocerebe-los lateral Ganglionii spinali-cordoanele cerebel Conduce impulsuri din
posterior laterale de aceeaşi parte ambele reguni ale
corpului la cerebel,
privind sensibilitatea
proprioceptivă
inconştientă, necesare
coordonării
contracţiilor musculare

Fasciculele descendente (fig. 203)

Fasciculul Cordonul Origine Terminaţie Funcţie

Corticospinal Anterior Cortexul cerebral – Coarnele anterioare Conduce impulsuri
anterior se încrucişează în motorii responsabile
măduva spinării de motricitatea
realizată voluntar
Corticospinal lateral Lateral Cortexul cerebral- se Coarnele anterioare Conduce impulsuri
încrucişează în motorii responsabile
bulbul rahidian de motricitatea
realizată voluntar
Tectospinal Anterior Mezencefal – se Coarnele anterioare Conduce impulsuri
încrucişează în motorii responsabile
măduva spinării de mişcările capului
spre stimuli audivi
sau vizuali
Rubrospinal Lateral Mezencefal (nucleul Coarnele anterioare Conduce impulsuri
roşu) – se motorii responsabile
încrucişează în de tonusul muscular
măduva spinării şi postură
Vestibulospinal Anterior Bulbul rahidian – nu Coarnele anterioare Conduce impulsuri
se încrucişează motorii ce reglează
tonusul muscular şi
postura, în urma
mişcărilor capului
Reticulospinal Anterior Substanţa reticulată Coarnele anterioare Conduce impulsuri
median şi lateral din trunchiul motorii ce
cerebral – nu se controlează tonusul
încrucişează muscular şi
activitatea glandelor
sudoripare
Bulboreticulospinal Lateral Substanţa reticulată Coarnele anterioare Conduce impulsuri
din trunchiul motorii ce
cerebral – nu se controlează tonusul
încrucişează muscular şi
activitatea glandelor
sudoripare

Page 240 of 330

 Tracturile descendente sunt grupate în funcţie de originea corticală (neuronii piramidali din
scoarţa cerebrală) sau extrapiramidală. Tracturile piramidale coboară direct din scoarţă fără întrerupere
sinaptică, până în motoneuronii spinali. Neuronii piramidali participanţi la realizarea acestor tracturi se
găsesc în girusul precentral din lobul frontal. Majoritatea fibrelor acestui tract (85%) se încrucişează în
bulb, unde formează decusaţia piramidală. Aceste fibre formează fasciculul corticospinal lateral. Restul
fibrelor trec de partea opusă în măduva spinării şi formează fasciculul corticospinal anterior. Datorită
încrucişării fibrelor, emisfera dreaptă controlează musculatura din partea stângă a corpului şi invers.
Tracturile corticospinale sunt importante în mişcările voluntare ce necesită conexiuni între cortexul
motor şi neuronii senzitivi. Vorbirea, spre exemplu, este afectată când sunt lezate fasciculele
corticospinale toracale, în timp ce respiraţia involuntară se desfăşoară normal.

Tracturile extrapiramidale îşi au originea în trunchiul cerebral. Stimularea electrică a scoarţei

cerebrale, cerebelului şi a nucleilor bazali determină indirect mişcări, datorită sinapselor realizate cu
tracturile extrapiramidale.

Tracturile reticulospinale formează cea mai mare parte a fasciculelor extrapiramidale. Acestea
îşi au originea în substanţa reticulată din trunchiul cerebral. Stimularea substanţei reticulate de către
cerebel sau cortexul cerebral facilitează sau inhibă activitatea motoneuronilor spinali.

De la cerebel nu pleacă tracturi spre măduva spinării. Cerebelul influenţează activitatea motorie
doar indirect, prin nucleii vestibulari, nucleul roşu şi nucleii bazali. Aceste structuri comunică cu
motoneuronii spinali prin tracturile vestibulospinal, rubrospinal şi reticulospinale. Leziuni ale cerebelului
afectează coordonarea mişcărilor şi orientarea în spaţiu. Apar exagerări ale prinderii diferitelor obiecte
sau o prindere slabă a acesora, însoţită de tremurătură intenţionată.

Nucleii bazali acţionează asupra motoneuronilor spinali prin intermediul sinapselor cu substanţa
reticulată, determinând inhibarea acestora. Leziuni ale nucleilor bazali determină reducerea tonusului
muscular. Persoanele cu astfel de afecţiuni dezvoltă akinezie (pierderea completă sau parţială a
mişcărilor muşchilor) şi coree (mişcări bruşte şi necontrolate).

2. Funcţia reflexă

În măduva spinării se închid reflexe somatice şi reflexe vegetative.

Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori, extero- şi proprioreceptori

şi muşchii striaţi de tip scheletic. În funcţie de numărul de sinapse implicate în realizarea reflexului,
acesta poate fi monosinaptic (fig. 205) sau polisinaptic (fig. 206). În tabelul de mai jos sunt rezumate
particularităţile acestor reflexe:

Page 241 of 330

 Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic
Receptorii proprioreceptori Exteroreceptori şi proprioreceptori
Neuronii implicaţi în reflex 1 neuron somatosenzitiv şi 1 1 neuron somatosenzitiv, 1 neuron
neuron motor somatomotor şi cel puţin 1 neuron
intercalar
Timpul scurt Lung
Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui Pflűger
(localizare, unilateralitate, simetrie,
iradiere, generalizare)
Exemple Ahilian, rotulian, bicipital, Rexlexul de apărare realizat prin flexie
tricipital, abdominal

Reflexele vegetative (vezi sistemul nervos vegetativ)

1.2 Trunchiul cerebral (fig. 207)

Truchiul cerebral continuă superior măduva spinării şi este format din 3 regiuni:

a. Bulbul rahidian
b. Puntea lui Varolio
c. Mezencefalul

Posterior, trunchiul cerebral este acoperit de cerebel cu care comunică prin 3 prechi de peduncului
cerebrali. În dreptul bulbului şi al punţii se găseşte ventriculul cerebral IV, care continuă superior canalul
epenmdimar, iar în dreptul mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius. La fel ca şi măduva spinării,
este format din substanţa albă la exterior şi substanţă cenuşie la interior. Datorită existenţei a
numeroase fascicule ascendente şi descendente care străbat trunchiul cerebral, substanţa cenuşie este
fragmentată sub formă de nuclei. Aceştia sunt de două categorii mari:

- Omologi măduvei spinării (nuclei somatosenzitivi corespunzători coarnelor posterioare

ale măduvei, vegetativi corepunzători coarnelor laterale şi somatomotori corespunzători
cornelor anterioare)
- Proprii trunchiului cerebral (nucleul roşu, substanţa neagră, nucleii Goll şi Burdach)

a. Bulbul rahidian

Are o lungime de aproxiamtiv 3 cm, se continuă infeior cu măduva spinării şi superior cu puntea.
Este asemănător măduvei spinării. Anterior prezintă fisura mediană, superior, de o parte şi de alta a ei
găsindu-se piramidele bulbare. Lateral de acestea se găsesc două formaţiuni numite olive bulbare,
delimitate de un şanţ preolivar şi un şanţ retroolivar. Pe faţa posterioară se observă pedunculii cerebrali
infeiori care leagă bulbul de cerebel.

Substanţa cenuşie a bulbului rahidian constă dintr-o serie de nuclei corespunzători măduvei spinării:

Page 242 of 330

 - Nucleul ambiguu şi hipoglos reprezintă originea pentru nervii glosofaringian, accesor şi
hipoglos. Nervul vag porneşte din nucleii vagi.
- Nucleii vestibulari reprezintă al II-lea neuron al analizatorului vestibular
- Nucleul salivator inferior reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului
glosofaringian
- Nucleul dorsal al vagului reprezintă origine pentru partea vegetativă a nervului vag

Deasemenea conţine nuclei specifici trunchiului cerebral:

- Nucleii Goll şi Burdach transmit informaţii senzitive spre talamus şi apoi spre cortexul
cerebral.
- Nucleii olivari transmit informaţii diencefal spre cerebel.

Funcţiile bulbului rahidian:

- Centrul cardiac: din acesta pleacă atât fibre inhibitorii, cât şi stimulatorii. Impulsurile
inhibitorii pleacă de la nervul vag determinând bradicardie. Impulsurile acceleratorii
coboară prin măduva spinării inervând inima prin fibrele nervoase T1-T5.
- Centrul vasomotor. Nucleii din centrul vasomotor trimit impulsuri prin nervii spinali la
muşchii vaselor sanguine determinând constricţie şi creşterea presiunii arteriale.
- Centrul respirator. Centrul respirator al bulbului rahidian controlează frecvenţa
respiratorie şi funcţionează în colaborare cu nucleii respiratori din punte determinând
ritmul respirator.
- Alţi nuclei ai bulbului rahidian funcţionează ca centri pentru strănut, tuse, deglutiţie şi
vomă. Unele dintre aceste activităţi pot fi declanşate voluntar, dar pe parcurs devin
involuntare şi nu mai pot fi oprite voluntar.
b. Puntea lui Varolio

Se întinde între şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular. Are înfăţişarea unei benzi de substanţă
albă formată din fascicule de fibre aşezate transversal pe extremeitatea superioară a bulbului. Pe linia
median-ventrală prezintă o continuare a fisurii anterioare a bulbului, iar de o parte şi de alta a ei se
obsrvă piramidele pontine care se prelungesc cu braţele punţii ce formează pedunculii cerebeloşi
mediani ce fac legătura cu cerebelul.

În structura punţii intră două tipuri de substanţă cenuşie:

- Nucleii de origine: nucleii respiratori

- Nuclei omologi măduvei spinării: nucleul motor al nervului trigemen, nucleul motor al
nervului facial, nucleul cohlear al nervului vestibulocohlear, nucleul lacrimomuconazal,
nucleul salivator superior
- Nucleii substanţei reticulate

Page 243 of 330

Substanţa albă a punţii este alcătuită din fascicule ce formează căi ascendente senzitive şi căi
descendente motorii, continuarea celor din măduva spinării şi bulb.

În punte se închid reflexe importante, cum ar fi: clipitul, salivaţia, masticaţia, seceţia lacrimală,
orientarea globilor oculari în direcţia unor stimuli audivi puternici (nucleul nervului vestibulocohlear)

c. Mezencefalul

Mezencefalul reprezintă porţiunea din trunchiul cerebral cuprinsă între punte şi diencefal. La nivelul
mezencefalului se găseşte apeductul lui Sylvius, care leagă ventriculul III de ventriculul IV. Mezencefalul
conţine pedunculii cerebrali, coliculii cvadrigemeni, nucleul roşu şi substanţa neagră. Comunicarea cu
cerebelul se realizează prin pedunculii cerebeloşi superiori.

Pedunculii cerebrali reprezintă două structuri cilindrice formate din fibre ascendente şi descendente
care conectează telencefalul cu celelalte structuri ale encefalului.

Coliculii cvadrigemeni se găsesc pe faţa posterioară şi sunt formaţi din două perechi de nuclei:
coliculii cvadrigemeni superiori şi cei inferiori.

Nucleul roşu se găseşte situat în profunzimea mezencefalului şi conectează emisferele cerebrale cu

cerebelul, fiind implicat în reflexe privind coordonarea motorie şi menţinerea posturii.

Inferior nucleului roşu, se găseşte substanţa neagră. Aceasta are rolul de a inhiba o serie de mişcări
involuntare.

În mezencefal se găsesc şi nuclei omologi măduvei spinării:

- Nucleul motor al nervului oculomotor

- Nucleul motor al nervului trohlear (patetic)
- Nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westfall)

În mezencefal se închid reflexele:

oculocefalogire (îndreptarea capului spre un stimul vizual) – coliculii cvadrigemeni

superiori
acusticocefalogire (îndreptarea capului spre stimuli auditivi) – coliculii cvadrigemni
inferiori
pupiloconstrictor şi de acomodare – nucleul accesor oculomotor
de mişcare a globilor oculari (nervii oculomotor şi trohlear)
de coordonare motorie şi menţinere a posturii – nucleul roşu

Substanţa reticulată

Page 244 of 330

 Substanţa reticulată este o reţea complexă de nuclei şi fibre nervoase din trunchiul cerebral,
care funcţionează ca sistem reticular activator ascendent (SRAA) ce are rolul de a menţine activă scoarţa
cerebrală. Porţiuni din substanţa retiulată se găsesc în măduva spinării, punte, mezencefal şi anumite
regiuni ale hipotalamusului şi talamusului. Substanţa reticulată conţine fibre ascendente şi descendente
provenind de la majoritatea structurilor SNC. Nucleii substanţei reticulate generează un flux continuu de
impulsuri, uneori acestea fiind inhibate de alte regiuni ale encefalului. Principala funcţie a substanţei
reticulate este menţinerea trează a scoarţei cerebrale şi monitorizarea selectivă a a impulsurilor
senzitive ajunse al emisferele cerebrale. SRAA ajută scoarţa cerebrală în selectarea activării anumitor
unităţi motorii care vor menţine tonusul muscular, prin contracţii uşoare şi coordonate ale muşchilor
scheletici.

SRAA este sensibilă la schimbările şi traumele suferite de scoarţă. Se consideră că somnul apare
ca urmare a scăderii activităţii în cadrul SRAA prin eliberare unor neurotransmiţatori. Lovituri la cap,
droguri sau diverse boli pot afecta SRAA, ducând la pierederea conştiinţei. Coma reprezintă o stare de
inconştienţă şi delipsă de activitate a SRAA ce nu poate fi dezinhibată nici măcar de stimuli externi foarte
puternici.

1.3 Cerebelul (fig. 208, 209, 210)

Cerebelul ocupă regiunea postero-inferioară a cutiei craniene. Superior este acoperit de emisferele
cerebrale de care este despărţit printr-un sept provenit dintr-o prelungirea dura materului. Are
greutatea de circa 150 g şi o formă ovoidă turtită.

Este format din două emisfere cerebeloase legate între ele printr-o regiune numită vermis. Suprafaţa
cerebelului este brăzdată de şanţuri paralele de adâncimi diferite: ceel superficiale delimitează lamele,
altele mai adânci delimitează lobuli, iar câteva mai profunde delimitează lobi cerebeloşi. Aceştia sunt în
număr de 3:

- Lobul anterior (paleocerebelul)

- Lobul posterior (neocerebelul)
- Lobul floculonodular (arhicerebelul)

Structura internă a cerebelului. La fel ca şi celelalte componente ale sistemului nervos central, cerebelul
este format din substanţa albă şi substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie se găseşte la exterior sub formă
de scoarţă cerebeloasă şi la interior, sub formă de nuclei cerebeloşi. Substanţa albă se găseşte în interior
şi are o anumită dispunere, ce formează aşa-numitul arbore al vieţii (fig. 210).

Substanţa cenuşie:

Nucleii cerebeloşi (perechi): fastigiali, globoşi, emboliformi şi dinţaţi

Scoarţa cerebeloasă: este alcătuită din 3 straturi de celule:
Extern: stratul molecular, sărac în celule

Page 245 of 330

 Intermediar: stratul lui Purkinje, format din celule mari, priforme, cu o dendrită
foarte abundent ramificată în stratul molecular
Intern: granular, bogat în neuroni multipolari

Substanaţ albă:

Fibre de asociaţie: care leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebeloasă

Fibre comisurale: care leagă cele două emisfere între ele
Fibre de proiecţie: aferente şi eferente

Fibrele de proiecţie pleacă şi ajung la cerebel prin pedunculii cerebeloşi superiori, mijlocii şi inferiori.

Prin pedunculii cerebeloşi superiori pleacă fibre cu originea în nucleii dinţaţi, care ajung la nucleul
roşu, apoi la talamus şi în final la cortexul motor. Aceste fibre au rolul de a realiza comunicarea prin
feed-back cu emisferele cerebrale.

Prin pedunculii cerebeloşi mijlocii ajung la cerebel fibre care sunt implicate în realizarea mişcărilor
voluntare.

Prin pedunculii cerebeloşi inferiori ajung atât fibre vestibulare şi proprioceptive şi pleacă fibre
motorii.

Cerebelul, fiind un organ pus în derivaţie pe toate căile importante senzitive şi motorii, este perfect
informat asupra tuturor stimulilor veniţi din mediul extern şi intern. El stabileşte legături cu celelalte
etaje ale SNC prin aferenţele şi eferenţele enumerate mai sus. Cerebelul reprezintă unul dintre cele mai
interesante modele biologice de conexiune inversă în ceea ce priveşte controlul activităţii muscualre şi al
tonusului muscular.

Având legături strânse cu aparatul vestibular, joacă rol important în funcţia de echilibru. Extirparea
cerebelului nu duce la paralizii, dar prezintă tulburări de echilibru (mers ebrios). Apar de asemenea
tulburări în tonusul muscular (hipotonie sau hipertonie), în efectuarea mişcărilor de precizie. Practic
cerebelul îndeplineşte pe lângă funcţia de echilibru şi funcţia de menţinere a tonusului muscular şi de
coordonare a mişcărilor.

1.4 Diencefalul (creierul intermediar)

Diencefalul este acoperit aproape complet de emisferele cerebrale şi se găseşte în jurul ventriculului III.
Este format din mai multe structuri:

- Talamus
- Metatalamus
- Subtalamus
- Hipotalamus
- Epitalamus

Page 246 of 330

 a. Talamusul

Talamusul este o masă ovală formată din substanţă cenuşie şi reprezintă cam 4/5 din masa
diencefalului. Este un organ pereche, situat de o parte şi de alta a ventriculului III, sub ventriculele
laterale.

Principala funcţie a talamusului este aceea de staţie de releu pentru toate impulsurile senzitive,
exceptând mirosul, care ajung la cortexul cerebral. Regiuni specializate din nucleii talamici transmit
impulsuri spre locaţii precise din lobii telencefalului. Talamusul interpretează anumite senzaţii.

Cortexul cerebral diferenţiază durerea şi alte senzaţii tactile, în schimb talamusul percepe în general
senzaţiile. Talamusul este, probabil, cel care joacă un rol important în iniţializarea unui răspuns
involuntar la durerea intensă, şi este parţial responsabil de şocul fiziologic care urmează unor traume
puternice.

b. Hipotalamusul

Hipotalamusul, numit astfel după localizarea sa, inferior faţă de talamus, este porţiunea cea mai
joasă a diencefalului. Formează podeaua şi parţial, peretele lateral al ventriculului III. Conţine o serie de
mase de substanţe cenuşie care sunt conectate cu alte regiuni ale sistemului nervos. Masele acestea
formează 3 categorii mari de nuclei: nucleii anteriori, nucleii mijlocii şi nucleii posteriori. În ciuda
dimensiunilor reduse, hipotalamusul îndeplineşte numeroase funcţii vitale, multe conectate direct sau
indirect cu reglarea funcţiei viscerelor. Îndeplineşte deasemenea funcţie emoţională şi instinctuală.
Hipotalamusul acţionează ca un centru nervos vegetativ accelerând sau încetinind anumite funcţii.
Secretă o serie de hormoni, inclusiv cei depozitaţi în neurohipofiza posterioară.

Principalele funcţii ale hipotalamusului sunt următoarele:

1. Reglare cardiovasculară. Impulsurile plecate din nucleii posteriori ai hipotalamusului

determină creştera presiunii arteriale şi tahicardie. Impulsurile plecate din porţiunea
anterioară a hipotalmusului au efect invers. Impulsurile nu ajung direct la inimă, ci la
centrii cardiovasculari din bulb.
2. Termoreglare. Nucleii specializaţi din regiunea naterioară sunt sensibili la modificarea
temperaturii corpului. Dacă temperatura sângelui arterial care ajunge la acest nivel este
mai mare, hipotalamusul iniţiază impulsuri ce determină pierderea căldurii prin
transpiraţie şi vasodilataţie cutanată. Invers, o temperatură mai mică decât normalul
determină eliberarea de impulsuri ce au rolul de a creşte temperatura corporală, prin
frisoane, contracţia vaselor cutanate şi încetarea transpiraţiei.
3. Reglarea echilibrului apei şi a electroliţilor. Osmoreceptorii hipotalamici monitorizează
în permanenţă concentraţia în elecvtroliţi a sângelui. O concentraţie osmotică ridicată,
ca urmare a unei lipse de apă, duce la eliberarea de ADH. În acelaşi timp centrul setei
din hipotalamus este activat.

Page 247 of 330

 4. Reglarea saţietăţii şi a activităţii gastrointestinale. Centrul foamei este o regune
specializată din hipotalamusul lateral care monitorizează glicemia, nivelul sanguin al
aminoacizilor şi al acizilor graşi. Nivelul scăzut al acestor sbstanţe în sânge este parţial
responsabil de senzaţia de foame. Când a fost consumată suficientă hrană, centrul
saţietăţii din regiunea mediană a hipotalamusului inhibă centrul foamei. Hipotalamusul
primeşte deasemenea impulsuri senzitive de la viscerele abdominale şi reglează secreţia
glandulară şi mişcările peristaltice ale tractului digestiv.
5. Reglarea ritmului nictemeral (somn-veghe). Hipotalamusul prezintă atât un centru al
somnului, cât şi unul al veghei care funcţionează împreună cu alte regiuni ale SNC
determinând nivelul activităţii conştiente.
6. Reglarea activităţii sexuale. Centri specializaţi din regiunea superioară a hipotalmusului
răspund la stimularea sexuală a receptorilor tactili de la nivelul organelor genitale.
7. Reglarea emoţiilor. Un număr de nuclei din hipotalamus sunt asociaţi cu anumite
răspunsuri emoţionale, cum ar fi furia, frica, durerea şi plăcerea.
8. Reglarea funcţiei endocrien. Hipotalamusul produce hormoni care controlează
producerea sau blocarea hormonilor produşi de către hipofiză.

Hipotalamusul este o structură vitală care menţine aproape întreaga homeostazie a organismului.
Disfuncţii ale hipotalamusului pot afecta funcţiile vegetative, somatice sau psihice. Nu este surprinzător
faptul că acest organ este implicat în boli psihosomatice. Insomnia, ulcerul peptic, palpitaţiile, diareea şi
constipaţia sunt puţine dintre simptomele unor dereglări psihofiziologice.

c. Epitalamusul

Epitalamusul reprezintă porţiunea posterioară a diencefalului care formează plafonul ventriculului III.
Regiunea internă a plafonului formează plexurile coroidiene. În legătură cu epitalamusul se află glanda
epifiză, care se consideră a avea funcţie neuroendocrină.

d. Metatalamusul

Metatalamusul este format din două mase de substanţă cenuşie, numite corpii geniculaţi laterali (ce
conţin al III-lea neuron al căii de conducere a analizatorului vizual) şi cei mediali (ce conţin al III-lea
neuron al căii de conducere a analizatorului auditiv).

1.5 Telencefalul (emisferele cerebrale, creierul mare) (fig. 211)

Telencefalul reprezintă cea mai mare porţiune din encefal, circa 80%, şi este responsabil de
funcţiile nervoase cele mai înalte, precum memoria şi raţiunea. Telencefalul constă din 2 emisfere (fig.
212), care sunt incomplet separate printr-un şanţ interemisferic. Cele două emisfere sunt conectate
între ele prin mase de substanţă albă numite corpul calos. Fiecare emisferă conţine o cavitate centrală
numită ventricul cerebral lateral care conţine lichid cefalorahidian.

Page 248 of 330

 Cele două emisfere îndeplinesc funcţii diferite. La majoritatea oamenilor, emisfera stângă
controlează gândirea analitică şi aptitudinile verbale, cum a fi cititul, scrisul şi gândirea matematică.
Emisfea dreaptă controlează inteligenţa spaţială şi artistică. Corpul calos conectează trezirea şi atenţia
celor două emisfere şi permite schimbul de informaţii învăţate şi memorate.

Emisferele cerebrale sunt formate din două straturi. Stratul superficial, numit şi cortex cerebral
(scoarţă cerebrală) este format din substanţă cenuşie, având o grosime de 2-4 mm. Aceasta este pliată,
mărindu-se astfel suprafaţa sa totală. Reliefurile scoarţei se numesc circumvoluţiuni sau girusuri. Sub
cortexul cerebral se găseşte substanţ albă.

Suprafaţa convexă a emisferelor cerebrale este brăzdată de 3 şanţuri principale (fig. 213) care
delimitează patru lobi (fig. 214), purtând numele oaselor în dreptul cărora se află:

- Şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal)

- Şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal)
- Şanţul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital)

Pe faţa internă a emisferelor cerebrale se găsesc deasemenea şanţuri dintre care cel mai important
este scizura calcarină din lobul occipital.

Insula (fig. 215, 216, 217) este al cincilea lob al emisferelor cerebrale fiind situat profund. Se găseşte
în profunzimea şanţului lateral fiind acoperit de porţiuni din lobii temporal, parietal şi frontal.

Structura internă. Emisferele cerebrale au în structura lor substanţă albă şi substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie este dispusă în regiunea bazală a emisferelor cerebrale unde formează nucleii bazali şi
la periferie, unde formează scoarţa cerebrală. Substanţa albă formează o masă compactă care înconjură
ventriculele cerebrale.

Substanţa cenuşie

Nucleii bazali (fig. 216, 217)

Sunt formaţi din corpii striaţi şi claustrum. Corpii striaţi sunt structurile cele mai proeminente
alcătuite dintr-o serie de nuclei: nucleul caudat (situat superior), nucleul lenticular (putamen şi globus
pallidus). Claustrum este o bandă subţire de substanţă cenuşie situată în apropierea insulei.

Nucleii bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului, în special cu mezencefalul. Nucleul
caudat şi putamenul controlează contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice, cum ar fi mişcările
membrelor superioare din timpul mersului. Globus pallidus reglează tonusul muscular necesar pentru o
serie de mişcări intenţionate. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o
varietate de disfuncţii motorii, incluzând rigiditate, tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate.

Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. Are un
volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni.

Page 249 of 330

În general, scoarţa este formată din 6 straturi:

- Stratul superficial (molecular) cu celule puţine şi de talie mică, dar bogat în fibre
nervoase
- Stratul granular extern format dintr-un număr mare de celule mici
- Stratul piramidal extern conţine celule piramidale de talie mijlocie
- Stratul granular intern cu neuroni de talie mică
- Stratul piramidal intern este format dintr-un număr mare de celule piramidale mari
- Stratul fuziform sau multiform conţine în cea mai mare parte celule în formă de fus dar
şi de alte forme.

Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Sunt regiuni în care predomină stratul
granular; altele în care predomină straturile piramidale şi altele în care dezvoltarea straturilor este
proporţională. Varietatea de structură a permis identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite
arii legate de anumite funcţii.

Substanţa albă (fig. 218, 219) a emisferelor este alcătuită din fibre nervoase care pot fi grupate în 3
categorii:

1. Fibre de asociaţie care leagă între ele regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală
2. Fibre de proiecţie sunt cele care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală, stabilind
conexiunile scoarţei cerebrale cu rtajele infeioare ale sistemului nervos central.
3. Fibre comisurale, leagă între ele cele două emisfere cerebrale; o astfel de emisferă este
corpul calos.

Funcţiile scoarţei cerebrale

Din punct de vedere funcţional, scoarţa cerebrală se împarte în regiuni sau zone. Aceste zone sunt:
zone receptoare, zone efectoare sau motorii şi zone de asociaţie

Zonele receptoare sunt regiuni din scoarţe cerebrală în care căile snzitive specifice aduc mesaje de la
receptorii periferici. Pot fi grupate în zona senzitivă şi zone senzoriale.

Zona senzitivă. Fiecare punct de pe piele este reprezentat printr-un punct de pe scoarţă, dar
reprezentarea se face în mod deosebit pentru fiecare regiune a pielii. Regiunea din scoarţă în care
proiectează fibrele ce alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactilă, termică, dureroasă) din piele,
precum şi fibrele sensibilităţii proprioceptive (excitaţii aduse de la receptorii din muşchi, tendoane,
articulaţii, oase) constituie aria somestezică (fig. 220). Aceasta este localizată în girusul postcentral din
lobul parietal. În zona senzitivă diferitele segmente ale corpului sunt reprezentate de sus în jos, cea mai
bogată reprezentare o au buzele, limba şi mâna cu degetele, mai ales degetul mare. Dacă proiecţia
senzitivă ar fi desenată, ar reprezenta un om în miniatură – homunculus senzitiv – răsturnat, mult
deformat ca proporţii, în funcţie de numărul receptorilor.

Page 250 of 330

 Zonele senzoriale cuprind ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţiile de la diferite
organe de simţ. Ele cuprind localizările vizuale, auditive, olfactive şi gustative.

Zona centrilor vizuali este localizată în lobii occipitali ai emisferelor mai mult pe faţa internă, de o
parte şi de alta a scizurii calcarine. Aici se proiectează fibrele nervilor optici şi în acest loc se produce
senzaţia de văz.

Zona centrilor auditivi este localizată în girusul temporal superior pe fiecare emisferă.

Zona centrilor gustativi este localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal
al fiecărei emisfere.

Zona centrilor olfactivi este răspândită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor.

Zonele efectoare sau motoare sunt regiuni ale scoarţei ce conţin centri nervoşi de la care pornesc
impulsuri motorii. Ariile motorii sunt localizate în girusul precentral din lobul frontal (fig. 220). Ca şi în
zona senzitivă, şi în cea motorie centrii sunt localizaţi de sus în jos, după silueta răsturnată a corpului. Se
formează şi aici homunculus motor, unde mai dezvoltate apar mâna cu degetele şi capul.

Fibrele motorii care pleacă dintr-o anumită arie cţionează predominant asupra unui grup de muşchi,
dar ele antrenează în acelaşi timp şi alte grupe de muşchi astfel ce mişcarea este ingrată.

Zonele de asociaţie. Acestea ocupă o mare întindere în scoarţa cerebrală. Centrii nervoşi ai acestor
zone asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale celor motori, îndeplinind astfel funcţii psihice.

Unii dintre aceşti centri conduc acte motorii învăţate în cursul vieţii, omul nu se naşte cu ei, ci şi-i
formează prin educaţie:

Centrul vorbirii este localizat în girusul frontal inferior (aria lui Broca) în lobul frontal
stâng indiferent dacă persoanele respective sunt stângace sau dreptace. Lezarea
ariei produce afazie: vorbirea este suprimată, deşi bolnavul aude şi înţelege ce i se
spune.
Centrul motor al scrierii este localizat tot în lobul frontal, deasupra centrului vorbirii,
în rare cazuri se formează şi în emisfera dreaptă. Lezarea ariei produce agrafie,
bolnavul nu mai poate reda în scris ideile sale.

Alţi centri de asociaţie sunt senzoriali:

Centrul înţelegerii cuvintelor vorbite, care este localizat în vecinătatea ariei auditive, în
girusul temporal superior. Lezarea lui produce surditate verbală, bolnavul găsindu-se în
imposibilitatea de a înţelege sensul cuvintelor pe care le aude.
Centrul înţelegerii cuvintelor scrise este localizat în girusul parietal inferior. Afectarea
acestui centru produce cecitate verbală.

Page 251 of 330

 Activitatea nervoasă superioară

La baza activităţii sistemului nervos stă reflexul. Există 2 categorii de reflexe: reflexe cu care ne
naştem (necondiţionate) şi reflexe dobândite (condiţionate).

Reflexe necondiţionate Reflexe condiţionate

Sunt înnăscute, deci se moştenesc Sunt dobândite în cursul vieţii
Au căi preformate Nu au căi preformate
Arcul lor reflex se închide la nivele inferioare ale axului Arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei cerebrale
cerebrospinal
Sunt constante şi invariabile Sunt temporare
Sunt reflexe de specie Sunt reflexe individuale
Ex. vomă, clipit, strănut, supt, prehensil, apărare, Ex. scrisul, cititul, mersul pe bicicletă, cântatul la pian,
sexuale etc. patinatul etc.

3. Sistemul nervos periferic (SNP)

Sistemul nervos periferic este porţiunea din sistemul nervos situată în afară sistemului nervos
central. Acesta conduce impulsuri spre şi dinspre măduva spinării şi encefal. Acesta este format din nervi
şi ganglioni nervoşi situaţi pe traiectul nervilor.

Nervii (fig. 221) se clasifică în două categorii după localizare:

3.1 Nervi cranieni

3.2 Nervi spinali

Termenii de nerv senzitiv, motor şi mixt fac referire la direcţia în care circulă impulsul nervos prin nerv.
Nervii senzitivi conduc impulsul de la receptori la centrii nervoşi. Nervii motori conţin fibre care conduc
impulsul nervos doar dinspre centrul nervos spre efectori, iar nervii micşti conţin şi fibre senzitive şi fibre
motorii.

3.1. Nervii cranieni sunt în număr de 12 perechi şi sunt de toate trei tipurile
enumerate mai sus.
I. Nervul olfactiv (fig. 222) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor din
mucoasa olfactivă care conduce la cortex informaţii olfactive.
II. Nervul optic (fig. 223) este un nerv senzorial format din axonii neuronilor multipolari
din retină. Are funcţie vizuală.
III. Nervul oculomotor (fig. 224) este un nerv motor, format din două tipuri de fibre:
somatice, care se distribuie la muşchii extrinseci globilor oculari (drept superior,
inferior, intern şi oblic inferior) şi vegetative care se distribuie la fibrele circulare ale
irisului şi ale corpului ciliar. Originea reală a acestor fibre este în mezencefal.
Funcţiile acestui nerv sunt mişcările globilor oculari, pupiloconstricţie, acomodare.
IV. Nervul trohlear (patetic) (fig. 224) este un nerv motor cu origine în mezencefal. Se
distribuie la muşchiul oblic superior al globilor oculari.
Page 252 of 330
 V. Nervul trigemen (fig. 225) este un nerv mixt. Fibrele senzitive inervează tegumentul
feţei, iar fibrele motorii inervează muşchii masticatori.
VI. Nervul abducens (fig. 224) are originea în punte, este un nerv motor şi se distribuie
muşchiului drept extern.
VII. Nervul facial este mixt (fig. 226). Fibrele motorii îşi au originea în punte şi se
distribuie la muşchii mimici (cele somatomotorii) şi la glandele salivare sublinguale şi
submaxilare (nucleul salivator superior) şi glandele lacrimomuconazale (nucleul
lacrimomuconazal)(fibrele vegetative). Fibrele senzitive preiau informaţii de la cele
2/3 anterioare ale limbii.
VIII. Nervul vestibulocohlear sau acusticovestibular (fig. 227) este un nerv senzitiv şi
preia informaţii de la receptorii auditivi şi vestibulari din urechea internă.
IX. Nervul glosofaringian (fig. 228) este un nerv mixt. Asigură inervaţia muşchilor
faringelui, sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide.
X. Nervul vag (fig. 229) este un nerv mixt care asigură inervarea majoritatea organelor
interne.
XI. Nervul accesor (fig. 230) este nerv motor şi inervează muşchii laringelui şi
sternocleidomastoidieni şi trapezi.
XII. Nervul hipoglos (fig. 230) este motor şi se distribuie musculaturii limbii.

3.2. Nervii spinali (fig. 231)

Cele 31 perechi de nervi spinali sunt grupate astfel: 8 perechi cervicali, 12 perechi toracali, 5 perechi
lombari, 5 perechi sacrali, 1 pereche cocigieni. Toţi nervii spinali sunt micşti.

Un nerv spinal este alcătuit din:

- O radăcină posterioară senzitivă, pe traiectul căreia se găseşte un ganlgion spinal ce

conţine corpii celulari ai neuronilo senzitivi
- O rădăcină anterioară, motorie.
- Un trunchi care este mixt
- Ramuri:
o Meningeală: mixtă, se distribuie la meninge, vertebre şi ligamente vertebrale .
o Posterioară: inervează musculatura, articulaţiile, pielea şi vasele din regiunea
posterioară a trunchiului
o Anterioară: inervează muşchii şi pielea din regiunea ntro-laterală a corpului.
o Comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre
nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici.

Ramurile anterioare (excepţie fac cele ale nervilor T2-T12) fuzionează formând plexuri: cervical, brahial,
lombar şi sacral.

Page 253 of 330

 4. Sistemul nervos vegetativ (SNV) fig. 234

Sistemul nervos vegetativ este implicat în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea
activităţii diferitelor organe, ca răspuns la la condiţiile fiziologice. Sistemul nervos vegetativ este compus
dintr-o regiune centrală şi una periferică şi nu este controlat voluntar.

Fibrele nervoase visceromotorii inervează organe a căror activitate nu se găseşte sub control
voluntar. Efectorii care răspund la reglarea vegetativă sunt muşchiul cardiac, muşchii netezi (din viscere)
şi epiteliile glandulare. Aceşti efectori reprezintă porţiuni din organele interne, vasele sanguine şi alte
structuri specializate din alte organe.

Distincţia clasică dintre sistemul nervos vegetativ şi cel somatic se bazează pe faptul că în cazul
primului sistem controlul este doar involuntar, în timp ce în cazul celui de-al doilea există şi control
voluntar. S-a constat că poate fi controlat şi sistemul nervos vegetativ voluntar, spre exemplu prin yoga.

Spre deosebire de sistemul nervos somatic, în care impulsurile sunt conduse de-a lungul unui singur
axon de la măduva spinării la sinapsa neuromusculară, calea, în cazul SNV, implică 2 neuroni motori(fig.
236). Primul neuron are corpul celular în susbtanţa cenuşie a encefalului sau măduvei spinării. Axonul
acestui neuron face sinapsă cu un al II-lea neuron situat într-un ganglion nervos vegetativ. Primul neuron
este denumit neuron preganglionar sau presinaptic, iar cel de-al doilea este denumit neuron
postganglionar (postsinaptic). Axonul acestuia din urmă sinapsează cu celulele efectoare.

Neuronii preganglionari îşi au originea în trunchiul cerebral, diencefal şi în măduva spinării (C8-L2 şi
S2-S4). Ganglionii vegetativi sunt localizaţi în cap, gât şi abdomen (ganglioni previscerali), deasemena de
o parte şi de alta a măduvei spinării (ganglionii paravertebrali). Originea neuronilor preganglionari şi
localizarea ganglionilor contribuie la diferenţierea regiunii simpatice de cea parasimpatică.

Sistemul nervos vegetativ simpatic (fig. 234)

Acesta se mai numeşte şi segmentul toracolombar, deoarece neuronii preganglionari
părărăsesc SNC de la nivelul vertebrei T1-L2. Majoritatea neuronilor simpatici sunt separaţi de cei
somatici şi sinapsează în ganglionii paravertebrali.

Deoarece neuronii simpatici preganglionari sunt mielinizaţi şi se văd de culoare albă, ramura
care ajunge la ganglionul simpatic se numeşte comunicantă albă. Unii dintre neuronii simpatici
sinapsează cu neuroni postganglionari situaţi la acelaşi nivel în lanţul paravertebral. Alţii coboară sau
urcă înainte e a sinapsa cu neuronul poastganglionar. Deoarece neuronii simpatici postganglionari sunt
amielinizaţi se văd de culoare gri, ca urmare formează ramura numită comunicantă cenuşie. Axonii
postganglionari din comunicanta cenuşie ajung prin ramura anterioară sau posterioară a nervilor spinali
să inerveze organele efectoare. În trunchiul ganglionar simpatic, apare divergenţa, neuroni
preganglionari sinapsează cu numeroşi neuroni postganglionari localizaţi la diferite nivele în lanţul
paravertebral. Impulsul simpatic care pleacă din măduva spinării se distribuie divergent la mai mulţi
neuroni postganglionari, ce determină un efect general pe mai mulţi efectori, în acelaşi timp.

Page 254 of 330

 Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării în regiunea toracală
superioară străbat lanţul ganglionar paravertebral până la nivelul gâtului, unde sinapsează în ganglionii
cervicali simpatici. Neuronii postgnaglionari de aici inervează musculatura netedă şi glandel de al nivelul
capului şi gâtului.

Ganglionii periferici

Mulţi dintre neuronii preganglionari care părăsesc măduva spinării sub nivelul diafragmului trec
prin trunchiul paravertebral, fără a sinapsa. După trunchiul simpatic, aceşti neuroni formează nervii
splahnici. Aceşti neuroni sinapsează în ganglionii periferici, care includ ganglionii celiac, mezenteric
superior şi inferior.

Nervul splahnic mare porneşte din regiunea T4-T9 şi sinapsează în ganglionul celiac. Neuronii
postganglionari inervează stomacul, splina, pancreasul, intestinul subţire şi rinichii.

Nervul splahnic mic sinapsează în ganglionul mezenteric superior. Neuronii postganglionari

inervează intestinul subţire şi colonul.

Nervul splahnic lombar sinapsează în ganglionul mezenteric inferior şi neuronii postganglionari

inervează colonul sigmoid şi rectul, vezica urinară şi organele genitale.

Glandele suprarenale

Glandele suprarenale sunt situate deasupra rinichilor. Fiecare glandă este compusă dintr-o
regiune corticală care secretă hormoni sterorizi şi o regiune medulară care secretă adrenalina şi
noradrenalina. Acestea din urmă sunt eliberate în sânge ca urmare a acţiunii simpaticului. Regiunea
medulară este de fapt un ganglion simpatic modificat, a cărui celule sunt derivate neuroni simpatici
postganglionari. Celulele regiunii medulare sunt inervate de către neuroni preganglionari cu originea în
măduva spinării toracală. Ca urmare a impulsurilor simpatice, aceste celule eliberează în sânge
adrenalină. Efectele adrenalinei sunt complementare cu ale noradrenalinei, care este eliberată de
cătreterminaţiile nervoase postganglionare simpatice.

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

Segmentul parasimpatic este cunoscut şi sub denumirea de segment craniosacral, deoarece
neuronii preganglionari îşi au originea în encefal şi măduva sacrală. Aceşti neuroni sinapsează cu
neuronii postaganglionari situaţi în ganglionii previscerali. Neuronii postganglionari sinapsează cu
efectorii. Spre deosebire de simpatic, majoritatea neuronilor parasimaptici nu străbat nervii spinali.
Efectorii cutanaţi (vasele sanguine, glandeel sudoripare şi muşchii erectori ai firului de păr) şi vasele
sanguine din muşchii scheletici primesc doar inervaţie simpatică.

4 din cele 12 perechi de nervi cranieini prezintă şi neroni preganglionari parasimpatici. Aceşti
sunt nervul III, VII, IX şi X. Neuronii parasimpatici ai primilor trei nervi sinapsează cu neuroni
postganglionari localizaţi la nivelul capului; neuronii nervului vag sinapsează în ganglionii
previscerali din diferite regiuni ale corpului. Nucleul dorsal al vagului situat în bulb asigură

Page 255 of 330

 majoritatea inervaţiei parasimpatice a corpului (plămâni, inimă, esofag, stomac, aortă, intestinul
subţire, ficat, pancreas, intestin gros)

Neuronii preganglionari sacrali inervează jumătatea terminală a intestinului gros, rectul, sistemul urinar
şi reproducător.

În tabelul de mai jos sunt rezumate principalele efecte ale simpatciului şi parasimpaticului:

Efector Efectul simapticului Efectul parasimpaticului

Ochi
Fibrele musculare radiare ale irisului Pupilodilataţie
Fibrele musculare circulare ale
irisului Pupiloconstricţie
Corpul ciliar
Relaxare (pentru vederea la Contracţie (pentru vederea de
distanţă) aproape)
Glandele
Lacrimele - Stimularea secreţiei
Sudoripare Stimularea secreţiei -
Salivare Reduce secreţia, saliva vâscoasă Stimulează secreţia, saliva apoasă
- Stimulează secreţia
Stomacale - Stimulează secreţia
Intestinale Stimulează secreţia renală -
Suprarenale
Inimă
Frecvenţa Stimulare Inhibiţie
Viteza de conducere Stimulare Inhibiţie
Puterea Stimulare -
Vasele sanguine Vasocontricţie, afectează toate Vasodilataţi în unele organe (ex.
organele penis)
Plămâni
Bronhiole Dilataţie Constricţie
Glandele mucoase Inhibarea secreţiei Stimulează secreţia
Tractul digestiv
Motilitate Inhibare Stimulare
Sfinctere Constricţie Relaxare
Ficat Stimularea glicogenolizei -
Adipocite Stimularea hidrolizei -
Pancreas Inhibarea secreţiei exocrine Stimularea secreţiei exocrine
Splină Stimularea contracţiei -
Vezica urinară Relaxarea musculaturii Contracţia musculaturii
Muşchiul erector al firului de păr Stimularea contracţiei -
Uter Contracţie (în caz de sarcină); -
relaxare (în lipsa sarcinii)
Penis Ejaculare Erecţie

Page 256 of 330

 extracelular Stimul depolarizare
aplicat

intracelular

Sensul
pot. de
acţiune

Fig. 188 Pompa Na+ - K+ - ATP – dependentă Fig. 189 Transmiterea potenţialului de acţiune
Poartă de activare

Poartă de Inactivată
inactivare Activată
Repaus (+35 mV la - 90
( - 90 mV la + 35 mV)
(- 90 mV)
mV)

Repaus Activare lentă

(- 90 mV) (+35 mV la - 90 mV)

Fig. 190 Canalele Na+-voltaj dependente şi canalele K+-voltaj dependente

Page 257 of 330

Senzitiv
Recepto Motor
Mu
Fibre Sist Fibre
Fibre
(aferent
Rec Fibre
(eferent
Muşch
senzitiv motorii
senzitiv
) ) motorii
e somatice
e vegetativ
somatic
vegetat e
e
ive

Fig. 191 Actul reflex

Page 258 of 330

 Encefalul în
cutia
craniană
Trunchiul
cerebral
Foramenul
occipital
Îngroşa
re
cervical
ăMăduva
spinării

Îngroşare

lombară
I
verte
bră Filum
lomb termi
ară nale

Fig. 192 Sistemul nervos central

telenc
efal
Corp
cerebel
calos
Ventr
icul punt
later e
Bulb
al
rahidian
Măduva
spinării

Fig. 193 Encefalul

Page 259 of 330

 Orificii
arahnoidie
ne Spaţiu
dural
Plexul
coroidian
plin cu
Venă
al
Orificiu cerebral
ventricului Pia mater
l sânge
ă
III
Ventriculul Spaţiu
Monro
Apeductul
III elui subarahnoidi
Sylvius
Ventriculul arahnoi
an
IV da
Dura
Plexul coroid mater
al
ventriculului
IV
Canal Pia
ependimar mater
Spaţiu
Fillum subarahnoidia
terminale Dura
n
mater
arahnoida

Fig. 194 Meningele, LCR, ventriculele cerebrale

Dura Pielea capului

Strat
mater Galea aponevrotica
Strat
periosteal
meningeal craniu
Arahnoi
Vili
da
Spaţiu arahnoidien
subarahnoidian i
Pia
mater

Scoarţa
cerebrală
Spaţiu
Creierul
dural
fals

Fig. 195 Meningele craniene

Page 260 of 330

 Spaţiu
Dura
epidural
mater
Arahnoi Măduva
da
Spaţiu spinării
Pia
subarahnoidian
mater

Nerv
spinal Corpul
vertebr
al

Fig. 196 Meningele spinale

Măduva
spinării Dura
Ligament mater
denticulat Pia
Spaţiu mater
subarahnoidi Rădăcina
Nerv spinal
an
anterioară
Arahnoid
a Rădăcina
posterioa
ră

Orificiu
vertebra
l
Vertebr
ă
lombar
ă

Fig. 197 Foiţele meningeale, ligamentul denticulat

Page 261 of 330

 Orifici
Ventric ul
ule Monr
Orificiul
laterale oe
Monroe Ventricul
ul 3 Apeduct
Apeductul lui ul lui
Sylvius Sylvius
Ventriculu
l4
Canal
ependi
mar

Fig. 198 Ventriculele cerebrale şi canalul ependimar

nucleu
citoplasmă
mitocondrie

Prelungire a astrocitului

capilar
Membrană bazală
nucleu
Celule endoteliale

eritrocit

Fig. 199 Bariera sânge - encefal

Page 262 of 330

 Plex cervical

Plex brahial

Intumescenţă
cervicală
Nerv spinal
Dura
toracic
Intumescenţă
mater
Conul lombară
Filum
medular
terminale
Coada de
cal

Plex lombar

Plex
sacral

Fig. 200 Configuraţia externă a măduvei spinării

Corn posterior
Cordoane posterioare
Cordon lateral Şanţul median posterior
Comisura cenuşie
Rădăcina posterioară a Canalul ependimar
nervului Coarnele laterale
Ganaglion spinal

Coarnele anterioare
Cordoane
Rădăcina anterioară Fisura mediană anterioare Nerv spinal
anterioară

Page 263 of 330

 Fig. 201 Structura internă a măduvei spinării

Fig. 202 Fasciul ascendent Fig. 203 Fascicul descendent

Page 264 of 330

 Fasciculul gracilis
Fasciculul cuneatus

Tractul spinocerebelos
posterior
Tractul corticospinal lateral
Tractul
bulboreticulospinal
Tractul rubrospinal
Tractul spinocerebelos anterior
Tractul spinotalamic lateral

Tractul reticulospinal anterior

Tracul reticulospinal medial
Tractul spinotalamic anterior Tractul corticospinal anterior

Fig. 204 Localizarea tracturilor în măduva spinării

Măduva Axonul neuronului

spinării somatosenzitiv
Corpul celular al neuronului
senzitiv
Efector (muşchiul cvadriceps femural)
Dendrita neuronului
senzitiv
Dendritele Axonul
neuronului motor neuronului
Corpul celular al somatomotor
neuronului motor
femur Ligament
patelar

tibi
e

Fig. 205 Reflex somatic monosinaptic – reflexul rotulian

Page 265 of 330

Neuron Axonul neuronului
de senzitiv
asociaţie Corpul celular al
neuronului senzitiv

Axonul Dendrita neuronului

motoneuronul senzitiv
Corpul celular ui Efector (bicepsul
al brahial)
motoneuronul
ui

Receptor
pentru
durere

Fig. 206 Reflex somatic polisinaptic

diencefal
Coliculii
cvadrigemeni:
epifiza
Superiori

mezencefal
Pedunculii cerebeloşi Nervul trohlear
Inferiori
superiori
Pedunculii cerebeloşi
mijlocii
Pedunculii cerebeloşi
inferiori
cerebel

Bulbul rahidian

Fig. 207 Trunchiul cerebral (vedere posterioară)

Page 266 of 330

 Lob Lobul
anterior anterior
Arborele verm
punt vieţii is Fisura
e primară
Lobul
posterio
r

Lob
Bulb posterior
rahidian

Fig. 208 Cerebelul - secţiune sagitală Fig. 209 Cerebelul – vedere anterioară

Pedunculi cerebeloşi Vermisul superior

Vermis Lob anterior
mijlociiinferior tonsilă

Lob posterior

Fig. 210 Cerebelul – vedere anterioară

Şanţul
central Lobul
parietal
ŞanţulRolando
lateral
Lobul Lobul
Sylvius
temporal
Lob occipital
ul
fron Cereb
Punt
tal elul
ea Bulbu
l
rahidi
an

Fig. 211 Emisferele cerebrale – faţa laterală

Page 267 of 330

 Lobul
parietal
Coada
corpului calos
Corpul Lobul
Plexul
calos occipital
Coliculii
coroidian
Talam
Regiunea cvadrigemeni
usul
anterioară
Lobul a
Nervul Ventricul
frontal
Puntea
corpului lui
calos
optic ul IV
Cerebelul
Lobul
Varolio
temporal Bulbul
rahidian
Măduva
spinării

Fig. 212 emisferele cerebrale - vedere mediană

Aria somatosenzitivă Şanţul

Girusul
principală central
precentralAria motorie
Girusul principală
postcentral
Lobul girusuri
convol
parietal sulcuri
Aria uţiuni
generală Aria lui Broca
Lobul
interpre (centrul vorbirii)
Lobul
occipital
tativă frontal
Aria vizuală Şanţul
principală şi de Aria de lateral
interpretare a interpretare a
imaginilor Lobul experienţelor
cereb Aria
temporal senzoriale;
elul auditivă
Bulbu memoria tiparelor
l vizuale şi auditive
rahidi
an

Fig. 213 Lobii telencefalului şi principalele arii ale cortexului

Page 268 of 330

 Lobii frotali

Girus frontal
superior

Şanţ fontal superior

Şanţul central

Şanţul interemisferic

Lobul parietal

Lobii occipitali

Fig. 214 Lobii emisferelor cerebrale

Fig. 215 Secţionarea frontală şi transversală a encefalului

Page 269 of 330

 Fig. 216 Secţiune frontală prin encefal

Fig. 217 Secţiune transversală prin encefal

Page 270 of 330

 Corpul calos
Lobul parietal
Lobul frontal

Fibre de asociaţie

Lobul occipital Lobul temporal

Fig. 218 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune sagitală

Şanţul
interemisferic
Corpul calos
Fibre
comisurale
Ventriculul Nucleul
lateral caudat
forni
x talamu
Ventriculul s
III Putame
Corp n
mamilar
Tractul optic Globus
pallidus
Capsulă Peduncul
internă cerebral
punte
Piramide Fibre de
bulbare proiecţie
Bulb Olive
rahidian bulbare
Decusaţia
piramidală
cerebel

Fig. 219 Substanţa albă a emisferelor cerebrale prin secţiune frontală

Page 271 of 330

Fig. 220 Aria somestezică principală şi motorie principală

Page 272 of 330

 Nervii cranieni (12
Plexuri: perechi)
Nervii spinali (31
cervical perechi)
Nervii cervicali (8 per.)
brahial

lombar
Nervii toracali (12 per.)

sacra
l

Nervi periferici:
Nervii lombari (5 per.)

ulnar
Nervii sacrali (5 per.)
median
radia
1 per. nervi
Femurall cutant
coccigieni
lateral
femural
sciatic

Fig. 221 Nervii

Globul
Re
ocular
Tract tin
Nervu
Bulb
olfactiv laChiasm
optic
Lama
olfactiv Tractu
a optică
ciuruită
Nervul a Corpii
l optic
etmoidului
olfactiv geniculaţi
Cavitate laterali
nazală
N Radiaţi
ăr a
Cortexul
i opticădin
vizual
lobii
occipitali

Fig. 222 Nervul olfactiv Fig. 223 Nervul optic

Page 273 of 330

 trohlee
a m. oblic
m. ridicătorul pleoapei
superior Nervul
superioare
m. drept
trohlear
m. drept
intern
superior

Nervul
abducens
Nervul
m. drept extern
m. drept oculomotor
Nervul opticinferior
m. oblic
inferior

Fig. 224 Nervii oculomotor, trohlear şi abducens

Glandă
lacrimală
Nervul
Nervul lacrimal
frontal Nervul
Nervul supraorbital
Nervul
nazociliar Ramura nazală a
Nervul trigemen
oftalmic
nervului etmoidal
Ganglionul anterior
trigemenului Nervul
Nervul maxilar Nervul infraorbital
zigomatic
Nervul Ramurile alveolare
mandibular ale nervului
Ganglionul infraorbital
sfenopalatin
Nervul
Nervul lingual
buccinator
Nervul alveolar
inferior

Nervul
milohioidian
Nervul mental

Fig. 225 Nervul trigemen şi ramificaţiile lui

Page 274 of 330

 Nervul
temporal
Nervul
zigomatic
Nervul auricular
posterior
Nervul
Nervul muşchilorfacial
digastric
şi stilohioid

Glanda parotidă
Nervul
buccinator
Nervul
mandibular
Nervul
cervical

Fig. 226 Nervul facial

Canalele semicirculare Nervul facial

Nervul vestibular
utricula Nervul cohlear

Nervul
vestibulocohlear

cohleea

sacula

Fig. 227 Nervul vestibulocohlear

Page 275 of 330

 Nervul
glosofaringia
n
Glanda
parotidă

limb
a

Sinusul
carotidia
n
Artera
carotidă
comună

Fig. 228 Nervul glosofaringian

Gaura
Ganglionul superior
jugulară
Ramura Ganglionul
Ramura laringiană internă
faringiană Nervul
inferiorvag
Artera carotidă
Artera carotidă
Vena jugulară
comună
comunăNervul drept laringian
Teaca
internă
Nervul stâng laringian
carotidă
Artera
brahiocefalică
Arcul şi plexurile
aortice
Plexul pulmonar
stâng
Plexul pulmonar Ramura cardiacă
Ramura cardiacă
drept stângă
dreaptă diafragm
Plexul
Ramura
celiacgastric
Nervul Ramura gastrică
esofagiană
dreptmezenteric
Nervul anterioară
superior

colonu
l

Intestinul
subţire

cecum

Page 276 of 330

 Fig. 229 Nervul vag

Nervul
hipoglos
Răd.
Nervul craniană Bulbul
accesor Răd. rahidian
limba spinală
Măduva
spinării
Porţiuni din nervii
spinali cervicali
m. trapez
m.
sternocleidomastoidian

Fig. 230 Nervul accesor şi hipoglos

Rădăcină
posterioară
Măduva spinării
Ganglion spinal

Ramuri
Ram posterior simpatice
Ram anterior
Rădăcină
anterioară
Trunchiul
ganglionar
simpatic

Rădăcinile
nervului
splahnic

Fig. 231 Nervul spinal

Page 277 of 330

 Efector: muşchii
vaselor sanguine, m.
Neuron preganglionar erector al firului de
Neuron păr, glande
postganglionar sudoripare
Rădăcină Ganglion
posterioarăGanglion simpatic
Corn spinal Nerv Trunchi
posterior spinal ganglionar
simpatic
Ramură Nerv splahnic
Rădăcină comunicantă
anterioarăalbă
Efectori
viscerali: epitelii
glandulare şi şi
Ramura muşchi neted
comunicantă
Ganglion
cenuşie
previsceral

Măduva
spinării

Fig. 232 Reflex vegetative

Reflex somatic Reflex vegetativ

Neuron de
Ganglion Ganglion
Neuron de asociaţie
spinal spinal
ascociaţie

Neuron
preganglionar
Ganglion
vegetativ

Neuron Neuron
senzitiv postganglion Neuron
Motoneuron ar senzitiv
somatic

viscerorecepto
Receptor din
ri
tegument
Muşchi scheletic
Muşchi
neted

Page 278 of 330

 Fig. 233 Comparaţie dintre reflexul somatic şi cel vegetativ

Nervul Ganglionul
oculomotor ciliar ochi
T. C. Nervul
Ganglion
facial Glandă lacrimală şi
Nervul pterigopalatin
Ganglion mucoasă nazală
glosofaringian
Nervul Glandele salivare
submandibular
vag Ganglion subamandibulare şi
otic submaxilare
Glandă
parotidă
plămânii
Trunchi
ganglionar Ganglio
simpatic n celiac
Marele nerv inima
splahnic

Ficatul şi
Micul nerv colecistul
splina
splahnic
Ganglion
stomacu
mezenteric
l
pancreasul
superior
Intestin
gros
Intestin
subţire
Rinichi şi
Ganglionul
suprarenala
mezenteric
inferior Vezica
Nervii urinară
pelvici

Aparatul
reproducător

Fig. 234 Principalii centri vegetativi

Page 279 of 330

 CURS 14. ANALIZATORII

Legăturile dintre mediul extern şi organism se realizează prin intermediul analizatorilor. Fiecare
analizator este alcătuit din 3 segmente:

I. Segmentul periferic (de recepţie) specializat pentru a capta stimulii şi a-i transforma
în impuls nervos.
II. Segmentul de conducere (intermediar): format din căile nervoase prin care influxul
nervos este transmis la scoarţa cerebrală.
III. Segmentul central, reprezentat prin aria din scoarţa cerebrală la care ajung fibrele
căii de conducere şi în care excitaţia este transformată în senzaţie conştientă.

Proprietăţi generale ale receptorilor

Receptorii sunt structuri specializate care informează sistemul nervos central despre
evenimentele care au loc în mediul extern sau intern al organismului. La nivelul receptorilor, toate
formele de energie ale stimulilor sunt convertite în activitate electrică.

În funcţie de calea folosită pentru transmiterea informaţiei, receptorii sunt împărţiţi în două
categorii:

1. Receptori primari sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere sau încapsulate ale
neuronilor senzitivi care eliberează direct semnalul sistemului nervos central.
2. Receptori secundari sunt epitelii senzoriale care transmit semnalul prin intermediul
prelungirilor neuronilor senzitivi.

Receptorii, în majoritatea lor, acţionează ca amplificatori de putere ai stimulilor. Acest lucru permite
animalelor să deceleze semnale slabe generate de surse mai îndepărtate.

Stimulii care acţionează asupra receptorilor se diferenţiază între ei prin:

a. Calitate
b. Intensitate
c. Desfăşurare temporară
d. Distribuţie spaţială

Codificarea calităţii stimulilor reprezintă procesul de convertire a informaţiei într-un limbaj

inteligibil sistemului nervos central. Stimulii pot fi de diverse tipuri: mecanici, chimici, electrici.
Identificarea tipului de excitant, deci a calităţii lui, depinde de structura receptorilor. Aceştia manifestă o
acţiune filtrantă asupra excitanţilor, răspunzând intens unui anumit tip de stimul, numit stimul adecvat
(specific), în timp ce, la ceilalţi stimuli de intensitate normală nu răspund. Spre exemplu, excitantul

Page 280 of 330

specific al fotoreceptorilor este radiaţia electromagnetică, la om cu lungimea de undă cuprinsă între 400
şi 800 nm. Senzaţia provocată de un excitant specific este bine conturată în conştiinţa noastră şi redă cu
exactitate proprietăţile obiectului care o provoacă, în timp ce senzaţia provocată de stimulii neadecvaţi
are un caracter nedefinit.

În funcţie de natura excitantului, receptorii pot fi:

A. Mecanopreceptori: excitanţi mecanici (receptoriii tactili şi de presiune, kinestezici,

receptorii acustico-vetibulari, baroreceptorii din plămâni, organele cavitare, aparatul
cardiovascular).
B. Chemoreceptori: detectează variaţiile compoziţiei chimice ale mediului (receptorii
gustativi, olfactivi, chemoreceptorii sinusului carotidian şi a arcului aortic,
osmoreceptorii, glucoreceptorii, receptorii pentru aminoacizi).
C. Termoreceptori: răspund la variaţiile de temperatură.
D. Receptorii electromagnetici: celulele cu con şi bastonaş din retină.
E. Receptorii algici (nociceptori): nu prezintă un stimul specific, reacţionează la toate
tipurile de stimuli de intensitate mare.

Codificarea intensităţii stimulilor. La nivelul oricărui receptor intensitatea unui stimul este
codificată sub forma unei amplitudini gradate a potenţialului de receptor. Toţi receptorii prezintă o
caracteristică comună. Când asupra lor acţionează un stimul, acesta va genera la nivelul unei zone
specializate a receptorului (membrană receptivă) un potenţial local datorat creşterii permeabilităţii
pentru Na+. Receptorul modulează frecvenţa impulsurilor în fibra senzitivă. La nivelul receptorului
amplitudinea potenţialului este direct proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului. Dacă se
înregistrează simultan amplitudinea potenţialului şi frecvenţa impulsurilor transmise prin fibra senzitivă
se constată că frecvenţa este proporţională cu amplitudinea potenţialului.

Răspunsul logaritmic al receptorilor le-a extins scara de sensibilitate. Spre exemplu, urechea
umană percepe stimuli a căror intensitate variază de 1012 ori. Dacă receptorul nu ar răspunde logaritmic,
modificările de intensitate ale stimulilor nu ar depăşi câteva sute. Creierul interpretează semnalul cu
antilogaritmul intensităţii stimulilor. În acest fel creierul poate aprecia intensitatea reală a stimulului.

Codificarea intensităţii stimulului poate fi realizată şi prin sumare spaţială. Cu cât un stimul va fi mai
intens, cu atât numărul receptorilor şi fibrelor senzitive activate va fi tot mai mare. Aceste semnale sunt
interpretate de creier ca fiind produse de stimuli cu intensitate mai mare.

Adaptarea receptorilor

Reprezintă modul în care răspund receptorii atunci când asupra lor acţionează un stimul un timp
îndelungat. În acest sens unii receptori răspund continuu, alţii semanlizează doar variaţiile intensităţii
stimulului. Astfel receptorii pot fi:

Page 281 of 330

 Tonici (lent adaptabili) informează continuu creierul asupra stării corpului şi a
relaţiilor lui cu mediul: tactili (discurile Merkel, corpusculii Ruffini), nociceptori,
baroreceptoriii sistemului vascular şi chemoreceptorii corpusulului carotidian, vizuali.
Fazici (rapid adaptabili): informează creierul despre începutul şi terminarea acţiunii
unui stimul: Meisnner (vârful degetelor, buzelor), olfactivi, gustativi au rol în
prevederea stării viitoare a corpului după câtea secunde sau minute. Adaparea este
diferită de oboseală.

Codificarea temporală a stimulilor. Această calitate este prezentă în cadrul receptorilor tonici
prin prezenţa unor impulsuri în receptor pe toată durata acţiunii stimulului. În cadrul receptorilor fazici
se constată semnalizarea începutului (on) sau sfârşitului (off) sau începutului şi sfârşitului (on/off)
acţiunii unui stimul, deci a variaţiei intensităţii stimulului.

Codificarea distribuţiei spaţiale a stimulilor. La nivelul scoarţei cerebrale există o somatotopie

riguroasă a zonelor corpului. Astfel fiecare suprafaţă prezintă o topografie riguroasă, încât ori de câte ori
se excită neuronii dintr-o zonă corticală, senzaţia va fi raportată la zona receptoare care transmite
semnalul. În privinţa excitanţilor sonori poziţia spaţială a acestora este codificată temporar.
Interpretarea se face la nivelul creierului pe baza decalajului de timp al excitării celor 2 urechi.
Localizarea sursei sonore se face şi pe baza diferenţei de sonoritate a sunetelor percepute de cele 2
urechi. Aceste mecanisme funcţionează la frecvenţă mai mare de 3000 Hz, deoarece capul funcţionează
ca o barieră în calea vibraţiilor acustice cu frecvenţă mare.

1. Analizatorul cutanat
Segmentul periferic se găseşte în piele, fiind reprezentat de exteroreceptorii de la acest nivel.

Pielea (Fig. 235):

- este de natură conjunctivo-epitelială

- are o întindere de 1,5 m2 şi o grosime variabilă, între 1 şi 4 mm, de la o regiune la alta.

Structura pielii:
 epidermul (Fig. 236):
o pătura cornoasă: complex de straturi epiteliale pavimentoase stratificate
keratinizate
 stratul transparent (lucid): celule poliedrice
 stratul cornos: celulele sunt moarte, conţin keratină şi au aspect
solzos. Straturile cele mai superficiale se desprind, fenomen numit
exfoliere (descuamare). Epiderma este într-o continuă regenerare.

Page 282 of 330

 Pătura cornoasă nu prezintă vase sanguine şi nici terminaţii
nervoase.
o pătura mucoasă (corpusculul mucos Malpighi): prezintă mai multe
straturi celulare. Stratul profund are rolul de a genera noi celule, în locul
celor exfoliate. Unele celule produc melanina, cu rol de protecţie contra
radiaţiei solare.
 dermul: este un ţesut conjunctiv; are o grosime de 300 μm - 3 mm.
o Stratul papilar: fibre elastice şi de colagen. Formează papilele dermice
responsabile pentru dermatoglife, respectiv amprente digitale. Conţine
capilare sanguine şi limfatice şi terminaţii nervoase.
o Stratul reticular: reţea de fascicule de fibre elastice şi de colagen, dispuse
în toate sensurile. Conţine vase limfatice şi sanguine, precum şi trunchiuri
nervoase, ce formează plexul superficial cutanat.
 hipodermul: este format din ţesut conjunctiv lax şi celule adipoase. Conţine
glomerulii glandelor sudoripare, bulbii firelor de păr, vase sanguine, limfatice şi
terminaţii nervoase libere sau încapsulate.

Producţiile pielii
 cornoase:
o părul (Fig. 237)
o unghiile (Fig. 2389
 glandulare (Fig. 239):
o glandele sebacee
o glandele sudoripare

Părul
- producţie cornoasă filiformă:
 rădăcină:
 la bază prezintă o porţiune mai dilatată numită bulbul părului în
care pătrunde papila părului cu rol în hrănirea şi inervarea lui.
 foliculul pilos:
o teaca epitelială internă
o teaca epitelială externă
o teaca fibroasă
 tulpina:
o măduvă
o regiunea corticală: celule cu pigmenţi ce dau culoarea
părului

Page 283 of 330

 o epidermicula (cuticula): keratină

Unghia
- producţia cornoasă dispusă pe partea dorsală a vârfului degetelor
- aspect de lamă subţire:
 corpul unghiei. Sub corp se găseşte patul unghiei (epiderma) şi dermul unghiei
 rădăcina unghiei: regiunea sa terminală formează matricea prin care unghia
creşte continuu.

Glandele sudoripare
- glande tubuloase, glomerulare:
 glomerul (înconjurat de capilare) ce are celule epiteliale secretoare
 canal sudoripar ce se deschide la exterior prin por
 au rolul de a produce transpiraţia

Glandele sebacee

- sunt glande acinoase, ce se deschid la baza firului de păr

- produc sebumul cu rol de protecţie a pielii

Funcţiile pielii

- protecţie contra microbilor, loviturilor, radiaţiei solare, contra lichidelor şi gazelor,

contra dezhidratării.
- Respiraţie: în 24 h pielea unui adult elimină circa 4l CO2.
- Excreţie: realizată prin glandele sudoripare
- Termoreglare: când temperatura mediului este ridicată apare vasodilataţie la nivelul
pielii; când temperatura scade apare vasoconstricţie
- Depozit: pentru lipide (în ţesutul adipos) şi pentru sânge (o parte din volumul sanguin
stagnant)
- Metabolică: apă şi electroliţi (transpiraţie), produce melanina, vitamina D şi histaminele.
- Absorbţie: funcţie utilizată pentru unguente
- Sensibilitate: îndeplinită de receptorii situaţi în piele.

Page 284 of 330

 Piele reprezintă segmentul periferic al analizatorului cutanat, prin terminaţii nervoase
(dendrite ale neuronilor din ganglionii spinali sau ai nervilor senzitivi cranieni) care se
termină liber sau în corpuscului tactili.
Sensibilitatea cutanată (Fig. 240):
 tactilă
 termică
 dureroasă

Sensibilitatea tactilă:

- mai dezvoltată pe faţa volară a palmei:

 corpusculii Meissner şi Merckel (pentru atingere)
 corpusculii Vater – Pacini (pentru presiune)
Sensibilitatea termică:
 corpusculii Krause (pentru rece)
 corpuscuii Ruffini (pentru cald)

Sensibilitatea dureroasă: terminaţii nervoase libere din epiderm

Segmentul de conducere:

Protoneuronul: ganglionul spinal/ganglionul nervului cranian senzitiv

Deutoneuronul: coarnele posterioare ale măduvei spinării sau în nucleii Gall şi Burdach din
bulbul rahidian.

Tritoneuronul: talamus.

Segmentul central: la nivelul scoarţei cerebrale, în girusul postcentral din lobul parietal. Există
două arii somestezice: SI şi SII. SI primeşte semnale specifice. Există la nivelul ei şi o separare topografică
a sensibilităţii kinestezice de cea tactilă. SII primeşte semnale din aria SI precum şi de la nucleii
talamusului de pe ambele jumătăţi corporale. Aria asociativă somatică se găseşte posterior ariei
somestezice principale, cu rol în descifrarea semnalelor senzoriale primite de SI. Excitarea electrică a
ariilor asociative determină apariţia unor senzaţii somatice complexe: simţirea unui obiect. Extirparea
ariilor asociative determină imposibilitatea recunoaşterii obiectelor prin pipăit. Extirparea unilaterală a
ariilor asociative are ca rezultat uitarea unei părţi a corpului: amorfosinteză.

Durerea îndeplineşte o funcţie de protecţie indispensabilă vieţii normale, informând organismul

despre apariţia în mediul de viaţă a unor agenţi nocivi care compromit integritatea şi funcionarea sa
normală. În funcţie de locul de origine şi calitatea durerii, aceasta poate fi:

durere somatică:
 superficială:
 iniţială

Page 285 of 330

  tardivă

 profundă: ţesut conjunctiv, oase, articulaţii, crampe muscualre,

migrene
durere viscerală (Fig. 241): caracter difuz, apare în viscere, produsă de calculi
biliari, ulcere, apendicită

Receptorii algici sunt terminaţii nervoase libere, diferite de mecanoreceptori sau

termoreceptori specifici, fiind mielinizate sau nemielinizate. Un stimul nociv generează o senzaţie
dureroasă dublă. O durere rapidă localizabilă şi o durere lentă, de arsură, care apare cu o latenţă mai
mare. Densitatea receptorilor algici este foarte mare în tegument, cu o capacitate mare de discriminare
a localizării senzaţiilor dureroase, spre deosebire de viscere, unde densitatea receptorilor este ami mică,
durerea având un caracter dfuz..

Adaptarea receptorilor algici

Aceştia nu se adaptează deloc sau aproape deloc. Odată cu creşterea intensităţii stimulului
creşte şi intensitatea senzaţiei dureroase (hiperalgezia – creşterea sensibilităţii receptorilor dureroşi).
Excitantul este orice stimul de intensitate ridicată. Aceşti stimuli determină apariţia la nivelul ţesuturilor
a unor substanţe chimice, precum: bradichinina, histamina, serotonina, prostaglandine, acizi, ioni de
potasiu în exces, acetilcolina, enzime proteolitice, care determină excitarea receptorilor algici. Aceste
substanţe pot fi izolate din ţesuturile lezate şi, dacă sunt injectate în doze mici, determină apariţia
senzaţiilor dureroase. Durerea viscerală este determinată de distensia organelor cavitare, spasme,
leziuni chimice ale suprafeţei viscerale, anoxie.

Există zone insensibile la durere: parenchimul hepatic, alveolele pulmonare. Capsula hepatică şi
canalele biliare sunt foarte sensibile la durere. Semnalele dureroase sunt transmise prin fasciculele
spinotalamice antero-laterale, precum şi prin fasciculele spinoreticulate.

S-a constatat că înlăturarea scoarţei cerebrale nu înlătură durerea, ceea ce înseamnă că

senzaţiile dureroase apar şi în zona subcorticală. Se consideră că scoarţa cerebrală intervine în
interpretarea calităţii durerii, etajele subcorticale în percepera informaţiei dureroase.

În cazul durerii viscerale poate apărea şi durerea raportată, adică durerea produsă la nivelul unu
organ visceral pe care o raportăm şi în zone corporale externe. La nivelul măduvei spinării, primul
neuron al sensibilităţii viscerale sinapsează cu acelaşi deutoneuron cu care sinapsează şi primul neuron
care aduce semnale dureroase dintr-un dermatom.

Sistemul analgezic al creierului

Modul în care fiecare subiect reacţionează la durere este diferit. Acest lucru se datorează
capacităţii creierului de a controla eferenţele dureroase, prin activarea sistemului analgezic. Acesta
prezintă 3 componente majore, 2 situate în trunchiul cerebral, iar a treia în coarnele posterioare ale
măduvei spinării. Prin activarea acestui sistem, se reduce cantitatea de mediator chimic eliberat de

Page 286 of 330

primul neuron al sensibilităţii dureroase. S-a constat că injectarea de morfină are un puternic efect
analgezic, acţionând prin acest sistem analgezic al creierului. Plecând de la această constatare, s-a
presupus existenţa în organism a unor substanţe naturale asemănătoare morfinei. S-au descris peste 18
compuşi de acest fel: β-endorfina, metencefalina, dimorfina etc.

2. ANALIZATORUL KINESTEZIC

Receptorii analizatorului kinestezic, numiţi proprioreceptori, sunt situaţi în muşchi,

tendoane, articulaţii, periost, ligamente (Fig. 242).
Receptorii kinestezici din periost şi articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu
cei din piele. Sunt sensibili la milşcări şi modificări de presiune.
Corpusculii neurotendinoşi Golgi sunt situaţi la joncţiunea muşchi-tendon. Un corpuscul
Golgi este alcătuit din mai multe fascicule tendinoase, formate din fibre puţin dense, scurte şi
celule tendinoase mari şi numeroase. Fasciculele sunt înconjurate de o capsula subţire
conjunctivă, căptuşită de celule capsulare. În corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice care, la
intrare, pierd teaca de mielina şi se termină în formă de disc ce îmbracă fasciculele tendinoase.
Terminaţiile nervoase sunt excitate de întin-derea puternică a tendonului.
Corpusculii Rufini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi receptionează
informaţii în legatură cu poziţia şi mişcările din articulaţii.
Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit
sensibilitatea dureroasă articulară, cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării.
Fusurile neuromusculare sunt diseminate printre fibrele musculare striate, faţă de care
se află în paraIel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în timpul contracţiei musculare. Fusurile
neuromusculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre intrafuzoriale,
conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafuzoriale sunt de 2 tipuri: fibre cu
sac nuclear şi fibre cu lanţ nuclear. Fibrele cu sac nuclear sunt lungi şi groase şi prezintă 2
aspecte diferite: spre polii fibrei, în zonele polare, striaţiunile se păstrează iar nuclei se află în şir
central. Porţiunea centrală a fibrei (zona ecuatorială) este mult dilatată, fară striaţiuni,
necontractilă şi conţine 40-50 nuclei.
Fibrele cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte, au calibru uniform, păstrează striaţiunile iar
nucleii sunt aşezaţi în şir pe toată lungimea lor. Conţin miofibrile mai puţin numeroase.
Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie:
a. Inervaţia senzitivă este asigurată de dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul
spinal. Unele dintre aceste terminaţii dendritice se numesc anulospirale şi se rulează în jurul
ecuatorului fibrelor cu sac nuclear, altele numite "în floare" se termină pe ecuatorul fibrelor cu
lanţ nuclear.
b. Inervaţia motorie este asigurată de axonii neuronilor γ (gama) din cornul anterior al
măduvei.
Recepţia kinestezică se realizează la nivelul proprioreceptorilor care sunt excitaţi
mecanic de presiunea sau tracţiunea exercitată asupra lor. Pe baza informaţiilor culese de la
aceştia, cât şi de la nivel cutanat, centri corticali sunt conştienţi, în fiecare moment, de pozitia în
spaţiu a părţilor corpului şi de mişcările efectuate la nivelul articulaţiilor. Analizatorul kinestezic,

Page 287 of 330

împreună cu cel cutanat, iau parte la elaborarea senzaţiilor somatice. O altă funcţie a
analizatorului kinestezic este de menţinere a tonusului muscular şi a posturii corpului. La
realizarea acesteia concură şi analizatorul vestibular, vizual şi cutanat.
Primele două segmente ale analizatorului kinestezic au fost descrise la anatomie.
Segmentul cortical este reprezentat tot la nivelul ariilor somestezice I şi II, încât proiecţia
sensibilităţii dermatoa-melor se suprapune, în general, cu a miotoamelor. Se realizeaza aici o
arie senzitivo-motorie care pune în acord efectuarea comenzii motorii corticale, cu ştirile sosite
pe căi proprioceptive, privind modul în care aceasta este executat de muşchii respectivi. O
parte din informaţia kinestezică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach, spre talamus şi
scoarţă, unde devine imediat conştientă. O altă parte este condusă prin fasciculele spino-
cerebeloase, la cerebel care, dupa o prelucrare, o transmite la talamus şi de aici ajunge la
cortexul senzitivo-motor (vezi controlul motilităţii voluntare). Rezultă că analizatorul kinestezic
joacă cel puţin trei roluri majore:
În elaborarea de către scoarţă a senzaţiei somatice.
În reglarea tonusului muşchilor şi a posturii corpului.
În controlul motilităţii voluntare.
Analizatorul kinestezic nu realizează singur aceste mari funcţii. Rolul său este de a
furniza creierului informaţii prelucrate de la aparatul locomotor. Pe baza acestora, este
elaborată comanda motorie, se reglează tonusul muscular şi postura, se efectuează controlul
asupra îndeplinirii comenzii voluntare. Altfel spus, analizatorul kinestezic reprezintă o
importantă componentă de feedback a mecanismului ce reglează activitatea motorie somatică.

3. ANALIZATORUL OLFACTIV

Receptorii analizatorului olfactiv sunt chemoreceptori care ocupă partea postero-

superioară a foselor nazale (Fig. 243). Epiteliul mucoasei oIfactive este format din celule de
susţinere, celule bazale (cu înălţime mică) şi celule sensitive bipolare. Celulele senzitive bipolare
reprezintă în acelaşi timp receptorul şi I neuron. Ele au dendrita orientată printre celulele de
susţinere şi se termină cu o veziculă prevăzută cu cili. Cilii au o mare densitate - 10 000/mm2. Ei
măresc suprafaţa receptoare a veziculelor care sunt adevărate traductoare fiziochimice cu rol în
codificarea mesajului olfactiv. Axonii celulelor bipolare for-mează nervii olfactivi (10-20) care
străbat lama ciuruită a etmoidului şi se termină în bulb, făcând sinapsă cu neuronii mitrali
multipolari de la nivelul bulbului olfactiv. Această sinapsă este de tip glomerular. Neuronii
murali din bulbul olfactiv reprezintă cel de-al II-lea neuron al căii olfactive. Axonii lor formează
tractul olfactiv care se termină prin trigonul olfactiv de la care pleacă stria olfactivă medial şi
laterală, delimitând substanţa perforată anterioar. Axonii celui de al II-lea neuron ajung la
cortexul olfactiv primar (substanţa perforată anterioară şi nucleii septului pelucid). Prelungirile
neuronilor din cortexul olfactiv primar se termină în aria entorinală care constituie cortexul
olfactiv secundar. Calea olfactivă este singura cale senzorială care nu are legături directe cu
talamusul.
Mirosul este unul din simţurile speciale ale omului şi animalelor. Senzaţia de miros ajută
la procurare a şi selectarea hranei, previne pe animal de eventualii duşmani, contribuie la

Page 288 of 330

găsirea şi recunoaşterea partenerului sexual, favorizează reflexele secretorii digestive, permite
evitarea locurilor cu aer viciat etc.
Omul poate distinge mii de mirosuri diferite (3000-4000). Există un număr de peste 50
de mirosuri primare sau fundamentale din a căror combinare, în proporţii diferite, poate rezulta
întreaga diversitate de senzaţii olfactive.
Principalele mirosuri primare sunt mirosul înţepător, mirosul putrid, mirosul de camfor,
de mosc, mirosul eteric, mirosul de flori şi mirosul mentolat. Corespunzător fiecărui tip de miros
primar există câte un tip diferit de receptori olfactivi care reactionează cu predilecţie la anumite
substanţe chimice. Unii contestă totuşi existenţa receptorilor specifici de miros.
Pentru a produce miros, o substanţă trebuie sa fie volatilă şi să se dizolve în lichidul
vâscos ce acoperă mucoasa olfactivă. Acuitatea olfactivă a omului este de mii de ori mai slabă
ca a mamiferelor. Perceperea mirosurilor este cu atât mai bună cu cât interacţiunea dintre
substanţa mirositoare (odorantă) şi receptorii olfactivi se face mai brusc şi durează un timp mai
scurt. Dacă acţiunea substanţei odorante se prelungeşte în timp, senzaţia de miros diminuă
până la dispariţie. Aceasta reprezintă adaptarea receptorilor de miros. Pentru a evita acest
fenomen, animalele prezintă instinctiv un comportament special de adulmecare, cu inspiraţii
bruşte, scurte şi repetate, însoţite de rotaţii ale capului în diferite direcţii, precizând cu
exactitate despre ce miros este vorba şi dincotro vine.
Adaptarea receptorilor este specifică numai pentru mirosul respectiv. Dacă în
momentul adaptării mirosului pentru un parfum, oferim subiectului un altul, acesta simte
imediat mirosul nou. Sensibilitatea receptorilor olfactivi ai omului este diferită pentru diferite
substanţe. O sensibilitate foarte mare o avem pentru mercaptan, pe care îl simţim chiar la
concentraţii de 1X10-10 mg la 1 m3 aer! De aceea, mercaptanul se amestecă în proporţii infime
cu gazul metan, servind ca semnal de avertizare în caz de fisuri ale reţelei de distribuţie a
gazelor.
În urma interacţiunii dintre substanţa odorantă şi receptorii olfactivi, se naşte un
potenţial receptor care se transmite spre centrii olfactivi corticali şi subcorticali unde ia naştere
senzaţia de miros. S-a stabilit că prin fibrele tractului olfactiv circulă continuu potenţiale
electrice, a căror grupare pe frecvenţe şi serii de impulsuri, este interpretată de centrii corticali
drept senzaţii particulare de miros.Testarea acuităţii olfactive se numeşte olfactometrie.
Acuitatea olfactivă este cu atât mai mare cu cât subiectul percepe un miros la o concentraţie
cât mai mică a substanţei în aerul inspirat. Unele substanţe, ca amoniacul pot fi mirosite şi cu
ajutorul terminaţiilor senzitive ale nervului trigemen. De aceea, persoanele care şi-au pierdut
mirosul în urma atrofierii mucoasei olfactive, pot percepeîin con-tinuare mirosul de amoniac.
Dispoziţia mirosului seîinsoţeşte şi de tulburări ale gustului.

4. ANALIZATORUL GUSTATIV

Receptorii analizatorului gustativ sunt chemoreceptori, reprezentaţi de mugurii gustativi,

situaţi la nivelul papilelor gustative. Mugurii gustativi (Fig. 244) sunt formatiuni ovoidale
formate din:
celule de susţinere
celule senzoriale care sunt în număr de 5-20 pentru fiecare mugur gustativ. La
polul apical al celulei senzoriale se găseşte câte un microvil, care pătrunde în

Page 289 of 330

 porul gustativ al mugurelui. La poIul bazal al celulelor gustative sosesc terminaţii
nervoase ale nervului facial, gloso-faringian şi vag (Fig. 246).
Nervul facial preia excitaţiile gustative de la corpul limbii, nervul glosofaringian,
excitaţiile de la rădăcina limbii, iar nervul vag, excitaţiile din regiunea depresiuni situate între
rădăcina limbii şi epiglota. Protoneuronul căii gustative se află în cazul nervului facial la nivelul
ganglionului geniculat, iar la nervii glosofaringian şi vag, la nivelul ganglionului inferior. Axonul
primului neuron ajunge la nucleul solitar din bulb unde se află cel de-al II-lea neuron al căii
gustative. Axonul celui de-al II-lea neuron se încrucişează şi ajunge Ia talamus, unde se află cel
de-al III-lea neuron. Axonul acestuia se proiectează în aria gustativă plasată în partea inferioară
a girului postcentral. Gustul este un simţ special, care permite selectarea hranei, evitarea
alimentelor alterate sau caustice, participând la elaborarea unor reflexe secretorii digestive.
Pentru a fi gustate, substanţele chimice din alimente trebuie să se dizolve în saliva ce scaldă
receptorii gustativi. Aceştia sunt chemoreceptori ce interacţionează specific cu substanţele
sapide.
Calităţile gustului. Omul poate distinge câteva sute de gusturi. Fiecare tip de senzaţie
gustativă rezultă din combinarea a cel puţin patru senzaţii gustative primare sau fundamentale,
cărora Ie corespund patru tipuri de receptori gustativi (Fig. 245):
1. Senzatia de dulce. Este dată de numeroase cIase de substanţe între care zaharurile.
Intensitatea senzaţiei de dulce variază de la o substanţă la alta. Astfel, zaharina, un produs
sintetic, este de 600 ori mai dulce ca zahărul. Receptorii gustativi pentru dulce sunt situaţi, în
special, spre vârful limbii.
2. Senzaţia de sărat, provocată de sărurile metalelor alcaline şi în special de către NaCI.
Receptorii gustativi pentru sărat sunt situaţi mai ales pe faţa dorsală, spre vârful limbii.
3. Senzaţia de acru (acid) este dată de acizii organici şi anorganici. Este proporţională cu tăria
acidului. Receptorii senzaţiei de acid sunt situaţi pe marginile limbii.
4. Senzaţia de amar este provocată de substanţe diverse, ca nicotina, cafeina şi chinina.
Receptorii pentru amar sunt situaţi la baza limbii, la nivelul papilelor circumvalate.
Fiecare tip de receptor gustativ răspunde la cel puţin 2 tipuri de substanţe sapide,
proprietate ce permite potenţarea gusturilor prin combinarea de dulce cu sărat etc. Un rol în
recepţia gustativă îl au laringele şi epiglota, precum şi receptorii tactili şi termici din mucoasa
bucală. Substanţele sapide excită receptorii de gust, producând apariţia unui influx nervos ce se
propagă pe calea gustativă spre centrii corticali ai gustului din lobul parietal. Aici ia naştere
senzaţia de gust. Ca şi senzaţiile olfactive, cele de gust se adaptează rapid. Gustul unui aliment
ingerat îl simţim cel mai bine la primul contact cu acesta. Prin adaptare, acuitatea gustativă
scade foarte mult. Dacă vrem să repetăm degustarea trebuie sa intercalăm o altă substanţă sau
să deplasăm mereu alimentele în cavitatea bucală, punându-le în contact cu alţi receptori.

Importanţa gustului. Omul îşi poate alege alimentele după preferinţe şi după trebuinţe.
Se ştie că atunci când organismul e lipsit de sare, apare impulsul de a consuma preferenţial
alimente sărate. Acest comportament alimentar este foarte evident la erbivore. Acestea ling
sau chiar rod zidăria caselor, dacă nu au suficientă sare în dietă. Senzaţiile gustative pierd foarte
mult din intensitate şi varietate în lipsa celor olfactive asociate. Împreună cu olfacţia, gustul are
şi o componentă emoţională, contribuind la elaborarea unor stări afective complexe de plăcere
şi neplăcere.

Page 290 of 330

5. ANALIZATORUL VIZUAL

Analizatorul vizual este constituit din retină, la nivelul căreia se găsesc receptori sensibili
pentru radiaţiile luminoase, căile de transmitere şi zonele de proiecţie corticală unde se face
analiza şi sinteza informaţiilor. Globul ocular, de formă aproximativ sferică, este situat în orbită
(Fig. 249). Între globul ocular şi peretele osos al orbitei se află o capsulă adipoasă în care se
găsesc muşchii extrinseci (striaţi) ai globilar oculari (vezi cursul despre muşchi). Globul ocular
este format din trei tunici concentrice şi din medii refringente:
Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află sclerotica şi
anterior, corneea:
Corneea este plasată în partea anterioară, este transparentă, neavând vase
sanguine, dar conţine terminaţii nervoase libere.
Sclerotica este o tunică opacă. Pe sclerotică se inseră muşchii extrinseci globului
ocular. La nivelul polului posterior este perforată de fibrele nervului optic.
Sclerotica este constituită din ţesut conjunctiv dens.
Tunica medie este situată înăuntrul tunicii externe şi prezintă 3 segmente care, dinspre
partea posterioară spre cea anterioară sunt:
Coroida se întinde posterior de ora seratta care este limita dintre coroidă şi
corpul ciliar. Posterior este prevăzută cu un orificiu prin care iese nervul optic.
Este bine vascularizată, având rol nutritiv.
Corpul ciliar (Fig. 250) se află imediat anterior orei seratta şi prezintă, în structura
sa, procesele ciliare şi muşchiul ciliar. Muşchiul ciliar este format din fibre radiare
şi circulare care au rol în acomodarea vederii prin ligamentul suspensor al
cristalinului (Zonula lui Zinn). Procesele ciliare, în număr de 60-80, sunt alcătuite
din aglomerări capilare cu rol în secreţia umorii apose.
Irisul este o diafragmă în faţa anterioară a cristalinului; în mijloc prezintă un
orificiu numit pupilă. Culoarea, aspectul şi structura irisului variază de la un
individ la altul. . Un număr mare de celule pigmentare realizează culoarea brună,
în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră. În stroma
irisului, în jurul orificiului pupilar se găsesc fibre musculare netede orientate
circular şi radiar. Irisul are rolul unei diafragme ce permite reglarea cantităţii de
lumină ce soseşte la retină.
Tunica internă este reprezentată de retină. Ea este membrana fotosensibilă,
responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din
punct de vedere morfologic şi functional i se disting două regiuni: retina vizuală sau
partea optică şi retina oarbă, fără rol în fotorecepţie, numită şi retina iridociliară,
datorită raporturilor ei cu irisul şi corpul ciliar. Retina vizuală se întinde posterior de ora
seratta şi prezinta două regiuni importante:
Pata galbena (macula luteea), situată în dreptul axului vizual. La nivelul ei se
găsesc mai muIte conuri decât bastonaşe. În centrul maculei luteea se află o
adâncitură de 1,5 mm2 – foveea centralis - în care se găsesc numai conuri.

Page 291 of 330

 Pata oarbă (papila optica), situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă
locul de ieşire a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor globului
ocular. În pata oarba nu există elemente fotosensibile.
În structura retinei se descriu 10 straturi (Fig. 252), în care se întâlnesc trei feluri de
celule funcţionale, aflate în relaţii sinaptice - celule fotoreceptoare, cu prelungiri în formă de
con şi de bastonaş, celulele bipolare şi celulele muItipolare.
În afară de acestea se mai găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Cele 10
straturi dinspre coroidă spre interiorul globului ocular sunt:
1. epiteliu pigmentar;
2. stratul conurilor şi bastonaşelor, alcătuit din segmentele externe ale celulelor vizuale
cu conuri bi bastonaşe;
3. membrana limitantă externă;
4. stratul granular extern care cuprinde corpul celulelor vizuale;
5. stratul plexiform extern care reprezintă sinapsa dintre celulele vizuale şi celulele
bipolare;
6. stratul granular intern, format din corpul celulelor bipolare;
7. stratul plexiform intern, realizat de sinapsele dintre celulele nervoase bipolare şi
celulele ganglionare;
8. stratul ganglionar sau stratul celulelor multipolare;
9. stratul fibrelor nervului optic, format din axonii celulelor multipolare;
10. membrana limitantă internă.
Celulele cu bastonaşe (Fig. 253) sunt celule nervoase modificate, în număr de circa 125
milioane. Sunt mai numeroase spre periferia retinei optice, în macula luteea numărul lor este
mic, iar in foveea centralis lipsesc. Bastonaşele sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la
lumină slabă. Mai muIte celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule
bipolare fac sinapsă cu o celulă multipolară, deci la o celulă muItipolară corespund circa 90-180
celule cu bastonaşe.
Celulele cu conuri (Fig. 253), de asemenea, celule nervoase modificate, în număr de 6-7
milioane, sunt mai numeroase în macula luteea; în foveea centralis există numai celule cu
conuri. Fiecare celulă cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară, iar aceasta cu o singură
celulă multipolară. Conurile sunt adaptate pentru vederea diurnă, colorată, la lumină intensă.
Mediile refringente (Fig. 254) sunt reprezentate de:
corneea transparentă,
umoarea apoasă,
cristalinul
corpul vitros.
Aceste medii au rolul de a refracta razele de lumină.
Cristalinul (Fig. 250) are forma unei Ientile biconvexe, transparente, localizată între iris şi
corpul vitros. La periferie este învelit de o capsulă de natură elastică, numită cristaloidă.
Cristalinul este menţinut la locul său printr-un sistem de fibre care alcătuiesc ligamentul
suspensor sau zonula lui Zinn. Cristalinul nu conţine vase sangvine, limfatice şi nervi, nutriţia sa
făcându-se prin difuziune de la vasele proceselor ciliare.
Umoarea apoasă (Fig. 250)este un lichid incolor, ce se formează printr-o activitate
secretorie a proceselor ciliare. Ea trece iniţial în compartimentul posterior al camerei anterioare,
Page 292 of 330
delimitată între iris şi cristalin, apoi prin pupilă trece în compartimentul anterior al camerei
anterioare dintre iris şi cornee. De la acest nivel prin canalul Iui Schlemm se resoarbe în venele
sclerei.
Între cantitatea de umoare apoasă formată şi cea resorbită în venele sclerei se menţine
un echilibru constant, cu o presiune intraoculara normală de 23 mm Hg. Când se produce o
obstrucţie în resorbţia ei la nivelul venelor sclerei, presiunea intraoculară creşte prin formarea
continuă normală a umoarei apoase, dând boala denumită glaucom.
Corpul vitros are o formă sferoidală, cu consistenţă gelatinoasă şi este transparent.
Ocupă camera posterioară, situată înapoia cristalinului. La exterior este învelit de o membrană
numită hialoida.
Mediile transparente ale ochiului au indice de refracţie foarte apropiat. Razele de
lumină pătrund prin corneea transparentă în interiorul globului ocular, unde sunt refractate
conform legilor refracţiei, de către mediile refrigerente ale globului ocular, formându-se pe
retină imaginea obiectului privit. Deoarece sistemul optic al ochiului este un sistem convergent,
se va obţine o imagine reală, răsturnată şi mai mică.

Anexele ochiului (Fig. 247)

Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.
Anexele de mişcare sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular, care spre
deosebire de cei intrinseci, sunt striaţi. Se descriu patru muşchi drepţi şi doi oblici (vezi
cursul despre muşchi).
Anexele de protecţie sunt: sprâncenele, pleoapele, conjunctiva şi aparatul lacrimal (Fig.
248).

Calea optică
Reprezintă segmentul intermediar al analizatorului vizual (Fig. 256). Receptorii căii
optice sunt celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe.
Primul neuron se află la nivelul celulelor bipolare din stratul 6 al retinei vizuale.
Al doilea neuron este situat în stratul 8 al retinei, fiind reprezentat de celulele
multipolare. Axonii neuronilor multipolari proveniţi din câmpul intern al retinei (câmpul nazal)
se încrucişează formând chiasma optică, după care ajung în tractul optic opus. Axonii proveniţi
din câmpul extern al retinei (câmpul temporal) nu se încrucişează şi trec în tractul optic de
aceeaşi parte. Nervul optic conţine fibre de la un singur glob ocular, în timp ce tractul optic
conţine fibre de la ambii ochi.
Tractul optic ajunge la metatalamus (la corpul geniculat lateral) unde 75-80% din fibrele
tractului optic fac sinapsă cu cel de al III-lea neuron al cărui axon se propagă spre scoarţa
cerebrală şi se termină în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine, unde se află aria vizuală care
reprezintă segmentul cortical al analizatorului. Alte fibre ale tractului optic nu fac sinapsă în
corpul geniculat lateral, ci merg spre coliculul superior. De la acest nivel, unele fibre merg spre
nucleul autonom al nervului III de unde pornesc fibre parasimpatice care vor ajunge la muşchiul
sfincter al pupilei (mioza), altele coboară în cornul lateral al măduvei C8-T2 de unde pornesc
fibrele simpatice care vor ajunge la dilatatorul pupilei (midriaza) (Fig. 253).

Page 293 of 330

 Fiziologia analizatorului vizual

Funcţia principală a analizatorului vizual este perceperea luminozităţii, formei şi culorii

obiectelor din lumea înconjurătoare.
RECEPŢIA VIZUALĂ (Fig. 255) se petrece la nivelul ochiului. Acesta poate fi comparat cu un
aparat fotografic, format din trei sisteme optice:
camera obscură - camera posterioară a globului ocular;
un sistem de Ientile - aparatul dioptric al ochiului;
suprafaţa fotosensibilă - stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe din retină, unde se
desfăşoară procesele fotochimice ale recepţiei.
Camera obscură. În interiorul globului ocular, razele luminoase nu se reflectă. Aceasta
se datoreşte straturilor de celule pigmentare din structura coroidei şi a retinei. În plus, fiecare
con şi bastonaş este înconjurat de prelungiri citoplasmatice ale celulelor stratului pigmentar
retinian, formând o multitudine de mici camere obscure care conţin melanină. Lipsa ei, la
albinoşi, provoacă tulburări de vedere diurnă.
Aparatul dioptric ocular este format din cornee (putere de refracţie=45 dioptrii) şi
cristalin (putere de refracţie=15 dioptrii). Simplificând, putem considera aparatul dioptric al
ochiului ca o singură lentilă convergentă, cu o putere totală de 60 dioptrii şi cu centrul optic la
17 mm în faţ a retinei. Razele paralele ce vin de la infinit (în practică de la distanţe mai mari de
6 m) se vor focalizala 17 mm în spatele centrului lentilei oculare, dând o imagine reală şi
răsturnată (fig. )
Acomodarea (Fig. 251). Puterea de refracţie a cristalinului nu este fixă. Variaţia acesteia
cu distanţa la care privim se numeşte acomodare. Acomodarea se datoreşte elasticităţii
cristalinului, aparatului suspensor al acestuia şi muşchiului ciliar. Organul activ al acomodării
este muşchiul ciliar. Când ochiul priveşte la distanţă, muşchiul ciliar este relaxat, iar zonula Zinn,
tensionată. Aceasta pune în tensiune cristaloida, comprimând cristalinul. Ca urmare, raza de
curbură a acestuia creşte, iar puterea de convergenţă scade la valoarea minimă de 15 dioptrii.
Aceasta reprezintă acomodarea la distanţă, care permite ochiului emetrop să vadă clar, fără
efortul muşchiului ciliar, obiectele situate la distanţe mai mari de 6 m. Când privim obiecte
aflate în apropiere, muşchiului ciliar se contractă şi se relaxează zonula Zinn. Tensiunea din
cristaloidă scade, iar datorită elasticităţii, cristalinul se bombează. Ca urmare, puterea de
convergenţă creşte de la 15 la 30 dioptrii. Aceasta este acomodarea pentru vederea de aproape,
care se face cu efort contractil al muşchiului ciliar şi permite vederea clară a obiectelor situate
la distanţe mai mici de 6 m.
Punctul cel mai apropiat de ochi, la care vedem clar un obiect, cu efort acomodativ
maximal, se numeşte punct proxim. Punctul cel mai apropiat de ochi la care vedem clar, fără
efort acomodativ, se numeşte punct remotum. La indivizii tineri punctul proxim se află la 25 cm
iar punctul remotum, la 6 m de ochi. Cu vârsta, puterea de acomodare scade datorită scăderii
elasticităţii cristalinului. În consecinţă, punctul proxim se îndepărtează, fenomen cunoscut sub
numele de presbiopie (presbiţie).

Page 294 of 330

 Emetropia şi tulburările ei

În raport cu distanţa la care se află retina faţă de centrul optic, există trei tipuri de ochi:
ochiul emetrop, la care retina se află 1a 17 mm în spatele centrului optic, iar imaginea
obiectelor aflate la infinit este clară, fără acomodare;
ochiul hipermetrop, care are retina situată la mai puţin de 17 mm de centrul optic;
ochiul hipometrop (miop), cu retina situată la distanţe mai mari de 17 mm.
Ochiul hipermetrop nu are punct remotum. EI necesită un efort acomodativ permanent,
indiferent de distanţa la care priveşte. Hipermetropia se corectează cu Ientile convergente.
Ochiul miop are punctul remotum mai aproape de 6 m. Pentru a vedea clar, miopul apropie
obiectul privit. În acest mod, razele ce sosesc pe suprafaţa corneei au un traseu divergent şi, în
consecinţă, se vor focaliza la distanţe mai mari de 17 mm de centrul optic, pe retina acestora.
Miopia se corectează cu Ientile divergente.
La hipermetrop, acomodarea pentru vederea de aproape începe încă de la infinit şi se
epuizează înainte de atingerea distanţei de 25 cm, ducând Ia îndepărtarea punctului proxim.
În cazul ochiului miop, acomodarea începe sub distanţa de 6 m şi poate continua până la
distanţe mai mici de 25 cm, ducând la apropierea punctului proxim.
Astigmatismul este un viciu de refracţie datorat existenţei mai multor raze de curbură ale
suprafeţei corneei. Având un meridian cu putere de convergenţă anormală, corneea va
determina formarea unor imagini retiniene neclare pentru punctele aflate în meridianul spaţial
corespunzător. Astigmatismul se corectează cu Ientile cilindrice.

Procesele fotochimice din retină

Retina este sensibilă la radiaţiile electromagnetice cu lungimile de undă cuprinse între

400-750 nm. Recepţia vizuală constă din transformarea energiei electromagnetice a luminii în
influx nervos. Acest act se petrece la nivelul celulelor cu prelungiri în formă de con sau bastonaş.
Ele sunt formate din pliuri ale membranei celulare, suprapuse în mai multe straturi. În structura
lor se află macromolecule fotosensibile de purpur retinian. Există mai multe varietăţi de purpur
retinian: bastonaşele conţin un singur fel de pigment vizual, numit rodopsină; conurile conţin
trei feluri de asemenea pigmenţi, numite iodopsine. Structural, un pigment vizual are două
componente: o grupare neproteică, retinenul şi o grupare proteică, opsina. Retinenul este o
aldehidă a vitaminei A şi este acelaşi pentru toţi pigmenţii. Opsinele sunt diferite. Bastonaşele
conţin un singur fel de opsină numită scotopsină. Conurile conţin trei feluri de opsine numite
fotopsine.
Mecanismul fotoreceptor. Procesul fotorecepţiei este identic la conuri şi bastonaşe.
Pigmentul vizual absoarbe energia radiaţiei luminoase şi se descompune în retinen şi opsină.
Deoarece pigmentul face parte din structura membranei conurilor şi bastonaşelor,
descompunerea sa determină modificări ale conductanţelor ionice, urmate de apariţia unui
potenţial electric, potenţial numit receptor sau generator. Acest potenţial determină un influx
nervos ce se propagă spre centri vizuali. Sensibilitatea receptorilor vizuali este foarte mare.
Bastonaşele sunt mult mai sensibile decât conurile. Pentru a excita o celulă cu bastonaş, este
suficientă energia unei singure cuante de lumină.

Page 295 of 330

 Adaptarea receptorilor vizuali. Sensibilitatea celulelor fotoreceptoare este cu atât mai
mare cu cât ele conţin mai mult pigment. Cantitatea de pigment din conuri şi bastonaşe variază
în funcţie de expunerea lor la lumină sau la întuneric.
Adaptarea Ia lumină. Sub acţiunea luminii, cantitatea purpurului retinian scade.
Deoarece rodopsina absoarbe toate lungimile de undă ale spectrului vizual, va scădea mai ales
sensibilitatea bastonaşelor încât vederea diurnă se realizează cu ajutorul conurilor. Timpul de
adaptare la lumină este de 5 minute.
Adaptarea Ia întuneric. În lipsa energiei luminoase are loc refacerea pigmenţilor vizuali,
ceea ce determină o creştere a sensibilităţii fotocelulelor. Sensibilitatea unui bastonaş la
întuneric este de zeci de mii de ori mai mare decât la lumină. Vederea nocturnă este asigurată
de bastonaşe. Timpul de adaptare la întuneric este de 30 minute. Adaptarea la întuneric are loc
în două faze: o fază rapidă, în primele 5 minute, datorată creşterii de câteva sute de ori a
sensibilităţii conurilor şi o fază lentă, de zeci de minute şi chiar ore, datorată creşterii de câteva
zeci de mii de ori a sensibiliăţii bastonaşelor.
Retinenul provine din vitamina A. În avitaminoze A, se compromite adaptarea la
întuneric deoarece fotocelulele retinei nu reuşesc să se încarce, în timp util, cu pigmentul
necesar. Tulburarea apare mai evident la trecerea de la zi la noapte în lumina crepusculară şi se
numeşte nictalopie.
Vederea alb-negru şi vederea cromatică. Stimularea bastonaşelor produce senzaţia de
lumină albă, iar lipsa stimulării, senzaţia de negru. Corpurile ce reflectă toate radiaţiile
luminoase apar albe, iar cele ce absorb toate radiaţiile, apar negre. Stimularea conurilor
produce senzaţii mai diferenţiate. Unele conuri conţin fotopsină care absoarbe preferenţial
radiaţia roşie şi portocalie (conurile"roşii"). Altele conţin fotopsină ce absoarbe preferenţial
radiaţia verde (conurile "verzi"). O a treia categorie de conuri conţin fotopsina care absoarbe
radiaţia albastră (conurile "albastre"). Excitarea egală a celor trei categorii de conuri provoacă
senzaţia de alb. Excitarea unei singure categorii de conuri provoacă senzaţia culorii absorbite.
Culorile roşu, verde şi albastru sunt culori fundamentale. Prin amestecul lor în diferite proporţii,
se pot obţine toate celelalte culori din spectru, inclusiv culoarea albă. Fiecărei culori din spectru
îi corespunde o altă culoare complementară care, în amestec cu prima, dă culoarea albă.
Transmiterea stimulului vizual. Potenţialul receptor determină apariţia unor modificări
electrice în neuronii bipolari, care la rândul lor, provoacă, la nivelul neuronilor multipolari,
apariţia unor potenţiale de acţiune "tot sau nimic". Datorită modului particular de încrucişare a
fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei, excitaţiile de la jumătăţile drepte ale retinei sunt
conduse spre emisfera dreaptă, iar cele din jumătăţile stângi, spre emisfera stângă. Ultima
staţie de releu pe calea optică este talamusul (corpii geniculaţi laterali). Prelucrarea stimulilor
vizuali începe încă de la nivelul retinei. Dacă la o celulă multipolară soseşe stimuli de la conurile
roşii, aceasta va transmite un influx nervos care va genera, pe scoarţă, senzaţia de roşu. La fel
se petrec Iucrurile şi pentru culorile verde şi albastru. Dacă o celulă multipolară este stimulată
în proporţii diferite de conurile roşii, verzi şi albastre, ea va transmite spre centri informaţia
despre o culoare intermediară din spectru. Celulele multipolare stimulate egal de cele trei tipuri
de conuri vor transmite spre centri senzaţia de alb. Celulele multipolare nestimulate transmit
senzaţia de negru. Pentru a vedea culoarea neagră, este nevoie de activitatea retiniană. Orbii
nu văd negru; ei nu văd nimic.

Page 296 of 330

 Câmpul vizual, vederea binoculară şi stereoscopia (Fig. 256). Spaţiul cuprins cu privirea
se numeşte câmp vizual. Fiecărui ochi îi corespunde un câmp vizual monocular care se
suprapune în mare parte cu câmpul vizual al celuilalt ochi. Partea comună a celor două câmpuri
reprezintă câmpul vizual binocular. Orice obiect aflat în câmpul binocular formează câte o
imagine pe fiecare din retine. Aceste imagini fuzionează pe scoarţa într-o imagine unică.
Procesul de fuziune cortical este posibil numai dacă imaginile retiniene se formează în puncte
corespondente. Retina fiecărui ochi are o jumătate nazală şi una temporală. Datorită modului
particular de încrucişare a fibrelor nervului optic la nivelul chiasmei, hemiretina nazală dreaptă
devine corespondentă cu hemiretina temporală stângă, şi viceversa. Altfel spus, imaginile
proiectate pe hemiretinele stângi ajung în aria vizuală a emisferei stângi, iar imaginile
proiectate pe hemiretinele drepte ajung în aria vizuală a emisferei drepte. Datorită cristalinului
care răstoarnă imaginea, hemiretinele stângi văd hemicâmpul vizual drept iar hemiretinele
drepte văd hemicâmpul vizual stâng. Corespondenţa, punct cu punct, a proiecţiilor retiniene
necesită interveţia permanentă a unor reflexe motorii de orientare conjugată a ochilor spre
obiectul privit. În funcţie de unghiul format de axele vizuale ale celor doi ochi cu obiectul
explorat, este apreciată distanţa ochi - obiect. Pe baza experienţei anterioare, noi vedem
stereoscopic şi cu un singur ochi. Totuşi, precizia vederii în adâncime se obţine numai prin
vedere binoculară. Extirparea ariei vizuale primare determină orbirea. Distrugerea ariilor vizuale
secundare produce afazia vizuală. Bolnavul vede, spre exemplu, să citească, dar nu înţelege
semnificaţia cuvintelor scrise.

6. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR

Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia corpului în

repaus şi mişcare) sunt situaţi în urechea internă. Fiecare din ele au câte un nerv pentru a
conduce excitaţiile: nervul acustic (cohlear) şi respectiv nervul vestibular. Pe traiectul nervului
cohlear se află ganglionul spiral Corti, iar pe traiectul nervului vestibular se află ganglionul
vestibular Scarpa. Cei doi nervi se unesc şi formează perechea VIII de nervi cranieni. Nervul
stato-acustic (vestibulo-cohlear) se îndreaptă spre trunchiul cerebral, pătrunzând în trunchi prin
şanţul bulbo-pontin. Perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea unor anexe
importante: urechea externă şi medie, care nu au nici o relaţie cu aparatul vestibular (Fig. 257).
Urechea externă cuprinde:
pavilionul
conductul auditiv extern.
Urechea medie (Figura 258) sau casa timpanului este o cavitate pneumatică săpată în
stânca temporalului, fiind tapetată de o mucoasă care se continuă anterior, prin intermediul
trompei, cu mucoasa rinofaringelui şi posterior cu mucoasa cavităţilor mastoidiene. Mucoasa
tapetează şi cele 3 oscioare ale auzului. Membrana timpanică, situată la limita dintre casa
timpanului şi conductul auditiv extern, se prinde pe osul timpanal care are formă de inel.
Membrana timpanului este de natură conjunctivă şi este tapetată pe faţa sa externă de
tegument, iar pe cea internă de mucoasa casei timpanului. Grosimea timpanului este de 0,1
mm. La vibraţii prea puternice membrana timpanului se poate sparge. Urechea medie conţine
în interiorul său un lanţ articular de oscioare care traversează de la membrana timpanică spre

Page 297 of 330

fereastra ovală: ciocanul, nicovala şi scăriţa. La nivelul timpanului se descrie muşchiul tensor al
timpanului (inervat de trigemen), iar la nivelul scăriţei, muşchiul scăriţei (inervat de facial).
Muşchii au rol protector, amortizând vibraţiile cu frecvenţă prea mare, care ar putea fi nocive.
Urechea internă (Fig. 259) este formată dintr-un sistem de încăperi numite labirint osos,
săpate în stânca temporalului. În interiorul labirintului osos se află un sistem de camere
membranoase care alcătuiesc labirintul membranos. Între labirintul osos şi cel membranos se
află perilimfa, iar în interiorul celui membranos, endolimfa.
Labirintul osos este format din:
vestibul osos
canale semicirculare osoase. Cele trei canale semicirculare osoase (anterior,
posterior şi lateral) se află în planuri perpendiculare unul pe celălalt. Fiecare
canal semicircular se deschide la o extremitate a sa printr-o dilataţie mai largă,
numită ampulă. La cealaltă extremitate canalul anterior se uneşte cu cel
posterior într-un canal comun înainte de a se deschide în vestibul. Cele 3 canale
semicirculare se vor deschide deci în vestibul prin 5 orificii.
melc osos numit şi cohlee osoasă. Melcul osos (cohleea osoasă)(Fig, 260) este
situat anterior de vestibul şi prezintă o formă conică, cu un ax osos central,
numit columelă, în jurul căruia melcul osos realizează 2 ture şi jumătate.
Pe columelă se prinde lama spirală osoasă, mai lată la bază şi mai îngustă la vârf, care se
întinde de la columelă până la jumătatea lumenului cohleei şi este întregită de membrana
bazilară a labirintului membranos, care se sprijină pe peretele extern al melcului osos. O altă
membrană, numită membrana vestibulară Reissner, este orientată de la lama spirală osoasă
spre peretele extern al melcului osos. Datorită acestor membrane, lumenul melcului osos este
compartimentat în:
rampa vestibulară, situată deasupra membranei vestibulare,
rampa cohleară (timpanică), sub membrana bazilara
canalul cohlear (melcul membranos), între membrana bazilară, membrana
vestibulară şi peretele extern al melcului osos.
Ambele rampe, vestibulară şi cohleară, conţin perilimfă şi comunică între ele la vârful
melcului printr-un orificiu numit helicotremă care apare datorită faptului că lama spirală osoasă
lipseşte la acest nivel.
Labirintul membranos este format dintr-un sistem de camere, situate în interiorul
labirintului osos, ai căror pereţi sunt formaţi din ţesut conjunctiv fibros. Conformaţia labirintului
membranos seamănă, în general, cu a celui osos, numai că vestibulul membranos este format
din 2 cavităţi membranoase: utricula, situată în partea postero-superioară a vestibulului şi
sacula, sub utriculă.
De la utriculă şi saculă pleacă câte un canal endolimfatic ce se unesc şi formează canalul
endolimfatic comun, terminat printr-un fund de sac endolimfatic.
În utriculă se deschid cele 3 canale semicirculare membranoase, situate în interiorul
celor osoase şi, ca şi cele osoase, sunt perpendiculare unul pe celălalt. Prezinta 3 extremităţi
dilatate numite extremităţi ampulare şi numai două nedilatate (neampulare) deoarece una din
extremi-tăţile neampulare este comună canalelor semicirculare anterior şi posterior.
Din partea inferioară a saculei porneşte un canal numit canalul Henssen care face
legătura cu canalul cohlear situat în interiorul melcului osos, pe care nu-l ocupă în întregime, ci
Page 298 of 330
numai parţial, în spaţiul care corespunde celor două membrane, bazilară şi vestibulară Reissner.
Pe secţiune are o formă triunghiulară (Fig. 261).
Receptorii acustici se găsesc la nivelul organului Corti, care se întinde pe aproape toată
lungimea canalului cohlear, cu excepţia unor scurte porţiuni la fiecare extremitate a canalului
cohlear. Organul Corti se află pe membrana bazilară, acoperit de membrana tectoria (Corti),
acelulară. Printr-o extremitate a sa aderă de lama spirală osoasă, iar cu cealaltă pluteşte liberă
în endolimfă (fig. 261).
În centrul organului Corti se găseşte un spaţiu triunghiular numit tunelul Corti. Baza
tunelului Corti reprezentată de membrana bazilară iar laturile lui, de două rânduri de celule de
susţinere mai înalte, numite stâlpii interni şi externi - care se sprijină unul pe celălalt prin polul
apical. Tunelul lui Corti este traversat de fibrele dendritice ale neuronilor din ganglionul spiral
Corti, care este localizat într-un canal spiral în columelă. De o parte şi de alta a stâlpilor se
descriu alte celule de susţinere mai mici, celulele Deiters. Cele interne sunt dispuse pe un singur
rând, cele externe pe 3-4 rânduri. Celulele de susţinere interne sunt continuate spre lama
spirală osoasă de un epiteliu cubic simplu, în timp ce celulele de susţinere externe sunt
continuate spre peretele extern al canalului cohlear de celule înalte.
Deasupra celulelor de susţinere (interne şi externe) se găsesc celulele auditive. În raport
cu tuneIul Corti se deosebesc celule auditive interne, pe un singur rând şi celule auditive
externe. La polul bazal al celulelor auditive sosesc terminaţii dendritice ale neuronilor din
ganglionul spiral Corti. La polul apical al celulelor auditive se găsesc cilii auditivi. Deasupra cililor
auditivi se află membrana tectoria Corti.
Receptorii vestibulari sunt situaţi în labirintul membranos posterior. În utricuIă şi saculă
se găseşte câte o maculă (Fig. 263), respectiv utriculară şi saculară, formate din celule de
susţinere, şi aşezate pe o membrană bazală, peste care sunt dispuse celule senzoriale cu cili.
Celulele senzoriale nu ajung la membrana bazală, ele ocupând porţiunea superficială a
epiteliului. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul
vestibular Scarpa. Cilii sunt înglobaţi, într-o structură gelatinoasă, numită membrana otolitică în
care se află granule de carbonat de calciu şi magneziu, numite otolite.
Crestele ampulare (Fig. 264), localizate în ampulele canalelor semicirculare
membranoase, sunt formate din celule de susţinere şi celule senzoriale. Celulele senzoriale
ocupă poţiunea superficială a epiteliului. La polul apical celulele senzoriale prezintă cili care
pătrund într-o cupulă gelatinoasă, iar la polul bazal, terminaţii dendritice ale neuronilor din
ganglionul vestibular Scarpa.
Utricula şi sacula constituie aparatul otolitic pentru echilibrul static, iar canalele
semicirculare sunt adaptate pentru echilibrul dinamic. Stimularea celulelor senzitive cu cili din
macule şi creste ampulare, este determinată de deplasările endolimfei, consecutiv mişcărilor
capului. Segmentele intermediare şi central ale analizatorului stato-acustic.
Calea acustică. Primul neuron se află în ganglionul spiral Corti. Dendritele primului
neuron ajung la celulele auditive ale organului Corti, iar axonii formează nervul cohlear care se
alătură nervului vestibular, formând perechea VIII (n. vestibulo-cohlear). Acesta pătrunde în
trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin. Ramura cohleară perechii VIII de nervi cranieni se
îndreaptă spre cei doi nuclei cohleari (ventral şi dorsal) din punte. La nivelul acestor doi nuclei
se află cel de al II-lea neuron al căii acustice. Axonii celui de-al II-lea neuron se încrucişează în
punte şi formează corpul trapezoid în vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. După

Page 299 of 330

încrucişare axonii iau un traiect ascendent şi fac sinapsă cu cel de-al III-lea neuron, care se
găseşte în corpii geniculaţi mediali din metatalamus. Axonul celui de-al III-lea neuron se
proiectează în girrul temporal superior, pe faţa sa superioară.
Calea vestibulară. Primul neuron se află în ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele
primului neuron ajung la celulele senzoriale din maculă şi creste ampulare, iar axonii formează
ramura vestibulară a perechii a VIII-a de nervi cranieni (nervul vestibulo-cohlear). Ramura
vestibulară se îndreaptă spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb (superior, inferior, lateral şi
medial). La acest nivel se află cel de al II-lea neuron al căii vestibulare şi de aici pleacă mai multe
fascicule, şi anume:
- fasciculul vestibulo-spinal, spre măduvă;
- fasciculul vestibulo-cerebelos, spre cerebel;
- fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii nervilor III şi IV din mezencefal şi VI din punte;
- fasciculul vestibulo-talamic, spre talamus; de aici, prin fibre talamo-corticale se proiectează
spre scoarţa lobului temporal (circumvoluţia temporală superioară). Unii autori afirmă că
proiecţia corticală a analizatorului vestibular s-ar face în lobul parietal.

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC

Urechea umană percepe frecvenţe sonore cuprinse între 25 şi 20 000 Hz şi amplitudini

între zero şi 130 decibeli.
Mecanismul recepţiei auditive. Recepţia auditivă are loc în organul lui Corti. Celulele
senzoriale de la acest nivel transformă energia mecanică şi sonoră în influx nervos. Sunetul este
transmis până la organul Corti, atât prin oasele cutiei craniene (transmisie osoasă), cât şi prin
intermediul lanţului de oscioare din urechea medie (transmisie aeriană). Transmisia aeriană
este cea fiziologică. Ea începe la nivelul pavilionului urechii, cu rol în captarea şi dirijarea
sunetului spre conductul auditiv extern. La capătul acestuia, unda sonoră pune în vibraţie
timpanul, care, la rândul său, antrenează lanţul celor trei oscioare. Amplitudinea vibraţiilor
timpanului este maximă, când presiunile pe cele două feţe ale sale sunt egale. De aceea, un rol
important în audiţie revine trompei lui Eustachio, prin care se echilibrează presiunea aerului din
urechea medie cu presiunea atmosferică. De la oscioare, vibraţiile sonore se transmit succesiv,
ferestrei ovale, perilimfei şi endolimfei. Variaţiile de presiune ale endolimfei fac să vibreze
membrana bazilară.
În timpul propagării prin canalul cohlear (Fig. 262), fiecare undă sonoră în raport cu
frecvenţa sa atinge amplitudinea maximă la distanţe variabile faţă de fereastra ovală (fig.).
Sunetele înalte produc vibraţii ample ale membranei bazilare din vecinătatea ferestrei ovale, în
timp ce sunetele joase fac să vibreze membrana bazilară de la vârful melcului. Vibraţiile
antrenează celulele auditive ale căror cili vor suferi deformaţii mecanice la contactul cu
membrana tectoria. Înclinarea cililor într-o direcţie depolarizează celulele, iar înclinarea lor în
direcţie opusă, le hiperpolarizează. Aceste variaţii alternative de potenţial receptor produc
potenţiale de acţiune pe fibrele senzitive ale neuronilor Corti. Depolarizările celulelor senzoriale
cresc frecvenţa potenţialelor de acţiune, iar hiperpolarizările, o reduc.
Transmiterea stimulului auditiv. Fiecare neuron senzitiv din ganglionul spiral Corti
transmite impulsuri nervoase de la o anumită zonă a membranei bazilare. Această specializare
tonală se păstrează în continuare şi la celelalte staţii de releu ale căii acustice. Sunetele de o

Page 300 of 330

anumită frecvenţă activează anumiţi neuroni cohleari, anumiţi neuroni coliculari, anumiţi
neuroni talamici. În acest mod, excitaţiile sonore, separate în frecvenţele componente la nivelul
membranei bazilare, se transmit prin "fire izolate" spre neuronii corticali.
Senzaţia şi perceptia auditivă. Proiecţia corticală a căilor auditive are loc în
circumvoluţia temporală superioară. Aceasta este aria acustică primară, ce primeşte informaţii
acustice de la ambele urechi.
Aria acustică are o organizare tonotopă, în sensul că sunetele joase activează neuroni
din porţiunile anterioare, iar sunetele înalte activează neuroni situaţi mai posterior. În jurul ariei
primare se află aria acustică secundară sau de asociaţie care primeşte aferente de la aria
primară. Distrugerea ariilor primare provoacă surditate, iar distrugerea celor secundare nu
aboleşte auzul, însă face imposibilă înţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite (afazie auditivă).

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR

Analizatorul vestibular îndeplineşte rolul de a informa creierul despre poziţia capului în

spaţiu şi despre accelerările lineare sau circulare pe care acesta Ie suferă. Simţul vestibular nu
este propriu-zis un simţ al echilibrului, ci o componentă importantă a mecanismelor ce reglează
echilibrul (alături de analizatorul kinestezic, vizual, tactil şi de cerebel).
Rolul utriculei şi saculei. Receptorii maculari sunt stimulaţi mecanic de către otolite.
Stimularea are loc atât în condiţii statice şi dinamice. Când capul stă nemişcat, otolitele apasă
prin greutatea lor asupra cililor celulelor senzoriale, care trimit impulsuri spre centri,
informându-i asupra poziţiei capului în raport cu direcţia vectorului gravitational. Când capul şi
corpul suferă accelerări liniare (înainte, înapoi sau lateral), forţeIe de inerţie împing otolitele
care sunt mai dense ca endolimfa, în sens opus deplasării, declanşând, prin intermediul
centrilor nervoşi, reacţii motoare corectoare ale poziţiei corpului şi capului, în vederea
menţinerii echilibrului pe toată durata mişcării. Deplasarea liniară înainte provoacă reflexul de
aplecare a corpului şi capului în faţă. Înclinarea capului într-o parte determină creşterea
tonusului muşchilor extensori de partea opusă etc. Receptorii maculari descarcă impulsuri chiar
şi în absenţa deplasărilor capului, fapt ce dovedeşte că ei se adaptează foarte puţin. Înclinând
numai cu 1° faţă de poziţia statică, descărcările de impulsuri din receptorii otolitici cresc. Acesta
este pragul diferenţei de înclinare a capului. Frecvenţa descărcărilor creşte progresiv cu gradul
înclinării. Receptorii otolitici nu participă la echilibrul în condiţiile accelerărilor circulare ale
capului şi corpului.
Rolul canalelor semicirculare. Al II-lea organ receptor al aparatului vestibular este
reprezentat de crestele ampulare şi cupulele gelatinoase. Cilii celulelor senzoriale din canalele
semicirculare sunt excitaţi mecanic de deplasările endolimfei. Recepţionarea mişcărilor
circulare ale capului este posibilă datorită orientării canalelor semicirculare în cele trei planuri
(frontal, orizontal şi sagital) ale spaţiului. Rotaţii ale capului în unul din aceste planuri provoacă
deplasarea endolimfei numai în canalele semicirculare dispuse în planul respectiv; este excitat
organul cupular al unui canal şi inhibat cel al canalului omolog contralateral. Acest model de
stimulare-inhibare stă la baza informării centrilor asupra sensului şi planului mişcării rotatorii
suferite de cap (fig. ). Prin combinarea impulsurilor sosite de la cele trei perechi de canale
semicirculare, centrii nervoşi iau cunoştinţă, în orice moment, de mişcarea circulară derulată.

Page 301 of 330

 Rolul nucleilor vestibulari. Potenţialele de acţiune generate de nivelul receptorilor
vestibulari sunt transmise de primul neuron senzitiv al cili vestibulare până la nuclei vestibulari
bulbari unde se află al 2-lea neuron senzitiv. De aici stimulii vestibulari se răspândesc în mai
multe direcţii: spre arhicerebel, pentru menţinerea automată a echilibrului; spre formaţia
reticulată a trunchiului cerebral şi spre neuronii motori γ din măduva spinării, pentru reglarea
tonusului muscular şi a posturii corpului; spre nucleii motori ai nervilor oculari, asigurând
fixarea ochilor în timpul mişcărilor rotatorii ale capului; spre talamus şi mai departe la scoarţa
cerebrală, asigurând senzaţia vestibulară conştientă. Proiecţia corticală a analizatorului
vestibular este la nivelul peretelui superior al şanţului Sylvius (lobul parietal), în vecinătatea
ariilor acustice din girul temporal superior.

epiderm
Gland
ă
sebace
e
Receptori derm
tactili
Muşchiul
Folicululal
erector
pilos de păr
firului
Ţesut hipoder
adipos m
Glandă
sudoripară
venul arteriolă
ă

Figura 235 Structura pielii

Page 302 of 330

 Pătura
Stratul
cornoa
cornos
să
Stratul
transpar
Pătura ent
mucoa (lucid)
să
Celule cu
melanină

Figura 236 Epidermul

Tulpina Corpul Rădă

firului unghi cina
Patul
ei unghi
deBulbul
păr
Teacă Derm unghi
ei
Teacă
părulu
Teacă Foli ul ei
epitel
Papila
epitelial
i fibroasă cul unghi
ială ei
ă părului pil
inter
externă os
nă
Figura 237 Firul de păr Figura 238 Structura unghiei

Glandă
sebacee
(acinoasă)
Glandă
sudoripar
ă

Figura 239 Glandele tegumentare

Page 303 of 330

 Corpuscul Corpuscul Meissner
Krause
TNL
Plex nervos pilos

Corpuscul Pacini Corpuscul Ruffini

Figura 240 Receptorii din tegument

Plămâni
şi
Ficat şi inim Ficat şi
vezica diafrag
ă vezica
stom
biliară mac biliară
Intestin pancre
subţire as
ova
re
apendic col
e on
rinic
hi
Vezica
urinar
ă

urete
r

Figura 241 Durerea viscerală raportată

Page 304 of 330

 Fibre
Fibre
extrafusale
intrafusale:
muşchi Fibre cu
cu sac
scheletic
nerv lanţ
nuclear
periferic nuclear
Capsulă
conjunctivă
Neuroni
fus
senzitivi
muscular
neuron
senzitiv
receptori
neurotendin Neuroni
oşi motori

tendo
Butoni
n
terminali ai
os neuronilor
motori

Figura 242 Receptorii analizatorului kinestezic

bulb fibre nervoase

olfactiv olfactive

lama ciuruită a
osului etmoid

celule receptoare
olfactive
celule de
susţinere

cavitate nazală celule

olfactive

Figura 243 Receptorii analizatorului olfactiv

Page 305 of 330

 papile
circumvalate
papile
epiglo tonsile filiforme
linguale papile
ta amigd fungifor
ale me
rădăcina palatin
limbii e

papile
corpul circumvalate mugurii
limbii gustativi
papile
fungiforme
epiteliu
depresiunea pavimentos
medială a
celule de
vârful limbii
papile susţinere
celule
limbii filiforme
por
gustative
micro
gustativ
vili
ţesut
conjunctiv

Figura 244 Receptorii gustativi

gustul dulce gustul acru gustul sărat gustul amar

Figura 245 Localizarea perceperii gusturilor fundamentale

Page 306 of 330

 nervul
trigemen
ganglionul ganglion
trigemen geniculat
nerv nerv
lingual facial
uvul
limb a
a

nerv
glosofaringian
nervul
corzii
timpanului
nervul
vag
nervul
laringian

Figura 246 Calea de conducere a sensibilităţii gustative

m. ridicător al muşchiul
pleoapei superioare orbicular al
m. drept ochiului
superior
coroid
camera a
anterioară sprânce
ligamentul suspensor ne
cornee
al cristalinului
conjunctiva
a
camera pleoapelor
posterioară
cristal pleoapa
in iris superioară
conjunctiv
corpul a bulbară
ciliar gene
sacul
conjunctivei
muşchiul
orbicular al
fornixul
ochiului
conjunctivei

Figura 247 Globul ocular şi organele anexe

Page 307 of 330

 sprâncene

sclerotic pupil
a
deschiderea a
iris
palpebrală
comisura pleoapa
medială superioară
conjunctiva caruncul
pleoapa
bulbară lacrimal
comisura
inferioară medială
gen
e

Figura 248 Ochiul – vedere anterioară

m. drept
superior
sclerotic conjuncti
acoroida va
corp
retina camera
ciliar cavitatea
camera
posterioară anterioar
foveea cornee
anterioară ă
artera
centralis pupil
acristalin
vena
centrală a
centrală iris
camera
ligament
posterioară
suspensor
ora serrata
nerv cavitate
optic
m. drept posterioară
inferior

Figura 249 Globul ocular

cristalinul
învelit în conjuncti
fibrele va iris
capsulă cornee
ligamentului
suspensor a scleroti
ca

fibre
muşchiul
radiar
fibre ciliar al
e
circular corpului
e ciliar

Figura 250 Legătura dintre cristalin şi muşchiul circular

Page 308 of 330

 fibrele muşchiului
ciliar relaxate
ligamentul
suspensor alungite

irisul aplatizat pentru

vederea la distanţă

fibele muşchiului
ciliar contractate
ligamentul
suspensor
relaxat
cristalinul bombat
pentru vedrea de
aproape

Figura 251 Procesul de acomodare şi modificările cristalinului

Figura 252 Straturile retinei

Page 309 of 330

 axon
lumină simpatic de la
difuză ganglionul
cervical
superior
fibrele
musculare
fibre musculare
dilatatorii
constrictoare
(radiare)
lumină (circulare)
pupil
normală
a

axon
postganglio gangli
nar on
de la
lumină parasimpati ciliar
nervul
puternică c oculomot
or

Figura 253 Mioza şi midriaza

termi
naţii
sinapt
ice
nuc
lei

mitoco
ndrii
dendrite
modificat dendri
e sub celulă cu te
formă de con modifi
con cate
celulă cu sub
bastonaş formă
de
baston
aş

Figura 254 Celulele cu con şi bastonaş

Page 310 of 330

 cristali
n
corne
e
foveea
centralis pupil
ă

nerv camera cavitaea

optic camera
anterioară anterioară
posterioar (umoarea
conjunctiv
disc ă apoasă)
acavitatea
optic
posterioară
(umoarea
sticloasă)

Figura 255 Formarea imaginii pe retină

câmp
câmp
monocular
câmpul
binocular
maculei

glob
ocular cristal
reti
in
na
nerv
ul
optic
chiasma
optică
tractul coliculi
optic cvadrige
radiaţia
meni
corpi
optică
superiori
geniculaţ
i laterali

cortexul
vizual din
lobul
occipital

Figura 256 Calea de conducere a sensibilităţii vizuale

Page 311 of 330

 ureche urechea ureche
a medie a
extern intern
ă ă
ducte
heli semicirculare
nervul
x facial
nervul
pavilionu vestibular
nervul
l urechii cohlear
cohlee
aosul
temporal
conductul fereastra
auditiv extern rotundă
camera
timpanică
trompa
oasele lui
urechii Eustachi
medii o
lobul timpan
urechii

Figura 257 Structura urechii

os
temporal
camera nicoval
timpanică a
fereast
ra
cioca
ovală
n

timpa
n
scăriţ
a
duct
auditiv
extern
trompa
lui
Eustachi
o
fereastra
rotundă

Figura 258 Urechea medie

Page 312 of 330

 Canale
semicirculare Labirint osos
membranoase

saculă
utriculă Nerv cohlear

cohle
e
Ampulele canalelor Canal
semicirculare cohlear

Vestibul
cohlear Vârful
cohleei

Figura 259 Urechea internă

Rampă vestibulară
Membrană
vestibulară
Canal cohlear

Rampă
timpanică

Nerv acustico-vestibular
Nerv vestibular
Nerv acustic

Figura 260 Secţiune prin cohlee

Page 313 of 330

 membra
rampa na
vestibulară membran vestibula
a tectoria ră canal
nerv cohlear cohlear
organul
Corti
membr
rampa ana
timpanică bazilar
ă
membran
a tectoria celule
celulă senzorială
senzoriale
internă
externe

nerv
cohlear
membrana
fibre
bazilară
nervoase

Figura 261 Receptorii auditivi

cioc nicov
an ală scări fereastra
timp ţă ovală
an rampa
vestiburampa membrana
membr
lară timpan tectoria
ana canal helicotr
ică vestibul cohlear emă
fereastra ară
rotundă
trompa
lui
Eustac
membrana
hio
bazilară

Figura 262 Transmiterea sunetelor de-a lungul membranei bazilare

Page 314 of 330

 macula din nerv
utriculă vestibula
r
coh
lee
mac memb
macula din
ula rană
saculă
oto gelatin
c memb
liţi oasă
celule
i ranăge
senzol latino înclinar
rialei asă ea
sensul
stereoc
fibrele celule forţei
ililor
nervului de gravitaţi
vestibular susţin onale
ere

Figura 263 Aparatul otolitic

nerv
creste vestibula
ampulare r

co
hle
e

cup
ula

cilii creasta
celulelor ampul
senzorial ară
celule
e
senzor
iale
celule
de fibrele
susţin nervului
ere vestibula
r

Figura 264 Crestele ampulare

Page 315 of 330

 CURS 15. SISTEMUL ENDOCRIN

Glandele din corpul uman pot fi clasificate în două categorii mari, în funcţie de structură şi funcţie:

1) Glande exocrine: ex. glandele salivare, sudoripare, mucoase. Acestea prezintă ducte
prin care este transportat produsul de secreţie. Fiecare tip de glandă exocrină
funcţionează ca şi componentă a diferiteleor sisteme din corp.
2) Glandele endocrine formează un sistem propriu, sistemul endocrin. Aceste glande nu
prezintă ducte, produsul de secreţie (hormonii) fiind eliberat direct în circuitul sanguin
sau în lichidul interstiţial. Sângele transportă aceşti hormoni spre anumite celule,
numite celule ţintă, unde îndeplinesc funcţii specifice.

Sistemul endocrin funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi

menţinerea homeostaziei. Sistemul nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor
electrice transmise de către neuroni. Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. În schimb,
glandele sistemului endocrin secretă substanţe chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului
sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă. Acţiune lor este lentă, dar efectele sunt de
durată. Răspunsurile neurologice sunt de ordinul milisecundelor, în schimb cele hormonale necesită
secunde până la zile. Unii hormoni au un efect ce durează câteva minute, alţii au efecte de ordinul
săptămânilor sau chiar lunilor. Sistemul nervos şi endocrin funcţionează completându-se şi reglându-se
unul pe altul şi tot organismul. Trei glande sunt localizate la nivelul cutiei craniene, unde anumite
structuri ale encefalului stimulează sau inhibă producerea de hormoni. Pe de altă parte, anumiţi
hormoni pot stimula sau inhiba activitatea sistemului nervos.

Glandele sistemului endocrin

Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite în mai
multe regiuni ale corpului (Fig. 265).

Hipotalamusul, hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului, în cutia craniană. Tiroida şi paratiroidele
sunt dispuse la nivelul gâtului. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. Gonadele femele
sunt localizate în cavitatea pelviană, în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal, în scrot.
Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande mixte, deoarece prezintă şi porţiune exocrină. În plus
faţă de glandele enumerate mai sus, organe cu producţie endocrină sunt considerate şi timusul,
stomacul, rinichii, celulele mucoase ale duodenului şi placenta.

Hormonii şi modul lor de acţiune

Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. Hormonii sunt
derivaţi de la aminoacizi sau de la colesterol. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera
metabolismul celulelor ţintă. Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de
prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa membranei.

Page 316 of 330

 Controlul secreţiei hormonale

Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă echilibrate.
Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi prin intermediul
sistemului nervos vegetativ.

Feed-back-ul negativ este un mecanism homeostatic care menţine echilibrul între producerea de
hormoni şi cerinţele celulelor ţintă. O glandă endocrină va continua să secrete hormoni care acţionează
asupra unor celule ţintă până când sunt transmise semnale de la aceste celule că este produs suficient
hormon. Aceste semnale inhibă glanda de a mai secreta hormon. Glanda va elibera din nou hormonul,
când nivelul semnalelor eliberate de celulele ţintă va fi din nou scăzut în sânge.

Impulsuri nervoase plecate din sistemul nervos vegetativ determină secreţia de hormoni de către
anumite glande, cum ar fi medulosuprarenala. Un tip special de impulsuri nervoase leagă hipotalamusul
şi hipofiza. În acest caz, secreţii chimice ale neuronilor secretori ai hipotalamusului, numite factori
eliberatori, influenţează producerea de hormoni specifici de către diverse celule ţintă ale adenohipofizei.
Stimularea hipofizei prin aceşti factori determină secreţia de hormoni specifici. Hipotalamusul continuă
să elimine aceşti factori eliberatori, până când este detectat un nivel normal al hormonului controlat.

Hipofiza (glanda pituitară)

Hipofiza este localizată la baza creierului, în regiunea diencefalului, fiind ataşată de hipotalamus prin
tija pituitară. Hipofiza este o glandă piriformă de aproximativ 1,3 cm în diametru. Este acoperită de dura
mater şi este situată în şeaua turcească a osului sfenoid. Este foarte bine vascularizată.

Structural şi funcţional, hipofiza este divizată în:

- Lobul anterior (adenohipofiza)

- Lobul posterior (neurohipofiza).

La făt există un lob intermediar, care la adult este unit cu adenohipofiza. Adenohipofiza produce un
număr mare de hormoni care stimulează o serie d eprocese fiziologice şi biochimice ale organelor ţintă.
Fiecare hormon este secretat de celule diferite, cu excepţia celulelor gonadotrofe, care secretă atât FSH,
cât şi LH.

Adenohipofiza este conesctată cu hipotalamusul prin sistemul port hipofizar. Acesta provine prin
capilarizarea arterei hipofizare superioare, provenite din trunchiurilor carotidiene interne. Capilarele
provenite din vena port se unesc în vena jugulară. Astfel, sângele arterial care ajunge la hipofiză, trece
întâi prin hipotalamus, unde se încarcă cu factori eliberatori.

Hormonii produşi de adenohipofiză

Page 317 of 330

 Hormoni tropi: care controlează secreţia altor glande endocrine (TSH, ACTH, FSH,
LH)
Hormoni nontropi (STH, prolactina – PRL)
1. Hormonul de creştere (STH, somatotrop) este un hormon de natură proteică. Eliberarea
lui în circulaţia sistemică este episodică şi pulsatilă. Cele mai importante creşteri ale
concentraţiei sanguine a somatotropului au loc în timpul somnului cu unde lente.
Secreţia STH-ului se realizează toaotă viaţa, având funcţii multiple.

Efectele biologice:

 Creşterea scheletului, ţesutului conjunctiv, muşchilor, viscerelor, caz în care STH-ul

acţionează sinergic împreună cu alţi hormoni (tiroidieni, adenocorticotrop, gonadali,
etc.). Stimularea creşterii scheletului se realizează prin accelerarea condrogenezei şi
calcifierii. Importanţa STH-ului în procesele de creştere este demonstrată de
tulburările care apar înn hipo şi hipersecreţie. În hiposecreţie apare nanismul
hipofizar. Acesta apare în perioada de creştere a organismului sau poate fi de
natură congenitală şi se datorează deficienţei sau absenţei celulelor somatotrofe. Se
caracterizează prin întârzâierea creşterii, a maturizării sexuale, inteligenţa normală
şi comportament pueril. Hipersecreţia în perioada de creştere exagerează creşterea
scheletului şi apariţia gigantismlui. Dacă hipersecreţia survine la maturitate, după
osificarea cartilajelor de creştere, are loc creşterea ţesuturilor moi (piele, limbă,
viscere), relauarea creşterii oaselor scurte (mandibulă, falange), boală numită
acromegalie (Fig. 272).
 Acţionează asupra metabolismului:
 Proteic: stimulează transportul aminoacizilor, intensificând proteinosinteza,
mai ales cea musculară. Inhibă catabolismul proteic şi utilizarea
aminoacizilor ca sursă energetică.
 Lipidic:
 stimulează hidroliza trigliceridelor din adipocite
 creşte concentraţia plasmatică de acizi graşi şi glicerină
 stimulează utilizarea ca substrat energetic a acizilor graşi, cruţându-
se utilizarea aminoacizilor şi a glucozei.
 Glucidic:
o Hiperglicemie
o Stimulează glicogenoliza
o Inhibă absorbţia glucozei de către ţesuturile insulinodependente
(acţiune antiinsulinică)

 Electrolitic:

Page 318 of 330

 o Realizează un bilanţ pozitiv asupra principalilor ioni: Ca2+, Mg2+, Na+,
K+, Cl- (creşterea concentraţiei plasmatice)
o Stimulează absorbţia plasmatică la nivelul tubului digestiv şi a
nefronilor.

Reglarea secreţiei STH-ului

- Feed-back scurt: hipotalamusul produce 2 factori: somatostatina şi somatoliberina.

- Hipoglicemia, hiperaminoacidemia, stressul stimulează secreţia de STH.
- Corticoizii şi concentraţia plasmatică crescută a acizilor graşi inhibă secreţia de STH.

2. Hormonul corticotrop (ACTH)

Este un hormon de natură proteică. Efectele biologice principale ale sale sunt: stimularea sintezei de
glucocorticoizi de către corticosuprarenală.

Reglarea secreţiei:

- CRH (hormon eliberator de corticotropină)

- Prin feed-back, în funcţie de nivelul hormonilor glucocorticoizi
- Expunerea corpului la factori stresanţi, cum ar fi: expunerea organismului la eter, frig,
căldură, şoc electric, traume fizice, emoţii cresc secreţia de ACTH.

3. Tireotropina (TSH) glicoproteină care controlează sinteza de hormoni tiroidieni. Sinteza

TSH-ului este reglată de TRH (hormonul reglator de tireotropină). Frigul, stresul
emoţional stimulează sinteza de TSH.

4. Hormonul foliculostimulant (FSH). La bărbaţi, FSH stimulează testiculele să producă

spermatozoizi. La femei, FSH-ul stimulează dezvoltarea foliculului ovarian şi ovulţia. De
asemenea, stimulează secreţia de estrogeni.

5. Hormonul luteotrop (LH). LH-ul acţionează împreună cu FSH-ul, împreună formând

gonadotropinele. La femei, LH-ul stmulează ovulaţia şi formarea corpului galben; de
asemenea, stimulează producerea de progesteron. La bărbat, LH-ul este numit hormon
stimulator al celulelor interstiţiale (ICSH) şi stimulează celulele interstiţiale Leydig să
producă testosteron. Reglarea se realizează, după cât se pare, prin feed-back negativ,
prin GnRH-ul produs de hipotalamus.

Page 319 of 330

 6. Prolactina. Prolactina este secretată atât la femeie, cât şi la bărbat, dar funcţionează
după parturiţie. Prolactina susţine secreţia lactată a glandelor mamare. Hipotalamusul
are rol important în eliberarea hormonului prin producerea de hormon inhibitor de
prolactină, numit dopamină.
7. Hormonul melanocitostimulator (MSH). Acţiunea exactă a MSH-ului la om nu este
foarte bine elucidată, dar se ştie că determină pigmentarea pielii prin stimularea
dispersiei granulelor de melanină din melanocite. Secreţia de MSH este stimulată de
CRH şi inhibată de dopamină.

Lobul posterior (neurohipofiza) este conectat prin fibre nervoase cu hipotalamusul. Acest lob
depozitează 2 hormoni produşi de nucleii anteriori ai hipotalamusului (ocitocina şi ADH).

1. Ocitocina (oxitocina) influenţează funcţionarea sistemului reproducător femel. Este

eliberată spre sfârşitul sarcinii şi determină contracţii ale uterului, declanşând astfel
naşterea. De asemenea, stimulează contracţia celulelor mioepiteliale din canalele
galactofore ale glandelor mamare, determinând ejecţia laptelui. Oxitocina administrată
după naştere are rolul de a reduce volumul uterului şi a opri sângerarea.
2. Hormonul antidiuretic (ADH). ADH-ul este, ca şi ocitocina, un hormon polipeptidic
produs de hipotalamusul anterior. Funcţia principală a hormonului este reducerea
cantităţii de apă eliminată prin rinchi, realizată prin stimularea reabsorbţiei, la nivelul
tubului contort proximal. Hormonul se mai numeşte şi vasopresină deoarece determină
vasoconstricţie, în concentraţii ridicate. În cazul lezării hipotalamuslui sau a
neurohipofizei, apare diabetul insipid caracterizat prin poliurie şi polidipsie.

Glanda tiroidă

Glanda tiroidă este localizată la nivelul gâtului (Fig. 266), dedesubtul laringelui. Prezintă 2 lobi de
circa 5 cm fiecare, situaţi de o parte şi de alta a traheei şi conectaţi anterior printr-un istm. Tiroida este
cea mai mare glandă endocrină, cântărind cam 25 g. Este foarte bine vascularizată (80-120 ml/min).

Din punct de bedere structural (Fig. 267), glanda este formată dintr-o matrice conjunctivală în
care există foliculi tiroidieni, vase de sânge, nervi şi celule parafoliculare. Foliculii ovarieni sunt structuri
sferice, delimitate de un epiteliu coboidal. În interiorul folicului există un coloid. Celulele cuboidale
secretă hormonii tiroidieni principali (triiodotironia şi tiroxina – tirozină iodată) care sunt apoi depozitaţi
în coloid. Celulele parafoliculre produc calcitonina.

1. Tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3) sunt principalii hormoni tiroidieni, a căror

secreţie este controlată de către TSH.
Rolul hormonilor tiroidieni:
Creşterea şi dezvoltarea organelor şi creirului la copil (inflenţează
diferenţeierea neuronilor, formarea tecii de mielină şi a sinapselor)

Page 320 of 330

 Stimulează sistemul cardiorespirator (tahicardie) şi schimburile nutritive din
organism
Pe sistemul nervos determină iritabilitate, nelinişte
Contolează dezvoltarea gonadelor şi menţine activitatea lor normală;
determină dezvoltarea gonadelor în perioada intrauterină
Menţin, împreună cu prolactina, secreţia lactată
Menţin greutatea corpului în limite fiziologice
Influenţează metabolismul:
 Energetic: stimulează consumul de O2, stimulează oxidările celulare,
având efect calorigen
 Bazal: creşterea metabolismului bazal în aproape toate ţesuturile
active (mai puţin creier, uter, testicule)
 Glucidic: hiperglicemie (creşterea absorbţiei intestinale de glucoză,
creşterea catabolismului tisular de glucoză, glicogenoliză hepatică
 Protidic: creşterea catabolismului proteinelor musculare şi plasmatice
 Lipidic: efect lipolitic (eliberează acizii graşi în sânge, scade nivelul de
coşlesterol)

Tulburări:

Hiposecreţie:
În copilărie: cretinism guşogen şi nanism tioridian
La maturitate: mixedem, căderea prului, anemie, senzaţia permanentă de frig,
reacţii motorii şi psihice întârziate, creşterea în greutate, uneori enoftalmie
Hipersecreţie: boala Basedow – Graves (fig. 273)
2. Calcitonina este un hormon polipetidic produs de celulele parafoliculare. Reglează
nivelul calciului sanguin, având efect hipocalcemiant.
Paratiroidele

Sunt 2 glande pereche, situate pe faţa posterioară a tiroidei. Structural, glandele sunt formate
din 2 tipuri de celule epiteliale. Celulele secretoare de hormon sunt cele principale, diseminate printre
celulele oxifile, cu rol de susţinere. Hormonul produs de aceste glande este parathormonul. Acesta are
acţiune antagonică calcitoninei, având efect hipercalcemiant.

Pancreasul endocrin (Fig. 268)

Pancreasul este o glandă mixtă, structura lui fiind discutată la sistemul digestiv (vezi cursul).
Partea endocrină este reprezentată de insulele Langerhans, formate din mai multe tipuri de celule.
Celulele α produc glucagon, iar celulele β produc insulina. Glucagonul are efect hipergliceminat
(glicogenoliză, gliconeogeneză, lipoliză). Insulina este pincipalul hormon hipoglicemiant
(glicogenogeneză, stimularea oxidărilor celulare, lipogeneză din glucide). Reglarea secreţiei acestor

Page 321 of 330

hormoni se realizează pe cale umorală, în funcţie de nivelul glicemiei. În cazul unei secreţii defectuoase
de insulină apare diabetul zaharat.

Glandele suprarenale (Fig. 270)

Sunt două glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare este formată dintr-o
porţiune corticală şi una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic şi
funcţional. Corticala este dispusă la periferie şi înconjoară complet zona medulară. Epiteliul
secretor al corticalei este dispus în trei zone: zona glomerulară la periferie, zona fasciculată, la
mijloc şi zona reticulată, la interior, în contrast cu medulara. Medulosuprarenala este formată
din celule mari, de formă ovală, ce prezintă granule de neurosecreţie.

Corticosuprarenala (CSR)

Hormonii secretaţi de corticosuprarenală sunt de natură lipidică. Ei au o structură

sterolică (provin din colesterol). Rolul hormonilor steroizi este vital. Îndepartarea glandelor
suprarenale duce la moartea animalelor în câteva zile. Aceste animale pot fi menţinute mult
timp în viaţă dacă sunt tratate prin injecţii cu extract de glanda CSR. În funcţie de acţiunea
principală exercitată de aceşti hormoni, ei sunt împărţiţi în trei grupe:
Mineralocorticoizii, cu reprezentantul principal aldosteronul. Sunt secretaţi de zona
glomerulară. Joacă rol în metabolismul sărurilor minerale determinând reabsorbţia Na+ în
schimbul K+ sau H+ pe care-l excretă la nivelul tubilor uriniferi contorţi distali. Se produce
potasiurie şi acidurie. Aldosteronul, prin acţiunea sa de reţinere a Na+ în organism, are rol în
menţinerea presiunii osmotice a mediului intern al organismului şi a volumului sanguin, precum
şi în echilibrul acido-bazic.
Hipersecreţia de aldosteron (boala lui Conn) duce la retenţie masivă de sare şi apă şi
determină edeme şi hipertensiune. Hiposecreţia se întâlneşte în cazul insuficienţei globale a
CSR (boala Addisson). La aceşti bolnavi are loc o pierdere de sare şi apă, urmată de
hipotensiune şi adinamie (scăderea capacităţii de efort).
Glucocorticoizii reprezentaţi în special de cortizon şi hidrocortizon (cortizol) sunt
secretaţi în zona fasciculată. Circulă în sânge legaţi de proteinele plasmatice. Acţiunea acestora
se manifestă în metabolismul intermediar al glucidelor, lipidelor şi protidelor. Ei stimulează
procesul de sinteză a glucidelor din aminoacizi sau lipide, la nivelul ficatului (gluconeogeneza).
Glucocorticoizii au şi un rol antiinflamator. Activează catabolismul proteic şi lipidic, cresc
eliminările de azot. Aite efecte ale glucocorticoizilor sunt: creşterea numărului leucocitelor şi
hematiilor dar cu scăderea eozinofilelor (eozinopenie). Creşte secreţia de pepsină şi HCl, inhibă
mucusul gastric şi intestinal. Inhibă absorbţia lipidelor, creşte filtrarea glomerulară, cresc
diureza prin scăderea permeabilităţii la apă a tuburilor colectori. Asupra sistemului nervos,
glucocorticoizii în exces pot provoca tulburări psihice, incapactitate de concentrare, modificări
ale simţurilor (creşte acuitatea gustativă şi olfactivă) şi modificări electroencefalografice.
Hipersecreţia de glucocorticoizi determină sindromul lui Cushing în care predomină
semnele dereglărilor metabolismelor intermediare. Bolnavii prezintă obezitate, diabet şi
hipertensiune. Hiposecreţia se întâlneşte în boala Addison.

Page 322 of 330

 Hormonii adrenogenitali (sexoizi) sunt două grupe de hormoni, unii androgeni
(asemănători celor secretaţi de testicul) şi alţii estrogeni (asemănători celor secretaţi de ovare).
Sunt secretaţi mai ales în zona reticulară. Acţiunea acestor hormoni completează pe cea a
hormonilor sexuali respectivi. Rolul lor se manifestă în special asupra apariţiei şi dezvoltării
caracterelor sexuale secundare.
Hiposecreţia acestor hormoni este compensată de secreţia gonadelor. Hipersecreţia
duce la pubertate precoce când se secretă în exces hormonii caracteristici sexului. Când sunt
secretaţi în exces hormonii sexului opus, apar semne de masculinizare a femeilor (barbă,
mustăţi) sau de feminizare a bărbaţilor (creşterea glandelor mamare etc.).

Medulosuprarenala

Reprezintă porţiunea medulară a glandelor suprarenale ce se dezvoltă din ectodermul

crestelor ganglionare. Anatomic şi funcţional, medulara glandei suprarenale este un ganglion
simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri.
Hormonii secretaţi de medulară se numesc catecolamine. Ei sunt: adrenalina în
proportie de 80% şi noradrenalina, de 20%. Acţiunea acestor hormoni este identică cu efectele
excitaţiei sistemului nervos simpatic. De fapt, la terminaţiile simpatice din ţesuturi se eliberează
aceleaşi catecolamine în proporţie inversă. Noradrenalina şi în măsură mai redusă adrenalina,
sunt mediatori chimici ai S.N. simpatic. Principalele acţiuni ale acestor hormoni şi mediatori
chimici sunt:
Asupra aparatului cardiovascuIar produc tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune.
Creşte excitabiltatea inimii. Adrenalina dilată însă vasele musculare şi le contractă pe cele din
piele, mucoase şi viscere. Noradrenalina are predominant acţiuni vasoconstrictoare.
Asupra aparatului respirator determină relaxarea musculaturii netede şi dilataţia
bronhiilor.
Asupra tubului digestiv determină reIaxarea musculaturii netede a pereţilor şi contracţia
sfinctereIor. Inhibă majoritatea secreţiilor. Contractă splina şi ficatul.
Asupra metabolismului glucidic şi lipidic produc glicogenoliză şi hiperglicemie,
mobilizarea grăsimilor din rezerve şi metabolismul acizilor graşi. Adrenalina are efecte
predominant metabolice şi energetice.
Alte acţiuni - dilată pupila, contractă fibrele netede ale muşchilor erector ai firului de păr.
Produc alertă corticală, anxietate şi frică. Stimulează sistemul reticulat activator ascendent.
Hipofuncţia medularei este compensată de activitatea S.N. simpatic. Hiperfuncţia se
întâlneşte în tumori ale medularei şi este caracterizată prin crize de hipertensiune arterială.
Atât secreţia corticalei cât şi a medularei suprarenale sunt stimulate în condiţii de stress (stări
de încordare neuropsihică, de emoţii, traumatisme, frig sau de căldură excesivă etc.). Aceşti
hormoni au rol important în reacţia de adaptare a organismului în faţa diferitelor agresiuni
externe şi interne.

EPIFIZA (269)

Şcoala românească de endocrinologie (Parhon, Milcu şi colaboratorii) a adus dovezi în

sprijinul rolului de glandă endocrină al acestui organ al epitalamusului. Denumită glandă pineală,

Page 323 of 330

datorită formei sale de con de pin, epifiza este situată în şanţul ce separă cei doi coliculi
cvadrigemeni anteriori. Anatomic şi funcţional are conexiuni strânse cu epitalamusul cu care
formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar. Structurile secretorii sunt reprezentate
de cordoane celulare nevroglice (pinealocite), cu proprietate secretoare şi elemente nervoase
(celule şi prelungiri), înconjurate de o bogată reţea vasculară, şi conţine numeroase fibre
simpatice. Hormonii secretaţi de epifiză sunt incomplet elucidaţi.
Până acum a fost identificată melatonina, derivat al serotoninei. Acest hormon are o
acţiune frenatoare asupra funcţiei gonadelor.
Un al doilea principiu activ de natură polipeptidică (vasotocina) a fost izolat din epifiză
de către grupuri de cercetători români (Milcu, Neacşu, Pavel). Substanţa are o puternică acţiune
antigonadotropă, în special anti LH. Extractele de epifiză au efecte metabolice, atât în
metabolismul lipidic, protidic şi glucidic, cât şi în cel mineral. Epifiza are strânse legături cu
retina. Stimulii luminoşi produc, prin intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreţiei de
melatonină. În întuneric melatonina creşte, frânând funcţia gonadelor. Epifiza este mai
dezvoltată în copilărie şi adolescenţă, după care involuează.

TIMUSUL

Are un rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, până la pubertate. Este o
glandă cu structură mixtă, de epiteliu secretor şi organ limfatic. Are localizare retrosternală (Fig,
271). La pubertate involuează, fără a dispare complet.
Se dezvoltă din endoderm. Îndeplineşte în organism funcţii importante:
- rol de organ limfatic central
- rol de glandă endocrină.
Deşi nu au fost individualizaţi hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale
extractelor de timus:
- acţiune de stimulare a dezvoltării gonadelor;
- acţiune de stimulare a mineralizării osoase;
- efecte de frânare a mitozelor.
Funcţiile timusului sunt puternic blocate de hormoni isteroizi, care determină involuţia
acestui organ. Unitatea histologică a timusului este lobulul timic format dintr-o reţea de celule
reticulare între care se află timocite. Timocitele sunt celule hematoformatoare primordiale
(stem), imigrate din măduva hematogenă şi transformate sub influenţa factorilor locali în celule
limfoformatoare de tip "T". Timocitele însămânţează şi alte organe limfoide (ganglionii limfatici,
splina, amigdalele etc.).

Page 324 of 330

hipotalamusul
epifiza
hipofiza

tiroida paratiroidele

timusul

suprarenalele

pancreasul

ovarul

testiculul

Figura 265 Principalele glande cu secreţie endocrină

Page 325 of 330

Cartilajul tiroid
al laringelui

Cartilajul cricoid
al laringelui

tiroida

traheea

Figura 266 Tiroida - localizare

Folicul
tiroidian

Celule
secretoare
coloid

Figura 267 Structura tiroidei

Page 326 of 330

 Insulă
Langerhans
Celule α
(glucagon)
Celule β
colesci (insulina)
st splin
a

Canalu
l
coledo
c
duode
n Coada
Papila
duodenal pancreasul
ă Canalul ui
pancreatic
Capul principal
pancreasului

Figura 268 Pancreasul endocrin

epifi
za
zi
inhibi
ţie
Neuro
ni
simpati
noapt Tract ci
e stimula
retinohipotala Ganglion
re
mic Nucleul cervical
suprachiasm
superior
atic (“ceasul
biologic”

Figura 269 Epifiza

Page 327 of 330

 Glandă suprarenală

rinichi

Regiune corticală

Regiune medulară

Capsulă
fibroasă
Zona
glomerulară

Zona cortex
fasciculară

Zona
reticulară

medulă

Figura 270 Glanda suprarenală

Page 328 of 330

 Cart
ilaj
tiroi
tiroi
da trah
d
eea
tim
us
Plă
mân
stân
g

peric ini
ard mă

Figura 271 Localizarea timusului

Nanism hipofizar Giganti Acromegalie

sm

Figura 272 Manifestările hipo şi hipersecreţiei de STH

Hipersecreţie tiroidiană

Figura 273 Boala Basedow - Graves

Page 329 of 330

 BIBLIOGRAFIE

Cârmaciu, R., Niculescu, C. TH., Torsan, L., Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1983

Ellis, H., Clinical Anatomy, Eleventh edition, Blackwell Publishing, 2006

Guyton, C.A., Hall, J.E., Textbook of medical Physiology, Eleventh Edition, Elsevier Saunders, 2006

Hefco, V., Hriţcu, L., Elemente de fiziologia animalelor şi a omului – funcţii de relaţii - , Editura Pim, Iaşi,
2007

Hriţcu, L., Fiziologia animalelor şi a omului (Sistemul endocrin, reproducerea şi funcţiile de nutriţie),
Editura Tehnopress, Iaşi, 2008

Neagu, A., Curs de anatomie umană – Facultatea Biologie

Soru Eugenia, Biochimie medicală, vol. I, II, Editura Medicală, Bucureşti, 1982

Van De Graaff, Human anatomy, The McGraw−Hill Companies, 2001

Voiculescu, I. C., Petricu, I. C., Anatomia şi fiziologia omului, Editura Medicală, Bucureşti, 1967

Planşele - Van De Graaff, Human anatomy, The McGraw−Hill Companies, 2001

Page 330 of 330