AMELIORAREA AFECȚIUNII UMĂRULUI FOLOSIND

HIDROKINETOTERAPIA

Definiția și domeniul hidroterapiei au variat atât în epoca empirismului cât și în perioada

studiilor stiințifice. S-a luat de la început în considerare numai factorul apa și s-a definit
hidroterapia ca fiind acea parte a fizioterapiei care întrebuinteaza apa la diferite temperaturi și
stari de agregare, în aplicații interne și externe.
Studiul aplicației interne a apei privind toate procesele vitale a trecut mai tarziu în
domeniul terapiei balneare, iar hidroterapia s-a mărginit mai mult în aplicata externa.
Hidroterapia în aplicatia externa acționeaza nu numai prin temperatura apei si manipulatiile
mecanice cu care se asociaza aproape intotdeauna.
Folosirea apei în tratarea maladiilor sau a infirmităţilor datează din vremuri
străvechi.Chinezii, prin doctrina atitudinilor şi mişcărilor (Confucius), şi mai târziu grecii şi
romanii au pus bazele indicaţiilor şi aplicaţiilor benefice ale exerciţiului fizic practicat în apă
(Euripide, Galenus şi Aurelianus).
În Franţa, Leroy pune bazele tehnice şi terapeutice ale Kinetobalneoterapiei, termen ce
defineşte toate exerciţiile executate în apă. Luând în considerare efectele mecanice ale apei,
precum şi forţele vectoriale prezente în apă, aria de aplicabilitate a apei în recuperare este foarte
largă.

Influientele mecanice aspura organismului sunt:

a.Forţa lui Arhimede şi diminuarea aparentă a greutăţii corpului
b.Presiunea hidrostatică şi viscozitatea se află la originea stimulărilor senzoriale. Corpul.
scufundat în apă, suportă pe toată suprafaţa de contact cu apa, o presiune mecanică hidrostatică.
Valoarea acestei presiuni este de 0,1 atm. la adâncimea de 1m. Toracele suportă în permanenţă o
presiune de aproximativ 30 Kg./ forţă, acest lucru având implicaţii asupra funcţiei respiratorii.
Această presiune este permanentă şi constantă. Unii autori consideră că învelişul de apă asigură o
mai bună percepţie a poziţiei membrelor şi îmbunătăţeşte echilibrul. Drenajul circulator va putea
fi influenţat de acţiunea mecanică directă a presiunii hidrostatice
c.Viteza de deplasare în apă. Rezistenţa apei este de 900 de ori mai mare decât cea a aerului, de
unde şi dificultatea cu care se execută mişcările rapide. În opinia unor autori, viteza cu care are
loc deplasarea asigură o mai bună decontracţie şi inhibă reflexele de încordare ale antagoniştilor.

Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factorii mecanici
şi termici. Caldura de conducţie şi suprafaţa mare a corpului (1,5-2 m²), bogat inervată, permite
efectuarea unor schimburi termice foarte rapide.
 Procedurile care se utilizează în recuperarea umarului sunt:
1) Comprese reci cu acțiune antiinflamatoare, la 15°, pe loc dureros, schimbate din 5 in 5 minute
sau cu hidrofor cu o durata de o ora repetate de 2-3 ori pe zi;
2) Compresele Priessnitz au acțiune resorbtivă, aplicate după ameliorarearea fenomenelor pe
regiunea afectată și zonele apropiate, cate o oră în timpul zilei și în mod permanent noaptea;
3) Dușul cu aer cald poate fi aplicat după ce dispar fenomenele inflamatorii și se poate aplica
între 6 și 8 minute;
4) Băile ascendente de mâini 35-39°C, timp de 15-20 minute;
5) Băile cu plante medicinale timp de 10-15 minute;
6) Împachetările cu parafina sau nămol;
7) Kinetoterapia în apă la 38°, timp de 20 minute;
8) Dușul subacval cu o presiune de 1,5-2 atmosfere și durata de 6-8 minute;
9) Băi de aburi timp de 10 minute.

Metode fizice efectuate în apă pentru dezvoltarea forţei şi mobilităţii

membrului superior

Exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii articulaţiilor membrului superior

Exerciţiile combină tehnica FNP contracţie-relaxare (hold-relax) cu diagonalele KABAT
de flexie - abducţie - rotaţie externă şi flexie - adducţie - rotaţie internă. Corpul pacientului este
în imersie în bazin cu apă mică, având ataşat de talie o centură cu plumb pentru menţinerea
poziţiei scufundate iar trunchiul este uşor înclinat spre în sus. Apa opune rezistenţa la iniţierea
mişcărilor şi până la aproximativ jumătatea lor , adică până în acest punct s-a realizat o mişcare
activă cu rezistenţă . În momentul când apa nu mai opune rezistență , pacientul relaxează lent
musculature agonistă . În timpul diagonalei inverse , pentru creșterea rezistenței apei , se poate
folosi un palmar de înot.

Stretching auto-pasiv realizat cu ajutorul forţei presiunii hidrostatice a apei .

 Stretching pentru extensorii umărului prin flexia auto-pasivă.
În bazine cu apă mică, pacientul în şezând alungit, cu membrele superioare în flexie şi
mâinile sprijinite pe un plutitor execută flexii de trunchi. Presiunea hidrostatică a apei împiedică
scufundarea flotorului, realizând tensiuni în sensul flexiei umerilor. La unghiul de mişcare la
care apare o tensiune suportabilă se realizează o menţinere a poziţiei, apoi se încearcă mărirea
unghiului de flexie. Căldura apei relaxează musculatura şi cu ajutorul stretching-ului lent se
câştigă mobilitate. Kinetoterapeutul fixează trunchiul pacientului pentru a nu se
dezechilibra.Exerciţiul realizează elasticizarea extensorilor umărului şi dezvoltarea mobilităţii în
sensul flexiei umărului.

 Stretching pentru flexorii umărului prin extensia auto-pasivă.

În bazine cu apă mică, pacientul aşezat alungit, cu braţele în extensie şi mâinile sprijinite
pe un flotor execută extensii de trunchi. Presiunea hidrostatică a apei împiedică scufundarea
flotorului menţinând membrele superioare la suprafaţă. Se efectuează o uşoară extensie
atrunchiului și se realizează o forţare relativă a extensiei umărului, aceasta putând fi controlată
de pacient şi kinetoterapeut. Se realizează un stretching lent cu menţinere suficientă (20-30 de
secunde) pentru înlăturarea contracţiilor involuntare ale musculaturii tensionate (strech-reflex).
Exerciţiul realizează elasticizarea flexorilor umărului şi dezvoltarea mobilităţii în sensul
extensiei umărului.

 Stretching pentru adductorii umărului prin abducţia auto-pasivă

Din poziţia ghemuit într-un bazin cu apă mică, pacientul având în jurul taliei o centură cu
greutăţi ataşabile (centură de scafandru) pentru a-l menţine scufundat, execută genuflexiuni.
Braţul este poziţionat în abducţie cu mâna sprijinită pe un flotor sau plutitor, forţa hidrostatică a
apei menţinând la suprafaţă membrul superior. Se realizează o forţare controlată de către pacient
a abducţiei. Din această poziţie se realizează o întindere controlată a adductorilor umărului și se
obține o elasticizare optimă. Tensiunea creşte în funcţie de aplitudinea genuflexiunii şi de
calitatea materialului ajutător (flotor sau plută). Durata menţinerii tensiunii esta, la fiecare nivel
de 20-30 de secunde.

Mişcari pasive sub apă

Se efectuează de către kinetoterapeut pentru mişcările de flexie , extensie , abducție ,
adducție , rotaţie externă și rotaţie internă. Aceste mișcări sunt ajutate de efectul mio-relaxant al
apei calde.

Manipulări ale articulaţiei umărului, realizate sub apă

Tracţiunile, decuaptările, cuaptările, alunecările fac parte din categoria mobilizărilor
pasive efectuate de către kinetoterapeut. Aceste acţiuni asociate cu efectele termice ale apei calde
au un efect net superior celor executate pe uscat.
  Alunecări în plan vertical a capului humeral:
Pacientul este în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică , cu braţul pe lângă corp şi
menţinut în imersie cu ajutorul unei centuri cu greutăţi (centură de scafandru). Kinetoterapeutul
aplică o priză la nivelul superior al humerusului (nivelul axilei) iar cealaltă priză deasupra
cotului. Din această poziţie de excută mişcări de alunecare ale humerusului în sus şi apoi în jos.
Manevra se execută lent şi cu menţinele la capetele cursei.
 Decoaptarea gleno-humerală:
Pacientul este în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică , cu braţul pe lângă corp şi
menţinut în imersie cu ajutorul unei centuri cu greutăţi (centură de scafandru). Kinetoterapeutul
introduce un antebraţ sub axilă cu care va executa o tracţiune în afară, iar cu cealaltă mână
plasată imediat deasupra cotului, realizează o adducţie forţată a braţului . Manevra se execută
lent şi cu menţinele la capetele cursei.
 Alunecarea posterioară a capului humeral:
Pacientul în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică cu spatele la peretele bazinului
îşi fixează mâna homolaterală pe umărul opus, braţul fiind flectat la 90°. Pentru menţinerea
imersiei se foloseşte o centură cu greutăţi (centură de scafandru). Kinetoterapeutul împinge cu o
mână de la cot în axul diafizei humerale iar cu cealaltă mână, sub scapulă pune contra-rezistenţa .
Manevra se execută lent şi cu menţinele la capetele cursei.
 Alunecarea spre în jos a capului humeral:
Pacientul este în poziţia aşezat alungit în bazinul cu apă mică, cu spatele la peretele
bazinului, cu braţul abdus la aproximativ 70° şi cu antebraţul sprijinit pe antebraţul
kinetoterapeutului. Pentru menţinerea imersiei se foloseşte o centură cu greutăţi (centură de
scafandru). Kinetoterapeutul aplică o priză în brăţară cu ambele mâini deasupra treimii
superioare a humerusului, efectuând o presiune în jos şi o tracţiune în axului braţului, asociată în
final cu o rotaţie externă şi abducţie a braţului . Manevra se execută lent şi cu menţinele la
capetele cursei.

Mișcări active cu rezistenţă opusă de forţa hidrostatică a apei

Acestea sunt utilizate pentru creşterea progresivă a forţei şi rezistenţei musculare a
pacienţilor. Astfel, pentru realizarea rezistenţei pacienții trebuie poziţionaţi astfel încât mişcările
să se realizeze împotriva forţei hidrostatice a apei, adică de sus în jos. Progresia rezistenţei este
realizată cu materiale ajutătoare cu diferite grade de flotabilitate, cu obiecte pentru a căror
scufundare este nevoie de o forţă din ce în ce mai mare.

 Tonifierea abductorilor şi adductorilor umărului

 Din poziția decubit dorsal flotant (plută pe spate), poziţie obţinută prin plasarea corpului
pe nişte flotoare, iar mâna apucă bara de sus în jos. Aceasta tehnica folosită combină de fapt
două tipuri de contracţie – iniţial se realizează o contracţie izometrică, apoi una izoton-
concentrică. Astfel, pentru abducţie, pacientul împinge cu mâna în bară, treptat corpul său se
depărtează de braţ, realizând contracţia abductorilor umărului. Pentru adducţie pacientul trage cu
mâna de bară, treptat corpul se apropie de braţ prin contracţia aductorilor umărului . Mişcările se
execută de mai multe ori şi la început lent iar apoi viteza creşte treptat.

 Tonifierea rotatorilor interni şi externi ai umărului

Rezistenţa este reprezentată de forţa apei care se opune deplasării plutiorului. Cu cât
suprafaţa flotorului este mai mare, cu atât forţa necesară deplasării lui prin apă va fi mai mare şi
de asemenea cu cât viteza de deplasare a flotorului prin apă este mai mare cu atât rezistenţa apei
va creşte. Din poziţia de decubit ventral flotant (plută pe piept cu capul în apă, folosind ochelari
şi dispozitiv pentru respiraţie) legat de bara de siguranţă şi cu tălpile sprijinite pe peretele
bazinului cu apă adâncă. Umerii sunt în abducţie la 90° şi în rotaţie externă la 90° , cotul flectat
la 90° , antebraţul în pronaţie, palma orientată spre în jos apucă materialul ajutător (pet de
plastic, flotor etc.). Se execută rotaţii interne concentrice în interiorul segmentului de contracţie,
urmate apoi de contracţii excentrice, presiunea hidrostatică împingând în sus flotorul (materialul
ajutător), timp în care pacientul nu relaxează musculatura, ci încearcă încetinirea mişcării de
ascensiune a acestora.
Pentru rotatorii externi ai umărului, tonifierea se poate realizeaza din aceeaşi poziţie prin
forţarea revenirii în poziţie iniţială crescând viteza de deplasare antebreţului prin apă.
 Tonifierea flexorilor şi extensorilor umărului
Pacientul este în poziţia de plută pe piept cu capul în apă, legat de bara de siguranţă,
tălpile sprijinite pe peretele bazinului cu apă adâncă, un membru superior stâng întins înainte în
prelungirea corpului, celălalt pe lângă corp . Ambele mâini apucă câte un flotor. Membrul
superior stâng va excuta mişcarea de extensie prin contracţia concentrică a extensorilor în afara
segmentului de contracţie. În acelaşi timp sau alternativ membrul superior stâng va executa
mişcarea de flexie prin contracţia concentrică a flexorilor în segment propriu de contracţie .
Extensorii umărului pot lucra concentric din din flexie maximă până la 90° , după care,
fie se poate facilita mişcarea de extensie dacă flexorii umărului se relaxează, fie se poate realiza
o tonifiere a flexorilor umărului prin lucru muscular excentric în interiorul segmentului de
contracţie, dacă flexorii umărului se opun mişcării de ascensionare a braţului imprimată
presiunea hidrostatică a apei care creşte în funcţie de gradul de flotabilitate al obiectului ajutător
utilizat.
Bibliografie

1.Înot si hidrokinetoterapie , Editura Universitatea “ Vasile Alecsandri” din Bacău, Conf. univ.
Manole Vasile
2.Înotul mijloc therapeutic, Editura Cartea Universitară, Valeri Bălan
3.Înot , Editura Sport-Turism , Mircea Olaru
4.Hidrokinetoterapia. Elemente teoretice și practice , Editura Risoprint , Nicolae Horațiu Pop