Carol I al României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Carol I
Domnitor al României
Rege al României

Date personale

Nume la Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig

naștere von Hohenzollern-Sigmaringen

Născut 20 aprilie 1839[1][2][3][4][5][6] 
Sigmaringen, Hohenzollern-
Sigmaringen[7] 

Decedat 10 octombrie 1914 (75 de ani)[1][2][3][8][4]

[6]
 
Castelul Peleș, România 

Înmormântat Mănăstirea Curtea de Argeș 

Părinți Karl Anton de Hohenzollern-

Sigmaringen
Prințesa Josephine de Baden 

Frați și surori Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen

Prințesa Marie de Hohenzollern-
Sigmaringen
Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen
 Anton de Hohenzollern-Sigmaringen
Leopold de Hohenzollern-
Sigmaringen 

Căsătorit cu Regina Elisabeta

Copii Maria, Principesă de Hohenzollern

Cetățenie  Imperiul German

 Principatele Unite
 Regatul României 

Religie catolicism 

Ocupație personal militar[*] 

Apartenență nobiliară

Titluri Prinț al Sfântului Imperiu Roman[*]

Familie Casa Regală de Hohenzollern-

nobiliară Sigmaringen

Imn regal Trăiască regele

Domnitor, apoi Rege al României

Domnie 10 mai 1866 – 27 septembrie/10

octombrie 1914

Încoronare 10 mai 1866

Predecesor Alexandru Ioan Cuza

Succesor Ferdinand

Semnătură

Modifică date / text 

 Membru de onoare al Academiei Române

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său

complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen,
(n. 20 aprilie 1839,[1][2][3][4][5][6] Sigmaringen, Hohenzollern-Sigmaringen[7] – d. 10
octombrie 1914,[1][2][3][8][4][6] Castelul Peleș, România) a fost domnitorul,
apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după
abdicarea forțată de o lovitură de stat [9][10] a lui Alexandru Ioan Cuza.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a
fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a
redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a
pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și
acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc
(1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[11], iar Carol
a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua
provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în
perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice
unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era
reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani. [12] După suirea pe tron a lui Carol I,
situația țărănimii române începe să se degradeze serios [13], pe măsură ce moșierimea,
pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al
țărănimii.[14] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din
acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune [15][16][17], fapt care totuși nu l-a
stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la
repetate[18] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în
epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare
primitivă.[19][20]

Cuprins

 1Tinerețea
 2Intrarea în România
 3Prima Constituție a României
 4Un rege devotat
 5Viața politică
 6Sfârșitul domniei
 7Viața de familie
 8Moștenirea lui Carol I în istoria modernă a României
 9Anecdotică
 10Monumente și obiective numite în cinstea lui Carol I
o 10.1Statuia ecvestră
 11Ecranizări
 12Jurnal
 13Galerie de imagini
 14Arbore genealogic
 15Note
 16Bibliografie
 17Bibliografie suplimentară
 18Legături externe
  19Vezi și

Tinerețea[modificare | modificare sursă]

Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen

Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl

von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de
Hohenzollern-Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției
sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-prezident
al Prusiei în anii 1858-1862.
După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți
din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de
dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de
artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul
1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai
ales la asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu
în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos,
disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai
multe limbi europene. Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia
lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă
sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-
lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de
sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să
negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul
României.
În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea
lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va
organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă
accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar")
al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc
în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau
propunerea. Termenul "plebiscit" trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în
epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente
ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația
totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori [21] din aproximativ 4.400.000 locuitori).
Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între
temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei
(și a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia
liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-voitoare, Prusia - țara de origine a
prințului - a fost, firește de acord, în timp ce dușmanii păstrării unității administrative și
politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare
cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de
așteptat, Turcia, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus
în direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa. [21] Turcii considerau că prințul
Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților români, s-a pus în
fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept pentru ca trupele
sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga. [21] Noul domn român, știindu-se
amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce a ajuns în România, să
îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un
deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.
Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin
reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care
cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.
[21]
 Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10
mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac
a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la București, la 22 mai 1866 Carol a
depus în fața Camerei jurământul că va domni pe baze constituționale, va numi
,imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr
Catargiu.
La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității
Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în
fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman
imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub
suzeranitatea sultanului.[21]

Intrarea în România[modificare | modificare sursă]

Portret al lui Carol I al României, de George P. A. Healy, 1873.

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern
provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată
din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul
dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al
Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de
Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv
pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării
Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu,
călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând
acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că
obținuse acordul lui Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la
experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el,
practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe
ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care
exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine
văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul
Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute
"papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul
acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ
românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12 mai 1866 (prima casă în care a
intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la
podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de la Turnu Severin la București, a cuprins
orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul
drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic
CAROL I (editat în 1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu
lux de amănunte alt traseu parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri
foarte scurte și schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești,
cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre
București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a
Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii principatelor.

10 mai 1866: Intrarea în București a principelui Carol I.

Pe 10/22 mai 1866[22] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă

prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni,
dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul
regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul
Ungrovlahiei[23] care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în
traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și
integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti
în românește, cu voce fermă: Jur[24].
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de
10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este
proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din
dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele
Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la
proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima Constituție a României[modificare | modificare sursă]

În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și
Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și
20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca
domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866
prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă,
[25]
 una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din
constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi
conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a
conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile
sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele.
[26]
 Aceasta era liberală, însă nu și democratică.[27] Constituția a permis dezvoltarea și
modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării
de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării
obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre
independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la
Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin
dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății
Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a oficializat schimbarea
denumirii din "Principatele Unite" în "România".
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul
de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica,
printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de
încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește
fără a guverna.
Caracterul destul de autocratic[28][29][30] al lui Carol I, ca și realitățile românești (practicile
politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în autoguvernare,
compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de instituții și practici
de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă de lege, din acest
înalt principiu constituțional, ca și din prevederile democratice care făceau din
Constituția bazată pe modelul occidental, o lege fundamentală avansată. [31] În România
din perioada de domnie a regelui Carol I, ca și în perioada de domnie a regelui
Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui Carol al II-lea [32], deși formal
exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu
populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar
al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul. [33][34][35] Nici
măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie
1919, n-au alterat caracterul trucat, formal [36] și nedemocratic al sistemului politic și
electoral românesc.[37]

Un rege devotat[modificare | modificare sursă]

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de
prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o
persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își
impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale
de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia
războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa
coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale
suveranului.[38][39]
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman,
după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul
de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția
României a fost decisivă.
Carol I în 1880

România 1878-1913

În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe

Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei
întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul
român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna,
avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben.[40] Asediul cetății Plevna,
puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie când Osman Pașa a încercat să
iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar
Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat
în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878,
precum și de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele române. România a
întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței. Astfel, mai întâi,
negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce
încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind că
România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus
un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat
Rusiei sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat
formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care
administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse. [41] Marile Puteri,
nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la
Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită
inițial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la
Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de
„Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care
a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a
fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de
la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment
prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei
„șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24
ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea
României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de
independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea
tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul
descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat
succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic,
terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud
a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la Bulgaria.

Viața politică[modificare | modificare sursă]

În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la putere din cauza
diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră opoziția față de
planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate și aveau
intenția de a transforma tronul într-un simplu instrument al politicii lor interne.
Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de mult încât
spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins, 2013, op. cit.
p. 42). Într-o scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27 ianuarie 1871,
Domnitorul îi acuza pe liberali care, consemna el, fuseseră educați în străinătate, de
faptul că aplicau acasă, fără discernământ, ideile politice și sociale, aflate în Europa
Occidentală.
La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit
un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a
condus la sfârșitul instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în
capacitatea sa de a domni și a renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui
Lascăr Catargiu, conservatorii au condus neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă
perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul conservator al lui Titu Maiorescu a dus
România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea semnată la București la 10
august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea teritoriilor pe care le
dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României,
recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări.
Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ
(categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală [42]), organizată în
jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale
țăranilor mai importante, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 (care a cuprins 27 din
cele 32 de județe ale țării[43]) și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a
cuprins repede și sudul țării până în martie. Răscoala a început la 21 februarie 1907 în
satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca o răzmeriță pur locală, însă s-a extins în
următoarele săptămâni în toată țara, cunoscând formele cele mai violente în Muntenia
și Oltenia. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu
posedau pământul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de
către coroană și clasa feudală (boierească) [44] asociată acesteia, precum și de spolierea
sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în
domeniul comerțului agricol.[45] Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind
folosite armata și chiar artileria[46] împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat
cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse [47][48][49][50].[51][52][53] Alte surse vorbesc
însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani. [54] Perpetuarea relațiilor feudale în
agricultură au dat naștere din acea epocă începând la tendințe republicane, partizanii
acestor idei acuzându-l pe rege pentru faptul că era cel mai mare proprietar de pământ
(boier) din țară.[55]
Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă agrară, în
urma căreia țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni practici era cel
mai mare boier al țării[42][56] - va uita repede de promisiunea făcută în proclamație, de
îndată ce criza va fi soluționată o dată cu trimiterea armatei contra țăranilor, prin
masacru, conform uzanțelor monarhice ale vremii [57]
Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei românești din
Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești, formate în
covărșitoare majoritate din țărani, vor constata în timpul ocupării teritoriilor bulgărești de
la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari trăiesc decent și prosperi, fără feudalismul și
exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul feudal-monarhic românesc. [17][58]
În timpul domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la cale, în
anul 1870, de Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte în 13
capitale de județ. Republica de la Ploiești a durat doar câteva ore, complotul fiind
curmat în aceeași zi, când Candiano s-a predat autorităților. (Cristian Preda, op. cit.
p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege, apoi a intrat în armată și ca maior, a
luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului 4 vânători. A participat la
asaltul redutei Grivița din 30 august 1877.

Sfârșitul domniei[modificare | modificare sursă]

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul
însuși însă – sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era
una coruptă și ineficientă, iar puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să
abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese intactă.[59][60]
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre
în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei.
Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși
tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre
membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de
partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de
urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența
tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității
membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914.
Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să
asculte opinia publică.

Viața de familie[modificare | modificare sursă]

Înainte de a deveni Principe al României, Carol a fost trimis de tatăl său, Carl-Anton să
facă un voiaj de studii în Franța și Algeria în ianuarie 1862, însoțit de locotenentul von
Schrötter.[61] În Algeria a stat două luni.

Regele Carol și regina Elisabeta ai României

Când a fost ales Principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției
române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine
română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania,
pentru a-și găsi o mireasă.
A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de
oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a
cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit
cu Elisabeta de Neuwied la 3 noiembrie 1869.
Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite [62], el fiind un bărbat rece și calculat,
iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27
august/8 septembrie 1870 și decedată pe 28 martie/9 aprilie 1874. Aceasta a dus la o
înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet
din trauma pierderii unicului copil.
Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, și fiul acestuia, Carol

Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se

înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni, deși regina considera, de
manieră evident naivă, ca o formă republicană de guvernare, îndepărtând regii și
împărații de la putere, ar scuti națiunile de indolența și corupția conductorilor. [63].
Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca prințul Leopold de Hohenzollern-
Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României.
În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel
mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui
său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni Principe de România, moștenitor al tronului și
mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său,
Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui, Elisabeta a
încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform
constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă. Pentru a clarifica
incidentul, Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție
pe Maria.

Moștenirea lui Carol I în istoria modernă a

României[modificare | modificare sursă]
După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la
conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub
numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn
constituțional.
Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiții. El a fost fiul Iosefinei și al lui
Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine și de punctualitate.
Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dat s-o conducă, „țară lipsită de măsură
și mereu în schimbare”. El a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare ci prin multă
înțelepciune și obiectivitate.
Domnii români au fost aleși până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre acestia
se considerau pe aceeași treaptă socială cu prințul Carol I. El a trebuit să-i facă să
înțeleagă că tocmai prin nașterea sa, el stă mai presus de supușii săi. Principalul scop
al prințului a fost să pună pe picioare țara, care întâmpina dificultăți în mai toate
domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor și să realizeze ce este mai
bine pentru țară, deși uneori ceea ce considera monarhul că este "binele" țării nu pare
să fi fost și ceea ce românii înșiși considerau ca atare, un astfel de exemplu fiind
angajarea țării în octombrie 1883 într-o alianță secretă cu Austria (la care ulterior au
aderat și Germania cu Italia), pe care suveranul a încheiat-o și despre care au aflat în
deceniile următoare doar un număr restrâns de miniștri români. Această alianță a făcut-
o pentru a se asigura contra Rusiei de care avea, pe bună dreptate, mult mai mare
teamă[64]
Pe plan politic, Carol I a fost obligat să urmărească foarte atent situația politică internă.
El consulta frecvent opoziția și urmărea presiunile exercitate cu ajutorul gazetelor
asupra opiniei publice, pentru a afla când trebuie să schimbe un premier și când poate
să mai aștepte.

Anecdotică[modificare | modificare sursă]

Scenă din „Independența României” (1912). La mijloc, Brătianu (M. Vîrgolici), Carol (Ar. Demetriade) și
Kogălniceanu (I. Niculescu)

La 15/27 mai 1877, regele Carol I a vizitat bateriile regale române de la Calafat. Ajuns
acolo, regele a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19:30 a fost
deschis focul de către primul tun din bateria Carol, după care a executat focul din primul
tun din bateria Mircea, urmat de primul tun din bateria Elisabeta. Forțele otomane au
răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură românească de tun, iar schimbul de
focuri a durat o oră. La prima lovitură românească de tun, regele Carol I a rostit celebra
propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Bateria Carol s-a aflat sub comanda directă a
locotenentului Ștefan Stoika, decorat de rege cu Ordinul Steaua României și ulterior
avansat până la gradul de general. [65]
Coroana regilor României era fabricată dintr-o țeavă de tun turcesc capturat
la Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coșbuc a descris-
o în volumul „Coroana de Oțel”.
Monumente și obiective numite în cinstea lui Carol
I[modificare | modificare sursă]
În Pordim, Bulgaria, există un muzeu dedicat regelui Carol I al României. [66]
Statuia ecvestră[modificare | modificare sursă]
Sculptorul croat, Ivan Meštrović, a executat statuia ecvestră a lui Carol I din București,
care a fost amplasată în fața Bibliotecii Universitare Române. Din notațiile
contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa.
Statuia a fost demontată de comuniști. Deși se cunoaște că, după demolare, statuia a
fost topită, iar din bronzul ei, a fost turnată Statuia lui Lenin din București [67], realizată
de sculptorul Boris Caragea, care a stat în parcul din fața Casei Scânteii din 21
septembrie 1960 până în 3 martie 1990[68], când clădirea fusese deja rebotezată Casa
Presei Libere, totuși unii istorici susțin că statuia ar fi fost îngropată în pământ dar până
în prezent nu a fost descoperită. Au existat planuri ca ea să fie reconstituită după
macheta rămasă în proprietatea urmașilor lui Meštrović, dar, în final, a fost făcută o
nouă statuie, de sculptorul Florin Codre, care a fost inaugurată în 6 decembrie 2010,
fiind prezenți principesa Margareta a României, principele Radu al României
Duda și primarul Capitalei, Sorin Oprescu.

Ecranizări[modificare | modificare sursă]
Cele mai importante ecranizări ale domniei lui Carol privesc Războiul de independență
(1877-1878). Există două transpuneri celebre pe ecran, Independența României (1912,
regia Aristide Demetriade și Războiul Independenței (Pentru Patrie) (1977, regia Sergiu
Nicolaescu). Prima peliculă reprezintă totodată și primul film istoric realizat în România.
În rolul lui Carol joacă regizorul Aristide Demetriade. Celebra replică de pe front a
regelui („Asta-i muzica care-mi place!”) a fost inserată într-un titlu de la începutul
filmului. Casa Regală a sprijinit producția cu fonduri și cu participarea armatei. A doua
producție, realizată la centenarul Războiului, reprezintă primul film creat în perioada
comunistă care îl arată pe regele Carol într-o lumină pozitivă. Rolul său a fost jucat tot
de către regizorul filmului, de data aceasta Sergiu Nicolaescu. La 8 mai 2009, a avut loc
premiera filmului Carol I - Un destin pentru România, tot în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Jurnal[modificare | modificare sursă]
Jurnalul intim al regelui, tradus după manuscrisul original scris cu caractere gotice, a
fost restituit recent (25 iunie 2007) cititorului român de către Editura Polirom, sub
ingrijirea istoricului Vasile Docea.[69][70]
Jurnalul include planurile pentru țară cât și planurile sale personale.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

 

Portret
 

Portret
 

Carol I în Războiul de Independență al României

 

Medalie cu Carol I
 


 Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881
 

Efigia lui Carol I ca domn (1880) și ca rege (1888) pe monede de 5 lei din argint
 

Regele Carol I, regina Elisabeta și prințesa Maria, 1873

 

Carol I și Elisabeta la Sinaia

 

Funeraliile regelui Carol I, 1914

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

[arată]Arbore genealogic pentru Carol I a
Arbore genealogic detaliat[arată]

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c d „Carol I al României”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 9 aprilie 2014
2. ^ a b c d Carol I, Encyclopædia Britannica Online, accesat în 9 octombrie 2017
3. ^ a b c d Carol I of Romania, SNAC, accesat în 9 octombrie 2017
4. ^ a b c d Carol Eitel Frederick Hohenzollern-Sigmaringen, Find a Grave, accesat în 9 octombrie
2017
5. ^ a b King of Romania Carol I,  Grove Dictionary of Art Online
6. ^ a b c d Carles I de Romania, Gran Enciclopèdia Catalana
7. ^ a b „Carol I al României”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
8. ^ a b Carol I von Hohenzollern-Sigmaringen, King of Romania, The Peerage, accesat în  9
octombrie 2017
9. ^ "Ultima romantică - Viața reginei Maria a României". Hannah Pakula. Editura Lider 2003. -
"Bine intenționat, dar autoindulgent și lipsit de experiență, Cuza a devenit o țintă ușoară
pentru paraziții și "vânătorii" coroanei. […] În timp ce ceilalți conspiratori organizau lovitura de
stat, liderul Partidului Liberal și întîiul om de stat al României, Ion Brătianu, a plecat în Europa
Apuseană în căutarea unui prinț străin."
10. ^ "Carol I (1839 - 1914)". Barbara and Charles Jelavich (Indiana University). Encyclopedia
Americana. Grolier Online, 2013. © 2013 Scholastic Inc. (In 1866, following a coup that
removed Prince Alexander Cuza as ruler of the principality of Romania (technically part of the
Ottoman empire), Carol was chosen as his successor.)
11. ^ "Carol I (1839 - 1914)". Barbara and Charles Jelavich (Indiana University). Encyclopedia
Americana. Grolier Online, 2013. © 2013 Scholastic Inc. - "în 1877 România se alătură Rusiei
într-un război contra Imperiului Otoman, dar în ciuda asigurărilor rusești dinainte de război,
țara pierde sudul Basarabiei la Congresul de la Berlin, fiind compensată prin obținerea mai
sărăcăcioasei Dobrogea."
12. ^ "Carol I, primul rege al României, al cărei lungi domnii a adus o importantă dezvoltare
militară și economică pe modelul occidental, dar care a eșuat să rezolve problemele
fundamentale ale unei țări în covărșitoare majoritate agrară." ("Carol I." Encyclopædia
Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc.,
2013. - "Carol I, original name Karl Eitel Friedrich, Prinz Von Hohenzollern-Sigmaringen (born
20 aprilie 1839, Sigmaringen, Prussia [now in Germany] - died Oct. 10, 1914, Sinaia, Rom.),
first king of Romania, whose long reign (as prince, 1866-81, and as king, 1881-1914) brought
notable military and economic development along Western lines but failed to solve the basic
problems of an overwhelmingly rural country.")
13. ^ "Theorizing Underdevelopment: Latin America and Romania, 1860-1950". Author(s): Joseph
L. Love. Source: Review (Fernand Braudel Center), Vol. 11, No. 4 (Fall, 1988), pp. 453 - 496.
Published by: Research Foundation of SUNY for and on behalf of the Fernand Braudel
Center. "Abolirea iobăgiei a fost un act de modernizare simbolică, ca să folosim sintagma lui
J. K. Galbraith, iar condițiile de viață ale țăranilor s-a deteriorat serios din 1870 până în primii
ani ai secolului al XX-lea: moșierii români au reușit să rămână competitivi pe piața
internațională reducând costurile, adică muncind țăranii din ce în ce mai mult. (Chirot, 1976:
chs. 6-7; Eidelberg, 1974; Dobrogeanu-Gherea, 1977a). Marea răscoală țărănească din
1907, a cărei cauză stă în caracterul malefic al unei agriculturi organizată spre beneficiul unor
latifundiari adesea absenți, a dus la masacrarea de către armată a 10 000 de țărani și a
stimulat eforturile celor care încercau să critice bazele economiei "liberale"." ("The abolition of
serfdom had been an instance of "symbolic modernization," in J. K. Galbraith's phrase, and
the peasants' living conditions seriously deteriorated from the 1870's through the early years
of the new century: Romanian landlords had been able to compete in the international market
by reducing costs, i.e., by squeezing more and more labor out of the peasantry (Chirot, 1976:
chs. 6-7; Eidelberg, 1974; Dobrogeanu-Gherea, 1977a). The great peasant revolt of 1907,
arising from the evils of latifundist (and often absentee) agriculture, resulted in the army's
massacring 10,000 peasants, and stimulated the efforts of those who sought to critique the
foundations of the "liberal" economy.")
14. ^ p. 24 în Istoria Gărzii de Fier 1919-1941, Mistica Ultranaționalismului, autor Francisco
Veiga, Ediția a II-a, Humanitas, București, 1995, ISBN 9789732803929. - "Etapa ascuțirii
acestor contradicții a început de la jumătatea ultimei treimi a secolului al XlX-lea, cînd
presiunea marilor proprietari de pămînt asupra țăranilor s-a agravat brusc; concurența
giganticelor grînare americane și a vecinilor ruși a dus la prăbușirea prețurilor grîului
 românesc și unica soluție care s-a pus în practică a fost de a se strînge șurubul neoiobăgiei
în care trăia cea mai mare parte a țărănimii. O lege a contractelor, promulgată în 1893, crea
serioase probleme țăranului care se întîmpla să caute de lucru în alt sat decît satul natal, iar
posibilitatea de a emigra în America a fost în același timp restrînsă sever. În mod paralel,
moșierii au cedat exploatarea posesiunilor, inclusiv pe țărani, arendașilor, care și-au luat
angajamentul să obțină un maxim de beneficii într-o perioadă scurtă, suportînd pînă și
cheltuielile derivate din recoltele proaste. Arendașii, care nu manifestau mare interes în
modernizarea moșiilor, avînd în vedere că mîna de lucru era abundentă și ieftină, au devenit
repede o bombă socială cu ceas: după o frază foarte expresivă a economistului român
Madgearu, acum țărănimea trebuia, "cu o alimentație subumană, să facă o muncă
supraomenească". La sate, mii de copii împlineau chiar doisprezece ani fără să fi ajuns să
guste vreodată lapte de vacă. Ura față de arendași era întărită de faptul că majoritatea erau
greci și bulgari în Muntenia și Oltenia, și evrei, în Moldova."
15. ^ "Varieties of Unsuccessful Industrialization: The Balkan States Before 1914." Author(s):
John R. Lampe. Source: The Journal of Economic History, Vol. 35, No. 1. The Tasks of
Economic History (Mar., 1975), pp. 56-85. Published by: Cambridge University Press on
behalf of the Economic History Association. - "Marile latifundii boierești din România, unice în
Balcanii secolului al XIX-lea cu excepția nordului Greciei, obțineau e adevărat randamente
mai ridicate decât micile gospodării țărănești. Dar asta era mai mult rezultatul păstrării de
către moșieri a terenurilor mai bune, atunci când s-a făcut limitata reformă agrară în 1864,
decât pentru că foloseau metode mai avansate de cultivare decât țăranii. Înțelegerile de
arendare tipice bazate pe un contract annual între capul gospodăriei țărănești și boierul
proprietar, sau din ce în ce mai frecvent între capul gospodăriei țărănești și arendaș, erau cu
greu de natură să evolueze într-o agricultură modernă pe mare suprafață." ("The large
Romanian boyar estates, unique in the nineteenth-century Balkan states except for northern
Greece, admittedly achieved higher yields than peasant smallholdings. But this was more the
result of their retaining better quality land in the limited land reform of 1864 that it was of
using better methods of cultivation. The typical share-cropping arrangement based on an
annual contract between the head of the individual peasant household and the boyar owner,
or increasingly his lessee manager, was hardly conducive to modern, large-scale
agriculture.")
16. ^ p.166-167 în "The Last Romantic: A Biography of Queen Marie of Roumania". Hannah
Pakula. Simon and Schuster 1984. - "Dar asupra moșierilor români, această victorie a avut
repercusiuni de care nu vor mai scăpa niciodată. Avansând prin satele bulgărești, țăranul-
soldat român a văzut cât de bine trăia țăranul bulgar. Ținutul de la sud de Dunăre era plin de
gospodării mici și prospere, unde metode de cultivare superioare produceau recolte mai mari.
Nu existau moșieri aristocrați sau arendașii lor, care să ia cea mai mare parte din câștigurile
obținute cu trudă de țăran prin munca lui. Feudalismului românesc de-o parte a Dunării îi era
contrapusă prosperitatea și mândria bulgărească de cealaltă. Deși regelui Carol i-au scăpat
implicațiile acestei lecții, Brătianu, noul leader al Partidului Liberal, a inițiat programe politice
menite să-i îmbuneze pe țărani."
17. ^ a b p. 184 în "Born to Rule - Five Reigning Consorts, Granddaughters of Queen Victoria".
Julia Gelardi. Headline Book Publishing 2005. - "Când soldații români au pătruns în Bulgaria,
au găsit acolo niște semeni ai lor mai prosperi, ale căror pământuri erau mai bine folosite
decât cele din România."
18. ^ "The Market, Tradition and Peasant Rebellion: The Case of Romania in 1907". Author(s):
Daniel Chirot and Charles Ragin. Source: "American Sociological Review", Vol. 40, No. 4
(Aug., 1975), pp. 428-444. Published by: American Sociological Association. - "Au avut loc
revolte țărănești locale în 1888, 1889 și 1900. Însă în martie 1907, a avut loc o răscoală
majoră." ("There were local peasant uprisings in 1888, 1889 and 1900. But in March, 1907, a
massive rebellion occurred (Roberts, 1951:4).")
19. ^ "Relații Agrare și Mișcari Țǎrǎnești în România, 1908-1921". Author(s): Vasile Liveanu.
Review by: Philip Eidelberg. "Slavic Review", Vol. 31, No. 2 (Jun., 1972), pp. 487-488. -
"Relații agrareajunge la o concluzie diferită de aceea a poziției marxist-leniniste timpurii, care
susținea că agricultura românească dinainte de 1918 era deja bine înscrisă pe drumul
modernizării. Autorii subliniază, din contră, că aceasta era încă extrem de primitivă, opinie
care este mult mai realistă." ("Relatii agrare" departs from the earlier Marxist-Leninist position
 that pre-1918 Rumanian agriculture was already well on its way to modernization. The
authors stress that, on the contrary, agriculture was still extremely backward - a much more
realistic view.")
20. ^ "Romania". Author(s): Keith Hitchins. Source: The American Historical Review, Vol. 97, No.
4 (Oct., 1992), pp. 1064-1083. Published by: Oxford University Press on behalf of the
American Historical Association. - "Trăsătura caracteristică a rămas agricultura țărănească,
un sistem de producție bazat pe mici exploatări agricole ale familiilor țărănești individuale.
Global, sistemul era primitiv din punct de vedere tehnologic și al metodelor aplicate, fiind tarat
în plus de creșterea continuă a numărului de membrii din familia țărănească care exploata o
suprafață, ca și de datorii, situație rezultată în mare măsură din concentrarea pe producția de
cereale pentru export. Nici măcar amplele reforme ale anilor 1920 n-au schimbat de manieră
semnificativă modul tradițional de producție, în ciuda dovezilor clare că acesta împiedica
progresul. De reformele introduse de guvernele din perioada interbelică, precum sprijinul
financiar pentru cooperative, o răspândire a creditului agricol și stimularea cultivării plantelor
industriale, au profitat aproape în exclusivitate numărul relativ mic al țăranilor prosperi." ("Its
characteristic feature remained "peasant agriculture," a system of production carried on by
individual peasant families on small holdings. On the whole, it was primitive in technology and
methods and burdened by overpopulation and debt, conditions perpetuated in large measure
by a concentration on the production of grain for export. Not even the extensive land reforms
of the 1920s significantly altered the traditional patterns of production, despite clear evidence
that they impeded progress. The reforms that governments did introduce in the interwar
period, such as support for cooperatives, an expansion of rural credit, and the promotion of
industrial crops, benefited almost exclusively the relatively small number of prosperous
peasants."
21. ^ a b c d e "England, Russia and the Rumanian Revolution of 1866". Author(s): W. E. Mosse.
Source: The Slavonic and East European Review, Vol. 39, No. 92 (Dec., 1960), pp. 73-94.
Published by: the Modern Humanities Research Association and University College London,
School ofSlavonic and East European Studies.
22. ^ Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. I 1866-1869, Editura Scripta,
București, 1992, p. 57
23. ^ Regi catolici, Adevărul, 25 octombrie 2012.
24. ^ Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. I 1866-1869, Editura Scripta,
București, 1992, p. 62
25. ^ Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent. Editura Polirom,
Iași, 2011. p. 110
26. ^ Élisée Reclus, Nouvelle geographie universelle. La terre et leshommes. Cap. VI La
Roumanie, pp. 239-276. Paris, Librairie Hachette et Cie, 1876
27. ^ Source: "Encyclopedia of World History", 2001, p522. (The Modern Period, 1789-1914 - The
French Revolution and Europe, 1789-1914 - Eastern Europe and the Balkans, 1762-1914 -
The Balkans - Romania. - "Iulie. Carol introduce o nouă constituție, bazată pe carta belgiană
din 1831 (liberală, însă nu democratică)." ("July. Charles introduced a new constitution,
based upon the Belgian charter of 1831 (liberal, but not democratic).")
28. ^ "Ultima romantică - Viața reginei Maria a României". Hannah Pakula. Editura Lider 2003. - "
Îngrozit să-și vadă diplomația sa secretă expusă public, dar îmboldit de Germania și Austria
să declare război de partea lor, Carol nu putea face nimic mai decisiv decît să convoace o
ședință a Consiliului de Coroană, o conferință la care el a promis să susțină mobilizarea în
direcția sprijinirii prietenilor săi. Că aceasta era tot ceea ce a putut face el mai bun pentru
patria natală l-a umilit pe bătrînul autocrat. […] Dar el era mut, cumplit de mut; nimic nu-1
putea face să-mi dea un indiciu despre înțelegerea secretă cu unchiul lui, despre ce
pregăteau ei pentru noi, peste capetele noastre, fără să ne consulte sentimentele sau să ne
îngăduie să protestăm... în cele din urmă, neputînd face față curentului, am trimis după
Prințul Știrbey... și l-am întrebat dacă știa ceva precis. Nu, nu i se spusese și nici nu fusese
consultat: și el era neliniștit, dar nici el nu putea să confirme și nici să-mi curme temerile."
Măria era uimită că nici măcar Barbu, permanentă sursă de informații, nu putea să
deslușească intențiile regelui. Tăcerea înnebunitoare a lui Ferdinand se baza probabil pe
faptul că principele moștenitor nu știa mai mult decît principesa moștenitoare. Este puțin
 probabil ca autocraticul Rege să-și fi consultat moștenitorul cu privire la planurile sale de
viitor, și ar fi fost greu pentru Ferdinand să recunoască aceasta în fața soției sale. Era mai
ușor pentru el să facă pe mutul înțelept."
29. ^ "Carol I." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition.
Encyclopædia Britannica Inc., 2013. - "Domnia lui a adus într-o mare măsură demnitate și
stabilitate administrației și guvernării, însă manipularea partidelor politice de către rege a
perpetuat însă și unele dintre cele mai negative caracteristici ale vieții publice românești."
("His rule brought a great measure of dignity and stability to the administration of government,
but his manipulation of political parties also perpetuated some of the worst features of
Romanian public life.")
30. ^ "Social Background of Roumanian Politics". Author(s): Joseph S. Roucek. Source: "Social
Forces", Vol. 10, No. 3 (Mar., 1932), pp. 419-425. Published by: Oxford University Press. -
"Mai exista un centru important de gravitație politică, care este încă și azi foarte puternic. Cel
mai important factor a fost regele (Carol I), care a practicat o politică de absolutism arbitrar."
("There was another central point of political gravity, which is very strong even today. The
most important factor was the King (Carol I), who assumed the policy of arbitrary
absolutism.")
31. ^ "Romania", Auteur(s) : Roger E. Hartley, Source : World Education Encyclopedia, Ed.
Rebecca Marlow-Ferguson, Vol. 2, 2nd ed., Detroit: Gale, 2001, p. 1115-1130. Texte
intégral : COPYRIGHT 2002 Gale, COPYRIGHT 2006 Gale, Cengage Learning. - România
antebelică afișa mai multe calități tipice unei dictaturi, cu toate că avea o monarhie
constituțională. (Pre-World War II, Romania exhibited many of the qualities of a dictatorship
although it had a constitutional monarchy.)
32. ^ "Faschismus als Reflex und Voraussetzung autoritärer Herrschaft in Rumänien." Author(s):
Armin Heinen. Source: Geschichte und Gesellschaft, 12. Jahrg., H. 2, Faschismus in
autoritären Systemen (1986), pp. 139-162. Published by: Vandenhoeck & Ruprecht (GmbH &
Co. KG). - "Pe 8 iunie Carol al II-lea a devenit rege. Noul monarh considera statul drept
proprietate personală, pe care putea s-o administreze după bunul plac." ("Am 8. Juni des
Jahres wurde Carol II. zum König ernannt. Der neue Monarch betrachtete den Staat als ein
persönliches Eigentum, das er nach eigenem Gutdünken verwalten könne.")
33. ^ "The Political Evolution of Roumania". Author(s): Joseph S. Rouček. Source: The Slavonic
and East European Review, Vol. 10, No. 30 (Apr., 1932), pp. 602-615. Published by: the
Modern Humanities Research Association and University College London, School of Slavonic
and East European Studies. - "Baza personală a politicii românești nu trebuie să escamoteze
realitatea că singurul factor cel mai important în viața politică românească, cu excepția scurtei
perioade a regenței, a fost regele. Carol, Ferdinand și acum din nou cel de-al doilea Carol,
așa cum demonstrează evenimentele recente, au fost în varii grade arbitrii între partide.
Puterea de veto absolut și dreptul de dizolvare al parlamentului, care se adaugă puterii de a
numi și demite miniștri, au pus adesea Coroana în poziția de a stabili dinainte rezultatul
alegerilor, asta prin aducerea la putere a favoriților lui pentru organizarea procesului electoral
următor. Căci în România guvernul care organizează alegerile n-a pierdut încă niciodată."
("The personal basis of Roumanian politics must not obscure the fact that the most important
single factor in Roumanian political life has been, with the exception of the brief period of the
Regency, the Crown. Carol, Ferdinand, and now the second Carol, as recent events point
out, have been in varying degrees arbiters between the parties. The power of absolute veto
and the right of dissolution, in addition to the power to nominate and dismiss its Ministers,
often enabled the Crown to determine the electoral result beforehand by appointing its
chosen favourites to office as the Government in charge of the elections. The Government
managing the elections has never met defeat in Roumania.")
34. ^ "Social Background of Roumanian Politics". Author(s): Joseph S. Roucek. Source: "Social
Forces", Vol. 10, No. 3 (Mar., 1932), pp. 419-425. Published by: Oxford University Press. -
"Cum nu exista aproape deloc democrație în România dinainte de (primul) razboi (mondial),
brusca tranziție de după conflagrație se poate spune că a fost un dar cam otrăvit pentru
leaderii asaltați de probleme ai țării." ("As there was hardly any democracy in pre-war
Roumania, the sudden transition after the War was at least a mixed blessing to her hard-
pressed leaders.")
35. ^ "Faschismus als Reflex und Voraussetzung autoritärer Herrschaft in Rumänien." Author(s):
Armin Heinen. Source: Geschichte und Gesellschaft, 12. Jahrg., H. 2, Faschismus in
autoritären Systemen (1986), pp. 139-162. Published by: Vandenhoeck & Ruprecht (GmbH &
Co. KG). - "Constituția României din 1923 dădea conducerea guvernului (executivului) în
mâna regilor (art. 88), partidele nefiind menționate." ("Die rumänische Konstitution von 1923
legte die Leitung der Exekutive in die Hand des Königs (Art. 88), die Parteien wurden nicht
erwähnt.")
36. ^ p. 89-90 în "Ultima romantică - Viața reginei Maria a României". Hannah Pakula. Editura
Lider 2003. - "La 11 iulie 1866, după numai cincizeci de zile de la sosirea sa în România,
Carol a fost în posesia unui document care recunoștea de formă libertatea de conștiință, a
presei, aînvățămîntului, de întrunire și egalitatea în drepturi în virtutea legii. Noua constituție
românească a fost o creație abilă, menită să favorizeze aristocrația cu un procentaj exagerat
de mare de voturi."
37. ^ "Social Background of Roumanian Politics". Author(s): Joseph S. Roucek. Source: "Social
Forces", Vol. 10, No. 3 (Mar., 1932), pp. 419-425. Published by: Oxford University Press. - ""
("Țăranilor le-a fost înmânată arma democrației. Dar autorii acestui act politic au vrut totuși să
se asigure că măsura este nobilă, însă nu și tot atât de utilizabilă. Așa că ce au dat cu o
mână, au luat cu cealaltă: pe de-o parte democrația a fost oferită pe platoul aurit, dar pe de
cealaltă aplicarea măsurii a dat în continuare dominația politică unui grup privilegiat al clasei
de sus. Rezultatul a fost dezastruos din toate punctele de vedere. […] Contextul politic al
ciorovăielilor politice românești a fost destul de simplu. Înainte de primul război mondial
România era în mare măsură un stat feudal, prin variate mijloace țăranul fiind legat, mâini și
picioare, de pământ și cu obligații față de stăpânul lui feudal. Independența politică a noului
regat nu i-a adus aproape nici un avantaj, pentru că beneficiile independenței n-ajungeau la
el, ci la clasa conducătoare, care era foarte mică în număr, dar foarte mare în privința
influenței ei atotstăpânitoare." ("The peasant was thus given the weapon of democracy. The
makers of this measure, however, wanted to be sure that the gesture was noble but not too
practicable. So with one hand, democracy was offered on a golden platter; on the other hand
the application of the measure was taken away and the rule of a privileged group of the
political upper class went merrily on. The results were disastrous in every way. […] The
political background of Roumanian political squabbles has been rather simple. Before the
World War Roumania was largely a feudal state and there were ways and means whereby
the peasant was bound, hand and foot, to the soil and obligations to the feudal lords. The
political independence of the new Kingdom could hardly be profitable to him, because the
benefits of independence did not accrue to him, but to the ruling class, very small in size, but
very large in dominating influence.")
38. ^ "Carol I." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic Edition.
Encyclopædia Britannica Inc., 2013. - "Germanofilia l-a făcut impopular în rândurile populației
în timpul războiului franco-prusac (1870 - 1871), în 1871 fiind aproape forțat să abdice din
cauza tulburărilor;" ("His Germanophile sentiments caused him to be domestically unpopular
during the Franco-Prussian War (1870-71), and in 1871 unrest almost forced his abdication;"
39. ^ Source: "Encyclopedia of World History". Peter N. Stearns. Sixth edition (2001), p. 522.
Online. (The Modern Period, 1789-1914 - The French Revolution and Europe, 1789-1914 -
Eastern Europe and the Balkans, 1762-1914 - The Balkans - Romania. - "1971. Sprijinul lui
Carol pentru Prusia în războiul ei cu Franța se ciocnește de sentimentele pro-franceze mai
populare. După demonstrații în seara și noapte dintre 22 și 23 martie, Carol se pregătește să
abdice, însă formarea unui nou cabinet conservator sub conducerea lui Lascăr Catargiu îl
convinge să rămână." ("1871. Charles's support of Prussia in the Franco-Prussian War
clashed with more popular pro-French sentiments. After demonstrations on the evening of
March 22-23, Charles prepared to abdicate, but the formation of a Conservative govemment
under Lascar Catargiu convinced Charles to stay.")
40. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. UNIVERS ENCICLOPEDIC,
București, 1997, p. 243
41. ^ Keith Hitchins. România: 1866-1947; trad. George G. Potra, Delia Răzdolescu. Ed. a IV-a,
București, Humanitas, 2013, p. 25 și urm.
42. ^ a b p. 84 în "The Last Romantic: A Biography of Queen Marie of Roumania". Hannah Pakula.
Simon and Schuster 1984. - "În 1884 Constituția a fost modificată pentru a înființa Domeniile
Regale - pământuri de pe care profiturile obținute reveneau Coroanei - făcând astfel din
regele Carol cel mai bogat boier din țară."
43. ^ p. 25 în Istoria Gărzii de Fier 1919-1941, Mistica Ultranaționalismului, autor Francisco
Veiga, Ediția a II-a, Humanitas, București, 1995, ISBN 9789732803929. " Primul semn:
în 1888, o răscoală în care puteau fi deja sesizate sisteme elementare de organizare
subversivă. Aceasta, împreună cu violența socială acumulată, a făcut ca tulburările să se
producă în 27 din cele 32 de județe ale țării. Totuși, marea explozie socială a avut loc 19 ani
mai tîrziu. Înrăutățirea accentuată a situației țărănimii, o criză economică ce s-a prelungit din
1899 pînă în 1903 și eșecul de a crea o mișcare cooperatistă care să-i înlăture pe arendași,
stimulată din guvern de către liberali, au fost ca norii care se strîng înainte de a începe
furtuna."
44. ^ "Réformes agraires et tensions ethniques en Europe centrale et orientale. Author(s):
Christian Giordano. Source: Études rurales, No. 159/160, Exclusions (Jul. - Dec., 2001), pp.
205-228. Published by: EHESS. - "După recâștigarea independenței lor de stat, Polonia și
România vechiului regat au fost confruntate cu puternici latifundiari feudali și patriomonialiști
autohtoni - nobilimea și boierii - care, în afară de privilegiile politice, posedau averi
considerabile clădite prin sistemul neoiobăgiei. " ("Après la reconquête de leur indépendance,
la Pologne et la Roumanie du Vieux Royaume furent confrontées à de puissants propriétaires
terriens autochtones à caractère féodal ou patrimonialiste - la noblesse et les boyards - qui,
outre leurs privilèges politiques, possédaient des fortunes économiques considérables bâties
sur le système du second servage.")
45. ^ Răscoala țăranilor români din Moldova a început în martie ca protest contra incapacității lor
de a cumpăra pământ; țăranii potestau de asemenea contra exploatării lor de către coroană
și comercianții de cereale precum Leopold Louis-Dreyfus. Aproximativ 10 000 de țărani vor
muri înainte ca regele Carol I să poată recâștiga controlul în aprilie. - James Trager, "1907"
The People's Chronology, 3rd ed. Detroit: Gale, 2005. Gale Virtual Reference Library.
Numéro du document Gale : GALE CX3460601907 ("Romanian peasants revolt in Moldavia
beginning in March to protest their inability to buy land; they also protest their exploitation by
the crown and by grain merchants such as Leopold Louis-Dreyfus. Some 10,000 die before
Carol I can regain control of the country in April."); vezi si Mistica Ultranaționalismului p. 24:
Ura față de arendași era întărită de faptul că majoritatea erau greci și bulgari în Muntenia și
Oltenia, și evrei în Moldova.
46. ^ Noul guvern liberal, format de urgență, a acționat fără milă. Armata română a intrat în
acțiune, reprimând cu brutalitate țăranii practic neînarmați ; în Oltenia, artileria a bombardat
mai multe sate. S-au înregistrat numeroase victime. În afară de revoluția rusă din 1905, nici o
altă revoltă socială nu a fost atât de brutal reprimată în Europa, după anul 1870. – Istoria
Gărzii de Fier 1919-1941, Mistica Ultranaționalismului, ediția a doua, Humanitas 1995, pp.
25-26
47. ^ "The issue burst to the forefront of national affairs once again in 1907 when Carol
suppressed a peasant rebellion at the cost of 10,000 lives. " - MLA Citation: "Carol I.", World
History: The Modern Era, ABC-CLIO, 2010, http://en.wikipedia.org/wiki/ABC-CLIO
48. ^ "The first large-scale disturbance reflecting the desire for reform occurred in March, 1907.
This was the peasant uprising which lasted for a month and spread throughout
Romania. About 10,000 peasants were killed in the brutal repression and whole villages were
razed. The peasants demanded a reduction of rent." - The Historical Decline of Fertility in
Eastern Europe, Author(s): J. William Leasure, Source: European Journal of Population /
Revue Européenne de Démographie, Vol. 8, No. 1(1992), pp. 47-75, Published by: Springer,
Stable URL: http://www.jstor.org/stable/20164602)
49. ^ "Romanian peasants revolt in Moldavia beginning in March to protest their inability to buy
land; they also protest their exploitation by the crown and by grain merchants such as
Leopold Louis-Dreyfus. Some 10,000 die before Carol I can regain control of the country in
April." - James Trager, "1907" The People's Chronology, James Trager, 3rd ed. Detroit: Gale,
2005. Gale Virtual Reference Library. Numéro du document Gale : GALE
 CX3460601907). http://www.amazon.com/The-Peoples-Chronology-Year-By-Year-
Prehistory/dp/0805031340.
50. ^ When peace was restored at the end of April, aided by a force of 120,000 troops, an
estimated 10,000 peasants had been killed. - ”Rascoala: the last peasants' revolt”, by Markus
Bauer, History Today, Sep. 2010, Vol. 60, Issue 9, p.47. Markus Bauer is a writer and
historian of Eastern Europe based in Berlin. He is the author of “In Rumanien. Auf den
Spuren einer europäishchen Verwandtschaft” (Berlin, 2009).
51. ^ The government swiftly mobilized 140,000 soldiers who during a week in which some
11,000 villagers were executed, rescued the traditional agrarian order from an apparently
imminent and catastrophic collapse. - The Great Romanian Peasant Revolt of 1907: Origins
of a Modern Jacquerie, by Philip Gabriel Eidelberg, Studies of the Institute on East Central
Europe at Columbia University. (Leiden: E. J. Brill, 1974, 260 pp.)
52. ^ After the rebellion, records were destroyed by the government to conceal the extent of
bloodshed. It is therefore impossible to get a precise breakdown of deaths and property
damage. […] But aside from the most widely accepted estimate of 11,000 deaths, there are a
number of other estimates by reliable observers that permit some sort of comparison between
the coding scheme and the total number of deaths. - The Market, Tradition and Peasant
Rebellion: The Case of Romania in 1907, Daniel Chirot and Charles Ragin, Reviewed
work(s), American Sociological Review, Vol. 40, No. 4 (Aug., 1975), pp. 428-444, published
by American Sociological Association.
53. ^ "Romania: A Country Study". Federal Research Division. Library of Congress. Edited by
Ronald D. Bachman. Research Completed July 1989. 2002 Blackmask Online. - "în afara de
o limitată posesie a pământului, țăranii erau de asemenea și foarte puțin reprezentați în
guvernare. Nemulțumirea a explodat în 1888 și a dus la o reformă agrară ineficace. În 1907
țăranii s-au revoltat încă și mai violent în Moldova, unde au atacat arendașii evrei, au jefuit
marile proprietăți, s-au războit cu armata și au încercat să se dirijeze spre București.
Guvernul a apelat la armată pentru a înăbuși revolta în care au murit cel puțin 10 000 de
țărani." ("Beside limited ownership, peasants also had little representation in government.
Their discontent exploded in 1888 and prompted an ineffective land reform. In 1907 peasants
revolted even more violently in Moldavia, where they attacked Jewish middlemen, pillaged
large estates, battled the army, and attempted to march on Bucharest. The government
called out the army to quell the disorder, in which at least 10,000 peasants died.")
54. ^ Taking our coding scheme into account, the lowest possible number of deaths would have
been on the order of about 2,500. The highest possible number (assuming 4,000 deaths in
each of the four principal centers of rebellion, 500 in the two other counties with intense
rebellion, 75 in the county labelled "2," and 25 each in the other 25 counties) of deaths would
have been a bit under 18,000 deaths. A more reasonable estimate, using the mid-points
offered in the coding scheme, estimating about 2,000 deaths in each of the four main
counties, yields about 9,000 deaths. Since greater precision is impossible and since this
procedure yields reasonable results, we used it. In defense of our procedure, we might point
out that these estimates are based on the best judgment of 16 historians, not on the basis of
a single author. They also correspond very closely to the subjective evaluation of the
seriousness of the rebellion on a county by county basis in the other leading accounts
(Eidelberg, 1974; Tucker, 1972; Seton-Watson, 1963:385-8; Hurezeanu,1962:355-73;
Rosetti, 1907:611-23). - The Market, Tradition and Peasant Rebellion: The Case of Romania
in 1907, Daniel Chirot and Charles Ragin, Reviewed work(s), American Sociological Review,
Vol. 40, No. 4 (Aug., 1975), pp. 428-444, published by American Sociological Association.
55. ^ "Răscoala: The Last Peasants' Revolt". Markus Bauer. "History Today", Sep. 2010, Vol. 60,
Issue 9, p. 47. (Markus Bauer is a writer and historian of Eastern Europe based in Berlin. He
is the author of "In Rumanien - Auf den Spuren einer europäishchen Verwandtschaft" (Berlin,
2009).) - "În 1888 au avut loc numeroase mici proteste țărănești, care s-au răspândit din
sudul țării, din jurul Bucureștilor, spre Moldova septentrională, acestea făcând din reforma
agrară o problemă politică. Ion Brătianu, figura dominantă a politicii liberale, a demisionat și
Partidul Conservator (fondat în 1880) a venit la putere. Din această perioadă începe să-și
facă simțită prezența, de asemenea, o mișcare republicană, care îl ataca pe rege pentru că
acesta era cel mai mare boier (proprietar de pământ) din țară." ("In 1888 numerous small but
violent rural protests, which spread from the south around Bucharest to northern Moldova,
 made the issue of agricultural reforms a critical political issue. Ion Bratianu, the dominant
figure of liberal politics, resigned and the Conservative party (founded in 1880) came to
power. During this period there was also a visible republican movement which attacked the
king for being the biggest landowner in the country.")
56. ^ p. 146-147 în "The Last Romantic: A Biography of Queen Marie of Roumania". Hannah
Pakula. Simon and Schuster 1984. - "Nobilii români preferau să ignore toate semnele
anterioare de tulburare, inclusiv răscoala țăranilor ruși din vecinătate, înăbușită cu doi ani în
urmă. Feudal încă în concepțiile sale, boierul era interesat de dragoste și politica locală,
nepăsător la lipsurile celor ale căror vieți îi asigurau luxul. Nici monarhia nu era altfel."
57. ^ p. 147 în "The Last Romantic: A Biography of Queen Marie of Roumania". Hannah Pakula.
Simon and Schuster 1984. - "Deși a emis o proclamație în care promitea să înfăptuiască
reforma agrară, conform practicilor monarhice ale vremii, acțiunile sale numai conciliatorii nu
au fost. Regele a mobilizat 120 000 de soldați cu ordinul de a trage fără milă. În București s-a
declarat stare de asediu și orașul a fost înconjurat cu santinele, în decurs de trei zile peste
zece mii de țărani au fost uciși. Sate întregi au fost rase de pe fața pămîntului și celor
suspectați de a simpatiza cu țăranii li se intentau procese penale. Nimeni nu va ști exact ce s-
a făcut pentru a înăbuși revolta, din moment ce toate dosarele concludente au fost luate de la
Ministerul de Război și Ministerul de Interne."
58. ^ p.166-167 în "The Last Romantic: A Biography of Queen Marie of Roumania". Hannah
Pakula. Simon and Schuster 1984. - "Cel de-al doilea război balcanic, o înfrîngere
dezastruoasă a bulgarilor, a durat aproape o lună. "Pentru România", spunea prințesa
Callimachi, "a fost o victorie facilă și lipsită de glorie." Pentru regele Carol a fost un triumf
smuls din fălcile dezonoarei. Regele a recâștigat simpatia opiniei publice, demonstrând că
Imperiul Austro-Ungar, oricît de devastator pentru ceilalți mici vecini ai săi, n-avea nici un
control asupra politicii externe românești. Dar asupra moșierilor români, această victorie a
avut repercusiuni de care nu vor mai scăpa niciodată. Avansând prin satele bulgărești,
țăranul-soldat român a văzut cât de bine trăia țăranul bulgar. Ținutul de la sud de Dunăre era
plin de gospodării mici și prospere, unde metode de cultivare superioare produceau recolte
mai mari. Nu existau moșieri aristocrați sau arendașii lor, care să ia cea mai mare parte din
câștigurile obținute cu trudă de țăran prin munca lui. Feudalismului românesc de-o parte a
Dunării îi era contrapusă prosperitatea și mândria bulgărească de cealaltă. Deși regelui Carol
i-au scăpat implicațiile acestei lecții, Brătianu, noul leader al Partidului Liberal, a inițiat
programe politice menite să-i îmbuneze pe țărani."
59. ^ "A part of the Ottoman Empire from the fifteenth century, the independence of Moldavia and
Wallachia as Romania was recognized at the Congress of Berlin in 1878. The new state was
relatively weak, its administration corrupt and inefficient, and the power of the landlords
remained intact. This led to a number of peasants' revolts (1888, 1907), which were brutally
suppressed." - How to cite this entry: "Romania", A Dictionary of Contemporary World
History, Jan Palmowski, Oxford University Press, 2008, Oxford Reference Online
60. ^ The liberal provisions of the 1866 Constitution were circumvented under the authoritarian
governmental system, leaving much actual power in the hands of the landed aristocracy. The
slowly rising middle class and small number of industrial entrepreneuers were granted some
rights, but the increasing number of industrial workers and the great peasant majority shared
very little in the political life of the country. A major peasant revolt in 1907 attempted
unsuccessfully to rectify the serious social imbalance. The uprising was forcefully suppressed
with extensive loss of life and, although some corrective measures were later instituted that
improved working conditions and resulted in the division of more large landholdings, the
general political strength and living standards of the peasants and workers were not
materially improved.  " - Romania: Chapter 2A, Historical Setting, Eugene K. Keefe, Countries
of the World, 01-01-1991, eLibrary, Canada.
61. ^ Raoul Bossy, Le voyage en Algérie du Prince Charles deHohenzollern-Sigmaringen (1862).
În: Revue des etudes Roumaines, tomes V-VI, 1957-1958, Paris 1960, pp. 257-258
62. ^ p. 89-90 în "Ultima romantică - Viața reginei Maria a României". Hannah Pakula. Editura
Lider 2003. - " Cînd, douăzeci și patru de ani mai tîrziu, Missy sosea la București pentru a se
confrunta cu o scenă similară, regina Elisabeta, singura persoană care ar fi putut să o ajute -
asta nu înseamnă neapărat că ar fi facut-o - nu se afla acolo, alungată de soțul ei, care
încetase de mult să mai aibă încredere în ea. Relațiile dintre Carol și Elisabeta au cunoscut
 punctul culminant în seara în care a cerut-o de soție. Ulterior, acestea s-au degradat
vertiginos. Așa cum s-a întîmplat și cu popularitatea lui Carol în România. "
63. ^ p. 462 în "Elisabeth - Kaiserin Wider Willen". Brigitte Hamann. "Piper" Verlag
(Taschenbuch), Zweite Auflage (12. November 2012). "Carmen Sylva în jurnalul ei: Trebuie
să simpatizez cu social-democrații, în special datorită lenei și corupției nobililor; acești
oameni simpli, în definitiv, nu vor decât ceea ce natura însăși ne acordă, anume egalitatea.
Forma de guvernământ republicană este singura formă rațională; pur și simplu nu-i pot
înțelege pe acești nebuni care ne rabdă încă." ("Carmen Sylva in ihrem Tagebuch: Ich muss
mit den Sozialdemokraten sympathisieren, besonders anghesichts der Nichtstuerei und
Verworfenheit der Vornehmen; diese Leutchen wollen doch schliesslich nur was die Natur
gibt: Gleichheit. Die republikanische Staatsform ist der einzig rationelle; ich begreife immer
die toerichten Voelker nicht, dass sie uns noch dulden. ")
64. ^ 1883, Oct. 30. Alliance Between Romania And Austria, acceded to by Germany and Italy.
This continued in effect until 1914, but was kept a strict secret by the king, so that only a few
chosen ministers were ever told of it. The alliance was the result of Romanian fear of Russia,
but it failed to overcome the basic antagonism between Romania and Hungary over
Transylvania. - The Encyclopedia Of World History: Ancient, Medieval and Modern, Sixth
Edition Peter N. Stearns, general editor. Copyright 2001 by Houghton Mifflin Company. Maps
by Mary Reilly. - The French Revolution And Europe, 1789-1914, Eastern Europe And
Balkans 1762-1914, The Balkans, Romania, p.523.
65. ^ Radu Păiușan, Generalul bănățean Ștefan Stoika, Editura Eurostampa, Timișoara 2002.
66. ^ Un orășel din Bulgaria are un mic muzeu dedicat Regelui Carol I al României, 27 aprilie
2016, Sinziana Ionescu, Adevărul, accesat la 21 august 2016
67. ^ rezistenta
68. ^ Simboluri: Casa Presei Libere
69. ^ Polirom lansează Jurnalul lui Carol I, în prezența întregii familii regale, 25 iunie
2007, Gândul, accesat la 18 iunie 2013
70. ^ Jurnalul lui Carol I, lansat în prezența familiei regale, 25 iunie