Psihologia în Epoca Renașțerii și a Reformei

RENAȘTEREA-epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale,

secolele XIV-XVI, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea
modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi
germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european,
care s-a dezvoltat, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri
de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de
tradiţie.
Gânditorii Renaşterii au apelat la stoicism pentru a creea o morală
independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe
raţiune şi pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra
„Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva
ascetismului medieval, scepticismul împotriva dogmelor bisericii .
Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della
Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta
teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului
ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta
Renaşterii. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras
chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului.
În antichitate Platon si Aristotel militaseră pentru plenitudinea
existenței. Ființa supremă nu poate fi gândită, ci a gândi înseamnă a
condiționa, a limita oricât de generală sau abstractă ar fi noțiunea –
Unul, Binele, Actul pur, Gândirea pură și Existența. Creștinismul a
absorbit doctrina neoplatonică în ceea ce privește ființa divină și
revelația astfel că cunoașterea sufletului va fi mai importantă decât
cunoasterea lumii fizice.
Principalii reprezentanți care au ajutat la dezvoltarea psihologiei sunt:
D. Aligheri, Fr. Boccaccio, N. Machiaveli, C. Tomaso
etc.
Dante Aligieri la 29 mai 1265, în Florenșa, Italia, s-a
născut Dante Aligieri. A fost un poet și filozof
italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor
1
european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodopera a
literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană,
Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).
În biografia timpurie a poetului, alcătuită de Boccaccio, acesta afirmă că
tânărul Dante a studiat poezia, pictură și muzică, iar poemele lui de
început vădesc influența exercitată de poezia provensală franceză, de
clasicii cunoscuți la vremea respectivă și de poezia italiană originală,
care înregistra o perioadă de înflorire. La doi ani de la moartea lui
Beatrice, fata de care se îndragostise în copilarie, Dante scrie „La vita
Nuova” (Viata noua), o autobiografie psihologică și spirituală sub forma
unei combinații de sonete si ode cu comentarii în proză, care descriu
cele trei stadii ale iubirii lui pentru Beatrice. Lucrarea este unica în
literatura medievală, îmbinând liricul și filozoficul într-o narațiune pe
masura măreției. Autoritatea filozofică fundamentală este recunoscută
lui Aristotel: pentru Dante ca și pentru Stagirita filozofia se naște din
mirare și se realizează în căutarea cauzelor. Urmând schema
neoplatonică a Liber de cauzis , natura divină este participată la
diferitele grade de a fi grație difuzării bunătății lui Dumnezeu de la
îngeri la sufletul uman la animale; această difuzie este explicată prin
metafora luminii. Tot în concepția omului Dante urmează Aristotel și
teoria lui ilemorfă, considerând sufletul, forma corpului, ca spirituală și
nemuritoare. Sufletul are o dispoziție naturală față de virtute, care
trebuie cultivată prin exercițiu: tendința naturală spre binele poftei
cuiva trebuie să fie abordată rațional. În filosofia cunoașterii, Dante
încearcă o fuziune între tomism și augustinism: cunoașterea începe cu
simțurile și se dezvoltă prin teoria abstracției, dar Dumnezeu este cel
care impresionează speciile inteligibile pe intelectul posibil, propriu
omului. Apropiindu-se de pozițiile Averroiste, Dante consideră că numai
întreaga rasă umană poate implementa toată puterea intelectului
posibil, care este propriu omului individual. Abilitatea cognitivă este,
prin urmare, considerată ca aparținând colectiv omenirii. În
continuitate cu distincția dintre filozofie și teologie, justificată de
autonomia raționalității, conform lui Dante această autoritate civilă

2
derivă de la Dumnezeu și este la rândul ei
autonomă de cea spirituală a papei: modul în
care papa trebuie să ducă oamenii la viața
eternă prin Apocalipsa, împăratul trebuie să
conducă la fericirea temporală prin filozofie.
Giovanni Boccaccio (n. 1313 — d. 21
decembrie 1375, Certaldo/Florența) a fost un
poet și umanist italian. Cu povestirile sale
reunite în Il Decamerone („Decameronul”,
1470) a influențat nu numai dezvoltarea
literaturii italiene, dar a și creat modelul genului de nuvelă, reluat în
creația multor scriitori europeni. Observarea vieții în romanele
Decameronului ne-a făcut să înțelegem că există două aspect
principale: inteligența și iubirea. Omul își urmărește obiectivele, corect
sau greșit, folosind inteligența. Dragostea este tratată de Boccaccio în
toate manifestările sale posibile: iubire cavalerească, iubire-pasiune
care se varsă în tragedie, iubire senzuală și iubire vulgară. Pentru aceste
caracteristici Boccaccio este fondatorul realismului în povestire. În 1350
a fost o perioadă foarte fericită pentru el, în care a compus: Buccolicum
Carmen De Claris mulieribus, De casibus virorum illustrium, De
montibus Silvius, Fontebus Lacubus
Fluminibus.
Niccoló Machiavelli (1469-1527) a
fost secretar al cancelariei
florentine și pe lângă scrierile sale
politice și a consumarilor activității
sale a rămas în istorie prin sistemul
său de gândire fundamentat
metafizic: natura umană este un
aliaj între bine și rău, un amestec care circula dintr-o țară în alta,
civilizația umană nu progresează, nivelul mediu al omenirii nu poate fi
ridicat iar principele – conducătorul statului este caracterizat numai de

3
egoism și interes în dauna vecinului său. Gândirea sa politică exaltă
forma cea mai bună de stat-republica.
Studiul naturii ca prim pas al filozofiei a fost precedat Aristotel și era
interpretat într-un sens naturalist opus interpretării scolastice. În
psihologie, se reiau conceptele de senzație, percepție, memorie de la
Aristotel și se vor dezvolta în conformitate cu noile descoperiri în
medicină, astronomie și altele.
Astfel, memoria și gândirea constau în conservarea senzațiilor, pentru a
le înlocui când acestea lipsesc. Senzațiile și conștiința se gasesc nu
numai la om și la animale, ci și în toate fenomenele naturii.
Machiavellianismul în psihologie se referă la o trăsătură de
personalitate care vede o persoană atât de concentrată pe propriile
interese pe care le va manipula, înșela și exploata pe alții pentru a-și
atinge obiectivele.
La sfârșitul secolului al XVI-lea „Machiavellianismul” a devenit un
cuvânt popular pentru a descrie arta de a fi înșelător pentru a merge
mai departe. Dar nu a fost un termen psihologic până în anii ’70 , când
doi psihologi sociali, Richard Christie și Florence L. Geis, au dezvoltat
ceea ce ei numeau „Scala Machiavellianismului”. Un inventar al
personalității care este încă utilizat ca principal instrument de evaluare
pentru machaivellianism, această scară este acum numită „testul Mach-
IV”.
Machiavellianismul s-a dovedit a fi mai
frecvent la bărbați decât la femei. Cu toate
acestea, poate apărea la oricine - chiar și la
copii.
Tommaso Campanella , nume original
Giovanni Domenico Campanella , (născut la 5
septembrie 1568-21 mai 1639, Paris ,
Franța), filosof și scriitor italian care a căutat
să împace umanismul renascentist cu
catolicul roman teologie. Este cel mai bine amintit pentru opera sa
4
socialistă La città del sole (1602; „Orașul Soarelui”), scrisă pe când era
prizonier al coroanei spaniole (1599-1626).
Intrând în ordinea dominicană în 1583, moment în care a adoptat
numele de Tommaso, a fost influențat de munca filosofului italian
Bernardino Telesio , un adversar al aristotelianismului scolastic. Fără
permisiunea ordinului său, Campanella a plecat în 1589 la Napoli, unde
Philosophia sensibus demonstrata (1591; „Filosofia demonstrată de
simț”) a fost publicată. Reflectând preocuparea lui Telesio pentru o
abordare empirică a filozofiei , a subliniat necesitatea experienței
umane ca bază pentru filozofie. Lucrarea a dus la arestarea sa, procesul
și închisoarea scurtă pentru erezie. La eliberare, s-a dus la Padova, unde
a fost arestat, acuzat de sodomie (1593), achitat și apoi acuzat că a
angajat un evreu într-o dezbatere pe
probleme de credință creștină.

Reforma
Reforma presupune schimbări, transformări,
radicale și profunde într-un anumit domeniu
(economic, social, politic, cultural etc.).În
religie, Reforma s-a produs în cadrul Bisericii
Creștine de Apus (Biserica Catolică).
Reforma pornește din Germania și se
răspândește pe întreg continental European. În 1517, Martin Luther-
păstor în Germania; afișează pe poarta Catedralei din Wittenberg (un
oășel din Germania ) , 95 de teze , prin care critică bogăția, luxul și
abuzurile Bisericii Catolice
(papei), și cere în schimb o biserică mai ieftină (fără icoane sau lux). Din
această etapă apar religiile protestante (religii care au suferit reforme) :
luteranismul (de la Martin Luther, se răspândește în statele germane,
Transilvania și Nordul Europei), calvinismul (de la Jean Calvin- se
răspândește în Elveția, Olanda, Scorția și Franța ) și anglicanismul (de la
regale Henric al VII- lea- regale refuză autoritatea papei în statul său și
se intitulează șef al Bisericii Anglicane). Astfel papa, ca și răspuns, va
5
trece la Contrareformă ( mișcarea Bisericii Catolice Împotriva Reformei)
și va iniția :Inchiziția (tribunalul Bisericii Catolice, care trebuia să lupte
cu ideile religiilor protestante- luteranism, calvinism și Anglicanism ) și
Indexul Cărților Interzise ( cărți interzisecare conțineau idei neacceptate
de Biserica Catolică).
Reprezentanți
Francis Bacon s-a născut la 22 ianuarie 1561,
Londra și a decedat la 9 aprilie 1626, Londra a
fost un filosof, om de știință, jurist, orator,
autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul
domniei lui Elisabeta I a Angliei și apoi în
timpul domniei lui Iacob I al Angliei. La 16 ani,
s-a mutat la Londra și, ulterior, a locuit
aproximativ doi ani la Berlin și Paris. A murit în 1626, după ce a prins o
răceală când umplea puiul cu zăpadă, pentru a demonstra că frigul
asigură păstrarea cărnii de la răsfăț și, prin aceasta, demonstrează
puterea metodei științifice experimentale dezvoltate de el. În 1561-
1626 este considerat fondatorul științei experimentale a New Age. A
fost primul filosof care și-a stabilit sarcina creării unei metode
științifice. În filosofia sa, a formulat pentru prima dată principiile
principale care caracterizează filozofia New Age. Condiția prealabilă a
făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica
cunoștințelor existente și inventarierea cât mai exactă a rezultatelor
științei. Astfel obține o clasificare în funcție de trei criterii (ce presupun
"diviziunea sufletului") - memoria, imaginația, rațiunea. Istoria
naturală sau civilă este o știință a memoriei, poezia narativă sau
dramatică și parabolică este o știință a imaginației. Pentru științele
rațiunii (domeniul filosofiei), există o clasificare mai amănunțită și
anume: filosofia primă (știința axiomelor), știința despre Dumnezeu
(teologia), știința despre natură (speculativă: fizica-cauze materiale și
eficiente; metafizică-cauze formale și finale), știință despre om
(practică: mecanica; magia naturală-arta invențiilor), continuând cu
domeniul logicii, morala.
6
Încă de la începutul activității sale creatoare filozofice, Bacon s-a opus
filozofiei predominante, apoi școlare, și a propus doctrina filozofiei
„naturale”, bazată pe cunoștințe experimentale. Principalul pas în
reforma științei propuse de Bacon constituie îmbunătățirea metodelor
de generalizare, crearea unui nou concept de inducție. Metoda
experimentală inductivă a lui Bacon a constat în formarea treptată a
noilor concepte prin interpretarea faptelor și fenomenelor naturale.
Numai prin această metodă, potrivit lui Bacon, este posibil să
descoperim noi adevăruri și să nu stagnăm. Fără a respinge deducerea,
Bacon a definit astfel diferența și trăsăturile acestor două metode de
cunoaștere.
Leonardo di ser Piero da Vinci s-a născut
la 15 aprilie 1452, Vinci și a decedat la 2
mai 1519, Amboise, cunoscut sub numele
de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de
seamă reprezentant al Renașterii italiene
din perioada de apogeu a acesteia. Spirit
universalist: pictor, sculptor, arhitect,
muzician, inginer, inventator, anatomist,
geolog, cartograf, botanist și scriitor. Leonardo da Vinci este considerat
adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii.
Capodopera Omului Vitruvian este o demonstrație puternică a
concepției psihologice pe care Leonardo o avea despre om. Nu este
surprinzător, acest model anatomic a devenit unul dintre cele mai
faimoase simboluri ale umanismului pentru toată lumea .
Leonardo a vrut să aducă un omagiu nu numai artistului clasic roman, ci
și științei, artei și căsătoriei lor prin natura științifică a picturii . În acest
mod particular, descriind omul prin matematica naturală, artistul
florentin a subliniat cât de mult arta se inspiră din perfecțiunea lumii.
Leonardo a reușit să reprezinte într-un mod minunat fuziunea dintre
puterea abstractă de care omul este capabil și concretul său
pământesc. Omul Vitruvian este un excelent exemplu de armonie.
7
Desenul lui Leonardo da Vinci are
o cheie de lectură psihologică
foarte puternică. Leonardo cu un
singur desen a reușit să transmită
un mesaj de rațiune și pasiune
lumii. Artistul a conceput omul ca
fiind o ființă de carne și sânge
localizată pe pământ, dar și ca o
creatură ridicată capabilă să
ajungă la univers. Geniul florentin, prin Omul Vitruvian, vrea să ne
expună că ființele cu o potențialitate extremă sunt capabile de eșecuri
enorme.
Există o altă particularitate la Omul Vitruvian. Leonardo îl reprezintă în
mai multe secțiuni care imită mișcarea. Mișcarea și experiența vor fi
întotdeauna teme extrem de importante pentru Leonardo. Ca și în
Omul Vitruvian, multe dintre proiectele savantului florentin par să ne
spună „Nu te opri, mergi mai departe!” : pe uscat, pe mare și chiar pe
cer. Pentru Leonardo da Vinci, experiența a stat la baza cunoașterii, iar
posibilitatea de a alege, de a lua viața cuiva este tipic omului. Într-unul
din tratatele sale, comparând omul cu restul lumii, el spune: "Corpului
pământului lipsește nervii, care nu sunt acolo, deoarece nervii sunt
făcuți în scopul mișcării, iar lumea fiind de stabilitate perpetuă, nu
există mișcare și nu se produce mișcare, nervii nu sunt necesare Dar în
toate celelalte lucruri sunt foarte similare ".
Textul implică posibilitatea minunată și particulară de a acționa care
caracterizează fiecare om și marele simț al responsabilității care ar
trebui, prin urmare, să ne însoțească pe fiecare dintre noi în timpul
acțiunilor noastre. Artă și psihologie,
matematică și abstractizare, rațiune și
pasiune: acesta este geniul lui Leonardo da
Vinci care continuă să ne uimească și astăzi.
Michelangelo Buonarroti născut la Caprese la
6 martie 1475 și decedat la Roma la 18
8
februarie 1564, a fost un mare pictor, poet și arhitect, dar mai presus
de toate a fost unul dintre cei mai mari sculptori de până acum.
Lucrările sale artistice sunt atemporale, printre care: Pietà - acum
expusă în bazilica San Pietro din Vaticano. David - acum expus în Galeria
Accademia din Florența. Moise - păstrat în bazilica San Pietro in Vincoli
din Roma. Creația lui Adam - frescă care face parte din decorarea bolții
Capelei Sixtine din Muzeele Vaticanului din Roma. Michelangelo a
crescut înconjurat de cele mai bune minți intelectuale ale vremii sale și
că, datorită acestui lucru, a întâlnit doi dintre cei mai mari exponenți ai
doctrinei neoplatonice , Pico della Mirandola și Marsilio Ficino , care i-
au influențat gândirea și pregătirea sa artistică. De fapt, tehnica sa, cea
a „ creșterii ”, rezumă perfect ceea ce a fost gândirea neoplatonică,
adică comuniunea dintre gândirea platonică și doctrina creștină .
Potrivit Maestrului, în miezul materialului este ascuns subiectul, care
este tocmai „ închis“. Sarcina artistului este, prin urmare, de a
„îndepărta” (și nu de obicei „a pune”) materialul, astfel încât să
dezvăluie esența, ideea ascunsă în interior. Aceasta este o referire clară
la ideile platonice, care, după filozoful grec, este posibil să le înțelegem
în forma coruptă: materia. Prin urmare, marmura este substanța brută
din care Michelangelo a eliberat ideea ascunsă în interior. Aceasta
amintește, de asemenea, nevoia sufletului uman de a se „detașa” de
materie (realitate fictivă) și de a se ridica la o stare spirituală
superioară, aproape de Adevăr, aproape de Dumnezeu. „Slave care se
trezește” este cea mai bună reprezentare a neo-platonismului
artistului; de fapt, datorită tehnicii sale de „ridicare”, ideea unui bărbat
- tocmai a unui „încarcerat” în material - care se ridică, care încearcă să
se elibereze de marmura în sine, figuri de marmură. Lucrarea se referă
la imaginea unui suflet chinuit, care se luptă să se disecă de durerile
materialului, să se ridice la ușurarea spiritualului. O satisfacție râvnită
pe care „Sclava” nu o va atinge niciodată, deoarece este neterminată și,
prin urmare, niciodată ruptă; silit la durerea tragică a finitudinii umane
într-o luptă eternă către infinit . În scurt timp, datorită talentului său, a
devenit unul dintre artistul preferat al medicinii care l-a apropiat de
filosofia neoplatonică, un curent preferat al familiei nobile și care avea
9
să influențeze opera lui Michelangelo. Dar nu în întregime. De fapt, la
băiat există o spiritualitate puternică care va dezvălui în lucrările sale,
inspirată fără îndoială din modelele clasice, favorizată de neoplatonism,
dar cu o caracteristică definită de savanți motivul neterminatului,
derivând probabil din nemulțumirea perenă a artistului care îl împiedică
să aducă la împlinire lumea interioară, afectată de conflictul etern între
spirit și materie, între dificultatea a unei figuri păgâne cu misticismul
creștin. Deja într-una din primele sale lucrări,  „ Zuffa di Centauri ”,
comandată de Lorenzo il Magnifico , apare ca fiind particularitatea artei
sale a neterminatului și a dinamismului fizic și emoțional intens al figurii
umane, protagonistul incontestabil al lucrărilor. Există numeroase
statui lăsate neterminate de artist și mulți savanți au înțeles în această
caracteristică inovația artistică care cuprinde
filozofia umanistă a Renașterii. 
Galileo Galilei a fost un matematician italian,
astronom, fizician și inventator născut la Pisa în
1564. A fost una dintre marile minți ale
Renașterii , pe lângă faptul că a fost cunoscut
pentru că a îndrăznit să conteste tribunalul
Inchiziției și întreaga Biserică Catolică asigurând
că unile dintre ideile care erau bine stabilite în
Occident timp de secole nu mai erau valabile. Deși a fost nevoit să-și
retragă multe dintre descoperirile sale pentru a-și salva viața, trăindu-și
ultimii ani la umbră și în rușine, fiind considerat un mincinos, astăzi
contribuțiile sale la știință sunt recunoscute pe scară largă.
Opera lui Galileo Galilei este foarte extinsă, ca cea a oricărui mare
personaj renascentist precum Leonardo da Vinci sau Michelangelo. Într-
un moment în care Pământul se credea a fi centrul Universului, el a
refuzat-o , spunând că planeta noastră nu era altceva decât o altă stea
care se învârtea în jurul Soarelui. Acest lucru a dus la arestarea lui și a
fost aproape de a fi ars la miză. El trebuia să se retragă pentru a evita
moartea. Cu toate acestea, prin opoziția sa cu convingerile asumate, a
reușit să inițieze o adevărată revoluție științifică.
10
Lucrările sale scrise includ lucrări grozave, precum „Dialoguri despre
sistemele lumii”, „The Sidereal Gazette”, „Conversație cu mesagerul
sideral ”, „ Discurs și demonstrație matematică” , „Despre două noi
științe ”și „ Scrisoarea către doamna Cristina de Lorena, Marea Ducesă
a Toscanei ”. Scrierile sale își exprimă gândurile pe diverse teme
precum filosofia, astronomia, Dumnezeu, religia și scripturile care au
devenit foarte populare.
Aportul său în filosofie. De la început , Galileo a sprijinit ideile lui
Nicolas Copernico, dar nu a putut face public acest sprijin, deoarece
Copernico a fost considerat de către biserică eretic (păgân). În 1591
,Galileo a realizat un experiment din vârful Turnului Pisa. Acesta
demonstrează teoria lui Aristotel că corpurile cu greutate diferită cad
cu viteză diferită este falsă.
Galilei a murit după ce a suferit de febră și palpitații cardiace la 8
ianuarie 1642, la Arcetri, în apropiere de Florența, Italia.
Contribuția lui Galileo la înțelegerea noastră a universului a fost
semnificativă nu numai pentru descoperirile sale, ci și pentru metodele
pe care le-a dezvoltat și utilizarea matematicii pentru a le dovedi. A
jucat un rol major în Revoluția Științifică și a obținut titlul de „Părintele
științei moderne”.
René Descartes este adesea considerat ca
„Tatăl filosofiei moderne”. Acest titlu se
justifică atât datorită ruperii sale cu filozofia
tradițională scolastico-aristotelică prevalentă la
vremea sa, cât și pentru dezvoltarea și
promovarea noilor științe mecanice. Ruperea sa
fundamentală cu filosofia scolastică a fost
dublă. În primul rând, Descartes a crezut că
metoda Scolasticii era predispusă la îndoială,
având în vedere încrederea lor pe senzație ca
sursă a tuturor cunoștințelor. În al doilea rând, a vrut să înlocuiască
modelul lor cauzal final de explicație științifică cu modelul mai modern,
11
mecanicist. A încercat să abordeze problema anterioară prin metoda sa
de îndoială. Strategia sa de bază a fost să considere falsă orice credință
care se încadrează chiar și la cea mai mică îndoială. Această „îndoială
hiperbolică” servește apoi pentru a șterge calea pentru ceea ce
Descartes consideră a fi o căutare neprejudecată a adevărului.
Descartes încearcă să stabilească certitudinea absolută în faimosul său
raționament: Cogito, ergo, sum sau „Cred că, așadar, sunt”. Aceste
meditații sunt realizate din perspectiva primei persoane, din Descartes.
Este important de a medita acolo unde apare adevărul înțeles intuitiv
de „Eu exist”. Deci, acest adevăr va avea loc din prima persoană sau din
perspectiva „eu”. Toate credințele senzoriale au fost găsite îndoielnice,
din perspectiva lui, în meditația anterioară și, prin urmare, toate aceste
credințe sunt considerate acum false. Aceasta include „credința că am
un corp înzestrat cu organe de simț”. Fapt că gândește, indiferent dacă
crede sau nu ceea ce gândește este adevărat sau fals, implică faptul că
trebuie să se implice ceva în acea activitate, și anume un „eu”. Prin
urmare, „eu exist” este o credință indubitabilă și, prin urmare, absolut
sigură, care servește ca o axiomă din care pot fi deduse alte adevăruri
absolut sigure.
Mintea este o substanță și că modurile unei substanțe gânditoare sunt
ideile sale. Pentru Descartes o substanță este un lucru care nu necesită
nimic altceva pentru a exista. Strict vorbind, acest lucru se aplică numai
lui Dumnezeu a cărui existență este esența lui, dar termenul
„substanță” poate fi aplicat creaturilor într-un sens calificat. Mințile
sunt substanțe prin faptul că nu necesită nimic în afară de concordanța
lui Dumnezeu, pentru a exista. Dar ideile sunt „moduri” de a gândi și,
prin urmare, modurile nu sunt substanțe, deoarece ele trebuie să fie
ideile unor minți sau ale altuia. Deci, ideile necesită, pe lângă
concordanța lui Dumnezeu, unele substanțe gânditoare create pentru a
exista. Prin urmare, mintea este o substanță de gândire imaterială, în
timp ce ideile sale sunt modurile de a gândi.
Descartes continuă să distingă trei tipuri de idei la începutul celei de-a
treia meditații și anume cele care sunt fabricate, aventuroase sau
12
înnăscute. Ideile fabricate sunt simple invenții ale minții. În consecință,
mintea le poate controla astfel încât să poată fi examinate și date
deoparte, iar conținutul lor intern poate fi schimbat. Ideile aventuroase
sunt senzații produse de un lucru material existent extern minții. Dar,
spre deosebire de fabricații, ideile aventuroase nu pot fi examinate și
puse deoparte în voință. Celebra problemă minte-corp își are originea
în concluzia lui Descartes conform căreia mintea și corpul sunt cu
adevărat distincte. Punctul crucial al dificultății constă în afirmația că
naturile respective ale minții și ale corpului sunt complet diferite și,
într-un fel, opuse una de cealaltă. În această privință, mintea este un
lucru cu totul imaterial, fără nicio extensie în el, și, dimpotrivă, corpul
este un lucru complet material, fără să se gândească deloc la el. Acest
lucru înseamnă, de asemenea, că fiecare substanță poate avea doar
felul său de moduri. De exemplu, mintea poate avea doar moduri de
înțelegere, voință și, într-un anumit sens, senzație, în timp ce corpul
poate avea doar moduri de mărime, formă, mișcare și cantitate. Dar
corpurile nu pot avea moduri de înțelegere sau voință, deoarece
acestea nu sunt modalități de extindere; iar mintea nu poate avea
moduri de formă sau mișcare, deoarece acestea nu sunt moduri de
gândire. Dificultatea apare atunci când se observă că uneori voința
mișcă corpul, de exemplu, intenția de a pune o întrebare în clasă
provoacă ridicarea brațului tău, iar anumite mișcări din corp determină
mintea să aibă senzații.
Punctul său final este că învățarea celor mai bune modalități de a
judeca ceea ce este bine și rău face posibil să acționeze bine și să obțină
toate virtuțile și bunurile realizabile. Fericirea este asigurată atunci
când acest punct este atins cu certitudine.

13
 Bibliografie:
 https://www.iep.utm.edu/descarte/#SH4a;
 https://www.biography.com/scholar/galileo;
 https://lacapannadelsilenzio.it/michelangelo-lartista-del-non-
finito/;
 https://publimix.ro/blog/arta-cultura/1475-Michelangelo-
Buonarroti;

14