Sunteți pe pagina 1din 4

Cursul 5

3. ASOCIAŢII DE ORGANISME ACVATICE

Principalii biotopi (sau domenii de viaţă) acvatici sunt:


 masa de apă – pelagialul
 substratul (fundul bazinului) – bentalul
Principalele comunități de oganisme (biocenoze) care se dezvoltă ȋn asrfel de biotopuri sunt:
pelagosul pentru domeniul pelagial şi bentosul pentru domeniul bental.
De asemnea, pelagosului ȋi corespunde următoarele asociații de organisme: neuston, pleuston,
plancton şi necton. care se dezvoltă ȋn asrfel de biotopuri sunt: În fiecare dintre aceste biotopuri,
caracterizate prin condiţii diferite, organismele ce le populează capătă o serie de trăsături adaptative
specifice, formând diferite biocenoze. Bentosului ȋi corespunde epi şi endobentosul.

Figura 1. Biotopuri şi biocenoze ale ecosistemului acvatic

3.1. PELAGOSUL

3.1.1. Neustonul

Neustonul reprezintă biocenoza acvatică alcătuită din plantele şi animale ce folosesc ca


suport de viaţă pelicula superficială a apei (comunitatea luciului apei).
După poziţia pe care neustonul o are faţă de pelicula superficial a apei se împarte în
două mari grupe:
a) Epineuston –grupează organisme care s-au adaptat la viața pe luciul apei.
Condiţiile de viaţă ale epineustontelor prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi:
 iluminare puternică;
 umiditate ridicată a aerului,
 mobilitatea suprafeţei de sprijin şi lipsa unor adăposturi (Surugiu, 2007).
Ca urmare, organismele epineustonice se caracterizează prin următoarele adaptări:
 greutate specifică mică (acumulează cantități mari de apă ȋn celule, acumulări de aer);
1
Cursul 5

 tegument sau perete celular hidrofob (nu se udă);


 suprafață de contact cu apa redusă;
 pigmentație protectoare;
 mecanisme pentru a se fixa de pelicula de apă (Momeu, 2018);

b) Hiponeuston – grupează totalitatea organismelor care folosesc în calitate de suport


suprafaţa inferioară a peliculei de apă.
În acest strat condițiile de viață se caracterizează prin:
 variaţii largi ale temperaturii,
 variaţii ale regimului salin;
 concentraţii ridicate de oxigen datorită difuziei din atmosferă;
 concentraţia mare de substanţă organică.care crează condiţii de dezvoltare favorabile
în special bacterilor (Surugiu, 2007).
Adtfe, organismele hiponeustonice se caracterizează prin următoarele adaptări:
 tegument sau perete celular hidrofil;
 greutate specifică redusă;
 adaptări pentru a suporta variațiile largi ale factorilor de mediu:
 mecanisme pentru a se fixa de pelicula de apă (Momeu, 2017);

3.1.2. Pleustonul

Pleustonul este acea grupare ecologică reprezentată de organisme care plutesc la suprafața apei, mişcările
fiind pasive determinate de curenții apei. Pentru organismele pleutonice o parte a corpului se găseşte scufundată
în apă (imersatã), iar cealaltă în afara acesteia. Este o comunitate specifică apelor stătătoare, complex
structurată, fiind reprezentată de producători, consumatori şi descompunători (Surugiu, 2007).
a) Fitopleustonul este foarte dezvoltat în apele stătătoare, fiind dat de specii de lintiţă (Lemna minor, L.
trisulca, L. gibba, Wolffia arrhiza, Spirodella polyrhiza), peştişoară (Salvinia natans), iarba-broaştei
(Hydrocharis morsus ranae), otrăţel de apă (Utricularia vulgaris), mătasea-broaştei (Spirogyra sp.).
Fitopleustonul marin este reprezentat de alga brună Sargassum (S. natans, S. fluitans) care formează mari
aglomerări la suprafaţa Mării Sargasselor.
b) Zoopleustonul este caracteristic aproape exclusiv mărilor şi oceanelor şi cuprinde zeci de forme,
aparţinând în special sifonoforelor (Physalia physalis, Velella spirans, Porpita) şi gasteropodelor
(Janthina janthina).
Pentru reprezentanţii pleustonului apar o serie de adaptări generate de condiţiile deosebite de viaţă:
 respiraţie atât pe seama absorbţiei oxigenului din atmosferă, cât şi a celui dizolvat în apă (Ex. plantele
pleustonice).
 ostiolele mai mai numeroase comparativ cu plantele terestre.
 organismele pleustonice au corpul în formă de plută.
 utilizarea vântului pentru deplasare pentru numeroşi reprezentanţi pleustonici lor (Surugiu, 2007).

3.1.3. Planctonul

Planctonul este o asociaţie complexă, alcătuită din organisme vii în general microscopice,
vegetale şi animale, care se menţin în stare de plutire fără să vină în contact cu susbtratul (Surugiu,
2007).
Clasificarea planctonului după diferite criterii poate fi următoarea:
1. Din punct de vedere trofic, planctonul poate fi:
a. Fitoplancton
Fitoplanctonul – format din alge unicelulare sau care formează colonii mici
(Chlorophyta, Bacillariophyta, Cyanophyta, Pyrophyta).
Fitoplanctonul, utilizează eficient energia solară pe care o stochează cu ajutorul
cromatoforilor. La acest nivel se produce fenomenul de asimilaţie prin care carbonul din CO
este transformat mai întâi în hidraţi de carbon şi grăsimi şi mai apoi în substanţe albuminoide
foarte complicate.

2
Cursul 5

Compoziţia fitoplanctonuluiunei ape prezintă, de regulă. următoarea succesiune în


timp:
primăvara devreme apar diatomeele, flageletele şi dinoflagelatele, după care se succed
cloroficeele şi diatomeele.
Cloroficeele au valoarea trofică cea mai ridicată însă, datorită volumelor celulare
reduse, biomasa totală a acestora este deseori depăşiă de biomasa cianoficeelor, ce prezintă
volume celulare mari, însă au valoare trofică redusă. Diatomeele, prezente pe toată perioada
vegetativă, având un maxim de dezvoltare la începutul şi la sfârşitul periodelor vegetative,
prezintă o valoare trofică medie pentru consumatorii fitoplanctonofagi (Florea, 2007).
Dezvoltarea fitoplanctonului în apele de suprafață depinde de: transparenţa apei,
volumul, natura şi concentraţia suspensiilor şi emulsiilor minerale şi organice.
b. Zooplnacton
Zooplanctonul – format în majoritate din organisme microscopice precum protozorele
şi rotiferii, dar şi din organisme care pot fi observate cu ochiul liber precum crustaceii
copepozi şi cladoceri.
Analiza calitativă a zooplanctonului în apele stagnante a pus în evidenţă, în general,
prezenţa a 4 grupe taxonomice: protozoare, rotiferi, copepede şi cladocere.
Structura calitativă şi cantitativă a zooplanctonului variază în timp și în spațiu.
Dezvoltarea sezonieră a zooplanctonului este influenţată de o serie de factori ambientali
ca: lumina, temperatura, natura şi abundenţa hranei, prădatorism.
Primăvara apar mai întâi rotiferii şi copepodele, vara se dezvoltă abundent cladocerele,
pentru ca la începutul toamnei, când temperaturile sunt mai scăzute să se dezvolte din nou
rotiferii şi copepodele.
Lumina este un factor care determină migraţia pe verticală a zooplanctonului. Astfel,
noaptea se ridică la suprafață, în timp ce ziua se deplasează în straturile mai profunde.
(Florea, 2007)
Răspândirea în spaţiul lacustru a planctonului este neuniformă existând diferenţe între
zona de mal (ripal) şi cea de centru (profundal), dar şi pe vertical în funcţie de adâncime.
În zona de mal, liberă de vegetaţia macrofită , planctonul este mai abundent datorită
unor forme facultativ planctonice din biocenoza bentonică.
Pe verticală fitoplanctonul coboară până la limita de pătrundere a luminii în ecosistemul
acvatic (Florea L. 2007)
Zooplanctonul fiind legat trofic de fitoplancton este cantonat la același nivel cu acesta.
Zooplanctonul urcă la suprafaţă în amurg şi coboară în timpul zilei, manifestând un
fototropism negativ faţă de factorul lumină.

2. După perioada de timp ân care se găseşte în masa apei planctonul poate fi:
a. Permanent sau holoplancton
b. Temporar sau meroplancton .

3. După provenienţă el poate fi:


a. •Autoplancton, de provenienţă locală sau propriu acelui bazin
b. •Alloplancton, de provenienţă străină, venit din alt bazin

Principalele adaptări ale organismelor planctonice sunt legate de capacitatea acestora de


a se menține în masa apei, și sunt:
 reducerea formaţiunilor scheletice.
De exemplu: la malacostraceele pelagice (Amphipoda, Decapoda), spre deosebire de
cele care trăiesc pe substrat, crusta este slab calcificată şi deci mai uşoară.
 hidratarea tisulară.
3
Cursul 5

De exemplu: majoritatea animalelor planctonice au un conţinut ridicat de apă, fapt care


apropie greutatea lor specifică de cea a apei.
 Incluziuni lipidice - sunt în principal substanţe de rezervă, dar servesc în acelaşi timp şi
la diminuarea greutăţii restante.
 Incluziuni gazoase.
De exemplu: Multe sifonofore prezintă un pneumatofor mare, umplut cu aer care le
asigură plutirea.
 Alungirea corpului.
De exemplu: Alungirea corpului în formă de bastonaş la numeroase alge.
 Aplatizarea.
 Formarea excrescenţelor.
 Agregarea în colonii - contribuie, de asemenea, la creşterea suprafeţei de contact şi la
îngreunarea scufundării.
 Reducerea taliei.

Florea L. 2007, Hidrobiologie –note de curs, Editura Fundatiei Universitare „Dunarea de


Jos”, Galati.
Momeu, L. Cîmpean, M., Batttes, K., 2018. Hidrobiologie Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca,
Surugiu, V., 2007. Hidrobiologie. Note de curs. Univ. Al. I Cuza, Iași.