Familia şi relaţiile de familie.

Disputa între generații.

Emotiile in formarea relatiilor părinți-
copii.
Evitarea si rezolvarea situatiilor
conflictuale.

Realizat: Darii Maxim

Profesor: Carp Aliona
 Familia si relatiile în familie
Familia este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau concubinaj
neformal, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii
necăsătoriți).
Fericirea pe care o simti ca urmare a relatiilor cu ceilalti iti aduce sanatate si
stare de bine din punct de vedere: fizic (prin eliberarea de oxitocina/ocitocina,
hormon care scade tensiunea, stresul, durerile, anxietatea si creste energia,
imunitatea si starea de bine), intelectual (printr-o minte alerta, creativa, care
acumuleaza constant informatii si isi dezvolta inteligenta emotionala),
emotional (prin scaderea sanselor de a suferi de depresie), spiritual (prin
practicarea generozitatii, iertarii, rabdarii si acceptarii) si social (prin
dezvoltarea de relatii in care nu se depasesc anumite granite si in care
conflictele se rezolva fara a-i rani pe ceilalti).
Familia este mediul în care venim pe lume, ne dezvoltăm şi la rândul nostru ne
formăm o altă familie. Este locul unde găsim înţelegere, linişte şi soluţii la
problemele care ne frământă. Cu condiţia ca în familie să existe comunicare,
respect şi iubire.
Unii dintre cei mai importanţi factori care menţin familia unită sunt stima şi
iubirea reciprocă, dorinţa partenerilor de a duce o viaţă comună, implicarea
acestora în creşterea şi educarea copiilor, comunicarea autentică între
membrii familiei, existenţa unei locuinţe proprii şi a unor venituri
satisfăcătoare.
O familie armonioasă are un mod de viaţă echilibrat datorită deschiderii şi
dorinţei membrilor ei de a-şi îndeplini în mod complet rolurile în cadrul
familiei. Cu alte cuvinte, armonia familială este produsul unei relaţii bazate pe
încredere, respect şi iubire între soţ şi soţie, părinţi şi copii, părinţi şi bunici,
bunici şi copii.
Puţini oameni ne sunt mai aproape decât părinţii şi partenerii de viaţă. Aşa se
explică de ce între membrii familiei există influenţe şi interacţiuni puternice,
uneori pozitive, alteori negative. De exemplu, comportamentul soţului este
modelat în timp de comportamentul soţiei şi invers.
Un alt exemplu: dacă intervine o schimbare majoră în viaţa mamei (îşi schimbă
locul de muncă, se îmbolnăveşte), se schimbă şi relaţiile familiale, iar tatăl şi
copiii vor fi influenţaţi în mod automat. Iată încă un exemplu oferit de
psihologul Ştefania Niţă: "Dacă soţul se plânge că soţia îl cicăleşte, un
terapeut va sesiza că nemulţumirea soţiei reprezintă doar o jumătate din ceea
ce se întâmplă cu adevărat între soţi. Dacă soţia este percepută ca fiind
cicălitoare, acest lucru poate însemna că nu a mai primit din partea soţului
atenţia necesară pentru preocupările ei.
Faptul că nu este ascultată şi înţeleasă o face să se simtă nervoasă şi lipsită de
sprijin. Nu este de mirare că devine cicălitoare!". Dacă însă, în loc să asculte
cicăleala soţiei ca pe o profeţie care se îndeplineşte, soţul se va dovedi dornic
să-i cunoască problemele, soţia va simţi că lui îi pasă de ea şi îşi va modifica
comportamentul. Dar aici nu se poate ajunge decât prin comunicare. Dacă nu
există înţelegere, relaţiile dintre soţi vor decurge în felul următor: cu cât soţia
va fi mai cicălitoare, cu atât soţul o va ignora mai mult. Şi cu cât o va ignora
mai mult, cu atât îl va cicăli mai mult. Se intră într-un cerc vicios care se va
perpetua toată viaţa sau se ajunge la destrămarea cuplului.

Disputa între generații

Întotdeauna vor exista divergențe între generații. Mentalitățile diferite,
schimbarea sistemului de valori și lipsa de comunicare, sunt cauzele principale
care duc la apariția conflictelor între copii și părinți. Conflictul dintre generații
este o constantă a vieții sociale. Deși simpla, soluția salvatoare pare greu de
pus în aplicare. De generații se tot vorbește despre conflictul dintre părinți și
copii. Deși prăpastia dintre generații este din ce în ce mai analizată, aceasta nu
dispare.
Soluția ar consta în comunicare. Însă, înainte de toate, trebuie stabilite cauzele
conflictului dintre generații. Adesea, copiii îi acuză pe părinți că au uitat cum
era atunci când erau ei tineri, că au uitat cât sufereau din cauza neînțelegerilor
cu părinții. De cealalta parte, părinții îi învinovățesc pe copii că nu vor să
asculte părerile lor, de oameni trecuți prin viață, conștienți de faptul că “nu tot
ce zboară se mănâncă”. Cine are dreptate în acest război? Nimeni! Verdictul
vine din partea psihologilor poate, care susțin că adevărul este undeva la
mijloc și fiecare tabără are de învățat ceva de la cealaltă. Societatea este
dinamică, în permanentă schimbare, iar modelele culturale se transformă. Cei
dintr-o anumită generație, formați după un set de valori, care au propriile
convingeri legate de viață, riscă să fie mai puțin receptivi la schimbări.
Mentalitățile nu se schimbă. Pe măsură ce trece timpul, oamenii nu își
reconfigurează modul de a gândi. Adolescenții simt mai acut nevoia de
schimbare. Au nevoie de ea. Face parte din procesul de construire a
personalității lor. În schimb, adulții au personalitatea deja formată, și sunt mai
conservatori.
Prăpastia dintre tinerii din ziua de astăzi și părinții lor este generată, în bună
măsură, de faptul că primii nu au cunoscut regimul comunist. Nu au cunoscut
lipsa libertății de exprimare, de cultură și chiar de bunuri, pe care tinerii de azi
le considera ca obligatorii pentru dezvoltarea lor. Cei din tânăra generație
înteleg cu greu faptul ca, pe vremea părinților lor, a avea acces la o carieră
strălucită era mai degrabă un vis frumos care nu putea fi împlinit fără mari
compromisuri. Cei care au simțit pe pielea lor regimul comunist susțin că
tinerii nu înteleg așa cum se cuvine libertatea de care se bucura și nu știu să
decanteze binele de rau.
Fiecare generație vrea să fie tratată cu respect, fiecare generație vrea să fie
respectată, iar pentru a obține respectul, fiecare tabăra duce o bătălie
crâncenă. De o parte a baricadei se situează copiii, care consideră că trebuie
să-și impună punctul de vedere și își sfidează părinții: “Ce dacă am șuvițe
violet? Și blugi cu talie joasa și top scurt? Nu înseamnă că sunt mai puțin
deșteaptă. Vreau ca ai mei să-mi respecte decizia”.

Emotiile in formarea relatiilor

părinți-copii
Emoțiile nu sunt doar expresia exterioară a unor experiențe interioare. Acestea
sunt profund influențate de contextele sociale în care apar. Ca urmare, încă din
perioada de vârstă timpurie, relația părinte-copil și factorii sociali au o mare
influență asupra dezvoltării emoționale a copilului. În perioada timpurie,
capacitatea părintelui de a reacționa la gesturile și acțiunile copilului
influențează frecvența, persistența și intensitatea emoțiilor eliberate de copil.
Totodată, reacțiile adulților acționează asupra modului de dezvoltare a
încrederii lui că are suport din partea adultului. Este important să știi că
expresiile emoționale ale adultului influențează răspunsurile emoționale ale
copilului și comportamentul lui. De multe ori, comportamentul părinților este
un catalizator pentru răspunsurile empatice, în special atunci când părinții dau
 drept exemplu un alt copil cu un comportament urât. Astfel, reacția părintelui
poate provoca sentimente de mândrie, vinovăție, precum și sentimente de rușine
și jenă, contribuind, totodată, la dezvoltarea conceptului de stimă față de sine.
Discută cu copilul tău Conversațiile simple dintre părinți și copii despre
evenimentele din timpul zilei ajută la înțelegerea emoțiilor prin modul în care
părinții le descriu, atribuind emoții unor personaje, interpretând unele
experiențe emoționante discutate. Printre numeroasele lucruri pe care copiii le
învață în urma acestor conversații sunt regulile socioculturale, care dirijează
expresia emoțiilor în diferite contexte sociale. Relațiile apropiate dintre copil și
părinte influențează direct gestionarea emoțională a copilului mic, antrenându-
l în formarea unor strategii de autogestiune a emoțiilor sale. Dincolo de aceste
influențe, calitatea relațiilor dintre părinte și copil oferă un context de
securitate și încredere, care dă culoare dezvoltării emoționale și întărește
capacitățile de control al emoțiilor.

Evitarea si rezolvarea situațiilor

conflictuale
Știați că următoarele cuvinte nu sunt sinonime: conflict, ceartă, scandal?
Conflictul presupune în primul rând optici diferite şi ciocnirea dintre acestea
referitor la o anumită problemă, dar aceasta nu înseamnă că un conflict trebuie
să se transforme într-o ceartă sau scandal.
O ceartă este un conflict, dar nu orice conflict presupune o ceartă.
Vom discuta despre conflicte doar în acest context al familiei. Este un subiect
de mare actualitate, oamenii devin din ce în ce mai conştienţi că trebuie să facă
ceva pentru a reuşi gestionarea şi rezolvarea conflictelor într-un mod
constructiv. De foarte multe ori conflictele în familie pornesc de la o
comunicare deficitară dar şi de la lipsa de înţelegere, cunoaştere și acceptare a
faptului că suntem diferiţi, bărbaţii de femei, adulţii de copii.
Într-o familie conflictele fac parte din viaţa de zi cu zi. Conflictele în familie
variază în funcţie de oamenii implicaţi în ele. Tulburarea poate fi produsă de
un soţ dependent de muncă a cărui soţie se simte singură sau resemnată faţă de
el (şi de serviciul care îl desparte de ea) sau de copiii care sunt o sursă
continuă de conflict şi exasperare din cauza faptului că părinţilor le lipsesc
aptitudinile corespunzătoare spre a fi părinți, sau de familii mixte în care un
părinte vitreg sau copiii vitregi sunt sursa conflictului în familie.
Indiferent de numeroasele calităţi pe care le are, nici un părinte nu este perfect
şi ar fi o povară covârşitoare să încerce să fie, negându-şi dreptul de a greşi şi
posibilitatea de a învăţa din propriile greşeli. Singurul efort care merită făcut
este de a se opri în momentul în care relaţia cu copilul devine tensionată,
atunci când acesta îi reproşează anumite lucruri, şi de a analiza obiectiv
situaţia. Dacă înţelege că a greşit este bine să lupte cu orgoliul propriu pentru
a reuşi să-şi ceară iertare de la copil, în loc de a lupta cu copilul pentru a-şi
satisface orgoliul. Uneori, dacă părintele nu reuşeşte să tragă această linie,
ceea ce urmează în relaţia cu copilul se clădeşte pe resentimente, tensiuni
exprimate sau înăbuşite, care vor răbufni la următoarea ocazie.
Indiferent de epocă, ţară, cultură sau educaţie, conflictul dintre generaţii a
existat dintotdeauna. De-a lungul timpului, el a îmbrăcat şi forma unui fenomen
în masă, cum a fost mişcarea hippie de exemplu. Acest conflict, care este de
fapt o ruptură între generaţii, este cu siguranţă una dintre problemele acute şi
actuale ale societăţii. Tinerii se simt dezorientaţi şi neînţeleşi, iar părinţii par
să nu găsească soluţii să rezolve acest litigiu. În timpurile noastre, adolescenţii
dispun de toate mijloacele pentru a-şi da viaţa peste cap, iar libertatea prost-
înţeleasă nu poate avea decât efecte negative asupra lor. Există două tabere
care se „războiesc” dintotdeauna: pe de-o parte, tinerii, nonconformişti,
dornici de a fi independenţi, iar pe de alta, părinţii, bunicii, profesorii, care nu
le înţeleg rebeliunea, nemulţumirile şi care uneori, din prea multă dragoste,
riscă să-i protejeze excesiv şi chiar să-i sufoce.
Armonia din familie nu vine la pachet cu certificatul de căsătorie sau cu
naşterea primului copil ci trebuie cultivată ca orice altă relaţie. Are nevoie de
răbdare, timp şi sacrificii, pentru că legăturile dintre membrii familiei nu sunt
doar cele de sânge, ci şi cele pe care le dezvoltăm prin încredere şi respect.
Conflictele familiale frecvente, grave afectează vieţile membrilor familiei
ajungându-se chiar la părăsirea căminului sau la agresivitate verbală şi nu
numai.
Între ce atitudini putem opta atunci când ne confruntăm cu conflictul?
Există câteva posibilităţi:
1. Retragerea – când ai tendinţa de a vedea conflictul ca inevitabil şi de
nerezolvat, s-ar putea nici să nu încerci, ci să te retragi, părăsind fizic sau
mental locul scenei.
- este o abordare care nu duce la dezvoltarea relaţiei; poate fi utilă numai dacă
este un pas spre calmare înainte de rezolvarea problemei, caz în care trebuie luat
angajamentul clar şi specific de a discuta şi rezolva conflictul.
2. Câştigarea – e o abordare care intervine când pui propriile interese pe primul
loc şi vrei să câştigi indiferent de cost. Este abordarea la care recurg mai
ales personalităţile dominante. Rezultatul ei presupune atingerea scopului
cu preţul sacrificării relaţiei.
3. Cedarea – e abordarea care sacrifică scopurile personale pentru evitarea
conflictului; se întâlneşte mai ales la personalităţile neconfruntative.
4. Compromisul intervine când fiecare lasă ceva de la el pentru atingerea
acordului. Poate implica sacrificarea unor valori proprii.
5. Rezolvarea este abordarea care întăreşte relaţia.