- desemneaza o forma de acord de asociere intre UE si statele din Europa centrala, orientala si baltica (art. 238 din tratatul CE). Obiectivul sau il constituie pregatirea aderarii la UE a statului asociat si se bazeaza pe respectarea principiilor drepturilor omului, democratiei, statului de drept si economiei de piata. Incheiat pe o durata nelimitata, acordul contine urmatoarele elemente: - un cos politic, care prevede consultari bilaterale si multilaterale asupra oricarei probleme de interes comun; - cooperare la nivel economic, cultural si financiar; - apropierea legislatiilor, mai ales in ceea ce priveste proprietatea intelectuala si regulile concurentei. Pe plan institutional, gestiunea generala a unui Acord European este asigurata de catre Consiliul de Asociere, compus din reprezentanti ai Consiliului si Comisiei pe de o parte, si din reprezentanti ai guvernelor statelor asociate. Un Comitet de Asociere, format din membrii Consiliului de Asociere, asigura continuitatea lucrarilor si pregateste hotararile Consiliului de Asociere. Comisia Parlamentara de Asociere, compusa din membrii Parlamentului European si ai parlamentului national al statului asociat poate formula recomandari Consiliului de Asociere. In prezent acorduri europene au fost incheiate cu 10 state. Semnarea acordului European/ Intrarea in vigoare Bulgaria / martie 1993....................................................1. febr.1995 Estonia / iunie 1995....................................................... 2. febr 1998 Letonia / iunie 1995........................................................3. febr.1998 Lituania / iunie 1995.......................................................4. febr.1998 Polonia / dec. 1991.........................................................5. febr.1994 Republica Ceha / oct. 1993...........................................6. febr.1995 Romania / feb. 1993.......................................................7. febr.1995 Slovacia / oct. 1993........................................................8. febr.1995 Slovenia / iunie 1996......................................................9. febr.1999 Ungaria / dec. 1991.......................................................10. febr.1994 Cu celelate 3 tari cu care se poarta negocieri, situatia se prezinta astfel: Semnare In vigoare: Cipru dec. 1972.............................................................iunie 1973 Malta dec. 1970.............................................................aprilie 1971 Turcia sept.1963 ...........................................................dec. 1964 A2. Acquis communautaire (Acquis comunitar) - corespunde drepturilor si obligatiilor care leaga ansamblul statelor membre ale UE. El se afla in evolutie constanta si cuprinde: * continutul, principiile si obiectivele politice ale tratatelor; * legislatia adoptata in aplicarea tratatelor si jurisprudenta Curtii de Justitie; * declaratiile si rezolutiile adoptate in cadrul Uniunii; * actele referitoare la politica de stat si de securitate comuna; * actele convenite in cadrul justitiei si afacerilor interne; * acorduri internationale incheiate de Comunitate si cele incheiate de catre state membre intre ele privind activitatile Uniunii. Pe linga dreptul comunitar propriu-zis, acquis-ul se constituie asadar, din toate actele adoptate in cadrul celui de- al doilea si treilea pilon ai UE si, mai ales, din obiectivele comune stabilite de tratate. Tarile candidate trebuie sa accepte acest acquis inainte de a adera la UE. Exceptarile si derogarile de la acquis sunt sectionate si de durata limitata. Obiectivul Uniunii este de a mentine integral acquis-ul si de a-l dezvolta. In perspectiva aderarii noilor state membre, Comisia si aceste tari candidate studiaza, in prezent, armonizarea legislatiei lor cu acquis-ul comunitar. A3. Adancirea UE -desemneaza o dinamica de integrare prezenta de la inceputurile constructiei europene: uniune vamala, piata comuna, zona euro. Comunitatile europene s-au transformat intr-o uniune intre popoarele Europei, care aspira sa fie <<fara incetare mai stransa>> ( art.1 din tratatul UE). Adancirea este o miscare paralela celei a largirii/extinderii UE si a fost adesea prezentata ca prealabil al ei. In acest spirit, s-a decis reformarea principalelor politici comunitare (politica agricola comuna - PAC si politica structurala), precum si a functionarii institutiilor pentru a permite aderarea noilor state membre la UE intr-un context favorabil.. A4. Adoptarea acquis-ului comunitar Adoptarea si punerea in aplicare a totalitatii legislatiei comunitare reprezinta principala problema cu care se confrunta tarile candidate, deoarece necesita consolidarea administratiei si a sistemelor juridice, precum si o adaptare drastica a infrastructurii tarilor candidate pentru a se conforma normelor comunitare, mai ales in materie de mediu si pentru a dezvolta veritabile retele in materie de transport, energie si telecomunicatii. Pentru a facilita aceste ajustari considerabile, au fost furnizate tarilor candidate ajutoare de preaderare. Este posibil ca tarile candidate sa ceara perioade tranzitorii intre aderarea lor si momentul in care vor fi capabile sa aplice, in intregime, legislatia comunitara. Totusi, aceste perioade de tranzitie tebuie sa fie cat mai scurte posibil si limitate la anumite sectoare specifice. In procesul de integrare a reglementarilor comunitare, tarile candidate sunt ajutate de un birou de asistenta tehnica (TAIEX), in special pentru a obtine informatii asupra legislatiei comunitare. A5. Agenda 2000 - este un program de actiune adoptat de catre Comisia Europeana in 15 iulie 1997 si reprezinta raspunsul Comisiei la cererea Consiliului European de la Madrid (decembrie 1995) de a prezenta un document de ansamblu asupra largirii, reformei politicilor comune, cadrului financiar al Uniunii, incepand cu 31 decembrie 1999.Opiniile Comisiei asupra candidaturilor la aderare sunt anexate acestui document care abordeaza ansamblul problemelor cu care se confrunta Uniunea Europeana la inceput de nou secol. - contine trei sectiuni: * prima abordeaza problema functionarii interne a Uniunii Europene, in special reforma politicii agricole commune si a politicii de coeziune economica si sociala. Include, de asemenea, recomandari care vizeaza abordarea provocarii largirii in cele mai bune conditii si propune punerea in practica a unui nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006; * a doua propune o strategie de preaderare consolidata, prin integrarea a doua noi elemente: parteneriatul pentru aderare si participarea extinsa a tarilor candidate la programele comunitare si mecanismele de aplicare a acquis-ului comunitar; * a treia constituie un studiu de impact al efectelor largirii asupra politicii Uniunii Europene. Aceste prioritati au fost traduse in aproape 20 de propuneri legislative de catre Comisie in 1998. Consiliul European de la Berlin a ajuns la un acord politic global asupra acestui pachet legislativ in martie 1999, ceea ce a permis adoptarea finala a masurilor in acelasi an. Ele acopera pentru intervalul 2000 - 2006, patru domenii strans legate. - reforma politicii agricole comune; - reforma politicii structurale; - instrumentele de preaderare; - cadrul financiar. A6. Ajutor de Preaderare Adoptarea normelor, in special a celor industriale si referitoare la mediu, necesita enorme investitii pentru ca tarile candidate sa fie in masura sa se conformeze acquis-ului comunitar in momentul aderarii. Element-cheie al strategiei Uniunii Europene fata de tarile candidate, ajutoarele de preaderare prevazute pentru perioada 2000 - 2006 si destinate tarilor din Europa Centrala si Orientala cuprind doua cosuri principale: - programul Phare, care finanteaza proiecte necesare pentru adaptarea sistemelor administrative si juridice si pentru dezvoltarea infrastructurii tarilor candidate (10,5 miliarde euro; - doua fonduri de asistenta, puse in practica pentru a gestiona ajutoare complementare in favoarea agriculturii (Sapard, de 3,5 miliarde euro) si a infrastructurilor, in special mediu si transporturi (7 miliarde euro). Fondul creat pentru crearea infrastructurii constituie "instrumentul structural de preaderare" (ISPA) si joaca pentru tarile candidate acelasi rol pe care Fondul de Coeziune il are pentru Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda. Parteneriatele de aderare incheiate in 1998 intre Uniune si fiecare din cele 10 tari candidate din Europa Centrala si Orientala, reprezinta axa principala a strategiei de preaderare si permite canalizarea diferitelor tipuri de ajutor. A7. Arhitectura europeana Termenul desemneaza ansamblul organizatiilor, institutiilor, tratatelor si relatiilor cutumiare in jurul carora se articuleaza spatiul european pentru a rezolva impreuna probleme de interes comun. O parte esentiala a acestei arhitecturi a fost stabilita de catre tratatul asupra UE care a instaurat trei piloni: Comunitatea europeana, Politica externa si de securitate comuna si cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne. Al doilea si al treilea pilon sunt tratati de catre institutiile Comunitatii (Consiliul European, Consiliul de Ministri, Comisia, Parlamentul European), dar prin proceduri de natura interguvernamentala. Arhitectura europeana, conform Tratatului de la Maastricht din 1992 Pilonul I Pilonul II Pilonul III CONTINUT Comunitatile europene:CECO, Euratom siComunitatea economica PESC (Politica externa si de securitate comuna) Cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor externe Metoda Comunitara Interguvernamentala Interguvernamentala A8. Articolul 49 din Tratatul UE Aderarea unui nou stat membru la Uniunea Europeana este prevazuta de catre art. 49 al tratatului UE. Pentru a deschide negocierile, Consiliul se pronunta in unanimitate dupa consultarea Comisiei si avizul conform al Parlamentului European.Conditiile de admitere, eventualele perioade tranzitorii necesare si adaptarile cerute de catre tarile pe care se bazeaza Uniunea Europeana, fac obiectul unui acord intre tara candidata si statele membre. Pentru a intra in vigoare, acest acord necesita ratificarea de catre toate statele contractante, conform reglementarilor constitutionale proprii in domeniu. A9. Actul Unic European a fost semnat la 17 februarie 1986 de catre 9 state si la 28 februarie 1986 de catre Grecia, Italia si Danemarca, iar la 1 iulie 1987 a intrat in vigoare. In preambul, el se refera la transformarea relatiilor statelor membre intr-o Uniune Europeana. -Titlul I cuprinde dispozitii comune Comunitatilor Europene si cooperarii politice; -Titlul II aduce cateva modificari tratatelor constitutive ale CE; -Titlul III se refera la cooperarea politica europeana in contextul constructiei comunitare, iar Titlul IV contine dispozitii generale si finale. Obiectivul pricipal l-a constituit definitivarea Pietei Interne, care potrivit art.7 trebuie sa fie "un spatiu fara frontiere interioare, in care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata potrivit dispozitiilor prezentului tratat." Printr-un articol special, s-a institutionalizat Consiliul European care, pana la acel moment, functiona pe baza hotararii luate in octombrie 1974 la Paris de catre sefii de state si guverne. Actul Unic a stabilit data de 31 decembrie 1998 pana la care trebuia definitivata Piata Interna, scop in care au fost conferite competente noi institutiilor comunitare in domeniile: a) politica sociala; b) apararea mediului inconjurator si cercetare; c) politica economica si sistem monetar; d) asigurarea coeziuniii economice si sociale pentru reducerea decalajelor intre diferitele regiuni ale statelor member. De ce Act Unic? Textul reuneste intr-un act dispozitiile referitoare la reforma institutiilor europene si largirea domeniilor competentelor comunitare, cat si cele referitoare la cooperarea in domeniul politicii externe. Actul Unic are meritul ca, pentru prima data intr-un tratat international ratificat, este mentionata UE ca obiectiv al statelor participante, pe care tratatul de la Maastricht l-a concretizat. B1. Banca Centrala Europeana (BCE) - a fost inaugurata la 30 iunie 1998, cu sediul la Frankfurt. Are personalitate juridica, este dotata cu capital si resurse proprii si are atributii de reglementare si decizie; de la 1 ianuarie 1999, ea pune in practica politica monetara europeana definita de catre Sistemul European de Banci Centrale. Organele de decizie ale Bancii (Consiliul guvernatorilor si Directoratul) conduc Sistemul ale carui misiuni constau in: gestiunea masei monetare, desfasurarea operatiunilor de schimb, detinerea si gestiunea rezervelor oficiale de schimb ale statelor membre si asigurarea bunei functionari a sistemului de plati. Banca a succedat Institutului Monetar European, creat in 1994 si responsabil cu pregatirea celei de a treia faze a Uniunii Economice si Monetare. Capitalul de 5 miliarde euro al BCE este subscris de bancile centrale nationale. Banca si organul sau de conducere (Consiliul guvernatorilor) sunt independente fata de institutiile comunitare si autoritatile nationale. Pentru a-si indeplini misiunile, BCE poate adopta reglementari cu caracter general, obligatorii si direct aplicabile in toate statele membre. Totodata, ea poate lua decizii si emite recomandari si avize, precum si aplica amenzi in cazul nerespectarii normelor emise sau a deciziilor luate. B2. Bugetul UE Toate veniturile si cheltuielile Uniunii fac obiectul unor previziuni anuale si sunt inscrise in bugetul comunitar. In 1998 bugetul se ridica la 91 miliarde euro.Bugetul se bazeaza pe urmatoarele principii: - unitate (ansamblul veniturilor si cheltuielilor este reunit intr-un singur document); - anualitate (operatiunile bugetare sunt rezervate unui exercitiu anual); - echilibru (cheltuielile nu trebuie sa depaseasca veniturile). Comisia este insarcinata sa propuna Consiliului un proiect de buget. Consiliul imparte autoritatea bugetara cu Parlamentul european. Natura cheltuielilor determina repartitia puterii intre aceste doua institutii, fie cheltuielile obligatorii sau neobligatorii. Totusi, Parlamentul este cel care adopta sau respinge bugetul in totalitate. Din 1993, bugetul face obiectul unui acord interinstitutional intre Parlament, Consiliu si Comisie privind disciplina bugetara si imbunatatirea procedurii bugetare. In 1998, Comisia a prezentat un proiect vizand nu doar reinnoirea acordului din1993, data fiind experienta acumulata in urma punerii sale in practica, ci si consolidarea ansamblului declaratiilor comune si acordurilor interinstitutionale realizate in domeniul bugetar din 1982.In cadrul reformelor propuse de catre documentul Comisiei "Agenda 2000" in iulie 1997, noi perspective financiare sunt adoptate de catre statele membre pentru a defini cresterea bugetului intre 2000 - 2006. Clasificarea cheltuielilor desemneaza distinctia intre cheltuielile Uniunii ale caror principii si suma sunt determinate juridic de tratate, drept derivat, conventii, tratate internationale sau contracte de drept privat (cheltuieli obligatorii - CO) si cheltuielile pentru care autoritatea bugetara are posibilitatea de a fixa liber creditele (cheltuieli neobligatorii - CNO). Calificarea cheltuielilor este sursa de opozitii intre cele doua institutii detinatoare ale autoritatii bugetare - Consiliu si Parlament - deoarece numai CNO sunt decise, in ultima instanta, de catre Parlament. Cheltuielile agricole fiind considerate obligatorii, rezulta ca 45% din bugetul comunitar scapa controlului parlamentar. Cheltuieli bugetare - politica agricola comuna - 48 % - dezvoltare regionala - 35 % - cercetare, energie, industrie, mediu - piata interna - 6 % - cooperare cu tertii - 5% - cheltuieli administrative - 5.5% - altele, 0.5% "Rezerve proprii" - taxe vamale la frontierele UE - 14% - taxe agricole pe produse importate - 2% - 1% TVA pe bunuri si servicii, prelevate asupra incasarilor din TVA de catre fiecare stat membru - 36% - a 4-a resursa, pe baza PNB national, prelevari asupra PNB; nivelul taxei se aplica la suma PNB a tuturor statelor membre - 48% C 1. Cadrul institutional unic - este expresia concreta a principiului unitatii institutionale. El presupune ca statele membre dornice sa intensifice integrarea si cooperarea intre ele accepta sa actioneze prin intermediul unor institutii comune. In egala masura, celelalte state membre care nu participa vor accepta ca institutii comune sa poata fi utilizate pentru operatiuni de integrare diferentiata. C 2. Carte Alba Cartile Albe publicate de Comisie sunt documente ce contin propuneri de actiune comunitara intr-un domeniu specific. Ele se inscriu uneori in prelungirea Cartilor Verzi al caror scop este de a lansa un proces de consultare la nivel european. De exemplu, au existat Carti Albe asupra finalizarii pietei interne, asupra cresterii, competitivitatii domeniului pietei de munca sau privind apropierea legislatiilor statelor asociate din Europa centrala si orientala in domeniile legate de piata interna. Daca o Carte Alba este primita favorabil de catre Consiliu, ea poate duce, eventual, la un program de actiune a Uniunii in domeniul respectiv. C 3. Carte Verde Cartile verzi publicate de Comisie sunt documente al caror scop este stimularea unei reflectii si lansarea unei consultari la nivel european asupra unui subiect particular (de exemplu: politica sociala, moneda unica, telecomunicatii etc.). Aceste consultari pot fi asfel la originea publicarii unei Carti Albe pentru a traduce concluziile reflectiei in masuri concrete de actiune comunitara. C 4. CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) - s-a constituit la 18 aprilie 1951 prin tratatul semnat la Paris de catre 6 tari europene: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Ideea a apartinut francezului Jean Monnet si a fost prezentata de catre Robert Schuman, Ministrul de Externe al Frantei, la o conferinta de presa tinuta la 9 mai 1950, cand a propus Germaniei si celorlalte state din Europa Occidentala sa alcatuiasca o piata comuna, in vederea conjugarii fortelor pentru reconstructia economica a statelor lor. In acest scop, productiile de carbune si otel erau puse sub conducerea unei Inalte Autoritati comune. Obiectivul imediat consta in realizarea reconcilierii franco- germane, intrucat unirea natiunilor europene impune ca opozitia seculara dintre Franta si Germania sa fie eliminata, iar obiectivul pe termen lung urmarea realizarea unei uniuni politice a statelor Europei occidentale care sa faca imposibila orice confruntare armata intre ele si, in acelasi timp, sa intareasca pozitia lor pe scena internationala. Inalta Autoritate, condusa de Jean Monnet, si-a stabilit sediul la Luxemburg in 1952, dupa ce tratatul CECO a intrat in vigoare la 25 iulie 1952, pe o durata de 50 de ani (Anglia a decis sa nu participe). Structura CECO era alcatuita din 4 organe: 1) Inalta Autoritate, organ independent, dotat cu principalele puteri de decizie, ale carei hotarari erau direct aplicabile pe teritoriul statelor membre, atat acestora cat si intreprinderilor din sectoarele carbunelui si otelului; 2) Consiliul Ministrilor, organ interguvernamental, compus din reprezentanti ai statelor, care urmarea ca Inalta Autoritate sa actioneze in stransa legatura cu guvernele nationale; 3) Adunarea parlamentara, care exercita controlul politic asupra Inaltei Autoritati; 4) Curtea de Justitie, care asigura aplicarea normelor de drept in interiorul Comunitatii, prin organizare si competente (orientarea politicii de investitii, stabilirea unor contributii financiare obligatorii pentru intreprinderile din domeniu). CECO a reprezentat prima experienta de integrare printr-o organizatie regionala, in cadrul careia institutii supranationale erau dotate cu o veritabila putere normativa, cu efecte in ordinea interna a statelor membre. Tratatul CECO va expira in 23 aprilie 2002. La cererea Consiliului, Comisia a prezentat in septembrie 2000 un proiect de decizie referitoare la transferul patrimoniului CECO catre Comunitatea Europeana, care ar trebui rezervat cercetarii in sectoarele carbunelui si otelului. Din motive de securitate juridica, s-a decis rezolvarea acestei probleme intr-un protocol anexat Tratatului de la Nisa din decembrie 2000. C 5. CEDO (Conventia Europeana a Drepturilor Omului) - semnata la Roma in 4 noiembrie 1950 sub egida Consiliului Europei, a fondat un sistem original de protectie internationala a drepturilor omului, oferind indivizilor posibilitatea unui control judiciar al respectului drepturilor lor. Conventia, ratificata de catre toate statele membre ale Uniunii (si nu numai), a stabilit diferite organe de control cu sediul la Strasbourg: - o Comisie care studiaza, in prealabil, cererile inaintate de un stat sau, eventual, o persoana; - o Curte Europeana a Drepturilor Omului, sesizata de Comisie sau de un stat membru, in urma raportului Comisiei (in caz de reglementare judiciara); - un Comitet de Ministri al Consiliului Europei, pe post de "gardian" al Conventiei si sesizat, atunci cand o problema nu a fost deferita Curtii, pentru a obtine reglarea politica a diferendului. Numarul tot mai mare al cazurilor a impus o reforma a mecanismului de control stabilit de Conventie (protocolul 11). Aceste organe au fost inlocuite la 1 noiembrie 1998, de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, unica. Simplificarea structurilor a permis reducerea duratei procedurilor, precum si intarirea caracterului judiciar al sistemului. Ideea aderarii Uniunii Europene la Conventie a fost adesea evocata, dar intr-o opinie din 28 martie 1996, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a precizat ca aderarea nu era posibila intrucat tratatul CE nu prevedea nici o competenta pentru a emite reglementari sau incheia acorduri internationale in domeniul drepturilor omului. In consecinta, aderarea ramane conditionata de modificarea tratatului. Aceasta situatie nu a impiedicat Tratatul de la Amsterdam sa insiste asupra respectului drepturilor fundamentale garantate de Conventie, prin formalizarea jurisprudentei Curtii de Justitie a CE in domeniu. In ceea ce priveste relatia dintre cele doua Curti, politica dezvoltata de Curtea de Justitie de a integra principiile Conventiei in dreptul Uniunii a permis mentinerea activitatilor lor, ca si a independentei lor. C 6. CEE ( Comunitatea Economica Europeana) Urmare a Conferintei de la Messina (Italia) din 1-3 iulie 1953 a Ministrilor de Externe, cele 6 state membre ale CECO (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au hotarat largirea sistemului si la alte domenii economice in vederea realizarii unei piete comune generale. La 25 martie 1957, la Roma, in cadrul conferintei interguvernamentale, au fost semnate cele doua tratate care au creat Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom). Intrate in vigoare la 1 ianuarie 1958, dupa ratificarea lor de catre cele sase state membre, tratatele sunt incheiate pentru o durata nelimitata. Cele doua noi Comunitati, desi au competente largite, nu se prezinta in tratate ca avand un caracter supranational, asemenea CECO. Inalta Autoritate a fost inlocuita cu o Comisie, care are cu precadere dreptul de initiativa legislativa, iar Consiliul Ministrilor, ca organ interguvernamental, a fost investit cu depline puteri de decizie. Existenta unor organe comune - Adunarea parlamentara, care a primit si o competenta deliberativa, si Curtea de Justitie - precum si contactele organelor executive au facut ca cele trei Comunitati - CECA, CEE si Euratom - sa fie considerate ca un ansamblu. CEE si-a stabilit ca obiectiv, "instituind o piata comuna si apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre", crearea fundamentelor "unei Uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele europene". In acest scop, s-a prevazut libera circulatie a marfurilor si protectia acestora fata de exteriorul Comunitatii prin tarife vamale comune, libera circulatie a persoanelor si capitalului, protectia liberei concurente. De asemenea, s-a urmarit armonizarea politicilor economice ale statelor membre, stabilirea unor politici sectoriale comune in domeniul agriculturii, transporturilor, relatiilor comerciale externe; apoi, progresiv CEE a primit noi competente in domeniul apararii mediului inconjurator, al politicii sociale si regionale, in domeniile educatiei, cercetarii si tehnologiei. Asadar, in conceptia tratatului din 1957, CEE se sprijina pe doi piloni: piata comuna si apropierea progresiva a politicilor economice. Spre deosebire de tratatele internationale ordinare, tratatul CEE a instituit o ordine juridica proprie unei Comunitati cu personalitate si capacitate juridica, cu o capacitate de reprezentare pe plan international si cu puteri reale izvorate din limitarea de competente sau dintr-un transfer de atributii ale statelor catre Comunitate. In ceea ce priveste dreptul izvorat din tratatul CEE, acesta are un caracter prioritar in raport cu normele de drept intern ale statelor si beneficiaza de efectul aplicabilitatii directe pe teritoriul acestora. C 7. Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom) Urmare a Conferintei de la Messina (Italia) din 1-3 iulie 1953 a Ministrilor de Externe, cele sase state membre ale CECO (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au hotarat si organizarea unei piete nucleare comune la 25 martie 1957, ca un ansamblu. Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom) dispune de un drept de optiune asupra mineralelor, materiilor brute si materialelor fisionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum si de posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra destinatiei finale a produselor, astfel incat acestea sa nu fie folosite in scopuri militare. In acest sens, orice intreprindere care manipuleaza materiale nucleare este obligata sa prezinte Comisiei informatii asupra activitatii desfasurate, cu exceptia materialelor destinate nevoilor de aparare. Euratom urmareste promovarea utilizarii energiei atomice in scopuri pasnice si dezvoltarea industriei nucleare. C 8. Cetatenia Uniunii - este subordonata nationalitatii unuia din statele membre. Astfel, orice individ avand nationalitatea unui stat membru este considerat cetatean al Uniunii. Pe langa drepturile si obligatiile prevazute in tratatul asupra Comunitatii Europene, cetatenia Uniunii recunoaste patru drepturi specifice: a) - libertatea circulatiei si sejurului pe teritoriul Uniunii; b) - drept de vot si de a fi ales la alegerile locale si pentru Parlamentul european in statul de resedinta; c) - protectie diplomatica si consulara pe teritoriul unui stat tert din partea autoritatilor oricarui stat membru, daca statul al carui cetatean este nu are reprezentanta in statul tert; d) - drept de petitie si de recurs catre Mediatorul european, catre Parlament si toate celelalte institutii ale Uniunii; e) - dreptul persoanelor fizice si morale cu resedinta sau sediul intr-un stat membru la acces la documentele institutiilor europene, in conditiile stabilite de Consiliu. Conceptul de cetatenie a UE nu inlocuieste, ci se adauga cetateniei nationale. Aceasta complementaritate face mai tangibil sentimentul apartenentei cetateanului la Uniune (precizarea a fost adusa de tratatul de la Amsterdam din 1997, in noul art. 17 (fost 8). Cetatenia a fost instituita prin art.8 din Tratatul asupra Comunitatii Europene, modificat prin Tratatul de la Maastricht: ea nu are continutul unei veritabile cetatenii, ci inlocuieste notiunea de resortisant folosita pana in 1992. C 9. Conferinta interguvernamentala (CIG) Conceptul CIG desemneaza o negociere intre guvernele statelor membre ale carei rezultate permit modificarea tratatelor. Are o importanta majora la nivelul integrarii europene, unde schimbarile in structura institutionala si juridica - sau in continutul tratatelor - au fost intotdeauna fructul Conferintei interguvernamentale (de exemplu, Actul Unic European sau tratatul asupra UE). In istoria Comunitatii Europene, au existat sapte CIG, din care 5 din 1985 incoace. De exemplu, CIG din 1996 a fost a sasea si a tinut reuniuni periodice, in principiu o data pe luna, la nivelul Ministrilor de Afaceri Externe. Lucrarile Consiliului care incheie o CIG sunt pregatite de un grup format din cate un reprezentant al fiecarui Ministru de Afaceri Externe din statele membre si Comisarul responsabil cu probleme institutionale, iar Secretariatul General al Consiliului asigura organizarea practica a acestor lucrari. Pe parcursul lucrarilor Conferintei, Parlamentul este informat asupra stadiului avansarii discutiilor si isi poate exprima opinia asupra tuturor problemelor dezbatute. A saptea Conferinta a fost convocata in februarie 2000 si s-a incheiat in luna decembrie a aceluiasi an (7-11), cu ocazia Consiliului European de la Nisa, cand a fost adoptat Tratatul de la Nisa. Negocierile in vederea aderarii statelor candidate la UE se prezinta sub forma CIG bilaterale intre Uniunea Europeana si fiecare din tarile respective. CIG asupra aderarii Estoniei, Ungariei, Poloniei, Republicii Cehe, Sloveniei si Ciprului au fost deschise in mod solemn la 30 martie 1998 la Bruxelles. Prima reuniune ministeriala de negociere cu aceste 6 tari s-a tinut la 10 noiembrie 1998. La 15 februarie 2000, tot la Bruxelles a avut loc CIG Romania - UE care a lansat, in mod oficial, procesul de negociere a aderarii tarii noastre la UE. C 10. Coeziune economica si sociala Originea coeziunii economice si sociale se afla in Tratatul de la Roma al carui Preambul face referire la reducerea decalajelor de dezvoltare intre regiuni. Dar abia in anii '70 vor fi initiate actiuni comunitare cu scopul de a coordona si completa financiar instrumentele nationale in materie. Aceste masuri s-au dovedit mai tarziu insuficiente intr-un context comunitar in care crearea pietei interne nu a determinat disparitia, contrar previziunilor, a diferentelor intre regiuni. In 1986, Actul Unic European a introdus, pe langa piata unica, obiectivul coeziunii economice si sociale. In perspectiva Uniunii Economice si Monetare, aceasta baza juridica a permis actiunii comunitare sa devina axa centrala a politicii globale de dezvoltare din 1998. Tratatul de la Maastricht a institutionalizat aceasta politica (art. 158-162). Coeziunea economica si sociala exprima solidaritatea intre statele membre si regiunile Uniunii Europene. Ea favorizeaza dezvoltarea echilibrata si durabila, reducerea decalajelor structurale intre regiuni si tari, precum si promovarea egalitatii sanselor intre persoane. Ea se concretizeaza prin diferite interventii financiare, mai ales prin Fondurile structurale. La fiecare trei ani, Comisia trebuie sa prezinte un raport asupra progreselor realizate in domeniul coeziunii economice si sociale si asupra modului in care diversele mijloace prevazute in tratat au contribuit la aceasta. Viitorul coeziunii economice si sociale si implicatiile sale financiare au reprezentat una din marile probleme discutate in Agenda 2000, prezentata de Comisie in 15 iulie 1997. De fapt, politica de coeziune economica si sociala a ocupat a doua pozitie bugetara a Comunitatii intre 1994-1999 (aproape 35% din buget). Importanta sa a fost confirmata de perspectivele financiare 2000 - 2006. In vederea largirii spre tari al caror venit national net este inferior mediei comunitare, politica structurala comunitara a fost reformata in 1999 pentru a-i ameliora eficienta si pentru a creste resursele bugetare de la 208 la 213 miliarde euro pentru perioada 2000-2006. C 11. Comisia Uniunii Europene - este institutia europeana cu puteri de initiativa, executie, gestiune si control. Ea este gardian al tratatelor si reprezinta interesul comunitar. Este compusa dintr-un colegiu de 20 de membri independenti (2 pentru Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, Spania si cate 1 membru pentru celelalte state). Numita pentru 5 ani prin acordul comun al statelor membre, ea este supusa unui vot de investitura din partea Parlamentului european in fata caruia este responsabila. Colegiul comisarilor este asistat de o administratie compusa din directii generale si servicii specializate al caror personal (16.000 de functionari) este repartizat la Bruxelles si Luxemburg. Comisia a luat fiinta dupa intrarea in vigoare in 1967 a Tratatului de fuziune (semnat la Bruxelles in 8 aprilie 1965), prin unirea Inaltei Autoritati prevazute de Tratatul CECO cu cele doua Comisii ale CEE si Euratom, sub denumirea de Comisia Comunitatilor Europene, care si-a luat denumirea actuala in urma tratatului de la Maastricht. Membrii Comisiei trebuie sa fie desemnati de guvernele nationale, tinand cont de competenta lor generala si trebuie sa prezinte toate garantiile de independenta (de obicei sunt oameni politici care au detinut functii guvernamentale pe plan national). Incetarea colectiva a mandatului de 5 ani (care corespunde cu cel al Parlamentului) al membrilor Comisiei poate avea loc printr-un vot de cenzura adoptat de Parlament sau prin demisia colectiva (aceasta s-a intamplat o singura data, in 1999; Comisia Santer a fost inlocuita de actuala Comisie Prodi, cu mandat pana in 2005). In 15 iulie 1997, Comisia a abordat in cadrul Agendei 2000 problema reformei functionarii sale. Agenda prezinta un vast program de reforme bazate pe initiativele SEM 2000 ("gestiune sanatoasa si eficienta") si MAP 2000 ("modernizarea personalului si administratiei"). Tratatul de la Nisa, semnat in decembrie 2000, aduce unele modificari cu privire la compozitia, numirea Comisiei si puterile Presedintelui sau: a) noua Comisie din 2005 va fi compusa din cate un reprezentant al statelor membre. Atunci cand Uniunea va avea 27 de membri, numarul comisarilor va fi inferior celui al statelor membre. Membrii vor fi alesi conform unei proceduri de rotatie egalitara (care nu a fost stabilita inca); b) Presedintele Comisiei va fi numit de catre Consiliul European prin majoritate calificata, iar numirea sa va fi aprobata de Parlament. Apoi Consiliul va desemna de comun acord cu Presedintele si prin majoritate calificata, lista celorlalti membri, pe baza propunerilor inaintate de fiecare stat membru. In fine, Presedintele si membrii Comisiei sunt numiti de Consiliu, care decide prin majoritate calificata, dupa aprobarea colegiului de catre Parlament; c) Puterile Presedintelui Comisiei sunt consolidate: acesta decide organizarea interna a Comisiei, atribuie responsabilitati membrilor si ii poate remania in cursul mandatului lor, numeste, dupa aprobarea colegiului, vicepresedintii; un membru trebuie sa- si prezinte demisia daca Presedintele, dupa aprobarea colegiului, i-o cere. In domeniul comunitar, Comisia are urmatoarele atributii: 1) are drept de initiativa cu privire la actele pe care le adopta Consiliul si Parlamentul. Comisia pregateste deciziile acestora in cele mai multe domenii (de fapt, institutia de decizie - Consiliul - nu poate adopta acte juridice decat pe baza propunerilor Comisiei); 2) exercita o putere de decizie, independent, indeosebi in ceea ce priveste organizarea proprie si dreptul concurentei. Apoi, in limitele puterilor care-i sunt delegate de Consiliu, poate exercita deciziile acestuia, poate adopta chiar ea directive, reglementari si hotarari (in domeniul pietei interne si al politicii agricole) care sunt obligatorii pentru statele membre; 3) formuleaza avize, care sunt luari de pozitie ale acesteia; 4) controleaza aplicarea ansamblului dreptului comunitar, originar si derivat, poate depune plangere la Curtea de Justitie impotriva statelor membre pentru nerespectarea Tratatelor sau a dreptului comunitar. Daca statul membru nu ia masurile de punere in executare a hotararii Curtii, Comisia este autorizata sa stabileasca penalizari (suma pe care trebuie sa o plateasca statul in cauza); 5) este organul de executie a bugetului; 6) negociaza acordurile internationale ale Comunitatii in cadrul unui mandat bine definit. C 12. Comitetul Economic si Social (ECOSOC) - cuprinde 222 de membri repartizati in trei grupuri: patroni, muncitori si reprezentanti ai activitatilor specifice (agricultori, artizani, intreprinderi mici si mijlocii, profesii liberale, consumatori, reprezentanti ai comunitatii stiintifice si pedagogice, ai familiilor, ai miscarilor ecologiste). Membrii sunt numiti pe patru ani de catre Consiliu, care decide in unanimitate. Fiecare stat membru dispune de un anumit numar de reprezentanti: - Marea Britanie, Franta, Germania, Italia - 24 - Spania - 21 - Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Austria, Suedia - 12 - Danemarca, Finlanda, Irlanda - 9 - Luxemburg - 6 Rolul Comitetului consta in reprezentarea intereselor diferitelor categorii economice si sociale, in care scop este consultat de catre Comisie si Consiliu, inainte de adoptarea unor acte. Consultarea obligatorie are loc in legatura cu mai multe domenii: libera circulatie a muncitorilor, colaborarea in domeniul social, educatie, sanatate publica si protectia consumatorului, mediu, dezvoltare regionala. Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Comitetul poate fi consultat si de catre Parlament. De asemenea, Comitetul poate emite avize din proprie initiativa. Desi are natura unui organ consultativ, Comitetul exercita influente in domeniul luarii deciziilor comunitare, mai ales asupra Comisiei. Nu poate fi consultat in ceea ce priveste Uniunea Economica si Monetara sau marile orientari ale politicii economice. Dupa transmiterea avizelor catre Consiliu si Comisie, acestea sunt publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene. Nu in ultimul rand trebuie precizat ca acest Comitet a fost creat prin tratatul de la Roma din 1957, iar rolul sau nu a incetat sa creasca. Spre deosebire de Comitetul Regiunilor, membrii "consilierii", nu apartin nici unui grup politic, iar regulamentul intern nu trebuie aprobat de Cconsiliu. C. 13 Comitetul Regiunilor (COR) - creat prin Tratatul de la Maastricht din 1992, este alcatuit din 222 de membri titulari si tot atatia supleanti (un membru care nu poate participa la sesiunea plenara va fi reprezentat de un supleant din delegatia nationala), reprezentanti ai colectivitatilor regionale si locale. Repartizarea membrilor pe state este identica cu cea din Comitetul Economic si Social. Acestia sunt numiti de Consiliu prin vot unanim, la propunerea statelor membre pentru un mandat de patru ani, care poate fi reinnoit. Ei isi exercita mandatele de deplina independenta in interesul general al Comunitatii. COR este convocat la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar se poate intruni si din proprie initiativa. In cadrul Comitetului activeaza patru grupuri politice: popularii, socialistii, liberalii si radicalii, dar apartenenta la un grup politic nu depinde strict de apartenenta la partidul national corespunzator. Comitetul are rolul de a reprezenta interesele colectivitatilor locale si regionale (de altfel, crearea sa coincide cu afirmarea principiului subsidiaritatii) si de a asigura participarea acestora la procesul de integrare. El are natura unui organ consultativ al Consiliului si Comisiei si trebuie consultat obligatoriu in anumite domenii ale politicii regionale - promovarea pregatirii generale si profesionale, cultura, sanatate, politica structurala si regionala, retele transeuropene de transport si telecomunicatii, energie, coeziune economica si sociala. De asemenea, COR poate fi consultat cu titlu facultativ sau poate emite avize din proprie intiativa. In egala masura, el poate emite rezolutii pe subiecte politice (dimensiunea regionala a largirii, calitatea vietii). Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Comitetul poate fi consultat in orice domeniu de catre Consiliu, Comisie sau Parlament. Prima reuniune a Comitetului s-a tinut la Bruxelles in martie 1994. C.14 Competentele externe ale CE - se definesc in functie de repartitia intre Comunitate si statele membre. Sunt " exclusive" cand sunt integral exercitate de Comunitate (de ex., politica agricola comuna) si " mixte" cand sunt impartite cu statele membre (de ex., politica transporturilor). Aceasta tipologie a fost definita de catre jurisprudenta Curtii de Justitie si se bazeaza pe teoria competentelor implicite- competenta externa decurge din existenta unei competente pe plan intern. De fapt, Tratatul CE (de la Roma) nu a atribuit, in mod explicit, competenta externa decit in doua cazuri: politica comerciala si acordurile de asociere. Politica externa si de securitate comuna tine de relatiile externe ale Uniunii Europene, reglementate prin metoda interguvernamentala (al doilea pilon) si nu de competentele externe ale CE. Dezvoltarea activitatilor Comunitatii (de ex., finalizarea pietei interne), evolutia comertului mondial si o jurisprudenta mai nuantata au facut dificila exercitarea competentelor externe, in acelasi timp cu cresterea nevoii de cooperare si coordonare, in numele unitatii reprezentarii internationale. Pentru a permite Comunitatii sa se adapteze evolutiei radicale a structurilor economice mondiale si sa reflecte responsabilitatile marite acordate Organizatiei Mondiale de Comert, Tratatul de la Amsterdam a modificat Tratatul CE, astfel incat Consiliul poate decide prin unanimitate extinderea aplicarii politicii comerciale comune la negocierile si acordurile internationale care privesc serviciile si drepturile la proprietate intelectuala. C. 15 Conferinta Europeana - componenta a procesului de largire a UE, reuneste statele membre ale Uniunii si statele europene avand vocatia de a adera la Uniunea Europeana. Ea reprezinta o structura multilaterala de consultare politica asupra unor probleme de interes general: - politica externa si de securitate comuna; - justitie si afaceri interne; - domeniile economice si cele referitoare la cooperarea regionala. Conferinta a fost lansata de Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, urmare a unei initiative franceze prezentate in octombrie 1997. Se reuneste o data pe an la nivelul sefilor de stat sau guvern, alaturi de Presedintele Comisiei si o data pe an la nivelul Ministrilor de Afaceri Externe. Presedintia este asigurata de statul care prezideaza Consiliul Uniunii Europene. Conferinta s-a reunit pentru prima data la Londra in 12 martie 1998, cand s-a decis crearea unui grup comun de experti, responsabil cu intocmirea de rapoarte asupra problemelor tot mai mari pe care criminalitatea organizata le determina in societatile europene (si in special in Estul Europei). Prima reuniune la nivel ministerial a avut loc in 6 octombrie 1998 la Luxemburg . Desi invitata, Turcia a refuzat de fiecare data sa participe. C 16. Consiliul European - a fost infiintat in urma hotararii Conferintei la nivel inalt de la Paris din 10 decembrie 1974, pentru a asigura dezvoltarea si coeziunea de ansamblu a activitatilor Comunitatilor si a cooperarii politice. S-a reunit pentru prima data in 1975 (10 - 11 martie 1975 la Dublin) si a inlocuit practica conferintelor europene la nivel inalt care a caracterizat perioada 1961 - 1974 Declaratia de la Stuttgart din 1983 asupra Uninunii Europene a definit rolul Consiliului European astfel: - da constructiei europene un impuls politic general; - defineste orientarile care favorizeaza constructia europeana si da liniile directoare de ordin politic general pentru Comunitatile Europene si ale cooperarii politicii europene; - delibereaza asupra chestiunilor care tin de UE in diferitele sale aspecte, urmarind coerenta lor; - deschide cooperarea in noi sectoare de activitate; - exprima intr-o maniera solemna pozitia comuna in problematica relatiilor externe. Actul Unic European semnat la 17 si 28 februarie 1986 a consacrat existenta Consiliului European. Tratatul de la Maastricht a pus bazele juridice ale Consiliului European, definind in termeni generali rolul si regulile de functionare ale acestuia. Consiliul European da Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltarii ei si ii defineste orientarile politice generale. In consecinta: 1. Consiliul European este organul suprem al UE care, fara sa adopte acte creatoare de drepturi si obligatii, hotaraste in principiu asupra problemelor, urmand ca hotaririle sale sa fie puse in aplicare prin prevederile comunitare; 2. Consiliul European nu se confunda cu Consiliul UE, care in cazuri exceptionale se poate intruni la nivelul sefilor de stat si de guvern. Consiliul European este o structura globala comuna domeniului comunitar si cooperarii politice, aflata pe pozitia cea mai inalta. - cuprinde sefii de stat sau guvern si Presedintele Comisiei . Acestia sunt asistati de Ministrii lor de Externe, iar Presedintele Comisiei, de un membru al acesteia, care sunt membri ai Consiliului European si nu participa la luarea deciziilor; - se intruneste cel putin de doua ori pe an, sub presedintia sefului statului care detine presedintia Consiliului UE. Consiliul European adopta concluzii cu privire la subiectele examinate si dezvolta deliberari (care constituie baza elaborarii actelor comunitare) si declaratii in domeniul politicii externe. Din punct de vedere strict juridic, Consiliul European nu este un organ comunitar, ci se situeaza deasupra institutiilor Comunitatii Europene. Functiile sale sunt: 1. Arhitect al evolutiei institutionale a constructiei europene, toate deciziile importante in acest sens fiind luate sub impulsul sau; 2. Stabilirea orientarilor generale in domeniul politici economice si sociale si al politicii externe; 3. Decizia la cel mai inalt nivel a problemelor deosebite care apar in domeniul economic, social, financiar si al politicii externe. C 17. Consiliul Europei De la infiintarea sa in 5 mai 1949, Consiliul Europei (cu sediul la Strasbourg, in Palatul Europei), lucreaza la constructia unei Europe unite pe temeiul libertatii si democratiei, al drepturilor omului si statului de drept. Prin urmare, activitatea acestui for se articuleaza in jurul unor obiective prioritare: drepturile omului (extinderea garantiilor oferite de Conventia Europeana a Drepturilor Omului), massmedia si comunicare, probleme sociale si economice, educatie, cultura si patrimoniu, sport, tineret, sanatate, mediu inconjurator, puteri locale si regionale, probleme juridice. Consiliul Europei este alcatuit din: - Comitetul Ministrilor (Ministrii Afacerilor Externe din statele membre), instanta de decizie care se reuneste de doua ori pe an in sesiune ordinara, dar poate organiza de asemenea reuniuni speciale sau informale. Reprezentantii Ministrilor se reunesc in fiecare luna; ei stabilesc programul de activitati al Consiliului Europei si adopta bugetul acestuia. Comitetul reprezinta si un forum permanent de dezbatere a chestiunilor care privesc cooperarea europeana si problemele politicii comune. Consiliul se straduieste sa armonizeze politicile statelor sale membre si sa impuna adoptarea unor practici si norme comune. Peste 155 de conventii europene (echivalentul a mai bine de 75.000 de tratate bilaterale) servesc statelor membre drept baza pentru reformarea si armonizarea legislatiilor nationale in diverse domenii: protectia datelor informatice, violenta pe stadioane, conservarea naturii, massmedia, cooperare culturala, prevenirea torturii etc. In problemele care nu impun eleborarea unei conventii, Comitetul Ministrilor adopta recomandari care propun liniile unor actiuni guvernamentale; - Adunarea Parlamentara cuprinde reprezentanti din parlamentele statelor membre. Fiecare delegatie nationala reflecta structura parlamentara pe care o reprezinta. Adunarea se reuneste in sedinta plenara de patru ori pe an, dezbaterile sale privind diverse probleme ale societatii, iar recomandarile catre Comitetul Ministrilor se afla la originea unui mare numar de realizari ale Consiliului Europei; - Congresul Puterilor Locale si Regionale din Europa este alcatuit din doua camere, una reprezentand puterile locale si cealalta, regiunile. Vocatia sa este aceea de a consolida structurile democratice la scara locala si, mai cu seama, de a ajuta noile democratii; - Un Secretariat International sprijina activitatea acestor organe; el este plasat sub autoritatea Secretarului General, ales de catre Adunarea parlamentara pe o perioada de 5 ani. Limbile oficiale ale Consiliului sunt: franceza si engleza. Dintre documentele si actiunile initiate de Consiliul Europei amintim doar: * Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin care Consiliul Europei a instituit o procedura juridica unica in lume care permite unui stat membru sau unei persoane particulare sa depuna plangere impotriva unui alt stat membru, daca se socoteste victima unei violari a conventiei; * Carta Sociala Europeana s-a aflat la originea reformelor legislative in domeniile familiei, protectiei tinerilor muncitori, drepturilor sindicale, asistentei sociale; * Conventia Culturala Europeana se afla la baza cooperarii interguvernamentale in domeniile educatiei, culturii, patrimoniului, sportului si al tineretului; * Campania impotriva intolerantei cu scopul de a-i transforma pe tineri in aparatorii si campionii unei societati deschise si tolerante. C 18. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri) Consiliul de Ministri este institutia decizionala principala a Uniunii. El reuneste ministrii din cele 15 state membre responsabili cu domeniul inscris pe ordinea de zi: afaceri externe, industrie, transporturi etc.Totusi, existenta diferitelor formatiuni ministeriale in functie de problemele tratate nu pune in discutie principiul unicitatii reprezentarii acestei institutii. Fiecare tara a Uniunii exercita presedintia prin rotatie pe o durata de 6 luni. Deciziile sale sunt pregatite de un Comitet al reprezentantilor permanenti ai statelor membre (COREPER), asistat de grupuri de lucru compuse din functionari ai administratiilor nationale. Consiliul este asistat de un Secretariat general. In cadrul primului pilon, deciziile Consiliului sunt luate pe baza propunerilor Comisiei. De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Secretarul General indeplineste rolul de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna. Acesta este asistat de un Secretar- General adjunct numit in unanimitate de Consiliu si responsabil cu gestiunea Secretariatului general al Consiliului. Pe de alta parte, votul prin majoritate calificata in cadrul Consiliului se aplica majoritatii domeniilor. Totusi, unii pledeaza pentru extinderea acestei proceduri de vot si la alte domenii. Fiecare ministru raspunde in fata parlamentului tarii sale, dar deciziile luate nu pot fi modificate. Consiliul asigura coordonarea politicilor economice ale statelor member; el dispune de putere legislative pe care o imparte in unele domenii cu Parlamentul european. Impreuna, aceste doua institutii controleaza si bugetul. De asemenea, Consiliul ratifica acordurile internationale negociate de catre Comisie. Consiliul, ca reprezentant al statelor member, adopta legislatia Uniunii sub forma de directive si reglementari. O data adoptate, reglementarile sunt obligatorii pentru toate statele membre si devin parte a legislatiilor nationale, ele stabilind atat obiectivul urmarit, cat si modalitatile de atingere a acestuia. Directivele fixeaza numai obiectivul, lasand statelor membre libertatea de a alege cele mai potrivite cai pentru a-l indeplini. Numarul de voturi alocat statelor membre (modificat prin tratatul de la Nisa) este direct proportional cu marimea teritoriului lor. Nici un stat membru nu poate bloca singur o propunere, deoarece este nevoie de 26 de voturi impotriva din 87 pentru a bloca adoptarea legislatiei .Asadar alcatuit din ministrii statelor membre, Consiliul adopta legislatia europeana si coordoneaza cooperarea interguvernamentala. C 19. Cooperare consolidata - conceptul a fost introdus in Tratatul UE si in Tratatul CE prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivul vizat de aceasta forma de cooperare este de a permite unui numar limitat de state membre (8), capabile si dornice sa mearga inainte, sa continue adancirea constructiei europene in conformitate cu cadrul institutional unic a Uniunii. Cooperarea consolidata trebuie sa respecte mai multe conditii: - sa priveasca un domeniu care nu tine de competenta exclusiva a Comunitatii; - sa tinda spre favorizarea realizarii obiectivelor Uniunii; - sa respecte principiile tratatelor. Scopul cooperarii consolidate este de a dezvolta mai repede un spatiu European de libertate, securitate si justitie. Ea este lansata la cererea statelor implicate, prin votul prin majoritate calificata al Consiliului, dupa avizul Comisiei si transmiterea cererii la Parlamentul european. Posibilitatea pentru un stat de a se supune cooperarii consolidate in cadrul pilonilor I si III a fot sustinuta de Tratatul de la Nisa, statul respectiv avand posibilitatea de a sesiza Consiliul European. Acelasi Tratat de la Nisa a introdus posibilitatea cooperarii consolidate in cadrul pilonului II - PESC (aparare, chestiuni militare). C 20. COREPER (Comitetul Reprezentantilor Permanenti) Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanenta la Bruxelles, al carui personal este alcatuit din diplomati sau persoane oficiale din ministerele nationale. Sefii acestor delegatii se reunesc o data pe saptamina in cadrul comitetului reprezentantilor permanenti (COREPER) ai statelor membre. Propunerile, materialele supuse spre dezbatere si deciziile Consiliului sunt pregatite de COREPER, cu ajutorul unor comitete - echipe de specialisti ai ministerelor nationale de resort. Astfel, COREPER este in acelasi timp o instanta de dialog si de control politic (orientare si supraveghere a lucrarilor, de catre experti) De altfel, el este divizat in 2 pentru a face fata ansamblului de atributiuni care ii revin: - COREPER I, format din reprezentantii permanenti adjuncti, - COREPER II, compus din ambasadori. Prin urmare, calitatea lucrarilor COREPER este garantia bunei functionari a Consiliului. C 21. Criterii de aderare (criteriile Copenhaga) In iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a recunoscut tarilor din Europa centrala si de est dreptul de a adera la Uniunea Europeana, dupa indeplinirea celor trei tipuri de criterii: - politic: institutii stabile, care sa garanteze democratia, suprematia dreptului, drepturile omului; - economic: economie de piata viabila, functionala, capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei in interiorul Uniunii; - reluarea si aplicarea acquis-ului comunitar- subscrierea la finalitatile politice, economice si monetare ale Uniunii Europene; capacitatea de a-si indeplini obligatiile de membru. Aceste criterii de aderare au fost confirmate de Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995), care a subliniat importanta adaptarii structurilor administrative din tarile candidate pentru a crea conditiile unei integrari progresive si armonioase. C 22. Curtea de Conturi Europeana - reprezinta contribuabilii europeni si verifica daca cheltuielile UE sunt effectuate conform reglementarii bugetare si obiectivelor sale. - creata in 1977 si cu sediu propriu la Luxemburg din 1988, Curtea are 15 membri numiti pe 6 ani, iar Presedintele este ales pe 3 ani. - definita fie drept "constiinta financiara" a UE sau ca "gardian" al finantelor sale, ea controleaza implementarea bugetului comunitar si garanteaza cetatenilor europeni ca fondurile publice sunt folosite in mod adecvat. De aceea, 250 de auditori controleaza institutiile Uniunii, autoritatile nationale, regionale si locale, beneficiare ale ajutorului comunitar. In urma controlului annual, Curtea prezinta un raport asupra bugetului si trebuie consultata inaintea adoptarii de decizii financiare. C 23. Curtea de Justitie Europeana - cu sediul la Luxembourg, este alcatuita din 15 judecatori, asistati de 9 avocati generali. Din 1989 a fost creat si Tribunalul de Prima Instanta, compus din 15 judecatori. Membrii acestor instante sunt numiti pentru o perioda de 6 ani (cu posibilitatea prelungirii mandatului), de comun acord cu guvernele statelor membre, dintre persoanele a caror independenta este nediscutabila. Curtea de Justitie poate decide daca un stat membru nu a respectat integral o anumita obligatie statuata prin tratate, poate verifica daca instrumentele adoptate de institutiile comunitare si a caror anulare este ceruta sunt compatibile cu Tratatele; poate critica institutiile comunitare pentru inactivitate. Rolul Curtii Europene de Justitie este foarte important, intrucat articolele tratatelor si legislatia care decurge din ele sunt parte a legislatiei nationale din statele membre. Interpretarea lor unitara si neechivoca a permis constituirea dreptului european favorizand astfel procesul integrarii europene. Prin Tratatul de la Nisa, se mentine la nivelul Curtii, in calitate de organ jurisdictional suprem al Uniunii, contenciosul care priveste chestiuni esentiale pentru ordinea comunitara. Curtea de Justitie, responsabila sa asigure aplicarea uniforma a dreptului comunitar in Uniune, isi mentine, in principiu, competenta asupra chestiunilor judiciare. Tribunalul devine judecator de drept comun pentru ansamblul recursurilor directe, cu exceptia celor care vor fi atribuite unei camere jurisdictionale si a celor rezervate Curtii. Dar aceste dispozitii vor intra in vigoare doar dupa adoptarea Tratatului de catre statele membre. D 1. Deficit democratic Este o notiune invocata mai ales pentru a sugera lipsa de democratie a Uniunii Europene si faptul ca aceasta este inaccesibila cetateanului datorita complexitatii functionarii sale. Conceptul traduce perceptia potrivit careia sistemul institutional comunitar este dominat de o institutie care cumuleaza puteri legislative si guvernamentale- Consiliul, si o institutie fara legitimitatea sistematica a parlamentelor nationale, ceea ce s-a si realizat, de altfel, in urma intrarii in vigoare a Tratatului de la Amsterdam. D 2. Dezvoltare durabila Conceptul face referire la o crestere economica ce poate raspunde nevoilor de bunastare ale societatilor noastre, pe termen scurt, mediu si mai ales, pe termen lung. Se presupune ca dezvoltarea trebuie sa satisfaca nevoile prezentului fara a compromite capacitatea si resursele generatiilor viitoare. In mod concret, el necesita reunirea conditiilor propice unei dezvoltari economice pe termen lung si care sa protejeze mediul inconjurator. De altfel, summit-ul modial asupra dezvoltarii sociale de la Copenhaga (martie 1995) a subliniat necesitatea de a lupta impotriva excluderii sociale si pentru a proteja sanatatea indivizilor. Tratatul de la Amsterdam a inscris, in mod expres, dezvoltarea durabila in preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene. D 3. Dezvoltare rurala - este strans legata de politica agricola comuna (PAC) si de masurile de sprijinire a fortei de munca. In mod traditional, masurile de sprijin a dezvoltarii rurale au fost dispersate intre diferite instrumente juridice urmarind obiective diverse. Din aceste motive si pentru a-i reda coerenta, reforma PAC din 1999 a fost acompaniata de consolidarea masurilor de dezvoltare rurala si de reunirea lor intr-o reglementare unica. Acest instrument pune in practica o politica integrata de dezvoltare rurala durabila care asigura o mai buna coerenta intre dezvoltarea rurala si politica preturilor si a pietelor din cadrul politicii agricole commune; in acelasi timp, el promoveaza toate componentele dezvoltarii rurale prin incurajarea participarii actorilor locali. Astfel, dezvoltarea rurala a devenit al doilea pilon al politicii agricole comune. Legata de activitatile agricole si de reconversia lor, ea urmareste indeosebi: * Modernizarea exploatarilor agricole * Securitatea si calitatea produselor alimentare * Venituri echitabile si stabile pentru agricultori * Considerarea problemelor privind mediul inconjurator * Activitati complementare sau alternative, creatoare de locuri de munca, pentru a diminua exodul rural si consolida dimensiunea economica si sociala a mediului rural * Imbunatatirea conditiilor de viata si munca, egalitatea sanselor. Masurile de dezvoltare rurala care raspund acestor obiective au fost clasificate in 2 categorii: -masuri care insotesc reforma PAC (zone defavorizate, iesirea timpurie la pensie); -masuri de modernizare si diversificare a exploatarilor agricole, investitii, formare, ajutor complementar pentru silvicultura, promovarea si reconversia agriculturii. D 4. Drept comunitar In sensul strict al termenului, dreptul comunitar este reprezentat de tratatele constitutive (drept primar), precum si de regulile continute de actele emise de institutiile comunitare in aplicarea acestor tratate (drept derivat). In sens larg, dreptul comunitar inglobeaza ansamblul regulilor de drept aplicabile in ordinea juridica comunitara. Asadar, este vorba in egala masura de principii generale de drept, de jurisprudenta Curtii, de dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor si chiar de dreptul complementar, rezultat din actele conventionale incheiate intre statele membre pentru aplicarea tratatelor. De altfel, aceste reguli de drept constituie o parte din ceea ce numim acquis comunitar. D 6. Dreptul de initiativa Pentru a-si indeplini rolul de gardian al tratatelor si de reprezentant al interesului general, Comisia are drept de initiativa care ii confera mandat si obligatia de a face propuneri cu privire la domeniile prevazute in tratate. Aceasta putere de initiativa este: * Exclusiva in domeniul comunitar, conform principilui 'Consiliul decide doar pe baza propunerii Comisiei', pentru ca orice initiativa sa se inscrie intr-un cadru coerent; * Impartita cu statele membre in domeniile: politica externa si de securitate comuna si aspecte care tin de justitie si afaceri interne. Dar, Consiliul si Parlamentul pot cere Comisiei sa formuleze initiative, daca vor considera necesar. Acest drept este considerat un element fundamental al echilibrului institutional al Comunitatii (de altfel, capacitatea de initiativa a Comisiei a fost extinsa, o data cu Tratatul de la Amsterdam asupra unor politici noi: sanatate, piata de munca). E 1. Egalitatea sanselor - este un principiu general ale carui doua aspecte esentiale sunt: interdictia de a discrimina pe baza nationalitatii si egalitatea de salarizare intre barbati si femei. Se aplica asupra tuturor domeniilor, in special in viata economica, sociala, culturala si familiala. Un articol nou introdus de Tratatul de la Amsterdam consolideaza principiul non-discriminarii, strans legat de egalitatea sanselor. El prevede ca Consiliul poate lua masurile necesare pentru a combate orice discriminare pe baza de sex, rasa sau origine etnica, religie sau credinte, handicap,varsta sau orientare sexuala. E 2. Egalitatea de tratament intre barbati si femei Inca din 1957, art. 141 al Tratatului CE a consacrat egalitatea de remuneratie pentru munca de valoare egala intre barbati si femei. Din 1975, o serie de directive a largit acest pricipiu la o egalitate de tratament in accesul pe piata muncii, la formare si promovare profesionala si conditiile de munca, pentru a elimina orice discriminare in domeniul muncii legale si profesionale. Recunoasterea acestui principiu a dus in anii'80 la promovarea egalitatii sanselor prin intermediul unor programe plurianuale. Pana la urma, promovarea egalitatii intre barbati si femei a fost considerata unul din obiectivele comunitatii. F 1. Fondurile structurale si Fondul de coeziune - se inscriu in cadrul politicii structurale a Comunitatii, care vizeaza refacerea diferentei intre nivelurile de dezvoltare a diverselor regiuni, precum si intre statele membre ale Uniunii Europene si promovarea coeziunii economice si sociale. In perioada 1994 - 1999, bugetul comunitar alocat actiunilor structurale a fost de 208 miliarde de euro, adica 37% din bugetul total al UE ( din care 90% erau destinate regiunilor si 10% statelor "de coeziune"). Pentru intervalul 2000-2006, suma a crescut la 213 miliarde (195 pentru Fondurile structurale si 18 pentru Fondul de coeziune). In ceea ce priveste regiunile, UE dispune de patru instrumente financiare: * Fondul social european (FSE), prevazut de Tratatul de la Roma; * Fondul european de orientare si garantare agricola (FEOGA)- sectiunea "Orientare" a fost creata in 1962, iar divizarea intre sectiunile "Garantare" si "Orientare" dateaza din 1964; * Fondul european de dezvoltare regionala (FEDER) creat in 1995; * Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP) creat in 1993. Agenda 2000 a Comisiei din iulie 1997 a propus o reforma a politicii structurale, care a permis concentrarea ajutoarelor si simplificarea functionarii lor pentru trei obiective: - dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor mai slab dezvoltate, al caror PIB pe locuitor este inferior cu 75% mediei Uniunii Europene (obiectivul beneficiaza de 70% din Fondurile structurale); - reconversia economica si sociala a zonelor de dificultate structurala (zone confruntate cu problema diversificarii economice, zone in mutatie economica, zone rurale in declin, zone care depind de pescuit, cartiere urbane in dificultate); - dezvoltarea resurselor umane din afara regiunilor eligibile la obiectivul 1. Fondurile structurale sustin, respectand principiile concentrarii, parteneriatului, aditionalitatii si programarii, patru initiative comunitare; - Interreg, care vizeaza stimularea cooperarii transfrontaliere, transnationale si interregionale; - Leader, al carei obietiv este promovarea dezvoltarii rurale prin initiative ale unor grupuri de actiune locala; - EQUAL, care prevede dezvoltarea de practici noi in lupta impotriva discriminarilor si inegalitatilor de orice fel in domeniul accesului pe piata muncii; - URBAN, care favorizeaza revitalizarea economica si sociala a oraselor si cartierelor marginase, aflate in criza. Uniunea Economica si Monetara a evidentiat disparitati economice si sociale importante intre statele membre ale Uniunii Europene. Pentru a consolida politica structurala, un Fond de coeziune a fost creat in 1993. El este destinat tarilor al caror PNB pe locuitor este inferior cu 90% mediei comunitare (Grecia, Spania, Portugalia). Fondul de coeziune are drept obiectiv acordarea de finantari pentru proiecte in domeniul mediului inconjurator si al infrastructurii de transport. G 1. Globalizarea economiei (mondiale) Fenomenul globalizarii economice a fost identificat de Consiliul European de la Turin (martie 1996) drept una din provocarile majore careia Uniunea Europeana trebuie sa ii faca fata la inceput de nou secol. El desemneaza un proces de integrare economica crescanda a economiei mondiale, ale carei motoare principale sunt: - liberalizarea schimburilor internationale si a miscarilor de capital; - accelerarea progresului tehnologic si dezvoltarea societatii informationale; - de-reglementarea. Aceste trei elemente se consolideaza reciproc deoarece progresul tehnologic stimuleaza schimburile internationale si comertul mondial permite o mai buna difuzare a progreselor tehnologice. In parallel, de-reglementarea stimuleaza dezvoltarea noilor tehnologii si contribuie la suprimarea obstacolelor din calea schimburilor. Totusi, unii reproseaza acestui progres technologic faptul ca permite intreprinderilor si particularilor sa evite mai usor reglementarile nationale. I 1. Ierarhia actelor/normelor comunitare Obiectivul principal al ierarhizarii este de a permite legislatorului sa se concentreze asupra aspectelor politice ale problemelor, mai degraba decat asupra chestiunilor de detaliu. Ea conditioneaza procesul decizional comunitar, asigurand ca actele de rang constitutional conditioneaza procesul decizional comunitar si ca sunt supuse procedurilor mai "grele" (unanimitate, aviz conform), asemenea actelor legislative si de aplicare (de ex., delegarea institutionalizata de puteri Comisiei). Aceasta problema a facut obiectul discutiilor in contextul primelor dezbateri din 1990 asupra posibilitatii introducerii procedurii de codecizie in tratat, scopul sau fiind acela de a evita asfixia legislativa in Comunitate. In 1991, cu ocazia negocierilor asupra Tratatului de la Maastricht, Comisia a propus introducerea unei ierarhii a actelor si o noua tipologie a normelor comunitare (tratat, lege, acte secundare sau de aplicare), dar initiativa s-a lovit de diferitele traditii juridice nationale. O declaratie anexata Tratatului UE prevede ca "este posibila revizuirea clasificarii actelor comunitare pentru a stabili o ierarhie adecvata intre diferitele categorii de norme". I 2. Instrumente juridice comunitare - desemneaza instrumentele de care dispun institutiile comunitare pentu indeplinirea misiunii lor in cadrul tratatelor constitutive si respectand principiul subsidiaritatii: * Reglementarea: obligatorie in toate elementele sale, se aplica direct in toate statele member; * Directiva: legand statul membru de rezultatele de atins, ea necesita transpunerea in cadrul juridic national si lasa o marja de manevra in privinta formei si mijloacelor de punere in aplicare; * Decizia: obligatorie in toate elementele sale, ea leaga destinatarii pe care ii desemneaza in mod expres; * Recomandarea si avizul: nu sunt obligatorii, ele au un caracter declaratoriu. I 3. Inaltul Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna In urma dezbaterii asupra oportunitatii numirii Doamnei sau Domnului PESC, functia de Inalt Reprezentant a fost creata de Tratatul de la Amsterdam. Ea este exercitata de Secretarul General al Consiliului pentru a asista Presedintia care reprezinta Uniunea in domeniile care tin de politica externa si de securitatea comuna. Inaltul Reprezentant contribuie in egala masura la formularea, elaborarea si punerea in practica a deciziilor politice ale Consiliului. Actionand in numele Consiliului si la cererea Presedintiei, el poate conduce dialogul politic cu tertii. Gestiunea Secretariatului General al Consiliului revine Secretarului general adjunct. J 1. Justitie si afaceri interne (JAI) Cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne a fost institutionalizata de Tratatul asupra Uniunii Europene in Titlul VI (cunoscut si ca "al treilea pilon"). Initial, ea a vizat realizarea principiului liberei circulatii a persoanelor si se referea la sectoarele: - politica de azil, de imigrare; - reglementari privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre; - lupta impotriva drogurilor, a fraudei internationale; - cooperarea juridica civila si penala, vamala, a politiei. Diferite instrumente au fost create pentru a se lua masuri in aceste domenii; actiunea comuna, pozitia comuna si conventia. Bilantul acestei cooperari a facut obiectul criticilor, dar un consens s-a degajat asupra necesitatii instaurarii unor dispozitii mai eficiente. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit un nou obiectiv al cooperarii in acest domeniu: crearea unui spatiu European de libertate, securitate si justitie. Pe de alta parte, "spatiul Schengen" creat in afara cadrului juridic al Uniunii Europene la initiativa unor state membre care au vrut sa avanseze in domeniul liberei circulatii a persoanelor, va fi integrat in Tratatul UE. Tratatul de la Nisa (decembrie 2000) mentioneaza in cadrul cooperarii judiciare in materie penala, rolul acesteia de a contribui la buna coordonare a autoritatilor nationale responsabile cu urmarile penale. L 1. Largirea/Extinderea UE Conceptul de "largire" desemneaza cele patru valuri succesive de aderari pe care le-a cunoscut Comunitatea europeana si prin care 9 tari s-au adaugat, pana in prezent, celor 6 tari fondatoare (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg): * 1973 - Danemarca, Irlanda, Regatul Unit * 1981 - Grecia * 1986 - Spania si Portugalia * 1995- Austria, Finlanda si Suedia. In fata numarului mare de candidati la aderare din prezent (13), conceptul de largire a capatat un sens aparte, datorat convingerii ca sistemul tratatului de la Roma nu va mai functiona in mod eficient intr-o Uniune cu aproape 30 de membri, fara o reforma a institutiilor si a unor politici ale Uniunii Europene. Din aceasta cauza, o dezbatere s-a declansat in jurul termenilor "largire" si "adancire". Pentru unii, largirea nu este posibila fara o reforma profunda a institutiilor si functionarii Uniunii Europene. Pentru altii, largirea constituie o prioritate (caci ea poate dilua ambitia politica a Uniunii). Conferinta interguvernamentala convocata in 1999 si menita sa reglementeze problemele constitutionale legate de largire a fost, partial, o reusita. Rezultatul sau, Tratatul de la Nisa, a adus noi reglementari privind ponderea voturilor in Consiliu, a locurilor in Parlament, extinderea votului prin majoritate calificata si compozitia Comisiei, dar o intrebare se ridica frecvent in Europa: "este Uniunea pregatita sa primeasca noi membri ?", dat fiind ca aceste reforme sunt considerate insuficiente. Pe de alta parte, Comisia a adoptat in 15 iulie 1997 documentul "Agenda 2000", strans legat de largire, care abordeaza ansamblul problemelor care privesc Uniunea Europeana la inceput de nou secol. Cele 13 tari candidate, in prezent, la aderare sunt: Cipru, Malta, Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia si Turcia. L 2. Libera circulatie a persoanelor (vize, azil, imigratie si alte politici) Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus un nou titlu, care se refera la: * controlul frontierelor externe; * libera circulatie a persoanelor; * azil, imigratie si protejarea drepturilor resortisantilor din tari terte; * cooperarea judiciara in materie civila. Aceste noi domenii sunt "comunitarizate", adica integrate in cadrul juridic al primului pilon; Consiliul decide pe baza propunerii Comisiei (prin codecizie cu Parlamentul si prin votul cu majoritatea calificata). De asemenea, Curtea este competenta asupra domeniilor din acest nou titlu. Regatul Unit si Irlanda nu participa la masurile luate in cadrul acestor domenii, iar Danemarca participa doar la masurile referitoare la vize. L 3. Limbile oficiale ale UE Limbile oficiale de lucru in cadrul Uniunii Europene sunt in numar de 11, ceea ce inseamna ca toate actele, reuniunile etc. sunt traduse in aceste limbi: franceza, engleza, germana, italiana, olandeza, spaniola, portugheza, greaca, suedeza, finlandeza si daneza. Aceasta munca titanica si adesea contestata este realizata de cateva mii de functionari din cadrul Comisiei. Tinand cont de apropiata aderare a noilor membri din spatiul european central si oriental, de o mare diversitate lingvistica, se pune problema: va creste numarul (si asa mare) limbilor oficiale? Unii propun, din motive practice, limitarea Uniunii Europene la doar doua limbi oficiale: engleza si franceza, dar aceasta varianta este vehement criticata de tari ca Spania, Italia. Ramane de vazut la ce solutie de compromis vor ajunge oficialii europeni. M 1. Majoritate calificata - corespunde numarului de voturi care trebuie atins in cadrul Consiliului pentru ca o decizie sa fie adoptata astfel in domeniile prevazute de tratate. Pragul majoritatii calificate este fixat, in prezent, la 62 de voturi din 87 (71% din voturi). Votul este ponderat astfel: - Germania, Franta, Italia si Regatul Unit: 10 voturi fiecare - Spania: 8 - Bulgaria, Grecia, Olanda si Portugalia: 5 - Austria si Suedia: 4 - Danemarca, Irlanda si Finlanda: 3 - Luxemburg: 2 Tratatul de la Nisa stabileste o noua pondere, care ar intra in vigoare la 1 ianuarie 2005 (daca tratatul va fi adoptat): - Germania, Franta, Italia si Regatul Unit: 29 fiecare - Spania: 27 - Olanda: 13 - Bulgaria, Grecia, Portugalia: 12 - Austria si Suedia: 10 - Danemarca, Irlanda si Finlanda: 7 - Luxemburg: 4. Majoritatea calificata ar fi atinsa cu 169 de voturi dintr-un total de 237, adica 71,72% si prin indeplinirea a inca doua criterii: sa reprezinte votul favorabil al majoritatii statelor membre si cel putin 62% din populatia totala a UE. M 2. Mediatorul european Cetatenii europeni au dreptul de a adresa petitii Mediatorului european (numit de Parlament pentru 5 ani si situat la Strasbourg), in cazuri de administrare inadecvata/ineficienta din partea institutiilor comunitare (exceptie, Curtea si Tribunalul): discriminare, abuz de putere, iregularitati administrative, amanari. Plangerile pot fi inaintate, intr-un interval de 2 ani, de orice cetatean sau persoana care locuieste in UE, de intreprinderi, asociatii cu sediu statutar in UE, dupa contactarea prealabila a institutiei in cauza. Mediatorul prezinta un raport la sfarsitul fiecarei sesiuni anuale a Parlamentului. M 3. Metoda comunitara - desemneaza modul de functionare institutionala a primului pilon al Uniunii Europene. Respectand principiul subsidiaritatii, ea se bazeaza pe o logica a integrarii si se caracterizeaza prin: * monopolul dreptului de initiativa al Comisiei; * recursul general la votul prin majoritate calificata in Consiliu; * rolul activ al Parlamentului european (aviz, propuneri de amendamente); * uniformitatea interpretarii dreptului comunitar, asigurata de Curtea de Justitie. M 4. Metoda interguvernamentala Spre deosebire de primul pilon, functionarea institutionala in pilonii II si III ai Uniunii Europene se bazeaza pe o logica de cooperare interguvernamentala, care se caracterizeaza prin: * dreptul de initiativa al Comisiei, fie impartit cu statele membre, fie limitat la anumite domenii specifice; * recursul general la votul prin unanimitate in Consiliu; * rolul consultativ al Parlamentului european si rolul limitat al Curtii de Justitie. N 1. Negocierile de aderare In 1995 s-a decis inceperea negocierilor cu Cipru. Pentru tarile din Europa centrala si orientala, desi candidaturile celor 10 tari au fost primite favorabil, Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997) a decis procedura de negociere in doi timpi. In 31 martie 1998 au inceput negocierile cu cele sase tari din 'primul val': Cipru, Ungaria, Polonia, Republica Ceha si Slovenia. Cu celelalte cinci tari din " al doilea val" (Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia), negocierile au inceput in februarie 2000, conform deciziei luate in timpul Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999). Cu Turcia inca nu au inceput negocierile. Negocierile propriu-zise iau forma Conferintei interguvernamentale bilaterale (Uniunea Europeana /tara candidata) care reuneste ministrii de 2 ori pe an, iar ambasadorii lunar. N 2. Nucleu dur - desemneaza un grup restrans de tari capabile si dornice sa aprofundeze cooperarea dintre ele. Aceasta idee ar trebui repozitionata in cadrul mai larg al flexibilitatii, care ar trebui sa permita ancorarea integrarii diferentiate in ansamblul institutional al Uniunii; s-ar evita astfel formarea unor nuclee dure in afara acestui ansamblu, asa cum a fost cazul spatiului Schengen. Un alt nucleu dur este considerat cuplul Franta-Germania, adesea contestat de catre partenerul britanic. N 3. NATO (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord) Cunoscuta si sub numele de Pactul Atlanticului, organizatia cu sediul la Bruxelles a fost fondata in 1949 (4 aprilie). Ea cuprinde 19 membri, dintre care 11 membri UE (lipsesc Austria, Finlanda, Irlanda si Suedia), Canada, SUA, Irlanda, Norvegia, Turcia si din 12 martie 1999: Polonia, Ungaria si Republica Ceha. Politica Uniunii Europene respecta obligatiile care revin celor 11 state membre ale sale, membre ale Tratatului Atlanticului de Nord si este compatibila cu politica comuna de securitate si aparare decisa in acest cadru. Declaratia referitoare la Uniunea Europei Occidentale (UEO), anexata Tratatului UE, clarifica relatia viitoare dintre NATO si UEO, aceasta din urma fiind componenta de aparare a Uniunii si mijlocul de a consolida pilonul european al Aliantei atlantice. NATO "renovat" face referire la un proces de redefinire a misiunilor si functionarii organizatiei, caracterizat prin: recunoasterea unei identitati europene de aparare, a consolidarii componentei europene a sistemului de securitate transatlantic, un rol nou pentru UEO si perspectiva largirii NATO spre est. Acest proces este insotit de o aprofundare a relatiilor dintre NATO si tarile terte prin intermediul Parteneriatelor pentru Pace si al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica (CCNA). Intr-un asemenea context, o provocare majora o constituie stabilirea unui parteneriat solid, stabil si durabil cu Rusia si Ucraina. O 1. Opting-out (clauza de abtinere) - conceptul corespunde unei derogari acordate tarii care nu doreste sa se ralieze celorlalte state membre intr-un domeniu specific al cooperarii comunitare; se evita astfel un blocaj general. Prin aceasta clauza, Marea Britanie nu participa la a treia faza a Uniunii Economice si Monetare (moneda unica); clauze similare au fost acordate Danemarcei in privinta apararii, cetateniei europene si UEM. O 2. Obiectivele Uniunii Europene (conform Tratatului de la Maastricht) * Promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, indeosebi prin crearea unui spatiu fara frontiere interioare, prin intarirea coeziunii economice si sociale si prin constituirea unei uniuni economice si monetare comportand, la termen, o moneda unica; * Afirmarea identitatii proprii pe scena internationala, indeosebi prin promovarea unei politici externe si de securitate comune, incluzand si definirea unei politici de aparare comuna, care ar putea duce la un moment dat la o aparare comuna; * Intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii a Uniunii; * Dezvoltarea unei cooperari stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne; * Mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui, cu scopul de a examina si creste eficienta politicilor si formelor de cooperare instaurate prin tratat. P 1. Parlamentul European Ales prin sufragiu direct, reprezinta vointa politica a celor 375 de milioane de cetateni din statele membre prin 626 de deputati; acestia sunt alesi pe 5 ani. Urmatoarele alegeri vor avea loc in 2004. Parlamentul este format din grupuri politice paneuropene, care reprezinta peste 100 de partide europene: Partidul Popular European si Democratii Europeni ( EPP-ED): 232 deputati, Socialistii (PES): 181, Liberal - Democratii si Reformatorii (ELDR): 52, Verzii/Alianta Libera Europeana (Greens/EFA): 46, Stanga Europeana Unita/ Stanga Verde Nordica ( EUL- NGL): 42, Europa Natiunilor (UEN): 30, Grupul Tehnic de Deputati Independenti (TDI):19, Europa Democratiilor si Diversitatilor (EDD): 16, Ne- afiliati (NI): 8. Sesiunile plenare au loc la Strasbourg, o saptamana pe luna; comisiile sale se reunesc la Bruxelles doua saptamani pe luna, iar Secretariatul se afla la Luxemburg. Parlamentul este singura institutie cu deliberari publice, iar opiniile, dezbaterile si rezolutiile sale sunt publicate in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene. Parlamentul este o institutie de consultare, cooperare si codecizie legislativa (alaturi de Consiliu), autoritate bugetara; acorda vot de investitura Comisiei si poate adopta o motiune de cenzura impotriva acesteia; supravegheaza politic celelalte institutii, carora le poate adresa interpretari in scris sau direct; avizul sau este necesar pentru incheierea acordurilor internationale. Activitatile institutiei sunt coordonate de Birou (Presedinte, 14 vicepresedinti si 5 chestori cu rol consultativ) ales pentru 2,5 ani. Conferinta presedintilor (Presedintele Parlamentului si presedintii diferitelor grupuri politice) organizeaza lucrarile si stabileste agenda sesiunii plenare. Munca efectiva se realizeaza prin cele 20 de comisii permanente, din toate domeniile de activitate ale UE, care se pot diviza in subcomisii temporare, de ancheta sau delegatii pentru relatii externe. Din 1988, Parlamentul a acordat o atentie speciala luptei pentru apararea drepturilor omului, oferind premiul Sakharov unor personalitati, grupuri care s-au remarcat in acest domeniu: Dubcek, Mandela, I Basta Ya! (in 2000). P 2. Parlamente nationale Din 1989, deputatii din comisiile competente ale parlamentelor nationale, precum si din Parlamentul european, se reunesc de doua ori pe an in cadrul Conferintei organismelor specializate in afacerile comunitare (COSAC). Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, competentele Uniunii Europene au fost extinse asupra unor domenii care tineau in mod traditional de competenta nationala (de ex., justitia si afacerile interne). Din acest motiv, importanta schimburilor intre parlamentele nationale si cel european a fost subliniata intr-o declaratie anexata Tratatului. Mai mult, guvernele nationale au fost invitate sa trimita parlamentului propriu, in timp util, propunerile legislative ale Comisiei pentru examinare. Se dorea, astfel, o mai mare implicare a parlamentelor in procesul comunitar si un control democratic mai eficient al acestuia. In protocolul anexat Tratatului de la Amsterdam se precizeaza informatiile care trebuie trimise in mod imperativ catre palamentele nationale (carti albastre, verzi, comunicari si propuneri legislative), precum si procedura: un termen de 6 saptamani trebuie respectat intre momentul in care propunerea de act este pusa la dispozitia Parlamentului european si a Consiliului de catre Comisie si data la care ea este inscrisa pe ordinea de zi a Consiliului, pentru ca parlamentele nationale sa poata discuta. Pe de alta parte, COSAC poate supune atentiei institutiilor Uniunii Europene orice contributie pe care o considera adecvata si sa reexamineze orice propunere de act legislativ referitoare la crearea unui spatiu de libertate, securitate si justitie (in legatura cu drepturile si libertatile indivizilor). Reprezentanti din parlamentele tarilor candidate la aderare participa la lucrarile COSAC (deputatii din tarile 'primului val': Cipru, Estonia, Ungaria, Republica Ceha si Slovenia participa de la inceperea negocierilor in 30 martie 1998). P 3. Parteneri asociati la Uniunea Europei Occidentale (UEO) Statutul de partener asociat a fost creat in 1994 pentru cele 10 tari din Europa Centrala si Orientala care au incheiat un Acord European cu Uniunea. Dat fiind ca Ungaria, Polonia si Republica Ceha au devenit membri asociati ai UEO in 1999, partenerii asociati sunt acum in numar de 7. Acest statut le permite sa participe la reuniunile Consiliului UEO, unde sunt informati periodic asupra activitatilor grupurilor de lucru ale Consiliului la care pot fi invitati sa participe pe baza ad-hoc. In plus, aceste tari se pot asocia deciziilor luate de statele membre in ceea ce priveste misiunile prevazute de Declaratia de la Petersburg: misiuni umanitare sau de evacuare a locuitorilor, misiuni de mentinere a pacii, misiuni ale fortelor de lupta pentru gestionarea crizelor (inclusiv restabilirea pacii). P 4. Parteneri sociali Comisia este obligata sa consulte diferiti parteneri sociali atunci cand urmeaza sa prezinte o propunere in domeniu. Acest dialog social are loc prin trei principale organizatii reprezentative ale partenerilor sociali la nivel european: - Confederatia europeana a sindicatelor (CES); - Uniunea confederatiilor din industrie si a patronilor din Europa (UNICE); - Centrul european al intreprinderilor publice (CEEP). Asadar, Comisia trebuie sa ia toate masurile necesare pentru a promova si facilita consultarea partenerilor sociali asupra orientarii viitoare a unei actiuni comunitare si asupra continutului eventualelor propuneri care privesc politica sociala a Uniunii Europene (in special piata fortei de munca). Odata cu Tratatul de la Roma din 1957, s-a constituit o adunare consultativa a partenerilor economici si sociali din Europa pentru a asocia diferitele grupuri de interes la constructia pietei comune. Ea cuprinde reprezentanti din trei categorii: patronat, salariati si profesiunile liberale. Actul Unic European si Tratatul asupra Uniunii Europene au extins domeniile pentru care aceasta adunare, Comitetul economic si social, trebuie consultata de catre celelalte institutii atunci cand vor sa legifereze in domeniul social. P 5. Parteneriat pentru Aderare Incheiate de Consiliu cu fiecare din tarile candidate (mai putin Cipru) in 1998, Parteneriatele pentru Aderare coordoneaza ajutoarele furnizate de catre Comunitatea Europeana fiecarui stat din Europa centrala si orientala si fixeaza prioritatile pe sector in adaptarea lor la legislatia comunitara. Respectarea prioritatilor de catre candidati conditioneaza ajutorul financiar al Comunitatii. Urmare a Parteneriatului pentru Aderare, fiecare tara stabileste un program detaliat de adoptare a acquis-ului comunitar pentru a organiza punerea in practica a acestor prioritati, prin asumarea unui calendar de lucru si prin indicarea resurselor umane si financiare necesare. Programul va fi adaptat treptat de Comisie si tara respectiva (prioritatile economice sunt stabilite impreuna). In cadrul Parteneriatului de Aderare, trei instrumente financiare contribuie la sustinerea reformelor din tarile Europei centrale si orientale: - un fond de asistenta de preaderare agricol; - un fond structural de asistenta de preaderare; - programul Phare. P 6. Personalitatea juridica a Uniunii Europene Problema personalitatii juridice a Uniunii Europene s-a pus indeosebi in privinta capacitatii Uniunii Europene de a incheia tratate sau de a adera la conventii. De fapt, Uniunea care cuprinde trei Comunitati dictincte si care detin, fiecare, personalitate juridica (Comunitatea Europeana, CECO si Euratom) si doua sectoare (piloni) cu caracter interguvernamental , nu detine <<treaty-making power>>, notiune din dreptul international referitoare la capacitatea internationala de a incheia acorduri cu statele terte. Pentru unii, aceasta este o falsa problema intrucat nu impiedica Uniunea sa incheie acorduri si sa-si faca auzita vocea pe scena internationala. Uniunea Europeana, potrivit Tratatului de la Maastricht, constituie o structura complexa, fara personalitate juridica internationala, dar evolutia in acest sens este posibila, fie prin revizuirea tratatului (ceea ce inca nu s-a intamplat in acest domeniu), fie prin cristalizarea unor noi practici. P 7. Perspective financiare 2000 - 2006 - constituie incadrarea cheltuielilor comunitare pe o perioada de mai multi ani (7). Ele rezulta dintr-un acord interinstitutional intre Parlamentul european, Consiliu si Comisie si indica amploarea maximala si compozitia cheltuielilor previzibile. Ele fac obiectul unei ajustari anuale de catre Comisie pentru a tine cont de preturi si de evolutia PNB comunitar. Totusi, trebuie mentionat ca perspectivele financiare nu corespund unui buget plurianual deoarece procedura bugetara anuala ramane indispensabila pentru a determina suma efectiva de cheltuieli si repartitia intre diferitele linii bugetare. Perspectivele financiare 2000-2006 se inscriu in acordul interinstitutional care constituie elementul central al pachetului financiar al Agendei 2000. Acest acord (angajat politic la summit-ul de la Berlin din martie 1999) trebuie sa permita Uniunii sa se extinda si sa-si consolideze politicile, respectand un cadru financiar riguros. Desi nu pot incorpora cheltuielile legate de noile aderari inainte ca acestea sa aiba loc efectiv, perspectivele prezinta caracteristici interesante, legate de viitoarea largire a UE: - finantarea agricola este extinsa pentru a cuprinde o noua politica de dezvoltare rurala, masuri veterinare, un instruemnt agricol de preaderare si o marja disponibila in perspectiva largirii; - dotarea Fondurilor structurale destinate celor 15 state membre va fi progresiv diminuata incepand din 2002 prin concentrarea prioritatilor asupra unui numar limitat de regiuni; - suma alocata actiunilor externe cunoaste o progresie de 2% pe an pentru a acoperi efectiv cresterea ajutorului de preaderare; Phare, ISPA, SAPARD vor ramane neschimbate indiferent de numarul de tari candidate care devin membre ale Uniunii Europene in perioada 2000-2006, ceea ce va permite concentrarea resurselor in tarile care au mai mare nevoie de ele. Un efort general de disciplina bugetara va permite mentinerea plafonului actual de cheltuieli pana in 2006 la 1,27% din PNB comunitar. P 8. PHARE Programul Phare a fost lansat in 1989 si este destinat sa asiste tarile din Europa centrala si orientala in reconstructia economiei lor. Initia, el s-a adresat doar Poloniei si Ungariei, dar a fost extins progresiv pentru a cuprinde azi 13 tari (Albania, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Bulgaria , Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Ceha, Romania, Slovacia si Slovenia) In perioada 1995-1999, finantarile Phare au reprezentat aprox. 6,7 miliarde de euro, in 5 domenii principale: infrastructura (energie, transport, telecomunicatii); dezvoltarea sectorului privat si asistenta intreprinderilor, educare, formare si cercetare, protectia mediului si securitate nucleara, restructurarea agriculturii. In paralel, Phare constituie principalul instrument financiar al strategiei de preaderare pentru cele 10 tari din Europa centrala si orientala, candidate la aderare. Din 1994, misiunile Phare au fost adaptate prioritatilor si nevoilor fiecarei tari din aceasta zona. Programul Phare 'renovat', al carui buget se ridica la peste 10 miliarde de euro pentru perioada 200-2006, urmareste doua prioritati specifice: - consolidarea institutiilor si administratiilor (institutional building); - finantarea investitiilor. Urmare a propunerilor elaborate de Comisie in << Agenda 2000 >> din iulie 1997, noi ajutoare de preaderare se adauga celor prevazute in cadrul Phare: - masuri structurale menite sa apropie nivelul protectiei mediului si al dezvoltarii infrastructurilor de transport din tarile candidate de cel al Uniunii Europene (ISPA); - ajutoare destinate sectorului agricol (SAPARD). P 9. Piata Comuna Comunitatea Economica Europeana (CEE) si-a stabilit ca obiectiv "instituind o piata comuna si apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre", sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o stabilitate marita, o crestere accelerata a nivelului de trai si relatii mai stranse intre statele membre. Crearea fundamentelor "unei Uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele europene" impunea din punct de vedere economic instituirea unei piete comune, cu caracteristici asemanatoare pietelor nationale. In conceptia Tratatului din 1957, CEE se sprijinea pe doi piloni: piata comuna si apropierea progresiva a politicilor economice. Piata comuna are trei caracteristici importante: - libera circulatie a marfurilor si protectia acestora fata de exteriorul Comunitatii prin tarif vamal comun; - liberalizarea ansamblului activitatilor economice; cuprinzand toate formele de productie si de schimb, aceasta liberalizare se bazeaza, la randul ei, pe trei libertati: libera circulatie a persoanelor, libertatea productiei si a prestarilor de servicii si libera circulatie a capitalului; - politicile economice comune in domeniul agricol, al transporturilor si in cel comercial. Nedefinita in tratat, piata comuna a fost considerata de catre Curtea de Justitie ca fiind un spatiu economic unificat, lipsit de obstacole interioare, in cadrul caruia ar trebui realizate in mod progresiv uniunea vamala si uniunea economica. Tot Curtea de Justitie a mai precizat ca notiunea de Piata comuna urmareste eliminarea tuturor obstacolelor din calea schimburilor intracomunitare, in vederea unei fuziuni a pietelor nationale intr-o piata unica, ce va oferi conditii cat mai aproape de cele ale unei veritabile piete interioare. P 10. Pilonii Uniunii Europene Limbajul comunitar face referire la cei trei piloni din Tratatul Uniunii Europene: - dimensiunea comunitara, care corespunde dispozitiilor incluse in Tratatul care instituie Comunitatea Europeana, Euratom si CECO: cetatenia uniunii, politicile Comunitatii, Uniunea Economica si Monetara, etc. (primul pilon din Tratatul de la Maastricht); - politica externa si de securitate comuna, acoperita de titlul V al tratatului UE (al doilea pilon); - cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne, acoperita de titlul VI al Tratatului UE (al treilea pilon). Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte din domeniile pilonului al treilea au fost transferate in primul pilon: de ex., libera circulatie a persoanelor. P 11. Politica agricola comuna (PAC) - tine de competenta exclusiva a Comunitatii. Obiectivele sale constau in asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatorii europeni si a unei remuneratii echitabile pentru agricultori, prin organizarea comuna a pietelor agricole si respectarea mai multor principii: unicitatea preturilor, solidaritatea financiara si preferinta comunitara. PAC constituie una dintre cele mai importante politici ale Uniunii (cheltuielile agricole reprezinta aprox. 45% din bugetul comunitar). La nivelul elaborarii sale, ea este supusa procedurii decizionale care prevede majoritatea calificata in Consiliu si consultarea Parlamentului european. Destul de repede, PAC a permis Comunitatii sa devina autosuficienta. Totusi, functionarea ei a devenit tot mai costisitoare datorita preturilor europene prea ridicate in raport cu piata mondiala si din cauza supraproductiei. Reforma din 1992 a corectat aceasta situatie printr-o reducere a preturilor agricole garantate, compensata prin prime destinate factorilor de productie si prin crearea masurilor de "insotire". In perspectiva largirii, o noua reforma a fost adoptata in 1999 pentru perioada 2000 - 2006. Pe baza orientarilor propuse de "Agenda 2000" a Comisiei din iulie 1997, ea consolideaza modificarile introduse in 1992 si pune accent pe siguranta produselor alimentare, urmarirea obiectivelor de protectie a mediului si promovarea agriculturii durabile. Pe de alta parte, ea cauta sa creasca competitivitatea produselor agricole comunitare, sa simplifice legislatia agricola si sa-i imbunatateasca aplicarea, sa consolideze pozitia Uniunii la negocierile din cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului si sa stabilizeze cheltuielile agricole. In acest sens, organizatiile comune ale pietelor viticole, ale culturilor arabile, ale carnii bovine si laptelui au suferit modificari. Reducerea preturilor de interventie a fost compensata de cresterea ajutoarelor pentru agricultori si acompaniata de punerea in aplicare a unei veritabile politici integrate de dezvoltarea rurala. P 12. Politica externa si de securitate comuna (PESC) - a inlocuit cooperarea politica europeana (CPE) si prevede definirea la termen a unei politici comune de aparare, care ar putea duce la o aparare comuna. Obiectivele acestui al doilea pilon al Uniunii sunt urmarite prin intermediul unor instrumente juridice proprii (actiune comuna, pozitie comuna), adoptate prin unanimitate de Consiliu. Tratatul de la Amsterdam a introdus, de altfel, un nou instrument: strategia comuna. Comisia nu mai detine monopolul initiativei in cadrul PESC (ea poate sesiza Consiliul cu orice problema care tine de acest domeniu si de a prezenta propuneri acestuia. De asemenea, Comisia poate cere intrunirea extraordinara a Consiliului cand se impune luarea unei decizii rapide, iar Consiliul poate cere Comisiei sa-i prezinte propuneri adecvate pentru punerea in aplicare a unei actiuni comune). Parlamentul este informat cu privire la evolutia PESC, este consultat de presedintia Consiliului asupra principalelor aspecte si a optiunilor fundamentale in acest domeniu. Tot Parlamentul organizeaza anual o dezbatere asupra evolutiei PESC, iar parlamentarii pot adresa intrebari si formula recomandari Consiliului in privinta PESC. In acelasi timp, Parlamentul dispune, conform competentei sale de a emite avize conforme, de posibilitati de interventie in legatura cu acordurile importante dintre Uniune si tarile terte, ca si in materie bugetara, cand punerea in aplicare a deciziilor Consiliului in domeniul PESC are nevoie de resursele bugetare comunitare. UE este reprezentata de presedintie, care pune in aplicare actiunile comunitare comune, exprimand pozitia Uniunii pe plan international. Neavand administratie proprie, presedintia este asistata de un Inalt Reprezentant pentru PESC, care va fi Secretarul General al Consiliului, cu dreptul de a asista la dezbateri, la formularea si elaborarea deciziilor, precum si la punerea lor in aplicare. Urmare a Tratatului de la Amsterdam, s-a constituit o unitate de "planificare a politicii si de alerta rapida", pusa sub responsabilitatea Inaltului Reprezentant. Conform Tratatului de la Nisa, in cadrul acestui plan, Comitetul politic si de securitate (COPS) poate fi autorizat de Consiliu sa ia deciziile adecvate pentru a asigura controlul politic si conducerea strategica a operatiunii de gestionare a crizei. P 13. Politica regionala Asa cum exista decalaje intre tari, tot asa exista si disparitati intre regiunile unei tari, respectiv intre regiunile unei anumite zone (Uniunea Europeana, in acest caz). Diferentele se refera la nivelul venitului pe locuitor, al productiei si ocuparii fortei de munca, la rate diferite ale cresterii economice. Exemple "clasice" de regiuni insuficient dezvoltate sunt: sudul Italiei, Corsica, vestul Irlandei, un numar de insule din Grecia si o parte a Spaniei. Probleme regionale au existat si in momentul semnarii Tratatului de la Roma, dar Tratatul nu prevede nimic concret in privinta politicilor de urmat. Abia in 1975 s-a creat Fondul European pentru Dezvoltare Regionala (FEDER), iar prin Tratatul de la Maastricht s-a prevazut in mod expres ca vor fi dezvoltate actiuni menite sa intareasca coeziunea economica si sociala a Comunitatii, in special prin: reducerea decalajului intre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni si reducerea subdezvoltarii unor regiuni, inclusiv a celor rurale. Rolul principal in atingerea acestui scop revenea fondurilor cu finalitate structurala: FEDER, Fondul social si Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA). Statele membre au beneficiat in mod diferit de resursele comunitare, care se adauga in proportie de 50-55% celor nationale. Noi resurse au fost alocate in cadrul unui Fond de coeziune sociala, in favoarea statelor cu un PIB/locuitor sub 90% din media comunitara. Un rol important in finantarea politicii regionale revine (asa cum a prevazut si Tratatul de la Roma) Bancii Europene de Investitii (BEI), care sustine indeosebi proiecte comune mai multor state (mediu, retea de transporturi, etc.) Alte initiative comunitare au fost promovate in favoarea dezvoltarii regionale: ENVIREG (mediu), EUROFORM (formarea profesionala), LEADER (diversificare in regiunile rurale), INTERREG (integrarea economiilor zonelor frontaliere), RECMAR (zone carbonifere), RETEX (zone cu industrie textila si confectii), KONVEER (pentru regiuni cu industrie militara), REGEN (pentru legarea marilor retele comunitare de gaz si electricitate de regiunile periferice din Grecia, Portugalia, Irlanda, Sardinia si Corsica). In perspectiva largirii, UE va trebui sa aloce noi resurse Fondurilor structurale, iar bugetul comunitar va trebui sa-si accentueze functia redistributiva. P 14. Presedintia Uniunii Presedintia Uniunii se exercita prin rotatie de fiecare stat membru al acesteia, pe o perioada de sase luni, conform ordinii stabilite prin Tratat, evitandu-se ca noii membri sa ajunga prea repede la exercitarea acestei functii, iar pe de alta parte permitand o alternanta intre statele "mari" si cele "mici". Statul care exercita presedintia Uniunii exercita in acelasi timp, prin reprezentantii sai, conducerea tuturor organelor comunitare de natura interguvernamentala - Consiliul European, COREPER, grupurile de experti. Presedintia Uniunii: - reprezinta Uniunea in domeniul politicii externe si de securitate comuna; - pune in aplicare actiunile comune si exprima in principiu pozitia Uniunii in organizatiile internationale si in cadrul conferintelor internationale. Presedintele Consiliului Uniunii are urmatoarele atributii: - stabileste calendarul presedintiei; - convoaca Consiliul; - stabileste ordinea de zi provizorie; - urmareste realizarea consensului in cadrul Consiliului; - reprezinta Consiliul in relatiile cu alte institutii comunitare, indeosebi cu Parlamentul; - conduce actiunile externe ale Comunitatii. Guvernul care, prin reprezentantul sau, detine presedintia Consiliului Uniunii Europene, are posibilitatea sa puna in discutie temele convenabile si sa le intarzie pe altele. In practica activitatii Consiliului, s-a confirmat si atributia presedintiei de a intocmi si prezenta proiectele actelor ce urmeaza a fi adoptate. Presedintele in exercitiu poate fi asistat de cel precedent si de cel care va exercita presedintia urmatoare (troica europeana). In anul 2002, Presedintia UE va fi exercitata de: Spania (ianuarie-iunie) si Danemarca (iulie-decembrie). P 15. Presedintele Comisiei Guvernele statelor membre propun de comun acord o personalitate pentru functia de Presedinte al Comisiei, iar propunerea lor trebuie aprobata de Parlamentul european. Apoi, guvernele desemneaza celelalte personalitati ca membri ai Comisiei, de comun acord cu noul Presedinte. Acesta defineste orientarile politice care ii permit Comisiei sa-si clarifice misiunea si decide atribuirea sarcinilor in cadrul colegiului comisarilor, precum si remanierea acestora in cursul mandatului. Tratatul de la Nisa (neratificat inca de toate statele membre ale Uniunii) aduce modificari esentiale acestor proceduri: desemnarea Presedintelui revine Consiliului European, care decide prin majoritate calificata. Aceasta propunere va fi aprobata de Parlamentul european. Apoi, Consiliul, prin majoritate calificata si de comun acord cu Presedintele desemnat, adopta lista celorlalte personalitati, conform propunerilor inaintate de fiecare stat membru (ceea ce nu-l impiedica pe Presedinte sa initieze contacte politice cu fiecare guvern). In final, Presedintele si membrii Comisiei sunt numiti de Consiliu, care decide prin majoritate calificata, dupa aprobarea colegiului de catre Parlamentul european. Puterile Presedintelui sunt marite prin noul tratat: el decide aupra organizarii interne a Comisiei, atribuie responsabilitatile membrilor Comisiei si ii poate remania in cursul mandatului; numeste, dupa aprobarea colegiului, vicepresedintii (al caror numar nu este fixat); un membru al Comisiei trebuie sasi prezinte demisia daca Presedintele, dupa aprobarea Colegiului, i-o cere. Dar aceste modificari se vor opera doar daca Tratatul de la Nisa va intra in vigoare. P 16. Procedura avizului conform - a fost instituita de Actul Unic European si prevede ca Consiliul trebuie sa obtina asentimentul Parlamentului european (majoritatea absoluta a membrilor sai) pentru ca anumite decizii de importanta majora sa fie luate. Parlamentul poate accepta sau respinge propunerea, dar nu o poate amenda. Avizul conform priveste, in principal, aderarea noilor state membre si anumite acorduri internationale. El este cerut, de asemenea, pentru cetatenie, misiunile specifice ale Bancii Centrale Europene, modificarile de statut al Sistemului European de Banci Centrale si al BCE, Fondurile structurale si de coeziune, procedura electorala uniforma pentru alegerile europene. De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1 mai 1999), avizul conform al Parlamentului european mai este cerut in cazul sanctiunilor aplicabile daca se constata incalcarea grava si persistenta a drepturilor fundamentale de catre un stat membru. Tratatul de la Nisa propune obligativitatea avizului conform pentru instaurarea unei cooperari consolidate intr-unul din domeniile care tin de codecizie. P 17. Procedura de codecizie - a fost instituita de Tratatul de la Maastricht si ii confera Parlamentului puterea de a decide asupra actelor impreuna cu Consiliul. In practica, ea a consolidat puterea legislativa a Parlamentului european in domeniile: libera circulatie a muncitorilor, dreptul de stabilire, servicii, piata interna, educatie (actiuni de incurajare), sanatate, consumatori, retele transeuropene (orientari), mediu (program de actiune cu caracter general), cultura si cercetare. In raportul sau din iulie 1996 asupra campului de aplicare a codeciziei, Comisia a propus extinderea procedurii de codecizie asupra ansamblului activitatii de natura legislativa a Comunitatii. Procedura de codecizie a fost simplificata de Tratatul de la Amsterdam, pentru o mai mare eficienta, rapiditate si transparenta. De asemenea, ea a fost extinsa la noi domenii: excludere sociala, sanatate publica, lupta impotriva fraudei (care aduce atingere intereselor financiare ale Comunitatii). La randul sau, Tratatul de la Nisa a extins campul codeciziei; majoritatea masurilor de natura legislativa care, pana la intrarea in vigoare a Tratatului, necesita decizia Consiliului prin majoritate calificata, vor fi decise prin procedura codeciziei cu Parlamentul. Pe de alta parte, procedura n-a fost extinsa asupra masurilor de natura legislativa care tin deja de majoritatea calificata (de ex., in cadrul politicii agricole sau comerciale), ceea ce a determinat multiple nemultumiri si critici la nivel european. P 18. Procedura de cooperare - a fost instituita de Actul Unic European si ii acorda Parlamentului european o mai mare posibilitate de a influenta procesul legislativ printr-o "latura dubla" a propunerilor legislative ale Comisiei. De la intrarea in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene (de la Maastricht), se aplica mai ales in domeniile: transporturi, non-discriminare, aplicarea art. 101 (creditele BCE si ale bancilor centrale din statele membre), fondul social, formarea profesionala, retele transeuropene, coeziunea economica si sociala, cercetare, mediu, siguranta si sanatatea lucratorilor, acordul asupra politicii sociale, etc. P 19. Ponderea voturilor in Consiliu In perspectiva extinderii Uniunii Europene, Tratatul de la Nisa (decembrie 2000) propune o noua pondere a voturilor in Consiliu, care ar trebui sa intre in vigoare la 1 ianuarie 2005: Tara Numar de voturi In loc de Germania, Franta, 29 10 Italia, Marea Britanie Spania 27 8 Olanda 13 5 Belgia, Grecia, Portugalia 12 5 Suedia, Austria 10 4 Danemarca, Finlanda, Islanda 7 3 Luxemburg 4 2 Total 237 87 Majoritatea calificata ar fi atinsa cu 169 de voturi (adica 71,72%) care sa exprime votul favorabil al majoritatii statelor membre si sa reprezinte cel putin 62% din populatia totala a Uniunii Europene. Intr-o Europa cu 27 de membri, ponderea voturilor ar fi urmatoarea (conform Tratatului de la Nisa) Tara Nr de voturi Tara Nr de voturi Germania 29 Bulgaria 10 Franta 29 Austria 10 Italia 29 Slovacia 7 Marea Britanie 29 Danemarca 7 Spania 27 Finlanda 7 Polonia 27 Irlanda 7 Romania 14 Lituania 7 Olanda 13 Letonia 4 Belgia 12 Slovenia 4 Grecia 12 Estonia 4 Portugalia 12 Cipru 4 Republica Cehia 12 Luxemburg 4 Ungaria 12 Malta 3 Suedia 10 Total 345 R 1. Resurse proprii - reprezinta resurse de natura fiscala acordate Uniunii Europene pentru a acoperi finantarea cheltuielilor sale (respectand plafonul actual de 1,27% din PNB comunitar). Initial, bugetul comunitar depindea de contributiile financiare ale statelor membre. Urmare a deciziei din 21 aprilie 1970, autonomia financiara s-a realizat incepand de la 1 ianuarie 1978. De atunci, bugetul comunitar este integral finantat din resurse proprii. In prezent, ele cuprind patru elemente: - drepturile agricole si cotizatiile "zahar" si "izoglucoza": sunt, in principal, drepturile vamale agricole, precum si, in cadrul organizarii comune a pietelor de zahar, cotizatiile la zi/productie si stocare; - taxele vamale: provin din aplicarea tarifului vamal extern comun la importurile din tari terte; - resurse TVA: provin de la aplicarea unui nivel uniform al TVA in statele member (1% in 1999); - "a patra sursa": introdusa dupa 1988, numita si "complementara", caci este fixata in functie de celelalte trei surse de venit ale bugetului. Ea se bazeaza pe PNB si aplicarea unui nivel fixat in cadrul procedurii bugetare, la suma PNB din toate statele membre. In 1999, veniturile Uniunii Europene s-au ridicat la 86 de miliarde de euro, din care, 48,1%- a patra resursa, PNB; 35,2%- TVA; 13,8%- taxe vamale; 2,2%- venituri agricole . S 1. Schengen (acord si conventie) Acordul Schengen a fost semnat in 14 iunie 1985 de Germania, Belgia, Franta, Luxemburg si Olanda, avand drept obiectiv suprimarea progresiva a controalelor la frontierele comune si instaurarea unui regim de libera circulatie pentru toate persoanele-resortisanti ai statelor semnatare, ai celorlalte state ale Comunitatii sau tarilor terte. Conventia Schengen a fost semnata in 19 iunie 1990 de aceste 5 state. Ea defineste conditiile de aplicare si garantiile de punere in practica a liberei circulatii a persoanelor; modifica legile nationale si este supusa ratificarii parlamentare. Italia (1990), Spania si Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995), Suedia, Finlanda si Danemarca (1996) s-au alaturat listei semnatarilor. Islanda si Norvegia sunt de asemenea parti la conventie . Acordul, conventia, declaratiile si deciziile adoptate de comitetul executiv al spatiului Schengen formeaza "acquis-ul Schengen". In momentul redactarii Tratatului de la Amsterdam, s-a decis integrarea acestui acquis in Uniunea Europeana incepand din 1 mai 1999, deoarece el corespunde unuia din principalele obiective ale pietei unice: libera circulatie a persoanelor. Integrarea juridica a acquis-ului Schengen in Uniunea Europeana a fost insotita de o integrare institutionala. Consiliul a inlocuit comitetul executiv Schengen, iar Secretariatul General al Consiliului a luat locul Secretariatului Schengen. Dat find ca Islanda si Norvegia sunt parti la Conventia Schengen fara a fi tari comunitare, ele au semnat un acord cu UE in 18 mai 1999. Ele devin astfel asociate la punerea in aplicare si la dezvoltarea acquis-ului Schengen; prin urmare, cele doua tari participa la spatiul de libera circulatie din cadrul Uniunii. Singurele state membre ale UE care nu apartin spatiului Schengen sunt Marea Britanie si Irlanda . S 2. Screening Cartea Alba privind pregatirea tarilor din Europa centrala si orientala pentru integrarea in piata interna a Uniunii a prezentat, in mai 1995, un prim tablou al legislatiei comunitare pe care aceste state trebuie sa o reia in legislatia proprie inainte de aderarea la Uniunea Europeana. In 30 martie 1998 au inceput negocierile pentru aderare cu tarile candidate desemnate de Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 (Ungaria, Polonia, Republica Ceha, Slovenia, Cipru si Estonia). In 3 aprilie 1998 a inceput examenul analitic al aquis-ului comunitar- screening. Aceasta prima etapa consta in evaluarea, pentru fiecare tara candidata, a compatibilitatii legislatiei sale cu reglementarile comunitare. Denumit "screening", acest proces s-a derulat intre Comisie si fiecare din candidati (pana in iunie 1999) pentru toate sectoarele legislative. El a permis stabilirea unei 'harti rutiere' care indica actele legislative de adoptat sau de modificat pentru ca viitorul stat membru sa fie capabil sa respecte acquis-ul comunitar cat mai repede dupa aderarea sa. Un rol important in acest sens i-a revenit Biroului de asistenta tehnica TAIEX. Acest exercitiu de "screening" este esential intrucat serveste ca baza negocierilor bilaterale intre Uniunea Europeana si fiecare din tarile candidate. S 3. Simboluri europene * Drapelul Europei a fost ales de Consiliul European in 1995. El este alcatuit dintr-un cerc de 12 stele aurii pe fond albastru. Numarul stelelor este invariabil, 12 fiind simbol al perfectiunii. Acelasi drapel a fost adoptat si de Comunitatea Europeana (astazi UE) in 1986. * Imnul Europei, adoptat de Consiliu in 1972, este un aranjament muzical al preludiului la Oda Bucuriei, din Simfonia a 9-a de Beethoven, semnat de Herbert von Karajan. * Ziua Europei, celebrata din 1964, la 5 mai (ziua aniversara a crearii Consiliului Europei) are ca scop sa-i uneasca mai strans pe cetateni in jurul ideii de unificare europeana. Ziua Europei se mai sarbatoreste si in 9 mai , data in care Robert Schuman a propus in 1950 unirea celor doua ramuri strategice - carbune si otel - ale Frantei si Germaniei (viitoarea CECO) si plasarea lor sub o autoritate comuna. S 4. Spatiu de libertate, securitate si justitie Progresele inregistrate din 1993 datorita cooperarii in materie de justitie si afaceri interne au determinat inscrierea unor obiective mai ambitioase in Tratatul de la Amsterdam. Pentru a permite o veritabila libera circulatie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene si pentru a lupta mai eficient impotriva crimei organizate si fraudelor, s-a decis instituirea unui spatiu de libertate, de securitate si de justitie. Initial, domeniile referitoare la justitie si afaceri interne erau reglementate prin metoda interguvernamentala in cadrul celui de-al treilea pilon al UE. De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, aceste domenii sunt repartizate intre pilonul I si III. In cadrul primului pilon, unde functioneaza metoda comunitara, a fost adaugat un nou titlu Tratatului CE: vize, azil, imigrare si alte politici referitoare la libera circulatie a persoanelor. Daca unele state membre vor sa avanseze mai rapid, in anumite domenii, ele pot apela la metoda cooperarii consolidate, fara a crea insa un sistem juridic exterior (cum a fost cazul acordurilor de la Schengen). S 5. Spatiul Economic European Preferand modelul de cooperare interguvernamentala unei structuri cu caracter supranational, Marea Britanie a initiat in 1960 formarea unei zone de comert liber - EFTA (European Free Trade Association), prin Conventia de la Stockholm. Celor 7 tari membre fondatoare - Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia si Marea Britanie - li s- au alaturat Finlanda, Islanda si Liechtenstein. Urmare a marii apropieri pe multe planuri a economiilor tarilor participante la cele doua organizatii (CEE si EFTA), in decembrie 1990 s-a pus problema crearii unei zone economice care sa includa cele doua grupari si care sa admita libertatea de circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor, precum si o mai stransa cooperare in cercetare - dezvoltare, in domeniul mediului, al educatiei si politicii sociale. Negocierile s-au incheiat cu semnarea la 2 mai 1992, la Porto, a Acordului privind Spatiul Economic European. Ratificat de parlamentele tarilor CEE si EFTA, aranjamentul este in vigoare din 1993. In ianuarie 1995, trei tari EFTA - Austria, Suedia si Finlanda, au devenit membre ale UE. Astfel, pozitia EFTA s-a 'subtiat' considerabil, dar intrarea in SEE compenseaza in buna masura absenta aderarii depline. Institutiile SEE sunt: Comitetul Comun, format din inalte oficialitati ale celor doua organisme si care se intruneste cel putin o data pe luna pentru a schimba informatii si a lua anumite decizii; orice noua initiativa legislativa se face cu consultarea expertilor EFTA; organismul politic suprem este Consiliul SEE, format din ministri (membri ai Consiliului CE, ai Comisiei CE si ministri din fiecare stat membru EFTA); deciziile sale se iau prin consens; Comitetul Parlamentar Comun - forum de discutii asupra problemelor Zonei Economice Europene. Un Comitet Consultativ reprezinta parteneri sociali din acest spatiu (sindicate, patroni, consumatori). S 6. Statutul international al Comunitatilor si al Uniunii Europene * Participarea la tratate a Comunitatilor s-a concretizat prin incheierea unor acorduri in locul si in numele statelor membre. Cele mai multe acorduri internationale le-a incheiat Comunitatea Europeana, unele din ele fiind acorduri exclusive ale Comunitatii, iar altele fiind acorduri mixte (in acest caz, Comunitatea raspunde pentru realizarea obligatiilor pe care si le-a asumat, iar statele membre pentru obligatiile proprii). Comunitatea este, de ex., la fel ca si statele membre, in Organizatia Mondiala a Comertului. * Participarea la organizatii internationale a Comunitatii reprezinta o situatie de exceptie (Organizatia pentru Agicultura si Alimentatie - FAO), regula fiind neparticiparea. De obicei, Comunitatea participa in calitate de observator la ONU, la Organizatia Internationala a Muncii (ILO), la FMI, la Banca Mondiala sau la Asociatia Internationala a Energiei Atomice. Comunitatea intretine relatii si cu Consiliul Europei,ai carui membri sunt numai statele, prin aderarea la unele conventii adoptate de acesta. Comunitatea a fost acceptata in mod implicit membru al GATT (actuala Organizatie Mondiala a Comertului - WTO), astfel ca, desi formal, ea nu a devenit membra, exercita prerogativele unui membru, in locul statelor membre ale Comunitatii. * Reprezentantele diplomatice ale Uniunii in tarile terte se bucura de statutul diplomatic rezervat celorlalte state si se numesc "delegatii ale Comisiei". In plus, diverse state au pe langa Uniune misiuni cu statut diplomatic ("permanente"). Comunitatile si Uniunea nu au misiuni diplomatice in statele membre ("Cei 15"). * Recunoasterea Uniunii Europene de catre statele terte are loc pe baza unor acorduri internationale, iar recunoasterea de catre statele membre ale Comunitatii a unui stat tert se realizeaza prin adoptarea unei pozitii comune in cadrul Consiliului. In practica, au fost situatii cand Comunitatea a facut declaratii de recunoastere (de ex., pentru noile state rezultate din dizolvarea Uniunii Sovietice). * Participarea la reglementarea diferendelor internationale a Comunitatii se realizeaza in cadrul cooperarii in domeniul politicii externe, concretizata in bune oficii, medieri sau ajutoare. UE poate hotari "actiuni comune" si "pozitii comune". Uniunea poate face apel la sanctiuni cu caracter international impotriva unui stat tert in cadrul cooperarii politice. In cadrul politicii externe comune pot fi stabilite si sanctiuni economice impotriva unui stat tert, urmand ca acestea sa fie aplicate in Comunitate. S 7. Statele membre ale UE Cele sase tari fondatoare ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, prima din Comunitati, au fost: Franta, Germania, Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg. Urmare a celor patru valuri sucesive de extindere, actuala Uniune Europeana numara 15 membri: - din 1 ianuarie 1973: Marea Britanie, Irlanda si Danemarca - din 1 ianuarie 1981: Grecia - din 1 ianuarie 1986: Spania si Portugalia - din 1 ianuarie 1995: Suedia, Finlanda si Austria. In prezent, UE se pregateste sa faca fata unui nou val de extindere in care sunt angrenate 13 state din Europa centrala si de est, baltica si mediteraneana: Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Romania, Bulgaria, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru, Malta si Turcia. S 8. Strategia de preaderare Inca din 1989, Comunitatea a pus in practica un program de ajutor financiar destinat sa faciliteze tranzitia economica si politica a tarilor din Europa centrala si orientala (programul Phare). In 1991 au fost semnate primele Acorduri de Asociere ("europene") intre Comunitate si statele din aceasta zona. Acorduri interimare au fost curand incheiate pentru stabilirea unei zone de liber-schimb. Chiar daca exista restrictii pentru produsele agricole si siderurgice, libera circulatie a marfurilor a devenit realitate in Europa celor 27. Pe baza Acordurilor Europene, Comisia a propus in 1993 organizarea unui "dialog structurat" intre tarile asociate si institutiile Uniunii, sub forma unor reuniuni in cadrul carora parteneri diferiti se puteau consulta. In decembrie 1994, la Essen, Consiliul European a adoptat o strategie de preaderare bazata pe: - aprofundarea relatiilor intre tarile asociate si institutiile Uniunii (consolidarea dialogului structurat la nivel parlamentar si guvernamental); - dezvoltarea Acordurilor Europene; - adoptarea asistentei financiare furnizate prin Phare; - pregatirea pentru integrarea in piata interna. La Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) s-a pus problema repercusiunilor largirii asupra politicilor comunitare (in special politica agricola), a politicilor structurale si perspectivelor financiare ale Uniunii dupa 1999. Agenda 2000 prezentata de Comisie in iulie 1997 a propus reforme in cele trei domenii esentiale pentru viitorul Uniunii Europene. In paralel cu aceasta dezbatere, au fost create noi instrumente care sa insoteasca tarile candidate in pregatirea lor pentru aderare, atat la nivel financiar cat si legislativ. In 1998 au fost lansate Parteneriatele pentru Aderare, pentru 10 state din Europa centrala si orientala. Pentru Cipru a fost definita o strategie de preaderare specifica, bazata pe: - participarea la actiuni bine definite pentru a-i intari capacitatea administrativa si institutionala si pentru a actiona in domeniul justitiei si afacerilor interne; - participarea la diferite programe si agentii comunitare (asemenea celorlalte tari candidate); - utilizarea Biroului de asistenta tehnica TAIEX pentru a ajuta tara sa-si ajusteze legislatia la reglementarile comunitare. S 9. Subsidiaritate Principiul subsidiaritatii vizeaza sa asigure luarea deciziei la nivelul cel mai apropiat de cetatean; el verifica in mod constant daca actiunea intreprinsa la nivel comunitar este justificata prin raportare la posibilitatile pe care le ofera nivelul national, regional sau local. Mai concret, conform acestui principiu, Uniunea nu actioneaza, cu exceptia domeniilor care tin de competenta sa exclusiva - decat atunci cand actiunea sa este mai eficienta decat cea intreprinsa la nivel national, regional sau local. Acest principiu este strans legat de cel al proportionalitatii si al necesitatii, care presupun ca actiunea Uniunii nu trebuie sa depaseasca ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatelor. Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 a definit principiile fundamentale ale notiunii de subsidiaritate si liniile directoare de interpretare a art.5 care consacra subsidiaritatea in Tratatul UE. Concluziile sale au fost reluate intr-o declaratie care serveste drept piatra unghiulara principiului subsidiaritatii. Comisia Europeana redacteaza anual un raport ("Spre o mai buna legiferare"), destinat Consiliului European si Parlamentului si care este consacrat, in principal, aplicarii principiului subsidiaritatii. T 1. TAIEX (Technical Assistance Information Exchange Office) Acest Birou de asistenta tehnica a fost creat ca urmare a unei propuneri din Cartea Alba asupra pregatirii tarilor din Europa centrala si orientala pentru integrarea in piata interna a Uniunii (mai 1995). Coordonat de Comisia Europeana, serviciul era destinat initial sa ajute si sa informeze aceste tari asupra legislatiei pietei unice pentru a facilita punerea sa in aplicare. Dupa Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, el se adreseaza tuturor tarilor candidate. TAIEX are drept interlocutori administratiile publice din tarile candidate si din statele membre. El furnizeaza textele legislative ale acquis-ului comunitar si organizeaza seminarii de formare, vizite de experti in tarile care isi exprima cererea. Rolul sau este capital in procesul de evaluare a conformitatii legislatiei tarilor candidate cu cea comunitara - "screening". Desi Biroul este independent fata de programul Phare, activitatile lor sunt legate: Phare poate finanta anumite activitati oferite de TAIEX. T 2. Transparenta Notiunea este deseori amintita in limbajul institutiilor unde desemneaza claritatea functionarii institutiilor comunitare. Ea este legata de diversele cereri referitoare la un acces mai larg pentru cetatean la informatie si documentele Uniunii, precum si la o mai mare lizibilitate a textelor (simplificarea tratatelor, consolidarea si imbunatatirea calitatii redactarii textelor legislative). Lipsa de transparenta este adesea evocata pentru a traduce un sentiment generalizat de institutii europene indepartate si secrete, de proceduri de decizie dificil de inteles pentru cetateanul european. Tratatul de la Amsterdam a consacrat un articol transparentei: acesta mentioneaza dreptul de acces la documentele Parlamentului european, ale Consiliului si Comisiei pentru orice cetatean al Uniunii, precum si pentru orice persoana fizica sau morala rezidenta intr-unul din statele membre. Principiile generale si limitele de acces la documente (din motive de interes public sau privat) trebuie fixate de Consiliu in codecizie cu Parlamentul. Fiecare din cele trei institutii trebuie sa insereze in regulamentul interior dispozitii specifice privind accesul la documentele sale. T 3. Tratatele constitutive - reprezinta izvorul cu cea mai mare forta juridica in ordinea juridica comunitara, toate celelate izvoare fiindu-le subordonate. Tratatele constitutive, care reprezinta dreptul comunitar primar, sunt cele care au instituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (semnat la Paris la 18 aprilie 1951, intrat in vigoare la 23 iulie 1952), Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (tratate semnate la Roma la 25 martie 1957, intrate in vigoare la 1 ianuarie 1958), precum si revizuirile pe care acestea le-au suportat dupa intrarea lor in vigoare. Dintre ultimele, pot fi mentionate: - tratatul de instituire a Consiliului unic si a Comisiei unice a Comunitatilor, semnat la 8 aprilie 1965 la Bruxelles, intrat in vigoare in 1967; - tratatele bugetare din 22 aprilie 1970 de la Luxemburg si 22 iulie 1975 de la Bruxelles, prin care au crescut competentele financiare ale Parlamentului si a fost creata Curtea de Conturi; - decizia din 20 septembrie 1976 referitoare la alegerea reprezentantilor in Parlamentul European prin sufragiu universal direct; - tratatele de aderare; - Actul Unic European, semnat la 28 februarie 1986, in vigoare de la 1 iulie 1987; - Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, in vigoare la 1 noiembrie 1993, asupra Uniunii Europene, care prin titlurile II, III si IV si dispozitiile finale, a modificat unele prevederi ale tratatelor CECO, Euratom si CEE, devenita Comunitatea Europeana; - Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat in vigoare la 1 mai 1999, care nu se substituie celorlalte tratate, ci se adauga acestora; - Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, neratificat inca de toate statele membre ale Uniunii si care s-a dorit sa ofere solutii la problemele privind reforma institutionala a UE in perspectiva largirii. Tratatele constitutive au functia unei "constitutii" in masura in care ele creeaza institutii carora le atribuie competente. T 4. Tribunalul de Prima Instanta (TPI) Datorita numeroaselor cazuri depuse la Curtea Europeana de Justitie din 1952 (cam 10.000), a fost creat in 1989 TPI care analizeaza recursuri introduse de persoane fizice si juridice impotriva institutiilor comunitare. Hotararea Tribunalului poate face subiectul unui apel in fata Curtii. TPI este format din 15 judecatori, numiti pe 6 ani- mandatul lor poate fi reinnoit - independenti si care se reunesc in sesiuni plenare sau in camere de 3 sau 5 judecatori. Sediul Tribunalului este la Luxemburg (asemenea Curtii de Justitie), iar Presedintele sau este ales pe trei ani. Prin Tratatul de la Nisa, neratificat inca, TPI devine judecatorul de drept comun pentru ansamblul recursurilor directe, cu exceptia celor care vor fi atribuite unei camere jurisdictionale si a celor pe care statutul le va rezerva Curtii. Se mentine astfel la nivelul Curtii de Justitie - ca organ jurisdictional suprem al Uniunii - contenciosul referitor la problemele esentiale pentru ordinea comunitara. Dar aceste prevederi vor putea fi aplicate doar dupa intrarea in vigoare a Tratatului semnat la Nisa. T 5. Troika europeana - reuneste statul membru care detine Presedintia Consiliului, statul membru care a detinut-o in semestrul precedent si statul care o va detine in semestrul viitor (in prezent, troika cuprinde Spania, Belgia si Danemarca). Ea este asistata de Comisie si reprezinta Uniunea in relatiile externe care tin de politica externa si de securitatea comuna (PESC). T 6. Tari candidate Tarile europene care au depus cereri de aderare la Uniunea Europeana sunt: Turcia: la 14 aprilie 1987 Cipru: la 3 iulie 1990 Malta: la 16 iulie; intre 1996-98, Malta si-a inghetat candidatura la UE, pe care a reactivat-o in 1998; Ungaria: la 31 martie 1994 Polonia: la 5 aprilie 1994 Romania: la 22 iunie 1995 Slovacia: la 27 iunie 1995 Letonia: la 13 octombria 1995 Estonia: la 24 noiembrie 1995 Lituania: 8 decembrie 1995 Bulgaria: 14 decembrie 1995 Republica Ceha: la 17 ianuarie 1996 Slovenia: la 10 iunie 1996 In decembrie 1997, Consiliul European de la Luxemburg a decis deschiderea negocierilor in 30 martie 1998 cu sase tari: Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Republica Ceha si Slovenia. Aceste tari constituie "primul val" de state candidate. "Al doilea val" cuprinde Bulgaria, Letonia, Lituania, Romania si Slovacia. Negocierile cu aceste tari si cu Malta au inceput in februarie 2000. In trecut, Elvetia, Liechtenstein si Norvegia si-au depus candidatura pentru a deveni membri ai Uniunii Europene. Dar Norvegia a respins aderarea de doua ori printr-un referendum, in 1972 si in 1994, iar candidaturile Elvetiei si Liechtenstein-ului au fost suspendate ca urmare a unui referendum in 1992, prin care Elvetia a decis sa nu participe la Spatiul Economic European. U 1. UEM (Uniunea Economica si Monetara) - desemneaza un proces care vizeaza sa armonizeze politicile economice si monetare din statele membre ale Uniunii, cu scopul de a institui o moneda unica, "euro". Ea a facut obiectul a doua conferinte interguvernamentale lansate in decembrie 1990. Tratatul UE prevede ca UEM se va derula in trei etape: - - prima faza (din 1 iulie 1990 la 31 decembrie 1993): libera circulatie a capitalurilor intre statele membre, consolidarea coordonarii politicilor economice si intensificarea cooperarii intre bancile centrale; - a doua faza (din 1 ianuarie 1994 la 31 decembrie 1998): convergenta politicilor economice si monetare din statele membre (pentru a asigura stabilitatea preturilor si o situatie "sanatoasa" a finantelor publice); etapa de tranzitie, in care s-a creat Institutul Monetar European; - a treia faza (din 1 ianuarie 1999): crearea unei Banci Centrale Europene (la Frankfurt), fixarea ratelor de schimb si introducerea monedei unice. 11 state membre participa la a treia faza a UEM din 1 ianuarie 1999. La 1 ianuarie 2001 li s-a adaugat Grecia, astfel ca "zona euro" cuprinde 12 tari. Celelalte 3 state membre n-au adoptat moneda unica, fie pentru ca au decis astfel prin aplicarea protocoalelor anexate la Tratatul CE, care le ofera aceasta posibilitate (Marea Britanie si Danemarca), fie pentru ca nu indeplinesc criteriile de convergenta stabilite de Tratatul de la Maastricht (Suedia). Din 1 ianuarie 2002, moneda unica euro a devenit realitate in cele 12 state membre: Portugalia, Spania, Italia, Grecia, Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Austria, Finlanda si Irlanda. U 2. UEO (Uniunea Europei Occidentale) - este o organizatie de cooperare pentru aparare si securitate, creata in 17 martie 1948 la initiativa Frantei, Marii Britanii si a celor trei tari Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg). In prezent, ea cuprinde 28 de tari cu patru tipuri diferite de statut: state membre, membri asociati, observatori si parteneri asociati. Tari membre sunt statele Uniunii Europene, cu exceptia Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei si Suediei, care au statut de observator. Tratatul asupra Uniunii Europene (de la Maastricht) a ridicat UEO la rangul de "parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene" si i-a mentinut autonomia institutionala. "Bratul armat" al UE are 5 institutii: Consiliul UEO (din 1985), Consiliul permanent, care pregateste lucrarile Consiliului, Adunarea UEO (la Paris), fara puteri reale, agentiile UEO care au fost restructurate si Institutul European pentru Studii de Securitate (creat in 1989). In acest cadru, rolul UEO este de a elabora si de a pune in aplicare deciziile si actiunile care au implicatii in domeniul apararii. U 3. Unanimitatea - desemneaza obligatia de a atinge un consens intre toate statele membre reunite in cadrul Consiliului, pentru ca o propunere sa poata fi adoptata. Odata cu Actul Unic European (din 1986), unanimitatea cunoaste un camp de aplicare mult mai limitat. Astfel, in cadrul comunitar al primului pilon, votul prin majoritate calificata constituie regula majoritara. In schimb, pilonul al doilea si al treilea sunt inca in totalitate caracterizate de metoda interguvernamentala si de recursul la votul prin unanimitate. U 4. Uniune vamala Caracteristicile unei uniuni vamale constau in: eliminarea tuturor taxelor vamale si a masurilor cu efect echivalent in comertul reciproc, precum si aplicarea unui tarif vamal extern comun in raport cu tarile neparticipante la uniune. La aceste realizari au ajuns la 1 iulie 1968 cele sase tari semnatare ale Tratatului de la Roma (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg). Totodata, statele membre au cedat organismelor comunitare dreptul de a elabora politica comerciala externa, de a negocia acorduri comerciale cu celelalte tari si de a le reprezenta interesele in cadrul organizatiilor economice internationale. Dar pentru a se atinge obiectivul unei piete interne, ca zona fara restrictii in fluxul de marfuri si servicii, mai trebuiau eliminate o serie de bariere netarifare: fizico-administrative (ex. controlul la frontiera), tehnice (standarde nationale), fiscale (rata si structura TVA, accize) si discriminarile in privinta achizitiilor publice. Z 1. Zona de liber schimb Eliminarea barierelor comerciale intre doua sau mai multe tari, dar cu mentinerea tarifelor vamale ale fiecareia in raporturile cu celelalte tari, este caracteristica unei zone de comert liber. Asemenea intelegeri sunt numeroase, fara a-si propune, insa si obiective de alta natura decat cele comerciale: Asociatia Europeana a Liberului Schimb (EFTA, din 1960), Acordul Central European pentru Comert Liber (CEFTA, din 1992), intre Cehia, Ungaria, Polonia si Slovacia, la care a aderat si Romania in 1996 - in acest caz, restrictiile se mentin pentru produsele agricole, Zona Nord-Americana de Comert Liber (din 1994), intre SUA, Canada si Mexic, Acordul de Comert Liber in Asia (AFTA, din 1992) intre Brunei, Indonezia, Filipine, Malaezia, Singapore si Tailanda. Z 2. Zona euro - se refera la cele 12 state membre ale Uniunii Europene in care moneda unica euro a devenit moneda oficiala de la 1 ianuarie 2002: Franta, Germania, Portugalia, Spania, Italia, Grecia, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda si Finlanda.