Sunteți pe pagina 1din 60

Algele roşii – Rhodophyceae

Câteva exemple de astfel de alge: Porphyra, Gelidium, Corallinales, Mastocarpus,


Mazzaella, Prionitis, Chondracanthus, Gracilariopsis, Fauchea, Botryocladia, Plocamium,
Microcladia, Polysiphonia, Delesseria, Botryoglossum, Bocciden.

Cuprinzând peste 4000 de specii, majoritatea din medii marine, algele roşii variază
ca morfologie de la simple unicelulare la filamente cu sau fară ramificaţii si staţiuni bipede
multiaxial complexe. Pigmenţii includ clorofila a şi ficobiliproteine
(phycobiliproteins), ficoeritrin (phycoerythrin) roşu (de cele mai multe ori este
pigmentul dominant) şi ficocianin (phycocyanin) albastru, precum si carotina, luten
(lutein) si zeaxantin (zeaxanthin). Majoritatea algelor roşii au viaţa in trei faze:
tetrasporofite (tetrasporophyte), gametofite (gametophyte) şi carposporofite
(carposporophyte). De fapt, dezvoltarea de după fertilizare a carposporofitelor reprezintă
partea cea mai interesanta a ciclului de viata a acestei clase. Algele roşii nu au etape cu
flageli; sperma non-motila este denumita – spermatia.

Rhodophyceae - Prionitis

Rhodophyceae - Porphyra

1
Rhodophyceae - Gelidium

Rhodophyceae - Chondracanthus

Rhodophyceae - Bocciden

2
3
Phaeophyceae - Sargassum

Phaeophyceae - Postelsia

Phaeophyceae - Pelvetia

4
Phaeophyceae - Macrocystis

Phaeophyceae - Egregia

Phaeophyceae - Cystoseria

5
Chlorophyceae - Enteromorpha

Chlorophyceae - Ulva

Chlorophyceae – Codium

6
Chlorophyceae - Cladophora

Chlorophyceae – Bryopsis

Chlorophyceae

Rhodophyceae - Mazzaella

7
ALGELE si procesul de eutrofizare

Introducere in lumea algelor


Pretutindeni, lumea plantelor cunoaşte o exuberanta dezvoltare atunci când se
găseşte sub lumina calda a soarelui, in prezenta apei si a substanţelor minerale; lumea
aceasta este extrem de diversa si cuprinde alcătuiri dintre cele mai neobişnuite, intr-un
univers pe care-l credeam cândva cunoscut in detaliu si cu care ne întâlnim la tot pasul.
Algele formează, in imensitatea regnului vegetal, un grup aparte, cu numeroase
specii, cele mai multe microscopice si unicelulare, fiind in majoritate invizibile pentru
ochiul trecătorului, aceste plante rămân adesea necunoscute si ignorate; doar zilele de
vacanta petrecute pe litoralul marii ni le scot din adâncurile apei, odată cu valurile, parca
anume spre a fi văzute, si ne lasă sa le privim pe nisipul unde îşi găsesc naufragiul şi
pieirea.

Algele fac parte din grupul plantelor inferioare (Thallophyta) şi, se înţelege, nu au
flori şi nici seminţe. Dimensiunile lor sunt foarte variate, mergând de la lungimi de ordinul
micronilor pana la taluri de zeci de metri. Coloritul sub care se prezintă este extrem de
bogat si extreme de divers in nuanţe. Sunt alge portocalii si alge violete, roşii si albastre,
verzi si brune sau încărcate de calcar si astfel strălucitor de albe; pot fi îmbrăcate in
carcase de siliciu (ca diatomeele), de carbonaţi (ca peridineele), in teci de mucilagii, in
gelatine compacte sau dimpotrivă, pot fi lipsite de cea mai stricta protecţie, adică de
membrane celulara.
Culorile pe care le etalează lumea algelor si care devin schimbătoare, urmând jocul
luminilor care poposesc la suprafaţa lor, se datorează unui numeros set de pigmenţi, printre
care cei mai cunoscuţi sunt ficobilinele, clorofilele, xantofilele si carotenoizii.
Majoritatea algelor trăiesc in apele Terrei si au o importanta imensa pentru întreaga
umanitate si, in general, pentru biosfera. Aşa se explica interesul care li se acorda din ce in
ce mai mult, odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice si odată cu cunoaşterea potenţialului
lor de a fabrica in cantităţi enorme, substanţe organice. Datorita mai ales acestor plante,
oceanul este o gigantica uzina chimica de produs alimente si oxigen.
Prin marile cantităţi de proteine pe care le produc si prin rolul trofic pe care-l joaca
in apele globului dar si datorita unor multiple întrebuinţări in industrie, in agricultura, in
farmacie si chiar in hrana oamenilor, lumea colorata a algelor s-a impus ca un obiect de
studiu, speranţa de a o face sa devina unul din cei mai importanţi producători de proteine
ai umanităţii fiind deosebit de mare.
Diversitatea imensa a algelor s-a prins in 10 încrengături, pe care le prezentam
pentru a face progrese in cunoaşterea caracterelor acestui grup de plante.
Sunt alge verzi (Chlorophyta) cele care au cromatoforul verde si materie de rezerva
amidonul;
Algele roşii (Rhodophyta) cuprind pigmenţi predominanţi roşii şi strâng în celula
lor amidon Floridian;
Algele brune (Phaeophyta), totdeauna pluricelulare şi marine, au plaste brune si
materia de rezervă reprezentată de laminarina, un zahar caracteristic; diatomeele
(Baccilariophyta) sunt alge îmbrăcate în valve silicioase, care acumulează grăsimi in
8
citoplasma lor; peridineele (Dinophyta), alge cu carcasa de celuloza, bune înotătoare,
străbătute pe suprafaţa lor de două şanţuri, unul ecuatorial şi celalalt longitudinal; alge
verzi, flagelate, cu material de rezerva paramilor (Euglenophyta); alge aurii (Chrysophyta),
cu plaste aurii şi produs de rezerva grăsimea şi leucozina; alge cu flageli inseraţi lateral, cu
cromatofori verzi-maslinii sau maro-roscat, fără reproducere sexuată (Cryptophyta); alge
cu flageli inegali, cromatofor galben-verzui acumulamd in celula ulei ca produs de
asimilaţie (Xanthopyta); alge cu pigmenţi predominanţi albaştri, fără nucleu (Cyanophyta).
Daca urmărim alcătuirea unei alge verzi (referindu-ne adesea si la structura
celorlalte grupe de alge), observam ca ea are 3 părţi distincte si anume, membrana,
citoplasma si nucleul.
Membrana este de natura celulozo-pectica si are ca unitate fundamentala de
structura microfibrila (asocierea liniara de molecule), cu o lungime variabila si cu o
grosime uniforma, cuprinsa de obicei intre 50-100 de angströmi (1 Å=1000 microni).
Sub pereţii celulari se găseşte citoplasma formata dintr-o substanţa fundamentala
cu aspect gelatinos, vâscos, cu două faze distincte, una clara şi una întunecată, inclusa şi
mobila în prima. Ca elemente submicroscopice fundamentale ea cuprinde granula
(complex macromolecular globular) şi fibrila (o placa cu grosimea de 60-70 Å formata din
două rânduri de molecule).
Constituenţii citoplasmatici, organitele algale, sunt in primul rând plastidele,
mitocondriile, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, vacuolele, pirenoizii; întâlnim de
asemenea organite ca stigma (la Euglena), corpi fisoizi (încărcaţi cu substanţe tonice).
Nucleul este cel de-al treilea constituent al celulei algale. Algele albastre conţin
substanţa nucleara dar nu si un nucleu distinct, înconjurat de o membrana perinucleara.
Spre deosebire de restul algelor şi de restul plantelor, ele formează împreuna cu bacteriile
grupul procariotelor.
Corpul algelor (talul) poate prezenta si unele modificări morfologice, mai cu seama
la algele superioare. La acestea putem deosebi un fel de rădăcini (rizidice sau rizoid), un
fel de tulpina (cauliclice sau cauloid) si un fel de frunze (filidice sau filoid).
Deşi plante inferioare, şi la alge se poate vorbi despre o diferenţiere a ţesuturilor.
Există astfel ţesuturi de creştere (meristematice), care pot fi la vârf (apicale) ca la Fucus,
intercalare, ca la Laminaria, sau in scoarţa – producând îngroşarea secundara a caulidiului
– ca la Ahnfeltia; ţesuturi de apărare, ţesuturi trofice - care au rol asimilator şi secretor.
Întâlnim chiar şi un ţesut conducător reprezentat la algele superioare de celule
lungi, în forma de tub, cu membrane foarte subţiri, care permit substanţelor o traversare
facila.
Ţesutul mecanic, reprezentat mai ales prin impregnarea unor celule (sau chiar a
spaţiilor intercelulare) cu săruri de Ca, este completat de turgescenta deosebita a celulelor
periferice.
Ca formaţiuni morfologice, perii (pilii) si sebele sunt foarte frecvente pe tal.
Talul ajunge la cel mai înalt grad de evoluţie la Charophiceae, unde fronda
(totalitatea cladomilor, adică a filamentelor cu creştere definită care alcătuiesc talul) este
prinsă prin numeroşi rizoizi de substrat si prezintă un ax cu creştere nedefinita, adesea
numit tulpina.

O alta clasificare a talofitelor este cea făcută de H. V. Sverdrup şi alţii (1942) care
clasifica algele in 5 mari grupe, mai ales după culoare:
1. alge albastre-verzi (Myxophiceae)
2. alge verzi (Chlorophyceae)
3. alge brune (Phaeophyceae)
4. alge rosii (Rhodophiceae)
5. alge galben-verzi
9
De obicei primele 4 grupe sunt bentonice, algele galben verzi fiind mai ales
planctonice.
Bazinele naturale (dulcicole sau salmastre) ofera algelor trei biotipuri
fundamentale, care adăpostesc fiecare cate o formaţiune biologica proprie:
a. Fundul bazinului – bentalul – adăposteşte formaţiunea biologica a bentosului
b. Masa apei libere – pelagicul - constituie mediul de viaţa a planctonului
c. Pelicula superficiala a apei poate servi, graţie tensiunii superficiale, drept suport
pentru neuston.
Neustonul este confundat uneori cu “înflorirea apei”. Ca si in cazul înfloririi apei,
neustonul dă apei o coloraţie specifică, dependenţa de natura algelor care-l alcătuiesc.
Diferenţa consta in faptul ca “înflorirea” colorează apa în masa ei până la o oarecare
adâncime, iar neustonul este o formaţiune strict bidimensionala, care se limitează doar la
pelicula superficiala a apei.
Condiţiile care permit apariţia neustonului sunt, în primul rând, acelea care
favorizează înmulţirea rapidă a unor alge în stare palmeloida. Acestea provin, in general,
din plancton şi se găsesc pe suprafaţa apei în condiţii deosebit de favorabile: iluminare
optima, lipsa animalelor planctonifage etc.

Alge ucigase

Spre sfârşitul verii şi mijlocul toamnei, când începe revărsarea râului Peak, pe
coasta Floridei apele devin sângerii, iar aerul se încarcă cu miasme usturătoare. Milioane
de peşti morţi plutesc deasupra undelor şi acoperă cu un strat gros plaja litorala, atrăgând
imense roiuri de muşte.
Vechile populaţii amerindiene numeau acest fenomen “valul roşu” şi, prin tradiţie,
oamenii erau opriţi să culeagă şi să mănânce în aceasta perioadă moluştele comestibile,
singurele care rezistau acestui val ucigător, dar care provocau îmbolnăvirea şi chiar
intoxicarea mortala a consumatorilor. Şi în părţile sudice ale Marii Mediterane are loc
astfel de “flux”, socotit de egiptenii antici ca un flagel trimis de zei.
Analiza microscopica a arătat ca “fluxul roşu” este o uriaşa aglomerare de
fitoplancton.
Se stabilise, de asemenea, că, pentru a se feri în perioada înmulţirii de rapacitatea
peştilor fitofagi şi a numeroşilor zooplanconieri, un număr de cca. 20 de specii de alge, în
special din grupul dinoflagelatelor, produc acid ascorbic si un metabolit – numit iniţial
rhamnocid care acţionează ca o toxină extreme de puternică.
In anul 1953, patru universităţi americane au iniţiat un studiu asupra fenomenului
chimic produs de alge pe Coasta Floridei. După trei decenii, enigma a fost parţial
rezolvata, determinându-se structura brevetoxinei B – una din substanţele otrăvitoare
produsa Ptychodiscus brevis. Determinarea a fost deosebit de grea, deoarece cercetătorii
nu s-au putut baza pe izolarea unei toxine liposolubile din ţesuturile animalelor marine,
fiind nevoiţi s-o extragă din culturi de alge izolate şi păstrate ani în şir într-un rezervor cu
apa marina artificiala. In acest fel s-au putut izola in final 90 mg de otravă pură, folosindu-
se diverse metode moderne. Studiul publicat in anul 1983 a lămurit intr-o măsura misterul
înspăimântătoarelor marei roşii.

Culturi în iazuri Actiunea ingrasamintelor asupra fitoplantonului din bazinele


acvatice. amenajate
10
Populaţia algală este principala veriga în determinarea productivităţii biologice a
bazinelor acvatice. De cantitatea şi de calitatea fitoplantonului depinde în mare măsura
producţia piscicola, asupra căreia influenţează de asemenea şi macrofitele bentale,
adăposturi şi locuri de ponta ideale pentru numeroase specii de peşti.
Aplicarea de îngrăşăminte duce la proliferarea bruscă a unor specii de alge din
paturile superioare ale apelor şi face posibilă apariţia fenomenului de înflorire; acesta
provoacă un dezechilibru in lanţul trofic al bazinului, deoarece material organica produsă
nu intră direct în hrana diverselor organisme animale, aduce cu sine pericolul de
eutrofizare şi pentru ca, cel mai adesea, speciile care capătă dominanţa ne prezintă o
valoare deosebita nutritive.
O analiza a apelor ‚înflorite, ca urmare a aplicării îngrăşămintelor, pune în evidenţă
ca dezvoltarea algelor poate depăşi volumul de 1000 cm³/m³ de apă. Cercetările
desfăşurate la Nucet, în heleşteele staţiunii piscicole, au arătat ca la începutul “înfloririi”
numărul animalelor planctonice a crescut, mai ales când componenta biocenozei algale era
dominata de asocierea genului Ceratium si genul Microcystis; dar, în momentul maxim al
înfloririi apei, atât zooplanconul cât şi fauna de fund descresc până la valori dintre cele
mai mici. (1957 – de la 46 Kg la 0,5 Kg/ha!)
În acest context, studiile asupra îngrăşării apelor urmează să fie intensificate pentru
ca înfloririle ce pot apărea să fie eliminate înainte de a periclita producţia piscicola, şi în
acelaşi timp, pentru ca substanţa organica obţinuta să fie maximă.
Pentru a aplica în mod raţional îngrăşămintele în bazinele piscicole, trebuie
cunoscut elementul nutritiv absent din constelaţia factorilor care promovează o buna
dezvoltare a fitoplantonului. Analizele chimice sunt cele mai precise metode de
identificare a elementului nutritiv care trebuie sa fie aplicat, dar şi in lipsa acestora un bun
cunoscător al asociaţiilor algale va intui (cu aproximaţie) compoziţia chimica a apei, după
speciile dominante din biocenoze.

Caracterizarea procesului de eutrofizare


Eutrofizarea – fenomen caracterizat lacurilor sau altor ecosisteme acvatice,
ce consta in dezvoltarea excesiva a unor specii fitoplantonice, îndeosebi alge albastre, alge
verzi, flagelate, diatomee, datorita pătrunderii, direct sau indirect, a unor fertilizanţi cum
sunt compuşii azotului, carbonului sau cei ai fosforului. Aceste ape au un aspect
caracteristic de “supa de legume” cu miros specific de peste stricat, mucegai, şi cu o
culoare anume - verde, bruna roşie – după speciile de alge dezvoltate în exces.
Aspect bine conturat al problematicii deosebit de complexe a poluării apelor
de suprafaţa, procesul de eutrofizare constă in îmbogăţirea acestora cu substanţe nutritive
pentru plante, fapt ce determina o proliferare excesiva a algelor şi a altor plante acvatice,
deteriorarea calităţii apei din punct de vedere igienic şi estetic şi apariţia de dificultăţi în
prelucrarea şi utilizarea ei in scop potabil, agricol sau industrial.
Eutrofizarea – forma a poluării de tip organic – reprezintă una din
consecinţele nedorite ale intervenţiilor antropice, fenomenul, în evoluţia sa, fiind extrem
de complex şi, totodată, urmat de o serie de efecte al căror impact asupra mediului nu
poate fi ignorat.
Nivelul poluării apelor a crescut nepermis în ultimele decenii, în special in
acele regiuni de pe glob în care populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi rapid, fără
luarea unor masuri privind protecţia calităţii apelor. Degradarea calitativă a numeroaselor
lacuri naturale sau de acumulare a ridicat problema posibilităţii de prevenire a proceselor
dăunătoare care duc la o asemenea degradare. În ţara noastră, una din zonele importante

11
care se confrunta în prezent cu acest tip de poluare o constituie Podisul Central
Moldovenesc.
Rolul algelor în desfăşurarea procesului de eutrofizare a bazinelor interioare este
destul de bine cunoscut si el este determinat de locul si rolul algelor in ecosistemul acvatic;
in acest sens algele reprezintă prima veriga functionala care utilizeaza surplusul de
substante biogene, baza eutrofizarii. Pe de alta parte, unele specii de alge pot servi ca
indicatori ai nivelului de eutrofizare al unui bazin acvatic.
In cazul lacurilor de acumulare problema pastrarii calitatii apei acumulate se pune
cu o deosebita stringenta, implicand o cunoastere aprofundata a mecanismelor
fenomenelor de eutrofizare, in care formatiunilor de alge le revine un rol insemnat.
In lacurile de baraj, formatiunile de alge participa direct, prin sporirea treptata a
cantitatii de substanta organica din ecosistem, la desfasurarea procesului de eutrofizare
naturala, proces legat si de imbatranirea lacului de baraj. Ca urmare a acestui proces
schimbandu-se treptat conditiile de viata, se modifica si compozitia si cantitatea de
fitoplancton: se constata in general o imbogatire a fitoplanctonului in specii indicatoare de
conditii eutrofe, cresc biomasa si productia primara a fitoplanctonului.
Pe de alta parte, ca urmare a eutrofizarii culturale, se constata o puternica
dezvoltare cantitativa a fitoplanctonului, care poate atinge nivelul de “inflorire” a apei din
lacurile de acumulare. Acest fenomen este astazi tot mai frecvent si se pune problema
gasirii modalitatilor eficiente si economice de combatere. (Sladeckova, 1960; Caraus,
1973)
Stepanek si colab. (1960) constata ca in lacul de baraj Frystak (Cehoslovacia)
“infloririle” sunt un fenomen comun; ele afecteaza calitatea apei din acest lac care serveste
ca sursa de apa potabila. Acelasi autor a experimentat cu succes un algicid pe baza de
SO₄Cu si NO₃Ag:la scurt timp dupa tratare, algele albastre au disparut din acest lac de
baraj. Speciile care produc “infloririle”, de obicei dintre cianofite, sunt destul de variate: la
diferite lacuri din U.R.S.S. s-a observat proliferarea algelor Aphanizomenon flos-aquae si
Microcystis aeruginosa (Priimacenko,1967); in lacul de baraj Beech (Tennessee, SUA),
Raphidiopsis a realizat densitati de ordinal a 3000 celule/ml (Taylor, 1972). Dupa
inchiderea barajului prin care incepea formarea unuia dintre cele mai mari lacuri din lume
– lacul Volta (Ghana) – s-a produs o puternica “inflorire” a apei cu Anabaena
aphanizomenoides (1224 filamente/ml), fenomen insotit de o crestere a saturatiei in O₂
solvit, care a ajuns la 324 %; o luna mai tarziu (iunie 1964), densitatea algei scazuse la 7
filamente/ml, iar saturatia O₂ la 16% (Biswas, 1966). Alte cianofite, Oscillatoria si
Microcystis, au produs “infloriri” in lacul de baraj Amaravathy (India).
In lacul de la Bicaz au fost constatate mai multe ‘infloriri” produse de alge, cea mai
importanta ca intindere si durata fiind cea produsa de Oscillatoria rubescens, specie
considerate ca indicator de eutrofizare pentru marile lacuri (Ravera si Vollenweider, 1968;
Caraus, 1970), este interesant ca in ultimii ani, aceasta specie a realizat progresiv
dezvoltari tot mai inseamnate, atingandu-se in unele situatii valori record de 16 g substanta
uscata la Oscillatoria rubescens la 1 L de apa (martie 1974).
Aceste date constituie argumente care demonstreaza rolul important al
formatiunilor de alge si, in primul rand, al fitoplantonului, pentru determinarea calitatii
apelor din lacurile de baraj, aceasta confirma necesitatea aprofundarii studiilor privind
ecologia algelor din lacurile de baraj, cercetari care au totodata si o insemnatate
fundamentala limnologica.

Prevenirea si controlul eutrofizarii

12
Eutrofizarea nu trebuie privita ca fenomen unic, ci intr-un context ecologic
complex. Ea constituie un proces natural de imbatranire datorat imbagatirii cu substante
nutritive (azot,fosfor etc.), care atrge dupa sine o crestere a productivitatii biologice.
Principala carenta a actualei teorii asupra eutrofizarii consta in faptul ca aceasta nu
a fost elaborate in spiritual unei conceptii sistemice, ea constituind, totusi, un process
natural de adaptare a structurilor si functiilor componentelor ecosistemului la conditiile
nou aparute si, drept urmare, interrelatiile noi ce se creeaza fac parte din caracteristicile
(eco)sistemului sin u pot fi substituite unui subsistem subordonat.
De aceea, necesitatea unei reformulari a problemei eutrofizarii devine din ce in ce
mai acuta, nu numai ca o cerinta a dezvoltarii viitoare a cercatarilor fundamentale, ci si
privita prin prisma derivatelor ei applicative. Pornind de la acest punct de vedere, vom
prezenta succinct in continuare principalele masuri de lupta impotriva procesului luat in
studiu, care ar trebui luate in vedere, fiind bine cunoscute si larg raspandite in literatura de
specialitate: tratarea apelor uzate, interventii pe bazinul de receptie, interventie asupra
lacului insusi, interventii asupra sedimentelor si asupra factorilor energetici.

Tratarea apelor uzate


Substantele nutritive cu rol essential in evolutia procesului de eutrofizare a lacurilor
sunt fosforul si azotul, ambele indispensabile dezvoltarii vegetatiei. Procentul de 90-95%
pentru eliminarea fosforului reprezinta o cifra complet realizabila, in timp ce pentru azot
acesta este mult mai scazut (70% eliminare). Procedeele biologice de eliminare a
fosforului si azotului se bazeaza pe utilizarea namolurilor activate si/sau a iazurilor de
stabilizare. Procentul de eliminare a azotului si fosforului intr-un bazin de stabilizare
utilizand Lemna minor (“pistruii apei”) este frecvent utilizat in lume;dupa recoltare,
Lemna minor pot servi in alimentatia vitelor si a pasarilor de curte. Eliminarea compusilor
azotati este un procedeu bazat pe doua etape successive: nitrificarea, respective
denitrificarea.
In cadrul procedeelor chimice de eliminare a fosforului frecvent utilizate, se
disting: precipitarea chimica, absorbtia pe paturi de aluminiu activate, tratamentele
electrochimice si electrodializa.
Dintre procedeele fizico-chimice de eliminare a azotului, in present sunt utilizate:
schimbul de ioni (de amoniu cu cationic de rasini schimbabili), “air-stripping” (insuflare
de aer) si metoda electrochimica, ce permite eliminarea a cca. 75% azot amoniacal si
organic.

Interventii pe bazinul de receptie


Agricultura. Asupra bazinului de receptie se poate interveni si utilizand produse de
inlocuire a detergentilor fosfati: NTA(nitriloacetat de sodium), EDTA, acid picarboxilic
(citrate), acid hidrocarboxilic, sapun si combinatii sapun-fosfat, carbonat si silicat de
sodium, polimeri.

Interventii asupra lacului insusi


Acest tip de interventii cuprind: controlul chimic, controlul mecanic (recoltarea
algelor sau cosirea ierburilor acvatice), controlul biologic ,sifonarea si spalarea (flushing),
destratificarea si aerarea hypolimnionului, precipitarea directa a fosforului in lac,
exploziile.
Principalele substante utilizate in cadrul controlului chimic sunt: sulfatul de cupru,
ionii de cupru si argint in amestec, ierbicidele organice,algicidele.
Lupta pe cale biologica se efectueaza in folosul organismelor consumatoare de alge
si ierburi acvatice sau al parazitilor algelor.

13
Aerarea hypolimnionului consta in aspirarea apei reci de la fund, in reoxigenarea
cu aer comprimat inainte de trimiterea apei inapoi, efectuata cu rapiditate si fara cresterea
temperaturii, la nivelul la care aceasta a fost pompata.

Interventii asupra sedimentelor


Acestea sunt de doua tipuri:

- dragarea sedimentelor de natura anaeroba de la fund si/sau


- prevenirea schimbului de substante nutritive dintre sediment si apa fundului
-

Interventii asupra factorilor energetici

Produsii chimici pot forma o pleicula foarte fina la suprafata apei, in scopul
prevenirii penetrarii luminii solare.

Concluzii

Fenomen cu o cauzalitate complexa si multifactoriala, eutrofizarea afecteaza


echilibrele ecologice, influentand in mod negativ calitatea apei. O apa eutrofizata
constituie un habitat necorespunzator pentru majoritatea biocenozelor acvatice si, in
acelasi timp, creeaza probleme deosebite prin schimbarea categoriei de folosinta in
prelucrarea si utilizarea apei respective.
Determinarea constanta si riguroasa a evolutiei procesului de eutrofizare a
ecosistemelor lacustre reprezinta baza pentru aplicarea tuturor masurilor de prevenire si
combatere a acestui fenomen,legat de calitatea apei din respectivele ecosisteme.
Din cele prezentate se constata ca tehnicile de restaurare a lacurilor afectate de
eutrofizare sau de prevenire a fenomenului sunt numeroase, dar putine dintre ele sunt si
eficace .
Tinand cont de studiul actual al cunostintelor in domeniu si asigurandu-ne o marja
de prudenta impusa de gravitatea si complexitatea fenomenului, putem afirma ca
modalitatea optima de lupta impotriva eutrofizarii apei consta in reducerea continutului de
fosfor si azot provenit din surse punctuale.
Prioritate se acorda fosforului, acesta fiind cel mai usor de eliminate din apele
uzate si constituind punctul comun al fenomenelor ce conduc la eutrofizare.
Toate metodele de prevenire si control prezentate evidentiaza rolul activitatii
umane in accelerarea procesului.
O mare parte dintre procedeele cunoscute nu elimina cauza primara a eutrofizarii –
excesul de substante nutritive.
Deseori, efectul unor astfel de masuri a fost de a distruge o anumita specie de alge,
pentru ca, ulterior, sa se dezvolte alte specii, mai rezistente.
In ultimii ani, accentul s-apus pe incercarea metodelor biologice de lupta, ce cauta
sa restabileasca un nou echilibru ecologic in conditiile create si nu urmaresc impiedicarea
dezvoltarii algelor, ci franarea dezvoltarii excesive a acestora si eliminarea efectelor
negative ale descompuneriilor, fara a se renunta la rolul de consumator de substante
nutritive (cresterea unor pesti algofagi si dezvoltarea unor virusi paraziti ai
cyanophyceelor).

14
Putine dintre procedeele de interventie asupra lacurilor sunt si eficace, dintre
acestea mentionand ca avand rezultate favorabile: sedimentarea, insuflarea de aer si
sifonarea hypolimnionului.

Bacterie

Bacteriile sunt organisme de dimensiuni microscopice, procariote, răspândite în


toate mediile de viaţă (apă, aer, sol, roci, zăcăminte, etc) şi au fost încadrate în regnul
Monera împreună cu algele albastre-verzi . Regnul Monera cuprinde două încrengături:
Schizophita sau Bacteriophyta (bacteriile) şi Cyanophyta (algele albastre).

Arborele filogenetic
Cuprins

[ascunde] [ascunde]

• 1 Caracteristici generale
• 2 Morfologie externă
o 2.1 Bacteriile sferice (cocii)
o 2.2 Bacteriile cilindrice (bacilii, bacterioni, bastonaşi)
o 2.3 Bacteriile spiralate
• 3 Ultrastructură

15
• 4 Clasificarea bacteriilor
• 5 Metabolism
• 6 Nutriţia
• 7 Respiraţia
• 8 Mişcarea
• 9 Creşterea şi reproducerea
• 10 Fosile
• 11 Ecologia
• 12 Bacterii şi boli
• 13 Tipuri de bacterii
• 14 Vezi şi

• 15 Legături externe

[modifică] Caracteristici generale

Bacteriile sunt

• procariote;
• unicelulare.

Morfologie externă

Bacteriile pot avea forme extrem de diferite. Astfel pot avea formă sferică (coci),
de virgulă (vibrioni), de bastonaşi (bacili), sau de spirală (spirili).

Bacteriile sferice (cocii)

după modul de grupare al celulelor în urma diviziunii repetate se împart în:

- micrococi sau cocii simpli (izolaţi) la care celulele rezultate din diviziune rămân
independente (ex. Micrococcus ureae);

- diplococii rezultă atunci când diviziunea se face într-un singur plan şi nu se mai
separă între ele (ex. Diplococcus pneumoniae, Neiseria gonorhoeae);

- streptococii rezultaţi în urma unor diviziuni repetate în acelaşi plan al celulei;


celulele nu se separă şi alcătuiesc un lanţ (ex. Streptococcus lactis, Streptococcus temaris,
Streptococcus citravorus, Streptococcus paracetivorus, Streptococcus pzogenes – patogen,
Streptococcus agalactiae);

- tetracocii rezultă atunci când planurile de diviziune succesive sunt perpendiculare


unele faţă de altele, iar celulele rezultate sunt dispuse în grămezi de 4 celule (ex. Gafkia
tetragena);

- sarcina = cele 3 planuri de diviziune sunt perpendiculare unu pe celălalt; de aici


rezultă celule care se grupează sub formă de cuburi (ex. Sarcina lutea, Sarcina flava);

16
- stafilococii rezultă din diviziuni succesive pe planuri diferite, fără nici o regulă,
cu celulele aranjate în grupuri neregulate, de cele mai multe ori sub formă de strugure (ex.
Staphylococccus aureus, Staphylococcus albus, Staphylococcus citrinus).

Bacteriile cilindrice (bacilii, bacterioni, bastonaşi)

Din punct de vedere morfologic, toate bacteriile cu formă de bastonaş, de cilindru,


se numesc bacili pe când din punct de vedere fiziologic şi în taxonomia bacteriană numai
bastonaşele care formează spori şi sunt aerobe poartă denumirea de bacillus. Diametru lor
longitudinal este mai mare decât cel trensversal. Raportul dintre cele două axe variază de
la o bacterie la alta. Unele bacterii cilindrice pot lua un aspect filamentos, iar altele sferice
(cocobacili). În funcţie de dimensiuni se deosebesc bastonaşe lungi, scurte, groase sau
subţiri.

Bacilii sunt drepţi, uneori uşor curbaţila mijloc sau la un capăt. Forma
extremităţilor este o caracteristică importantă pentru taxonomie. La unele bastonaşe (cele
mai multe la număr) extremităţile sunt rotunjite (ex. Escherichia coli), pe când la altele
extremităţile pot fi retezate drept (ex. Bacillus antracis), umflate (ex. Corinebacterium
diphtheriae), ascuţite (ex. Fusiobacterium fusiforme). Ca şi bacteriile sferice unele
bastonaşe sunt izolate, iar altele se găsesc grupate două câte două.

Bastonaşele sunt dispuse sub formă de litere V, X, Y (ex. Corinebacterium


diphtheriae). Bacilii pot fi grupaţi câte doi (diplobacili), mai mulţi în lanţ (streptobacili)
(ex. Haemophilus ducreyi), sub formă de rozetă, stea (ex. Agrobacterium, Actinomycetes),
dispuţi în palisadă.

Bacteriile spiralate

au formă cilindrică, spiralată şi se împart în:

Vibrioni, bacterii cu formă de virgulă, cu o singură spiră (ex. Vibrio comma);

Spirili, bacterii cu formă de spirală cu mai multe spire rigide (ex. Spirilum
volutans, Spirilum minus);

Spirochete, bacterii cu mai multe spire flexibile (ex. Treponema pallidum).

Există şi alte bacterii:

- bacterii pedunculate din familia Caulobacteriaceae, genul Caulobacter, care are


un peduncul cu ajutorul căruia se fixează pe alte bacterii (ex. Bacillus suptilis,
Hipomicrobium vulgare);

- bacterii filamentoase neramificate (ex. Ord. Cariphanales, Thioploca); aceste


bacterii formează trihoni alcătuiţi din mai multe celule cilindrice, unele cu flageli;

- bacterii filamentoase cu ramificaţii false (ex. Spherotilus natans, Leptothrix);

- bacterii cu ramificaţii adevărate (ex. Ord. Actinomycetales).

17
În apă şi sol se găsesc bacterii cu forme neobişnuite. În culturile tinere bacteriile
sunt uniforme, iar în culturile vechi sau în condiţii nefavorabile de cultivare celulele pot
avea forme aberante. În aceste cazuri se pot produce filamente şi ramificaţii la bacterii care
în mod obişnuit nu le au. Speciile la care se întâlnesc în aceaşi colonie mai multe forme de
celule se numesc specii neomorfe.

D.Şchiopu - Curs de Microbiologie 2000

Bacteria Vibrion
Este in forma de virgula si produce boli precum Holera.

Ultrastructură

Pentru mai multe detalii: Structura celulară a bacteriilor. Majoritatea bacteriilor au


un perete celular , care le protejeaza şi le ajută să menţină un echilibru osmotic dintre ele şi
mediu. Fiecare bacterie are un cromozom principal, ele mai conţinând segmente circulare
de ADN, numite plasmide.

[modifică] Clasificarea bacteriilor

Structura unei bacterii


gram pozitive
Bacillus subtilis
Schema unei celule
bacteriene
Filogeneză (Tulpină) Clasa Ordinul
Aquificae Aquificae Aquificales
Thermotogae Thermotogae Thermotogales
Thermodesulfobacter Thermodesulfobacteriale
Thermodesulfobacteria
ia s
Deinococcales
Deinococcus-Thermus Deinococci
Thermales
Chrysiogenetes Chrysiogenetes Chrysiogenales
Chloroflexales
Chloroflexi
Chloroflexi Herpetosiphonales
Anaerolineae Anaerolineales
Thermomicrobia Thermomicrobia Thermomicrobiales
Nitrospira Nitrospira Nitrospirales
18
Deferribacteres Deferribacteres Deferribacterales
Cyanobacteria Cyanobacteria Subsectionen I - V
Chlorobi Chlorobia Chlorobiales
Proteobacteria Rhodospirillales
Rickettsiales
Rhodobacterales
Alphaproteobacteria Sphingomonadales
Caulobacterales
Rhizobiales
Parvularculales
Burkholderiales
Hydrogenophilales
Methylophilales
Betaproteobacteria Neisseriales
Nitrosomonadales
Rhodocyclales
Procabacteriales
Chromatiales
Acidithiobacillales
Xanthomonadales
Cardiobacteriales
Thiotrichales
Legionellales
Gammaproteobacteri Methylococcales
a Oceanospirillales
Pseudomonadales
Alteromonadales
Vibrionales
Aeromonadales
Enterobacteriales
Pasteurellales
Deltaproteobacteria Desulfurellales
Desulfovibrionales
Desulfobacterales
Desulfarcales
Desulfuromonales
Syntrophobacterales
Bdellovibrionales
Myxococcales (3
19
Unterordn.)
Epsilonproteobacteria Campylobacterales
Clostridiales
Thermoanaerobacteriale
Clostridia
s
Haloanaerobiales
Mycoplasmatales
Firmicutes Entomoplasmatales
Mollicutes Acholeplasmatales
Anaeroplasmatales
Incertae sedis
Bacillales
Bacilli
Lactobacillales
Acidimicrobiales
Rubrobacterales
Coriobacteriales
Actinobacteria Actinobacteria Sphaerobacterales
Actinomycetales (17
Unterordn.)
Bifidobacterales
Planctomycetes Planctomycetacia Planctomycetales
Chlamydiae Chlamydiae Chlamydiales
Spirochaetes Spirochaetes Spirochaetales
Fibrobacteres Fibrobacteres Fibrobacterales
Acidobacteria Acidobacteria Acidobacteriales
Bacteroidetes Bacteroidales
Bacteroidetes Flavobacteria Flavobacteriales
Sphingobacteria Sphingobacteriales
Fusobacteria Fusobacteria Fusobacteriales
Verrucomicrobia Verrucomicrobiae Verrucomicrobiales
Dictyoglomi Dictyoglomi Dictyoglomales
Gemmatimonadetes Gemmatimonadetes Gemmatimonadales

• Vezi:
• Taxonomie
• Lista bacteriilor

Metabolism

20
Desi bacteriile au o mărime mică, ele pot supravieţui în condiţii mai grele. Aceasta
se datoreaza reacţiilor metabolice.Unele bacterii sunt aerobe, iar altele sunt anaerobe.Alta
cauza a succesului bacteriilor este ca ele au moduri diferite de a-şi dobândi hrana.Unele
bacterii sunt autotrofe, iar altele sunt heterotrofe.

Nutriţia

• Bacterii autotrofe
o Bacterii autotrofe chemosintetizante
o Bacterii autotrofe fotosintetizante

• Bacterii heterotrofe
o Bacterii heterotrofe nepatogene
o Bacterii heterotrofe patogene

Respiraţia

• Bacterii aerobe;
• Bacterii anaerobe.

Mişcarea

Creşterea şi reproducerea

• Reproducerea la bacterii

Bacteriile se reproduc prin diviziune binarădirectă. În condiţii nefavorabile de


mediu formeaza spori de rezistenţă

• Creşterea şi dezvoltarea bacteriilor

• Recombinarea genetică la bacterii


• Fosile

Ecologia

Bacterii şi boli

• Infecţie
• Toxine bacteriene
• Antibiotice
• Rezistenţa la antibiotice

Tipuri de bacterii

• Bacterii patogenice;
• Bacterii benefice.

• Clasificarea bacteriilor.

21
Fungii - Mucegaiul Alb

Ciupercile sau fungii acopera un grup extrem de divers de organisme, care au ceva
in comun: nu isi pot produce singure hrana, fiind obligate sa traiasca in sau pe alte
organisme vii (ca plante parazite) sau pe materie organica moarta sau in descompunere (ca
plante saprofite).

Increngatura ciupercilor cuprinde peste 100.000 de specii. Dupa modul de organizare si


inmultire aceasta increngatura se grupeaza in ciuperci inferioare si ciuperci superioare.
Ciupercile inferioare sunt plante a caror tal este unicellular, cu mai multi nuclei, sau
unicellular, microscopic, si cu un singur nucleu; talul putand fii simplu sau ramificat.

Unul din reprezentantii acestei grupe este Mucegaiul Alb Mucor.


El este raspandit pe fructe, paine si dulceturi, fiind o ciuperca saprofita. Structura. Miceliul
reprezinta corpul vegetative al ciupercei si este alcatuit din hife multinucleate, unicelulare,
ramificate. In varful fiecarei hife se afla sporangii.

Respiratie. Aeroba si anaeroba.


Inmultirea. Asexuata prin spori, iar sporii se dezvolta in sporangii care sunt eliberati la
maturitate. Din fiecare spor se poate dezvolta o noua ciuperca. Sexuata in conditii
nefavorabile, doua hife de p emicele diferite se unesc, varfurile lor se separa, se uneste
continutul acestora (ou cu nucleu); oul se inconjoara cu o membrana rezistenta,
germineaza si da nastere la un fir lung, terminal cu un sporange, cu spori ce vor da nastere
la taluri diferite (barbatesti si femeiesti).

Acest tip de mucegai nu provoaca daune grave, dar poate altera alimentele.Sporii exista
aproape peste tot si daca lasam paine umeda expusa, dupa cateva zile putem gasi crescute
pe ea colonii. Dupa alte cateva zile, corpurile de fructificatie negre, asemanatoare cu niste
ace de gamalie, pot fi vazute cu ajutorul unei lupe sau al unui microscop de putere mica.

Sporii transportati pe cale aeriana germineaza si hifele asemanatoare cu niste ate


penetreaza in curand particulele de paine, unde secreta enzyme digestive care descompun
hrana pentru a putea fi absorbita. Sustinute pe hife vertical se gasesc sporangiile care
contin sporii. Aceste structuri rotunde absorb apa din hifele sustintoare pana cand in cele
din urma ele se dizolva, eliberandu-si sporii.

REGNUL FUNGI

Regnul Fungi constituie o grupă aparte de organisme uni - şi pluricelulare, numite şi


ciuperci, care prezintă nenumărate specii, întâlnindu-se în toate mediile de viaţă.

Caracterele generale ale fungilor

Fungii posedă următoarele caractere principale:


- au aparatul vegetativ nediferenţiat (tal),
- talul este unicelular sau pluricelular, microscopic sau macroscopic şi poartă denumirea
de miceliu,
- se înmulţesc repede, sexuat şi asexuat,
- faţă de plante, nu posedă în celule organite care să realizeze fotosinteza, (cloroplaşti) -

22
sintetizează unele substanţe specifice regnului animal (chitină, glicogen),
- sintetizează glucide speciale, specifice numai lor (manitoza, trehaloza),

Importanţa fungilor

Importanţă ecologică

Fungii au un rol esenţial în ecosistemele naturale. Fără ciupercile saprofite


descompunătoare, am sta îngropaţi sub un strat foarte gros de deşeuri biologice (gunoi,
frunze, ramuri, alte resturi de origine vegetală sau animală). Fungii, din acest motiv, au
fost numiţi "gunoieri binevoitori ai naturii".
Ca descompunători, deoarece suportă cantităţi marii de substanţe tanante, se asociază
adesea cu vegetaţia lemnoasă, realizând degradarea resturilor acestora. Din acest motiv,
ciupercile aduc o contribuţie deosebită în formarea părţii organice a solurilor.
Din punct de vedere biologic, şi speciile parazite sunt valoroase, prin parazitismul lor,
eliminând indivizii slăbiţi şi bolnavi.
Asociaţiile simbiotice, prin micoriză, asigură viaţa multor arbori şi arbuşti, precum şi a
unor specii ierboase.
Fungii sunt indicatori naturali ai poluării. Ciupercile acumulează cu uşurinţă metale grele,
pesticide, substanţe radioactive. O analiză chimică a fungilor, dezvăluie ca o "cutie
neagră", starea de poluare a unui habitat.
Multe ciuperci sunt foarte sensibile la ploile acide, lipsind în totalitate acolo unde aceste
precipitaţii există.

Importanţă alimentară

Multe dintre ciupercile mari, prezintă valoare alimentară ridicată, fiind în acelaşi timp,
plăcute la gust. Ciupercile mici sunt de asemenea valorificate, industria alimentară,
bazându-şi unele ramuri ale sale pe aceste mici organisme. De pildă drojdiile, prin speciile
şi liniile sale, sunt utilizate pe larg în panificaţie, în industria berii precum şi la fabricarea
altor băuturi alcoolice.

Importanţă farmaceutică şi terapeutică

Unele ciuperci, aşa cum este de pildă cornul secarei (Claviceps purpurea), sintetizează
substanţe cu valoare farmaceutică,care sunt valorificate de către industria de profil.
Între fungii mici sau mari, există specii care acţionează favorabil asupra unor boli,
folosindu-se în terapeutica naturală. Sunt cunoscute din vechime virtuţile curative ale
drojdiilor, dar şi a unor specii mai mari, dintre care exemplificăm buretele de mai
(Tricholoma gambosum), ciupercă care prezintă efecte hipoglicemiante.

Clasificarea ciupercilor

• După mărimea corpului de fructificaţie, ciupercile pot fi mici (micromicete) sau mari
(macromicete).
• După modul de nutriţie, fungii sunt organisme:
- parazite (trăiesc pe seama sintezelor altor organisme),
- saprofite (îşi sintetizează substanţele proprii pe baza compuşilor din substraturile
mutritive neînzestrate cu viaţă),
- simbiotice (trăiesc în asociaţii reciproc avantajoase cu alte organisme).
În anumite circumstanţe, unele ciuperci parazite pot trece la o viaţă saprofită şi invers,
23
fungii paraziţii pot deveni saprofiţi. astfel de organisme se numesc facultativ saprofite,
respectiv facultativ parazite.
• După cum produc sau nu boli, fungii se împart în
- ciuperci patogene (speciile parazite şi cele facultativ parazite pot produce o serie de
boli la plante - ciupercile fitopatogene, dar şi la animale sau la om),
- ciuperci nepatogene (ciupercile obligatoriu saprofite şi cele simbiotice, nu produc boli).
• În cazul macromicetelor, corpurile lor de fructificaţie, se pot clasifica, atât după formă
(criteriu abordat la fiecare subîncrengătură în parte), cât şi după gradul lor de
comestibilitate sau toxicitate. După acest ultim criteriu, avem:
- ciuperci comestibile,
- ciuperci necomestibile,
- ciuperci toxice, numite şi ciuperci otrăvitoare (fungi care produc intoxicaţii omului).

Sistematica fungilor

Înaintea fungilor, în ordinea evoluţiei se clasează organisme mai rudimentare, din rândul
algelor inferioare şi a bacteriilor. Între bacterii şi ciuperci există unele organisme
intermediare, considerate odinioară fungi adevăraţi, iar astăzi bacterii gram pozitive.
Aceste vieţuitoare fac parte din rândul actinomicetelor.
După clasificările actuale, fungii sunt încadraţi în două încrengături
- încrengătura Myxomycota ( cuprinde ciuperci fără perete celular, numite mucegaiuri
mucilaginoase),
- încrengătura Eumycota (ciuperci cu perete celular).
Eumicotele, prezintă mai multe subîncrengături (Mastigomycotina, Zigomycotina,
Deuteromycotina, Ascomycotina, Basidomycotina).
Fungii cu importanţă terapeutică sau alimentară, sânt încadraţi în:
- subâncrengătura Ascomycotina [Ascomicete] (fungi care produc ascospori printr-o
celulă numită ască)
- subâncrengătura Basidomycotina [Basidiomicete, Bazidiomicete] (fungi care produc
bazidospori în bazidii)

Regnum Fungi - ciupercile

Regnum Fungi - ciupercile constituie un grup aparte, diferit de plante deoarece,


spre deosebire de acestea din urmă, el nu conţine clorofilă. Se hrănesc cu organisme vii
sau moarte, exact ca animalele. Nu au nici rădăcină, nici tulpină, nici frunze şi nici flori şi
se reproduc într-un mod specific. Există peste 100.000 de specii de ciuperci.
Referate similare:

Regnum Fungi - ciupercile - Oriunde în lume unde viaţa este posibilă, se găsesc
ciuperci. Acestea trăiesc pe animale vii sau moarte, pe plante, în aer, pe sol şi în apă, foarte
multe dintre acestea fiind însă atât de mici încât nu se pot observa cu ochiul liber. Din
această cauză ciupercile se împart în ciuperci superioare (bureţii) şi ciuperci inferioare
(mucegaiul, drojdia de bere). Pe lângă această împărţire, ciupercile se grupează în patru
clase:

- Arhimicete-ciuperci microscopice şi parazite


- Zigomicete-ciuperci de obicei saprofite
- Ascomicete- ciuperci saprofite sau parazite
- Bazidomicete-ciuperci superioare
24
Regnul fungi
Ciupercile sunt organisme eucariote, unicelulare sau pluricelulare, microscopice sau
macroscopice. Corpul este alcătuit din celule multinucleate, numite hife, care formează un
miceliu. De asemenea, ele prezintă un perete celular de natură chitinoasă, sau (rar)
celuzoică, în citoplasmă existând glicogen şi picături de ulei. Ciupercile nu au clorofilă,
din aceasta rezultând o nutriţie heterotrofă, fie saprofită, fie parazită.

ALCATUIRE
Ciupercile se împart, după cum am mai spus, în ciuperci superioare şi ciuperci
inferioare.Mânătarca (numită ‘hrib’ sau ‘pitarcă’)- Boletus edulis este o ciupercă
superioară tipică. Este alcătuită dintr-un picior şi o pălărie cărnoasă.

Sub această pălărie, lamele roz sau închise la culoare sunt dispuse în raze. Piciorul şi
pălăria constituie un întreg, carpoforul, care este partea vizibilă a ciupercii. În afară de
acesta, ciuperca desfăşoară sub pământ o reţea de filamente subţiri şi fragile-miceliul.

Miceliul joacă rolul unei rădăcini: extrage din sol şi din resturi vegetale apa şi alimentele
de care ciuperca are nevoie pentru a se dezvolta. Miceliul este format din hife, nişte
structuri delicate cu pereţi subţiri, care conţin protoplasmă. Hifele cresc foarte repede în
lemn, sol sau în orice suprafaţă care asigură hrana ciupercilor.

Regnum Fungi - ciupercile.Ciupercile inferioare sunt foarte diferite. Ele nu au carpofor, ci


se compun numai din miceliu. Cele mai cunoscute sunt ciupercile de mucegai, care se
dezvoltă pe mâncare, şi drojdia de bere, folosită la fabricarea berii sau a pâinii.

HRANIRE
Deoarece ciupercile nu au clorofilă în componenţa lor, ele nu îşi pot produce propria
hrană. Din această cauză ele se hrănesc cu ceea ce se numeşte hrană organică, adică hrană
ce a fost preparată în prealabil de o plantă sau un animal viu. Ciupercile folosesc enzime
pentru a transforma hrana într-un lichid.

Nutrienţii lichizi sunt apoi absorbiţi în ciupercă şi folosiţi pentru a furniza energie.
Cipercile saprofite sunt cele care trăiesc pe plante şi animale moarte. Ciupercile parazite
sunt cele care se hranesc folosind plante sau animale vii, ca Plasmopara viticola, care atacă
via.

REPRODUCERE
Buretele de câmp este un bun exempu pentru înţelegerea reproducerii ciupercilor
superioare, sau bazidomicete. Ciupercile prezintă alternanţa de generaţii: gametofitică şi
sporofitică, din care predomină faza diploidă, adică generaţia sporofitică. Carpoforul
ciupercilor(piciorul şi pălăria) constituie un fel de fruct; lamelele pălăriei produc
nenumărate celule microscopice, sporii, granule foarte fine, invizibile pentru ochiul liber.

Aceşti spori se desprind de pălărie, cad pe sol, germinează şi produc un nou


miceliu.Acesta creşte puţin câte puţin; se asociază cu un alt miceliu şi formează un nou
carpofor, adică o nouă ciupercă. Miceliul ciupercilor poate trăi şi se poate dezvolta timp
îndelungat, atingând uneori o mărime exagerată. Ciupercile inferioare, care nu au carpofor,
îşi au sporii direct pe miceliu.

25
Introducere

Ceea ce se numeşte în mod comun


ciupercă este un corp fructifer care are rolul de a
produce spori. Pentru ca un corp fructifer să ia
naştere este necesar ca miceliile primare ale
aceleiaşi specii să vină în contact.
Împrăştierea sporilor are loc de cele mai
multe ori datorită vântului; deoarece sunt extrem
de uşori, pot fi transportaţi în scurt timp la o
distanţă de sute de kilometri.
Perpetuarea diferitelor specii de ciuperci se poate face şi datorită transportului
pasiv al sporilor de către numeroasele inscte.
Ciupercile cuprind o varietate extrem de largă (peste 100 000 de specii răspândite
în toate ecosistemele), fiind incluse în mod tradiţional printre vegetale.

26
Morfologia ciupercilor

Ciupercile clasice din păduri, au un picior mai mult sau mai puţin dezvoltat, când
doar cilindric, când îngroşat sau subţiat la bază, câteodată chiar ondulat sau şerpuit şi
uneori turtit, sau prelungit în sol cu un miceliu de lungime variabilă. Suprafaţa poate fi
netedă, zbârcită, flocoasă, cu vinişoare, striată etc.
Este important să se observe şi modul de inserţie a piciorului în pălăria de deasupra
lui: aceasta poate fi complet centrală, mai mult sau mai puţin excentrică, şi rareori complet
laterală.
Forma pălăriei variază foarte mult; la început ea este de formă globuloasă, iar la
maturizarea deplină poate fi concavă sau chiar în formă de pâlnie.
Suprafaţa poate fi netedă, crăpată, cu aspect lucios, vâscos, uscat sau granulat.
Marginea este de regulă întreagă, dar de multe ori şi sinuoasă sau lobată, câteodată cu
franjuri dantelate care atârnă.

27
Cum trăiesc ciupercile

Ciuperci saprofite

Cea mai mare majoritate a ciupercilor se dezvoltă pe resturile moarte sau în


descompunere ale organismelor vegetale ca: buşteni putreziţi, frunziş din pădure, ramuri
sau scoarţă de copac căzute pe pământ, bălegar de la erbivore.

Ciuperci parazite

Aceste ciuperci trăiesc pe seama unor organisme vegetale vii, în special arborii
mari, pe care se instalează profitând de răniri accidentale ale acestora.

28
Otrăvirea cu ciuperci

Printre ciuperci există diferite specii toxice sau uneori mortale, dar chiar şi cele mai
bune pentru consum pot da simptome toxice, care se manifesta prin deranjamente
stomacale, vomă, dureri de cap, transpiratie abundentă sau simptome asmatice destul de
grave.
Este de menţionat ca până şi speciile considerate printre cele mai bune de consum,
ca hribii sau champignon, dacă sunt culese prea târziu sau dacă sunt atacate de paraziţi, ori
au degerat, pot conţine substanţe toxice asemănătoare celor care se formează în carnea în
curs de putrezire.
Există numeroase specii de ciuperci, care atunci când sunt crude, au un oarecare
grad de toxicitate, după o fierbere mai mult sau mai puţin îndelungată devin total
inofensive si foarte bune de mâncat.
Numeroase specii de ciuperci produc toxine rezistente la căldură, pe care nici
măcare firberea foarte îndelungată nu reuşeşte să le
distrugă, provocînd astfel otrăviri foarte grave, uneori
mortale.

29
Cum se culeg ciupercile

Toţi cei care sunt pasionaţi de natură, prin urmare şi căutătorul de ciuperci, trebuie
să respecte în cel mai grad mediul înconjurător. Călcarea în picoare, răscolirea solului din
pădure, alcătuit la suprafaţă din frunze în curs de putrezire, ruprea accidentală sau
provocată a arbuştilor şi a micilor plante, ca şi decuparea brazdelor de iarbă provoacă
distrugerea unor ecosisteme. Deseori, chiar culegătorii distrug cu seninătate populaţii
întregi de ciuperci considerate necomestibile, provocând daune serioase pădurii în întregul
ei.
O atenţie specială trebuie acordată alegerii recipientului în care vom aduna
ciupercile. Cel mai bune este, clasicul cos împletit din nuiele. Sunt evitate in totalitate
pungile de plastic! Este important sa nu punem în acelaşi coş ciuperci de care suntem
siguri că sunt comestibile, împreună cu cele de care nu suntem siguri.
Ciupercile vor fi retezate la bază cu un cuţitaş
ascuţit şi curăţate sumar pentru a permite o mai bună
răspândire a sporilor.

30
Unde trăiesc ciupercile

Speciile de ciuperci sunt atât de numeroase încât pe unele le putem găsi capabile să
se înmulţească şi în întuneric, să trăiască în apă, iar altele să suporte niveluri de căldură
sau de frig inimaginabile pentru multe dintre organismele vii.
Marea majoritate a varietăţilor de ciuperci se găsesc pe terenuri împădurite, în
special spre fârşitul verii şi toamna, speciile diferă totuşi în funcţie de tipul de pădure:
pădurile de foioase
pădurile de conifere
zona de tufăriş a Mării Mediterane
pajişti şi păşuni
cercul vrajitoarelor (colonii de ciuperci într-un aranjament circular)

31
Poveşti, curiozităţi şi credinţe populare

Ciupearca uriaşa

Recordul în privinţa dimensiunilor apartine speciei Lagemannia gigantea sau


gogoşele, răsuflătoarea pământului, a carei dimensiuni pot ajunge la un diametru de 80 cm
si o greutate de 20 de kg.
La ţară este folosita ca şi antihemorgic, dar era folosita si de apicultori.
Mai târziu s-a constatat că această ciupercă mai deţine un record: conţtine până la
şapte miliarde de spori.

Ciupercile luminiscente

Ghebele, care sunt cunoscute pentru calităţile lor gastronomice emit noaptea o
lumină slabă verzuie.

Diamantele din bucătărie

Considerate ca adevăratele „diamante” ale bucătăriei, trufele sunt, dintre toate


ciupercile, cele mai bine apreciate şi cele mai scumpe. În
antichitate le considerau adevărate minuni ale naturii, aceasta
demonstrând că, încă de atunci ele erau în mare vogă, fiind
platite prin greutatea echivalentă în aur.

32
Amanita muscaria – Buretele pestriţ

Pălărie: diametru 8-20 cm,


roşie
Picior: înălţime 10-25 cm, alb
Lame: albe
Carne: albă
Miros: inodor
Gust: insipid
Spori: albi
Habitat: foioase, conifere
Perucolizate: TOXICĂ

33
Lepiota procera – Pălăria şarpelui

Pălărie: diametru 10-30 cm, maronie


Picior: înălţime 10-40 cm, maro
Lame: albicioase
Carne: albă
Miros: de alune
Gust: de alune
Spori: alb-crem
Habitat: terenuri ierboase
Comestibilitate: foarte bună

34
Armillaria mellea – Ghebele

Pălărie: diametru 4-15 cm, gălbui


Picior: înălţime 5-20 cm, maroniu
Lame: albicioase
Carne: albă
Miros: de fructe
Gust: amărui
Spori: albi
Habitat: foioase
Comestibilitate: bună

35
Russula cyanoxantha - Vineţica porumbeilor

Pălărie: diametru 4-15 cm, violacee


Picior: înălţime 4-10 cm, alb
Lame: alburii
Carne: albă
Miros: inodor
Gust: dulce
Spori: albi
Habitat: foioase, conifere

Comestibilitate: foarte bună

36
Russula emetica – Vineţica focului

Pălărie: diametru 4-10 cm, roşie


Picior: înălţime 4-8 cm, alb
Lame: albe
Carne: albă
Miros: de fructe
Gust: acru
Spori: albi
Habitat: foioase, conifere
Comestibilitate: TOXICĂ

37
Russula integra – Pâinişoara cucului

Pălărie: diametru 6-15 cm,


brună
Picior: înălţime 4-9 cm, alb
Lame: albicioasă
Carne: albă
Miros: slab
Gust: dulce
Spori: galbeni
Habitat: conifere
Comestibilitate: bună

38
Boletus edulis – Mânătrânca pietroasa sau hribul

Pălărie: diametru 5-25 cm,


maronie
Picior:

înălţime 5-20 cm, albicios


Strat poros: alb-gălbui
Carne: albă
Miros: tipic de ciuperci
Gust: plăcut
Spori: bruni
Habitat: foioase, conifere
Comestibilitate: excelentă

39
Cantharellus cibarius – Bureţii galbeni

Pălărie: diametru 3-10


cm, galbenă
Picior: înălţime 3-8 cm, galben
Pseudolame: galbene
Carne: gălbuie
Miros: de fructe
Gust: dulceag
Spori: galbeni
Habitat: foioase, conifere
Comestibilitate: excelentă

40
Ramaria flava – Creasta cocoşului

Aparat fructifer: înălţime


5-15 cm, galben
Carne: galbenă
Miros: plăcut
Gust: amărui
Spori: albi
Habitat: foioase, conifere
Comestibilitate: mediocră

41
Murchella rotunda –Zbârciogul rotund

Pălărie: diametru 4-7 cm,


gălbuie
Picior: înălţime 4-8 cm, alb
Carne: albă
Miros: dulceag
Gust: plăcut
Spori: ocru
Habitat: foioase
Comestibilitate: excelentă

42
Gyromita esculenta – Zbârciogul gras

Pălărie: diametru 5-15 cm, brună


Picior: înălţime 3-8 cm, albicios
Carne: albă
Miros: dulceag
Gust: slab
Spori: albi
Habitat: conifere
Comestibilitate: MORTALĂ

43
Introducere

44
Ciupercile (REGNUL FUNGI) constituie un grup aparte, diferit de plante
deoarece, spre deosebire de acestea din urmă, el nu conţine clorofilă. Se hrănesc cu
organisme vii sau moarte, exact ca animalele. Nu au nici rădăcină, nici tulpină, nici
frunze şi nici flori şi se reproduc într-un mod specific. Există peste 100.000 de specii
de ciuperci.

Oriunde în lume unde viaţa este posibilă, se găsesc ciuperci. Acestea trăiesc pe
animale vii sau moarte, pe plante, în aer, pe sol şi în apă, foarte multe dintre acestea
fiind însă atât de mici încât nu se pot observa cu ochiul liber. Din această cauză
ciupercile se împart în ciuperci superioare (bureţii) şi ciuperci inferioare (mucegaiul,
drojdia de bere). Pe lângă această împărţire, ciupercile se grupează în patru clase:
• Arhimicete-ciuperci microscopice şi parazite
• Zigomicete-ciuperci de obicei saprofite
• Ascomicete- ciuperci saprofite sau parazite
• Bazidomicete-ciuperci superioare

1.Arhimicetele
In aceasta clasa se gasesc ciupercile cele mai primitive si mai simple, lipsite de
miceliu. Au aparatul alcatuit dintr-un gimnoplast sau plasmodiu. Sunt ciuperci
endoparazite. Se inmultesc prin zoospori sau spori imobili, care provin din
transformarea intregii celule. Inmultirea sexuata se face prin izogamie.Din aceasta
clasa fac parte ciupercile care produc insemnate pagube culturilor de cartof, varza,
plante furajere etc.
2.Zigometice
Cuprinde ciuperci care au talul unicelular, polinucleat, simplu sau ramificat,
in care caz se numeste sifonoplast. Cele mai multe si in acelasi timp cele mai
daunatoare, sunt endoparazite. Unele Ficomicete sunt saprofite. Inmultirea asexuata
se face prin spori la cele inferioare sau prin conidii, care in realitate sunt zoospori
caduci.
3.Ascomicetele
Se caracterizeaza printr-un aparat vegetativ bine dezvoltat. Majoritatea
ciupercilor din aceasta clasa au un tal filamentos, miceliu fiind alcatuit din hife
pluricelulare, adeseori ramificate, izolate sau anastomozate. Inmultirea asexuata se
face prin diferite feluri de spori: conidii, picnospori, etc.

Ciupercile sunt organisme eucariote, unicelulare sau pluricelulare,


microscopice sau macroscopice. Corpul este alcătuit din celule multinucleate, numite
hife, care formează un miceliu. De asemenea, ele prezintă un perete celular de natură
chitinoasă, sau (rar) celuzoică, în citoplasmă existând glicogen şi picături de ulei.
Ciupercile nu au clorofilă, din aceasta rezultând o nutriţie heterotrofă, fie saprofită,
fie parazită.

Alcatuirea
Ciupercile se împart, după cum am mai spus, în ciuperci superioare şi ciuperci
inferioare.

Mânătarca (numită ‘hrib’ sau ‘pitarcă’)- Boletus edulis este o ciupercă


superioară tipică. Este alcătuită dintr-un picior şi o pălărie cărnoasă. Sub această
pălărie, lamele roz sau închise la culoare sunt dispuse în raze. Piciorul şi pălăria

45
constituie un întreg, carpoforul, care este partea vizibilă a ciupercii. În afară de
acesta, ciuperca desfăşoară sub pământ o reţea de filamente subţiri şi fragile-
miceliul.
Miceliul joacă rolul unei rădăcini: extrage din sol şi din resturi vegetale apa şi
alimentele de care ciuperca are nevoie pentru a se dezvolta. Miceliul este format din
hife, nişte structuri delicate cu pereţi subţiri, care conţin protoplasmă. Hifele cresc
foarte repede în lemn, sol sau în orice suprafaţă care asigură hrana ciupercilor.

Ciupercile inferioare sunt foarte diferite. Ele nu au carpofor, ci se compun


numai din miceliu. Cele mai cunoscute sunt ciupercile de mucegai, care se dezvoltă pe
mâncare, şi drojdia de bere, folosită la fabricarea berii sau a pâinii.

Hranirea
Deoarece ciupercile nu au clorofilă în componenţa lor, ele nu îşi pot produce
propria hrană. Din această cauză ele se hrănesc cu ceea ce se numeşte hrană
organică, adică hrană ce a fost preparată în prealabil de o plantă sau un animal viu.
Ciupercile folosesc enzime pentru a transforma hrana într-un lichid. Nutrienţii lichizi
sunt apoi absorbiţi în ciupercă şi folosiţi pentru a furniza energie. Cipercile saprofite
sunt cele care trăiesc pe plante şi animale moarte. Ciupercile parazite sunt cele care
se hranesc folosind plante sau animale vii, ca Plasmopara viticola, care atacă via.

Reproducere

Buretele de câmp este un bun exempu pentru înţelegerea reproducerii


ciupercilor superioare, sau bazidomicete. Ciupercile prezintă alternanţa de generaţii:
gametofitică şi sporofitică, din care predomină faza diploidă, adică generaţia
sporofitică. Carpoforul ciupercilor(piciorul şi pălăria) constituie un fel de fruct;
lamelele pălăriei produc nenumărate celule microscopice, sporii, granule foarte fine,
invizibile pentru ochiul liber. Aceşti spori se desprind de pălărie, cad pe sol,
germinează şi produc un nou miceliu.
Acesta creşte puţin câte puţin; se asociază cu un alt miceliu şi formează un
nou carpofor, adică o nouă ciupercă. Miceliul ciupercilor poate trăi şi se poate
dezvolta timp îndelungat, atingând uneori o mărime exagerată. Ciupercile inferioare,
care nu au carpofor, îşi au sporii direct pe miceliu.

Ciupercile au forme variate. Unele, cum sunt mânătărcile, nu au lamele sub


pălărie, ci pe o suprafaţă care seamănă cu un burete, alcătuită din tuburi minuscule.
Extremitatea acestor tuburi prezintă mici orificii, numite pori; în aceste orificii se
formează sporii necesari pentru reproducere. Zbârciogii au formă foarte specială; o
pălărie de formă ciudată, ciuruită de alveole. Dacă unele ciuperci, cum sunt
mânătărcile sunt delicioase la consum, altele sunt veninoase şi toxice- ca muscariţa
(Amanita muscaria)- sau chiar mortale, cum este ciuperca albă(Amanita phalloides).

Importanţă
Multe ciuperci au un rol benefic în natură. Pentru a se dezvolta, ele absorb
substanţele nutritive din frunzele moarte şi resturile lemnoase adunate pe sol; astfel,
ele contribuie la descompunerea şi dezagregarea acestor elemente vegetale care, fără
acţiunea ciupercilor, ar acoperi rapid pădurile. Alte specii (hribi, amanite sau
vinecioare) formează micorize, pe rădăcinile arborilor din păduri (pini, stejari,
46
castani). Datorită acestora, arborii absorb mai uşor substanţele necesare pentru
creştere şi, în schimb, ciupercile beneficiază de adăpost şi de hrană. Dimpotrivă, alte
ciuperci sunt dăunătoare: ele sunt parazite. Este cazul manei sau tăciunelui, tipuri
inferioare de ciuperci care pot distruge câmpuri întregi de grâu sau porumb. Alte
ciuperci parazitează omul, producând maladii numite micoze.

Studiul ciupercilor este numit micologie, iar astăzi există micologişti în toate
marile universităţi. Ciupercile sunt crescute pe jeleu transparent, iar creşterea şi
viaţa sunt studiate. Dintr-o astfel de cultură, de Penicillium, obişnuita ciupercă verde
care creşte pe fructe şi pe gem, a fost descoperită penicilina.

Penicilina este un medicament ce face parte din descoperirile secolului XX,


dar oamenii s-au folosit de ciuperci din timpuri străvechi pentru a face băuturi
alcoolice şi brânză. Vechiul Testament menţionează pâine crescută, adică păine
căreia i s-a adăugat drojdie de bere pentru a creşte. În industria berii şi a vinului,
alte ciuperci produc enzime care sparg zahărul în alcool, proces numit fermentare.

Ciupercile haluginogene
Sub influenţa acestui drog:
Apar halucinaţii, călătorii mintale.
Informaţii de bază:
Există două tipuri de ciuperci halucinogene sălbatice în Marea Britanie. "Palaria libertatii"
este mică şi maron cu o proeminenţă mai închisă la culoare în vârf. Are un picior lung, cu
un mic guleraş la nivelul pălăriei. "Agarul zburator" este o ciuperca frumoasa , cu palaria
roşie cu pete albe (ca acelea pe care le întâlnim in cartile ilustrate cu poveşti pentru copii).
Cum sunt consumate:
"Palaria libertatii" pot fi mâncate crude sau uscate (20-30 fiind doza întreagă), infuzate ori
gătite. "Agarul zburator" este de obicei gătită sau consumată uscată (1-3 pălării pentru o
doza).
Efecte şi riscuri:
Efectele ciupercilor halucinogene sunt similare LSD-ului, dar "călătoriile" pot fi mai
intense. Consumate în cantităţi mici pot genera o stare de bine, mărirea pupilelor şi a
ritmului cardiac. Dozele mari produc halucinaţii. Dacă consumatorul nu este experimentat
sau este anxios ori nemulţumit, călătoriile mintale pot fi extrem de neplăcute, caracterizate
prin frică intensă putand evolua in timp către un episod psihotic. Ambele tipuri de ciuperci
pot produce ameţeală, dureri de stomac şi senzaţie de vomă.
Există multe tipuri de ciuperci mai ales cu palaria de culoare rosie ca si "Agarul zburator",
care sunt asemănătoare cu ciupercile halucinogene, dar care sunt otrăvitoare. Diferenţierea
între ciupercile halucinogene şi cele otrăvitoare este dificil de realizat. Dacă nu culegi
ciuperca potrivită poţi să te otrăveşti, iar consecinţele pot fi fatale. Consumată în cantitate
mare "Agarul zburator" poate fi la rândul ei otrăvitoare.
Ştiaţi că:
Ciupercile halucinogene, ca şi LSD, folosite prea des nu mai au efect halucinogen.
Specfic pentru acest tip de substante chimice este instalarea rapida a tolerantei astfel
ca nici macar la doze foarte mari nu mai apare efectul dorit. Trebuie sa treaca un
interval de timp, in care persona sa nu mai consume deloc aceste droguri si de abia
dupa aceea pot experimenta din nou efectele lor halucinogene.

CIUPERCI COMESTIBILE

Boletus edulis - Hribi,mânãtãrci


47
Pãlãria este de culoare castanie-brunã,
bombatã, sfericã la început, himisfericã, apoi
devine întinsã.Tuburile sporifere sunt simple,
albicioase, apoi galbene, verzui.
Porii de aceeasi culoare au tuburile
sporifere, sunt ciurculari. Piciorul e umflat la
bazã, are culoare brun deschis, ornamentat cu o
retea sub pãlãrie. Carnea este albã, tare, cu gust
si miros plãcut. Creste pe sol, primãvara, vara,
toamna, izolatã sau în grupuri, în pãduri de
foioase si de conifere, în luminisuri. Este comestibilã, foarte bunã. Pentru a nu fi
confundatã cu alte specii mai putin apreciate, sau necomestibile, se recomandã sã nu
se recolteze exemplare prea tinere (mici).

Boletus rufus - chitarcã, chitãrcutã, mânãtarcã rosie

Pãlãria are culoare portocalie sau


brun-rosiaticã, este sfericã, hemisfericã, apoi
întinsã, foarte cãrnoasã, putin vâscoasã pe
timp umed. Tuburile sporifere sunt albe,
albicioase sau cenusii, lungi. Porii sunt la
început albi, apoi cenusii-bruni, si mici,
circulari. Piciorul e cilindric, usor îngustat sub
pãlãrie, albicios sau cenusiu, se pãteazã în
verde la atingere si este prevãzut cu solzi
negriciosi. Carnea este albã dar devine
cenusie-rosiaticã, albastrã- verzuie sau
negricioasã în contact cu aerul; are gust si
miros plãcut. Sporii sunt galbeni, ocraceii în masã, fusiformi, netezi, gutulati. Creste
izolat sau în grupuri, în pãduri de foioase, mai ales pe unde cresc sãlcii, plopi si
mesteceni, în luminisuri, vara si toamna. Este comestibilã.

Boletus aereus - Hribul pucios

Pãlãria globuroasã este groasã,


hemisfericã, bombatã, la maturitate întinsã, de
culoare brun închis, pe margine prezintã
solzisori fibrilosi si cãzãtori. Tuburile sporifere
sunt albicioase, apoi galbene sau galbene-
verzui, lungi. Porii de aceeasi culoare cu
tuburile sporifere sunt circulari. Piciorul bulbos,
îngrosat spre bazã are culoarea brun deschis
spre brun. Tuburile sporifere sunt albicioase,
apoi galbene-verziu. Carnea este albã, tare cu
gust plãcut.
Creste pe sol în pãduri si în liziere, vara si toamna în special. Este foarte bunã.

Cantharellus cibarius - Gãlbiori, bureti galbeni

48
Pãlãria în stadiul tânãr este boltitã,
ca o emisferã, cu marginile aproape
regulate, rãsucite în jos, iar la maturitate
se aseamãnã cu o pâlnie cu marginile
încretite, lobate sau ondulate regulat.
Culoarea se aseamãnã cu aceea a
gãlbenusului de ou. Piciorul este plin,
continuându-se cu pãlãria fãrã o limitã
definitivã. Carnea gãlbiorilor este albã în
interior, galbenã-aurie spre exterior, are
un miros si un gust plãcut.Aparatul
fructifer al gãlbiorilor este cãrnos sau fibrocãrnos.
Este una dintre ciupercile mult apreciate si rareori e atacatã de dãunãtori. Gãlbiorii
cresc în grupuri, prin pãduri umbroase si umede de rãsinoase si de foioase
(mesteacãn, fag).

Russula virescens - Vinetica pestritã


Pãlãria este hemisfericã, convexã-
planã si adâncitã la centru. Suprafata
pãlãriei are culoarea cenusie-verzuie,
galben verzuie, cuticula usor separabilã de
carne, uscatã si se crapã usor. Lamelele
albe sau albe cu nuante gãlbui sunt libere.
Piciorul este înalt, gros, alb sau alb cu
nuante cenusii, plin buretos, cilindric.
Carnea acestei ciuperci este albã, tare si
sfãrãmicioasã. Are miros plãcut de miez de
nucã. Creste în pãdurile de foioase si prin
crânguri, începând din iunie si pânã în octombrie. Este comestibilã, foarte bunã.

Armillaria mellea - Ghebe sau opintici

Pãlãria este putin cãrnoasã si boltitã


în tinerete, iar la maturitate convexã,
aproape planã, cu mici solzisori bruni,
asezati în cercuri. Piciorul e lung mai gros
la bazã si mai subtire cãtre pãlãrie. Pe
picior la o micã distantã de pãlãrie se aflã
un inel cu marginile rãsfrânte în jos. Carnea
este albã ,fragedã, cu gust si miros plãcut.
Lamelele sunt fine, de culoare albã sau
gãlbuie pe care se gãsesc porii ciupercii.
Este o ciupercã comunã, des întâlnitã pe
cioatele de stejar, fag si brad sau pe resturi lemnoase. Ghebele apar toamna în tufe mari
formate din mai multe exemplare. Este comestibilã.

Morchella esculenta - Zbârciog


49
Pãlãria are formã ovoidã sau conicã,
de culoare brun- deschis, gãlbuie-
ocracee.Suprafata pãlãriei este prevãzutã cu
numeroase alveole sinoase, neregulate.
Regiunea himenialã este individualizatã în
adânciturile alveolare de la suprafata
pãlãriei. Pãlãria are formã de cãciulã, goalã
în interior si concrescutã cu piciorul.
Piciorul alb e cilindric, bine dezvoltat si gol
în interior. Carnea e fragedã, cu miros si
gust plãcut.
Apare primãvara de timpuriu, prin aprilie sau mai, în special în pãduri de foioase
sau pe locuri nisipoase, în lunci etc.Este comestibilã, foarte bunã.

Morchella conica - Zbarciogul tuguiat

Pãlãria se apropie de forma conului, tot în


formã de cãciulã, de culoare brun închisã, cu nuante
brun-gãlbui. Suprafata prezintã alveole profunde si
înguste. Marginile sunt neregulate si concrescute cu
piciorul. Piciorul ca si cãciula (pãlãria) sunt goale în
interior. Piciorul este cilindric, putin îngrosat spre
bazã, de culoare alb-gãlbui.
Creste în pãduri de foioase si conifere, primãvara
(aprilie- mai).

Lepiota rhacodes

Pãlãria este sfericã sau ovoidã la început,


apoi întinsã, nu este mamelonatã, de culoare
brun-cenusie, sau ocrace, acoperitã cu solzi bruni
poligonali, grosi, în centrul pãlãriei este brunã,
netedã. Lamelele sunt albe, pãtate cu rosu la
maturitate, largi, libere, îndepãrtate de picior.
Piciorul este cilindric, bulbos la bazã, de culoare
cenusiu-brun. Inelul este alb-cenusiu, apoi brun
rosiatic, mobil, membranos, pãros la margime.
Carnea este albã, se înroseste în contact cu
aerul(când se rupe), are miros si gust plãcut.
50
Creste pe sol, izolat sau în grupuri, în pãduri de conifere si de foioase, în grãdini, locuri
cultivate,vara si toamna. Este comestibilã, fãrã picior.

Lepiota clypeolaria
Pãlãria este la început ovoidã, apoi întinsã,
mamelonatã în centru, mãtãsoasã, acoperitã cu
numeroase scvame, dispuse concentric, culoarea
brun-roscat sau gãlbuie, brunã si netedã în regiunea
mamelonatã. Lamelele sunt libere, albe sau albe-
gãlbui. Piciorul este lung, cilindric, mai gros spre
bazã, culoare albã cenusie, cu scvame sub inel.
Inelul se poate misca sub picior. Carnea este albã,
cu miros si gust de fructe. Creste pe sol în pãduri.
Este comestibilã.

Clavaria flava - Creasta cocosului

Aceastã ciupercã are corpul fructifer în


formã de trunchi albicios cu numeroase ramuri
galbene-aurii, comprimate si striate în lungime,
fragile, care se ramificã la rândul lor în ramuri
subtiri acoperite de stratul himenial. Carnea este
albã. Creste în pãdurile de foioase si conifere
toamna. Este comestibilã.

E o ciupercã voluminoasã de 10-12 cm


în diametru si 7-15 cm în înãltime, cu piciorul
(ca un trunchi) alb, apoi gãlbui, cãrnos, tare, cu
ramuri foarte bogat ramificate, cilindrici, drepte
sau îndoite, cãrnoase, fragile, gãlbui, care se
divid în ramuri mai mici, asemãnãtor unor
corali. Creste izolatã în pãduri de foioase sau
conifere, vara si toamna. Comestibilã mai ales
în stadiu tânãr. La bãtrânete devine indigestã.

Psalliota arvensis - Ciuperca de câmp


Pãlãria este ca un ou la început,
devine apoi ca un clopot, iar la maturitate
convex-planã. Suprafata pãlãriei este albã,
mãtãsoasã, cu aspect fãinos. La maturitate
este netedã si uneori valuratã. Lamelele sunt
albe, apoi devin alb-rosii. Piciorul este înalt,
cilindric, îngrosat spre bazã, alb si gol în

51
interior, este prevãzut cu uninel lat. Creste pe câmp, în grãdini si fânete, vara si
toamna. Este comestibilã si foarte bunã.

Amanita caesarea - Crãite, ronite, burete domnesc

În stadiu tânãr, aceastã ciupercã e


ovoidã, de culoare albã, având aspectul
unui ou. Pãlãria e portocalie sau galben-
aurie, netedã, lucioasã, cãrnoasã, sfericã la
început, henmisfericã, apoi întinsã cu
marginea fin striatã. Lamelele sunt
galbene. Piciorul e învelit la bazã într-o
volvã (ca un manson) dezvoltatã, albã.
Culoarea piciorului e galbenã. Inelul este
galben, striat, lãsat în jos. Carnea este
albã, galbenã au cuticula pãlãriei si
piciorului, cu miros si gust foarte plãcut.
Este una dintre cele mai pretuite ciuperci
si creste prin pãduri de foioase, pe câmpii si în lungul drumurilor în regiunile mai
calduroase, în iulie si august. Este comestibilã, foarte bunã.

Compozitia chimicã a ciupercilor


Componentul La 100 g Componentul La 100 g
Apã 90 g Fosfor 135 mg
Substante azotoase 5g Clor 80 mg
Glucide 2,5 g Caroten 0,04 g
Grãsimi 0,5 g Vitamina B1 0,04 mg
Potasiu 470 mg Vitamina B2 0,20 mg
Sodiu 12 mg Vitamina PP 60 mg
Calciu 3 mg Vitamina C 8 mg
Magneziu 14 mg
Valoare
Fier 4,5 mg 35 calorii
caloricã

52
CIUPERCI NECOMESTIBILE

Amanita muscaria - Buretele pestrit, muscarita

Pãlãria este globuloasã în tinerete, apoi ca un


clopot bombat, iar spre maturitate devine aproape
planã. Culoarea pãlãriei este rosie cu scvame albe,
ce se iau usor cu unghia. Piciorul este alb, bulbos la
bazã, înconjurat de volvã în forma de solz. În stadiul
tânãr volva este puternic dezvoltatã. Piciorul la
partea superiorã prezintã un inel bine vizibil.
Carnea este albã, devenind roscatã sub cuticula ce
acoperã pãlãria. Lamele sunt albe. Aceastã ciupercã
este toxicã, dar nu la fel de periculoasã ca Amanita
phalloides, Amanita verna, Amanita virosa,
Amanita citrina si Amanita pantherina. Creste în
luminisuri de pãduri de conifere si de foioase. Semnele intoxicatiei la muscaritã apar
dupa câteva ore si se manifestã prin greatã, ametealã, pierderea cunostintei, un fel de
betie, uneori cu delir furios.

Amanita phalloides - Buretele viperei

Pãlãria este cãrnoasã, la început aproape


sfericã, apoi dreaptã. Are culoarea verzuie sau
mãslinie. Pe suprafatã, pãlãria are niste dungi fine
care pleacã din centru spre marginea pãlãriei. Carnea
este albã, cu miros urât mai ales la ciupercile bãtrâne.
Lamelele sunt colorate alb-gãlbui. Existã si varietati
cu pãlãria brunã, galbenã sau chiar albã. Piciorul este
înalt, cãrnos, de culoare albã, cu volva dezvoltatã si
cu inel alb. Creste prin pãdurile de rãsinoase si
foioase, prin tufisuri, din iunie si pânã în octombrie.
Este ciuperca cea mai toxicã dintre Amanite.
Simptomele intoxicatiei la aceastã ciupercã apar
târziu (dupã 10-12 ore).

Amanita verna - Buretele primãvãratic

Aceastã ciupercã are pãlãria albã si creste


prin pãdurile de rãsinoase si foioase, din mai pãnã în
august. Este o ciupercã foarte toxicã.

53
Amanita pantherina - Buretele panterei

Pãlãria este în formã de clopot, apoi semisfericã si în


cele din urmã planã, cu adâncituri la mijloc. Suprafata
pãlãriei este de culoare brun-deschis sau brun-cenusiu,
lipicioasã pe timp umed, prezintã solzi albi, fãinosi si
concentrici. Lamelele albe si libere sunt îngustate spre picior.
Piciorul este înalt de 6-11 cm si gros de 1-2 cm, este plin,
cilindric, îngrosat la bazã, unde prezintã o volvã albã, dublã si
groasã care este vizibilã la ciupercile tinere. Inelul este alb si
usor încretit. Carnea este fragedã, subtire si albã, nu are miros
si gust. Creste în pãdurile de foioase si rãsinoase din iulie si
pânã în octombrie. Este o ciupercã foarte toxicã.

Boletus satanas - Hrib tigãnesc, buretele dracului

Pãlãria are 10-15 cm diametru, de


culoare alb-cenusie, apoi ruginie palid sau
putin verzui. Piciorul este ovoid, cu o retea
rosie ca sângele în partea de sus. Carnea este
albã sau alb-gãlbuie. Creste vara prin pãsuni,
tufisuri si în poienile din pãdure. Aceastã
ciupercã este foarte toxicã.

Tricholoma tigrinum
Este o ciupercã mare (8-20 cm), cu
pãlãria tipicã de culoarea tigrului.
Lamelele sunt lungi, cu reflexe verzui.
Aceastã ciupercã provoacã tulburãri
violente gastro-intestinale. Este
necomestibilã.

54
RECUNOASTEREA CIUPERCILOR
Recunoasterea ciupercilor este cea mai dificilã operatie si din aceastã cauzã,

recunoasterea sigurã se face numai tinând seama în primul rând de caracterele botanice si
anume forma aparatului fructifer si a pãrtilor componenete: talie, aspect, pãlarie, picior,
suprafata pãlariei, lamele sau tuburi etc., luate în complexitatea lor si nu dupã celelalte
caractere, care pot duce la confuzii cu urmãri grave.
Forma ciupercilor(talie,aspect) este un caracter ce se referã mai mult la aparatul fructifer.
Acesta prezintã o formã proprie pentru fiecare specie de ciupercã. Aparatul fructifer poate
avea forme diferite: de sferã, de ou, de clopot etc. Forma cea mai des întâlnitã în stadiul de
maturitate la ciupercile superioare, de altfel comunã la cele mai multe ciuperci, este cea de
umbrelã.
Aceeasi ciupercã, pânã la stadiul de maturitate, trece printr-o serie de forme: astfel, în
tinerete este ca un ou, apoi ca o mãciucã, ca un clopot, iar la maturitate ajunge la forma
unei umbrele.
Pãlãria poate fi dreaptã, mai mult sau mai putin boltitã, luând forma unei pâlnii în dreptul
piciorului sau a unei ridicãturi(gheba). Marginea pãlãriei poate fi dreaptã cu fire
fine(dungi). Partea superioarã a pãlãriei este acoperitã de o membranã numitã peridium,
care poate fi netedã, lucioasã, matã, umedã, cleioasã, uscatã, cu circomvolutiuni sau linii,
catifelatã, acoperitã cu solzi sau tepi. Se poate desprinde de tesuturile (false) care operã
pãlãria sau nu.
La unele ciuperci, aparatul fructifer este acoperit de un învelis în tinerete, care odatã cu
dezvoltarea ciupercii, se rupe de jur împrejurul pãlãriei si rãmâne sub forma unui inel în
partea superioarã a piciorului.
Inelul poate fi fix sau mobil pe piciorul ciupercii si se gãseste cam la mijlocul piciorului,
sau la jumatatea lui superioarã. Forma inelului constituie de asemenea, un caracter de
indentificare a ciupercilor care-l poartã.
La unele ciuperci, corpul fructifer este acoperit de douã învelisuri în tinerete, prin
dezvoltarea piciorului si a pãlãriei, învelisul exterior se rupe. Partea inferioarã a piciorului
a rãmas învelitã într-un manson, ca într-o teacã. Aceastã teacã se numeste volvã.
Cele mai multe ciuperci necomestibile prezintã volvã (buretele viperii, buretele panterei,
buretele de lãmâie etc.), totusi sunt si ciuperci comestibile cu volvã(crãitele sau buretele
domnesc). Alte ciuperci sunt acoperite cu o membranã finã, denumitã cortina.
Ciupercile se identificã si dupã forma si alcãtuirea pãrtii inferioare a pãlãriei. Din acest
punct de vedere, ciupercile cu pãlãrie se împart în: ciuperci cu lamele, cu tuburi sau cu
tepi.
Piciorul ciupercilor este de asemenea un criteriu de identificare: acesta poate fi central (în
pãlãrie), excentric sau lateral (situat la marginea pãlãriei). Înãltimea piciorului variazã de
la o specie la alta si chiar la aceeasi specie. Este scurt în tinerete si se înaltã odatã cu
cresterea ciupercii.
Piciorul poate fi cilindric, îngrosat în partea inferioarã, subtiat spre pãlãrie sau spre baza.În
interior, piciorul poate fi plin sau gol, la exterior este neted acoperit cu o retea regulatã de

55
fire fine.
Forma, dimensiunile si culoarea sporilor sunt caractere de care trebuie sã se tina seama,
deoarece prezintã o importantã deosebitã în determinarea ciupercilor. Întrucât sporii nu se
vãd cu ochiul liber, ci numai la microscop, recunoasterea ciupercilor dupã aceste caractere
poate fi realizatã numai in laborator.
În afarã de caracterele botanice, la recunoasterea ciupercilor vor fi luate în considerare si
statiunea, culoarea, schimbarea culorii, miros, gust,consistentã si vârstã, dar acestea
singure nu pot constitui caractere de deosebire a ciupercilor comestibile de cele
necomestibile.
Statiunea: unele ciuperci cresc numai pe un anumit sol, nisipos, argilo-nisipos,mai mult
saumai putin bogat în humus, mai umed sau mai uscat. Unele preferã locurile însorite, în
timp ce altele locurile umbroase,
Pe un loc cu aceleasi conditii de vegetatie poate fi întâlnitã o ciupercã toxicã lângã una
comestibilã, deci statiunea nu constituie un caracter sigur de recunoastere.
Culoarea asa cum s-a mai amintit nu constituie singurã un mijloc de detereminare. Interes
prezintã schimbarea culorii la carnea ciupercii, prin ruperea pãlãriei sau piciorului, caracter
întâlnit la cele mai multe ciuperci necomestibile.
Sunt si ciuperci comestibile, care prin rupere se înnegresc sau capãtã nuante verzui sau
albastrui. Este totusi prudent a fi evitate ciupercile care se albãstresc prin rupere.
Mirosul si gustul, dupã cum s-a mai amintit, nu constituie indicii de deosebire. Totusi se
poate spune cã ciupercile cu miros si gust de fãinã, de castane, de alune sau de anason sunt
comestibile.
Vârsta: ciupercile necomestibile contin elemente toxice la orice vârstã, în timp ce multe
ciuperci comestibile, în tinerete sunt bune, iar la maturitate si la bãtrânete devin indigeste
sau chiar toxice. Este recomandabil sã se evite ciupercile bãtrâne si cele atacate de viermi
si melci.
Cea mai mare parte a accidentelor de intoxicatii cu ciuperci, se datorezã unor metode
empirice, prejudecati de recunoastere eronatã a caracterelor acestora:
-înnegrirea unei piese de argint sau a inelului de aur, schimbarea culorii unui cãtel de
usturoi sau a unei cepe plasate în sosul în care fierb ciupercile, nu dã nici o indicatie
asupra proprietãtilor comestibile sau toxice;
-nu sunt juste criteriile, cum cã toate ciupercile din locurile umblate sunt inofensive;
-nu este just de asemenea a se crede cã toate ciupercile din pãdurile de pin sunt
periculoase;
-schimbãrile de culoare a ciupercii rupte, mirosul, fermitatea cãrnii, prezenta sucului
lãptos, nu ne furnizeazã nici o indicatie precisã;
-fierberea, uscarea, tratamentul cu sare, otet etc. nu transformã ciupercile periculoase în
comestibile, iar un singur caracter al genului(ciupercilor) nu este suficient a o recunoaste.
Pentru a putea deosebi ciupercile comestibile de cele necomestibile, trebuie sã se tine
seama de toate caracterele arãtate la fiecare specie.
Cel mai sigur mijloc pentru deosebirea unei ciuperci comestibile de una necomestibilã,
este recunoasterea caracterelor botanice, ajutati fiind, de o descriere amãnuntitã, de planse
colorate si luând în considerare cele amintite mai sus.
Cunoscut fiind, cã existã caractere sigure de deosebire a ciupercilor comestibile de cele
necomestibile, meritã sã se acorde mai multã importantã acestor produse de origine
vegetalã, pentru valoarea nutritivã si gustul lor deosebit.
Pentru comert si industrie, ciupercile de pãdure sunt riguros si stiintific controlate.
Personalul care colecteazã (culege) aceste ciuperci este instruit temeinic si în repetate
rânduri. Pânã în prezent la noi nu s-au înregistrat nici un fel de reclamatii, la livrarea
sutelor de tone de ciuperci, anual.

56
În caz de intoxicare cu ciuperci
În cazul intoxicatiilor cu ciuperci, dacã primul ajutor este prompt si bine condus,
chiar cei intoxicati cu speciile cele mai periculoase pot fi salvati. De obicei, la orice
intoxicatii si mai ales la intoxicatiile cu ciuperci, bolnavul vomitã de la sine, asã cã
administrarea unui vomitiv, câteodatã poate fi dãunãtoare, sensibilizând si mai mult
mucoasa stomacalã.
În cazul intoxicatiei cu unele ciuperci (Amaniata muscaria- muscarita si Amanita
pantheria- buretele panterei), dacã lipseste asistenta unui medic, se dau bolnavului
vomitive pentru golirea stomacului de toxine. Împreunã cu vomitivele se dau cantitati mari
de apã, ceai si lapte cald. Vomitarea mai poate fi provocatã dându-se bolnavului emetic
(de la farmacie) 10-15 ctg într-un pahar cu apã, sau bolnavul trebuie sã bea cu înghitituri
repetate apã sãratã rece.
De asemenea, se recomandã cafea si ceai, care au o actiune stimulentã asupra organismului
(pentru combaterea somnolentei).
Nu se va da bolnavului sã consume bãuturi alcoolice.
La intoxicatia muscarinianã, tratamentul se rezumã la purgative si calmante.
În cazul intoxicatiei cu cele mai periculoase ciuperci: Amanita phalloides (buretele
viperei), Amanita verna (buretele primãvãratic), Amanita virosa (buretele tomnatic) si
Amanita citrina (buretele de lãmâie), simptomele apãrând târziu, abia dupã 12 ore,
stomacul în acest timp, în mod normal, nu mai contine nimic, deoarece substantele
ingerate au trecut în intestin. De aceea, vomitãrile ce s-ar produce sunt dãunãtoare, cãci ele
nu contribuie decât la iritarea stomacului, mãrirea durerilor si la obosirea bolnavului.
În cazul intoxicatiei cu aceste specii, denumitã si intoxicatie de tip phalloidian, trebuie
chemat imediat medicul, acesta fãcându-i bolnavului injectii intravenoase cu un litru de ser
fiziologic, pentru a dilua toxinele intrate în sânge. Acestea se eliminã apoi prin urinã. Se
fac frectii cu alcool camforat sau otet. De asemenea se dã bolnavului sã inspire otet, eter
sau amoniac si se fac frectii cu una din aceste substante. Calmantele recomandate sunt:
bromura de potasiu sau de sodiu, iar depresiunea si somnolenta se vor trata cu cafea sau
ceai si apoi eter (4-5 picãturi la 100g apã). Niciodatã nu se vor administra bãuturi
alcoolice.
Purgativele sunt indispensabile în cazul intoxicatiei cu ciuperci, cãci o parte din toxine se
gãsesc în intestine. Vor fi preferate purgativele saline ce produc o diluare a lichidului din
intestin si usureazã eliminarea înceatã a toxinei.
Pentru bolnavul adult, doza de purgative saline este de 40-50g sulfat de sodiu sau sulfat de
magneziu, dizolvat într-un sfert litru de apã. Dupã o orã, se dã bolnavului un ceai diuretic
în cantitate de cel putin 1/2 litru de apã (acest ceai este format dintr-o fierturã de limba
mielului (Borrago officinalis) sau de pir (Agropirum repens)). Pentru a mari actiunea
diureticã a decoctului, se adaugã la cantitatea de mai sus 2g acetat de amoniu sau chiar
bicarbonat de sodiu, cozi de cirese, mãtase de porumb.
Dacã bolnavul are dureri mari de stomac, se dã ca purgativ (pentru adult) 30g ulei de ricin,
apoi se va face de cãtre medicul chemat, spãlãturi stomacale uleioase, la care se vor
adãuga 20 picãturi de tincturã de opiu, iar pe abdomen se vor pune comprese cu acest
lichid calmant. Pentru eliminarea rapidã a toxinei din organism, bolnavul trebuie sã
urineze mult si des si pentru aceasta, pe lângã ceaiurile diuretice amintite, i se mai dã sã
bea si o cantitate mare de lapte.
Vomitãrile prelungite se vor calma prin înghitituri de bucãti mici de gheatã, cu potiunea
Rivieri, apã cloroformata sau în lipsa acestora prin apã gazoasã (sifon).
Toate aceste îngrijiri, în afarã de spãlãturile stomacale sau injectii, pot fi fãcute de cei din
familie, pânã la sosirea medicului. Vor fi aplicate imediat si cu perseverenta toate
mijloacele posibile, pentru eliminarea toxinelor din corp.

57
De mentionat este faptul cã, intoxicatiile se produc si când se folosesc unele ciuperci
comestibile bãtrâne sau vechi (care nu sunt proaspete). Acestea se manifestã prin vomitãri,
dureri stomacale, nãduseli, paloarea fetei.
Pentru a putea lupta cu succes împotriva intoxicatiilor cu ciuperci, trebuie aplicat un
tratament rational si la timp, sub supravegherea strictã a medicului. Numai procedând
astfel, numãrul victimelor vor scãdea.
Dacã primul ajutor este prompt si bine condus, chiar victimele intoxicate cu speciile cele
mai periculoase, pot fi salvate.
Mijlocul cel mai sigur de a evita accidentele provocate de ciuperci ce contin substante
toxice, este cunoasterea acestora dupã caracterele botanice (formã, culoare, etc.), atât a
speciilor comestibile cât si a celor necomestibile, folosind în acest scop: planse colorate si
cãrti de specialitate cu descrierea speciilor de ciuperci, putând a le deosebi cu usurintã
unele de altele.

Ştiaţi că.....
Reţeaua de filamente subterane ale ciupercilor poate da naştere mai multor
picioare şi ca acestea sunt de obicei dispuse sub forma unor cercuri regulate, numite
”cercuri ale vrăjitoarelor”?

Cuprins:
I. Introducere …………………………………………………………..2
II. Alcatuirea …………………………………………………………..2
III. Hranirea ……………………………………………………………3
IV. Reproducerea ……………………………………………………...3
V. Importanţa …………………………………………………………3
VI. Ciupercile Haluginogene …………………………………………..4
VII. Ciuperci comestibile ………………………………………………5
58
VIII. Compoyitia chimica a ciupercilor ………………………………....9
IX. Ciuperci necomestibile …………………………………………...10
X. Recunoasterea ciupercilor ………………………………………..12
XI. În caz de Intoxicare cu ciuperci …………………………………..14
XII. Ştiaţi ca: …………………………………………………………...15

Ciupercile
Increngatura Mycophyta sau Fungi

Aceasta increngatura grupeaza organisme vegetale inferioare, lipsite de orice


pigment asimilator. In consecinta, ele sunt obligate la o viata heterotrofa, care poate fi
saprofita sau parazita. Majoritatea sunt adaptate la viata aeriana.

Din punct de vedere practic, prezinta importanta deosebita ciupaercile parazite,


precum si unele saprofite care produc fermentatii utile, cat si ciupercile comestibile. Altele
au importanta medicinala. Dupa locul unde se dezvolta, ciupercile parazite sunt
endoparazite, traind in interiorul tesuturilor, si octoparazite, care se dezvolta pe suprafata
organelor. Absorbtia hranei la majoritatea ciupercilor se face cu ajutorul unor prelungiri
specializate ale talului, numite haustorii.

In ce priveste aparatul vegetativ – talul – numit la ciuperci miceliu, are forme foarte
variate. La cele inferioare este alcatuit dintr-o singura celula cu membrana – dermatoplast
– sau lipsita de membrana – gimnoplast. La ciupercile superioare, talul poate fi unicelular,
ramificat si polinucleat, sau este format din mai multe celule, alcatuind filamente. In
ambele cazuri, filamentele se numesc hife si ele compun miceliu ciupercii. Tot miceliu se
numeste si tesutul fals (plechtenchim), rezultat din impletirea filamentelor miceliene.
Aceste tesuturi poarta diferente numiri: prozoplechtenchim, paraplechtenchim.

Inmultirea ciupercilor se face pe cale asexuata si sexuata. Asexuat se inmultesc prin


spori mobili (zoospori), sau imobili, care se formeaza in organele numite sporangi cu spori
imobili si zoosporangi cu spori mobili. Sporii formati pe filamente vegetative, se numesc
conidii. La ciupercile superioare in afara de conidii, se formeaza si alte forme de spori:
ascospori (la Ascomicete), si basidiospori (la Basidiomicete). Formarea acestor spori se
face tot aseuat, insa sunt totdeauna precedate de un act sexuat. Ciupercile se inmultesc si
prin portiuni de miceliu.
59
Procesul sexual la ciuperci este foarte variat. La cele mai simple, inmultirea
coonsta in contopirea a doi gameti ientici- izogametogamie (clasa Archimycetes), la altele,
mai evoluate, din clasa Phycomycetes, prin contopirea a doi gametangii (celule in care se
formeaza gametii) – gametangiogamie.
Increngatura Ciupercilor este neunitara, putem afirma chiar ca este un complex
polifiletic, avand originea in diferite grupuri de alge.

4.Arhimicetele

In aceasta clasa se gasesc ciupercile cele mai primitive si mai simple, lipsite de
miceliu. Au aparatul alcatuit dintr-un gimnoplast sau plasmodiu. Sunt ciuperci
endoparazite. Se inmultesc prin zoospori sau spori imobili, care provin din transformarea
intregii celule. Inmultirea sexuata se face prin izogamie.

Din aceasta clasa fac parte ciupercile care produc insemnate pagube culturilor de
cartof, varza, plante furajere etc.

5.Ficomicetele

Cuprinde ciuperci care au talul unicelular, polinucleat, simplu sau ramificat, in care
caz se numeste sifonoplast. Cele mai multe si in acelasi timp cele mai daunatoare, sunt
endoparazite. Unele Ficomicete sunt saprofite. Inmultirea asexuata se face prin spori la
cele inferioare sau prin conidii, care in realitate sunt zoospori caduci.

6.Ascomicetele

Se caracterizeaza printr-un aparat vegetativ bine dezvoltat. Majoritatea ciupercilor


din aceasta clasa au un tal filamentos, miceliu fiind alcatuit din hife pluricelulare, adeseori
ramificate, izolate sau anastomozate. Inmultirea asexuata se face prin diferite feluri de
spori: conidii, picnospori, etc.

Inmultirea sexuata are loc intre organul femel numit ascogon si organul mascul,
anteridie. Rezultatul actului sexual este o celula numita asca, in care are loc unirea
nucleilor haploizi.

60