”Sunt însărcinată.

Astea au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus. Ultimele și singurele cuvinte care i-au
venit în minte când îi ținea chipul în palme, când îi mânâia obraiji tot mai reci sub atingerea ei,
când simțea sângele uscat sub degete.

”Vom avea micul nostru omuleț, Dante.”

Lacrimile îi udau obrajii, incontrolabil. Nu încerca să se abțină. Nu în fața lui, nu când el

moare în brațele ei. Nu îi păsa că își încălca promisiunea ce și-a făcut-o când era o fetiță,
pierdută, care se trezea noaptea plângând, aceea să nu plângă în fața altora. Dar el i-a dat întreaga
lume peste cap. I-a deschis ochii, sufletul și i-a dat o speranță pe care o credea stinsă. Dacă exista
în univers cineva care merita să o vadă plângând, care merita să îi vadă inima cum se frânge,
cum fața ei se schimonosea și buzele îi tremurau, Dante era acela. Ignis resimțea durerea în
fiecare celulă din corp, o sufoca, o făcea să țipe de disperare.

„Un omuleț al nostru... O bucățică din tine și una din mine, unite”

Îi ridică încet stângaci, corpul greu, și îl uni de ea, își uni pieptul ei de al lui, căutând cu
disperare acea bătaie a inimii care o calma în fiecare secundă, care bătea în același ritm cu ea.
Era atât de lentă, încât abia o simțea. Ignis se apropie de buzele lui palide și i le atinse ușor. Simți
cum el încercă să îi răspundă, iar o altă parte din ea a fost frântă și nu și-a putut stăpâni hohotul
de plâns ce îi zgudui pieptul. Îl ținea strâns, de parcă el o ținea în viață, iar ea putea simți
lacrimile sărate și disperarea în ultimul lor sărut. Dar simți și iubirea. Retrăi fiecare sărut pe care
l-au avut, cele furate, cele încărcate de pasiune, cele în care și-au pus fiecare bucățică din ei,
primul sărut pe care l-au avut când au realizat că s-au îndrăgostit, cel de la nuntă, cele de după
lupte, când fugeau, bandajați și în dureri, să îl găsească pe celălalt, să se asigure că este în viață.

„Al nostru... „

Apoi, bătaia lentă a inimii se opri. Buzele lor s-au despărțit, pentru ultima dată. O liniște
mormântală se așternu între ei. Îi privi chipul. Era mai palid ca niciodată, venele fiind de un
albastru violent. Avea ochii deschiși, încă senini, dar complet lipsiți de viață. Ignis nu mai putea
respira. Totul a încremenit. Inima ei își pierduse ritmul și părea că s-a oprit. Îi analiza fiecare
milimetru din față, iar creierul ei nu putea accepta că Dante nu mai era. Brațele i-au cedat, lăsând
corpul să cadă pe podea. Ignis a țipat ca un animal în dureri de moarte. S-a aruncat peste el,
atingându-i hainele și strângându-le în pumni, lăsându-și capul să cadă peste pieptul lui, care nu
se mișca deloc. Întreg corpul îi tremura și ea nu putea articula niciun cuvânt. Nu putea gândi. Nu
putea respira. Corsetul și fusta erau îmbibate în sânge albastru ca marea, dar nimic nu o interesa.
Își sprijini fruntea de gâtul lui, așa cum făcea mereu când dansau, inspirând pentru ultima oară
parfumul lui, atât de proaspăt și lăsând lacrimile să curgă. O pereche de mâini puternice au
apucat-o de umeri au încercat să o ridice, dar ea nu putea să elibereze din pumni cămașa sfâșiată
și murdară de sânge. Se zbătu și îl lovi pe cel care a atins-o cu călcâiul între picioare, aruncându-
se iar deasupra cadavrului. Alte gărzi au venit, strângându-i corpul și despărțind-o de cadavrul
soțului ei. Țipa și lovea, ignorând durerea din plămâni. Și-ar fi lăsat corpul cuprins de flăcări, și-
ar fi creat o cușcă de foc pentru ea și Dante, unde ea îl putea plânge liniștită, dar scânteia ce îi
trebuia pur și simplu nu era acolo. Apoi, o pereche de brațe familiare au tras-o într-o îmbrățișare,
ținându-i capul ferit de imaginea morții. Adara era acolo, strângând-o ferm în brațe, conducând-o
afară din cameră.

Când a deschis iar ochii, era în sala tronului. Era înconjurată de liniște, piatră rece,
cenușie și Adara. A îndepărtat-o ușor de ea, fără a o privi. Nu îi vedea chipul crispat, modul în
care ochii se plimbau agitați prin încăpere. Nu vedea cât de deranjată și tulburată era imaginea
Adarei, care era mereu calmă, ca o statuie. Nu îi auzea respirația agitată, nu îi vedea părul
deranjat, desprins din coada albă, lungă și albă. Nu îi observa nici tremurul mâinilor lipsite de
mănușile ei negre de piele, nici tremurul buzelor, nici tecile goale ale costumului ei, fără arme.

Ignis vedea totul în ceață. Nu își mai simțea corpul. S-a dus până în fața unui portret pe
pânză a unui războinic fără să își dea seama. Se simțea copleșită, epuizată. Sufocată. Gânduri,
imagini i se derulau în fața ei mult prea rapid pentru a le deosebi una de alta. Furnicături sub
piele. Zgomote ce o surzeau. Imaginea ștearsă a unei femei, Minerva, crestându-i pielea cu ace
înmuiate în sânge, ea, Ignis, stând pe acoperișul unei case, sub cerul negru, lipit de stele. Râsetul
lui Dante, catifelarea pielii lui, sângele cald și vâscos al primului om pe care l-a omorât, gustul
lacrimilor sărate, zgomotele din mahala, fețe din sala tronului, greutatea coroanei subțiri, aurii,
pe capul ei, mătasea fină a rochiilor, disperarea de pe fața Adarei când soțul i-a fost ucis, greața
și teama care i-au înodat stomacul când a găsit în patul ei ochiul cuiva, adierea rece a vântului ce
făcea perdelele să tremure în timp ce dansa cu Dante pe întuneric.

A apucat marginile pânzei și a tras de ea, desprinzând-o și țipând. A lăsat-o să îi cadă la

picioare. A mers la cealălalt portret. A tras de el, urlând, lăsându-și lacrimile să curgă. A dărmat
fiecare portret, fiecare pictură, în timp ce țipa până când plămânii i se goleau de aer. Imaginea
era neclară. S-a oprit în fața celor două tronuri, sculptate pentru ei. Din gheață, pentru el, din
sticlă roșie, pentru ea. A căzut în genunchi în fața lor. Și-a coborât fruntea, lipind-o de podeaua
rece. După care a țipat iarăși, eliberând un urlet animalic, ce a lăsat-o fără respirație.

Adara a alergat spre ea, coborându-se la nivelul ei. S-a aplecat peste ea și a cuprins-o în
brațe. Îi șoptea cuvinte încurajatoare, aproape inconștient, fără să știe dacă o ascultă sau nu.
Ignis și-a ridicat capul, dar nu a privit-o. S-a sprijinit de pieptul tare al armurii ei și și-a înfipt
unghiile în brațele ei subțiri. Corpul îi tremura, dar nu mai plângea. Adara i-a sărutat creștetul,
mângâindu-i părul.

-Ignis... Îmi pare atât de rău...

S-a lăsat liniștea în sala tronului. Stăteau pe trepte, îmbrățișate, rochia lui Ignis fiind pătată de
sângele lui Dante, iar Adara fiind dezordonată și dezorientată.

-Este șansa nostră.

Vocea Adarei, hotărârea și blândețea din ea, cuvintele ei, au zguduit aerul. Ignis și-a ridicat capul
de pe pieptul ei și, pentru prima dată, a privit-o în ochi. I-a privit chipul alb, ochii negri, modul în
care buzele subțiri se modelau într-un zâmbet atât de timid încât abia se vedea.

-Poftim?

Adara s-a ridicat de pe trepte și s-a așezat în genunchi în fața ei. I-a luat mâinile lui Ignis în ale
ei. A privit-o în ochi și a zâmbit, de data asta mult mai clar. Buzele îi tremurau iar expresia
visătoare ce îi acoperea chipul îi trimitea lui Ignis fiori de-a lungul coloanei vertebrale.

-E șansa noastră, să fugim. Doar noi două, să o luăm de la zero.

Ignis și-a retras ușor palmele din ale Adarei. Cea din urmă s-a uitat la mâinile goale, confuză.
Respirația nu i se mai auzea. Niciuna nu se uita la cealaltă. Nimeni nu zicea nimic.