Powered by http://www.referat.

ro/
cel mai tare site cu referate
www.referat.ro

Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia

Facultatea de Istorie și Filologie

Ierusalimul în Evul Mediu

Ierusalimul în Evul Mediu

În primele veacuri ale Evului Mediu, Ierusalimul a făcut parte din

Imperiul Roman de Răsărit, ca urmare a divizării imperiului în două părți, el
aflându-se sub stăpânire romană încă din Antichitate, din anul 63 î. Hr.
Începând cu perioada împăratului Constantin, orașul este împodobit cu
mai multe edificii creștine, cea mai însemnată fiind Biserica Sfântului
Mormânt. De atunci, orașul a fost locuit preponderent de creștini până în
anul 614 când a fost cucerit de sasanizi. Atunci, conform cronicilor
bizantine, populația creștină a fost masacrată iar bisericile și monumentele
creștine au fost distruse.
Orașul a rămas sub stăpânire persană până în 629 când a fost recucerit,
pentru scurt timp, de împăratul Heraklios. În 638, arabii, conduși de Omar
ibn El- Hatib, cuceresc orașul permițând evreilor accesul în oraș și la locurile
sfinte. De asemenea, califul a asigurat pe patriarhul Ierusalimului că
populația creștină și locurile sfinte nu vor avea de suferit sub stăpânirea
musulmană.
În urma Primei Cruciade, inițiată de Conciliul de la Clermont din
1095 şi de Papa Urban al II-lea, Ierusalimul a fost cucerit într-o baie de
sânge musulman, în 1099, de forţele conduse de Godfrey de Bouillon,
duce de Lotharingia Inferioară, unul dintre cei mai importanți lideri ai
cruciadei, care a fost ales primul rege creștin al noului regat. El a refuzat
să accepte titlul, considerând că niciun om nu ar trebui încoronat în locul în
care Isus Hristos a purtat coroana cu spini. În loc de titlul regal, el și-a luat
titlul de Apărător al Sfântului Mormânt. Existența regatului a fost asigurată
de victoria cruciaților din același an în bătălia de la Ascal împotriva
Egiptului Fatimid.
Acest regat avea legături strânse cu monarhiile Europei
Occidentale, dar avea o întindere relativ mică, iar sprijinul militar și
financiar de care se bucura în Europa era redus. Regatul Ierusalimului a
avut legături mai strânse cu Regatul Armean al Ciliciei și cu Imperiul
Bizantin, acesta din urmă având o puternică influență orientalizatoare asupra
cruciaților occidentali. În timpurile de maximă putere și întindere, regatul
acoperea aproximativ teritoriul Israelului și Palestinei din timpurile
moderne. S-au propus mai multe tipuri de conducere a regatului
Ierusalimului, dar în cele din urmă cavalerii au făcut ce au ştiut mai bine:un
regat secular, unde clerul catolic avea satisfacția înlocuirii autorităților
ortodoxe bizantine și ortodoxe siriene cu Patriarhatul Latin al Ierusalimului.
Godfrey a murit în anul 1100, iar fratele și succesorul său, Baldwin I, s-a
dovedit un sprijinitor hotărât al monarhiei seculare de tip vest-european,
încoronându-se rege al Ierusalimului. Ceremonia a avut loc totuși în Betleem
şi nu în Ierusalim.
Baldwin a reușit să extindă fruntariile regatului, cucerind orașele Acra
(1104), Beirut (1110) și Sidon (1111), în același timp extinzându-și
suzeranitatea și asupra altor state cruciate din nord:Comitatul de Edessa
(al cărui fondator fusese de altfel), Principatul Antiohiei și, după cucerirea
orașului Tripoli în 1109, și asupra Comitatului Tripoli. Baldwin a reușit să
respingă în 1113 invaziile musulmane în bătăliile de la Ramala, Damasc și
Mosul. În timpul domniei sale s-a mărit numărul de creștini catolici din
regiune, odată ce mica cruciadă din 1101 a adus noi întăriri în regat. Statele
oraș italiene (Veneția, Pisa și Genova) au început să joace un rol din ce în ce
mai mare în viața regatului. Flotele sus-numitelor orașe au sprijinit armata
terestră în lupta pentru cucerirea orașelor-port, primind în schimb
stăpânirea asupra unor cartiere comerciale autonome, care la rândul lor au
dus la creșterea numărului de locuitori creștini ai zonelor respective. Regele
Baldwin a repopulat Ierusalimul cu franci sau alți creștini după expediția din
1115 din Transiordania. Regatul Ierusalimului nu a reușit niciodată să
depășească handicapul izolării față de Europa, nici nu a reușit să-și extindă
granițele suficient de mult spre răsărit pentru a asigura un front ușor de
apărat. Pentru aproape întreaga sa istorie, regatul a fost doar o fâșie
îngustă de pământ între Marea Mediterană și Iordan.
Baldwin I a murit fără urmași în anul 1118 și a fost urmat pe tron de
vărul său, Baldwin Le Bourg, încoronat ca Baldwin al II-lea. A fost un
conducător destoinic care a reușit să apere statul împotriva egiptenilor și
turcilor selgiucizi. În timpul domniei sale au fost înființate primele ordine
militare, iar granițele regatului au continuat să fie extinse, odată cu
cucerirea orașului Tir (1124). Influența Ierusalimului a continuat să se
extindă asupra Edessei și Antiohiei, unde Baldwin al II-lea a funcționat ca
regent atunci când liderii locali au fost uciși în lupte.Fiicele lui Baldwin au
fost căsătorite în familiile nobile ale contelui de Tripoli și a prințului de
Antiohia, în vreme ce fiica sa cea mai mare, Melisanda, a fost fost
desemnată moștenitoarea tronului și a devenit regina Ierusalimului după
moartea tatălui ei în 1131.
Regatul Ierusalimului era o construcţie nefirească în zonă.
Obiceiurile latine şi realităţile Orientului Apropiat erau complet
diferite. Aspectul de multi-etnic şi multi-religios părea anormal şi nu de
puţine ori, aşa cum se petrecea prin Occident aveau loc acţiuni împotriva
creştinilor eretici, a musulmanilor sau a evreilor. În acelaşi timp se observă
şi închegarea unor relaţii de coabitare şi convieţuire. În fond latinii erau doar
o minoritate colonială care conduceau populația băștinașă formată din
musulmani, ortodocși greci și sirieni. Ierusalimul a început să fie cunoscut
ca “teritoriul de peste mări”, iar o nouă generație de latini născuți pe aceste
pămanturi a început să se considere băștinașă, nu formată din emigranți.
Deși acești oameni nu au renunțat niciodată la identitatea lor de vest-
europeni sau de franci, hainele, hrana și mercantilismul lor îi integra mai
degrabă în societățile răsăritene, în mod particular în cea bizantină.
Cei mai mulți dintre ei au învățat limbile greacă, arabă sau alte limbi
vorbite în regiune și s-au căsătorit cu membri ai comunităților creștine
locale (grecești, siriene sau armene) și uneori cu membri ai comunității
musulmanilor creștinați. Cu toate acestea, principatele france au rămas
colonii occidentale distincte în mijlocul teritoriilor musulmane. Despre acest
fapt, cronicarul Fulcher din Chartres scria:„noi, care eram occidentali,
fusesem transformați în orientali”.Regatul avea la bază relațiile feudale
caracteristice Europei Occidentale, dar adaptate realităților locale. Regatul
avea o întindere relativ mică, cu terenuri cultivabile destul de reduse ca
întindere. Încă din vremurile antice, regiunea avusese o economie urbană,
spre deosebire de Europa medievală. De fapt, deși nobilimea stăpânea
moșii, ei preferau să trăiască în Ierusalim sau în alte orașe, mai aproape de
Curtea regală. La fel ca și în Europa, nobilii aveau vasali, fiind la rândul lor
vasalii regelui.
 Grecii, sirienii și evreii au continuat să trăiască așa cum o făcuseră și
până atunci, fiind supuși ai lorzilor feudali și a curților acestora, foștii
stăpâni feudali musulmani fiind pur și simplu înlocuiți de noii stăpâni
feudali cruciați. Musulmanii deveniseră membrii societății la cel mai de jos
nivel. Pe proprietățile cruciaților, comunitățile musulmane și siriene se
bucurau de un anumit grad de autonomie, aflâdu-se sub conducerea
liderilor coreligionari. În orașe, musulmanii și ortodocșii erau liberi, deși
niciunui musulman nu i se permitea să trăiască efectiv în localitățile urbane.
Musulmanii erau cetățeni de mâna a doua și nu jucau un rol activ în politică
sau justiție și nu erau obligați să presteze servicii militare.

În regat a existat tot timpul un număr de sclavi musulmani. În schimb,

legea nu permitea ca să fie vânduți ca sclavi vreun creștin, indiferent dacă
era catolic sau ortodox, dar prizonierii de război căzuți în mâinile
musulmanilor erau vânduți ca robi. Singura posibilitate de dezrobire a
musulmanilor era convertirea la creștinismul catolic.Au existat mai multe
încercări de atragere a coloniștilor din Europa. Popularea regiunii cu creștini
europeni ar fi eliberat regatul de dependența economică față de arabii,
sirienii și grecii în care stăpânii nu aveau încredere, dar emigrarea și
colonizarea la scară largă nu făceau parte dintre deprinderile Europei
medievale. Deși a existat un flux de țărani franci spre zonele rurale ale
regatului, numărul acestor coloniști a fost relativ redus. Toate acestea au
dus la situația în care un mic număr de occidentali guvernau o populație
formată în principal din arabi, sirieni și greci, pe care stăpânii nu se puteau
baza mult nici ca forță de muncă, nici ca supuși de încredere ai regatului.
Prezența a numeroase orașe în zonă, combinată cu prezența masivă
a negustorilor italieni, a dus la apariția unei economii mai degrabă
comerciale decât agricole. Palestina fusese tot timpul o importantă
intersecție a drumurilor comerciale. În anii de existență a regatului, acest
comerț a cuprins și Europa. Mărfurile europene au ajuns în Orientul Mijlociu
și în Asia, în paralel fiind transportate în Europa mărfuri asiatice. Ierusalimul
era un centru al comerțului cu mătase, bumbac și mirodenii. În această
perioadă au apărut pentru prima oară în Europa unele mărfuri precum
portocalele sau zahărul. În zonele rurale se cultivau grâul, orzul și legumele,
existând plantații de măslini, curmali și viță de vie. Negustorii italieni făceau
profituri enorme din comerțul trans-mediteranian. Regatul Ierusalimului
făcea de asemenea un lucru întâlnit în această zonă de mii de ani:vămuia
caravanele, întrucât aceasta era o rută importantă între Asia, Europa şi
Africa. Monetarismul economiei Ierusalimului a adus rezolvarea problemei
efectivelor scăzute ale armatei prin angajarea de mercenari, o practică
neobișnuită pentru Europa medievală. Mecenarii puteau fi atât europeni, iar,
de cele mai multe ori, soldați musulmani, precum vestiții turcopoli.
Am văzut că urmaşii lui Godfrey au reuşit o perioadă să se impună în
această zonă, ba chiar să extindă regatul. Regele Baldwin al II-lea a fost
urmat la tron de fiica sa Melisende, care a domnit împreună cu soțul său,
Fulk, fostul Conte de Anjou. În timpul domniei lor, Ierusalimul a ajuns la
stadiul de maximă înflorire economică și artistică. Fulk, care era un
comandant militar foarte destoinic, a trebuit să lupte cu un inamic nou și
mult mai puternic – Zengi din Mosul. Statele cruciate din nord au
început de asemenea să nu mai recunoască suzeranitatea Regatului
Ierusalimului și au luptat împotriva forțelor lui Fulk. Fulk a murit într-un
accident de vânătoare în 1143, iar Zengi a profitat de moartea liderului latin
și a cucerit Edessa în 1144. Regina Melisende, regentă a celui mai în vârstă
fiu al ei, Baldwin al III-lea, l-a numit pe Manasses de Hierges, să conducă
armata după moartea lui Fulk. Situația regatului s-a îmbunătățit pentru
puțină vreme odată cu sosirea luptătorilor celei de-a doua cruciade, în
1147.
Întâlnindu-se la Acra în 1148, regii Ludovic al VII-lea la Franței și
Conrad al III-lea al Germaniei au luat decizia să atace emiratul
Damascului, care avusese până în acel moment o atitudine prietenoasă
față de Ierusalim. Pacea dintre Ierusalim și Damasc fusese stabilită în
vremea domniei lui Fulk, scopul fiind lupta împotriva amenințărilor lui Zengi
și mai apoi a succesorului acestuia, Nur ad-Din. Cruciații occidentali
considerau Damascul o țintă ușor de atins, iar tânărul și lipsitul de
experiență Baldwin al III-lea a fost de acord cu planurile mai faimoșilor
monarhi europeni. În ciuda sfaturilor reginei Melisende și a lui Manasses,
dar și a unor cruciați cu experiență, conform cărora trebuia cucerit mai întâi
Alepul, după care ar fi urmat recucerirea Edessei, eforturile de război s-au
îndreptat către obiectivul stabilit la început de regii occidentali. Cruciada a
doua a sfârșit în 1148, odată cu înfrângerea dezastruoasă a cruciaților din
timpul asediului Damascului.
Regina Melisende a continuat să domnească ca regentă chiar și după ce
Baldwin a devenit major. Fiul și-a detronat mama în 1153. Cei doi au ajuns
la un compromis, urmând să împartă regatul în două, cu Baldwin la
conducerea nordului cu capitala la Acra și cu mama sa la conducerea
sudului, cu capitala la Ierusalim. După numai puțină vreme însă, Baldwin a
invadat jumătatea sudică de regat, l-a învins pe comitele Manasses și și-a
asediat mama în Turnul lui David. Regina Melisende s-a predat și a renunțat
la pretențiile de regent, lăsându-și fiul ca singur monarh, dar Baldwin a
revenit asupra hotărârilor sale și și-a reinvestit mama ca regent și prim-
consilier în anul următor. Baldwin al III-lea a cucerit de la fatimizi
Ascalonul, ultimul avanpost egiptean pe coasta palestiniană. În același
timp însă, situația generală a cruciaților a devenit mult mai rea, Nur ad-
Din, succesorul lui Zengi din Mosul, reușind să cucerească Damascul,
unificând astfel Siria musulmană sub conducerea sa. Baldwin trebuia
acum să facă față unor dificultăți care păreau de netrecut. Armata sa
ducea lipsă de oameni și resurse pentru apărarea teritoriului regatului, iar
aprovizionarea din occident încetase aproape total. Din acest motiv el și-a
concentrat atenția asupra singurei surse de ajutor posibil, Imperiul Bizantin.
Pentru ca să asigure apărarea regatului împotriva musulmanilor din ce în ce
mai puternici, Baldwin al III-lea a făcut prima alianță directă cu Imperiul
Bizantin din istoria regatului, căsătorindu-se cu nepoata basileului Manuel I
Comnen, Theodora Comnen. Baldwin a murit fără urmași în 1162, la un an
după moartea mamei sale, pe tron s-a suit fratele său Amalric I, care a
reînnoit alianța negociată de Baldwin. Trăinicia alianței a fost demonstrată
în 1164, în momentul în care cruciații au suferit o înfrângere severă
în bătălia de la Harim, în fața porților Antiohiei. Prițul Antiohiei, Bohemund,
a fost luat prizonier de Nur ed-Din împreună cu cei mai importanți baroni
din suita sa militară. Basileul Manuel a mobilizat rapid o mare armată
bizantină și a trimis-o în zonă, obligându-l pe Nur ad-Din să se retragă.
Împăratul Manuel a plătit de asemenea și răscumpărara pentru eliberarea
prințului Antiohiei. Astfel, alianța a salvat Regatul Ierusalimului de la un
posibil dezastru. Odată cu moartea basileului pro-occidental Manuel în
1180, Ierusalimul și-a pierdut cel mai puternic aliat.
Anul 1179 a marcat prima victorie a lui Saladin asupra cruciaților,
obținută în urma bătăliei de la Marj Ayun. Mii de cruciați pedeștrii, loviți
de săbiile turcilor, au pierit sub copitele cailor, în timp ce cavalerii, care
cum puteau, scăpau cu fuga. De acum, drumul lui Saladin era deschis spre
Ierusalim și Antiohia, unde principele Boemund al III-lea se afla sub totala
influență a unei spioane a sultanului, frumoasa Isabella de Burzey. Nu lipsea
decât pretextul. El s-a ivit în luptele pentru tron, care s-au deschis între cei
doi pretendenți după moartea lui Baldwin al IV-lea în 1186, când Raymond
al III-lea, fără să se gândească la urmări, a cerut ajutorul lui Saladin
împotriva rivalului său Guy de Lusignan. Anarhia din regat nu o dată
adusese prejudicii musulmanilor, aceștia fiind, cu precădere, victimele
feudalilor răzvrătiți. Ultima picătură au constituit-o atacurile repetate ale
seniorului din Kerak (Krak), Renaud de Chatillon, asupra caravanelor
egiptene în drum spre Mecca, ceea ce însemna o încălcare gravă a
înțelegerii încheiată de Raymond cu Saladin.
Așadar, Saladin, sigur de forța și capacitatea sa militară, a deschis
ostilitățile, ca totdeauna surprinzându-și adversarul prin rapiditatea
atacului. Cu o oaste numeroasă egipteană, el a pătruns pe teritoriul
cruciaților, fără a le da timp să se dezmeticească, a înaintat, fără să
întâmpine prea multă rezistență, până la lacul Tiberiada și aici și-a așezat
tabăra de luptă, ocupând poziția avantajoasă. Guy de Lusignan a adunat
repede o armată de 80 200 luptători călare și pedeștri, dublu față de oastea
musulmană și cam toate resursele de care dispunea Regatul Ierusalimului.
Așezați pe malul lacului, ei tăiau inamicului orice posibilitate de
aprovizionare cu apă și aceasta în plină căldură a lunii iulie. Cruciații nu se
mai puteau întoarce. Ei se bizuiau pe superioritatea lor numerică, de aceea
au rămas pe loc acceptând lupta, pe care o doreau cât mai curând deschisă.
Dar se înșelau. Tactica lui Saladin consta tocmai în epuizarea nervoasă și
fizică a adversarului. Miercuri 2 iulie 1187 era o zi fierbinte, iar pentru a
mări pârjolul, sultanul a poruncit să se incendieze culturile de pe câmpia din
jur. Zilele de joi și vineri francii le-au petrecut înconjurați de musulmani și
flăcări, fără un strop de apă pentru a-și potoli setea ce-i ardea sau pentru a
reface forțele cailor. Câteva încercări ale cruciaților de a ajunge la apele
Tiberiadei au fost respinse de războinicii lui Saladin. Soarele arunca văpăi
asupra cavalerilor îmbrăcați în fier-spune cronicarul arab Al Imad, flăcările
se întindeau, amenințând oameni și animale. Singurul refugiu era înălțimea
de la Hattin;spre ea cruciații s-au îndreptat în a patra zi, cea de sâmbătă.
Atunci, Saladin s-a hotărât să atace cu călăreții și pedeștrii săi odihniți, care
timp de mai multe zile se bucuraseră de răcoarea binefăcătoare a apei.
Descrierea luptei lăsată de cronicari se aseamănă cu un coșmar din
care memoria amorțită înregistrează scene înfricoșătoare, de oameni
urlând rostogolindu-se în flăcări, în timp ce săbii mânuite de mâini
nevăzute îi așteaptă nemiloase pentru a-i sfârteca. Francii îngroziți,
părăsindu-și caii, se cățărau pe dealul de la Hattin cu focul urcând după ei,
încercuiți din toate părțile de musulmani. Aveau de ales între a muri de foc
sau de fier. Mulți au fost făcuți prizonieri, printre ei numărându-se regele
Ierusalimului, Guy de Lusignan, fratele său Geoffroy, seniorul Kerakului,
Renaud de Chatillon, seniorul de Yubayl, Beirut și Sidon, Gerard de
Rideford, împreună cu numeroși ostași de ai săi, precum și mulți călugări
ospitalieri. Crucea cea mare de aur a ordinului templierilor, împodobită cu
rubine, a fost dată ca trofeu sultanului. Pentru Saladin, ziua de 5 iulie a fost
o zi mare, înscrisă cu litere de sânge în cronica djihad-ului.
După ce s-a asigurat că ajutorul nu va veni pe mare pentru Ierusalim,
sultanul s-a năpustit asupra acestuia. Aici apărarea rămăsese pe seama
orășenilor și a puținilor baroni scăpați din dezastrul de la Hattin, conduși de
Balian al II-lea, senior de Ibelin, astfel încât, rezistența nu putea fi de durată.
După mai multe săptămâni de grele lupte și pierderi numeroase în oameni,
patriarhul a încercat să salveze ce se mai putea salva, predând orașul lui
Saladin în anumite condiții. Soldaţii lui Saladin doreau răzbunarea sângelui
musulman vărsat în 1099. Însuși Saladin se pare că a spus:De ce m-aș purta
eu față de voi altfel decât s-au comportat părinții voștri față de musulmanii
din Ierusalim, pe care i-ați masacrat sau i-ați dus în captivitate în anul 477 al
Hegirei? Dar înțelepciunea, calitatea de bază a sultanului, a înăbușit
resentimentul.
El a înțeles că este mai avantajos pentru el să primească o
răscumpărare bănească din partea locuitorilor creștini, și mai prudent să nu
continuie vărsarea de sânge, de aceea a acceptat să poarte tratative cu
Balian. Înțelegerea la care au ajuns după mai multe negocieri a fost ca
populația creștină să părăsească orașul plătind, cei bogați, 10 monede aur
bizantin pentru un bărbat, 5 monede pentru o femeie şi o monedă pentru
un copil. Pentru populația săracă, numărând 20 000 de suflete, Saladin a
cerut reprezentanților orașului să plătească suma globală de 100 000
monede aur, ceea ce însemna 5 monede de persoană, indiferent dacă era
bărbat, femeie sau copil. Ordinele călugărești au plătit pentru membrii lor și
nu au mai avut bani și pentru alți coreligionari, mai ales că numărul
acestora era atât de mare. În aceeași situație s-au aflat conducătorii
orașelor. Din nou s-au purtat tratative și Saladin a acceptat să reducă prețul
răscumpărării la 4 monede de persoană un bărbat putând fi înlocuit cu o
femeie sau cu 10 copii. Dar și așa nu s-a putut strânge suma necesară decât
pentru 7500 de persoane adulte;restul creștinilor, cu mici excepții, au fost
transformați în sclavi.
 În ciuda mărinimiei arătate de Saladin la cucerirea oraşului (văduvele
ultimilor doi regi ai Ierusalimului fiind lăsate să se retragă fără a plăti şi cu
toate bijuteriile lor, patriarhul a fost lăsat să ia tezaurul BISERICII,
mormintele regilor Ierusalimului nu au fost profanate, nici cel considerat
ca fiind a lui Hristos), pierderea Oraşului Sfânt a declanşat o isterie în
Occident. Căderea Ierusalimului a șocat întreaga Europă, ceea ce a dus la
organizarea unei a treia cruciade, care a fost lansată în 1189, sub
conducerea lui Richard Inimă de Leu și a lui Filip al II-lea al Franței (Frederic
Barbarossa decedase în drum spre Țara Sfântă). Orgoliile lui Richard şi
luptele interne dintre baronii Ţării Sfinte au făcut ca Ierusalimul să nu fie
cucerit. Richard l-a învins pe la Saladin la Arsuf în 1191 și la Jaffa în 1192,
recucerind practic întreaga regiune a coastei meditenaneene, dar nu a
reușit să recucerească Ierusalimul, sau alte teritorii din interiorul fostului
regat. Cruciada s-a terminat cu semnarea Tratatului de la Ramala din 1192.
Saladin permitea pelerinilor creștini să călătorească la locurile sfinte din
Ierusalim, să se roage și să se reîntoarcă în siguranță la casele lor. Baronii
cruciați încă mai sperau în reconstruirea regatului în jurul Acrei și a altor
orașe de coastă. La scurtă vreme după de regele Richard a plecat din
regiune, Saladin a murit, iar teritoriile stăpânite de el s-au scufundat în
războii civil, lăsându-i pe lorzii creștini să se plângă de momentul nepotrivit
ales de cruciați să părăsească regiunea.
Pentru următoarea sută de ani, Regatul Ierusalimului s-a zbătut să
reziste în postura de mică țărișoară întinsă de-a lungul coastei siriene a
Mediteraniei. Capitala a fost mutată la Acra, de unde era controlată cea
mai mare parte a coastei Israelului de azi și a sudului Libanului, inclusiv
orașele Jaffa, Arsuf, Caesarea, Tyr, Sidon și Beirut. În vremurile cele mai
bune, regatul includea încă câteva alte orașe importante, așa cum era
Ascalonul, sau unele fortărețe din interiorulul țării, și își exercita
suzeranitatea asupra orașelor Tripoli și Antiohia. Au fost făcute pregătiri
pentru Cruciada a patra, care însă, în loc să elibereze locurile sfinte, a fost
deturnată, fiind atacat și ocupat Constantinopolulul în 1204, cavalerii
cruciați nemaiajungând niciodată la Ierusalim. Regatul Ierusalimului a tot
aşteptat în anii următori ajutorul statelor occidentale, dar acesta fie nu a
venit, fie a eşuat.
Abia în timpul Cruciadei a VI-a împăratul german Frederick a obţinut
fără luptă Ierusalimul și alte orașe, (Betleem, Nazaret) dar și un număr de
castele. Toate acestea au fost consfințite într-un tratat cu sultanul Ayyubid
Al-Kamil. Totuși, nobilii din Transiordania, conduși de regentul Jean de
Ibelin, au considerat că prin acțiuni militare s-ar fi putut recupera un
teritoriu mai vast și, în plus, s-au opus încercărilor de impunere a autorității
imperiale asupra micului lor regat, ceea ce a dus la un număr de confruntări
militare, atât pe continent, cât și în Cipru. Restaurarea teritorială a fost de
scurtă durată – regatul nu dispunea de suficient teritoriu pentru a asigura
posibilități reale de apărare ale orașelor, iar, în 1244, sultanii Ayyubizi au
invitat clanurile dislocate de înaintarea mongolilor să atace și să cucerească
orașul Ierusalim. După un asediu dur, Ierusalimul a fost cucerit și
transformat în ruine, făcându-l de neutilizat, atât pentru creștini cât și
pentru musulmani.
În ciuda a încă două expediţii militare organizate nu s-a mai reuşit
refacerea oraşului şi aducerea sa sub control creştin. Mai mult, luptele
interne între diverşi pretendenţi la tronul regatului au dus la pierderi
teritoriale, astfel încât pe la 1291 rămăsese doar Acra şi insula Cipru. Acra a
fost cucerită după un asediu violent de armatele sultanului Khalil, iar
blazonul Ierusalimului a rămas la regii Ciprului. Cuceritorii orașului Acra s-au
dovedit mult mai puțini îngăduitori decât Saladin cu o sută de ani în
urmă:cea mai mare parte a populației creștine a fost ori masacrată, ori
vândută în târgurile de sclavi. Azi blazonul şi titulatura de Rege al
Ierusalimului au ajuns în titulatura regelui Spaniei.
Bibliografie

1. Ierusalim, Regatul Latin din (1099-1291) – Articol în Enciclopedia Catolică

2. Steven Tibble, Monarchy and Lordships in the Latin Kingdom of Jerusalem, 1099-
1291. Clarendon Press, 1989.
3. Jonathan Riley-Smith, The Oxford History of the Crusades. Oxford, 2002.
4. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/regatul-ierusalimului-de-la-cer-la-
pamant-de-la-piosenie-la-barbarism-fara-margini

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate