Max Weber

* pentru a descifra lumea socială, cercetătorul trebuie să înțeleagă oamenii din

punct de vedere al subiectivității lor, al valorilor lor și nu numai pornind de la cauze și
constrângeri exterioare
* Neutralitatea axiologică – savantul trebuie să evite transformarea valorile care îl
călăuzesc în perceperea realului în judecata de valoare. Altfel spus, convingerile sale
personale nu trebuie să intervină în evaluarea critică pe care o efectuează asupra
evenimentelor
* Deosebind astfel normele de realități, Weber așează sociologia pe un teritoriu
clar demarcat: cel al realităților
* Sociologia este o știință comprehensivă și explicativă
* „A înțelege prin interpretare activitatea socială” – acesta este întâiul demers
sociologic
* trebuie să adopte un demers specific – metoda comprehensivă
* Metoda comprehensivă – urmărește sa reconstruiască sensul pe care indivizii îl
atribuie activității lor; sociologul când aplică metoda comprehensivă nu mai
consideră fenomenele sociale ca o expresie a cauzelor exterioare
* Actiunea socială – este produsul deciziilor luate de indivizi care dau ei înșiși sens
acțiunii lor
* Weber sugerează că este necesară distincția între raportarea la valori și judecata
de valoare

Formele acțiunii și ale dominației

4 tipuri ideale fundamentale:

* Acțiunea tradițională – ține de tradiție, de obiceiuri; majoritatea acțiunilor

cotidiene aparțin acestui tip
* Acțiunea afectivă – determinată de pasiuni; ex: o palmă trasă în mod impulsiv
* Acțiunea rațională de valoare – este animată de valori de ordin etic, estetic ori
religios; ex: aristocratul care își apără onoarea prin luptă
* Acțiunea rațională de finalitate – este o acțiune instrumentală orientată spre un
scop utilitar și care implică o echivalență între scopuri și mijloace; ex: strategul
militar care îșsi organizează armata și planul de luptă

Weber adaugă fiecărui tip de activitate un tip particular de dominare.

Dominarea: „ocazie de a găsi o persoana gata să se supună unui ordin cu conținut

determinat”; determinarea este în mod necesar insoțită de o forma de legitimitate

3 forme de dominare și legitimitate tipice

* Dominarea patriarhală în cadrul familiei, puterea seniorilor în societatea feudală

* Dominarea carismatică – ex: liderul carismatic
* Dominarea legală – puterea dreptului abstract și impersonal care ține de funcție
și nu de persoană

Émile Durkheim

Unul din aspectele teoretice emise de fondatorul sociologiei franceze este cu

siguranță conceptul de „integrare”. De ce și cum sunt integrați indivizii în societate?
Integrarea traversează de la un capăt la celălalt cercetările conduse de Durkheim.
Încă de la lucrarea sa "Despre diviziunea muncii sociale" (1893), în care pune
problema naturii și a cauzei evoluției societăților moderne spre o mai mare
diferențiere a funcțiilor sociale, Durkheim ridică problema originii ordinii sociale,
contestă explicațiile artificiale, prin convenție, și propune o teorie bazată pe normă și
sancțiune, ca fiind condițiile inițiale ale oricărei existențe în societate.

Dacă împrumuta de la Herbert Spencer teza generală a evoluției societăților moderne

către o mai mare diviziune a muncii, în analiză el se îndepărtează de această teorie.
Pentru Durkheim, această schimbare macrosocială survine nu pentru că este
necesară și corespunde unei finalități oarecare, ci pentru că este provocată de cauze
mecanice precum sporirea volumului, a densității populației și a raporturilor sociale.
Aceste idei sunt reluate și aprofundate în Sinuciderea (1897).

O altă lucrare importantă („Formele elementare ale vieții religioase”) definește

esența religiosului prin sacru. Sacrului trebuie să-i adăugăm credințele, ritualul și o
Biserică, simbol al comuniunii credincioșilor. Sacrul este un element colectiv și
impersonal.

Integrarea este un concept cheie pentru sociologia educației și a familiei, două

instituții care contribuie la socializarea indivizilor

Auguste Comte

Auguste Comte a urmărit crearea unei filosofii pozitiviste, corespunzătoare ultimului

stadiu la care omenirea trebuia să aspire în viziunea sa, după ce a trecut prin faza
teologică și acea metafizică, care erau considerate drept faze necesare în
dezvoltarea omenirii de la copilărie spre maturitatea din cea de a treia fază, a
spiritului pozitiv. Pozitivismul, știința și filozofia pozitivă nu mai caută explicarea
cauzelor obscure ale fenomenelor ci se mulțumește cu studiul datelor experienței.

Acest studiu nu este însă o simplă compilație de date ci tinde să descopere legile
care guvernează grupele de date și fapte care corespund diferitelor științe
fundamentale.

Gustave Le Bon

Psihologia mulțimilor

Gustave Le Bon este primul om de știință care s-a ocupat de studiul mulțimilor și al
comportamentului lor. Înaintea sa, subiectul fusese abordat doar de Gabriel Tarde, în
cadrul studiilor sale de antropologie criminală (studiile de psihologie socială ale lui
Tarde au fost publicate după lucrarea lui Le Bon) și Scipio Sighele care se
concentrase asupra tendințelor de violență criminală ale mulțimilor.

„Psihologia mulțimilor” a fost publicată în 1895. Editorul ei, Félix Alcan publicase
anterior lucrări ale unor sociologi iluștri ca Henri Bergson și Émile Durkheim. Le Bon
se ocupă de comportamentul grupurilor pe care le numește „mulțimi psihologice”. El
arată că în anumite circumstanțe date, și numai în aceste circumstanțe, o
aglomerare de oameni ajunge să posede caracteristici noi, complet diferite de cele
ale fiecărui individ care o compune. Elementul specific mulțimilor psihologice este că
au un fel de suflet colectiv, fără îndoială având un caracter tranzitoriu, dar
prezentând caractere foarte nete. Acest suflet îi face pe indivizii care compun
mulțimea să simtă, să gândească și să acționeze în mod cu totul diferit de cel în care
ar simți, gândi sau acționa în mod independent. Colectivitatea devine astfel o
mulțime psihologică sau o mulțime organizată, care formează o singură ființă și se
supune legii unității mentale a mulțimilor.

Există anumite idei și sentimente care nu apar și nu se transformă în acțiuni decât în

cadrul unei mulțimi. Mulțimea psihologică este o ființă provizorie, compusă din
elemente heterogene, sudate la un anumit moment dat. O mulțime psihologică se
constituie în urma unui șoc psihic, elementele care duc la formarea mulțimii fiind:

* sentimentul de putere, datorit numărului mare de indivizi care formează

mulțimea, amplificat prin dispariția sentimentului de răspundere personală
individuală, ca urmare a anonimatului mulțimii;

* contagiunea mentală, care determină pe fiecare individ în parte să-i imite pe

ceilalți, chiar dacă această comportare a sa este evident împotriva propriului interes;

* sugestia care este de natură hipnotică, sentimentele și gândurile fiind orientate

în sensul determinat de hipnotizator.

Le Bon enunță următoarele teze:

* Mulțimile, contrar indivizilor care le compun, nu au capacitatea unei judecăți

critice. Individul din cadrul unei mulțimi nu mai este el însuși, ci un automat pe care
propria sa voință nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o
mulțime, un individ, chiar dacă este o persoană foarte cultivată, își pierde
capacitatea de a judeca critic și se comportă în mod afectiv, având chiar manifestări
primitive și barbare. În consecință, judecățile morale ale unei mase sunt
independente de originea sau intelectul indivizilor care le compun.

* Mulțimile nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple și extreme.

Opiniile, ideile și credințele care le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în bloc
și considerate ca adevăruri sau erori absolute. Le Bon consideră că această
caracteristică este specifică tuturor convingerilor care sunt generate prin sugestie
(de exemplu, convingerile de natură religioasă) și nu pe baza unui raționament.

* Mulțimile psihologice sunt credule, sunt capabile să accepte afirmațiile cele mai
neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate acționându-se asupra imaginației lor.
Ca urmare a credulității lor, mulțimile sunt ușor excitabile și nu pot fi convinse prin
argumente;

* Mulțimile sunt capabile de a acționa împotriva interesului unora sau tuturor

indivizilor care o compun;

* Mulțimile își schimbă foarte încet convingerile de bază;

* Mulțimile sunt capabile de asasinate, de incendii și de multe alte crime. În același

timp, mulțimile sunt capabile de acte de sacrificiu și de o dezinteresare mult mai
ridicate decât cele de care este capabil un individ izolat.

Gustave Le Bon își bazează aceste constatări pe numeroase exemple istorice, în mod
particular pe Revoluția franceză. [12] [13] [14]

Dacă Le Bon arată care este puterea maselor, el nu este un admirator al mișcărilor
de masă. În această privință modul său de gândire nu diferă de cel al lui Alexis de
Tocqueville care percepe mulțimile ca o adunare de individualități diverse care se
transformă în mulțime printr-o omogeneitate anterioară, anume cea produsă prin
democratizare.[15].

Lucrarea lui Le Bon despre psihologiei maselor a fost publicată în numeroase ediții și
tradusă în majoritatea limbilor de mare circulație, nu numai în perioada în care a trăit
ci și recent, în ediții critice.

Teorii ale lui Herbert Spencer

Traduceri ale lucrărilor sale s-au realizat în română, germană, ebraică, italiană,
spaniolă, franceză, rusă, japoneză și chineză; i s-au oferit numeroase premii în
Europa și America de Nord. Filosofia sa s-a dovedit utilă pentru politicienii
conservatori, nu numai prin aplicabilitatea ei către ierarhia claselor sociale, dar și
pentru concepția ei asupra justiției sociale care punea accent pe responsabilitatea
individului pentru natura și acțiunile sale. Spencer a fost un sustinator al "legii
libertății egale", un principiu de bază al liberalismului care susține că orice individ
este liber să facă ce dorește atâta timp cât nu îi dăunează altui individ.