UNIVERSITATEA “EFTIMIE MURGU” DIN RESITA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE

SPECIALIZAREA ASISTENTA SOCIALA
ANUL II DE STUDIU

Disciplina. Sociologie

Metode de rezolvare a conflictelor

COORDONATOR STUDENT
Asistent universitar Oana FILIP Ramona GORUIAN

Resita,
2019

1
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………..3

1. Conceptul de conflict.………...………………………………………………………………...4

2.Cauzele conflictelor………….. ……………………………….………..……………………….5

3. Conceptul de rezolvare a conflictului………..……….…………………………..……...6

4.Metode de rezolvare a conflictelor… …………………………………………………….6

Concluzie…………………………………………………………………………………………….8

Bibliografie/ Webografie………………………………………………………………….….8

2
 INTRODUCERE

Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun
accederea la ră dă cina problemei şi obţinerea unui rezultat care este vă zut de ambele
pă rţi ca fiind o soluţie permanentă a problemei. Definitia optează pentru termenul
exact de “lichidare” a conflictului, în locul celor de rezolvare, încheiere, stingere,
eliminare.
Rezolvarea conflictului implică cogniţia (sau gandirea), afectivitatea (emoţiile şi
sentimentele) şi comportamentul (inclusiv comunicarea). Ea se vrea o abordare
multidisciplinară , analitică , problem-solving a conflictului, care să -i facă pe
participanţi apţi de a lucra împreună pentru lichidarea lui.

3
 1. Conceptul de conflict

Termenul de “conflict” provine de la verbul latinesc confligo, ěre = a se lupta, a se

bate între ei, cu participiul substantivat de conflictus, avâ nd sensurile de ciocnire,
şoc dar şi de ceartă , luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin
termeni similari violenţei, ca disensiune, fricţiune, dispută , ceartă , scandal, luptă ,
ră zboi.
Menţinâ ndu-se la o definire foarte generală a termenului de “conflict”, apropiată de
etimon şi de accepţiunea curentă , dicţionarul româ nesc menţionează sensurile de:
“Neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă , discuţie
violentă ”[1]. Mai analitic, Dicţionarul american adâ nceşte definiţia a ceea ce la modul
general numeşte “Un dezacord sau o coliziune acută între interese, idei etc., care se
referă mai degrabă la proces decâ t la rezultat” – şi pentru care se mai folosesc
sinonime ca luptă sau orice alt cuvâ nt general care desemnează bă taie (fizică ), luptă
(de ex. lupta pentru existenţă ), ceartă (în plan verbal) sau competiţie (lupta pentru
supremaţie într-o anumită chestiune). Dicţionarul surprinde mai multe faţete ale
conflictului în accepţiunea lui actuală : 1. bă taie sau luptă ; ră zboi; 2. dezacord sau
opoziţie acută de idei, interese etc; ceartă zgomotoasă ; 3. tulburare emoţională
produsă de o ceartă puternică , de impulsuri contrarii sau de incapacitatea de a
împă ca impulsurile cu principiile realiste sau morale. 4. Rareori, spune el, se mai
foloseşte şi cu trimitere la coliziunea unor corpuri în mişcare[2].

În funcţie de loc, conflictele sunt de două mari categorii: psihice, intrapsihice sau
(intra-) personale şi extrapsihice sau extrapersonale, mai precis sociale.

Conflictul de natură internă exprimă tensiunile interioare: conflicte afective,

conflicte cognitive (intelectuale), conflicte perceptive. În limbajul curent, conflictele
interne sunt numite “probleme” sau sunt evocate prin sentimentul personal şi
subiectiv produs de conflict: “Mă simt blocat.” “Nu ştiu ce să fac.” “Sunt plictisit”.

Conflictele externe sunt numite ca atare: “conflicte”. Ele pot implica persoane,
grupuri /instituţii /organizaţii, comunită ţi, state, blocuri de naţiuni, dar şi valori,
ideologii, cunoaştere (c. sociocognitiv) etc. Să exemplifică m cu conflictele dintre
generaţii, între copii, de cuplu, între vecini, conflictul etnic, cultural, religios,
conflictul comercial, conflictul consumatorului, conflictul salariaţilor şi industrial,
ambiental, conflictul generat de venituri inegale, conflictul din instituţiile educative,
conflictul dintre individ şi autorită ţile statale, conflictul internaţional, sau chiar
conflictul de frontieră . Există , apoi, conflicte de un tip specific: vezi conflictul de
competenţă (în jurisdicţie), conflictul de legi sau conflictul literar.
În mod obişnuit, conflictul este asociat cu violenţa, deşi aceasta este doar una din
direcţiile, consecinţele modului în care evoluează conflictul, ca atare violenţa nefiind
pentru conflict nici definitorie, nici termen sinonim. Este important este să nu

4
reducem conflictul la ceartă sau luptă . Lupta, cu sau fă ră violenţă şi agresiunea fizică
şi verbală sunt posibile ră spunsuri la conflict sau manifestă ri ale conflictului. Ele pot
fi simptome sau expresii ale conflictului în acelaşi mod în care violenţa în familie
poate fi manifestarea unui conflict relaţional. Mai mult încă , vom vedea mai jos că
accepţiunea modernă asupra noţiunii de conflict include şi modalită ţile simplele
diferenţe dintre două persoane /grupuri, diferenţe a că ror manifestare este
neviolentă , cooperantă , paşnică şi constructivă .

2. Cauze ale conflictelor

Diferenţe reale sau percepute (aflate doar în imaginaţia unei pă rţi) dintre două sau
mai multe persoane: tră să turi de personalitate (ex.: mobil vs. inert; extravertit
versus introvertit etc.), opinii (ex.: rolul principal în educaţia copilului îi revine
tată lui vs. mamei /întregii familii), atitudini (ex.: toleranţă vs. intoleranţă faţă de
greşelile fiului), credinţe, valori, nevoi (ex.: unul este mai termofil, celă lalt preferă
ră coarea) etc.

Valorile sunt acele credinţe care au importanţă pentru individ şi se constituie ca

factori energizatori şi direcţionali ai comportamentului acestora. Ex.: credinţe
religioase, politice şi morale. Valoarea este ceea ce preţuieşte individul şi, prin
urmare, constituie un vector ce-i orientează conduita, acţiunile şi sentimentele:
“banul” poate fi o valoare, “cultura” etc.

În afara nevoilor fizice există nevoi legate de bună starea psihologică şi emoţională şi
de stima de sine, de identitatea de grup şi acceptanţă . Conflictul este deseori legat de
status, putere, prestigiu, stimă de sine, „principii”.

În mod “normal”, ideal, dezirabil diferenţele dintre noi nu ar trebui să producă

disconfortul cauzator de conflict, să ne deranjeze. Starea de facto este însă alta: de
cele mai multe ori nu le acceptă m. Înainte ca raţiunea să intervină , un impuls
egocentric ne determină să ne instituim în etalon al corectitudinii şi echită ţii: „Cum
sunt, gîndesc şi fac eu este bine, corect şi frumos; cum eşti, simţi, gîndeşti sau faci tu,
dacă este altfel, e greşit”. În psihosociologie se recunoaşte fenomenul numit
paradigma imaginii în oglindă (Bronfenbrener, 1961): ne atribuim virtuţi şi atribuim
altora vicii.

3. Conceptul de rezolvare a conflictelor

5
A fost mai puţin studiat decît conflictul în sine, pentru care s-au elaborat teorii
începînd cu Darwin, Freud şi Marx-Engels şi terminînd cu K. Lorenz în etologie, sau
cu teoriile agresivită ţii.

Atâ ta vreme cît conflictul poate fi privit ca o “problemă ” de o factură specială (psiho-
socială ), rezolvarea lui este o rezolvare tipică de probleme. În sens extrem de larg,
am putea spune că rezolvarea conflictelor este orice proces care duce la rezolvarea
unui conflict. Aceasta poate include lupta (chiar violentă ), judecata în instanţă ,
negocierea sau discuţia şi renunţarea (abandonul).

Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun
accederea la ră dă cina problemei şi obţinerea unui rezultat care este vă zut de ambele
pă rţi ca fiind o soluţie permanentă a problemei. Este definiţia ideală . Ea optează
pentru termenul exact de “lichidare” a conflictului, în locul celor de rezolvare,
încheiere, stingere, eliminare.

Rezolvarea conflictului implică cogniţia (sau gandirea), afectivitatea (emoţiile şi

sentimentele) şi comportamentul (inclusiv comunicarea). Ea se vrea o abordare
multidisciplinară , analitică , problem-solving a conflictului, care să -i facă pe
participanţi apţi de a lucra împreună pentru lichidarea lui.

Una din premisele rezolvă rii conflictului este acceptarea lui, recunoaşterea prezenţei
sale universale.. A ignora conflictul interuman sau a-l nega jenaţi, a-l ascunde acolo
unde este exclus ca el să nu existe, a declara demagogic că eu (sau noi) tră im într-un
climat absolut steril, fă ră germenii contradicţiilor, înseamnă a duce politica
pă guboasă a struţului, lă sînd liber conflictul să se dezvolte malign. La nivel
macrosocial, s-a vă zut că mascarea deliberată a conflictului, negarea lui publică ţin
de natura regimurilor autoritare, iar cetă ţenii nă scuţi şi crescuţi într-un astfel de
climat vor fi inevitabil marcaţi de această atitudine.

4. Metode de rezolvare a conflictelor

a) Negocierea este modalitatea prin care pă rţile implicate într-un

conflict discută şi încearcă să ajungă la o soluţie acceptată de ambele
pă rţi, fă ră intervenţia unei a treia pă rţi. Negocierea presupune o
interacţiune între grupuri şi/sau persoane cu interese şi obiective
iniţial diferite, care vizează obţinerea unei înţelegeri şi luarea unei
decizii comune prin confruntarea directă .

b) Medierea reprezintă modalitatea de rezolvare a unui conflict cu

ajutorul unei persoane neutre care încurjează pă rtile să discute si să
ajungă la o solutie. Frecvent utilizata in controlul, managerierea sau

6
 rezolvarea conflictelor este medierea. A media inseamna a interveni
intre partile ostile si a le conduce spre rezolvarea conflictului.
Mediatorul incearca sa gaseasca un punct de vedere obiectiv si
neutru. El ofera garantia ca fiecare parte isi prezinta punctul de vedere,
dar asculta si perspectiva celuilalt, indrumandu-i pe cei doi spre gasirea
unor solutii satisfacatoare.
Asadar, medierea implica o forma de interventie impartiala din
partea unui tert neutru, care nu poate impune o solutie, dar poate ajuta
partile sa o gaseasca. Mediatorii intervin atunci cand negociatorii nu
reusesc sa elimine divergentele aparute intre parti.

c) Arbitrajul este o modalitate de mediere în care persoana neimplicată

în conflict decide soluţia. Arbitrul trebuie să respecte unele reguli:
• să asculte cu atenţie ambele pă rţi separate sau în acelaşi timp şi să nu
ascundă nimic din ce s-a spus;
• să -i convingă pe adversari să se asculte între ei;
• să evidenţieze momentul în care a intervenit neînţelegerea fă ră a socoti
vinovat pe cineva;
• să pună întrebă ri pentru a afla motivele care au cauzat conflictul;
• să ceară oponenţilor să propună soluţii acceptabile pentru ambele pă rţi;
• să hotă rască dacă soluţiile propuse sunt acceptabile pentru cele două pă rţi;
• să aleagă soluţia care reduce conflictul;
• să urmă rească aplicarea soluţiei şi dacă nu dă rezultate să discute din nou cu
cele două pă rţi.

Concluzie
7
Conflictul poate reprezenta atâ t un pericol, câ t şi o oportunitate. El poate avea
consecinte negative, poate produce emoţii şi sentimente negative: furie, anxietate,
teamă , suferinţă şi agresiune, resentimente, tristeţe, stress, singură tate, blochează
comunicarea şi obstrucţionează rezolvarea problemelor.

Transformarea conflictelor, prin natura lor negative şi distructive, în oportunită ţi,

şanse de progres se poate realiza prin convertirea, reorientarea energiei conflictului
în direcţii acceptate şi utile social sau, cel puţin post factum, după manifestarea
acestuia, prin valorificarea lui ca experienţă de viaţă , ca act de învă ţare cu beneficii
profilactice (cum să evită m repeterea lui) sau diagnostice, epistemice (aprofundă m
înţelegerea celuilalt, a noastră înşine, a fenomenelor psihosociale).

Bibliografie:

1. Gregory Tillet (1991). Conflict Resolution, Sydney University Press

and Oxford Univ. Press, Australia
2. Helena Cornelius & Shoshana Faire (1996). Ştiinţa rezolvă rii
conflictelor, Bucureşti, Editura Ştiinţă şi Tehnică S.A

Webografie:

1. http://www.rasfoiesc.com/business/management/Tehnici-si-strategii-
de-contro52.php