TEHNOLOGII ECOLOGICE DE CULTIVARE

A CARTOFULUI

ing. SEBASTIAN BRUMĂ

Nr. 4 / 2004
 Publicaţia AGRICULTURA ECOLOGICĂ – PAŞI SPRE VIITOR, destinată
promovării tehnologiilor specifice, precum şi a informaţilor privind cadrul legislativ şi
economia produselor ecologice, a fost lansată în cadrul Proiectului Sprijinirea Serviciilor din
Agricultură, este realizată de către Fundaţia Academică pentru Progres Rural “Terra
Nostra”, şi este publicată de Editura “Terra Nostra”.
Publicaţia îşi propune promovarea informaţiilor de strictă utilitate, necesare iniţierii
şi dezvoltării unor activităţi agricole ecologice şi se adresează micului producător agricol,
precum şi celor care practică o agricultură comercială şi doresc diversificarea şi
eficientizarea activităţii lor. Materialele sunt elaborate de cercetători ştiinţifici specializaţi
în economia produselor ecologice, precum şi experţi pe domenii tehnice.
Periodicul are o apariţie neregulată, se distribuie gratuit prin Agenţia Naţională de
Consultanţă Agricolă (A.N.C.A) a Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului
şi reţeaua Oficiilor Judeţene de Consultanţă Agricolă (O.J.C.A.), prin alte structuri de
specialitate, la nivel local şi naţional, precum şi membrilor fundaţiei “Terra Nostra”.

Editura

3
 CUPRINS

1. Importanţa şi utilizarea cartofului …………………………... 5

2. Particularităţi botanice şi biologice ………………………… 6

2.1. Rădăcina…………………………………………………………. 6
2.2. Tulpina……………………………………………………………. 6
2.3. Frunzele………………………………………………………….. 7
2.4. Florile……………………………………………………………... 7
2.5. Fructul……………………………………………………………. 7
2.6. Sămânţa …………………………………………………………. 7
2.7. Fazele de vegetaţie ……………………………………………... 7
2.8. Ciclul de vegetaţie………………………………………………. 8

3. Cerinţe faţă de climă şi sol …………………………………... 8

3.1. Căldura…………………………………………………………… 8
3.2. Umiditatea……………………………………………………….. 9
3.3. Lumina…………………………………………………………… 9
3.4. Solul………………………………………………………………. 9

4. Soiuri recomandate în cultura ecologică ………………….. 10

5. Tehnologia cadru de cultură ………………………………… 12

5.1. Amplasarea culturii ……………………………………………… 12
5.2. Rotaţia……………………………………………………………. 12
5.3. Fertilizarea……………………………………………………….. 12
5.4. Lucrările solului………………………………………………….. 17
5.5. Plantarea cartofului……………………………………………... 20
5.6. Lucrări de îngrijire a culturii …………………………………….. 21
5.7. Irigarea cu lturii…………………………………………………… 26
5.8. Recoltarea……………………………………………………….. 27
5.9. Păstrarea tuberculilor de cartof ………………………………... 28

Surse de informare şi documentare ……………………….. 29

4
 1. Importanţa şi utilizările cartofului

Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, medicina

alopată, furajarea animalelor şi în industria alimentară.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă
de preparate uscate şi semipreparate. Pentru o mare parte a populaţiei cartoful
reprezintă alimentul de bază în alimentaţie. Consumul anual de cartofi pe locuitor
oscilează, în diferite ţări ale lumii între 44 şi 140 kg. În România consumul anual de
cartofi pe locuitor este de circa 100 kg.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii ridicate şi a valorii nutritive preparatele
din cartof satisfac nevoile nutritive ale populaţiei. Cartoful poate fi consumat fiert,
copt sau prăjit, sub formă de supe, salate, piureuri, substituind cu succes produsele
făinoase. Cartoful este un aliment indispensabil în alimentaţia dietetică. Compoziţia
chimică a tuberculilor (tabel nr. 1) conferă cartofului o valoare energetică ridicată.

Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof

Tabel nr. 1
După H. Sluşanschi (1969) După Schick (1966)
Compuşi chimici % din substanţa proaspătă % din substanţa proaspătă
Apă 66,1 – 88,0 63,2 – 86,9
Substanţă uscată 12,0 – 33,9 13,1 – 36,8
Substanţe extractive
8,7 – 26,2 8,0 – 29,4
neazotate
Proteină brută 0,8 – 4,9 0,7 – 4,6
Grăsimi brute 0,04 – 1,0 0,04 – 1,0
Celuloză 0,2 – 2,5 0,2 – 3,5
Cenuşă 0,1 – 1,9 0,5 – 1,9

Pentru consumul alimentar în stare proaspătă sunt mai valoroase soiurile care
conţin mai puţin amidon (12,5 – 17%) şi cu un conţinut ridicat în proteine. Cartoful se
utilizează în industria alimentară obţinându-se: făină, fulgi, griş, chips.
În medicina alopată sucul de cartof crud este folosit cu succes în ameliorarea
şi/sau vindecarea anumitor afecţiuni, cum ar fi: gastrite, ulcere gastrice şi duodenale,
dispepsii, hepatism şi litiază biliară, constipaţie, hemoroizi, diabet, scorbut,
flegmoane, arsuri, plăgi, erupţii, crăpături.
În industrializarea cartofului se folosesc tuberculii pentru obţinerea de amidon,
alcool şi a altor produse derivate: glucoză, dextroză, cleiuri şi cauciuc sintetic.
Pentru furajarea animalelor este valoros la speciile de porcine şi bovine. De
regulă se folosesc mai ales tuberculii răniţi la recoltare sau cei cu dimensiuni mici. Se
cere o oarecare prudenţă deoarece acumularea solaninei în tuberculi imprimă hranei
un gust amar, care produce deranjamente ale tubului digestiv la animale, cartofii nu
se folosesc în alimentaţia animalelor gestante.
Cartoful este o plantă importantă şi din punct de vedere fitotehnic deoarece:
Ø valorifică bine terenurile uşoare, nisipo – lutoase;
Ø lasă terenul curat de buruieni;
Ø valorifică rentabil gunoiul de grajd şi apa de irigaţii;
Ø se pretează bine în zonele mai umede unde cerealele nu ajung la
maturitate;

5
 Ø este o plantă premergătoare deosebit de valoroasă pentru majoritatea
culturilor.
Pornind de la conceptul fundamental pe care se bazează agricultura
ecologică, că natura dispune de un ansamblu de mecanisme, de relaţii biologice în
interacţiune, echilibrate între ele, care asigură dezvoltarea plantelor, prevenirea
bolilor, garantarea calităţii produselor, în acest sistem de agricultură se caută a se
asigura plantelor cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare.
Prin cultivarea cartofului în sistem ecologic valoarea tuberculilor este
superioară, gustul este diferit de cel al cartofilor cultivaţi în sistem convenţional iar
poluarea solului, aerului şi apei este redusă.

2. Particularităţi botanice şi biologice

Cartoful este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin
sămânţă.

2.1. Rădăcina
Rădăcina este pivotantă, atunci când planta se dezvoltă din sămânţă şi
fasciculată când se dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fascicular este formată din
ramificaţii primare, mugurale care se formează la nodurile tulpinii subterane şi
rădăcini secundare sau stolonifere care sunt grupate în jurul fiecărui stolon. Sistemul
radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezentând sub 8 – 10% din masa întregii
plante având, însă, o bună capacitate de absorbţie a apei şi a elementelor nutritive.
Rădăcinile pătrund în sol până la adâncimea de 70 – 100 cm şi se răspândesc în
jurul plantei pe o rază de 30 – 60 c m. Sistemul radicular este mai dezvoltat la soiurile
tardive şi semitardive.
După răsărire rădăcinile cresc intens, masa cea mai mare înregistrându-se de
la formarea mugurilor florali la înflorire. Dezvoltarea rădăcinilor este influenţată de
caracteristicile soiului, condiţiile pedo-climatice şi tehnologia aplicată.

2.2. Tulpina
Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee).
Tulpina se formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din
sămânţă la înmulţirea generativă. Tulpina este ierboasă, erectă la începutul
vegetaţiei, semierectă sau culcată la maturitate cu lungimea de 30 – 150 cm. Tulpina
epigee este de regulă rotundă în partea superioară şi prismatică, triunghiulară sau
pătrată în partea bazală având culoarea verde cu pigmentaţie brună – roşcată,
albastră violacee, roşie purpurie, acestea fiind caractere de soi. Creşterea intensă a
părţii aeriene durează la diferitele soiuri între 37 şi 80 de zile de la răsărire.
În general, când raportul dintre vrejuri şi tuberculi este de 1:1 tufa işi încetează
creşterea acumulându-se substanţe de rezervă în tuberculi. La o cultură de cartofi
normal dezvoltată, greutatea tuberculilor în final este de 3 ori mai mare decât a părţii
epigee.
Numărul de tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 şi 8, în
funcţie de soi, formând tufe de formă sferică sau conică, erectă, semierectă, culcată,
răsfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii.
Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane, în număr de 12 –15 la o plantă,
sunt scurţi (sub 10 – 15 cm) pentru a asigura gruparea compactă a tuberculilor în
cuib, sunt mai groşi decât rădăcinile şi poartă frunze modificate (solzi) la fiecare nod,

6
având forma unor ramuri îngroşate, suculente, cărnoase de culoare albă sau
pigmentate. Ei au poziţie orizontală sau oblic în jos, cresc la început în lungime
formând noduri şi internoduri, apoi se îngroaşă, depăşind rădăcinile de care se
diferenţiază. Stolonii îşi îngroaşă ultimele 10 – 12 internodii la partea terminală,
transformându-se în tuberculi de cartofi.
Tuberculii au iniţial forma unor noduli, ca apoi prin creşterea în grosime (mai
repede) şi în lungime (mai încet) să capete mărimea şi forma caracteristică soiului.
Tuberculul este o tulpină subterană tuberizată. Tuberculul de cartof are o parte
bazală cu care se prinde de stolon şi o parte opusă, apicală. Iniţierea formării
tuberculilor are loc la 10 – 35 de zile după răsărirea plantelor, iar creşterea acestora
durează 45 – 85 de zile, perioadă considerată critică pentru apă şi substanţe
nutritive. În funcţie de raportul dintre lungimea şi lăţimea tuberculilor se defineşte
forma acestora. Forma tuberculilor este un caracter de soi şi poate fi: rotund, rotund-
oval, oval, oval-lung, lung-oval spre lung, lung. După greutate tuberculii se împart în:
mari (peste 120g), mijlocii (80 -120g), mici (40 - 80g) şi foarte mici (sub 40g).

2.3. Frunzele
Frunzele formate după germinarea seminţei sau pe lăstarii proveniţi din
tuberculi, sunt mici şi simple. Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat-sectate,
au foliole de mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai mare şi unită
cu una sau ambele foliole laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină
oscilează între 8 şi 12, în funcţie de soi. Foliolele au formă eliptică, ovală, ovoidală,
cu vârful lung sau scurt. Frunzele au culoarea verde-închis, verde-gălbuie sau verde-
cenuşie, fiind lucioase sau mate.

2.4. Florile
Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Petalele sunt de culoare
albă, violacee deschis sau închis, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-
gălbuie iar anterele sunt de culoare galbenă sau portocalie.
Polenizarea este predominant autogamă. Înfloritul şi durata lui variază în
funcţie de soi şi condiţiile climatice. La soiurile timpurii şi în zonele mai calde înfloritul
este mai slab şi de durată scurtă. Plantele cultivate în condiţii optime înfloresc şi
fructifică mai bine.

2.5. Fructul
Fructul este o bacă de formă sferică, cărnoasă, indehiscentă (nu se desface),
polispermă (150 – 200 seminţe). Baca este de culoare verde sau verde pigmentată
în albastru sau violaceu.

2.6.Sămânţa
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu
capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în ameliorare.

2.7. Fazele de vegetaţie

Fazele de vegetaţie prezintă interes în tehnologia de cultivare:
Ø cunoaşterea intervalului de la plantare la răsărire ajută la stabilirea
lucrărilor de îngrijire;
Ø cunoscându-se numărul de zile de la răsărire la formarea tuberculilor se
evită irigarea în această etapă deoarece se reduce numărul tuberculilor şi
se prelungeşte perioada de tuberizare;

7
 Ø după formarea tuberculilor şi până la încetarea creşterii tufelor, irigarea
duce la creşterea randamentului la hectar;
Ø după încetarea creşterii tufei nivelul minim de irigare poate fi scăzut.
Principalele faze de vegetaţie la cartof sunt prezentate în tabel nr. 2.

Fazele de vegetaţie la cartof

Tabel nr. 2
Număr
Faza Organele plantei în creştere intensă
zile
Rădăcinile primare mugurale şi părţile
De la plantare la răsărire 15 - 30
subterane ale lăstarilor
Rădăcinile (mai ales cele stolonifere),
De la răsărire la tuberizare 10 – 35
tulpinile şi frunzele
De la tuberizare la încetarea Organele aeriene şi în ritm foarte
25 – 45
creşterii tufelor intens tuberculii
De la încetarea creşterii
Tuberculii în ritm din ce în ce mai
tufelor la ofilirea sau uscarea 20 – 40
încetinit
acestora
Total 75 - 150

2.8. Ciclul de vegetaţie

Ciclul de vegetaţie cuprinde trei etape:
Ø repausul germinativ;
Ø creşterea lăstarilor;
Ø creşterea plantelor şi tuberizarea.
Repausul germinativ începe de la recoltare şi durează 2 – 3 luni, timp în care
nu formează lăstari.
Tuberculii, în timpul păstrării, formează ca şi frunzele o substanţă ce
stimulează tuberizarea numită ,,hormon de tuberizare’’. Acumularea substanţei de
tuberizare în tubercul se face treptat, cu atât mai repede cu cât temperatura de
păstrare este mai ridicată. Tuberculii buni de plantat trebuie să fie în stadiul II
fiziologic, când mugurii de pe partea apicală pornesc în vegetaţie.
Factorii care influenţează evoluţia lăstarilor sunt: soiul cultivat şi condiţiile de
păstrare a tuberculilor.
În etapa de creştere şi tuberizare se remarcă: creşterea foliară, procesul
inducţiei şi desfăşurării tuberizării, creşterea şi tuberizarea, procese ce se desfăşoară
consecutiv.

3. Cerinţe faţă de climă şi sol

Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretenţioase în

privinţa satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de climă şi sol.

3.1. Căldura
Cartoful este considerat o plantă a climatului temperat. Suma temperaturilor
medii zilnice necesare pentru obţinerea de producţii bune oscilează între 1500 –
3000 0C. Necesarul de căldură variază pe parcursul vegetaţiei şi anume:
Ø pentru germinarea tuberculilor 7 0C, pentru răsărire 12 - 15 0C;
Ø pentru creşterea tulpinilor 19 - 21 0C, maxim 420C;
Ø pentru formarea tuberculilor 16 - 18 0C, maxim 290C.

8
 Temperaturile negative care distrug planta sunt de –0,50C pentru frunze, -
0,8 C pentru colţi, -10C pentru tuberculi, -20C pentru plantele tinere, -30C pentru
0

plantele mature.
Temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare plantei, astfel: la 25 0C nu se
formează tuberculi, la 29 0C creşterea tuberculilor încetează, tulpinile rezistă până la
420C dar pe măsură ce temperatura creşte acestea se alungesc şi cad.
Prin irigarea culturii temperatura solului se reduce cu 8 - 120C apa fiind un
regulator termic care creează condiţii favorabile şi în perioadele mai calde ale anului.
Temperatura influenţează formarea tuberculilor şi în interacţiune cu durata de
iluminare. La temperaturi de 16 -180C formarea tuberculilor are loc şi în condiţii de zi
scurtă (12 ore) şi la durată ceva mai mare de iluminare. Dacă temperaturile sunt de
20 – 22 0C, tuberizarea nu mai are loc decât în condiţii de zi scurtă.
Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6 - 70C
deoarece sub aceste valori tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare.

3.2. Umiditatea
Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de
vegetaţie a plantei. În perioada de la plantare, la răsărire, planta utilizează rezerve de
apă din tubercul, cerinţa este mică. În perioada de creştere a tulpinilor şi tuberculilor
cerinţa de apă este mai mare. În condiţii de secetă este necesar irigatul. Consumul
specific de apă oscilează între 167 şi 659 mm, în funcţie de condiţiile climatice.
Seceta chiar de scurtă durată ca şi excesul de apă fie el chiar şi de scurtă
durată au repercursiuni negative asupra creşterii plantelor, asupra nivelului producţiei
şi a calităţii acesteia. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de
faza de vegetaţie a plantei. În perioada de la plantare la răsărire (15 – 30 zile)
cartoful este mai puţin pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul, ca şi
următoarea fază, de la răsărire la tuberizare (10 – 30 de zile). Insuficienţa apei în
perioada de formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl eţalonează, rezultând
mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi ca rezistenţă la fierbere şi păstrare
şi diminuarea recoltei. Seceta în perioada de creştere a tulpinilor şi a tuberculilor (25
– 45 zile după tuberizare ) micşorează foarte mult producţia. Seceta temporară
provoacă ‘’puirea’’ tuberculilor în cuib, încolţirea lor. Seceta prelungită asociată cu
temperaturi ridicate este cauza degenerării climatice a cartofului.
Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii biologice a
plantelor. Lipsa oxigenului în cazul excesului de apă opreşte formarea tuberculilor şi
stinghereşte creşterea celor formaţi.
Între nivelul producţiei şi umiditatea relativă a aerului nu există nici o corelaţie
semnificativă, optim considerându-se o umiditate relativă de 75%.

3.3. Lumina
Formarea tuberculilor are loc în condiţii de zi scurtă, creşterea tuberculilor în
condiţii de zi lungă, iar creşterea tulpinilor în condiţii de zi medie. Lungimea zilei de
10 – 12 ore este socotită optimă pentru formarea tuberculilor. Numărul de tuberculi şi
durata perioadei de tuberizare depind de lungimea zilei iar cu cât perioada de
tuberizare este mai scurtă, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime.

3.4. Solul
Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol, deoarece stolonii şi
tuberculii sunt tulpini subterane, iar radicular este slab dezvoltat. Solul trebuie să
asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă scăzută la

9
creşterea acestora, indiferent de umiditate. Producţia de tuberculi scade odată cu
creşterea conţinutului de argilă, ideale fiind solurile cu un conţinut de 10 – 12%
argilă. Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se rezultate
bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 şi 7,5.

4. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri ce prezintă rezistenţă la bolile

specifice cartofului (tabel nr. 3). Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie,
soiurile de cartof se împart în: timpurii, cu peroada de vegetaţie sub 95 de zile;
semitimpurii cu perioada de vegetaţie între 95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de
vegetaţie 110 – 130 zile şi târzii cu perioada de vegetaţie mai mare de 130 zile. Din
punct de vedere al calităţii, soiurile se grupează în 4 clase: clasa A, cu tuberculi puţin
făinoşi, nu se sfarmă la fierbere şi se pretează pentru salate; clasa B, cu tuberculi
puţin făinoşi, nu se sfarmă la fierbere, cu amidon fin şi se utilizează pentru diferite
preparate culinare; clasa C, cu tuberculi făinoşi; clasa D cu tuberculi foarte făinoşi şi
se sfarmă complet la fiert, au un amidon grosier şi se folosesc pentru industria
amidonului.

Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

Ø rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze;

Ø adaptabilitate la condiţiile de mediu;

Ø capacitate ridicată de producţie;

Ø rezistenţă la transport şi manevrare;

Ø să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

10
 Soiuri de cartof pentru consum de toamnă-iarnă
Tabel nr. 3
Perioada de Culoarea Conţinutul în Producţie Rezistenţă la
Soiul Tuberculul
vegetaţie florilor amidon (%) t/ha Viroze Mană
Sante ‘’N’’ Oval-alungit,
110 – 115 Albă 15 30 – 40 MR MR
03 galben
Super Rotund -alungit,
100 – 120 Albă 17 – 18 50 R R
03 galben
Rotund – oval,
Escort
104 Albă coaja galbenă, 16,9 35 R R
02
pulpa crem
Oval-sferic,
Romano
105 Violet-deschis coaja roşie, 16 – 17 34 R MR
02
pulpa crem
Oval.alungit,
Desiree coaja roşie-
101 – 120 Roz-violacee 16 – 17 49 MR R
03 deschis, pulpa
galbenă
Titus
120 Albă Rotund-galben 18 – 22 30 R MR
04
Dragomirna Oval – plat,
106 – 108 Albă 16,9 38 – 42 R MR
03 coaja galbenă
Astral N Lung-oval, coaja
88 – 95 Albă 14,1 34 – 35 R MR
02 galbenă

Notă: precocitate: 02 – semitimpurii; 03 – semitârzii; 04 – târzii

R – rezistente
MR – mijlociu de rezistent
 5. Tehnologia cadru de cultură

5.1. Amplasarea culturii

Datorită faptului că tehnologia de cultură a cartofului prezintă anumite elemente
restrictive, la amplasarea culturii trebuie avute în vedere următoarele:
Ø soluri profunde şi fertile cu textură uşoară şi medie;
Ø soluri fără pietre, cu drenaj bun;
Ø conţinutul de argilă sub 30%;
Ø apa freatică sub 1,5 – 2 m adâncime;
Ø soluri cu drenaj bun, ferite de inundaţii, exces sau stagnări de apă;
Ø amplasarea culturii în parcele uniforme;
Ø panta terenului sub 10% (în cazul recoltării cu combina sub 5 – 7%);
Ø nota de bonitare peste 40 puncte;
Ø drumuri de acces.

5.2. Rotaţia
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura solului, pe
soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. În cadrul sistemului ecologic de cultivare a
cartofului respectarea rotaţiei culturilor reprezintă o verigă tehnologică foarte importantă.
Rotaţia cea mai corespunzătoare este cea de 4 ani. Cerinţele cartofului faţă de culturile
premergătoare sunt următoarele:
Ø să părăsească terenul cât mai devreme;
Ø să lase terenul curat de buruieni, boli şi dăunători;
Ø să lase în sol o cantitate cât mai mare de materie organică;
Ø să lase solul afânat, mai ales în profunzime.
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după
graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zonele de câmpie sau trifoiul roşu în
zonele umede), leguminoase anuale, după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz),
porumb siloz, bostănoase, in pentru ulei, floarea soarelui. Dacă culturile de in pentru ulei
sau floarea soarelui au fost atacate de putregaiul cenuşiu ( Bothrytis cinerea) acestea se
evită ca plante premergătoare pentru cartof. Se va evita a mplasarea cartofuului pe o solă
cultivată cu lucernă dacă aceasta a fost puternic infestată de cuscută deoarece această
buruiană parazitează şi cartoful. Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae,
după tutun şi lupin deoarece acestea lasă terenul infestat cu Fusarium sp. , care se
transmite la cartof prin sol. Cartoful este o excelentă plantă premergătoare pentru
majoritatea culturilor.

5.3. Fertilizarea
5.3.1. Principalele elemente nutritive
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1000 kg tuberculi şi părţile
aeriene este de 5,6 kg azot, 1,8 kg fosfor, 7,5 kg potasiu, 3,1 kg calciu şi 1,6 kg magneziu.
Azotul este elementul care acţionează cel mai mult asupra producţiei, prin
favorizarea creşterii masei foliare, deci a suprafeţei de fotosinteză şi a tuberculilor. Azotul
influenţează conţinutul de proteine din tuberculi. Excesul de azot poate produce resorbţia
unor stoloni şi tuberculi, diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon.
Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi
acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le
micşorează rezistenţa la păstrare. Insuficienţa azotului din sol sau foamea de azot a
cartofilor se manifestă prin încetarea creşterii, îngălbenirea frunzelor şi chiar uscarea lor
pe margini. La 1 kg azot se obţin în ţara noastră între 40 şi 110 kg tuberculi.

12
 Fosforul acţionează asupra creşterii sistemului radicular, mărind posibilitatea de
hrănire a plantelor. Totodată grăbeşte coacerea tuberculilor, fapt ce influenţează negativ
producţia, deoarece scurtează perioada de vegetaţie. De aceea trebuie să existe un raport
favorabil între fosfor şi azot. Fosforul contribuie la sporirea conţinutului de amidon cu 1-
2%. Carenţele de fosfor se manifestă prin încreţirea frunzelor şi arsuri pe frunze. La 1 kg
fosfor se obţin în ţara noastră între 40 şi 50 kg tuberculi.
Potasiul este consumat de cartof în cantităţi foarte mari, el grăbeşte creşterea
tulpinilor şi frunzelor şi deci favorizează fotosinteza. Totodată accelerează migrarea
amidonului sintetizat în frunze spre tuberculi şi contribuie la sinteza substanţelor proteice,
iar în anii secetoşi se observă o prelungire a vegetaţiei şi deci o sporire a producţiei de
tuberculi. Lipsa pronunţată a potasiului din sol duce la stagnarea creşterii plantelor, la
uscarea frunzelor şi la alte fenomene clorotice. La 1 kg potasiu se obţin în ţara noastră
între 10 şi 15 kg tuberculi.
Calciul este consumat în cantităţi destul de mari, dar în soluri neutre sau chiar uşor
acide se găseşte în cantitate suficientă ca să satisfacă o recoltă bună de tuberculi. În
solurile cu aciditate pronunţată (pH sub 5) se simte lipsa calciului care se manifestă prin
cloroză şi încreţirea frunzelor, ca şi prin tuberculi mai puţini.
Magneziul este consumat de cartof în cantitate apropiată de cea a fosforului. Lipsa
lui se simte mai ales în solurile acide şi se manifestă la plante în acelaşi fel ca şi lipsa
calciului.

5.3.2. Fertilizarea cu gunoi de grajd

În agricultura ecologică gunoiul de grajd reprezintă principala sursă de elemente
nutritive pentru plante. Prin introducerea îngrăşămintelor organice la fertilizarea cartofului,
pe lângă aportul de elemente nutritive se ameliorează însuşirile fizice şi h idrofizice ale
solului, activitatea microorganismelor. Pe solurile grele cu tendinţă de compactare,
îngrăşămintele organice măresc gradul de aerare a solului. Gunoiul de grajd măreşte
capacitatea de absorbţie a solului, îmbunătăţeşte pH –ul şi capacitatea de tamponare.
Efectul favorabil al gunoiului de grajd creşte mai ales pe terenurile irigate unde pe lângă
creşterea gradului de valorificare a îngrăşămintelor contribuie mult la îmbunătăţirea şi
menţinerea însuşirilor hidrofizice ale solului. Efectul gunoiului asupra producţiei depinde
mult de cantitatea, calitatea, gradul de fermentare, momentul de aplicare şi modul de
încorporare în sol, de condiţiile climatice. La cultura cartofului se preferă gunoiul de grajd
descompus celui proaspăt, incomplet descompus care va deveni activ prea târziu în
perioada de vegetaţie şi poate avea o serie de efecte nedorite asupra tuberculilor de
cartofi, ca: reducerea conţinutului de substanţă uscată, eventual imprimarea unui miros şi
gust neplăcut. Întârzierea posibilă a maturizării tuberculilor cauzează scăderea rezistenţei
acestora la vătămare şi o serie de probleme de păstrare. Gunoiul proaspăt poate cauza
uscarea bilonului după plantare.
Se pot identifica o serie de avantaje şi unele probleme legate de utilizarea gunoiului
de grajd, ca îngrăşământ, la cultura cartofului.
Avantajele folosirii gunoiului de grajd:
Ø constituie un produs natural;
Ø în doze raţionale nu poluează mediul înconjurător şi nici produsele agricole;
Ø are un însemnat aport de macro şi microelemente;
Ø conţine o serie de bacterii şi hormoni necesare microfaunei şi microflorei solului;
Ø îmbunătăţeşte structura solului;
Ø reduce efectul de tasare şi compactare a solului.

13
 Probleme legate de folosirea gunoiului de grajd:
Ø constituie un volum mare, costisitor de manevrat, transportat şi administrat;
Ø necesită multe manipulări şi transporturi până ce ajunge de la locul de formare
la locul de fermentare şi de administrare;
Ø depozitarea gunoiului până în momentul utilizării ocupă suprafeţe destul de mari
de teren şi necesită amenajări speciale;
Ø trebuie administrat toamna cu vârfuri mari de muncă (recoltat, arat, semănat etc)
când şi mijloacele de transport sunt solicitate la maxim;
Ø până la administrare se pierd cantităţi mari de azot;
Ø nu se poate aplica fazial;
Ø dacă nu este bine fermentat constituie o sursă însemnată şi periculoasă de
infestare a terenului cu seminţe de buruieni.
Folosirea gunoiului de grajd la cartof este indicată numai după fermentarea
corespunzătoare pe platformă. Gunoiul bine fermentat este omogen, nu se disting
componentele, nu are miros înţepător, nu emană amoniac cu efect de ardere iar
elementele nutritive sunt accesibile plantelor.
Conţinutul de elemente nutritive şi materie organică variază în funcţie de calitatea
gunoiului de grajd (tabel nr 4) şi de specia de animale de la care provine (tabel nr 5).

Conţinutul de elemente nutritive şi materie organică a gunoiului de grajd în funcţie

de calitatea acestuia
Tabel nr 4
Conţinutul în kg s.a. la 1tonă gunoi de grajd
Elemente
Calitate bună Calitate medie Calitate slabă
N 5–8 4–5 3–4
P2O5 2,5 – 5 2 – 2,5 1,5 – 2
K2O 6–8 5–6 3–5
Materie organică 18 – 20 15 – 18 10 – 15
Raport C/N 20 – 25/1 20 – 25/1 25 – 30/1

Conţinutul de elemente nutritive şi materie organică a gunoiului de grajd în funcţie

de specia de animale de la care provine
Tabel nr 5
Conţinut în %
Specia
s.u. Materie organică N P2O5 K2O CaO MgO
Bovine 15-25 20 0,4-0,5 0,1-0,4 0,5-1 0,3-0,4 0,06
Cabaline 15-25 25 0,5-0,6 0,1-0,5 0,4-1,1 0,2-0,4 0,08
Ovine 25-35 31 0,8-0,9 0,1-0,3 0,6-1,5 0,2-0,4 0,1
Porcine 20-30 25 0,4-0,5 0,1-0,2 0,5-0,8 0,1-0,4 0,05
Păsări 20-30 40 1,5-1,7 1,4-1,5 0,8-0,9 2,3-2,4 -

Gunoiul de grajd se administrează toamna prin împrăştiere manuală sau

mecanizată cu ajutorul maşinilor de tip MIG – 5 sau MIG – 6 şi se încorporează în sol
odată cu arătura de bază. Adâncimea de încorporare a gunoiului de grajd nu trebuie să fie
prea mare, pentru ca, temperatura şi lipsa de aer să nu frâneze procesele de
descompunere şi mineralizare. În zonele mai umede şi mai reci gunoiul de grajd se va
încorpora la adâncimi mai mici (20 – 25 cm), iar în cele mai calde la adâncimi mai mari (25

14
– 30 cm). Pe solurile nisipoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase şi chiar lutoase încorporarea
gunoiului de grajd se va face mai adânc decât pe solurile argiloase.

5.3.3. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice pe bază de resturi vegetale de la

culturile premergătoare
După diferite culturi rămân în sol cantităţi însemnate de restur i vegetale, care după
mineralizare, pot contribui la îmbunătăţirea solului cu elemente nutritive. Conţinutul în azot
al resturilor vegetale de la culturile premergătoare este prezentat în tabelul nr. 6

Conţinutul în azot al resturilor vegetale de la culturile premergătoare

Tabel nr. 6
Sursa Conţinutul în kg N s.a./tonă
Paie de cereale 4–5
Tulpini de porumb 6 – 7,5
Leguminoase 10 – 14
Mraniţă 20 – 25

5.3.4. Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi

Îngrăşămintele verzi sunt diferite plante care se cultivă în mod special, singure sau
în amestec, pentru a îmbunătăţi însuşirile solului. Majoritatea plantelor cultivate ca
îngrăşământ verde fac parte din trei familii botanice, şi anume:
1. Familia Leguminosae: mazăre, bob, măzăriche, lupin, fasoliţă, soia, trifoi,
sulfină, coronişte
2. Familia Cruciferae: rapiţă, muştar, siletta
3. Familia Gramineae: secară, triticale şi ovăzul în amestec cu leguminoasele
anuale.
Datorită efectelor lor pozitive asupra solului, îngrăşămintele verzi au fos t remarcate
încă din antichitate.
Îngrăşămintele verzi prezintă următoarele avantaje:
Ø îmbogăţesc terenul cu azot;
Ø îmbogăţesc terenul în substanţe organice, în special hidraţi de carbon;
Ø solubilizează şi transportă elementele nutritive din straturile mai puţin profunde
ale solului;
Ø împiedică levigarea elementelor nutritive;
Ø intensifică activitatea microorganismelor;
Ø împiedică pierderea apei de la suprafaţa solului;
Ø datorită creşterii rapide a părţii aeriene împiedică dezvoltarea buruienilor;
Ø oferă protecţie împotriva eroziunii;
Ø rădăcinile plantelor mărunţesc şi aerează solul, în unele cazuri anumite plante
sunt folosite pentru distrugerea hardpanului;
Îngrăşămintele verzi prezintă şi dezavantaje:
Ø costuri relativ mari pentru înfiinţare, recoltare, încorporare;
Ø pot provoca blocarea azotului mineral şi pot intensifica mineralizarea materiei
organice din sol;
Ø dacă încorporarea nu s-a realizat corespunzător pot să apară probleme pentru
cultura care urmează;
În primul rând îngrăşămintele verzi constituie o importantă sursă de elemente
nutritive. În tabelul nr.7 este prezentat aportul de elemente nutritive pe care-l aduc diferite
speci de plante cultivate ca îngrăşământ verde.

15
 Aportul de elemente nutritive pe care-l aduc diferite speci de plante cultivate ca
îngrăşământ verde.
Tabel nr. 7
Cantitatea de elemente nutritive din partea aeriană
Specia
N (kg/ha) P2O5 (kg/ha) K2O (kg/ha)
Trifoi 30-70 10-20 40-70
Bob 30-100 10-30 30-120
Măzăriche 50-70 15-20 50-80
Rapiţă 50-100 20-40 80-180
Muştar alb 40-80 20-30 80-120
Siletta 30-180 20-60 80-220

Pentru obţinerea de îngrăşăminte verzi se pot semăna plante sub formă de cultură
principală, în deosebi pe solurile nisipoase foarte sărace, dar mai ales se seamănă ca
plante secundare după mirişte. Semănatul se execută cu semănători de tip SUP reglate
corespunzător.
Plantele semănate se lasă în vegetaţie până la înflorit, apoi se tăvălugesc sau se
zdrobesc cu freza rotativă. Stadiul optim al lucrării este înainte de înspicare la graminee şi
în primul stadiu de înflorire la dicotiledonate.
Încorporarea în sol a biomasei vegetale se face superficial, la 5-10 cm în solurile
grele şi la 10-20 în solurile uşoare. Înainte de încorporare se poate realiza o compostare
de scurtă durată (5-6zile) la suprafaţa solului. Brumele de toamnă au efect pozitiv asupra
calităţii îngrăşământului verde. Îngrăşămintele verzi nu se încorporează în sol imediat
după ploi.
Descompunerea îngrăşămintelor verzi trebuie să fie progresivă şi pe c ât posibil
completă înainte de semănatul culturii de bază. Pentru a nu avea efecte negative se are în
vedere ca masa vegetativă să sufere o bună fermentare, să nu se descompună anaerob
în straturile mai adânci ale solului.

5.3.5. Fertilizarea fazială

Cultura de cartof în sistem ecologic poate fi fertilizată fazial cu unul din produsele:
Ø Bionat: îngrăşământ foliar concentrat, cu macro şi microelemente şi cu extract
natural din plante. Are ca efect creşterea accelerată a plantelor, stimulează
formarea unui număr mare de tuberculi, înlătură efectele carenţelor de
microelemente, măreşte rezistenţa plantelor la boli şi la secetă. Se aplică 3
tratamente la interval de 10 – 12 zile în perioada de vegetaţie. În total se
administrează o cantitate de 3 – 8 litri/ha, într-o concentraţie de 0,1%.
Ø Ecofert (101 sau 212): sunt îngrăşăminte foliare complexe cu azot, fosfor,
potasiu şi microelemente. Aplicarea lor stimulează dezv oltarea vegetativă şi
sinteza hidraţilor de carbon. Se administrează 1,5 – 3 litri/ha, în soluţie de 0,3 –
0,5 %concentraţie. Se recomandă 2 – 3 tratamente.
Ø Folplant (F-231): îngrăşământ foliar complex cu azot, fosfor, potasiu şi
microelemente. Este indicat pentru primele faze de creştere intensivă a
plantelor, stimulează dezvoltarea vegetativă, întăreşte sistemul radicular. Se
recomandă aplicarea a 3 tratamente cu F-231 în concentraţie de 1%.
Atenţie!!! Acest produs nu este compatibil cu soluţiile cuprice.

16
 5.4. Lucrările solului

Cartoful, datorită particularităţilor sale biologice de a forma producţia s ubteran

manifestă o deosebită sensibilitate faţă de condiţiile de sol. Pri n lucrările solului se
urmăreşte:
Ø realizarea unui strat afânat, bine mărunţit şi aerat pe o adâncime cât mai mare;
Ø modelarea suprafeţei solului;
Ø realizarea şi menţinerea unui regim optim de temperatură şi de aer;
Ø eliminarea excesului şi înmagazinarea unor cantităţi cât mai mari de apă;
Ø favorizarea pătrunderii cât mai uşor a rădăcinilor în adâncime;
Ø punerea la dispoziţia plantelor a elementelor nutritive din sol;
Ø încorporarea îngrăşămintelor organice precum şi a resturilor vegetale;
Ø combaterea buruienilor şi a dăunătorilor din sol;
Ø crearea condiţiilor prielnice pentru activitatea microbiană din sol.

Lucrările solului pot avea efect maxim numai dacă se respectă următoarele
principii:
Ø să fie executate numai cu maşinile şi utilajele adecvate;
Ø maşinile să fie corect reglate, echipate şi întreţinute corespunzător;
Ø lucrările să fie executate numai în perioada optimă;
Ø se vor executa numai lucrările necesare, cu minim de treceri;
Ø toate lucrările se vor face de cea mai bună calitate pentru a nu fi necesară
corectarea lor;
Ø unde este posibil să se folosească maşini de mare productivitate.

5.4.1. Lucrările solului executate toamna

Aceste lucrări au ca scop tocarea şi încorporarea buruienilor, a resturilor vegetale şi
a îngrăşămintelor, afânarea solului. Pregătirea terenului pentru cultura cartofului trebuie
începută imediat după recoltarea plantei premergătoare, încă din luna august şi terminată
cel târziu până la jumătatea lunii noiembrie. Lucrările solului executate toamna sunt:
dezmiriştitul, arătura, prelucrarea arăturii, executarea biloanelor din toamnă.
5.4.1.1. Dezmiriştitul
Această lucrare se execută imediat după recoltarea culturii premergătoare şi
eliberarea terenului de paie, resturi vegetale sau alte produse rămase în urmă, care ar
putea împiedica lucrările solului. Dezmiriştitul este recomandat mai ales în cazul în care
arătura nu poate fi efectuată în circa 2 –3 săptămâni de eliberarea terenului.
Prin dezmiriştit se realizează:
Ø distrugerea, tocarea şi încorporarea în sol a resturilor vegetale inclusiv a
buruienilor pentru a favoriza descompunerea şi mineralizarea lor;
Ø reducerea pierderilor de apă prin evaporare şi înlesnirea acumulării apei din
precipitaţii;
Ø crearea condiţiilor optime de temperatură, aer şi umiditate;
Ø încorporarea seminţelor de buruieni, a samulastrei şi stimularea răsăririi lor până
în toamnă când pot fi îngropate prin arătură;
Ø fragmentarea organelor vegetative subterane prin care se înmulţesc unele specii
perene de buruieni, în vederea epuizării lor;
Ø distrugerea unor dăunători din sol (rozătoare, insecte, larve);
Ø nivelarea solului şi crearea unor condiţii mai bune de lucru pentru utilajele care
vor lucra în continuare.

17
 5.4.1.2. Arătura
Arătura adâncă de toamnă este una dintre cele mai importante lucrări ale solului
care constă în întoarcerea, mărunţirea şi amestecarea unui strat mai gros din partea
superioară a profilului de sol fertil. Prin această lucrare se realizează afânarea şi aerarea
puternică a solului, ceea ce duce la îmbunătăţirea stării fizice, hidro – fizice şi de aeraţie a
acestuia, condiţie necesară activităţii tuturor factorilor care mijlocesc transformarea
materiei organice din sol în forme accesibile plantelor. Prin arătură se încorporează şi se
amestecă în sol resturile vegetale şi îngrăşămintele organice. Datorită răsturnării
brazdelor, prin arătură se distrug o mare parte din buru ieni. Foarte multe seminţe de
buruieni sunt forţate să germineze mai repede, iar restul seminţelor se introduc în straturi
mai adânci, de unde nu mai pot germina. Din straturile mai adânci se aduc la suprafaţă o
serie de larve dăunători, care sunt distruşi la suprafaţa solului. Adâncimea arăturii depinde
în primul rând de grosimea stratului de sol fertil, de textura solului şi de gradul de tasare
pe profil. Pe solurile profunde se ară la adâncimea de 30 – 35 cm, iar pe solurile cu stratul
fertil subţire sau pe solurile uşoare şi afânate la adâncimea de 20 – 25 cm. Adâncimea
arăturii se va modifica de la an la an cu câţiva centimetri pentru a nu se forma hardpan. În
cazul în care se formează hardpanul, sau sub nivelul arăturii există un strat mai tasat care
este impermeabil (situaţie întâlnită frecvent pe solurile irigate) se recomandă subsolajul la
10 – 15 cm sub talpa plugului. Pentru ca lucrarea să fie de bună calitate trebuie respectate
o serie de cerinţe agrotehnice, şi anume:
Ø să se efectueze în perioada optimă pentru fiacare zonă pedoclimatică şi tip de
sol;
Ø adâncimea de lucru să fie de 20 – 35 cm, cu sau fără subsolaj, în funcţiie de
condiţiile de sol;
Ø să se execute la umiditatea optimă a solului, la temperaturi > 0 0C;
Ø gradul de mărunţire al solului să fie 75%, fără bulgări;
Ø suprafaţa arăturii trebuie să fie uniformă, nivelată, să nu aibă coame sau şanţuri,
fără greşuri şi cu capetele încheiate;
Ø brazdele să fie bine răsturnate, drepte şi paralele;
Ø să încorporeze şi să acopere prin răsturnare toate resturile vegetale şi
îngrăşămintele aplicate (gradul de acoperire 90%);
Ø anual se va schimba sensul arăturii şi metoda de arat prevenind denivelarea
solului;
Ø pe terenurile în pantă să se execute de-a lungul curbelor de nivel sau cu o mică
înclinaţie pentru a permite scurgerea apei dintre rigole în cazul precipitaţiilor
abundente.
5.4.1.3. Prelucrarea terenului
Prelucrarea şi nivelarea arăturii din toamnă se recomandă, în primul rând pe
terenurile care nu se tasează în timpul toamnei şi al iernii şi în zonele în care datorită
primăverilor umede patul germinativ se poate realiza în condiţii mai grele şi cu întârziere.
Lucrarea se execută imediat după terminarea aratului, sau în momentul în care umiditatea
solului permite o mărunţire şi o nivelare corespunzătoare.
5.4.1.4. Pregătirea biloanelor din toamnă (Figura nr. 1)
În unele situaţii executarea biloanelor din toamnă este o lucrare foarte eficientă. Se
recomandă în cazul terenurilor mai grele şi mai umede, pe care primăvara de obicei se
poate intra şi planta ma târziu, dar care nu sa tasează şi nu formează crustă în timpul
iernii. Biloanele se pot executa din toamnă şi dacă se doreşte o plantare mai timpurie.
Bilonarea din toamnă are avantajul că se evită tasarea şi lucrările de pregătire a s olului de
primăvara. Biloanele formate permit plantarea mai timpurie şi asigură o mai bună

18
mărunţire a solului în bilon. Primăvara, cu ocazia plantării organele de despicare şi de
refacere a bilonului de la maşina de plantat realizează o mărunţire perfectă a solului în
bilon. Avantajele economice şi tehnologice ale realizării bilonului din toamnă sunt:
Ø prin discuirea arăturii şi realizarea biloanelor din toamnă se consumă mai puţin
combustibil decât cu lucrarea de pregătire a patului germinativ primăvara;
Ø datorită suprafeţei mai mari de expunere la ger mărunţirea solului este mult mai
bună;
Ø solul modelat reţine mai bine zăpada şi precipitaţiile din timpul iernii;
Ø primăvara solul se zvântă şi se încălzeşte mai repede iar plantarea se poate
face mai repede;
Ø primăvara nu mai sunt necesare alte lucrări de pregătire a patului germinativ;
Ø scade consumul de motorină, reducându-se astfel şi poluarea aerului cu noxe;
Ø solul din bilon se afânează şi se mărunţeşte mult mai bine datorită dublei
prelucrări din timpul plantării.
În cazul biloanelor executate din toamnă, primăvara plantatul trebuie să se execute
cât mai devreme posibil, înainte ca solul din biloane să se usuce prea tare iar pe suprafaţa
biloanelor să se formeze crustă.

Figura nr. 1 Pregătirea biloanelor din toamnă

19
 5.4.2. Lucrările solului executate primăvara
Primăvara trebuie să se execute cât mai puţine lucrări mecanice, mai ales cât mai
puţine treceri. Se va intra pe teren când umiditatea solului este corespunzătoare, când
acesta nu se tasează şi când nu se prinde de roţile tractorului.
5.4.2.1. Nivelarea
Lucrarea este necesară numai în cazul în care toamna arătura nu a fost nivelată, iar
primăvara terenul prezintă denivelări mai mari. Pentru o nivelare mai bună şi osfărâmare
mai uşoară a brazdelor solul nu trebuie să fie prea uscat.
5.4.2.2. Pregătirea patului germinativ
Scopul este realizarea unui pat germinativ cu o profunzime de 15 – 20 cm, bine
mărunţit, uniform şi nivelat în care plantarea să se facă în condiţii optime, să permită
realizarea biloanelor corespunzător de mari din sol afânat şi mărunţit, care să acopere
bine tuberculii plantaţi pe rând. Prin pregătirea patului germinativ se vor distruge buruienile
apărute primăvara timpuriu. Solul prelucrat pe adâncimea de plantare trebuie să asig ure
condiţii bune pentru creşterea rădăcinilor şi a colţilor după plantare. Prin această lucrare
se realizează şi o nivelare a suprafeţei solului, care să permită plantarea tuberculilor la
adâncime uniformă.

5.5 Plantarea cartofului

Materialul de plantat trebuie să fie sănătos, liber de boli şi dăunători, să aparţină
soiului şi categoriei biologice stabilite pentru zonă. Mărimea tuberculilor trebuie să fi e de
40 – 70 g. Epoca optimă de plantare este determinată de zvântarea solului până la
adâncimea de plantare plus încă 3 – 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de
pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a
temperaaturii de 70C, la care începe pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să
întârzie lucrarea de plantare. Tuberculii nu sunt afectaţi în sol de temperaturi mai scăzute
deoarece nu pornesc în vegetaţie până când în sol nu se realizează temperatura specifică
de 6 – 7 0C. Calendaristic, în zona de Nord – Est cartoful se plantează până la data de 15
aprilie.
Densitatea de plantare
Pentru cartoful care se recoltează la maturitate asigurarea unui număr de 220 – 240
de mii de tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului soiului
în condiţii corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45.000 – 55.000 tuberculi
plantaţi la hectar. La o greutate medie de 40 – 60 g a tuberculului, este necesar 3.000 –
3.300 kg material de plantat la hectar.
Distanţa de plantare între rânduri depinde de maşina utilizată la plantare şi variază
între 50 – 62,5 – 70 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm)
între rânduri este mai avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare,
obţinându-se producţii practic egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri.
Distanţa dintre tuberculi pe rând este de 19 – 27 cm.
Adâncimea de plantare
Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu biloane. Maşinile
trebuie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat
la bază de circa 38 – 42 cm şi înalt de 12 – 15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor
la bilon mic şi 20 – 25 cm la bilon mare, astfel ca după aşezarea pământului în bilon
tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 – 9 cm şi respectiv 16 – 19 cm.
Cartoful se poate planta şi fără bilon, în urma plugului, terenul rămânând după plantare ca
o arătură. Această tehnică de plantare se poate face doar manual şi pe suprafeţe mici.

20
 5.6. Lucrări de îngrijire a culturii
De la plantare la răsărire intervalul este de peste 30 de zile, în acest interval trebuie
distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi în anii
ploioşi.

5.6.1. Combaterea buruienilor

Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când lucrările se fac imediat ce a par
buruienile. Prima lucrare se execută la 10 – 14 zile de la plantare când plantarea s-a făcut
cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de
lucru de 8,4 m şi o viteză de înaintare de 5 – 7 km/oră. Grapa distruge buruienile şi crusta
de pe coama biloanelor dar şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 – 4 zile se lucrează
din nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug buruienile şi
crusta din spaţiul dintre biloane şi prin refacerea acestora se acoperă şi se înăbuşă
buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa plasă şi cultivatorul cu
piese ti rariţă, de refacere a bilonului se repetă încă o dată sau de 2 ori, după intervale de
8 -–12 zile. Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu
este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul
rămâne plan, îngrijirea culturii se face prin 2 – 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care
distruge atât crusta cât şi buruienile anuale.
După răsărire îngrijirea culturilor de cartof se face de asemenea diferenţiat după
cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă mecanică între
rândurile de plante vizibile pe rând la adâncimea de 8 – 10 cm, cu zonă de protecţie de 12
– 15 cm şi viteza de înaintare de 4 – 5 km/oră. Următoarele lucrări sunt de bilonare de
obicei în număr de 2 – 3. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere
planta), înălţimea lui fiind din ce în ce mai mare la lucrările următoare. În final trebuie să
rezulte un bilon de 13 – 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie
bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare a tuberculilor, înăbuşirea buruienilor
şi scurgerea apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi
infestarea cu mană a tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. În cazul infestării
cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau 1 – 2 lucrări de
plivit. Dacă plantatul s-a făcut în biloane se execută doar lucrări de îngrijire a bilonului (de
refacere) şi în acest caz poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor
buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri pentru a preveni
distrugerea lor.
La culturile irigate lucrările de îngrijire se corelează cu udările, mai întâi se face
udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În
anii secetoşi, când se fac mai multe udări numărul lucrărilor de afânare a solului şi de
refacere a biloanelor poate fi mai mare.
Ţinând seama de principiile agriculturii ecologice, trebuie renunţat la aplicarea
erbicidelor în combaterea buruienilor, principala măsură este folosirea îngrăşămintelor
verzi, acoperirea (mulcirea) şi aerarea solului fără întoarcerea brazdelor, cosirea – tăierea
– smulgerea buruienilor înainte de a forma seminţe şi utilizarea acestora ca mulci şi la
compostare, fără a mai afecta grav viaţa organismelor din sol cu substanţe chimice, dar şi
a consumatorilor umani şi animali.
Pentru distrugerea buruienilor apărute în cultură mai pot fi folosite şi următoarele
metode:
Ø metode biotehnice: mulcirea, pregătirea terenului pe întuneric;
Ø metode biodinamice: reproducerea noilor buruieni este inhibată de
introducerea în sol a cenuşii obţinută prin arderea propriilor seminţe.

21
 În tabelul nr. 8 sunt prezentate modalităţile ecologice de combatere a buruienilor-
problemă din cultura de cartof.

Modalităţile ecologice de combatere a buruienilor-problemă

Tabel nr. 8

Denumire
Danumire ştiinţifică Modalităţi de combatere
populară

Muştar Ø măsuri mai energice în anii umezi;

Sinapis arvensis Ø combatere până în momentul formării silicvelor.
alb
Ø distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor izolate, până
Ştir Amaranthus retroflexus în momentul înfloririi, apoi fiind foarte greu de smuls
sau tăiat.
Ø distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor iz olate, până
Căpriţa Chenopodium album în momentul înfloririi apoi fiind foarte greu de smuls sau
tăiat
Ø lucrări de întreţinere permanente şi în faze tinere (la
Zârnă Solanum nigrum maturitate sunt greu de distrus, iar pagubele sunt mari)
Ø plantele mature a u rădăcini adânci de 1 -1,2 metri şi
Cornuţi Xanthium italicum întinse lateral pe o rază de 1,5-2 metri, prăşit sau plivit
repetat, când plantele sunt încă tinere.
Ø arături superficiale vara, urmate de arături mai adânci
după apariţia plantelor din rizo m;
Pir târâtor Agropyron repens Ø arături adânci (30 cm) toamna;
Ø praşilele dese şi culturile înăbuşitoare(dar nu de
ovăzepuizează rizomii.
Ø Praşile cât mai adănci, iar materialul vegetal tăiat să nu
Susai Sonchus spp. rămână în contact cu solul.
Ø Expunerea rizo milor la soare şi ger;
Ø Praşile la adâncimi mai mari, cu mobilizarea solului şi
Costrei Sorghum halepense lateral, de o parte şi de alta a tufei;
Ø opt praşile executate la interval de 14 zile duce la
înlăturarea completă a îmburuienării.
Ø pentru plantele tine re se recomandă plivitul, nu prăşitul
deoarece se smulg mai de jos şi cu mai mulţi muguri;
Ø declanşarea praşilelor cât mai devreme, cu tăierea
Pălămidă Cirsium arvense tuturor plantelor, oricât de mici ar fi;
Ø praşile mai adânci, repetate cu mobilizarea solului
lateral;
Ø combatere mai energică în anii ploioşi.

Ø arătura adâncă de toamnă;

Pir gros Cynodon dactilon Ø praşile dese, adânci de epuizare.

Ø arătura adâncă de toamnă;

Ø prăşirea plantelor tinere cât mai devreme şi la
Volbură Convolvulus arvense adâncime cât mai mare;
Ø combatere mai energică în anii ploioşi;

22
 5.6.2. Combaterea bolilor
Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenţii patogeni ai bolilor constituie
cauza unor producţii mici şi neeconomice. Cele mai întâlnite boli la cultura de cartof sunt:
Ø înnegrirea bazei tulpinii – Erwinia carotovora var. atroseptica;
Ø putregaiul umed – Erwinia carotovora var. carotovora;
Ø rizoctorioza – Rizoctonia solani;
Ø mana – Phytophtora infestans;
Ø putregaiul uscat – Fusarium sp.;
Ø alternarioza – Alternaria solani;
Ø putregaiul inelar – Corynebacterium sepedonicum;
Ø râia neagră – Synchytium endobioticum;
Ø râia comună – Steptomyces scabies.

Combaterea bolilor se poate face prin măsuri preventive şi prin măsuri curative.
Prevenirea apariţiei bolilor la cultura de car tof se poate realiza prin amplasarea corectă a
culturii, respectarea asolamentului, evitarea solelor puternic infestate cu agenţi patogeni,
folosirea la plantat a materialului liber de boli, distrugerea plantelor gazdă, combaterea
insectelor, carantina fitosanitară, aplicarea unor metode biotehnice (ex: folosire soiei ca
îngrăşământ verde pentru combaterea râiei neagre – Synchytium endobioticum ).
Plantele ,,bolnave’’ pot fi ,,tratate’’ prin mai multe metode ecologice, în funcţie de
stadiul de dezvoltare al plantei, natura agentului patogen şi gradul de infestare a culturii.
Combaterea bolilor se poate realiza cu preparate minerale şi/sau cu fungicide vegetale.

Preparate minerale:
Ø hidroxid de cupru (CHAMPION 50 WP, FUNGURAN OH 50 WP, KOCIDE 101)
se foloseşte în concentraţie de 0,4 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de
mană la cartof (Phytophtora infestans);
Ø oxiclorura de cupru (TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU) se foloseşte în
concentraţie de 0,4 – 0,6 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană la
cartof (Phytophtora infestans).

Fungicide vegetale:
Unele plante cultivate sau din flora spontană conţin unele substanţe biologic active
cu acţiune antimicrobiană. Pentru combaterea bolilor se folosesc preparate (infuzie,
decoct, macerat,extract, tinctură, purin) obţinute din diferite organe ale plantelor.
a) decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă/10 litri de apă. Se pune la macerat timp
de 24 de ore, amestecând din când în când, apoi se fierbe timp de 15-20 de minute, se
strecoară şi se lasă la răcit.
Utilizare: decoctul de coada-calului se foloseşte împotriva bolilor criptogamice
(mana - Phytophtora) din sol şi din plantă. Tratamentele la sol se fac tot timpul anului
pentru însănătoşirea populaţieie de microorganisme utile şi combaterea celor patogene.
b) purinul de urzică vie (Urtica diotica)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă sau 200 g plantă uscată/10 litri de apă. Se
lasă la macerat la soare, timp de 12-14 zile după care se filtrează.
Utilizare: purinul de urzică vie se foloseşte preventiv împotriva manei (Phytophtora).
Se foloseşte o soluţie de purin diluat de 20 de ori cu apă (de ploaie sau de fântână).

23
 c) purin de ceapă (Allium cepa)
Mod de preparare: 500g frunze proaspete sau 200g coji la 10 litri de apă. Se las ă la
macerat timp de 8 – 10 zile, în funcţie de temperatzra mediului. Mai poate fi folosit şi sucul
plantei într-o diluţie de 1:5.
Utilizare: se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor, şi în caz de atac
împotriva putregaiul uscat (Fusarium sp).
d) infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum)
Mod de preparare: infuzie din 75g de bulbili/10 litri de apă; macerat în apă timp de 1
oră din 100g bulbili tocaţi la 10 litri de apă; se poate folosi şi sucul plantei în diluţie de 1:5.
Utilizare: se folosesc în caz de atac puternic direct la plante împotriva bolilor
produse de: Erwinia carotovora var. atroseptica, Erwinia carotovora var. carotovora,
Fusarium sp.

5.6.3. Combaterea dăunătorilor

Cultura de cartof poate fi atacată de gândacul din Colorado, afide, purici, melci.
Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) reprezintă dăunătorul cel mai
important al culturilor de cartof. În condiţiile practicării unei agriculturi ecologice dăunătorii
nu poate fi combătuţi prin metode clasice, cu ajutorul insecticidelor. Combaterea
dăunătorilor se poate face prin măsuri preventive şi/sau prin măsuri curative.

A. Măsuri preventive: carantina fitosanitară, prognoza şi avertizarea, condiţionarea

materialului de plantat, distrugerea ,,buruienilor gazdă’’, depozitarea producţiei în condiţii
optime de igienă.

B. Măsuri curative: distrugerea sau îndepărtarea dăunătorilor culturii de cartof se

poate face prin mai multe metode:
Metode fizico – mecanice: termoterapia, helioterapia, radioterapia, metode sonore,
metode atractante.
Metode biotehnice: instalarea de capcane alimentare, instalarea de capcane cu
feromoni.
Metode biologice: combaterea biologică este o metodă de tip ,,viu contra viu’’:
a) plante contra insecte – metoda se bazează pe însuşirea unor plante de a secreta
unele substanţe repelente sau distrugătoare pentru dăunători (tabel nr. 9).
b) prădători naturali (fauna utilă): la o suprafaţă de 1 hectar o familie de arici poate
combate cu succes gândacul din Colorado;
c) gândacul din Colorado poate fi combătut şi prin adunarea acestuia, care poate fi
realizată manual sau mecanizat (cu maşini speciale de adunat gândaci, figura nr.2);

Figura nr.2 Echipament de adunat

gândaci

24
 Combaterea dăunătorilor cu ajutorul plantelor
Tabel nr. 9
Plante cu acţiune repelentă sau distrugătoare
Dăunători combătuţi
Denumire populară Denumire ştiinţifică
Coada şoricelului Achillea millefolium Afide
Lemnul domnului Artemisia abrotanum Diverse insecte, efect repelent
Năfurilică Artemisia annua Afide
Afide, purici, gândacul din
Pelin negru Artemisia vulgaris
Colorado
Căpriţa Chenopodium album Gândacul din Colorado
Coriandru Coriandrum sativum Afide, gândacul din Colorado
Gândacul din Ccolorado, afide,
Tomate Licopersicum esculentum
nematozi, purici
Sulfina albă Melilotus albus Gândacul din Colorado
Mentă Mentha spp Gândacul din Colorado
Afide, acarieni, gândacul din
Tutun Nicotiana tabacum
Colorado
Busuioc Ocimum basilicum Afide, nematozi
Ricin Ricinus communis Afide, nematozi
Zârnă Solanum nigrum Afide, gândacul din Colorado
Păpădie Taraxacum oficinalis Gândacul din Colorado
Tisa Taxus bacata Diverse insecte
Urzică vie Urtica dioica Afide
Lumânărică Verbascum phlomoides Gândacul din Colorado

d) combatere microbiologică: constă în folosirea unor preparate pe bază de

microorganisme vii (ciuperci) care parazitează şi omoară unii dăunători. Gândacul din
Colorado poate fi combătut cu ajutorul următoarelor produse: MUSCARDIN M 45,
BEAUVERIA SPORES, BOVERIN, MITECIDIN.
Metode genetice: prin ameliorare se urmăreşte obţinerea de soiuri prezinte
rezistenţă la anumiţi dăunători.
Metode biochimice: în funcţie de materia primă folosită, preparatele utilizate în
protecţia ecologică a culturii de cartof împotriva dăunătorilor se pot împărţi în două
categorii: insecticide minerale şi insecticide vegetale.

Insecticide minerale:

ALAUN (piatra acră)

Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 0,4%
cu eficacitate bună împotriva păduchilor iar prin stropirea solului se previne atacul melcilor
fără cochilie. Soluţia de stropit se prepară prin dizolvarea a 40g ALAUN în puţină apă
fierbinte, care apoi se completează cu apă rece până la 10 litri.

FĂINĂ DE BAZALT
Întrebuinţare: principala metodă de administrare este prăfuirea, dar se poate aplica
şi sub formă de soluţie (suspensie fină) în concentraţie de 1-3%. Preparatul are o
capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor d ăunătorilor care atacă exteriorul

25
organelor aeriene, inclusiv dăunătorii sugători. Acţiunea de prevenire şi combatere a
dăunătorilor manifestată de făina de bazalt se explică prin: schimbarea pH-ului de la
suprafaţa organelor vegetative aeriene, de la slab acid la slab alcalin; acţiunea directă
mecanică a cristalelor de cuarţ asupra corpului, ochilor şi traheelor insectelor.

SĂPUN DE POTASIU
Întrebuinţare: împotriva păianjenului roşu şi a larvelor gândacului din Colorado: 100-
300g săpun de potasiu + 0,5 litri alcool alimentar + o lingură de var şi una de sare de
bucătărie la 10 litri apă.

SĂPUN DE POTASIU CONCENTRAT

Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 2%, cu
eficacitate bună împotriva păduchilor şi puricilor de frunze.

Insecticide vegetale obţinute din următoarele plante:

URZICA VIE (Urtica dioica)

Întrebuinţare: purinul se diluează de 50 de ori, se agită circular timp de 20 de
minute apoi se tratează plantele pentru întărirea sistemului imunitar şi împotriva atacului
de afide.

PELINUL (Artemisia absinthium)

Întrebuinţare: purinele se folosesc nediluate prin aplicare directă pe plante,
primăvara sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de evoluţia dăunătorilor, împotriva
furnicilor, omizilor, păduchilor. Extractul la rece se diluează de 2 ori şi se tratează cartoful
împotriva larvelor gândacului din Colorado.

VETRICEA (Tanacetum vulgare)

Întrebuinţare: infuzia de vertice se foloseşte nediluată împotriva furnicilor, afidelor,
acarienlor, puricilor şi altor insecte.
LEURDA / USTUROIŢA (Allium ursinum)
Întrebuinţare: infuzia de leurdă se foloseşte nediluată prin stropirea repetată a
plantelor la intervale de trei zile împotriva afidelor.
NEEM (Azadirachta indica)
Întrebuinţare: preparatele din Neem îndepărtează sau distrug ouăle, larvele şi
adulţii a peste 200 de specii de dăunători din cele mai diverse clase.

5.7. Irigarea culturii

Cartoful este o plantă care reacţionează foarte bine la irigare. Cea mai mare nevoie
de apă se manifestă de la tuberizare până la maturitate. Umiditatea solului trebuie să se
menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 – 80 din capacitatea pentru
apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de nivelul
precipitaţiilor, cât şi de dinamica conumului de apă al plantelor. Consumul total de apă la
cartof are valori de 3500 – 7000m3/ha, 60 – 70% din acest consum realizându-se în
perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru
realizarea acestor consumuri de apă umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea
plafonului minim de 50 – 70% din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40 –
70 cm. Apa folosită la irigat nu trebuie să conţină seminţe de buruieni. Irigarea se poate
realiza prin aspersiune, prin brazde sau prin picurare. Avantajele şi dezavantajele acestor
metode de irigare sunt prezentate în tabel nr. 10.

26
 Metode de irigare – avantaje şi dezavantaje
Tabel nr.10
Metoda Avantaje Dezavantaje
Folosirea echipamentelor utilizate şi Prin aspersiunea apei se formează
Aspersiune la alte culturi, distribuţia uniformă a un microclimat favorabil apariţiei
apei manei
Consum redus de apă, frunzele
Costuri mari pentru achiziţionarea
Picurare rămân uscate, apa ajunge numai la
echipamentelor
nivelul rădăcinilor
Nu sunt necesare prea multe Consum mare de apă, există
echipamente, prin inundarea pericolul eroziunii solului, dacă
Pe brazde
brazdelor se distrug şi anumite terenul nu a fost bine lucrat pot să
buruieni apară zone unde apa bălteşte

5.8. Recoltarea
Cartoful pentru consum de toamnă – iarnă se recoltează când 2/3 din tulpini
(vrejuri) s-au uscat iar restul de 1/3 sunt de culoare galbenă. Recoltarea se face numai pe
vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului. Este foarte important ca recoltarea
cartofului să se facă la temperaturi mai mari de 6 – 70C, deoarece se reduce foarte mult
gradul de vătămare al tuberculilor. Recoltarea poate fi manuală, semimecanizată sau
mecanizată.
Recoltarea manuală constă în dizlocarea tuberculilor cu ajutorul unor furci şi
strângerea acestora. Este o metodă care necesită un e fort fizic foarte mare iar numărul
tuberculilor vătămaţi este ridicat.
Recoltarea semimecanizată constă în dizlocarea tuberculilor de catrof cu ajutorul
unor maşini speciale şi strângerea manuală a acestora.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combine speciale, tuberculii sunt dizlocaţi
şi transportaţi cu ajutorul unor benzi transportoare în buncărul combinei (figura nr.3).

Figura nr.3 Recoltarea mecanizată a cartofului

27
 5.9. Păstrarea tuberculilor de cartof
O parte din producţie , care se valorifică din toamnă, necesită o depozitare
provizorie, iar restul, care se valorifică în timpul iernii sau primăvara, trebuie depozitată pe
o perioadă mai lungă. Păstrarea tuberculilor se poate realiza fără pierderi dacă au o stare
fitosanitară bună, recoltarea s-a făcut la maturitatea deplină, pe vreme fără ploi şi relativ
caldă, s-au îndepărtat impurităţile, iar eventualele răni s-au vindecat. Pierderile înregistrate
în perioada de păstrare oscilează între 4,5 şi 8,5%.
Factorii care influenţează păstrarea tuberculilor sunt:
Ø capacitatea de păstrare a soiului, în funcţie de repausul germinal, dar şi de
tehnologia de cultivare;
Ø factorii de mediu din depozitele de păstrare – temperatura, umiditatea, aerul,
lumina.
Păstrarea cartofului se poate face în depozite moderne, în silozuri de suprafaţă
(figura nr.4), în silozuri semiîngropate (figura nr.5), în silozuri îngropate (figura nr.6),
pivniţe, bordeie.

Figura nr.4 Siloz de Figura nr.5 Siloz

suprafaţă semiîngropat

Figura nr.6 Siloz

îngropat

28
 Surse de informare şi documentare

1. Alexandri, Al. şi colab. – Tratat de fitopatologie agricolă vol.3. Editura

Academiei aaaaaaaaarepublicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

2. Baicu, T.; Săvescu, A. – Combaterea integrată în protecţia plantelor.

Intreprinderea Poligrafică Cluj, Cluj-Napoca, 1978.

3. Berca, M. – Ecologie generală şi protecţia mediului. Edit. Ceres, Bucureşti,

2000.

4. Fiţiu, A.; - Ecologie şi protecţia mediului. Edit. AcademicPres, Cluj-Napoca,

2003.

5. Iacob, N. şi colab. – Combaterea biologică a dăunătorilor. Edit ştiinţifică,

Bucureşti, 1975.

6. Maier, I. (coord.) – Manualul inginerului agronom. Edit. Agrosilvică, Bucureşti,

1967.

7. Mircea, N.V.; Popescu, Adelina – Agricultura ţărănească eco-biologică. Edit.

Universul, Bucureşti, 2001.

8. Munteanu, L.S.; Borcean, I.; Axinte, M.; Roman, Ghe. V. – Fitotehnie. Edit.
,,Ion Ionescu de la Brad’’, Iaşi, 2001.

9. Onisie, T.; Jităreanu, G. – Agrotehnica. Edit. ‘’ Ioan Ionescu de la Brad’’, Iaşi,

1999.

10. Răvăruţ, M.; Turenschi, E. – Botanica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1973.

11. Sigismund, I.I. şi colab. – Cultura cartofului pentru consum. Edit. Phoenix,
Braşov, 2002.

12. Staicu, I. – Agrotehnica. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.

13. Toncea, I. - Ghid practic de agricultură ecologică. Edit. AcademicPres, Cluj-

Napoca, 2002.

14. Toncea, I.; Stoianov, R. – Metode ecologice de protecţie a plantelor. Edit.

Ştiinţelor Agricole, Bucureşti, 2002.

15. Valnet,J. – Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale. Edit. Ceres,
Bucureşti, 1987.

16. X X X – CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate

în România. Bucureşti, 1999.

29
 PIM
Tipar Digital realizat la Tipografia
{oseaua {tefan cel Mare nr. 11
Ia[i - 700498
Tel. / fax: 0232-212740
e-mail:editurapim@pimcopy.ro
www.pimcopy.ro