Sunteți pe pagina 1din 8

Biocompozite

OSUL - COMPOZIT NATURAL

Evoluţia derulată pe parcursul a sute de milioane de ani a condus la geneza unor ţesuturi
dure specializate de tip conjunctiv cunoscute sub numele de ţesuturi osoase, care sunt în esenţă
biomateriale compozite naturale cu arhitectură variabilă, structură complexă, funcţii multiple şi
proprietăţi remarcabile.

Compoziţie şi organizare structurală

Ţesutul osos este format din diferite tipuri de celule integrate într-o matrice proteică
fibroasă întărită prin mineralizare. Compoziţia este reprezentată de aproximativ 60% materie
anorganică, 30% organică şi 10% apă , variind funcţie de un mare număr de factori, dintre care
mai importanţi sunt vârsta, sexul, starea fiziologică a organismului, tipul de os şi localizarea la
nivelul acestuia. De asemenea, osul poate fi considerat ca fiind format din materie celulară (15%)
şi matrice extracelulară (85%), din care 35% este organică şi 65% anorganică
Celulele osoase, reprezentate de osteoblaste, osteocite, celule de acoperire şi osteoclaste,
sunt responsabile de procesele de sinteză, structurare, întreţinere, modelare şi reconstrucţie, în
timp ce matricea extracelulară conferă proprietăţile caracteristice osului precum rezistenţa şi
duritatea.
Osteoblastele sunt celule mononucleate de formă cubică sau cilindrică ce comunică între ele (fig.
1a) şi provin din celulele osteogene ale măduvei osoase (iniţial celule mezenchimatice
embrionare). Sunt poziţionate în partea exterioară a osului şi au funcţia de a sintetiza proteinele
necesare formării matricei organice şi de a controla mineralizarea. După exercitarea funcţiilor
specifice, aceste celule pot migra spre suprafaţă, transformându-se în celule de acoperire care
împiedică solubilizarea cristalelor minerale de către substanţele din fluxul sanguin şi intervin în
procesele de remodelare, pot suferi fenomenul de apoptoză (moarte celulară programată), sau pot
rămâne încastrate în matricea mineralizată pe care au sintetizat-o, diferenţiindu-se în osteocite.
Osteocitele implicate în întreţinerea şi remodelarea osului sunt celule puternic ramificate,
interconectate atât între ele cât şi cu osteoblaste şi celule de acoperire (fig. 1a).
Precursorii osteoclastelor derivă din celulele hematopoietice medulare şi prezintă caracteristici
comune monocitelor şi macrofagelor tisulare. Aceste celule mononucleate din fluxul sanguin
aderă pe suprafaţa osului şi se transformă prin diferenţiere şi fuziune în celule mari,
multinucleate, care sunt osteoclastele mature (fig. 1b), cu rol în demineralizarea, remodelarea şi
reconstrucţia osoasă.

Matricea proteică secretată de osteoblaste (osteoidul) este preponderent alcătuită din


colagen de tip I (~ 90-95%) proteină insolubilă înalt repetitivă care conferă osului o rezistenţă
sporită la rupere. Proteinele necolagenice au în principal un rol fiziologic, de reglare şi control al
proceselor de mineralizare, activare, inhibare şi diferenţiere celulară (de exemplu fibronectina
reglează diferenţierea osteoblastelor, osteonectina şi osteocalcina reglează mineralizarea,
trombospondina inhibă precursorii celulari, osteopontina favorizează formarea de noi capilare
sanguine) . Tot de natură proteică sunt de regulă şi moleculele de tipul factorilor de creştere şi a
citokinelor, care sunt produse ca urmare a comunicării cu alte tipuri celulare şi au rol în controlul
proliferării, diferenţierii şi morţii celulare prin apoptoză . Din această categorie fac parte
proteinele morfogenetice osoase (BMP), factorii de creştere de tip insulinic (IGF), interleukinele
1 şi 6, factorul necrotic (TNF).
Componenta minerală a matricei osoase care o face mai casantă, dar îi conferă şi o
rezistenţă sporită la compresie, este o formă a fosfatului de calciu cunoscută sub numele de
hidroxiapatită, sare insolubilă cu formula stoiechiometrică
Ca10(PO4)6(OH)2 şi cristalizare hexagonală (9,42 / 9,42 / 6,88 Å) [11]. Această stoiechiometrie nu
este însă respectată la hidroxiapatita naturală datorită substituţiilor cu ioni de magneziu, sodiu,
potasiu, clor, fluor, carbonat şi bicarbonat.
Ţesuturile osoase prezintă mai multe nivele de organizare structurală: molecular, ultra,
micro şi macrostructural . Edificiul osos este construit la nivel molecular din lanţuri polipeptidice
colagenice de tip α-helix împachetate într-un triplu helix (~1,5 nm în diametru şi 280 nm
lungime) şi nanocristale de apatită, lungi şi aplatizate (40-60 nm lungime, 10-20 nm lăţime şi 1-4
nm grosime). Colagenul şi apatita asociată sunt asamblate în microfibrile compozite, majoritatea
împachetate la rândul lor în fibre cu grosimea de 3-7 μm.
Funcţie de modul de organizare structurală a acestor fibre se disting două tipuri principale
de ţesut osos: compact sau cortical şi respectiv spongios sau trabecular. Ţesutul compact se
întâlneşte în zona mediană (diafizară) a oaselor lungi şi pe suprafaţa exterioară a oaselor mici, iar
cel spongios la extremităţile (epifizele) oaselor lungi şi în interiorul celorlalte oase (fig. 2,3).
În cazul ţesutului compact, fibrele alcătuiesc lamele concentrice care se dispun în jurul
unui canal central numit canal Haversian (fig. 4). Structurile astfel formate poartă numele de
osteoni sau sisteme Haversiene şi se împachetează în mănunchiuri cilindrice paralele,
determinând o densitate foarte ridicată a osului.
Osteocitele rămase înglobate în matricea osoasă după biosinteza de novo a osteonilor
necesită prezenţa unor spaţii interlamelare proprii (lacune) şi a unor mici canalicule translamelare
radiante către canalul Haversian, care conţine capilarele sanguine şi terminaţiile nervoase
indispensabile viabilităţii osului (fig. 5). Canalele Haversiene sunt la rândul lor interconectate
prin perforaţii numite canale Volkmannn (fig. 3). Osteonii îmbătrâniţi, cu structură parţial
compromisă, formează aşa-numitele lamele interstiţiale care, împreună cu osteonii şi liniile de
cimentare compuse din straturi subţiri de proteine bogate în carbohidraţi, completează arhitectura
ţesutului osos compact.

Osul spongios este mai puţin dens datorită absenţei osteonilor. Fibrele compozite de
colagen se grupează de această dată într-o varietate de plăci şi traverse neregulate circumscrise
unor cavităţi variabile ca formă şi dimensiuni ce conţin măduvă roşie osoasă (fig. 2,3). Deşi
aparent haotică, organizarea fibrelor urmăreşte liniile de stres mecanic şi se ajustează la
modificări de durată ale direcţiei tensiunii aplicate, astfel încât să confere rezistenţă maximă.
La nivel macrostructural, oasele prezintă o mare varietate de forme şi dimensiuni (lungi,
scurte, plate, neregulate) şi un procent specific de ţesut compact şi spongios. La exterior oasele
sunt acoperite de un strat osos numit periost care conţine celulele responsabile de sinteza şi
resorbţia ţesutului, perforaţii aferente vaselor sanguine, limfatice şi terminaţiilor nervoase care
intră în matricea osoasă, faţete de articulare cu alte oase, puncte de ataşare pentru tendoane şi
ligamente.
Structura anizotropă îi permite osului să fie în acelaşi timp rezistent şi rigid, vâsco-elastic şi
casant, funcţie de direcţia de aplicare a tensiunii . Astfel, osul compact are o rezistenţă la
compresie în direcţie longitudinală cuprinsă între 131 şi 224 MPa şi un modul Young de 17-20
GPa, iar cel spongios o rezistenţă de 5-10 MPa şi un modul de 50-100 MPa, dependente de
densitate . De asemenea, compoziţia şi organizarea structurală specifică permite scheletului
îndeplinirea unui mare număr de funcţii specifice, de care trebuie să se ţină cont în selecţia
materialelor şi derularea proceselor de reconstrucţie osoasă: suport structural pentru inimă,
plămâni şi măduvă osoasă, protecţie a organelor interne,
asigură mobilitatea organismului prin fixarea muşchilor, stochează substanţe minerale (99% din
calciul şi 85% din fosforul prezent în corp), captează metalele grele, contribuie la formarea
celulelor roşii.

Remodelarea şi reconstrucţia osoasă

Osul este un ţesut viu, metabolic activ, aflat într-o continuă transformare pentru a se adapta
necesităţilor din diferite momente ale vieţii organismului din care face parte. Ţesutul preexistent
este înlocuit treptat de unul nou, cu o viteză ce scade odată cu vârsta, microfisurile sunt reparate,
rezistenţa scheletului şi homeostazia minerală ajustate.
În copilărie şi adolescenţă predomină procesele de modelare care constau în formarea de
ţesut nou într-un situs şi resorbţia celui vechi de la nivelul altui situs al aceluiaşi os, permiţându-i
creşterea în mărime şi deplasarea în spaţiu, în timp ce după adolescenţă predomină tot mai mult
procesele de remodelare care constau în formarea şi înlocuirea aceleiaşi zone de ţesut, fără
modificarea formei osului (fig. 6)

Remodelarea are loc la nivelul suprafeţelor spongioase şi ale osteonilor prin acţiunea
concertată a osteoblastelor şi osteoclastelor şi sub controlul factorilor reglatori locali şi sistemici
Secvenţa de remodelare decurge întotdeauna după acelaşi tipar. Într-o primă etapă sunt activate
osteoclastele care iniţiază resorbţia unei anumite porţiuni osoase. Dupa o anumit timp (de regulă
2-3 săptămâni) osteoclastele îşi reduc activitatea şi mor prin apoptoză, iar suprafaţa afectată este
pregătită pentru etapa formatoare, de exemplu prin producerea de linii de cimentare. Remodelarea
se încheie prin refacerea ţesutului osos sub acţiunea osteoblastelor, care este un proces mult mai
lent (3-4 luni) Săptămânal se reciclează astfel între 5 şi 7% din masa osoasă, cu înlocuirea
completă a conţinutului unui os spongios la fiecare 3-4 ani şi a unui os compact la fiecare10 ani.
Mecanismul de reglare al proceselor de sinteză şi resorbţie osoasă este deosebit de
complex şi încă incomplet elucidat. Osteoclastele conţin în membrana plasmatică structuri
adezive dinamice cu ajutorul cărora se ataşează foarte puternic de os, creând un spaţiu
extracelular închis în care secretă un amestec coroziv de HCl şi proteaze asemănător sucului
gastric, care dizolvă sărurile de calciu şi lizează componentele proteice (fig. 7).

Activitatea osteoclastelor este condiţionată de osteoblastele vecine care externalizează o


proteină semnal (RANKL) al cărei receptor (RANK) este plasat pe membrana celulară a
osteoclastelor. Interacţiunea acestora modifică forma osteoclastelor şi favorizează fixarea acesteia
pe os. Osteoblastele pot induce formarea osteoclastelor prin secreţie de citokine de tip
interleukină-1 şi interleukină-6, prostaglandine, factori de creştere, dar pot sintetiza şi o proteină
solubilă, osteoprogeterina (OPG), care inhibă activarea osteoclastelor prin blocarea proteinei
RANKL .
La rândul lor, osteoclastele pot mări sensibilitatea osteoblastelor vecine la factorii de
creştere, iar interleukina-6 poate determina modificări şi în modul de
Proliferare şi diferenţiere al osteoblastelor, inclusiv inhibarea apoptozei. Alţi factori locali
importanţi ce intervin în procesele de sinteză, modelare şi reconstrucţie osoasă sunt reprezentaţi
de factorii de creştere de tip insulinic (IGFs) generaţii de osteoblaste, care le autostimulează
diviziunea şi diferenţierea celulară, şi de proteinele morfogenetice osoase (BMPs) produse de
măduva osoasă, care determină diferenţierea celulelor stem mezenchimatice în osteoblaste mature
şi nu în alte tipuri celulare, cum ar fi adipocitele Osteocitele din matricea osoasă şi celulele
stromale de la suprafaţă sunt de asemenea implicate în remodelarea osoasă.
Menţinerea echilibrului dintre activitatea osteoclastică şi cea osteoblastică depinde de o
serie de hormoni sistemici eliberaţi în cantitatea şi la momentul potrivit:
- hormonii ce reglează concentraţia calciului liber în organism şi anume hormonul paratiroidian
care menţine nivelul calciului constant stimulând fie resorbţia, fie formarea osului, calcitriolul
derivat din vitamina D ce favorizează absorbţia intestinală a calciului şi fosforului şi calcitonina
care inhibă resorbţia;
- hormonii sexuali, estrogenul şi testosteronul, care scad odată cu vârsta, determinând atât
reducerea masei osoase cât şi a vitezei de înlocuire a acesteia prin inhibarea într-o măsură mai
mare a activităţii osteoblastelor faţă de cea a osteoclastelor;
- insulina, hormonul tiroidian şi cortizolul.
Ţesutul osos demonstrează o capacitate remarcabilă de regenerare şi reconstrucţie în cazul
traumatismelor şi fracturilor. Procesul de vindecare este complex şi poate fi împărţit în trei etape:
inflamare, reparare şi remodelare. Iniţial regiunea afectată este inundată de factori de creştere şi
molecule mesager, atrăgând celule precum macrofagele pentru a digera ţesutul compromis. Acest
răspuns inflamatoriu imun este urmat de formarea unui calus celular de osteoblaste care
demarează sinteza de colagen. Se formează astfel o matrice osoasă cartilaginoasă pe care încep să
se depună cristale de hidroxiapatită. În ultima şi cea mai lungă etapă se regenerează vasele de
sânge şi ţesutul osos intră în remodelare.
Capacitatea regenerativă intrinsecă a ţesutului osos face din acesta un candidat optim
pentru aplicarea unei game largi de strategii artificiale de reconstrucţie şi inginerii tisulare.

Bibliografie:

1 1. Kelly E.B., New Frontiers in Bone Grafting, Orthopedic Technology Review, 2 (9), 28-
33, 2000
2 2. Crane G.M., Ishaug S.L., Mikos A.G., Bone tissue engineering, Nature Medicine, 1,
1322-1324, 1995
3 3. Athanasiou K.A., Zhu C.F., Lanctot D.R., Agrawal C.M., Wang X., Fundamentals of
biomechanics in tissue engineering of bone, Tissue Engineering, 6, 361-381, 2000
4 4. Martin T. J., Cell biology in bone, In: Clinical endocrinology and metabolism, Martin
T.J., Nicholson G.C., Eds., Bailliéres, Mackays of Chautham PLC Press, New York, 1988
5 5. Lodish H., Molecular Cell Biology, Scientific American Books, New York, 1995
6 6. Kurihara N., Chenu C., Miller M., Civin C., Roodman G.D., Identification of committed
mononuclear precursors for osteoclast-like cells in long term human marrow cultures,
Endocrinology, 126, 2733-2741, 1990
7 7. Zamfirescu-Gheorghiu M., Popescu A., Tratat de biochimie medicală, vol.II, Ed.
Medicală, 1991