Sunteți pe pagina 1din 107

Forme familiale alternative în societatea contemporană

ARGUMENT

Familiile din societățile contemporane, fie ele dezvoltate sau în curs de dezvoltare, au
suportat în ultimele decenii transformări profunde. Schimbările intervenite sunt atât de
importante încât termenul de „familie” a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi
realităţi diferite de cele caracteristice generațiilor precedente. Dinamismul puternic al
structurii şi funcțiilor familiei poate părea multora surprinzător şi, mai mult decât atât, este
uneori considerat în mod negativ. Opinia curenta, preluata deseori şi în discursul politici şi
științific, afirma ca familia este cea mai fidela păstrătoare a tradițiilor, a valorilor naționale, ca
ea este unul dintre cele mai conservatoare (în sensul bun al termenului) segmente sociale.
Contrar acestor opinii, familia este mai puțin „depozitara” şi mai curând „barometru” al
tuturor schimbarilor sociale. Ea a devenit tot mai sensibila la toate principalele transformări
petrecute în societate.
În multe societăţi, familia caută să se debaraseze de „gloria” conservatorismului, de
„meritul” de a fi păstrătoarea valorilor tradiționale. Are loc un proces vizibil de emancipare,
de democratizare, de laicizare şi liberalizare a vieții de familie. Uneori, familia se opune
societăţii prin nerespectarea normelor legale sau etice promovate de către societate sau prin
neaderarea la virtuțile convenabile din punct de vedere social. Disoluția colectivităților locale
petrecute în numeroase tari, schimbarea sau dispariția controlului social direct, au favorizat,
într-o anumita măsura, aceasta tentativa de emancipare şi modernizare. În același timp,
schimbările economice şi sociale au contribuit la apariția unor disfuncții familiale (cel puțin
astfel considerate din punct de vedere al societăţii globale).
Schimbările petrecute în modelele familiale şi în comportamentul familial nu privesc
doar pe cei implicați în relațiile familiale, ci ele prezintă interes pentru o societate în întregul
ei. Pe măsura dezvoltării economice şi sociale, relațiile dintre familie şi societate nu şi-au
diminuat importanta; dimpotrivă, rețeaua acestor relații a devenit tot mai densa şi mai
complexa. Integrata tot mai puternic în societatea globala, familia este tot mai mult
condiționata de schimbările economice şi sociale şi, la rândul ei, influențează tot mai mult
dinamismul social global. Admițând ideea ca situația familiei este strâns dependenta de

1
Rusu Dana-Rodica

situația economica, sociala, culturala şi politica a unei societăţi, trebuie, în consecința, să


admitem ca situația familiei nu va fi nici mai buna nici mai rea decât situația de ansamblu a
acelei societăţi. Recunoașterea dependentei dintre familie şi societate nu exclude faptul ca
familia are şi propriul său dinamism, datorita acțiunii unor factori specifici acestui grup social.
Din acest motiv politicile familiale au înţeles că noile modele familiale sunt o realitate
care nu poate fi neglijată şi au lărgit semnificația termenului de familie. Problema care se
pune este cea legată de cât de mult se poate extinde sfera de cuprindere a noțiunii de familie,
care în prezent structuri precum: menaje de o singura persoană (celibat sau rezultat în urma
divorțului sau decesului unuia dintre parteneri), coabitare consensuală (concubinaj, căsătorie
de probă) ,menaje nefamiliale, formate din persoane între persoane care nu se stabilesc relații
sexuale (uneori pot exista relații de rudenie), menaje monoparentale (rezultate în urma
maternității în urma căsătorie, a decesului unuia dintre partenerii cuplului conjugal sau a
divorțului), familii nucleare, familii extinse, uniuni de homosexuali sau lesbiene.

INTRODUCERE

2
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Lucrarea de faţă se concentrează pe descrierea şi înțelegerea principalelor transformări


produse în cadrul familiei de-a lungul timpului, axându-mă în principal pe proliferarea
formelor familiale alternative şi analiza coabitării consensuale, care rămâne un fenomen încă
controversat, chiar tabu, în societatea româneasca contemporană.
Lucrarea structurată pe șase capitole debutează cu o abordare a problematicii mai
generale a familiei, menită să explice contextul apariției menajelor alternative şi, implicit, a
coabitărilor consensuale, caracteristicile acestora şi relația cu căsătoria.
În primul capitol Familia în societatea contemporană se realizează o evaluare a stării
familiei cu accent pe perioada modernă, care a adus cele mai multe mutații. Propun astfel o
prezentare succintă a schimbărilor de factură socio-economica şi culturală ce au influențat
organizarea şi funcționarea sa, precum: creșterea gradului de ocupare a femeilor; preluarea
unor funcții ale familiei de către societate; creșterea independenţei economice a tinerilor,
accentuarea diversității culturale; creșterea permisivității sociale faţă de noi forme de
comportament; extinderea fenomenului de împrumut a modelelor familiale de la un grup la
altul şi chiar de la o societate la alta; diversificarea stilului de viață.
Apariția menajelor alternative a constituit, pentru societatea modernă, un punct de
cotitură dacă ținem cont de faptul ca familia este considerată principalul nucleu de legătura
dintre individ şi comunitate. În acest sens formele familiale alternative sunt surprinse prin
caracterizări sintetice. O serie de abordări ale fenomenelor familiale consideră că structurile
atipice de familie (celibatul, familiile monoparentale, căsătoria deschisă, familiile
reconstituite sau compuse, familiile reorganizate, cuplurile fără descendenţi, concubinajul,
simulacrele familiale) nu constituie substitute ale formelor tradiţionale de familie ci instituţii
alternative care există şi, care, câteodată se dezvoltă. Unele pot constitui stadii de tranziţie în
drumul către căsătorie sau către statutul de părinte. Altele pot fi substitute ale unor stiluri de
viaţă tradiţionale (Prună, 2007, p. 41-42). Dacă plecăm de la premisa că formele tipice de
familie (familia extinsă şi familia nucleară), în ciuda contribuţiei lor la istorie nu fac faţă
nevoilor semnificative ale numărului şi permanentei creşteri a membrilor ei, putem considera
că menţinerea unei atitudini deschise către formele de familie alternative devine doar un
răspuns la o realitate, fără însă a constitui o ameninţare (Prună, 2007, pp. 41-42).
Cel de-al treilea capitol al lucrării Uniunea consensuală în România aduce în
dezbatere problematica coabitării consensuale din perspective multiple. Sunt prezentate
câteva mecanismele de funcţionare a cuplurilor ilegitime, tipurile de coabitanţi şi

3
Rusu Dana-Rodica

caracteristicile socio-comportamentale. Un element important este reprezentat de analiza unor


prejudecăţi privind concubinajul, care explică nu doar reacţiile populaţiei faţă de acest stil de
viaţă ci şi dezinteresul sau refuzul autorităţilor de a accepta că el constituie o realitate. De
asemenea, capitolul propune o interpretare a coabitării din perspectiva motivaţiilor exprimate
de coabitanţi pentru a-şi justifica sau explica alegerea. În subcapitolul 3.4. Căsătorie versus
coabitare, propun o analiză comparativă având în vedere că, de fapt, acest stil de viaţă a fost
definit ca o formă nelegală de a trăi în comun, după principii similare cu cele din tipurile
instituţionalizate de familie. Am urmărit astfel să identific asemănările şi deosebirile dintre
cele două forme de constituire a cuplurilor pentru a răspunde apoi întrebării fireşti legate de
nevoia de a exista a uniunilor consensuale şi motivaţia alegerii acestui trai. Raportarea la
căsătorie este evidentă; astăzi, când vorbim de uniuni libere, traducem adesea termenul prin
sintagme precum „menaj premarital”, „alternativă la cuplul legal”, „căsătorie de probă”, etc.
Observăm cu uşurinţă legătura dintre coabitare şi căsătorie exprimată chiar prin modalitatea
de interpretare a semnificaţiei uniunilor nelegitime.
În subcapitolul 3.5. Uniunea consensuală între legalitate şi ilegalitate se încearcă o
analiză a legislaţiei din ţările spaţiului european şi american în domeniul concubinajului. Nu
putem ignora importanţa socială a instituţionalizării şi recunoaşterii oricărei forme de
comportament. Odată câştigat un statut oficial, noua conduită ajunge, în timp, să se bucure de
avantajele precedentelor. Prezentarea principalelor elemente cuprinse în legislaţia privind
coabitarea ne oferă o imagine sistematizată despre cum este perceput şi ce semnificaţie se
acordă concubinajului în ţările în care se poate deja vorbi de tradiţie în privinţa practicării
„traiului liber”. Unul din subiectele comune de dezbatere atât pentru autorităţi cât şi pentru
societatea civilă 1-a constituit legalizarea uniunilor consensuale. Existenţa lor nu poate fi
negată, iar preferinţa pentru acestea începe să capete forma unor tipuri de conduită care
exprimă atitudini, aşteptări şi valori distincte de cele specifice căsătoriei. După ani de
dezbateri, în care conservatorii n-au ezitat să recurgă la cele mai subversive mijloace pentru a
se impune, se observă redimensionarea sistemului familial în vederea acceptării treptate a
coabitării. Tot mai multe state îşi adaptează legislaţia la noile schimbări, propun şi adoptă acte
normative prin care acordă statut legal concubinajului. Danemarca a deschis seria
promulgărilor în 1989, urmată de Norvegia (1993), Suedia (1995), Islanda (1996), Belgia
(1998) Franţa (1999), Spania (1998 cu provincia Catalonia), Germania şi Elveţia (2001), şi,
nu în ultimul rând, Finlanda (2002). În alte state dezbaterile sunt în toi, proiecte de legi
aşteptând pe masa legislativului să fie adoptate. Politica la nivelul Uniunii Europene în acest

4
Forme familiale alternative în societatea contemporană

domeniu susţine emiterea unor acte normative care să stabilească cadrul legal de organizare şi
funcţionare a uniunilor consensuale. Legislaţia românească nu conţine prevederi exprese în
materie de concubinaj. În ciuda schimbărilor din sfera familiei, care se succed cu repeziciune
dacă privim indicatorii socio-demografici caracteristici prin raportare la cei din ţările
europene, problema elaborării unor norme specifice pentru stiluri de viaţă precum celibatul
sau coabitarea s-a pus cu oarecare timiditate. La Parlamentul României se află un proiect de
lege privind concubinajul care însă nu a găsit suficienţi adepţi pentru a fi trecut pe ordinea de
zi a şedinţei celor două camere legislative. Juriştii, dar şi sociologii, acceptă ideea că
extinderea modelelor alternative la căsătorie impune regândirea sistemului de norme şi chiar
de valori dar lucrurile rămân, în continuare, la stadiul de discuţii.
Capitolul IV Metodologia cercetării prezintă aspecte privind microcercetarea
desfășurata ce a avut scopul de a etala principalele concepte şi explicații teoretice şi analiza
acestora în situații concrete (caracterizarea cuplurilor care trăiesc în concubinaj). Succint sunt
expuse tehnicile şi metodele de colectare a datelor: interviul semistructurat, studiul de caz,
studierea şi analiza documentației existente în acest domeniu. De asemenea capitolul IV
cuprinde motivația alegerii fiecărei metode în parte, criterii de selecție şi eșantionare a
subiecților. Pentru selecţia subiecţilor în etapa intervievării am recurs la tehnica „bulgărului
de zăpadă” (eşantionare în lanţ), pornind de la cazuri accesibile. Criteriul proximității şi al
accesibilității, l-am aplicat şi pentru studiile de caz - fiind alese două cupluri aparent
contrastante - pentru a putea descrie astfel uniunea consensuală în principalele grupuri de
coabitanți din România (tineri/studenți absolvenți, până în 35 de ani, care preferă uniunea
consensuală - acestea reprezentând pentru ei o fază experimentala sau o fază premergătoare
căsătoriei şi persoane trecute de 35 - care de obicei au trecut prin experiența unui divorț şi
aleg uniunea consensuală ca o alternativă la căsătorie).
Capitolul V Dimensiuni ale uniunii consensuale în România cuprinde date despre
dimensiunea uniunilor consensuale în România. Ponderea uniunilor consensuale la noi în ţară
este relativ mică. Datele de la ultimul Recensământ din 2002 (de altfel şi prima dată când au
fost înregistrate oficial) indică o pondere scăzuta a acestora: 828 mii persoane (numai 3,9%
din totalul populației), 3,2% în mediul urban şi 4,6% în mediul rural trăind în astfel de uniuni.
Din totalul gospodăriilor, cele de acest tip reprezintă 6,5%. Date de anchete mai recente se
estimează valori mai ridicate: 5,5% (BOP, Soros, 2007) sau 5,7% din populație (Viața de
familie, Soros, 2008).

5
Rusu Dana-Rodica

Capitolul VI cuprinde analiza şi interpretarea datelor. Analiza interviurilor s-a axat pe


anumite teme considerate importante pentru problematica studiată. Un prim aspect uzat a fost
identificarea motivației coabitării (care variază de la sentimente de iubire, la motive precum
testarea compatibilității, evitarea locuirii în cămin – văzută ca un impediment în continuarea
studiilor sau coabitarea văzuta ca alternativă la mariaj nefericit).
Un alt aspect important se referă la modul în care este perceput concubinajul de către
cuplu, familie şi anturaj (percepțiile privind concubinajul variază de la acceptarea şi
încurajarea acestui mod de viața, până la suspiciune şi reticenţă, descurajare sau respingere).
Gradul de răspândire şi/sau manifestare a uniunilor consensuale în rândul cunoștințelor şi
rudelor subiecților, a avut un rol important în studierea acestui fenomen.
Majoritatea respondenților au afirmat că modelul coabitării îl regăsesc la prieteni,
colegi de facultate sau de muncă, rude). Un alt element important în analiza datelor l-a
reprezentat raportarea coabitanților la conceptul de familie. Subiecții intervievați valorizează
pozitiv existenţa familiei, considerând-o foarte importantă, asociind acest concept cu
existenţa copiilor, responsabilitate, griji, stabilitate, iubire, căldura, respect, dorința, un loc
în care te regăsești ca individ, realizări, liniște. Alte informații cu privire la traiul liber în
comun fac referire la asemănările între relația de concubinaj şi cuplurile căsătorite, existenţa
copiilor în cadrul uniunilor consensuale, cunoștințelor respondenților privind legalizarea
concubinajului şi opinia acestora privind necesitatea/importanţa recunoașterii legale a acestui
stil de viață. Analiza s-a bazat şi pe perspectivele viitoare ale relației, punându-se accent pe
opțiunea privind oficializarea relației.
În ceea ce privește dificultățile întâmpinate în elaborarea lucrării de faţă pot menționa
ca din păcate acest subiect nu a fost studiat în profunzime în România. Afirmația mea poate fi
susținută de numărul redus de cercetări intreprinse pe acest subiect la noi în ţară, precum şi de
numărul limitat de lucrări scrise la care am avut acces. La momentul actual nu există studii
care să arate concret numărul persoanelor care optează pentru uniune consensuala în
România. Pentru prima dată la recensământul din 2002 s-a înregistrat ceva şi din starea civilă
de fapt, în sensul ca s-a încercat evidențierea numărului persoanelor care trăiesc în „uniune
consensuală”, indiferent de statutul lor marital legal. Cu toate acestea, așa cum susținea şi
Petru Iluţ (2004, pp. 34-35) ar fi o naivitate să credem că prin a-i întreba pe oameni dacă
coabitează/stau în concubinaj, toți subiecții vor declara şi recunoaște acest lucru, chiar sub
consemnul anonimatului. Or, fiind conștienți de acest aspect, e hazardant şi ipocrit să dăm
cifre certe, cu pretenția că reflectăm realitatea. De aceea şi prin ultimul recensământ al

6
Forme familiale alternative în societatea contemporană

populației din România, folosindu-se şi o expresie neadecvată „uniune consensuală” –


bănuiesc ca din snobism științific, nu s-a aflat câţi coabitează, ci câţi au declarat aceasta.
Un alt impediment ar fi legat de reticenţa persoanelor în a discuta despre acest subiect.
Mulți oameni tratează acest subiect ca pe un subiect tabu, sau ca pe ceva rușinos. Termenul de
„concubinaj” încă are o dimensiune peiorativă, iar termenul de „uniune consensuală” – pentru
mulți reprezintă un termen pompos, de neînțeles. Cei mai mulți preferă să declare că „locuim
împreună” fără a da altă explicație legată de modul de coabitare.
Unul dintre motivele pentru care tema formelor familiale şi în special cea a uniunilor
consensuale a beneficiat de „mai puţină atenție”, ar putea fi faptul ca aceste alternative la
familia clasică s-au proliferat în ţara noastră de abia după `89. Cu toate acestea consider ca că
apariția uniunilor libere în România nu numai că nu poate fi negată, dar nici ocolită din
discursul științific. Dacă acceptăm că familia tradițională nu mai face faţă nevoilor crescânde
şi complexe a membrilor săi, atunci putem susține că o atitudine deschisă faţă de formele de
familie alternativă oferă un răspuns la multe din problemele din sfera familiei.
Trebuie să specific că lucrarea de faţă nu se dorește a fi o pledoarie prodomo în
favoarea coabitării consensuale sau a oricărei alte forme de conviețuire distinctă de căsătorie.

CAPITOLUL I. FAMILIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

7
Rusu Dana-Rodica

1.1. Familia. De la tradiţional la postmodern

În ultimele decenii ale secolului XX familia şi-a modificat nu numai forma şi


conţinutul, dar şi semnificaţia în raport cu schimbările sociale suportate de societăţile
contemporane, în special cele occidentale. În Europa, mai ales după cel de-al doilea Război
Mondial, rolul femeilor în relaţia cu familia şi rolul social al familiei au suferit schimbări fără
precedent, aceste două elemente marcând profund parcursul viitor al acesteia din urmă.
Pe de altă parte, există interpretări potrivit cărora transformări, nu atât de
semnificative, în structura şi organizarea familiei au avut loc periodic în istoria Europei
(Aries, apud. Prună, 2007, p. 25). Unii autori vorbesc despre răspândirea familiei extinse pe
teritoriul Europei înainte de revoluţia industrială, când de fapt această formă era specifică cu
precădere zonei estice europene. La acea vreme, în vest, gospodăriile (familiile) mari, lărgite,
erau prezente mai frecvent în clasa elitistă decât în clasele de jos, cu toate că, şi aici,
reprezentarea familiei ca grup distinct era slabă. Familiile lărgite tradiţionale se diferenţiază
net de ceea ce înţelegem noi astăzi prin familie. Referindu-se la conceptul de familie lărgită,
Elisabeta Stănciulescu (2002, p. 30) arată că el desemnează unităţi sociale variate din punctul
de vedere al structurilor şi dimensiunii, fiind radiografiat prin trei note de conţinut: unitate de
locuire, existenţa unui mare număr de adulţi legaţi prin relaţii de rudenie şi existenţa unui
număr oarecare de copii. O caracteristică importantă a acestor familii ţine de faptul că
educaţia copiilor era atribuită grupului în ansamblul său şi nu părinţilor. Identitatea
individului era legată direct de comunitate, respectul şi imaginea acestuia se construiau în
spaţiul public. Trebuie remarcat faptul că acest gen de familie este luat în calcul de Durkheim
şi Weber (apud. Prună, 2007, p. 26) care văd în familie un regulator, un factor integrator
menit să asigure ordinea socială.
Sociologii americani (Seward, 1978, p. 44) arată faptul că familia americană a fost
iniţial lărgită; oamenii trăiau în largi gospodării împreună cu alţi membri în afara părinţilor şi
copiilor. Seward arată că evidenţele istorice demonstrează faptul că familia nucleară a fost
adusă în America de către primii colonişti englezi, pe parcursul secolului al XVII-lea, familia
extinsă devenind încet, încet, mai degrabă o excepţie decât o regulă. Spre sfârşitul secolului al
XlX-lea familia tipică era cea nucleară, formată din soţ, soţie şi doi copii. O diferenţă
semnificativă faţă de familia europeană constă în faptul că identitatea individului se construia
în familie. Reputaţia în comunitate depindea de reputaţia din familie.

8
Forme familiale alternative în societatea contemporană

În felul acesta, filozofia pe baza căreia s-a constituit familia este alta, faţă de Europa
occidentală. Nu ne-am abate mult dacă am spune că religia a jucat un rol important. Este
vorba despre catolicismul occidental şi protestantismul american. Ideea este şi mai veridică
dacă admitem afirmaţiile lui Bennet, 1988, care, exemplificând situaţia din Anglia secolelor
XVII-XIX, arată că familia nucleară era des întâlnită în această zonă, profund protestantă şi
viitor model pentru familia americană (Bennet, 1988, pp. 127-138).

1.2. Conceptul de familie. Repere terminologice

Până nu demult, operaţionalizarea familiei se realiza relativ uşor, majoritatea


definiţiilor surprinzând aceleaşi elemente. Literatura de specialitate conferă diferite accepţiuni
noţiunii de familie plecând fie de la structura acesteia fie de la aspectele funcţionale. Astfel,
Murdock (1949, p. 24) definea familia ca fiind un grup de indivizi uniţi prin raporturi de
vârstă sau căsătorie, care cooperează sub raport economic şi au grijă de copii. Alţi autori
surprind rolul pe care familia îl are la nivel social. În acest sens, menţionăm definiţia dată de
Voinea în lucrarea „Sociologie generală şi juridică” (1997, p. 65): „Familia este un grup
social primar care are drept scop transmiterea continuităţii biologice a naţiei prin funcţia de
reproducere precum şi menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea obiceiurilor,
culturii, limbii”. Într-o altă accepţiune, care pune accentul pe elementele constitutive ale
familiei, în special a celei formate prin căsătorie, Ioan Mihăilescu (1999, p. 6) defineşte
această instituţie ca grup format din soţ, soţie şi copii, care realizează funcţii reglementate
social.
Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998, p. 17) în „Incursiuni în psihologia şi
psihosexologia familiei” consideră că familia reprezintă, în orice societate, o formă de
comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau
paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocială.
Autorii au propus această interpretare luând în considerare realitatea socială care a
generat în timp o diversitate de familii ce se pot rezuma la unul sau altul din aspectele
surprinse. Mulţi sociologi, care s-au confruntat cu o diversitate mult mai mare de forme şi
modele familiale decât se aşteptau, au optat pentru a folosi termenul de „household”-
gospodărie, familie - în locul celui de „familie” deoarece cuvântul familie a fost des asociat cu
un anumit tip de grupare care, de fapt, nu se aplică astăzi unui procentaj mare din populaţie.

9
Rusu Dana-Rodica

Distincţia a generat discuţii aprinse despre diferenţele dintre cele două noţiuni şi caracteristici
ale grupurilor pe care le reprezintă (Prună, 2007, p. 28).
În capitolul de faţă, aceşti doi termeni vor fi diferenţiaţi doar în măsura în care
conceptul de gospodărie se va referi mai mult la o unitate de consum şi la tipul de muncă, iar
cel de familie se va referi mai mult la relaţiile de afecţiune şi de solidaritate ale celor care
locuiesc împreună.
Unii sociologi au încercat să rezolve problema redefinind cuvântul familie. Părerile
sunt împărţite. Kari Moxnes defineşte familia că instituţie şi ideologie. Familiile reprezintă
tipuri de relaţii între oameni-părinţi, părinţi şi copii şi relaţiile dintre fraţi. Familia este o
instituţie şi o ideologie-ideologii despre relaţia dintre sexe, dragoste maternă şi intimitatea
familiei. Familiile locuiesc în gospodării şi sunt, aşadar, responsabile pentru producţie,
reproducţie şi consum, toate organizate în moduri diferite. (Neamţu, 2003, p. 612)
Arnlaug Leira (1992) elaborează, de asemenea, o definiţie explicită familiei: De
obicei, termenul de familie se referă la cel puţin două persoane, fie doi adulţi care împart
acelaşi pat şi aceeaşi masă, după cum spune o expresie norvegiană, fie unul sau mai mulţi
adulţi care au responsabilităţi parentale pentru unul sau mai mulţi copii. Se mai poate, de
asemenea, referi la unul sau mai mulţi copii adulţi care împart aceeaşi casă cu părinţii.
Chiar şi această scurtă incursiune în sfera operaţionalizării termenului de familie ne
indică faptul că, în timp, atât componenţa cât şi funcţionarea familiei au cunoscut o dinamică
ce se reflectă în apariţia unor structuri atipice de tip familial. Folosim termenul de „atipic” în
sensul în care tratăm aceste noi modele de menaj raportându-ne la familia tradiţională, care
reprezintă forma „tipică”, „normală”, „firească” de convieţuire dintre indivizi între care există
relaţii de rudenie, căsătorie sau adopţie. (Prună, 2007, p. 30)
În analiza sociologică utilizăm termenul de familie în sintagme care diferenţiază
sensurile acesteia, aşa cum arată sociologul Voinea (2005, p. 7). Astfel, vorbim adesea despre
familia de origine, în sensul de „familie în care se naşte şi creşte un individ”, despre familia
conjugală - cea rezultată în urma căsătoriei, de familia de rezidenţă - referindu-ne la structura
care reuneşte persoanele care locuiesc în aceeaşi casă, desfăşoară activităţi economico-
gospodăreşti în comun, fiind soţi sau rude, de familia de interacţiune - incluzând aici rudele
unui individ, indiferent de locul domiciliului, cu care acesta se află într-o comunicare
permanentă, sau familia cu probleme, scoţând astfel în evidenţă deficienţele de structură sau
problemele funcţionale care se înregistrează uneori la nivelul acestui grup social.

10
Forme familiale alternative în societatea contemporană

1.3. Tendinţe în evoluţia familiei

Familia a fost supusă, datorită factorilor socio-economici şi culturali ce au acţionat de-


a lungul timpului, unui continuu proces de modificare a structurii şi funcţionării ei. Astfel,
putem considera că tipul de familie este rezultatul condiţiilor istorice, geografice, economice
şi culturale. Este deja o certitudine - studiile o demonstrează - faptul că familia s-a constituit
într-o instituţie care a încercat să răspundă nevoilor individului de a exista într-un mediu
capabil să-i asigure existenţa şi securitatea. Dinamica comportamentului familial şi a
modelelor familiale se datorează, conform lui Ioan Mihăilescu (1995, pp. 161-200), unor
complexe de factori economici, sociali, culturali şi ideologici. Studiile menţionează câteva
elemente care au influenţat şi care explică, de fapt, modificările înregistrate la nivelul familiei.
Este vorba despre: creşterea gradului de ocupare a femeilor şi a dorinţei lor de promovare
socială; creşterea independenţei economice a tinerilor; creşterea veniturilor care a permis
oamenilor să aleagă varianta traiului de unul singur (celibatul); creşterea diversităţii culturale;
schimbări la nivelul moravurilor asociate cu creşterea permisivităţii sociale faţă de noile
forme de comportament; extinderea fenomenului de împrumut a modelelor familiale de la un
grup la altul şi chiar de la o societate la alta; preluarea unor funcţii ale familiei de către
societate.
Specialiştii atrag atenţia asupra faptului că aceşti factori nu au acţionat în aceeaşi
perioadă de timp în toate societăţile şi, în plus, există o predominanţă a unora în unele medii
sociale. Astfel că, în funcţie de caracteristicile socio-culturale, putem vorbi de similarităţi la
nivelul unor mari spaţii culturale. În acest sens distingem caracteristicile familiei din Europa
de Est, Europa de Vest, Europa Centrală sau Europa de Nord. (Mihăilescu, 1995)

1.4. Sisteme familiale. Tipologii şi caracteristici socio-istorice

Literatura de specialitate clasică abundă în analize privind evoluţia familiei în trecerea


ei de la comunitate la societate. Printre primele şi cele mai reprezentative este cea a lui
Frederic Le Play (apud. Băran-Pescaru, 2004, p. 17) care a gândit parcursul familiei ca pe un
continuum ale cărui extreme sunt prezentate de tipurile “patriarhală” şi respective, “instabilă”.
Frederic Le Play a delimitat de fapt patru tipuri de organizare familiala, celelalte două forme
fiind derivate ale celor două tipuri extreme pe care le-am menționat mai sus. Într-o scurtă

11
Rusu Dana-Rodica

caracterizare, iată care sunt trăsăturile surprinse de Le Play pentru cele patru tipuri de familie
(apud. Băran-Pescaru, 2004, pp. 17-30):
Familia patriarhală, impune tipul individului absorbit de comunitate. Caracteristic
pentru această familie este dependenţa completă a copiilor de comunitatea familiei. Instrucția,
educația, nu este personală, este familială. Respectul este elementul cheie pentru menținerea
ordinii în cadrul familiei patriarhale. Sociologii care au analizat teoria lui Le Play au ajuns la
concluzia că familia patriarhală a înregistrat un regres în momentul în care s-a înregistrat o
creștere a numărului de membri peste capacitatea de asigurare a hranei din resurse proprii şi
slăbirea autorităţii patriarhatului.
Familia instabilă este familia care îşi creşte copii fără a le insufla respectul pentru
tradiție. Descendenții nu sunt educați pentru a fi originali şi nu li se comunica respectul
autorităţii.
Familia tulpină - tip intermediar, este concepută de Lee Play ca o reproducere, în
cadre diminuate, a modelului patriarhal. Spre deosebire de familia patriarhală, tipul „tulpină”
încurajează autonomia şi dezvoltarea de menaje noi. Robert Nisbet (apud. Băran-Pescaru,
2004, p. 19) remarcă faptul că acest tip de familie “combină ceea ce este mai bun din sistemul
patriarhal cu individualismul familiei instabile”.
Familia particularistă - este tipul de familie promovat în societățile în care viața
privată o domină pe cea publica. Individul nu se mai bazează în acțiunile sale pe forța familiei
ci pe capacităţile şi inițiativele lui. Familia particularista pregătește individul pentru asumarea
responsabilității în mod independent. Tinerii proveniți din aceasta familie sunt capabili de
inițiativă şi au spirit organizatoric. Din punct de vedere istoric, această familie stă la baza
tipului de familie „instabilă”.
Plecând de la aceeași celebră dihotomie comunitate/societate a lui F. Tonnies, unii
sociologi au gândit o tipologie pe trei coordonate (Prună, 2007, p. 32):
• Familia comunitară (femeia comunitară, bărbatul comunitar);
• Familia de trecere (femeia comunitară, bărbatul comunitar);
• Familia societala (femeia societala, bărbatul societal).
În timp, sociologii şi demografii au încercat o tipologizare a modelelor familiale
plecând de la perioade de timp bine determinate. În centrul atenției se află evaluarea celor
două mari sisteme familiale care au marcat existenţa societăţilor în ultima sută de ani. Este
vorba despre „ familia extinsă „ şi „ familia nucleară”. Astfel, putem vorbi de trei modele de

12
Forme familiale alternative în societatea contemporană

menaj: „familia tradițională”, „familia modernă”, „familia postmodernă”. (Prună, 2007, p.


33-38)
Prezentăm mai jos câteva din caracteristicile acestor trei tipuri de menaj (Prună, 2007,
p. 33-38):
Modelul tradițional, prezent cu precădere până la sfârșitul secolului XIX, în Europa,
este cel care se suprapune pe așa zisa familie extinsă sau lărgita. Adesea stabilită pe un
teritoriu agricol bine delimitat, familia extinsă reunea în cadrul aceleiaşi gospodării mai multe
generaţii. Cea mai simplă formă de familie lărgită, care şi astăzi mai poate fi întâlnită în
zonele rurale sau în unele ţări ale Europei de Est, este cea formată din bunici, părinţi şi copii
minori. Tipul tradiţional de familie promovează o structură bine definită, în care fiecare
membru avea un rol prestabilit şi funcţii determinate, în raport de vârstă sau rol. Traiul în
comun a mai multor generaţii ridică probleme de ordin material (locuinţă, venituri) dar şi
sociale şi psihologice (tensiuni, conflicte-explicate prin experienţă diferită de viaţă, nivel de
instrucţie şi educaţie, atitudini şi opinii determinate de emanciparea economică a tinerilor, de
procesul de modernizare şi schimbare). Caracteristica ei funcţională este conservatorismul,
păstrarea tradiţiilor.
Funcţionarea ei, într-un stil determinat prin rigiditate, avea menirea de a asigura
stabilitatea şi coeziunea, ceea ce nu excludea şi crearea unor stări marcante de tensiune ce lua
forma cunoscutelor „conflicte între generaţii” (Mitrofan I., Ciupercă, 1998). Printre avantajele
oferite de familia extinsă se numără capacitatea sporită de a furniza servicii sociale membrilor
săi, posibilitatea de a acumula bunuri, durabilitate şi continuitate ca sistem, influenţa la nivel
comunitar, în special în mediul rural. În ceea ce privesc avantajele, acestea se rezumă la
dificultăţi de conducere, posibilitate limitată de satisfacere a nevoilor materiale, surse sporite
de conflict între generaţii. Familia extinsă devalorizează relaţiile intime, configurându-le în
special din perspectiva scopurilor de asigurare a descendenţei şi mai puţin din perspectiva
evoluţiei calitative a unor relaţii care să permită dezvoltarea personalităţii soţilor şi a calităţii
relaţiilor dintre aceştia. „Având drept scop de bază reproducerea grupului social, familia
tradiţională acţionează dincolo de indivizi, că o modalitate instituţională ce se bizuie pe
solidaritate mutuală elementară”, susţin autorii citaţi.
În ceea ce priveşte talia familiei, datorită faptului că nu există controlul naşterilor şi
nici interes de limitare a numărului de copii, se înregistra o descendenţă mare. Fiecare
societate şi-a format modele proprii cu privire la mărimea optimă a populaţiei, la numărul
dezirabil de copii pentru o familie. Un număr mare de descendenţi este o sursă de securitate

13
Rusu Dana-Rodica

pentru părinţi, garanţie a siguranţei şi confortului la bătrâneţe dar, totodată, şi greutăţi şi


costuri materiale adesea de asumat (Mitrofan I., Ciupercă, 1998).
Problema diviziunii rolurilor în familie era şi ea bine stabilită. Bărbatul-soț şi părinte-
absolut avea rolul economic fundamental şi răspunderea pentru funcţionarea gospodăriei şi a
familiei. Femeia deţinea rolul preponderent casnico-menajer şi de creştere şi educare a
copiilor.
Modelul modern, care defineşte forma nucleară a familiei (părinţi şi copii într-un
domiciliu exclusiv), este tipul de familie a cărei rată a fertilităţii se reduce treptat odată cu
creşterea nivelului de trai în gospodărie şi emanciparea progresivă a femeii (Prună, 2007, pp.
35-38).
Familia nucleară, redusă numeric la soţi şi copiii lor necăsătoriţi, este interpretată ca
având o structură democratică, bazată pe consens, egalitate, tipul opus familiei extinse. Cuplul
modern este marcat de libertatea de alegere. Când sentimentul iubirii dispare, cuplul pierde
raţiunea de a fi, şi cel, mai adesea, se separă. Acest model de menaj promovează ideea
satisfacerii intereselor şi aspiraţiilor individuale, mai presus decât satisfacerea intereselor de
grup. Chiar şi în ceea ce priveşte mecanismele de alegere a partenerului, individul dobândeşte
„competenţe” sporite în detrimentul influenţei factorilor sociali.
Ioan Mihăilescu (1985) consideră că evoluţia industrială şi urbană a impus că tip de
familie, familia nucleară. Practic, familia nucleară, ca structură preferată de majoritatea
oamenilor, a înregistrat o pondere maximă în perioada anilor 1950-1970. Murdock, citat de
Mihăilescu, susținea că acest tip de conviețuire este apt să asigure cel puțin patru funcții
esențiale: cooperarea economică a soților, relații sexuale, reproducere şi socializarea copiilor.
Din punct de vedere psihologic, familia nucleară are o posibilitate crescută de
asigurare a suportului emoțional, de satisfacere a nevoilor de securitate, protecție şi
apartenenţă ale fiecărui membru, precum şi a nevoilor de comunicare şi dezvoltare a
personalității. (apud. Mitrofan I., Ciupercă, 1998)
Diviziunea rolurilor în cadrul familiei nucleare se face conform unor modele larg
acceptate la nivelul social. Acestea stabilesc modalitatea de încheiere a căsătoriei, relațiile
dintre soți şi dintre părinţi şi copii, o mai mare putere decizională pentru soți, îndeplinirea
activităților menajere cu prioritate de către soţie, răspundere mai mare a soţiei în socializarea
copiilor, atitudine nefavorizantă faţă de divorț, relații sexuale extraconjugale, celibat şi
concubinaj. (Mitrofan I., Ciupercă, 1998)

14
Forme familiale alternative în societatea contemporană

În timp, familia nucleară a înregistrat modificări în ceea ce privește numărul


membrilor săi, prevestind parcă apariția unui alt tip de menaj. Astfel, până acum trei-patru
decenii, numărul copiilor în familiile nucleare a fost în medie mai mare de trei, în timp ce
astăzi s-a instaurat un model cu unul-doi descendenți pe cuplu.
Familia nucleară se confruntă, în ultimele decenii, cu o serie de disfuncționalităţi
dintre care menționăm (Iluţ, 2005, pp. 71-74):
• Tipul tradițional de diferențiere a rolurilor în familia a fost înlocuit cu unul nou, bazat
pe o mare flexibilitate, prin decizii luate în comun, fundamentate pe cooperare;
• Control asupra fertilității. Statisticile arată o evidentă tendință de creștere a numărului
de cupluri fără copii;
• Slăbirea autorităţii părinţilor. Au scăzut influenţele educative pe verticală în favoarea
celor pe orizontala datorită, în principal, creșterii accesului tinerilor la informație;
• Slăbirea influenţei familiei de origine asupra opțiunii tinerilor pentru diverse stiluri de
viață;
• Tendința de detașare a cuplurilor tinere de mediul familial de origine;
• Tendința de elasticizare şi cooperare în relațiile dintre părinţi şi copii. În familie
autoritatea poate fi exercitată vertical (între generații) şi orizontal (între membrii aceleași
generații). Exercitarea autorităţii este condiționată de o serie de factori de ordin economic,
social, cultural dar şi de factori interni, familiali (mărimea grupului, componenţa
generaționala). Relațiile bărbat-femeie în cadrul familiei pot fi dominate fie de autoritatea
masculină fie de autoritatea distribuită (egalitara). Aceasta din urmă este cunoscută sub
denumirea de „familie de parteneri”.
• Permisivitatea mai mare în concepția privind divorțul;
• Scădere dramatică a nivelului de trai reflectat direct în imposibilitatea asigurării
nevoilor tuturor membrilor familiei precum şi în imposibilitatea procurării unei locuințe.
Familie e o întreprindere complexă, cu un buget, cu venituri şi cheltuieli care se cer a fi bine
gestionate pentru a rezista provocărilor la care este expusă.
• Slaba legătura între generații în ce privește transmiterea valorilor tradiționale privind
viața de familie. Familia şi-a restrâns șansa trăirii în comun a evenimentelor legate de
momentele fundamentale ale vieții: nașterea, căsătoria, botezul sau înmormântarea.
• Diminuarea funcției de reproducere;
• Creșterea fertilității ilegitime şi extinderea experiențelor premaritale;
• Creșterea mobilității membrilor familiei;

15
Rusu Dana-Rodica

• Intensificarea participării femeii la activităţi extrafamiliale;


• Preluarea unor funcții familiale de către societate;
• Diminuarea relațiilor de rudenie şi vecinătate;
• Creșterea preocupărilor familiei faţă de problemele sociale;
• Extinderea coabitării premaritale şi a celibatului;
• Creșterea importantei relațiilor emoțional-afective între parteneri. Creșterea
importanţei acordate comuniunii de interese, aspirații şi atitudini. Se impune modelul
exprimării sincere, deschise în familie a tuturor problemelor;
• Intensificarea preocupărilor pentru calitatea vieții familiale;
• Diminuarea rolului moștenirii.
Modelul postmodern (Prună, 2007, p. 38-40), care s-a impus după anii `60, este cel
care separă sexualitatea de dragoste şi de nașterea copiilor. Este perioada în care se
înregistrează o creștere a divorțurilor. Unele statistici arată că 50% din căsătorii se termină, în
societățile post-industrial avansate, prin divorț sau separate. Coabitarea consensuală
rivalizează cu căsătoria şi celibatul. Totodată, se înregistrează o scădere a fertilității, numărul
mediu de copii născuți de o femeie scăzând sub doi. Acest model s-a fixat rapid în Europa de
Nord (Anglia, ţările scandinave).

16
Forme familiale alternative în societatea contemporană

CAPITOLUL II. FORME FAMILIALE ALTERNATIVE

Așa cum remarcăm în paginile anterioare, ultimele decenii au impus şi alte modele de
familie, astfel că familia nucleară nu mai constituie singurul model practicat şi acceptat.
Termenul de familie acoperă astăzi realităţi dintre cele mai diverse. Sub accepțiunea sa
clasică, de grup format din soț, soție şi copii, care realizează funcții reglementate social,
familia nu mai acoperă decât o parte din populația Europei de Nord şi Vest (Mihăilescu,
1995). Politicile familiale au înţeles că noile modele familiale sunt o realitate care nu poate fi
neglijată şi au lărgit semnificația termenului de familie. Problema care se pune este cea legată
de cât de mult se poate extinde sfera de cuprindere a noțiunii de familie.
Potrivit analizei făcute de același autor, noile structuri familiale se pot rezuma la:
• Menaje de o singura persoană (celibat sau rezultat în urma divorțului sau decesului
unuia dintre parteneri)
• Coabitare consensuală (concubinaj, căsătorie de probă)
• Menaje nefamiliale, formate din persoane între persoane care nu se stabilesc relații
sexuale (uneori pot exista relații de rudenie)
• Menaje monoparentale (rezultate în urma maternității în urma căsătorie, a decesului
unuia dintre partenerii cuplului conjugal sau a divorțului)
• Familii nucleare
• Familii extinse
• Uniuni de homosexuali sau lesbiene
Dacă analizăm din punct de vedere al gradului de apropiere de familia clasică,
înțeleasă prin intermediul noțiunilor de cuplu conjugal, relații parentale, căsătorie, vom face
distincția între: tipurile de menaje care reflectă mutații în structura sau funcțiile familiei, unde
includem cuplurile fără descendenți, familiile monoparentale şi familiile reconstituite, şi
formele alternative în raport cu familia rezultată prin căsătorie, unde putem integra celibatul,
concubinajul şi cuplurile de homosexuali (Mihăilescu, 1995).
Această abordare surprinde două aspecte fundamentale pentru analiza familiei. Pe de o
parte, mutaţiile care s-au produs în ultimele decenii în cadrul instituţiei familiei, iar pe de altă
parte, tendinţele de a acoperi prin conceptul de familie situaţii de viaţă mult mai diverse, care

17
Rusu Dana-Rodica

conturează modele de menaj diferite de cel tradiţional şi care reflectă dinamica schimbărilor
din societatea modernă.
La nivelul ţărilor europene, specialiştii susţin ideea unor similarităţi în ceea ce priveşte
structurile familiale. Astfel, se vorbeşte de o tendinţă de scădere a ponderii familiilor nucleare
pe fondul creşterii numărului familiilor consensuale, a menajelor monoparentale şi a celor
nefamiliale. Criteriile de constituire a acestor modele alternative de familie sunt însă diferite.
Dacă în ţările nordice menajul de o persoană este rezultat al opţiunii individuale, în Europa de
Vest şi Centrală aceasta este rezultatul mobilităţii sociale. În aceste ţări celibatul este
tranzitoriu. Coabitarea consensuală este considerată că fiind rezultat al preferinţei partenerilor,
des întâlnită la persoanele sub 30 de ani (Mihăilescu, 1995).
Europa de Est înregistrează însă acest fenomen de coabitare şi la persoanele tinere dar
ca etapă tranzitorie, ca fază premergătoare căsătoriei. În ţările nordice coabitarea are o
amploare mai mare şi o durată mai lungă de timp, în unele cazuri ea substituindu-se căsătoriei.
Dincolo însă de evoluţia lor diferită, modelele familiale sunt influenţate de factori economici,
sociali şi culturali. Specialiştii susţin că există similarităţi care se manifestă cu precădere la
nivel de zonă socio-culturală: Europa de Nord, Europa Centrală, Europa de Vest, Europa de
Sud şi Europa de Est. (Mihăilescu, 1999, p. 23)
Factorii care au influenţat schimbări în comportamentele nupţiale şi în modele
familiale sunt însă, în linii mari, aceiaşi. Este vorba despre: diminuarea funcţiilor familiei prin
preluarea unora de către societate; creşterea gradului de ocupare a femeilor în activităţi
extrafamiliale; creşterea independenţei economice a tinerilor; creşterea veniturilor prin care
s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure; reducerea frecvenţei căsătoriilor pe
motive de constrângere economică; creşterea permisivităţii sociale faţă de noile
comportamente; efectul de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un
grup la altul şi chiar de la o societate la alta.
Specialiştii susţin, totodată, că nu există dependenţă evidentă între schimbările
economice şi apariţia modelelor alternative. Acestea există şi în societăţile unde se
înregistrează niveluri diferite de dezvoltare.
Cuplul familial devine interesat de satisfacerea propriilor interese şi mai puţin de
realizarea funcţiilor pe care societatea le atribuie instituţiei familiale. Funcţiile de reproducere
şi socializare au fost abandonate de multe persoane care trăiesc în forme alternative de
convieţuire. Totodată, se înregistrează o tendinţă tot mai evidentă de disociere crescândă între
senzualitate şi căsătorie şi copii (Ciupercă, 2001).

18
Forme familiale alternative în societatea contemporană

„Factorii care au influenţat apariţia modelelor alternative de familie au determinat


efecte diferite asupra structurii şi dinamicii acestora datorită: ataşamentului faţă de valorile
familiale tradiţionale, rolului colectivităţii locale în controlul comportamentelor nupţiale,
factorului educaţional în orientarea comportamentelor” (Ciupercă, 2001, pp. 3-4).
Schimbările au condus la creşterea gradului de satisfacţie a partenerilor dar şi a
independenţei unul faţă de celălalt şi a posibilităţii femeii de participare la viaţa socială. Unele
schimbări în modelele familiale şi în comportamentele nupţiale sunt ireversibile datorită
extinderii sectorului servicii, a progresului tehnologic, mobilităţii sociale sau implicării
femeilor în activităţi extradomestice (Ciupercă, 2001).
„O serie de abordări ale fenomenelor familiale consideră însă că structurile atipice de
familie nu constituie substitute ale formelor tradiţionale de familie ci instituţii alternative care
există şi, care, câteodată se dezvoltă. Unele pot constitui stadii de tranziţie în drumul către
căsătorie sau către statutul de părinte. Altele pot fi substitute ale unor stiluri de viaţă
tradiţionale” (Prună, 2007, pp. 41-42).
Dacă plecăm de la premisa că formele tipice de familie (familia extinsă şi familia
nucleară), în ciuda contribuţiei lor la istorie nu fac faţă nevoilor semnificative ale numărului şi
permanentei creşteri a membrilor ei, putem considera că menţinerea unei atitudini deschise
către formele de familie alternative devine doar un răspuns la o realitate, fără însă a constitui o
ameninţare (Prună, 2007, p. 41-42).
Vom prezenta în continuare, pe scurt, câteva din caracteristicile menajelor alternative
menţionate mai sus, printr-o raportare la tipul clasic de familie, format din părinţi şi copii.

2.1. Celibatul

La nivel global, sfera de cuprindere a conceptului este limitată la persoanele care


trăiesc singure. Realităţile socioculturale diverse ne obligă la precizări, aici putând include
tineri, bătrâni (văduvi) sau oameni divorţaţi fără copii.
La începutul anilor '90, în întreaga Europă, căminele formate doar dintr-o singură
persoană constituiau 27% din total. Căminele cu o persoană sunt mai obişnuite în ţările
nordice şi în Germania unde formează în jur de 30% din total, şi mai puţin frecvente în ţările
mediteraneene (Spania, Grecia, Italia şi Portugalia) unde formează mai puţin de 20% din total.
În ţările nordice procentele de femei sau bărbaţi care trăiesc singuri sunt similare, în timp ce

19
Rusu Dana-Rodica

în ţările mediteraneene şi europene centrale procentul de femei care trăiesc singure este de
două sau trei ori mai mare decât cel al bărbaţilor (Pairo, apud. Prună, 2007)
Celibatul, în forma sa temporară sau definită, este un model structurat nu doar în
Europa ci şi în SUA. Cauzele sunt de natură economică dar şi de natură subiectivă, ținând de
scăderea motivației pentru căsătorie sau lipsa de curaj în asumarea responsabilităților privind
familia şi copii.
Cu timpul, problema celor care preferă celibatul a devenit teama de singurătate. Studii
efectuate în unele ţări dezvoltate arată faptul că odată cu trecerea anilor celibatarii resimt lipsa
de comunicare psiho-afectivă prezentă în cupluri şi îşi doresc să se asocieze cu cineva.
Persoanele celibatare au renunțat la responsabilităţi pe care le implică traiul în doi.
Literatura de specialitate consemnează faptul că celibatul poate avea cauze obiective precum:
lipsa locuinței, venituri insuficiente, deficienţe fizice sau psihice, anumite profesii (marinar,
preot catolic, etc.) dar şi cauze de ordin subiectiv: teama de responsabilităţi, eșec sentimental
(Prună, 2007, p. 52).
Analiza sociologică a fenomenului a scos în evidenţă unele regularităţi privind
frecvenţa celibatului pe grupe de vârsta, nivel de instrucție sau mediu social. Statisticile
demonstrează faptul că șansele spre celibat a femeilor cu studii superioare sunt mai ridicate
decât a celor fără studii, o posibilă explicație fiind aceea că bărbaţii au tendința de a evita
femeile prea instruite deoarece se tem de subminarea autorităţii în cadrul cuplului. Totodată,
femeile cu nivel ridicat de instrucție se tem că o posibilă căsătorie le-ar putea îngreuna
continuarea carierei.
Bărbaţii divorțați sunt în mai mare măsura dispuși să transforme „celibatul” în
căsătorie dar „recăsătorirea femeii divorțate rămâne mai puțin frecventă decât cea a
bărbaţilor” (Roussel, apud. Prună, 2007). Scăderea nupţialităţii, scăderea natalității,
dezechilibre demografice, sentimentele de frustrare sau insatisfacție pentru cei care nu s-au
căsătorit din motive obiective sau unele dintre acestea.
Sociologii remarcă faptul că, cel mai adesea, persoanele care aleg celibatul se gândesc
la independenţă economică şi libertatea personală pe care acest stil de viață le creează precum
şi la șansele de schimbare şi posibilitățile pe care menajul de o singură persoană le oferă
pentru realizarea profesională. Celibatul ridica însă şi o serie de probleme precum:
sentimentul de frustrare în raport cu colegii, cu prietenii sau cu rudele; sentimentul
abandonului şi al izolării. Cu cât înaintează în vârsta, cu atât celibatarii se confruntă cu mai

20
Forme familiale alternative în societatea contemporană

multe probleme, iar sentimentul abandonului se accentuează, la acesta adăugându-se şi cel de


insecuritate socială (Prună, 2007).

2.2. Familii monoparentale

Familia monoparentală este un tip de familie formată dintr-un părinte şi copilul sau
copii săi; grup de persoane aflate în relaţii de rudenie, rezultată din filiaţie directă sau adopţie
(Ştefan, 2001, p. 6)
Numărul familiilor formate dintr-un singur părinte a tins să crească în anii '80 în
fiecare ţară europeană, dar în general acest model este mult mai obişnuit în ţările nordice
decât în cele sudice. Cifrele exacte sunt dificil de dat, pentru că fiecare ţară are o vârstă
diferită la care copiii sunt încă consideraţi minori. Dacă ne referim doar la căminele cu copii
sub 16 ani, atunci Danemarca, Marea Britanie şi Germania sunt ţările cu cel mai mare
procentaj pentru familiile formate dintr-un singur părinte, cu aproximativ 21%, 16% şi
respectiv 15%. Ţările cu cel mai mic procentaj sunt Grecia, Italia şi Spania cu 6%, puțin sub
6% şi, respectiv 8% (apud. Pairo, 1996, Băran-Pescaru, 2004, p. 41).
În Marea Britanie, ca şi în majoritatea ţărilor europene, această categorie a
„degenerat” progresiv, în sensul că numele maschează faptul că majoritatea acestora sunt
conduse de femei. Numărul familiilor formate dintr-un părinte a crescut în Marea Britanie cu
aproape 60% din 1971, ajungând la puţin sub un milion în 1984. În 1997, acesta era de 2
milioane.
Din toate familiile cu copii în Finlanda în 1994, 17% erau familii formate dintr-un
singur părinte, cu 15% conduse de mame şi 12% conduse de taţi. (Statistică, Finlanda, 1995).
În Norvegia, foarte multe dezbateri pe problema familiei sunt legate de categoria mamă
singură/tată singur şi conexiunea acestor familii cu aparatul de sprijin social. 7,9% dintre
tinerele familii din Norvegia sunt compuse din mamă şi copil, doar 1,5% dintre toate tipurile
de familie sunt compuse din tată şi copil. Sunt doar câteva exemple care ne ajută să ne
formăm o imagine asupra dimensiunilor şi dinamicii fenomenului. Atenţia noastră se va
îndreaptă însă mai mult asupra caracteristicilor acestui tip de menaj şi mai puţin asupra
ponderii pe care o are în ansamblul cuplurilor (Băran-Pescaru, 2004, pp. 42-43).
Familiile monoparentale, formate dintr-un singur părinte şi copii minori
redimensionează unele din funcţiile familiei tipice. Din punct de vedere sociologic, familia
monoparentală poate fi definită că un grup social constituit pe baza relaţiilor de rudenie, între

21
Rusu Dana-Rodica

unul dintre părinţi şi copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune
(Ştefan, Cristina, p. 7).
Spre deosebire de tipul clasic de familie, menajele monoparentale prezintă unele
particularităţi printre care menționam: dificultăţi de ordin material, referindu-se aici la
insuficienţa veniturilor şi capacitatea scăzuta de acoperire a nevoilor; dificultăţi de ordin
biologic (rezolvarea problemelor sexuale în afara familiei, restrângerea descendenţei);
dificultăţi de ordin afectiv. Unele dintre acestea pot fi suplinite prin dragoste excesiva faţă de
descendenți dar aceasta nu satisface decât parțial nevoie de împlinire că persoana adultă.
Părintele singur se confruntă cu necesitatea compensării absenţei celuilalt, asumându-și
rolurile acestuia. (Băran-Pescaru, 2004).
În plan afectiv-emoțional problemele cele mai frecvente se rezumă la lipsa
partenerului şi lipsa dragostei conjugale. Având în vedere un studiu efectuat pe 10 familii
monoparentale şi 10 de tip patern cu copii minori în îngrijire, putem afirma că modul de
satisfacere a rolurilor este diferit. Diferențe înregistram şi în ceea ce privește predominanţa
unor factori care determină constituirea acestui tip familial. Astfel, cauzele dominate pentru
construirea structurilor familiale de tip mama-copil sunt divorțul şi abandonul, în timp ce
pentru menajul de tip tată-copil acestea sunt divorțul şi decesul partenerei. În privința
asumării responsabilităților, dacă în lotul matern în 9 din 10 cazuri sarcinile şi
responsabilitățile partenerului absent sunt asumate corect, în lotul patern, în doar 4 din 10
cazuri se întâlneşte această situație. Bărbaţii aflați în această situație apelează mai mult la
ajutorul rudelor în creșterea şi educarea copiilor. Riscul comunicării deficitare este prezent
însă în ambele tipuri de menaj. Mama, copleșita de grijile gospodărești şi de îngrijirea şi
educarea copiilor pune adesea involuntar comunicarea pe ultimul plan. Mai mult, ea adoptă o
atitudine mult prea autoritară sperând că, astfel, reușește să acopere unul din atributele
specifice tatălui. Această autoritate excesiva poate fi tratată uneori de copii că fiind o lipsă de
afecțiune. (Prună, 2007, p. 43-45).
Familia monoparentală, susțin autorii lucrării „Incursiuni în psihologia şi
psihosexologia familiei” (Mitrofan I., Ciupercă, p. 50), reprezintă „configurația cu cele mai
multe funcții minimalizate care ridică un serios semn de întrebare asupra funcționalității şi
viabilității ei”. În cadrul acestui tip de familie apare ca fiind maximizată doar funcția de
solidaritate. Problema este totuși relativă datorită lipsei unuia dintre părinţi. Se presupune că
tocmai absenţa acestuia favorizează creșterea coeziunii părinte-copil.

22
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Cea mai pertinentă tipologie a familiilor parentale se poate face în funcție de calitatea
şi permanenţa interacțiunilor. După acest indicator putem vorbi de familii monoparentale
camuflate în cadrul familiilor nucleare, când unul din părinţi, deși prezent în cadrul familiei,
nu interacționează cu ceilalți membrii familii monoparentale în care sunt păstrate doar
legăturile cu copii; familii monoparentale prin absenţă fizică, din diferite motive, a unui
dintre părinţi; familii monoparentale rezultate în urma divorțului (Ştefan, 2001, p. 9-10).
În ceea ce privește funcționalitatea acestui tip de familie, de-a lungul timpului, s-au
conturat mai multe perspective. Perioada care se caracterizează prin preponderenţa modelului
familiei extinse a dezaprobat monoparentalitatea şi a încurajat etichetarea faţă de cei ce
alegeau acest stil de viață. Societatea modernă a acceptat mai ușor acest tip de familie. Se
remarcă chiar unele concluzii ale cercetărilor în domeniul familiei care arată faptul că familia
formata din doi părinţi nu joacă un rol atât de important pentru evoluția copilului pe cât s-a
crezut inițial. Mulţi psihologi şi sociologi au ajuns la concluzia că este mai bine pentru copil o
familie monoparentală decât una cu doi părinţi care creează un climat tensionat, dominat de
certuri şi discuţii contradictorii.
Totodată, familia monoparentală cunoaşte şi o redimensionare a funcţiilor sale. Astfel,
funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate întrucât separarea fizică dintre soţi şi
greutatea părintelui rămas cu copii în a-şi găsi un partener care să-i accepte situaţia dată sunt
factori care împiedică manifestarea şi exercitarea lor. (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, p. 61).
Şi la nivelul funcţiei economice se înregistrează elemente care influenţează vizibil viaţa
familiilor monoparentale, costul ridicat al vieţii implicând eforturi deosebite din partea
părintelui rămas cu copii. Redimensionarea funcţiilor familiei monoparentale prezintă însă un
grad de relativitate, multe din aceste elemente regăsindu-le chiar şi în unele familii clasice.
Cele mai vizibile disfuncţionalităţi care apar la nivelul familiilor de acest tip se
reflectă cu precădere în relaţia părinte-copil (copii). Aici este necesar însă să facem distincţia
între raportul mamă-copil şi tată-copil, pentru fiecare înregistrându-se anumite particularităţi
în formarea psio-comportamentală a descendenţilor. Astfel, în cazul unei familii
monoparentale de tipul mamă-copil putem menţiona unele elemente specifice (Irimescu,
2004, pp. 77-83):
• situaţii în care copilul devine un suport economic datorită dificultăţilor financiare cu
care se confruntă cel mai adesea adultul din acest tip de familie;
• mamele încearcă să compenseze lipsa tatălui adoptând sarcini care nu-i sunt specifice,
care implică un consum de energie deosebit. Adesea ele nu reuşesc să întreprindă

23
Rusu Dana-Rodica

acţiuni eficiente şi ajung să se confrunte cu greutăţi în rezolvarea problemelor delicate


cu care se confruntă;
• despărţirea de partener determină schimbarea centrului de greutate în cadrul familiei,
multe mame având tendinţa de a-şi concentra toată atenţia asupra copiilor. Copilul devine
centrul universului, întruchipând superlativul. Treptat, mama este tentată să-i atribuie
copilului rolul de partener aşteptându-se, în acelaşi timp, că acesta să-i fie suport emoţional.
Copilul ajunge astfel să se maturizeze mai repede decât constituţia să o permită. În opoziţie,
familia monoparentală formată din tată şi copil (copii) prezintă alte caracteristici:
• problemele ce ţin de activităţi domestice sunt mai reduse, întrucât bărbaţii nu se
implică prea mult în astfel de acţiuni, ei preferând să paseze atribuţiile legate de gospodărie
unor terţe persoane (rude apropiate sau persoane specializate). Din păcate, se constată însă că
în situaţiile în care copiii sunt trecuţi de vârsta copilăriei, aceştia preiau atribuţiile de acest
gen. Astfel, eliberaţi de unele probleme care presează adultul din familiile monoparentale de
tipul mamă-copil, tatăl se orientează cu mai multă linişte asupra problemelor minorilor.
• tendinţa de a cere de la copil asumarea de responsabilităţi chiar şi în probleme care-i
depăşesc. Taţii solicită copiilor independenţă, sunt mai puţin protectori fiind interesaţi mai
degrabă de experienţele educaţionale ale acestora.

2.3. Căsătoria deschisă

Căsătoria deschisă este un model de conviețuire aflat între concubinaj şi familia


nucleară. Ea se suprapune peste valorile şi stilul de viața a concubinajului, dar, în același timp,
se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare şi structură. Având încă multe „capcane
psihologice” legate de socializarea copiilor, de solidaritatea conjugală şi filială, se consideră,
totuși, că aceasta este o necesitate pentru individ, deși nu constituie soluția definitivă a
problemelor maritale şi, cu atât, mai mult, nu reprezintă salvarea familiei ca instituție (Voinea,
2005, p. 136).

2.4. Familiile reconstituite sau compuse

Literatura de specialitate denumeşte familia reconstituită şi ca familie comasată,


încercând astfel să dea o notă cât mai exactă semnificaţiei acestei sintagmei. Henri Stahl
(apud. Prună, 2007, p. 47-48) desemna familiile reconstituite ca modele de convieţuire în care

24
Forme familiale alternative în societatea contemporană

partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi din mariaje anterioare. Acestea reunesc
astfel copii din mai multe uniuni familiale, la aceştia adăugându-se uneori proprii descendenţi.
Problemele cu care se confruntă familia comasată (reconstituită) ţin de specificul relaţiei din
sistemul familiei structurate după recăsătorire, de riscul repetării anumitor erori din mariajele
anterioare şi de relaţiile cu ex-consorţii. Părinţii vitregi au adesea un comportament neadecvat
faţă de copiii vitregi, mai ales legat de atitudinile şi relaţiile acestora cu părinţii naturali.
Pe de altă parte, cercetătorii americani (Toffler, 1996) definesc familiile reconstituite
ca fiind formate din două persoane divorţate cu copii, care se recăsătoresc, adunând copiii din
ambele familii într-un nou tip de familie lărgită. Potrivit statisticilor, unul din 4 copii
americani fac parte din asemenea familii.
Conform lui Stănciulescu (2002, p. 154) conceptul de „familie compusă” arată că
principala caracteristică este dată tocmai de această compunere şi constă în faptul că noua
structură familială este mai complexă în comparaţie cu celelalte structuri şi ridică două
categorii de probleme, în primul rând relaţiile copiilor cu părintele vitreg sau cu fraţii vitregi
şi, în al doilea rând, probleme legate de menţinerea limitelor.
În genere, geneza familiei reconstituite se regăseşte la nivelul considerenţelor de ordin
economic sau celor de ordin afectiv-emoţional. Majoritatea menajelor de acest tip se
structurează fie din nevoia de afecţiune a adulţilor şi din dorinţa lor de a crea copiilor un
mediu adecvat pentru creştere şi educare, fie din necesităţi economice. Indiferent de motivaţii,
aceste cupluri accentuează în prima parte a existenţei lor funcţia de solidaritate, cea care
exprimă cel mai fidel raţiunea de a fi a acestor menaje. În ciuda faptului că o parte din
familiile reconstituite iau naştere din constrângeri materiale, totuşi, se observă că acest tip de
menaj nu rezolvă decât în rare cazuri problemele financiare ale partenerilor. (Mitrofan I.,
Ciupercă, 1998)
Funcţia de socializare a minorilor capătă şi ea valenţe speciale. Apariţia în viaţa
minorilor a unor părinţi noi şi, uneori, a unor fraţi vitregi, creează dificultăţi în înţelegerea şi
acceptarea mesajelor cu caracter educativ. Deşi, structural, menajele reconstituite arată că
familiile clasice, obişnuite, totuşi, în ceea ce priveşte creşterea şi educarea minorilor, prezintă
mai degrabă particularităţile familiilor monoparentale. Cel mai adesea, părintele vitreg este
privit că un intrus, iar sfaturile lui sunt acceptate nu în raport cu rolul de părinte pe care îl are,
ci în funcţie de afinităţi şi preferinţe. Cu cât vârsta copiilor este mai mare, cu atât şansele ca
adultul nou intrat în viaţa acestora să-şi manifeste autoritatea parentală este mai mică
(Mitrofan I., Ciupercă, 1998).

25
Rusu Dana-Rodica

2.5. Familii reorganizate

Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, cu deosebirea ca cel puțin un


partener nu are copii din mariajele anterioare. S-a constatat că familiile reorganizate sunt mult
mai dinamice şi din punct de vedere statistic, mult mai frecvente decât cele reconstituite,
deoarece o persoană îşi poate reface viața chiar de mai multe ori în cadrul mai multor
configurații reorganizate. Spre deosebire de familia reconstituită, cu care se aseamănă sub
aspectul socializării, solidarității şi al funcției sexuale, familia reorganizată se aproprie de
modelul de referință - familia nucleară - în ceea ce privește funcția economică şi de
reproducere (Voinea, 2005, p. 138)

2.6. Cuplul fără descendenți

Cuplul fără descendenți este o altă formă de menaj, preferată în special de persoanele
tinere, care se încadrează în categoria familiilor cu deficit de structură. În ţările dezvoltate
statisticile arată că aproximativ 15% din populația adultă căsătorită este reprezentată de
persoane fără copii. În România, numărul familiilor fără copii reprezintă 20% din totalul
cuplurilor căsătorite. Cauzele care determină unele cupluri să nu aibă copii pot fi ori de ordin
individual - starea de sănătate a partenerilor - ori de ordin social - costul ridicat al creșterii
unui copil (Prună, 2007)
Dificultăților de ordin economic - șomaj, lipsa unei slujbe stabile, venituri foarte mici,
etc. - li se adăuga lipsa unei politici sociale de sprijinire a tinerilor căsătoriți. Sunt mai multe
cupluri care invocă dorința de a fi independenți în relația lor faţă de copil, apariția unui copil
determinând inevitabil restrângerea libertăţilor individuale şi asumarea unor responsabilităţi
parentale specifice.
Anchetele sociale şi evidenţele statistice arată faptul că acest tip de menaj este unul
spre care se îndreaptă o mare parte a populaţiei tinere. Problema care se ridică ţine de pragul
de la care putem afirma că avem de-a face cu familii fără descendenţi. Dacă societăţile
tradiţionale au tendinţa de a dezaproba acest tip de familie, societatea modernă şi-a schimbat
filozofia asupra rolului copiilor în cadrul vieţii de familie şi nu mai manifestă reţineri în acest
sens (Prună, 2007).
Copiii nu mai reprezintă elementul central în viaţa de familie, relaţia soţ-soţie
devenind centrul de greutate în jurul căreia gravitează dorinţele şi aşteptările. Adulţii îşi

26
Forme familiale alternative în societatea contemporană

concentrează din ce în ce mai mult atenţia spre dezvoltarea relaţiilor dintre sexe şi mai puţin
spre elemente ce ţin de realizarea în viaţă a copiilor lor. Putem spune că cuplurile fără copii
sunt alternative, pe de o parte dorite, iar pe de altă parte impuse (Băran-Pescaru, 2004).
Aşa cum remarcă Maria Voinea (1996) familiile fără descendenţi prezintă o serie de
particularităţi, nu doar de ordin structural, uşor de înţeles şi numai din termenii folosiţi, ci mai
ales de ordin funcţional. Astfel, cuplurile fără copii nu asigură reproducerea biologică şi,
implicit, nu realizează funcţia de socializare, dat fiind absenţa copiilor. Pe de altă parte, acest
tip de familie are tendinţa de a maximiza funcţia economică şi pe cea sexuală.

2.7. Uniunile consensuale (concubinaj)

Uniunile consensuale sunt modele controversate ale ultimelor cinci decenii. Ele nu se
deosebesc foarte mult de familia nucleară, realizând majoritatea funcţiilor şi confruntându-se
cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite (Mihăilescu, 1993) . Tocmai
aceste asemănări ne fac să ne întrebăm de ce proliferează căsătoriile nelegitime şi care este
specificul lor. Xenia Costaforu, unul din exponenţii marcanţi ai Şcolii Sociologice de la
Bucureşti, ne recomandă prudenţă în analizarea concubinajului argumentând cu date din
cercetări personale. «Cercetând familiile concubine, va trebui să le considerăm ca familii
adevărate şi, deci, să repetăm toată cercetarea pe care o facem şi pentru familia legală,
căutând a înţelege cauzele pentru care soţii preferă concubinajul în locul căsătoriei legale(...)»
(Xenia Costaforu, 2005).
„Centrate pe satisfacerea trebuinţelor sexuale, pe ocuparea unui segment din timpul
liber al partenerilor, aceste modele au o structură relativ fragilă, o coeziune şi stabilitate de
provizorat. Uniunile consensuale definesc relaţia nelegalizată dintre două persoane de sex
opus. Acestea pot rezulta în urma asocierii directe a două persoane necăsătorite sau pot fi
rezultatul uniunii dintre două persoane de sex opus care au divorţat sau care au rămas văduve”
(Prună, 2007, p. 54).
Totodată, uniunea consensuală poate fi rezultatul asocierii a două persoane care şi-au
abandonat familia dar care nu au divorţat. Aceasta este cunoscută şi sub denumirea de
concubinaj. Termenul de concubinaj are, însă, la nivelul mentalului colectiv, o conotaţie
peiorativă, astfel că tot mai mulţi indivizi tind să renunţe la a-l mai utiliza, preferând să
folosească accepţiunile moderne (Prună, 2007, p. 54).

27
Rusu Dana-Rodica

2.8. Simulacre familiale

Semi-căsnicia este un experiment nefamilial sub semnul „falselor soluții”, având ca


scop prelungirea căsătoriei din punct de vedere legal, în ciuda modificărilor şi alterărilor de
esența care periciclează în fond continuitatea acesteia, prin degradarea semnificativă a
complexului inter-relaţional marital. Această formulă maritală se întâlneşte frecvent în
cuplurile cu relații intensiv-conflictuale cronice şi constă în adoptarea şi exercitarea
incompletă a rolurilor maritale de către unul sau ambii soți (Mitrofan I., 1999, p. 28).
Pseudo-căsnicia sau „viețile paralele” constituie forma de manifestare cea mai gravă a
simulacrelor familiale actuale şi constă în adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului
conjugal-parental. Astfel de căsătorii aparente sunt de obicei realizate sub influenţa sau
hotărârea unor terți (părinţi), pe baza unor înțelegeri cu caracter material, situație care persistă
totuși în condițiile societăţii contemporane. Căsătoriile de convenienţă se mențin pentru
problema locuinței, a investițiilor materiale comune şi pentru prezenţa copiilor (Mitrofan I.,
1999, p. 28)
Uniunile homosexuale iau amploare în ciuda prejudecăților. Fie că rezultă din
complexe inconștiente, din educația deficientă sau din decepții, homosexualitatea este tratată
diferit atunci când se pune problema existenţei copilului. Devenind părinţi prin diverse
modalităţi: adopție, însămânţare artificială, contact sexual în timpul unei căsătorii sau relații
heterosexuale doar în scop procreativ, cuplurile homosexuale îşi susțin dreptul la creșterea şi
educarea copiilor, încurajați şi de numeroase cercetări care s-au soldat cu eșec în
demonstrarea incompetenţei mamelor lesbiene de a-şi creşte copii (Voinea, 2005, p. 139).
Grupul comunitar - după anii `60-`70, ca o replică şi o formulă de protest la adresa
„restricțiilor între fidelitatea şi ipocrizia din familia strict monogamă, tinerii furioși ai
sfârșitului de secol îşi caută o nouă mistică - cea a comunităţii sexuale în grup” (G. Tordjman,
apud. Mitrofan I., Ciupercă, 1998, p. 89), adepții acestor grupuri îşi conferă astfel iluzia unei
pretinse libertăţi individuale, omițând gradul de degradare a raporturilor dintre bărbaţi şi
femei.
Swingers desemnează un schimb voluntar şi temporar între perechi, în scop sexual.
Aceştia diferă de adulterini pentru că acordul este stabilit între membrii perechi, dar şi între
perechi, fiind considerați de cele mai multe ori „variație” de la normele sociale, ca posesori ai
unui înalt şi neobișnuit interes sexual (Mitrofan I., 1999, pp. 28-29).

28
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Controversate sau nu, familia restructurată şi simulacrele familiale se impun în atenția


specialiștilor şi nu numai, dând un nou sens comportamentelor inter-persoanele. Pe măsura ce
„realitatea familială” se diversifică, termenul de familie devine tot mai ambiguu. În studiul
„Schimbări în modelele familiale” Mihăilescu urmărește schimbările intervenite în modelele
familiale, atât la nivelul relației familie-societate, cât şi la nivelul comportamentelor tinerilor
necăsătoriți, al comportamentelor nupțiale şi a celor familiale (1983).
Dinamica modelelor familiale se datorează unor complexe de factori economici,
sociali, ideologici, însă aceste schimbări nu semnifică nicidecum prăbușirea familiei ca
instituție socială. „Indiferent de complexitate şi profunzimea schimbărilor care au avut loc, în
toate societățile europene se manifestă o atitudine favorabila faţă de familie şi se practică
comportamente dezirabile din punct de vedere social” (Voinea, 2005, p. 138).

29
Rusu Dana-Rodica

CAPITOLUL III. UNIUNEA CONSENSUALĂ ÎN ROMÂNIA

Uniunea consensuală, coabitarea, concubinajul, căsătoria de facto, etc.0 sunt termeni


care fac referire la cuplul necăsătorit care trăieşte împreună. Începând cu anii 1970 această
formă de convieţuire a cunoscut o răspândire fără precedent în istoria modernă. Până acum
câteva decenii, concubinajul era rar întâlnit şi reprezintă un subiect definit social drept tabu.
În termenii lui Giddens (2000), uniunea consensuală este în esenţa o „relaţie pură”.
Relaţia pură este o „situaţie unde relaţia socială a fost iniţiată numai pentru ea însăşi, pentru
ceea ce poate obţine fiecare persoană dintr-o asociere susţinută cu cealaltă, şi se continuă
numai în măsura în care ambii parteneri consideră că le aduce suficiente satisfacţii pentru ca
fiecare s-o menţină” (Giddens, 2000, p. 59). Respingând oficializarea, partenerii se străduiesc
să obţină o relaţie autosuficientă. Limitele în care funcţionează relaţia nu sunt impuse din
afară ci sunt stabilite de comun acord. Partenerii îşi stabilesc propriile norme, privind de
exemplu fidelitatea sexuală sau responsabilităţile casnice, reguli care nu au însă nici o
referinţă socială exterioară, ca în cadrul căsătoriei. Succesul relaţiei se bazează pe încercările
de compatibilizare, de înţelegere reciprocă.

3.1. Accepțiuni ale termenului de uniune consensuală

Concubinajele sau uniunile consensuale au devenit modele foarte răspândite în


ultimele decenii. Iolanda şi Nicolae Mitrofan remarcau în lucrarea „Elemente de psihologia
cuplului” faptul că „asistăm în contemporaneitate la o tendință din ce în ce mai importantă, de
înlocuire a mariajului legal constituit (…) cu un nou model familial - uniunea libera”. Acești
autori au ținut să remarce că acest stil de viața s-a impus ca „un nou model de coabitare,
susceptibil de a se extinde asupra întregii vieți şi de a înlocui mariajul în toate fazele sale”
(1994, pp. 162-164).
Literatura de specialitate consemnează, o varietate de sensuri acordate termenului de
„uniune consensuală”, diferenţele fiind, în majoritatea cazurilor, de nuanţă, neavând o
relevanţă deosebită. Astfel, cu relativ aceeaşi semnificaţie, întâlnim sintagme de genul
„coabitare nonmaritală”, „trai în comun”, „trai liber”, „concubinaj” etc. Unii sociologi
substituie termenului de coabitare nonmaritală pe cel de „a trăi în păcat”.

30
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Generic, termenul de „uniune consensuală” defineşte uniunea nelegalizată dintre două


persoane de sex opus. Aceasta poate rezulta în urma asocierii directe a două persoane
necăsătorite sau poate fi rezultatul uniunii dintre două persoane de sex opus care au divorţat
sau care au rămas văduve. Totodată, uniunea consensuală poate fi rezultatul asocierii a două
persoane care şi-au abandonat familia, dar care nu au divorţat (Prună, 2007, p. 88).
Într-o altă definiţie, coabitarea desemnează „două persoane necăsătorite, de sex opus,
care trăiesc împreună” (Waite&Gallagher, 2000). Literatura de specialitate operează şi cu alţi
termeni pentru a defini acest concept care induc în final ideea de „trai în comun”, („living
together”, „shacking up”, “living în sin” etc.). În limbajul comun, termenul de uniune
consensuală are semnificaţia celui de „concubinaj”. Întrucât la nivelul mentalului colectiv
termenul are o conotaţie peiorativă, tot mai mulţi indivizi tind să renunţe la a mai utiliza
această formulă, preferând să-l substituie cu termeni mai largi, mai evazivi. Încă reprobat în
societatea noastră, traiul în afara căsătoriei a impus adaptarea mentalităţilor pentru a-l putea
tolera (Prună, 2007, p. 89).
Ţinând cont de durata în timp a acestui tip de convieţuire şi de intenţia membrilor săi
de a legifera această relaţie, specialiştii au făcut, totodată, distincţia dintre uniune consensuală
şi căsătorie de probă. Cel mai adesea, persoanele care preferă căsătoria de probă sunt tinerii,
ei alegând acest stil de viaţă pentru o durată limitată de timp, fiind motivaţi uneori de nevoia
de a experimenta «viaţa în doi», alteori de dorinţa de a-şi finaliza studiile sau de a identifica
un loc de muncă pe măsura pregătirii şi aşteptărilor lor. Condiţiile economice precare sau
dezaprobarea de către părinţi a relaţiei cu un anumit partener sunt, de asemenea, factori care
determină tinerii să aleagă coabitarea nonmaritală (Băran-Pescaru, 2004, p. 70).
Conceptualizarea noţiunii de coabitare consensuală nu se poate realiza în afara celei
privind căsătoria. În timp ce căsătoria este privită ca uniune liber consimţită între persoane de
sex opus în condiţii prevăzute de lege, concubinajul acoperă situaţiile uniunilor liber
consimţite între un bărbat şi o femeie, realizate în afara cadrului legal prestabilit. Aşadar,
coabitarea înseamnă, conform Dicţionarului de Sociologie Oxford (2003, pag. 103),
„aranjament prin care cupluri necăsătorite legal trăiesc împreună că soţ şi soţie”. Definiţia
scoate în evidenţă diferenţa esenţială între concubinaj şi căsătorie: absenţa cadrului legal.
„Coabitarea reprezintă starea unui cuplu în care partenerii locuiesc împreună că iubiţi,
fără nici o obligaţie creată de jurăminte, căsătorie legală sau ceremonie religioasă” (Prună,
2007).

31
Rusu Dana-Rodica

Definiția concubinajului poate porni şi de la modul în care se comportă coabitanții şi


modul în care îşi descriu ei aranjamentul. Cuplurile care coabitează se referă rareori la
aranjamentul lor sub acest termen; ei spun că locuiesc împreună cu cineva sau se referă la
„partenerul” lor. Astfel, două persoane care locuiesc împreună sunt doar colegi de cameră.
Camere comune şi o viața sexuală comună reprezintă minimum de elemente care definesc
acest aranjament social fără ceremonii.
Coabitarea este calea cea mai simplă pentru cuplurile americane de a începe o viața
împreună, Branon (apud. Prună, 2007). Opinia comună americană sugerează că a trai înainte
de căsătorie este o idee bună, dacă o interpretăm ca pe o perioada de încercare. Această idee a
rămas şi astăzi puternic percepută caracterizând coabitarea de peste ocean. Beneficiile vieții
trăite împreună au fost percepute de coabitori ca:
• Disponibilitate reală pentru sex
• Posibilitatea de a păstra banii separat
• Împărţirea egală a cheltuielilor pentru întreținere, hrană, etc.
• Evitarea stigmatului divorțului
• Mai mult timp liber pentru propria persoană
• Libertatea de a se vedea cu alții
• Lipsa încurcăturilor legale
• Lipsa obligațiilor de a se îngriji de partener sau de copii acestuia.
Traiul în comun a fost la început elementul definitoriu, alături de caracterul ilegitim, al
uniunilor consensuale. Termenul a căpătat alte conotații fiind asimilat cu sintagme precum
„trăind împreună” sau, mai formal, „coabitare”, dacă ambii membri ai cuplului sunt
necăsătoriți sau nu sunt implicați în altă relație. În acest fel se creează o anumită ruptură între
coabitare şi concubinaj. Semnificația concubinajului acoperea situații extrem de diverse, unele
dintre ele dezavuate datorită conținutului lor moral şi chiar antisocial. Spre exemplu, termenul
„amantă” era folosit pentru a desemna relația dintre o femeie şi un bărbat căsătorit.
Tradițional, în lumea occidentală a începutului de secol XX, un bărbat şi o femeie care trăiau
împreună fără să fie căsătoriți erau evitați social, în unele jurisdicții acest lucru fiind chiar
ilegal. Un alt exemplu este reprezentat de termenul „concubine” asociat direct celui de
concubinaj. El reflectă un model de relație în care bărbatul era partenerul dominant, din punct
de vedere social şi economic. În acest model bărbatul poate avea, de asemenea, una sau mai
multe soţii pe lângă concubină (Prună, 2007).

32
Forme familiale alternative în societatea contemporană

O definiție mai cuprinzătoare a concubinajului este aceea a unei femei atașate de un


bărbat numai pentru reproducere şi îngrijind de copii rezultați fără a avea o relație romantică.
În acest caz tatăl poate avea o soţie legală sau alte iubite (Prună, 2007).
Din aceasta perspectivă concubinajul era privit ca o situație benefică pentru partenerul-
femeie întrucât îi oferea securitate economică. El apare ca fiind rezultatul unui demers
voluntar. Istoria consemnează însă şi cazuri în care concubinajul capătă aspect de sclavagism
în sensul abordării servile a unuia dintre membrii, cel mai adesea femeii.

3.2. Traiul liber în comun. Tipologii şi forme de manifestare.


3.2.1. Caracteristici ale uniunilor consensuale

Mihăilescu (1999, pp. 133-135) menţiona, într-una din lucrările sale, că în


comunităţile contemporane dezvoltate „conceptul de familie acoperă realităţi dintre cele mai
diverse”. Termenul de familie a devenit tot mai ambiguu, tinzând să acopere situaţii mult
diferite de cele caracteristice generaţiilor precedente. Dacă definim familia ca grup uman
format din soţ, soţie şi copiii acestora, grup care realizează anumite funcţii reglementate
social, atunci familia astfel interpretată nu mai cuprinde decât o parte a populaţiei din Europa
de Nord şi Vest în acest fel termenul de familie a dobândit un sens mult mai larg, pentru a
putea îngloba şi alte forme de convieţuire decât familia nucleară, de la cupluri fără copii şi
până la celibat.
Uniunile consensuale, modele de menaj care tind să câştige tot mai mult teren în faţa
familiei constituite prin căsătorie, nu se deosebesc foarte mult de familia nucleară, realizând
majoritatea funcţiilor şi confruntându-se cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile
căsătorite (Mihăilescu, 1999). Sociologii susţin că ele sunt însă centrate pe satisfacerea
trebuinţelor sexuale, pe ocuparea unui segment din timpul liber al partenerilor, având o
structură relativ fragilă, o coeziune şi stabilitate de provizorat.
Coabitările consensuale definesc uniunile nelegalizate dintre două persoane de sex
opus. Dacă privim din perspectiva caracteristicilor partenerilor, putem spune că ele pot rezulta
în urma asocierii directe a două persoane necăsătorite sau pot fi rezultatul uniunii dintre două
persoane de sex opus care nu divorțat sau care au rămas văduve. Totodată, uniunea
consensuală poate fi rezultatul asocierii a două persoane care şi-au abandonat familia, dar care
nu au divorțat. În limbajul comun, uniunile consensuale sunt definite prin termenul de
concubinaj (Prună, 2007, p. 97-98).

33
Rusu Dana-Rodica

Motivațiile individuale ale celor ce trăiesc într-o uniune liberă s-au dovedit a fi greu de
identificat. Tinerii preferă „căsătoria de probă” pentru a se asigura dacă vor sau nu să se
căsătoreasca sau dacă partenerul este potrivit. Mulți încep să coabiteze după ce s-au hotărât să
se căsătoreasca sau atunci când nu există suficient atașament faţă de ideea căsătoriei. În alte
cazuri căsătoria este amânata până ce partenerii îşi asigura o baza economica sau până ce au
obținut avantaje de pe urma statului lor (ex. evitarea de taxe etc.) (Prună, 2007).
Unele cupluri considera coabitarea un mijloc de a evita obligațiile legale ale căsătoriei,
căsătoria fiind însă respinsa că instituție. Centrate pe satisfacerea trebuințelor sexuale, pe
ocuparea unui segment din timpul liber al partenerilor, aceste modele au o structura relativ
fragila, o coeziune şi stabilitate de provizorat. În timp, coabitarea a fost privita că alternativa
la căsătorie sau că faza finala a procesului de logodna. Acest fenomen a fost explicat că o
reflecție a creșterii individualismului relativ la declinul instituției căsătoriei şi familiei (Prună,
2007).
Totodată s-a remarcat faptul că coabitarea este mai des întâlnita la persoane sub 30 de
ani. Studiile făcute în unele ţări est-europene (Bulgaria, Iugoslavia, Polonia) arata faptul că
fenomenul coabitării se întâlneşte şi la populația tânără din aceste ţări. Aici însă nu este vorba
despre o substituire a modelului familiei contractuale cu familia consensuală, ci o etapa
tranzitorie în evoluția comportamentului nupțial al unor tineri. Coabitarea este, așadar, o faza
premergătoare căsătoriei.
Un lucru remarcat de specialiști şi care, se pare, că a fost luat în calcul şi de legiuitori
când au stabilit reglementările juridice în acest domeniu, este legat de durata uniunilor
consensuale. Cercetările psiho-sociale demonstrează că durata medie de viața a unei relații
nonmaritală este de aproximativ doi ani. După acest interval de timp, cel mai adesea, relațiile
se dizolva sau se transforma în căsătorii. Hilda Rodriguez (2001) semnala faptul că 40% din
concubinaje sfârșesc în căsătorie. Unul din elementele remarcate de studiile asupra coabitării
atrage atenția asupra unui element care, se pare, este definitoriu pentru cuplurile consensuale
şi care explica în mare parte opțiunea pentru acest tip de conviețuire. Partenerii implicați într-
o relație de concubinaj nu trăiesc sentimentul responsabilităţi şi a împărţirii sarcinilor în mod
egalitar că în cazul mariajelor.
Deși se poate vorbi de existenţa unui segment bine definit de persoane care înlocuiesc
mariajul cu concubinajul, cea mai mare parte a celor care trăiesc în uniuni consensuale privesc
aceasta asociere că fiind una temporara, premergătoare căsătoriei. Psihologii şi sociologii

34
Forme familiale alternative în societatea contemporană

susțin că experiența traiului în comun în afara căsătoriei nu este o certitudine pentru un mariaj
de lunga durata. Potrivit datelor, procentul celor care nu doresc să se căsătoreasca niciodată
preferând, în ţările dezvoltate, concubinajul este cuprins între 10% şi 30% (Bumpass &
Sweet, 1989)
Trebuie însă remarcat faptul că opțiunea pentru un concubinaj definitiv este
determinată şi de experiențele traumatizante la care cei în cauză au fost supuși de-a lungul
timpului. Persoanele divorțate sunt mai puțin dispuse să se recăsătorească legal sau nu se pot
căsători, pentru că partenerul cu care coabitează este căsătorit. Pentru o parte a populației care
a trăit experiența unui mariaj care s-a soldat însă cu un eșec, uniunea liberă este privită ca o
alternativă. Faţă în faţă cu realitatea mariajelor repetate, uniunea liberă apare că o structuăa
organizată, stabilă şi armonioasa sub aspectul climatului socio-afectiv. Pentru persoanele
divorțate, adoptarea acestui nou stil de viața poate fi interpretată şi ca reflex de autoapărare.
De teama unui nou eșec, acestea evită un nou mariaj şi aleg calea „liberă, neexpusă
constrângerilor sociale de orice natură. Guvernele ţărilor în care acest fenomen a luat
amploare au adaptat legislaţia la noile realităţi, îmbunătăţind statutul şi drepturile cuplurilor
necăsătorite” (Prună, 2007, pp. 99-101).
Cercetări asupra fenomenului pus în discuție au scos la iveală faptul că partenerii
acestui cuplu nonmarital nu sunt cu nimic mai deosebiți decât cei implicați într-o relație
tradițională de tip familial. Tipurile de întrebări care ar putea să apăra în situația de faţă, când
uniunile consensuale se impun tot mai mult, în viața “cetăţii”, se referă la condițiile financiare
ale relațiilor (participarea în mod egal la cheltuielile cuplului, împărţirea proporțională a
acestora în funcție de câștigurile fiecăruia, etc.); la luarea deciziei în cadrul cuplului şi
împărţirea responsabilităților, precum şi la natura relației exclusiv sexuală, grad de libertate
pentru relațiile sexuale în afara cuplului. De asemenea, se pune problema eventualității
apariției unui copil şi problema referitoare la posibilitatea unui mariaj (Prună, 2007, p. 99).

3.2.2. Avantajele şi dezavantajele uniunii consensuale

Studiile asupra fenomenului coabitării s-au concentrat şi asupra identificării


avantajelor şi dezavantajelor pe care le comporta acesta. O relație nonmaritală are numeroase
implicații nedorite legate de modul de împărţire a bunurilor achiziționate în cazul destrămării
cuplului, eventualele compensații, raportarea la eventuale sacrificii în timpul acestei perioade
(Prună, 2007, p. 102).

35
Rusu Dana-Rodica

Printre avantajele oferite de conviețuirea într-o misiune liberă menționăm: satisfacție


sexuală crescută, prin manifestarea cu mai multă intensitate a ideii de intimitate; mare
posibilitate de a se înțelege pe ei înşişi, element care elimină neconcordanţele şi tensiunile atât
de frecvente într-o relație de tip marital; dezvoltarea deprinderilor interpersonale şi încrederea
în construirea unor relații strânse, un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor
economice etc. (Băran-Pescaru, 2004).
„Opțiunea pentru uniunea liberă încearcă să îmbine nevoia de dependenţă cu cea de
autonomie, negând aspectul contractual al relației impuse prin căsătorie. Totodată unele studii
încearcă să reinveneze ideea că alegerea acestui tip de conviețuire poate fi o formă de protest
faţă de o societate cel mai adesea constrângătoare” (Prună, 2007, p. 101)
În ceea ce privește dezavantajele, acestea se rezumă, în esență la: limitarea prematură
a experienței „întâlnirilor”; perpetuarea rolului tradițional al femeii, constând în asigurarea
sarcinilor domestice. Din acest punct de vedere cercetările atrag atenția asupra faptului că
uneori coabitarea în rândul tinerilor poate fi benefică pentru bărbat dar nu şi pentru femeie.
Asumarea responsabilităților specifice rolului de parteneră atrage după sine o distribuire a
interesului şi a timpului spre alte zone, limitând astfel satisfacerea nevoilor proprii (Băran-
Pescaru, 2004, p. 72).
Un alt dezavantaj este reprezentat de restricțiile legale. Este unul din elementele care,
de altfel, limitează „accesul” la acest stil de viața. Multe personaje, deși doresc să adopte
forme legal acceptate de conviețuire, temătoare fiind de eventualele pierderi materiale pe care
le-ar putea suporta în cazul în care uniunea s-ar destrăma.
Cu toate aceste elemente care descurajează mai mult decât îndeamnă spre adoptarea
unui nou stil de viața, sociologii remarcă faptul că, în realitate, uniunea liberă se impune tot
mai mult ca un model de conviețuire susceptibil de a înlocui mariajul în toate fazele sale
(Mitrofan I., Ciupercă, 1998, p. 94).

3.2.3. Tipuri de coabitanți

Unii autori (Markey, apud. Prună, 2007) au încercat să identifice anumite caracteristici
care să permită elaborarea unor tipologii a coabitanților. Barbara Markey a identificat trei
grupuri de coabitanți: cei care au intenții serioase de căsătorie, cei care aleg coabitarea ca
alternativă temporară la căsătorie şi cei care văd coabitarea ca o alternativă permanentă la
căsătorie.

36
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Sociologul Roland Johnson (1996) descrie patru categorii de coabitanți cuprinzând


marea majoritate a relațiilor de coabitare pe care le-a întâlnit printre cei de vârsta studenției:
emanciparea, convenienţa, relațiile de probă, „ Linus Blanket”.
Relațiile de emancipare definesc situațiile în care o persoană vrea să demonstreze
anturajului şi rudelor că îşi poate purta singură de grija şi este capabilă să ia decizii fără a
solicita ajutorul lor. Johnson consideră că acest tip de relație nu încurajează cuplurile să-şi
dezvolte preferințe pentru căsătorie.
Relațiile de convenienţă caracterizează de regulă cuplurile care aleg coabitarea în
defavoarea căsătoriei din motive economice. Evaluările asupra funcționarii acestor tipuri de
uniuni arată că ambii parteneri manifesta o intenție vădita de despărțire, aceștia raportându-se
la cuplu în funcție de conjuncturi. Johnson spune că acest tip de coabitare este convenabil
gospodăriilor de tip egalitarist.
Relațiile de probă sunt agreate de cei care intenționează să se căsătoreasca. Tot mai
mulți tineri consideră astăzi că, pentru a-ţi asigura șansele de succes a relației, este preferabil
experimentarea modului de viața în comun. Adepții acestui tip de coabitare vor să se asigure
că pot trăi împreună cu partenerul ales.
Relațiile denumite Linus Blanket (Johnson, 1996) sunt fundamentate pe nevoia de a
avea o relație cu cineva, de a trăi cu cineva. De regula este apanajul persoanelor care sunt
dornici de a fi iubiți dar nu sunt capabili să-şi asume responsabilitatea unei relații de lungă
durată. Johnson consideră că cei care preferă acest tip de coabitare sunt oameni temători,
speriați că relația lor s-ar putea sfârşi. Persoana părăsită se simte trădata, abuzată şi folosită.
După Brown şi Booth (1996, pp. 668-678), coabitanţii ar putea fi împărţiţi în două
categorii: cei care se aseamănă mai mult cu cei căsătoriţi şi cei care se aseamănă mai mult cu
cei singuri. Tipologia a fost preluat şi de Casper şi Sayer în 2000. Cercetările relevă diferenţe
în ceea ce priveşte factorul de selecţie a partenerilor, fericirea în cuplu, angajamentul sau
infidelitatea sexuală, în cele două tipuri de coabitări. (Oppenheimer, Kalmijn şi Lim,1997).
O analiză mai profundă a acestei tipologii ne permite să observăm că autorii
structurează diversitatea de forme de coabitare ilegitimă, pe de o parte în funcţie de interesul
individului, iar pe de altă parte în raport cu durabilitatea şi forţa de a se impune în viaţa
individului.
În acelaşi timp, în funcţie de intenţiile de a constitui un cuplu pentru o perioadă
nedeterminată, se poate vorbi de existenţa coabitării premaritale şi a celei postmaritale. în

37
Rusu Dana-Rodica

această accepţiune, coabitarea dobândeşte doar semnificaţia traiului în comun, fără a cuprinde
un stil diferit de convieţuire (Prună, 2007).
Coabitarea premaritală defineşte ceea ce noi numim tot mai des astăzi, prin conceptul
de «căsătorie de probă», situaţiile cuplurilor în care partenerii doresc să se căsătorească dar,
din diverse considerente, amână momentul legalizării relaţiei lor. Coabitarea postmaritală se
referă la cazurile partenerilor divorţaţi care, după încetarea raporturilor de căsătorie, au decis
că convieţuiască împreună, în concubinaj (Prună, 2007, pp. 104-105).
Acest tip de relaţie ridică o serie de probleme legate de eficienţa unor consecinţe
directe ale divorţului. Se pune problema în ce măsură, dacă foştii soţi trăiesc împreună, se mai
justifică, spre exemplu, acordarea pensiei alimentare sau ajutorului de întreţinere.

3.3. Perspective pro şi contra coabitării


3.3.1. Prejudecăţi despre căsătoriile ilegitime

Modul în care opinia publică a perceput existenţa în viaţa comunităţii a cuplurilor


necăsătorite s-a structurat în timp în tipare atitudinale şi comportamentale specifice. Oamenii
au fost mereu interesaţi de tot ceea ce este diferit, tot ce iese din standarde, din obişnuit.
Tânjind uneori după acest stil de viaţă, repudiindu-l alteori, concubinajul a primit în timp o
etichetă negativă, asemeni tuturor lucrurilor diferite care nu şi-au găsit justificarea în existenţa
cotidiană a comunităţii (Băran-Pescaru, 2004).
Motivele pentru care oamenii ajung să coabiteze în afara căsătoriei s-au focalizat în
jurul câtorva întrebări simple: cine coabitează, de ce, de cât timp, cum coabitează, pe ce
principii etc. Toate acestea au condus la conturarea unor explicaţii posibile care stau la baza
alegerii acestui tip de menaj. Iată câteva dintre ele, prezentate de unii autori (Dunagan, 1993)
sub sintagma „mituri ale coabitării”. Cei mai mulţi teoreticieni au încercat să demonteze
aceste explicaţii încercând să demonstreze că este vorba doar despre nişte prejudecăţi. În
acelaşi timp nu putem să nu observăm faptul că aceste mituri fac referire la o cazuistică
bogată care a generat în timp concluzii care nu pot fi ascunse sau trecute atât de uşor cu
vederea.
Situaţiile sau comportamentele care se abat de la cutumă generează, în timp,
prejudecăţi şi chiar stereotipuri ce creează efecte asupra celor care le promovează. Coabitarea
consensuală, un mod de viaţă ce se abate de la forma tradiţională de convieţuire, nu a scăpat
de acest «flagel». Opiniile pro şi contra precum şi diferitele practici de coabitare au devenit

38
Forme familiale alternative în societatea contemporană

repere pentru caracterizarea acestui tip de convieţuire. Unii autori vorbesc chiar despre
existenţa unor mituri pin care se susţine concubinajul sau se manifestă reticenţe faţă de
coabitare. „Toată lumea o face”, „economic merită să coabitezi” sau „coabitarea înaintea
căsătoriei garantează o căsătorie fericită mai târziu” sunt doar câteva formule prin care cei
care adoptă acest stil de viaţă îşi justifică opţiunea. Cei care gândesc coabitarea ca o
modalitate temporară de a exista în cuplu, preferă să-şi explice comportamentul prin
raţionamente de ordin pragmatic: este mai eficient, asigură şansa dezvoltării unei cariere, se
pot evita multe probleme pe care le implică căsătoria, partenerii se simt mai liberi, etc. Vom
enumera mai jos câteva dintre prejudecăţile privind coabitarea încercând să explicăm
semnificaţia lor pentru cuplul consensual (Băran-Pescaru, 2004).

„Coabitarea înaintea căsătoriei creşte şansele de a avea o căsătorie fericită”


Pentru mulţi adepţi ai stilului de menaj eliberat de constrângeri de ordin contractual,
coabitarea consensuală este o etapă în evoluţia unui cuplul, prin care fiecare partener are şansa
de a experimenta propriile sale practici de convieţuite. După formula «testezi înainte de a
cumpăra», promotorii vieţii în doi în afara căsătoriei consideră coabitarea consensuală o
garanţie pentru o relaţie pe viaţă. Acest mecanism de gândire ignoră însă faptul că nu avem
de-a face cu tranzacţii de bunuri materiale. Renunţarea la partener nu se rezumă la simpla
despărţire fizică ci atrage consecinţe morale, psihologice şi sociale fără a lua în considerare
situaţia, destul de probabilă, a unui sau a unor copii.
Marele paradox este că cercetările arată tocmai opusul acestei „înţelepciuni”
convenţionale potrivit căreia experimentul este un mijloc de a preveni efecte nedorite.
Numeroase studii au arătat că acele cupluri care locuiesc împreună înainte de căsătorie
au mai multe şanse de a nu se înţelege în probleme ca timpul liber, treburi legate de
gospodărie şi finanţe, şi e mai probabil să aibă nevoie de consiliere decât cuplurile care nu
coabitează. Un argument în plus îl constituie şi creşterea vertiginoasă a ratei divorţurilor
concomitent cu o creştere a numărului concubinajelor.
Dovezi recente arată în mod accentuat că cei care coabitează şi apoi se căsătoresc au
mult mai multe şanse de a divorţa mai târziu decât cei care s-au căsătorit fară să locuiască
împreună. Acestea sugerează că acele cupluri care coabitează şi apoi se căsătoresc au mai
multe şanse să divorţeze pentru că partenerii sunt mai puţin dedicaţi instituţiei căsătoriei sau
au alte trăsături care au dus în primul rând la coabitare şi care fac ca ei să fie un material de

39
Rusu Dana-Rodica

căsătorie neadecvat - selectarea acelora care au cele mai puţine şanse de a divorţa pentru
coabitare justifică acest tip de relaţie.

„Majoritatea trăiesc în concubinaj”


Cei care simt critica socială se ascund în spatele unor evaluări particulare, afirmând cu
tărie că majoritatea trăiesc în concubinaj, indiferent dacă intenţionează sau nu să se
căsătorească. Este o modalitate de a crea impresia că această preferinţă pentru convieţuirea în
afara căsătoriei nu este o anomalie socială şi nu exprimă un stil de viaţă imoral. Căci criticile
cele mai frecvente la adresa celor care trăiesc în concubinaj se grupează în jurul unor întrebări
privind moralitatea convieţuirii în afara căsătoriei. În Statele Unite, unde coabitarea
consensuală cunoaşte o istorie înfloritoare, mai ales în rândul tinerilor, Johnson (1996)
estimează că 30% până la 40% din studenţi coabitează în perioada colegiului. Deşi aceasta
este o cifră mare, arată însă şi că între 20% şi 35% nu sunt activi din punct de vedere sexual şi
între 60% şi 70% din studenţi nu coabitează. Prin urmare, a spune că „toată lumea o face”,
adică majoritatea trăiesc în concubinaj, este un mit şi nu rezistă ca justificare validă a
coabitării.

„Nu este treaba celorlalţi”


Adesea, viaţa în cuplu este considerată o experienţă personală, intimă, care trebuie
protejată şi eventual ascunsă de ochii lumii. Orice încercare de explorare a acestui univers este
taxată aspru atât de partenerii cuplului dar şi de către membrii comunităţii, în general din
spirit de solidaritate. Se spune că locuitul împreună are multe în comun cu căsătoria, cu
excepţia impunerilor din partea bisericii şi a statului. Sunt însă unele aspecte ale vieţii în doi,
care cunosc particularităţi în raport cu forma de constituire a cuplului: este vorba cu precădere
de problemele legate de naştere, sănătate şi boli care apar ca fiind urmări ale coabitării,
probleme care devin la un moment dat responsabilităţile societăţii. Forţa de impunere şi chiar
de constrângere a statului şi bisericii se reflectă în predominanţă opţiunii pentru căsătorie sau
coabitare consensuală. Protectorii religioşi explică evoluţia favorabilă a cuplurilor căsătorite
prin implicarea bisericii în viaţa cuplului. Cei care merg des la biserică au rate mai scăzute ale
divorţului pentru că sunt expuşi învăţăturilor şi instrucţiei despre succesul conjugal şi pentru
că, membri corpului bisericesc oferă suport şi responsabilitate cuplurilor (Mattox 1997).

40
Forme familiale alternative în societatea contemporană

„Concubinajul nu răneşte pe nimeni”


În special în cazul cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au fost căsătoriţi,
opţiunea pentru coabitarea consensuală este adesea justificată prin teama de eşecuri
sentimentale. Cei care au trecut prin experienţa unui divorţ îşi argumentează alegerea prin
prejudiciul suferit de pe urma desfacerii căsătoriei. Traumele nu sunt doar personale, un eşec
relaţional având consecinţe indirecte şi asupra membrilor familiei şi anturajului celui care
suportă electiv despărţirea. De asemenea, trebuie să ţinem cont şi de faptul că alegerea
partenerului precum şi decizia privind viaţa în cuplu sunt acţiuni condiţionate social. Prin
urmare, opţiunea pentru concubinaj nu este fără repercusiuni, ca afectând atât pe cei direct
implicaţi cât şi persoanele cu care întreţin relaţii constante.
Marco (1997) remarcă faptul că oamenii trăiesc uneori cu convingerea că un singur
comportament sau eveniment reprezintă o celulă izolată care nu afectează pe celelalte; dar nu
este aşa. Filozofia de viaţa a unei persoane este, afirmă el, la fel ca formula de control a unei
foi de calcul. Atunci când se schimbă o parte se schimbă şi întregul.

„Este bine aşa, pentru că suntem cu adevărat îndrăgostiţi!”


Încercând să se ferească de maladia obişnuinţei ce acaparează în timp cuplurile
căsătorite, tot mai mulţi adulţi se gândesc să aleagă sau să-şi schimbe stilul de viaţă
îndreptându-se spre o alternativă la căsătorie. Teama de un eşec conjugal determinat de rutina
şi pierderea intimităţii precum şi nevoia de a se asigura că relaţia de cuplu nu pierde din
intensitatea pasiunii resimţite în momentul debutului vieţii de cuplu constituie câteva din
motivele pentru care mulţi preferă să nu legifereze relaţia pe care o au.
Cel mai aproape din punct de vedere al caracteristicilor şi funcţiilor familiei constituite
prin căsătorie este coabitarea consensuală. Ea devine pe zi ce trece o alternativă viabilă. Lipsa
unui contract care impune obligaţii ferme pentru ambii parteneri, creează un sentiment de
libertate şi totodată premise de flexibilizare a raporturilor dintre aceştia.
Adepţii creştinismului critică această abordare considerând că ea reflectă egoismul
celor care gândesc relaţia de cuplu în termeni de satisfacţie personală. „Dragostea adevărată
va fi lipsită de egoism în a aşeza pe primul loc voinţa lui Dumnezeu şi nevoile altora. Nu
găseşte desfătare în neascultarea malignă, nici nu va forţa pe alţii să-l nesocotească pe
Dumnezeu” (Martin & Myers în 1996).

41
Rusu Dana-Rodica

În această perspectivă, traiul în comun în afara căsătoriei este un subterfugiu pentru


satisfacerea unor necesităţi de ordin sexual fără a reflecta dorinţa de a întemeia o familie şi de
a se dezvolta într-un spaţiu de securitate stabil.

„Oricum avem de gând să ne căsătorim”


Cei care intenţionează să se căsătorească dar din diferite motive amână acest moment
şi aleg coabitarea consensuală că mod de viaţă temporar se ascund în spatele sintagmei
«oricum ne vom căsători». Este modalitatea cea mai simplă de a scăpa de sancţiunea socială.
Criticii coabitării consensuale susţin că acest argument este un nonsens. Întrucât atât timp cât
există intenţia căsătoriei amânarea momentului acestei acţiuni nu-şi mai găseşte justificare.
Asta dacă nu cumva promotorii acestei idei nu ascund de fapt alte temeri (frica de un eşec,
teama de pierdere a libertăţii individuale etc.) sau dorinţe (nevoia de independenţă, dorinţa de
a experimenta lucruri noi fără o prea mare responsabilitate).

„Certificatul de căsătorie este doar o hârtie”


Diferenţa dintre căsătorie şi coabitarea consensuală este adesea explicată, de către cei
care nu preferă familia conjugală prin intermediul certificatului de căsătorie. Aceştia cred că
structural şi funcţional concubinajul nu diferă de familia tradiţională, constituită prin
căsătorie. Singura deosebire constă în lipsa unui document oficial de recunoaștere a relaţiei de
coabitare. Pentru cei mai mulţi dintre promotorii acestui stil de convieţuire, certificatul de
căsătorie este doar o bucată de hârtie care mai mult încurcă, întrucât impune restricţii şi
creează un cadru de obligaţii formale ce funcţionează ca un pol de presiune asupra relaţiei
dintre partener. “Nu mă va face să te iubesc mai mult”, „Suntem deja dedicaţi unul celuilalt,
nu avem nevoie de o bucată de hârtie care să o dovedească”, sunt formulele la care fac cel mai
des apel cei care trăiesc în concubinaj. Dunagan (1993) prezintă cealaltă parte a confruntării:
„Dacă nu există nici o neregulă în relaţia voastră, ce e greşit în a adăuga încă un simbol
dedicaţiei voastre totale?” În mod evident, căsătoria înseamnă mai mult decât o bucată de
hârtie. Până la urmă, spune Dunagan, cine ridică obiecţii puternice în faţă unei foi de hârtie?
Cine a obiectat vreodată la cumpărarea unui inel (sau a orice altceva drăguţ) doar pentru a-şi
demonstra dragostea?

42
Forme familiale alternative în societatea contemporană

„Din punct de vedere economic, merită să coabitezi”


Adepţii moralei creştine recunosc, pe de o parte, avantajul de ordin economic al
coabitării în afara căsătoriei dar în acelaşi timp remarcă predispoziţia de a se compromite
moral a celor care aleg acest stil de viaţa. Avantajele economice nu determină însă şi beneficii
de imagine ci, dimpotrivă, la nivelul perceptivului social acest mit creează un prejudiciu
individual. Reacția comunităţii este de regulă una de dezaprobare, celui care promovează
acest principiu atribuindu-se calificative degradante: imoral, oportunist, profitor, egoist etc.

„Biblia nu se pronunța asupra subiectului”


Indiferent dacă sunt practicanți sau doar adepți ai unor doctrine religioase, teama de
biserică există şi se manifesta în majoritatea cazurilor. Coabitarea consensuală, stil de viață
contestat de clerici, este apărată de promotorii săi şi prin apel la diferite precepte religioase.
Un mit comun auzit foarte des este acela că nimic scris în Biblie nu condamnă un cuplu
pentru că are relații fizice înainte de căsătorie. Argumentația se oprește însă aici şi ignoră alte
învăţături. În versetul Corinteni: 2, Sfântul Pavel plasează relația conjugală în contrast cu
păcatul trupesc. Păcatele trupești pot fi evitate când ai propriul soț. Prin urmare, „păcatele
trupești - activitatea sexuala ilegitima” există în relații în care bărbatul şi femeia sunt intimi
fizic şi totuși nu sunt căsătoriți. Şi Biblia e foarte clară în privința consecințelor păcatelor
trupești (1 Cor. 6: 9; Gal. 5: 19-22; Rev. 21: 8; Heb. 13: 4).

3.4. Căsătorie versus coabitare. O analiză comparativă

Un interes deosebit pentru cercetători este dat de problematica relaţiei dintre coabitare
şi căsătorie, de aspectele care apropie sau, dimpotrivă, diferenţiază cele două forme de
convieţuire. Pe de o parte, literatura de specialitate consemnează existenţa unor abordări care
tratează coabitarea ca alternativă la căsătorie, iar pe de altă parte propune o analiză a uniunilor
consensuale ca „preludiu premarital”, altfel spus, o etapă în existenţa cuplurilor, anterioară
căsătoriei. O analiză comparativă între coabitarea consensuală şi căsătorie reliefează o serie de
asemănări dar şi deosebiri între cele două stiluri de convieţuire (Waite, Linda, 1988).
Studii şi cercetări importante realizate în ultima perioadă asupra coabitării au permis
acumularea unor informaţii suficiente care au stat la baza luării unor decizii şi hotărâri de
ordin legislativ, social sau economic. Oricare ar fi indicatorii după care putem analiza şi

43
Rusu Dana-Rodica

explica o analiză comparativă, trebuie remarcat că există anumite puncte comune care merită
reliefate (Prună, 2007, p. 131).

3.4.1. Coabitarea ca menaj premarital

Dintr-o anumită perspectiva, privind coabitarea în raport cu căsătoria, putem spune că


ea este asemeni unui experiment, dacă privim uniunea consensuală ca o etapă premergătoare
căsătoriei. Ea este, altfel spus, o încercare. O încercare cu scopul de a explora situaţii specifice
vieţii în doi prin care fiecare partener poate să înţeleagă mecanismele convieţuirii în cadrul
cuplului. Sub acest înţeles, coabitarea consensuală, spre deosebire, de căsătorie, nu implică
sau necesită angajament de a sta împreună pe viaţă. Chiar dacă unul dintre parteneri se
aşteaptă ca relaţia să fie permanentă, celălalt, deseori, este de altă părere. Această
caracteristică explică într-o anumită măsură de ce concubinajele se destramă mult mai uşor
decât căsătoriile. Ca orice experiment, porneşte de la premise ipotetice şi urmăreşte
verificarea acestora pe o perioadă determinată de timp. Aşa se explică de ce opţiunea pentru
coabitare ţine cont de nevoi de moment, individuale, şi nu urmăreşte consistenţa şi persistenţa
în timp a relaţiei.
Bumpass şi Sweet, în 1989 (p. 615), atrăgeau atenţia asupra faptului că relaţiile de
coabitare nu durează atât de mult ca cele de căsătorie. Ideea a fost dezvoltată de Sanchez,
Manning şi Smock în 1998 (pp. 280-304). Nivelurile mai scăzute de angajament din cadrul
relaţiei cuplurilor coabitante poate fi un indiciu al formei de relaţie diferită din punct de
vedere calitativ.
Dacă la prima vedere putem afirma că acest stil de viaţă prezintă particularităţi ce
avantajează individul dornic să facă alegeri în viaţă după ce s-a confruntat cu situaţii concrete
şi a învăţat să le facă faţă, trebuie remarcate limitele acestui mod de convieţuire.
Natura experimentală, nepermanentă şi nesprijinită social a coabitării împiedică
posibilitatea acestui tip de parteneriat de a se bucura de multe din beneficiile căsătoriei.
Nesiguranţa în privinţa stabilităţii şi longevităţii relaţiei face ca investirea în relaţie să fie mult
mai riscantă decât în căsătorie. În general, partenerii cuplului conjugal devin disponibili la
efort conjugat în vederea atingerii unor obiective pe termen lung, plecând de la ideea că
alegerea partenerului este pentru totdeauna. Acest fapt permite dezvoltarea unor aptitudini şi
stabilirea unor obiective comune (Prună, 2007, pp. 133-135).

44
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Coabitanţii, percepând instabilitatea determinată de lipsa constrângerilor şi


individualismul lor, evită să se angreneze în proiecte ample a căror finalitate se lasă mult
aşteptată. Orice efort este cântărit pentru a se evita pierderile. „Nu-mi fac iluzii ca să n-am
deziluzii”, pare a fi unul din principiile după care se ghidează partenerii uniunilor consensuale
atunci când este vorba despre acţiuni comune cu scopul atingerii unor obiective subordonate
noţiunii de „noi”. Nesiguranţa faţă de partener face ca uniunile consensuale să producă mult
mai puţin în comparaţie cu cuplurile căsătorite. Delimitarea clară a rolurilor în familie,
stabilirea cu exactitate a drepturilor şi responsabilităţilor legale în căsătorie - a soţilor, unul
faţă de celălalt şi între părinţii căsătoriţi şi copii stimulează productivitatea încurajând niveluri
înalte ale economiilor şi acumularea de bogăţii (Băran-Pescaru, 2006, p. 78).
În acelaşi timp, dimensiunea determinată a coabitării reduce din câştigurile de care s-ar
putea bucura coabitanţii prin implicarea familiei sau a prietenilor în sprijinirea sau susţinerea
relaţiei. Părinţii unui membru al unui cuplu care coabitează nu sunt înclinaţi să investească în
partener din punct de vedere emoţional sau financiar până când văd că relaţia va fi pe termen
lung.
Tendinţa partenerilor de a merge pe drumuri paralele fiecare fiind concentrat pe
propria persoană reduce, alterează, o altă funcţie fundamentală a familiei tradiţionale, cea de
solidaritate. Gradul de separare a vieţilor coabitanţilor limitează, de asemenea, utilitatea lor ca
sursă de sprijin în timpul momentelor dificile. Cu toate că se vorbeşte foarte mult despre
apariţia modelelor alternative la familia tradiţională şi se lansează ipoteze potrivit cărora
familia este în declin, iar căsătoria riscă să-şi piardă consistenţa socială, înregistrăm un
paradox. Aşa cum am mai menţionat, cu cât s-a diversificat mai mult stilul de a convieţui, cu
atât s-a întărit la nivelul opiniei comunitare convingerea în eficienţa căsătoriei (Voinea, 2005,
p. 133).
Un argument în acest sens este reprezentat de rata mare a cuplurilor coabitante care
aleg să-şi instituţionalizeze relaţia. Trei sferturi din coabitanţi (în unele studii) spun că vor să
se căsătorească cu partenerul lor. Un alt argument este reprezentat de raportarea masivă a
coabitanţilor la modelul familiei prin căsătorie şi dorinţa, direct sau indirect exprimată, a
acestora de a nu fi consideraţi diferiţi de cei care trăiesc căsătoriţi. Remarcăm temerea
acestora de a se îndepărta de modelul de menaj recunoscut social, justificată într-un fel dacă
ne raportăm la riscurile sancţionatorii la care se expun (Prună, 2007, p. 150).

45
Rusu Dana-Rodica

3.4.2. Coabitarea ca alternativă la cuplul legalizat

O a doua mare direcţie în definirea uniunilor consensuale propune interpretarea


coabitării ca o alternativă la mariajul tradiţional. Altfel spus, vorbim de un stil de convieţuire
nou, care permite existenţa cuplului şi reproduce, parţial, caracteristicile tradiţionale ale vieţii
în doi. Analiza coabitării din perspectiva ideii de alternativă la căsătorie ne oferă o imagine
complexă şi definită a ceea ce înseamnă în fapt traiul în comun în afara cadrului social şi legal
acceptat. De altfel, DEX-ul ne propune o accepţiune sintetică a concubinajului prin expresia
„căsătorie nelegitimă”, exprimând astfel conexiunile evidente, întărite istoric şi cultural, dintre
căsătorie şi coabitare consensuală (Ambert, 2005, p. 8).
Remarcăm în acest moment că, indiferent de zona socio-culturală în care se dezvoltă,
cuplul consensual se formează, se dezvoltă şi funcţionează după aceleaşi repere ca cel
familial. Altfel spus, ambele stiluri de viaţă pornesc de la un model structural standardizat, în
care regăsim componenta numerică, generaţională, structura de roluri şi statusuri aferente sau
structura de autoritate. Această constatare ne determină să presupunem că cele două forme de
trai diferă nu atât sub aspectul structurii ci mai mult sub aspectul funcţionalităţii. Aici putem
vorbi de diferenţe semnificative legate de percepţia partenerilor faţă de cuplu, faţă de ideea de
a împărtăşi în comun din bucuriile şi necazurile celuilalt, faţă de descendenţă sau faţă de
implicarea în rezolvarea unor probleme comune sau specifice celuilalt partener (Prună, 2007,
p. 135).
Analiza pe care o realizăm mai jos va urmări modelul consacrat privind caracteristicile
permanente ce definesc familia ca întreg, având în vedere că, în accepţiunea sub care
interpretăm în acest subcapitol coabitarea consensuală, considerăm ca aceasta reproduce
dimensiunile unui menaj clasic. Vom avea în vedere cu precădere dinamica cuplului, aici
reliefându-se cele mai evidente caracteristici. Acestea ne oferă totodată posibilitatea
identificării elementelor care diferenţiază cele două tipuri de convieţuire.

3.4.3. Căsătorii legitime şi nelegitime: caracteristici.

Economicul în viaţa cuplului


Asemănarea fundamentală cu căsătoria se reflectă cu precădere în raportarea
permanentă la modul de organizare standardizat a vieţii în doi. Coabitarea copiază structural
şi chiar funcţional familia constituită prin căsătorie dar prezintă caracteristici care o

46
Forme familiale alternative în societatea contemporană

diferenţiază fundamental. Coabitanţii consideră, în general, că fiecare partener este


responsabil de a se susţine financiar. Aşadar, ei nu au responsabilităţi financiare faţă de
partenerii lor şi majoritatea nu au resurse financiare comune, considerând că n-au obligaţii
financiare faţă de partener. Ei îşi asumă totodată libertatea de a dezvolta activităţi şi a se
implica în acţiuni sociale independent de partener fără a ţine cont de interesele acestuia sau
interesele cuplului. Demersul este particular, cu scopul satisfacerii nevoilor individuale şi
atingerii unul anumit grad de confort şi satisfacţie.
Limitele şi, în unele cazuri, chiar lipsa unui cadru legal şi instituțional fac din
coabitare un mediu de viața instabil şi plin de neînțelesuri. Orizontul temporar limitat şi
viitorul nesigur al relației poate descuraja cuplurile care coabitează de la multe gesturi care
cresc productivitatea şi acumularea de bunuri în cazul cuplurilor căsătorite. Coabitarea pare,
de asemenea, cea mai atractivă pentru persoanele cărora le lipsesc mijloacele necesare pentru
căsătorie (Prună, 2007, p. 136).
Un alt element relevant în studiul caracteristicilor coabitării în raport cu forma social
acceptată şi legală de conviețuire se referă la gradul de implicare în activităţi extradomestice
şi repartizarea beneficiarului obținut de către parteneri. Raportat la indicatorul de sex,
remarcăm o repartizare uniformă a celor ce coabitează şi a celor căsătoriți pe piața muncii.
Diferențele se ivesc în domeniul câştigului. Bărbaţii căsătoriți câștiga substanțial mai mult
decât bărbaţii necăsătoriți. Un studiu recent realizat în SUA pe loturi de bărbaţi tineri, de
exemplu, arată ca bărbaţii căsătoriți care au până în 30 de ani câștiga 11,33 dolari pe oră, în
timp ce burlacii câștiga 10,38 dolari pe oră, iar cei divorțați sau separați 9,61 dolari pe oră.
Pentru bărbaţii mai în vârstă, diferența de salarii între soți şi burlaci este chiar mai mare. Un
studiu al bărbaţilor între 55 şi 64 de ani arată că bărbaţii căsătoriți câștigau cu 20 până la 32%
mai mult decât cei necăsătoriți aflați în aceeași categorie (Waite, 1988).

Solidaritatea la concurenţă cu individualismul


Sub raportul relaţiilor intime, coabitanţii promovează la nivel declarativ principiul
relaţiilor sexuale numai cu partenerul de cuplu dar evaluările specialiştilor arată o rată mai
mare de infidelitate decât în cazul cuplurilor soţ-soţie. Lipsa unor norme impuse care
determină asumarea de responsabilităţi conferă coabitanţilor o mai mare libertate de mişcare
în privinţa dezvoltării unor relaţii paralele.
Ideea de fidelitate, de responsabilitate morală sau de sacrificiu pentru confortul
celuilalt capătă semnificaţii diferite într-un cuplu consensual. Istoricul constituirii acestuia

47
Rusu Dana-Rodica

care, aşa cum am mai menţionat, îşi are geneza în nevoia indivizilor de a-şi asigura propriul
lor confort, independent de al celui de lângă ei, explică în parte percepţia şi atitudinea diferită
pe care coabitanţii o au faţă de aceste valori şi norme caracteristicile familiei tradiţionale. În
cuplurile consensuale, satisfacerea nevoilor personale devine prioritară, iar atenţia faţă de
astfel de repere morale scade în intensitate. Însăşi definiţia coabitării care evidenţiază lipsa
normativului ca fundament al constituirii cuplului explică manifestările libere ale partenerilor.
Cuplurile coabitante împart o viaţă sexuală activă. Accesul facil la un partener sexual
este un beneficiu al căsătoriei de care se bucură şi cuplurile coabitantă. Nici pentru ei, cina şi
conversaţia cu iubitul nu reprezintă o întâlnire specială-ci o parte a rutinei zilnice. Prin
urmare, iubiţii care locuiesc împreună au multe contacte sexuale, cel puţin la fel de multe, în
medie, ca şi cuplurile căsătorite (Ambert, 2005, p. 18).
Sexul pare să fie o parte cheie a înţelegerii coabitării. Potrivit Monitorizării Sănătăţii
Naţionale şi Vieţii Sociale din 1992, SUA, bărbaţii şi femeile care coabitează întreţin lunar
mai multe raporturi sexuale decât cuplurile căsătorite. Aparent informaţia este în avantajul
coabitanţilor dar, în realitate, nu putem ignora alte aspecte legate de coabitare prin care putem
explica aceste relevanţe statistice. Cel mai adesea frecvenţa mare a relaţiilor sexuale între
parteneri se înregistrează în primii ani de convieţuire. Este o concluzie valabilă indiferent de
tipul de menaj: conjugal sau consensual. În acelaşi timp, să nu uităm faptul că durata de viaţă
a coabitărilor este mult mai redusă decât a căsătoriilor. Astfel, putem lansa ipoteza că, practic,
durata coabitării coincide cu perioada de început a constituirii familiei în urma căsătoriei
(Waite, 1988, p. 20).

Relațiile de “putere” în cuplu


Un aspect care trezește interes deosebit astăzi, în raport cu relațiile dintre parteneri,
este cel al violenţei în cuplu. Anumite particularităţi ale acestui fenomen declanșat la nivelul
concubinajului ne permite să identificăm alte caracteristici ale coabitării. Agresivitatea în
cuplu este rezultatul alterării la diferite niveluri a raporturilor dintre parteneri. În același timp,
fenomenul, ca o trăsătura a violenţei domestice, este asociat cuplurilor.
Este important însă să facem distincţie, arată Waite (1988, pp. 7-8), între cei ce trăiesc
în concubinaj şi cei care aleg coabitarea ca formă premergătoare căsătoriei. Datele indică
diferenţe semnificative între cele două categorii. Coabitanţii ce se pregătesc să-şi legalizeze
relaţia nu se deosebesc semnificativ de cuplurile căsătorite în privinţa intensităţii fenomenelor
de violenţă.

48
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Angajamentul faţă de o relaţie şi faţă de partener reduce violenţa în cuplu. Atunci când
în cuplu se înregistrează puseuri de violenţă căsătoria face ca legea să fie mai uşor de aplicat.
Căsătoria poate descreşte nivelul violenţei în cuplu; 54% din bărbaţii şi femeile dintr-un
eşantion de cupluri logodite care semnalaseră agresiuni fizice înainte de căsătorie nu
înregistrau nici un act de violenţă la un an după căsătorie.
Studiile scot în evidenţă un element important legat de rolul căsătoriei în viaţa
individului. Este vorba de capacitatea de influenţă a acestei instituţii asupra integrării
bărbaţilor în comunitate. Fiind consideraţi în raport cu fenomenul violenţei domestice
principalii promotori ai acesteia, se pune problema în ce măsură căsătoria poate influenţa
comportamentul prosocial al acestora şi îi poate diminua predispoziţiile spre agresivitate.
Bărbaţii care au probleme în a se conforma regulilor sociale au mai multe şanse să fie
împiedicaţi de la acte violente atunci când li se arată (prin arest sau oprobiu public) cât de
serios priveşte societatea asupra violenţei domestice. Bărbaţii care coabitează, în contrast, par
să se revolte împotriva controlului social provocând mai multă durere partenerilor lor, arată
Waite în studiile ei. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că bărbaţii care coabitează au mai
puţin de pierdut dacă sunt expuşi public ca parteneri abuzivi decât bărbaţii căsătoriţi (1988,
pp. 15-20).
La toate neajunsurile menţionate până acum se mai adaugă unul, extrem de important
şi care face să ne punem întrebări legate de motivele pentru care unele persoane aleg
concubinajul ca mod de viaţă. Studiile arată că „bunăstarea psihologică”, confortul psihologic,
a coabitanţilor este mai scăzută în raport cu cea a partenerilor din cuplul conjugal. O dovadă
este şi rata mare a coabitărilor care sfârşesc printr-o căsătorie. Coabitanţii sunt mai deprimaţi
şi mai puţin satisfăcuţi de viaţă decât persoanele necăsătorite. Să fie oare rezultatul
instabilităţii impuse de o convieţuire în afara unui cadru legal? Căsătoria este, prin structură şi
înţelegere, pe termen lung; persoanele căsătorite îşi percep propria relaţia ca fiind mai stabilă
decât o fac cei care coabitează. Pentru orice cuplu gândul că relaţia are şanse să se destrame
are un efect descurajant asupra psihicului. Rezultatul - coabitanţii demonstrează bunăstare
psihică inferioară decât a oamenilor căsătoriţi, în aceleaşi condiţii. Grija că relaţia se va
destrăma este stresantă în mod special pentru femeile care coabitează şi au copii, care suferă
de un nivel ridicat de depresie ca urmare a situaţiei (Brown, Susan, 1998, pp. 38-42).
Persoanele implicate în relaţii gândite ca preludiu la căsătorie - relaţiile de scurtă
durată fără copii - au niveluri de bunăstare la fel de ridicate ca a celor căsătoriţi. Brown Susan
(1998, p. 37) crede că, dimpotrivă, nivelurile ridicate de depresie ale coabitanţilor nu se

49
Rusu Dana-Rodica

explică prin starea lor de dinainte de a începe relaţia. Perceperea şanselor ca relaţia să se
destrame pare să fie cauza principală a stării lor emoţionale proaste.

Raportul cu comunitatea
Alegerea coabitării ca stil de viaţă pare să distanţeze persoanele de unele instituţii
sociale importante cum ar fi vecinătatea şi, în special de religia organizată. Multe religii
formale dezaprobă şi descurajează coabitarea, făcând ca statutul de membru al comunităţilor
religioase să fie ciudat pentru cuplurile necăsătorite. În acelaşi timp, coabitarea creează, cu
precădere în societăţile unde nu este tolerată, o breşa necontrolabilă de discriminare.
Comunitatea care repudiază sau contestă existenţa acestui mod de convieţuire manifestă
ostilitate şi, implicit, tendinţă de etichetare negativă a celor care preferă traiul liber. Acordarea
sinonimului de „căsătorie nelegitimă” transferă la nivelul opiniei publice responsabilitatea
etichetării prin prisma raportării la legal - nelegal a concubinajului. Considerându-l nelegal, în
sensul inexistenţei normei juridice care să-i confere un statut definitoriu, societatea a permis
conturarea unui model de interpretare a acestui stil de viaţă în termeni de devianţă,
anormalitate, ilegalitate (Brown, Susan, 1998, pp. 50-53).

Socializarea şi relaţiile cu copiii


Funcţia de socializare specifică familiei este preluată dar totodată distorsionată de
către coabitanţi. Natura coabitării, regulile după care operează şi aşteptările pe care le au
partenerii unii de la ceilalţi şi de la relaţie sunt o sursă inepuizabilă de probleme şi situaţii ce
îngreunează dialogul şi creează premise pentru dispute (LingXin Hao, 1996, p. 80).
Rolul de părinte al unui partener coabitant faţă de copiii celeilalte persoane nu este
bine definit. El nu are obligaţii financiare faţă de copil şi nici responsabilităţi legale. Educaţia
se face după reguli stabilite ad-hoc, fiind la dispoziţia adultului, iar recunoaşterea autorităţii
paterne de către minori este bruiată de poziţia bazată pe indiferenţa afectivă a acestora. Lipsa
responsabilităţilor este însoţită şi de o lipsă de drepturi. Partenerul nu are drepturi morale sau
legale asupra copilului, dacă acest cuplu se despart, fostul „tată vitreg” nu va obţine dreptul de
a vizita şi nu va avea obligaţia de a plăti o pensie alimentară (Ambert, 2005, pp. 16-20).
Existenţa copiilor în uniunile consensuale atrage după sine redimensionarea unor
funcţii dar şi modificări la nivelul rolurilor şi statusurilor coabitanţilor. Lingxin Hao (1996) a
încercat prin intermediul unui studiu să realizeze o analiză comparativa a veniturilor familiilor
cu copii. Ea a descoperit că familiile intacte formate din doi părinţi şi familiile vitrege au

50
Forme familiale alternative în societatea contemporană

niveluri de venituri de şase ori mai mari decât cuplurile care coabitează. Ei au, de asemenea,
mai multe şanse să obţină transferuri substanţiale de bani din partea familiei. Aceste
transferuri financiare se traduc printr-o bogăţie mai mare pe termen lung dar numai pentru
familiile intacte şi familiile vitrege, şi nu pentru familiile care coabitează sau pentru familiile
care sunt formate dintr-un singur părinte. Ca rezultat, copiii din familiile formate din cupluri
căsătorite - şi intacte şi vitrege - se bucură de un mediu economic mult mai bun decât copiii
din familiile coabitante sau formate dintr-un singur părinte (pp. 86-87).
Hao LingXin remarcă, de asemenea, că modelul coabitării nu incumbă obligaţii de
părinte, mai ales în cuplurile în care unul dintre coabitanţi are un copil dintr-o relaţie
anterioară. Altfel spus, partenerul părintelui nu se obligă nici financiar nici instrumental la
creşterea copilului. Prin urmare, veniturile scăzute ale cuplurilor coabitante care au copii pot
să nu fie împărtăşite în mod egal cu copiii familiei, în special dacă partenerul care nu e părinte
natural are venituri mai mari, aşa cum se întâmplă de obicei (1996, pp. 85-91).
Dincolo de aspectele de ordin economic, avem de-a face şi cu aspecte ce ţin de
dezvoltarea emoţională şi comportamentală a copiilor. „Acei copii ai familiilor formate din
cupluri care coabitează sunt dezavantajaţi din toate aceste puncte de vedere, manifestând o
dezvoltare emoţională mai slabă, note mai mici şi mai multe comportamente supărătoare decât
copiii din familiile căsătorite formate din doi părinţi, semănând foarte bine cu copiii familiilor
recăsătorite sau formate dintr-un singur părinte. Structura însăşi a familiei este strâns legată de
bunăstarea copiilor, chiar şi când luăm în calcul educaţia, venitul şi ocupaţia părinţilor şi
valorile şi comportamentele parentale” scria Hao LingXin (1997, pp. 57-61). Existenţa unor
modele pozitive care se bucură de o recunoaştere formală explică particularităţile
comportamentului social şi psihologic al copiilor ce trăiesc într-un menaj de tip coabitant.

3.5. Uniunile consensuale între legalitate şi ilegalitate

Apărută iniţial ca o formă liberă de reglementările juridice, astăzi coabitarea este în


foarte multe ţări doar un alt fel de căsătorie, fiind reglementată juridic după aceleaşi principii.
În condiţiile răspândirii acestei forme de convieţuire, multe ţări au luat iniţiativa recunoaşterii
lor oficiale. Probabil cele mai grave probleme asociate acestui tip de relaţie sunt în special de
natură juridică, drepturile şi responsabilităţile fiind reglementate doar pe baza liberei
înţelegeri şi negocieri între parteneri. În cazul apariţiei unei dezabilități sau a altui eveniment
care provoacă dependenţă, sau în cazul destrămării cuplului, fie prin separare, fie prin deces,

51
Rusu Dana-Rodica

indivizii nu beneficiază de niciun fel de drepturi. Mai mult, copii rezultaţi dintr-o astfel de
relaţie se pot confrunta cu dificultăţi de ordin juridic.

3.5.1. Reglementarea juridică a coabitării

Recunoaşterea legală a uniunilor se face printr-un contract, o înţelegere de coabitare,


semnat de ambii parteneri şi în care sunt reglementate drepturile şi responsabilităţile ambelor
părţi. Sunt stipulate printre altele modul de împărţire a cheltuielilor de trai pe durata relaţiei,
modul de împărţire a bunurilor comune în cazul în care relaţia se termină dar şi reglementări
referitoare la păstrarea bunurilor separate achiziţionate înainte. Şi din punct de vedere fiscal,
în unele cazuri şi din punct de vedere al beneficiilor sociale sau din asigurări (sănătate, pensii)
cuplul consensual beneficiază de aceleaşi avantaje ca şi cuplul legal constituit (Popescu, 2008,
p. 40).
La nivel European, legislaţia referitoare la coabitare este foarte diversă. În 1989,
Danemarca a fost prima ţară care a introdus „parteneriatul înregistrat” ca formă legalizată
inclusiv pentru cuplurile de acelaşi sex. În prezent parteneriatul este legiferat în majoritatea
ţărilor din Europa Occidentală (cu excepţia notabilă a celor catolice mediteraneene):
Danemarca (1989), Norvegia (1993) Suedia (1995), Islanda (1996, doar pentru cuplurile de
acelaşi sex), Belgia, (1998), Olanda (1998), Franţa (1999), Portugalia (1999), Elveţia (2001),
Germania (2001, doar pentru cuplurile de acelaşi sex), Finlanda (2002), Noua Zeelandă
(2004), Luxemburg (2004), Andora (2005), Marea Britanie (2005, doar pentru cuplurile de
acelaşi sex), Cehia (2006), Slovenia (2006, doar pentru cuplurile de acelaşi sex), Irlanda
(2008), Ungaria (începând cu 2009). Aşa cum se poate remarca, în mod surprinzător, în
câteva ţări reglementările legale vizează numai parteneriatele între cuplurile de acelaşi sex,
celelalte rămânând în continuare un mod de viaţă informal. În SUA de asemenea, foarte multe
dintre state au adoptat o lege referitoare la concubinaj, sub denumirea de parteneriat domestic
sau „common-law marriage” sau „căsătorie de facto”. Olanda a fost prima ţară care a instituit
căsătoria între persoane de acelaşi sex începând cu 2002, Belgia fiind a două, în 2003.
Căsătoria între cuplurile de acelaşi sex mai este legală în: Spania (2005) şi Norvegia începând
cu 2009 (Popescu, 2008, p. 43).
Termenii sub care coabitarea apare în diversele reglementări juridice sunt foarte
diverşi: parteneriat înregistrat (în majoritatea cazurilor), „coabitare statutorie” (Belgia),
parteneriat domestic, uniune civilă (Noua Zeelandă), căsătorie de facto, căsătorie de comun

52
Forme familiale alternative în societatea contemporană

acord (Suedia) etc. Uneori aceste denumiri desemnează şi tipuri diferite de relaţie, cu drepturi
şi responsabilităţi diferite (Popescu, 2008, p. 41).
În majoritatea ţărilor, cei care se află în parteneriate civile pot beneficia de aceleaşi
drepturi de proprietate, fiscale sau chiar de asigurări sociale ca şi cuplurile legal constituite.
Fiind o legislaţie care acoperă şi cupluri de acelaşi sex, în majoritatea ţărilor adopţia nu este
posibilă sau reductibilă la adopţia copilului biologic al partenerului (Finlanda, Franţa,
Germania, Marea Britanie, Slovenia Noua Zeelandă, Islanda, etc.). În Olanda partenerii au
aceleaşi drepturi ca şi cuplurile căsătorite cu excepţia faptului că partenerul înregistrat (bărbat
sau femeie) al unei femei care dă naştere unui copil nu este considerat automat celălalt părinte
al copilului. În Franţa, „pactul de solidaritate civilă” este mai uşor de dizolvat decât căsătoria
şi nu dă drepturi automate partenerului imigrant (ca în cazul căsătoriei). În Suedia, legislaţia
referitoare la parteneriatele înregistrate este probabil cea mai permisivă la nivel European,
fără a exista de fapt diferenţe faţă de cuplul legal constituit. Partenerii (inclusiv de acelaşi sex)
au drept de adopţie, iar cuplurile de femei au dreptul la fertilizare în vitro (Popescu, 2008, p.
46).
În ciuda legalizării, cele mai multe cupluri continuă să coabiteze informal. Ţările
scandinave au ratele de coabitare informală cele mai ridicate, urmate de Europa Centrală,
Slovenia şi Estonia, fără ca uniunile legalizate să deţină ponderi însemnate în aceste ţări.
Coabitarea este în fapt un fenomen greu de măsurat datorită varietăţii formelor sale.
Din punct de vedere legal, există parteneriate înregistrate şi neînregistrate, din punct de vedere
al tipului de relaţie de cuplu, există parteneriate între persoane de sex opus şi de acelaşi sex
(de altfel cuplurile homosexuale au exercitat presiuni notabile pentru recunoaşterea unor astfel
de forme de convieţuire). În aceste condiţii, starea civilă a unei persoane devine foarte greu de
măsurat. În ţările scandinave statutul marital legal este definit pe două dimensiuni diferite, una
în relaţie cu căsătoria şi alta în relaţie cu parteneriatul legal. Astfel, departamentele de
statistică înregistrează starea civilă fie prin statutul persoanei în funcţie de căsătorie (căsătorit,
separat, divorţat, văduv) fie prin statutul persoanei în funcţie de parteneriat (în parteneriat
înregistrat, separat parteneriatul nu este dizolvat dar nu mai sunt împreună, parteneriat civil
dizolvat, parteneriat dizolvat prin decesul partenerului) (Popescu, 2008, p. 45).
În România nu este adoptată o lege care să recunoască concubinajul ca formă legală de
convieţuire. Singura reglementare legală cu implicaţii asupra relaţiei de coabitare se referă la
copii rezultaţi din aceste cupluri care au aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din
căsătorie după cum prevede şi Codul Familiei, art. 63 (Avram ,2008, p. 72). În 2002 a fost

53
Rusu Dana-Rodica

propusă o lege privind recunoaşterea concubinajului ca formă de convieţuire. Legea propunea


încheierea unui „contract de uniune consensuală” care se înregistra apoi la Registrul pentru
evidenţa persoanelor aflate în concubinaj. Acest contract asigura protecţia socială a
partenerilor şi a copiilor rezultaţi din relaţie; se specificau de asemenea care sunt drepturile şi
obligaţiile partenerilor în concubinaj, precum şi dispoziţii referitoare la încetarea coabitării.
Legea concubinajului a rămas până în prezent doar în stadiul de proiect.

3.5.2. Cadrul normativ de reglementare a concubinajului în România

România, ca toate statele din Estul Europei, traversează o perioadă de reaşezare a


valorilor, de repunere în drepturi a instituţiilor statului care în perioada de dinainte de 1989 au
fost minimalizate. Societatea româneasca este într-o permanentă căutare, manifestând tendinţa
firească a unui sistem aflat în tranziţie de a oscila între trecut şi prezentul incert ori viitorul
necunoscut.
Transformările survenite în ţara noastră după decembrie 1989 au avut efecte
puternice asupra familiei, asupra structurii şi funcţiilor ei, cât şi în ce priveşte implicarea
statului în asigurarea protecţiei familiei. Familiile sunt puternic afectate de scăderea
veniturilor, de creşterea şomajului, de agravarea sărăciei. Situaţiei materiale precare a unei
părţi semnificative a populaţiei i se adaugă lipsa unei soluţii viabile de protecţie socială a
familiilor defavorizate socio-economic, ceea ce contribuie la perpetuarea stării de
marginalizare în care se află, precum şi devalorizarea familiei, căsătoriei legitime,
descendenţei. Creşterea costului vieţii, inflaţia, şomajul, incertitudinile şi dezechilibrele au
antrenat schimbări şi la nivelul comportamentului material, în atitudinile şi mentalităţile
indivizilor. Studiile realizate la noi pe această temă remarcă declinul demografic îngrijorător
concretizat în scăderea ratei nupţialităţii, a natalităţii, creşterea numărului de divorţuri, a
uniunilor consensuale, a familiilor monoparentale şi a abandonului familial (Prună, 2007, pp.
176-178).
Voinea menţiona că schimbările survenite în societatea românească după decembrie
'89 au afectat ataşamentul unor segmente ale populaţiei faţă de familie şi valorile ei. Acestea
au diminuat responsabilităţile şi au favorizat proliferarea unor modele alternative de asociere
umana (1997, p. 63).
Coabitarea nonmaritală câştiga astfel tot mai mult teren pe fondul unei stări de
instabilitate crescută a instituţiei familiei. Tot mai multe studii încearcă să surprindă statutul şi

54
Forme familiale alternative în societatea contemporană

domeniul axiologic al familiei româneşti din ultimii zece ani. Rezultatele arată o permanentă
oscilaţie între tradiţional şi modern. Deşi se manifestă pe tendinţă la nivelul percepţiei opiniei
publice de acceptare şi valorilor promovate de familia occidentală, totuşi, realitatea
demonstrează existenţă unui conflict permanent între valorile tradiţionale şi cele care se
impun prin forţa contactelor facto mai deschise pe care le avem cu „lumea nouă” (Popescu,
2008, p. 47).
Majoritatea cercetărilor întreprinse până acum au relevat faptul că în România ne
confruntăm cu două situaţii distincte: pe de o parte avem o categorie bine definită de persoane
care preferă să trăiască în concubinaj, de regulă persoane trecute de prima tinereţe, divorţate,
cu situaţie socio-economică precară, iar pe de altă parte avem categoria tinerilor, mulţi dintre
ei încă aflaţi pe băncile universităţilor.
În cuplurile tinere se face simţită o nouă imagine asupra familiei şi cuplului, asupra
sexualităţii. Este vorba despre un proces treptat de liberalizare a concepţiilor şi moravurilor.
Această liberalizare se manifestă pe de o parte prin modul de constituire a cuplurilor, prin
manifestarea dorinţei individuale în ceea ce priveşte momentul căsătoriei şi alegerea
partenerului, iar pe de altă parte prin relaţiile sexuale în afara cadrului instituţional al
căsătoriei, acestea manifestându-se prin coabitare liberă, naşteri nelegitime, orientarea spre
celibat.
Datele cercetărilor mai scot în evidenţă un fapt interesant care explică multe din
cazurile de opţiune pentru stilul liber de convieţuire. Este vorba despre faptul că femeile din
uniunile libere au fost anterior puternic dezamăgite în dragoste, lucru care le-a marcat profund
concepţiile şi aşteptările. Alegerea lor poate fi astfel interpretată prin teama de un nou eşec pe
plan sentimental care, în cazul căsătoriei, datorită multiplelor constrângeri sociale, ar fi
ireparabil.
Cercetări în domeniul familiei realizate în timp de Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii (ICCV) au scos în evidenţă orientarea unei importante părţi a populaţiei spre valori
tradiţionale. Dintre acestea menţionăm pe cele mai semnificative: că vârstnicii manifestă
intoleranţă faţă de modernizarea instituţiei căsătoriei şi a familiei; muncitorii sunt mai
tradiţionalişti decât studenţii sau intelectualii; cuplurile din categoriile vârstnicilor sunt mai
tradiţionaliste decât cuplurile din categoriile tinere; femeile sunt mai tradiţionaliste decât
bărbaţii; femeile sunt mai rigide, mai intolerante, mai conformiste decât bărbaţii care sunt mai
flexibili, mai toleranţi, mai nonconformişti (Popescu, 2008, p. 45).

55
Rusu Dana-Rodica

Nici una din cercetările analizate de noi nu certifică însă o orientare categorică spre
coabitarea nonmaritală. Deşi tinerii preferă din ce în ce mai mult uniunea liberă, ei
valorizează profund instituţia căsătoriei şi familiei, majoritatea dintre cei care adoptă acest stil
de viaţă ajungând să legifereze legătura.
Cercetările au relevat faptul că, cel puţin în acest moment, în ţara noastră, categoria
socială bine definită a celor care practică concubinajul, ca stil de viaţă, este cea a persoanelor
cu statut socio-economic scăzut. Este vorba în special de persoane care au mai fost căsătorite
şi au divorţat, au rămas văduve sau au trăit efectele descurajante ale separaţiei ori
abandonului, sau persoane care nu pot oferi un confort material minim care este atât de
necesar pentru stabilitatea unei familii. Insecuritatea economică, instabilitatea în plan
profesional prin nesiguranţa unui loc de muncă sigur sunt elemente care explică reticenţa
acestora faţă de familia legitimă. Concubinajul, prin lipsa rigorilor impuse de contractul de
căsătorie, lasă persoanei care îl acceptă sentimentul libertăţii, a independenţei. Cel mai
adesea, subiecţii care trăiesc într-o uniune liberă dezvoltă comportamente care denotă fuga de
asumarea responsabilităţilor. întâlnim tot mai multe concubinaje rezultate din asocierea unor
parteneri cate au copii din căsătorii anterioare sau din alte uniuni libere. În acest caz, foarte
rare sunt situaţiile când ambii parteneri înţeleg să se implice în mod egal şi activ în creşterea
şi educarea acestora.
Proliferarea acestui stil de viaţă în rândul unei categorii de persoane a căror
comportamente sunt adesea interpretate ca reprobabile, este poate unul din motivele pentru
care legislaţia românească refuză să reglementeze sub o formă sau alta acest stil de viaţă. În
prezent, norma juridică de la noi nu interzice această formă de convieţuire dar nici nu
recunoaşte existenţa ei. Practic, Codul Familiei consideră ca unică formă de asociere familială
cuplul constituit prin căsătorie. De aceea, nici o altă formă de coabitare nu beneficiază nici de
drepturi dar nici nu i se impun obligaţii. Conflictele de interese privind dreptul la proprietate,
spre exemplu, sunt rezolvate pe cale civilă, iar în ceea ce priveşte încredinţarea copiilor spre
întreţinere, aici rezolvarea este simplă: mama este cea care primeşte tutela descendenţilor.
În fapt, practica judiciară impune abordări ale situaţiilor caracteristice cuplurilor
consensuale prin analogie la dispoziţiile din materia căsătoriei. (Morăreanu, 2004, p. 17)
Spre deosebire de mariaj, înţeles atât ca act juridic cât şi ca statut legal aplicabil soţilor
pe durata raporturilor de căsătorie, concubinajul este interpretat drept uniunea de fapt cu
caracter de relativă stabilitate dintre un bărbat şi o femeie care nu sunt căsătoriţi între ei din

56
Forme familiale alternative în societatea contemporană

punct de vedere juridic. Această uniune nu produce efecte juridice proprii şi nu conferă statut
juridic concubinilor. (Florian, 1997, p. 13)
În lipsa unor reglementări distincte a coabitării, teoretic ar exista o tentaţie de a
soluţiona cauzele care se circumscriu acestei situaţii prin analogie la familie. Şi aceasta pentru
că, structural, raporturile în cadrul cuplurilor coabitante reproduc caracteristicile menajului
tradiţional. Cu toate acestea, practica judiciară nu demonstrează afinităţi faţă de această
abordare. Strict juridic, nu se pune semnul egalităţii între concubinaj şi căsătorie. Până acum,
cel mai mare interes în stabilirea unei rezoluţii având ca element central cuplul consensual a
vizat materia bunurilor partenerilor. În sălile de judecată cele mai aprige dispute sunt cele
referitoare la bunurile acumulate de concubini. (Morăreanu, 2004, p. 18). În raporturile
patrimoniale dintre concubini, bunurile acumulate în timpul concubinajului devin proprietate
comună pe cote-părţi. Astfel, partenerii beneficiază de dreptul de proprietate asupra bunurilor
în proporţia în care au contribuit la achiziţionarea lor.
Codul Familiei Român, prin articolul 1 aliniatele 1 şi 3, ocroteşte, aşa cum am
menţionat mai sus, doar căsătoria, considerând-o singura formă de convieţuire social
acceptată a adulţilor. Una din cele mai spinoase probleme pe care le ridică coabitarea în cazul
litigiilor este legată de situaţia copiilor născuţi dintr-o relaţie neoficializată. Lipsa
reglementărilor în ceea ce priveşte concubinajul face ca descendenţii rezultaţi în urma
coabitării consensuale să nu beneficieze de prezumţia de paternitate. Ei sunt, aşadar,
consideraţi copii în afara căsătoriei şi suportă efectele juridice ale acestei interpretări.
Probleme deosebite apar în stabilirea filiaţiei paterne. Posibilităţile tatălui în raport cu
problematica filiaţiei se rezumă la două situaţii standard: recunoaşterea paternităţii prin
declaraţie la serviciul stării civile sau prin înscris autentificat în fala notarului sau la
judecătorie, sau nerecunoaşterea acesteia.
Copilul născut dintr-o relaţie concubinală poate purta numele de familie al părintelui
faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită sau, în caz contrar, părinţii vor fi cei care vor
decide dacă va lua numele unuia dinte ei ori numele lor reunite.
În ceea ce priveşte cetăţenia, Legea 21/1991, la art. 5 stabileşte modalitatea de reglementare a
situaţiilor particulare. Este vorba despre cazul copiilor născuţi dintr-un părinte român şi unul
cu cetăţenie străină. În această situaţie, indiferent de locul naşterii, copilul născut va avea
cetăţenie română.
Obligaţia de întreţinere a copilului rămâne, legal şi moral, o condiţie, indiferent de
statutul marital al partenerilor. Nu acelaşi lucru se poate spune despre obligaţia legală

57
Rusu Dana-Rodica

instituită în cazul călătoriei de întreţinere între partenerii cuplului. Iu cazul concubinajului,


aceasta nu este o cerinţă cu valoare juridică. Raportat la căsătorie, în relaţia de concubinaj nu
sc poate vorbi nici despre obligaţia de sprijin reciproc în cazul în care unul dintre parteneri se
află într-o situaţie limită. Mă refer cu precădere la cazurile de boală, probleme familiale sau
model de menaj ce se încetăţeneşte şi la noi impune din partea legiuitorului o abordare
sistematică şi riguroasă.
În 2002, preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din Camera Deputaţilor a
iniţiat un proiect de lege privind recunoaşterea concubinajului ca formă de convieţuire. A fost
un prim semnal că autorităţile au sesizat că în planul relaţiilor între parteneri se produc mutaţii
semnificative. în expunerea de motive se menţionau la acea vreme unele considerente de
ordin social. Unul dintre acestea se referea la scăderea căsătoriilor şi creşterea numărului de
copii născuţi în afara mariajului legal, fapt ce demonstra că, pe lângă căsătorie, se
încetăţeneşte un stil nou de viaţă care, necontrolat, ar putea produce perturbări în plan socio-
cultural şi valoric, cu consecinţe greu de prevăzut. în 1993, 15% din copii proveneau din
cupluri necăsătorite în timp ce, opt ani mai târziu, acest procent a crescut cu peste 80%,
ajungând la 25% ponderea copiilor ce proveneau din afara căsătoriei. În ceea ce priveşte
numărul căsătoriilor încheiate, în 10 ani, din 1990 şi până în 2000, acesta a scăzut de la
193.000 la 136.000. O astfel de lege asigură protecţie socială partenerilor şi copiilor rezultaţi
din acest tip de relaţii sau dintr-o relaţie anterioară.
În cuprinsul proiectului de lege, concubinajul este definit ca uniune consensuală care
se legalizează printr-un contract încheiat în faţă notarului public, semnat de către cei doi
parteneri, înregistrat într-un registru special, eliberându-se şi un certificat persoanelor angajate
într-o astfel de relaţie.
Înscrierea ar urma să se facă în baza unei taxe stabilite de autorităţile locale. Un astfel
de contract poate fi semnat doar de bărbaţi cu vârsta peste 18 de ani şi femei de peste 16 ani,
care sunt implicaţi într-o relaţie de coabitare consensuală de cel puţin un an de zile.
Contractul ar urma să reglementeze situaţiile patrimoniale şi de tutelă în caz de
separaţie. Astfel, bunurile, în varianta proiectului de lege, se vor împărţi în mod egal, numai
dacă acest lucru a fost prevăzut în contract. În cazul decesului unuia dintre membrii, bunurile
şi gospodăria rămân în proprietatea partenerului şi a copiilor rezultaţi din legătură. Legea ar
urma să stabilească şi condiţiile de încetare a concubinajului. Este vorba despre deces, acord
liber exprimat în scris, părăsirea domiciliului mai mult de 30 de zile, căsătoria unuia dintre
parteneri.

58
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Proiectul de lege reglementează şi situaţiile de violenţă în cuplu stabilind că, în caz de


vătămare corporală gravă din partea unuia dintre concubini, ce a cauzat invaliditate sau
incapacitate de munca celuilalt partener, „agresorul” datorează partenerului vătămat
întreținere. Situația este reglementata în acest moment de Legea 217/2003 privind prevenirea
şi combaterea fenomenului violentei în familie, singurul act normativ care oferă protecție
concubinilor.
Propunerea legislativa a fost aprig criticata de Biserica şi de societatea civila. Ea a
rămas astfel în faza de inițiativa, care până astăzi, nu şi-a găsit concretizarea.

59
Rusu Dana-Rodica

CAPITOLUL IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Tipul cercetării

Microcercetarea de faţă de este una calitativă preponderent explicită, care are ca


obiectiv „prezentarea principalelor concepției şi explicații teoretice şi analizei acestora în
situații concrete pe cupluri care trăiesc în uniuni consensuale”
Am ales cercetarea calitativă pentru că presupune un ansamblu de metode, subiectul
fiind cercetat dintr-o perspectivă naturalistă şi interpretativă. Astfel că Norman K. Denzin şi
Yvonna S. Lincoln (1994, p. 2) caracterizau astfel cercetarea calitativă : “Aceasta înseamnă o
studiere a lucrurilor în mediul lor natural, cercetarea calitativă implică folosirea şi colectarea
unei varietăţi de materiale empirice - studii de caz, experienţă personală şi introspectivă,
povestirea vieţii, interviul, observaţia, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperă
interacţiunea (subiect-obiect, n.n.), astfel încât să se descrie momente obişnuite sau deosebite
din viaţa indivizilor precum şi semnificaţiile lor pentru (aceştia - n.n.)”. Alte motive pentru
care am ales acest tip de cercetare este faptul că prin aplicarea interviurilor şi a studiilor de
caz cercetătorul se poate apropia mai uşor de opiniile subiecţilor, poate surprinde mai bine
caracteristicile vieţii cotidiene, iar informaţiile strânse în urma acesteia sunt ample şi detaliate
(Chelcea, 2004, pp. 72-78).

Caracteristicile cercetării calitative


1. Importanţa cercetării de teren ca mediu 2. Accentul cade pe subiectele,
natural al subiecţilor fenomenele particulare, dar şi
semnificaţia cuvintelor şi imaginilor
3. Rolul activ al intervievatorului care 4. Relevanţa punctelor de vedere,
trebuie să conducă subiectul spre informaţiile opiniilor subiecţilor cu privire la o
utile cercetării anumită problemă.

Metode şi tehnici de culegere a datelor

60
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Am folosit metode de culegere a datelor specifice cercetărilor calitative şi anume: in-


terviul, studiul de caz, observația şi studierea documentelor.

4.2. Interviul-caracteristici

Am optat pentru această metodă de culegere a datelor deoarece interviul oferă intervie-
vatorului posibilitatea înregistrării unui discurs profund al subiecților şi obținerea unor
informații care aparțin exclusiv temei cercetate tocmai prin dirijarea intervievaților.
Conţinutul unui interviu cuprinde semnificaţiile culturale ale subiecţilor şi surprinde
mai bine atitudinile, sentimentele, percepţiile, convingerile, valorile indivizilor, decât
metodele cercetării cantitative. Bogăţia cuvintelor şi a semnificaţiilor acestora din urmă, a
gesturilor, expresiilor şi a elementelor ideografice şi iconice reprezintă alte motive pentru
care interviul se recomandă ca o metodă de culegere a datelor subiective care aparţin
indivizilor.
Din multitudinea formelor pe care le poate lua interviul, am ales interviul de
profunzime, semi-structurat.
Interviul de profunzime este utilizat mai ales în domeniul studierii motivațiilor. În
acest caz, gradul de libertate este limitat de orientarea discuției pe o anume temă, impusă de
intervievator. Interviul căuta să culeagă informații despre raporturile dintre persoana
intervievată şi tema de discuție. Obiectivele urmărite prin acest tip de interviu sunt:
diagnosticul social, sprijinul psihologic, studiile de motivație, înțelegerea unor modele de
acțiune şi a unor procese psihosociale. (Neamțu, 2003, p. 276)
Interviul semi-structurat cu întrebări deschise prezintă un grad de libertate limitat prin
formularea explicită a întrebărilor, la care subiectul intervievat răspunde liber (adică
răspunsurile nu sunt precodificate). Acest tip de interviu este centrat pe un anumit subiect de
anchetă şi pe percepția intervievatului cu privire la acel subiect (Chelcea, 2004, p. 122).

4.2.1. Subiecții cercetării

61
Rusu Dana-Rodica

În perioada martie - mai 2009 am realizat 15 interviuri din care 6 respondenţi sunt
bărbaţi şi 9 respondenţi sunt femei.
În perioada februarie – mai 2009 am colectat date pentru realizarea a doua studii de
caz. Strângerea datelor necesare întocmirii studiilor de caz a presupus o muncă elaborioasă si
intervievarea a numeroase persoane ce deţineau date cheie pentru cazuri.
Interviurile s-au realizat la domiciliul acestora, durata interviurilor fiind cuprinsă între
45 şi 60 de minute, în funcție de disponibilitatea persoanelor intervievate şi de gradul lor de
implicare în cercetarea întreprinsă.

4.2.2. Construirea eșantionului. Eșantionarea în lanț

Primii doi subiecți intervievați au fost aleși pe baza criteriului proximității şi accesibi-
lității, precum şi pe principiul diversității variabilelor mediului de rezidenţă, gen.
Restul până la 15 subiecți intervievați (femei şi bărbaţi) au fost selectați prin tehnica
„bulgarului de zăpada” (eșantionarea în lanț). Aceasta tehnică se referă la metoda de selectare
a cazurilor de investigat pe baza recomandării subiecților consultați (Cojocaru, 2007, p. 145).
Astfel primii doi subiecți intervievați au recomandat alte persoane care au intrat în eșantion.

4.2.3. Caracteristicile eșantionului

Pentru a caracteriza subiecții intervievați am folosit indicatori precum vârsta, gen,


nivel de educație, profesie, tip de locuințe, durata relației de concubinaj.
Mediu de proveniența este preponderent mediului urban, mai precis municipiul Iași şi
orașul Târgu Frumos.
Referitor la indicatorii vârsta şi gen persoanele intervievate se încadrează în grupa de
vârsta 18 - 31 ani, dintre care 6 respondenți sunt bărbaţi şi 9 sunt femei. Diferența numerică
dintre femeile şi bărbaţii intervievați se datorează faptului că persoanele de gen masculin sunt
mai puțin dispuse să discute despre propriile relații.
În ceea ce priveşte nivelul de educaţie respondenţii au afirmat că ultima şcoală
absolvită este liceul şi facultatea (unii respondenți cu studii în desfășurare).
Indicatorul profesie furnizează diverse informaţii cu privire la statusul social şi
economic al respondenţilor. Din totalul acestora 5 lucrează în Iaşi ca agent vânzări, proiectant,

62
Forme familiale alternative în societatea contemporană

ofițer credit, coordonator firma cosmetică şi arhitect. Subiecţii din Târgu Frumos lucrează ca
şi agent comercial, administrator reţea, asistent veterinar, confecționer haine, contabil,
funcţionar relaţii cu publicul, manager şi doar trei persoane din tot eşantionul nu lucrează.
Atunci când subiecţii au fost întrebaţi unde locuiesc şi cu cine, majoritatea au răspuns
că locuiesc în chirie (5 respondenţi). O altă constatare interesantă se referă la faptul că un
număr de 4 persoane au ales să locuiască împreună cu părinţii fetei, 3 cu cei ai băiatului şi
doar un cuplu locuieşte în apartamentul părinţilor băiatului, aceştia din urmă fiind plecaţi în
străinătate. O altă observaţie ar fii faptul că aceştia locuiesc de minim de 6 luni şi maxim de 3
ani şi au vârsta cuprinsă între 18 - 31 de ani. Doar două cupluri deţin un apartament,
proprietate personală şi locuiesc împreună de 2 ani şi respectiv 8 ani.

4.2.4. Axe tematice abordate în interviu

Principalele axe tematice:


• Motivațiile care au stat la baza alegerii acestui tip de coabitare (context, factori interni,
externi)
• Tipul uniunii consensuale (etapa premergătoare la căsătorie; căsătoria de probă;
alternativă la căsătorie, fază experimentală)
• Viziunea coabitanților asupra acestui tip de relație şi asupra propriei relații
• Frecvenţa relațiilor consensuale în rândul familiei/anturajului
• Modul în care acest tip de relație este acceptat/respins de mediul extern a cuplului
(prejudecăți privind de acest tip de relație)
• Relația cu familia şi anturajul
• Raportarea coabitanților la conceptele de familie şi căsătorie
• Viziunea respondenților privind legalizarea concubinajului
• Analiza avantajelor şi dezavantajelor ale uniunii consensuale (puncte tari şi puncte
slabe ale relației)
• Perspective de viitor ale cuplului - opțiunea oficializării relației

4.3. Studiul de caz. Caracteristici

63
Rusu Dana-Rodica

Studiu de caz surprinde esența unei metode de cercetare prin care se încearcă obținerea
unor deducții valide din evenimente ce au loc în afara laboratorului.
În mod stereotipic, studiul de caz a fost multă vreme (şi continuă să fie) văzut ca o
biată rubedenie a metodelor din științele sociale. Cercetătorii care folosesc studiile de caz
consideră că şi-au înjosit disciplinele academice. Au fost denigrate şi pentru că dau dovada de
insuficientă precizie (i.e. cuantificare), obiectivitate şi rigoare.
În ciuda acestei prejudecați studiile de caz sunt folosite pe scară largă în cercetările din
științele sociale-inclusiv în disciplinele tradiționale (psihologia, sociologia, științele politice,
antropologia, istoria şi economia), precum şi în domenii cu orientări practice, cum ar fi
urbanistica, administrația publică, politicile publice, știința managementului, asistenţa socială
şi educația. Metoda constituie şi o formă frecventă de cercetare pentru lucrări de diploma şi
disertație în toate disciplinele şi domeniile enumerate mai sus (Yin, 2007, p. 9).
În general, studiile de caz constituie strategia perfectă atunci când se pun întrebări de
genul „cum” şi „de ce”, când cercetătorul are un control redus asupra evenimentelor şi când
atenția este îndreptata asupra unui fenomen contemporan văzut într-un context din viața reală
- în cazul microcercetarilor de faţă, studierea uniunilor consensuale.
Esența unui studiu de caz, tendința de bază în rândul tuturor tipurilor de studii, este
încercarea de a clarifica o decizie sau un set de decizii: de ce au fost luate, cum au fost
implementate şi cu ce rezultate? (Schramm, apud. Yin, 2005, p. 29)

4.3.1. Designul studiului de caz. Caz multiplu

Am optat pentru un design “bilateral” (“two-tail” design) în care au fost alese inten-
ţionat cazuri extreme, contrastante (ale unei condiţii teoretice importante). Alegerea cazurilor
a survenit ca urmare a prezentării ipotetice a diferitelor tipuri de condiţii care favorizează
coabitarea, şi din dorinţa de a acoperi principalele categorii de vârsta/persoane care aleg acest
tip de coabitare.
Deși toate designurile pot duce la studii de caz eficiente, designurile de cazuri multiple
sunt preferabile celor de cazuri individuale. Un studiu „pe două cazuri”, creşte șansele de a
realiza o cercetare de calitate, şansele vor fi mai mari decât dacă ați folosi un design de caz
individual. Acesta din urmă este vulnerabil chiar şi pentru simplul fapt că „ați pus toate ouăle
în același coş”, dacă nu din alte motive. Un lucru foarte important este că beneficiile analitice

64
Forme familiale alternative în societatea contemporană

care derivă din folosirea a două (sau mai multe) cazuri pot fi unele deosebit de substanțiale
(Yin, 2005, pp. 73-74).

4.3.2. Alegerea subiecților studiilor de caz

În ceea ce privește selecţia subiecților studiilor de caz, am optat pentru două cazuri
accesibile, a căror identitate mi-a fost cunoscută de la începutul cercetării. În acelaşi timp am
urmărit ca situaţia subiecţilor, implicit studiile de caz, să aibă particularitățile descrise în
subcapitolul despre designul studiilor de caz (adică să fie două cazuri contrastante). Această
alegere se datorează rezultatelor obținute în majoritatea cercetărilor întreprinse până acum,
care au relevat faptul că în România ne confruntăm cu două situaţii distincte: pe de o parte
avem o categorie bine definită de persoane care preferă să trăiască în concubinaj, de regulă
persoane trecute de prima tinereţe, divorţate, cu situaţie socio-economică precară, iar pe de
altă parte avem categoria tinerilor, mulţi dintre ei încă aflaţi pe băncile universităţilor. În acest
sens criteriile care au diferențiat cele două cazuri: vârsta (primul cuplu-vârste cuprinse între
21 şi 22 ani; al doilea cuplu 40 şi 43 ani). Trebuie specificat că subiecţii provin din mediul
urban - primul cuplu are reședința în Iași, iar al doilea cuplu are reședința în Târgu Frumos).
Un alt criteriu ar fi cel legat de durata coabitării (aici înregistrându-se cele mai semnificative
diferențe - cuplul MA şi IB coabitează de 3 luni de zile, în timp ce cuplul format din SD şi TV
au o relație „lungă”, stabilă de concubinaj, „ce se întinde” pe o perioadă de 15 ani). Altă
diferența majoră se înregistrează în ceea ce privește existenţa copiilor (primul cuplu nu are
copii, şi afirmă că „nici nu ne dorim copii înafara căsătoriei, copilul trebuie conceput în cadrul
familiei în care exista stabilitate; al doilea cuplu are trei copii, doi proprii şi SD are un copil
dintr-o căsătorie anterioară).
Diferențele şi posibilele asemănări dintre cele două cupluri vor fi dezbătute intr-un
capitol distinct.

4.3.3. Triangularea metodelor şi a surselor de date

Investigația studiului de caz se ocupă de situația tehnică distinctă în care variabilele de


interes vor fi mai numeroase decât punctele de date, iar ca prim rezultat, se bazează pe surse
multiple de dovezi, existând necesitatea ca datele să conveargă conform unui proces de
triangulare, şi ca al doilea rezultat să beneficieze de elaborarea anterioară a unor ipoteze

65
Rusu Dana-Rodica

teoretice, în scopul de a dirija colectarea şi analiza datelor (Yin, 2007, p. 127).


Patton (apud. Yin, 2007, p. 132) menționează patru tipuri de triangulare pentru
efectuarea de evaluări:
• Sursele de date (triangularea de date)
• Între diferiți evaluatori (triangularea între cercetători)
• Perspectiva asupra aceleași serii de date (triangularea de teorii)
• Metodele (triangularea metodologică)
În microcercetarea desfășurata pe tema studierii uniunii consensuale şi diversificarea
formelor familiale, am optat pentru triangularea surselor de date (cei doi membrii ai cuplului,
plus persoane consacrate, persoane-cheie în cazul în care pot aduce o viziune/perspectivă
critic nouă asupra domeniilor studiate. În primul caz – MA şi IB – persoana cheie este
reprezentată de o prietenă apropiată a celor doi. Aceasta ne-a oferit o perspectivă diferită,
critică, obiectivă asupra relaţiei cuplului. În cel de al doilea caz – persoana cheie a fost chiar
fiul lui SD – CA. Motivele pentru care am optat pentru intervievarea lui CA sunt multiple: în
primul rând el este singurul copil major din cuplul SD şi TV şi are gradul de maturitate de a
analiza relaţia dintre cei doi; în al doilea rând am vrut să observ relaţia dintre CA şi „tatăl său
vitreg” – TV, urmărind astfel să confirm sau să infirm premisele conform căreia „părintele
vitreg este primit ca un intrus”.
Toate sursele de dovezi au fost revizuite şi analizate laolaltă, astfel încât descoperirile
investigației au fost bazate pe informații convergente din surse diferite, nu doar din observații
cantitative sau calitative.
În ceea ce privește triangularea metodologică am optat pentru instrumente de lucru
care să-mi dea ocazia să studiez problematica coabitării din perspectiva subiectului, eu
intervenind doar în cazul în care subiectul se îndepărtează foarte mult de subiectul discutat. În
acest sens am ales povestea vieții, interviul şi observația nestructurată.
Povestea vieții reprezintă descrierea şi organizarea, mai mult sau mai puțin coerente,
pe care un individ le face trecutului său. Ea este în mod clar emanația memoriei
autobiografice şi episodice. De asemenea, reprezintă o construcție mentală de natură
cognitivă, deoarece memoria episodică este selectivă şi marcată de vârsta. Individul extrage şi
reconstruiește anumite evenimente şi elimina altele, cu scopul de a elabora o construcție
semnificativă a vieții sale trecute. Intervin aici aceeaşi parametrii ca şi în cazul scenariului.
Scenariul şi povestea vieții se înglobează într-o construcție unitara: identitatea individului.
(Atkinson, 2006, pp. 43-46).

66
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Interviul nestructurat vine în completarea povestirii vieții, având rolul de a „umple


spaţiile goale” comise intenționat/sau din greșeala de către subiecții studiilor de caz. Interviuri
intensive, nestructurate, informale cu persoane cheie (subiecții direcți) sau cu altcineva care
poate oferi informații utile. Informațiile obținute intr-un interviu vor fi de fiecare dată
confruntate cu propriile observații şi cu datele rezultate din alte interviuri. Controlul însuși
este provocat şi nu așteptat, întrucât este una din căile cele mai importante de verificare a
fidelității analizei (Chelcea, 2004, p. 86).
Observația nestructurată este modul dominant şi cel mai reprezentativ de culegere a
datelor în cercetarea pe teren şi implicit în realizarea/construirea studiilor de caz. Problema
principală a acestei metode constă în armonizarea participării active şi efective la viața
grupului, cu observarea pasivă, cu necesara detașare faţă de procesele şi dinamica
microuniversului social (Vlăsceanu, 1986, pp. 230-231).

Pentru a crea o imagine de ansamblu a cazurilor, am apelat şi la tehnici grafice de


culegere a datelor, specifice asistenţei sociale, precum: genomapa, ecomapa, analiza câmpului
de forţe.
Aceste tehnici sunt foarte importante deoarece pot sintetiza o cantitate mare de date
culese pe teren, şi oferă informaţii preţioase privind cazurile studiate.
Genomapa reprezintă proiectarea grafica a relațiilor din interiorul familiei, sau a
raporturilor familiei cu alte sisteme, coordonând astfel procesul de schimbare în cadrul
familiei (Irimescu, 2002, p. 137)
Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relații şi evenimentele care s-au
desfășurat de-a lungul generațiilor. Nașterea, decesele, divorțurile, crizele şi alte evenimente
semnificative de viața pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de caz de câteva pagini poate fi
condensat într-o genogramă
Citirea unei genograme pe mai multe generații poate conduce la sesizarea anumitor
evenimente care se repetă în familia respectivă cu o anumită frecvenţă (Irimescu, 2002, p.
139)
Genograma se completează de către asistentul social împreună cu familia şi ajută la
dezvăluirea regulilor nescrise ale familiei, secretelor, tabu-urilor (Irimescu, 2002, p. 138).
Harta eco sau ecomapa precizează locul unei persoane sau a familiei sale în contextul
social (Irimescu, 2002, p. 140)
Analiza câmpului de forţe presupune identificarea forțelor care contribuie la rezolvarea

67
Rusu Dana-Rodica

unei probleme sociale a unui singur client sau a unei familii. Este o tehnică de culegere a
datelor care ajută clientul să-şi canalizeze efortul pentru identificarea forțelor generatoare de
schimbare (Irimescu, 2004, p. 140).

4.3.4. Premise şi axe tematice

Având în vedere faptul că acest subiect (coabitarea şi efectele ei) au fost prea puțin tra-
tate de literatura de specialitate şi nu a reprezentat interes major pentru cercetările din
România, nu pot spune că studierea teoretică a fenomenului m-a făcut să îmi conturez o
ipoteză unică care să reprezinte baza pentru cercetarea desfășurata. Din acest motiv nu voi
enunța o ipoteza, ci voi încerca să enumăr o serie de premise şi axe tematice după care se
ghidează lucrarea de faţă.
O primă premisă este: uniunea consesuală (concubinajul sub toate formele sale) se
impune tot mai mult ca un model care a preluat marea parte a funcţiilor familiilor constituite
legal.
O altă premisa de la care pleacă cercetarea de faţă este cea a înțelegerii motivațiilor
care-i determină pe subiecți să aleagă aceasta formă de coabitare şi nu căsătoria (studierea
eventualelor perspective, planuri de oficializare a relației).
Alte întrebări legate de acest subiect (axe tematice) vizează demonstrarea/infirmarea
teoriei conform căreia „relațiile consensuale sunt instabile, fragile şi au o viața scurtă”.
Ca temă principală se impun a fi studiate şi relația dintre membrii cuplului, precum şi
relația-mediu exterior (familia sau rețeaua socială - anturaj, prieteni, vecini, preot sau orice
alte persoane cheie în viața subiectului şi pot influenţa decizia subiectului).

4.4. Limitele cercetării

Criteriile de eşantionare ar putea influenţa rezultatele microcercetării. Luând in calcul


criteriul accesibilităţii cazurilor, implicit faptul că subiecţii sunt persoane cunoscute mie,
aceştia ar putea încerca să nuanţeze răspunsurile, şi să prezinte situaţia lor într-o perspectivă
favorabilă. Pentru a combate acest lucru, am recurs la triangularea surselor de date, ceea ce
îmi permite să văd aceeaşi problemă din mai multe unghiuri.
Microcercetarea întreprinsă nu are un grad foarte ridicat de generalizare, deoarece
eşantionul de disponibilitate (eşantionarea în lanţ), nu poate fi reprezentativă la nivelul

68
Forme familiale alternative în societatea contemporană

uniunilor consensuale din România. Totuşi eşantionul cuprinde suficienţi intervievaţi şi


situaţii diverse, pentru a explora caracteristicile şi calitatea relaţiilor de coabitare, orientări
valorice ale indivizilor sau problemele cu care se confruntă aceste relaţii.

69
Rusu Dana-Rodica

CAPITOLUL V.
DIMENSIUNI ALE UNIUNII CONSENSUALE ÎN ROMÂNIA

Pentru a avea o imagine clară asupra fenomenului coabitării în România, în


completarea datelor teoretice, am recurs la studierea unor cercetări care au tratat acest subiect.
Am considerat că studierea şi analiza acestora îmi va permite să conturez anumite premise ce
vor fi folosite ca punct de plecare în microcercetarea desfăşurată.

5.1. Coabitarea informală în România

În România ponderea uniunilor consensuale este relativ mică. Datele de la ultimul


Recensământ din 2002 (de altfel şi prima dată când au fost înregistrate oficial) indică o
pondere scăzută a acestora: 828 mii persoane (numai 3,9% din totalul populaţiei), 3,2% în
mediul urban şi 4,6% în mediul rural trăind în astfel de uniuni. Din totalul gospodăriilor, cele
de acest tip reprezintă 6,5%. Date de anchetă mai recente estimează valori mai ridicate: 5,5%
(BOP, Soros, 2007) sau 5,7% din populaţie (Viaţa de familie, Soros,2008).
Valorile sunt considerabil mai scăzute comparativ cu Europa Occidentală. În
Danemarca, una din cinci familii sunt de acest tip. Valori de peste 10% din totalul uniunilor se
înregistrează şi în Finlanda, Norvegia, Estonia, Olanda, Marea Britanie sau Austria. Totuşi, în
România uniunile consensuale înregistrează o valoare mai ridicată însă comparativ cu unele
ţări estice (Polonia, Cehia, Slovacia, Lituania) sau mediteraniene (Italia, Spania, Grecia sau
Portugalia).
Analizele prezentate în acest capitol sunt realizate pe baza de date „Viaţa de familie”,
folosind eşantionul suplimentar de persoane care trăiesc în uniune consensuală (514 cazuri)
prin metoda bulgărelui de zăpadă (persoanele care coabitează identificate în eşantionul
naţional au indicat alte persoane aflate în aceeași formă de convieţuire). Fiind un eşantion de
disponibilitate, nu poate fi considerat reprezentativ la nivelul uniunilor consensuale din
România. Totuşi, eşantionul cuprinde suficiente cazuri pentru a explora caracteristicile şi
calitatea relaţiei de coabitare, orientările valorice ale indivizilor sau probleme cu care se
confruntă aceste uniuni.

5.2. Profilul celor care trăiesc în uniune consensuală

70
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Majoritatea celor care trăiesc în uniuni consensuale sunt tineri până în 34 de ani.
Nivelul de educaţie este destul de scăzut, comparativ cu persoanele căsătorite: peste 40%,
comparativ cu numai 30% dintre cei căsătoriţi au maxim 8 clase. Coabitanţii trăiesc în
gospodării de dimensiune mai mare. Numărul de copii biologici este mai mic decât al
cuplurilor căsătorite, însă, aşa cum era de aşteptat, numărul de copii din altă căsătorie este mai
ridicat (fapt explicabil prin experienţele maritale nereuşite anterioare ale coabitanţilor).
Numărul mediu total de copii este mai scăzut în cazul celor din uniune consensuală: 1,89
comparativ cu 2,01 (numărul mediu de copii a fost calculat incluzând şi cuplurile fără copii).
Atât venitul gospodăriei în care trăiesc, cât şi cel personal sunt semnificativ mai mici. Dotările
gospodăriilor sunt de asemenea deficitare comparativ cu situaţia persoanelor căsătorite.
Indicele dotărilor gospodăriei compus din suma acestora (autoturism, telefon mobil, telefon
fix, frigider, mașină de spălat automată, computer, acces la Internet, cuptor cu microunde,
geamuri termopan, aer condiționat) are o valoare scăzută. 11% dintre coabitanţii nu au niciuna
dintre dotările menţionate în gospodărie şi aproape 60% au cel mult 3 din cele 10 dotări
inventariate.
Caracteristici socio-demografice ale indivizilor din uniunile consensuală comparativ
cu cei căsătoriţi (%)
Persoane în Persoane
uniuni căsătorite
consensuale
Vârsta 18-34 ani 55,6% 17,8%
35-49 ani 34,7% 33,3%
50 şi peste 9,7% 49,0%
Educaţia Primară 41,2% 30,5%
Medie 46,7% 58,0%
Superioara 12,1% 11,4%
Venit Personal (mediu) 557 lei 693 lei
Gospodărie (mediu) 1387 lei 1437 lei
Dimensiunea medie a gospodăriei 3,92 3,44
Număr mediu Biologici 1,61 1,93
de copii Din altă căsătorie 0,28 0,05
Adoptaţi 0,01 0,02
Total 1,89 2,01
Dotări Indice (suma medie) 3,68 4,76

71
Rusu Dana-Rodica

gospodărie
Mediul Urban 55,1% 52,7%
Rural 44,9% 47,3%
Tipul localităţii oraş mare, peste 200.000 locuitori 20,1% 17,1%
oraş mare, 100-200.000 locuitori 7,8% 8,3%
oraş mic, 30-100.000 locuitori 13,1% 13,7%
oraş mic, sub 30.000 locuitori 14,6% 13,6%
sat centru comuna 31,8% 19,7%
Sat 12,7% 27,6%

Distribuţia pe medii de rezidență şi pe tipul localităţii este asemănătoare. Coabitanţii


trăiesc mai mult în mediul urban, dar pe tipuri de localităţi, cel mai des întâlniţi sunt în
centrele de comună (aproape o treime) şi apoi în oraşele mari (o cincime). Capitalul social al
coabitanţilor este comparabil cu cel al persoanelor căsătorite. Cei căsătoriţi par să aibă în
unele situaţii (în special în cazul serviciilor de sănătate) un capital social uşor mai ridicat. În
general capitalul social al indivizilor în România este unul destul de scăzut comparativ cu alte
ţări
În concluzie, coabitanţii sunt în general persoane mai tinere (jumătate au până în 34
Capital social. Relaţii/cunoștințe pe care se pot baza

CoabitanţiCăsătoriţiconsultație, tratament, intervenție chirurgicala23,2%31,6%la tribunal, notar,


avocat12,9%10,4%la primărie12,1%14,1%la poliţie11,7%12,1%în obţinerea unui
c
credit10,3%10,4%

de ani) cu un capital uman şi material mai scăzut comparativ cu persoanele căsătorite. Trăiesc
în gospodării mai numeroase şi considerabil mai prost dotate. Se întâlnesc mai degrabă în
centrele de comună sau în oraşele mari. Pe ansamblu, coabitanţii par să aibă un profil social
mai dezavantajat comparativ cu cei căsătoriţi.

5.3. Motivele pentru care coabitează

72
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Cel mai des invocat motiv pentru care este preferat acest stil de viaţă sunt dificultăţile
financiare. Cumulând şi lipsa unei locuinţe proprii ca explicaţie a preferinţei pentru coabitare,
raţiunile de ordin material au fost invocate de imensa majoritatea a respondenților
(aproximativ 90%). Comoditatea şi lipsa de încredere în relaţie reprezintă de asemenea
justificări importante.
Motivele cel mai des invocate pentru care indivizii preferă să trăiască în uniune
consensuală (%)
%
Dificultăţi financiare 58,4
Comoditate/ne este bine așa 41,6
Nu suntem pregătiți/nu a venit momentul 30,0
Lipsa unei locuinţe proprii 29,6
Nu credem în oficializarea relaţiei (în hârtii) 27,3
Vrem să ne cunoaştem mai bine 22,5
Nu vrem să impunem constrângeri relaţiei 18,8
Suntem prea tineri/prea bătrâni 15,3
Alte priorităţi-studii, cariera, vacanţe, călătorii 10,8
Nu credem în valorile pe care le presupune o căsătorie 7,5
Familia (extinsă) nu este de acord cu relaţia respectivă 7,3
Prietenii nu sunt căsătoriţi (au relaţii consensuale) 4,1
Ne displace ritualul nunţii 3,5
Unul dintre parteneri nu este divorţat oficial 3,1

Unele dintre categoriile de răspuns se suprapun, astfel încât devine dificil de


identificat un tip distinctiv de motivaţii. Am alcătuit o categorie de motivaţii pragmatice
(motive de ordin material sau care ţin de factori exteriori relaţiei: dificultăţi financiare,lipsa
unei locuinţe, vârstă, alte priorităţi, comoditate, familia extinsă nu e de acord cu relaţia,
prietenii nu sunt căsătoriţi, unul dintre parteneri nu e divorţat etc) şi o altă categorie de
motivaţii expresive (motive de ordin valoric, subiectiv sau care ţin de factori imanenţi relaţiei:
lipsa de încredere în relaţie, nu cred în oficializarea relaţiei, dorinţa de cunoaștere reciprocă,
dorinţa de libertate, nu vor să impună constrângeri relaţiei, nu cred în valorile căsătoriei, le
displace ritualul nunţii etc).
Total
Pragmatice 61,1
Expresive 38,9
Total 100

73
Rusu Dana-Rodica

Motivaţiile pragmatice predomină. Coabitanţii dezvoltă justificări ale alegerii acestui


stil de viaţă mai mult pragmatice şi exterioare, legate în principal de lipsurile financiare şi
lipsa locuinţei. În România, uniunea consensuală pare să reprezinte mai degrabă o modalitate
de adaptare la o situaţie tranzitorie şi mai puţin o opţiune care să conserve caracteristicile unei
orientări postmodernă de viaţă. De altfel imensa majoritate a cuplurilor intenţionează să se
căsătorească.

5.4. Calitatea relaţiei

Autoaprecierea generală a relaţiei de cuplu este pozitivă. Majoritatea


respondenţilor apreciază relaţia ca fiind fericită şi foarte fericită. Aprecierile sunt pozitive şi
prin raportare la ceilalţi. Comparativ cu alte cupluri cunoscute, aproximativ jumătate
consideră că relaţia lor este mai bună şi numai 7% o apreciază negativ. Comparativ cu
cuplurile căsătorite, peste două treimi se consideră la fel de fericiţi, iar un sfert se consideră
chiar mai fericiţi. Şi comparaţiile în timp sunt pozitive: 40% consideră că relaţia s-a
îmbunătăţit faţă de cum era în urmă cu 3 ani. Sentimentele de iubire faţă de partener sunt
apreciate ca puternice şi foarte puternice de peste 90% dintre indivizi.
Autoaprecierea relaţiei de cuplu a persoanelor care coabitează
comparativ cu:
Mai bine La fel Mai rău
Alte cupluri cunoscute 47,1% 45,9% 7,0% 9,0%
Trecutul (acum 3 ani) 38,7% 52,4% 7,0%
Cuplurile căsătorite 24,7% 68,3%

Satisfacţia faţă de relaţia cu partenerul pe diferite aspecte. Majoritatea subiecţilor


sunt satisfăcuţi de relaţia cu partenerul. 90% dintre indivizi se declară mulţumiţi şi foarte
mulţumiţi de înţelegerea, de afecţiunea şi fidelitatea partenerului, de relaţiile intime sau de
activităţile comune desfăşurate.
Certurile sau discuţiile în contradictoriu apar rar sau deloc pentru peste trei sferturi
dintre subiecţi, fără să existe diferenţe între cele două categorii.
Compatibilitatea partenerilor a fost măsurată prin mai multe variabile. Problema cea
mai răspândită este starea de enervare, irascibilitatea, aproximativ trei sferturi dintre subiecţi
declarând că au avut au avut probleme în cuplu pentru că unul dintre ei sau ambii parteneri se
enervează uşor. De asemenea sensibilitatea sau schimbarea bruscă de dispoziţie sunt cauze

74
Forme familiale alternative în societatea contemporană

frecvente ale neînţelegerilor: 60% dintre indivizi au declarat că au avut probleme pentru că
unul sau ambii parteneri sunt prea sensibili, 55% pentru că unul sau ambii parteneri au
„toane". Gelozia, autoritarismul sau critica sunt alte surse ale incompatibilităţilor de cuplu
destul de frecvente: aproximativ 45% au declarat că au avut probleme în cuplu pentru că unul
sau ambii parteneri sunt geloşi, sunt autoritari sau sunt prea critici. Timpul insuficient petrecut
în cuplu, lipsa de comunicare, obiceiurile deranjante, consumul de alocool sau infidelitatea
sunt mai puţin răpândite: 30% au declarat că au avut probleme pentru că nu petrec sufiecient
timp împreună, 25% pentru că nu comunică suficient, 20% pentru că au obiceiuri deranjante,
sau consumă alcool, 15% că au avut o relaţie cu altcineva.
Deşi în general răspunsurile sunt similare, indivizii căsătoriţi declară într-o măsură
mai mică probleme legate de gelozie (27%) sau de o relaţie extraconjugală (5%), de trei ori
mai puţin faţă de cei care coabitează, de asemenea o pondere mai mică declară obiceiuri
deranjante (12%) sau consum de alcool (10%).
Pe ansamblu, deşi ierarhia problemelor de cuplu este aceeaşi, răspîndirea lor pare să
fie mai mare în cazul celor coabitează. Fiind vorba de declaraţiile subiective ale
respondenţilor, nu putem afirma că relaţia consensuală este mai problematică, ci doar
apreciată ca atare. Răspunsurile diferă mai ales în cazul unor subiecte mai greu acceptate
social - infidelitate sau consum de alcool şi mai puţin în cazul unor probleme faţă de care
toleranţa socială este mai ridicată: irascibilitate, sensibilitate, lipsă de comunicare, criticism.
În cazul persoanelor căsătorite este posibil ca tendinţa de a da răspunsuri dezirabile social să
fie mai mare.
În concluzie, autoaprecierea relaţiei de cuplu este pozitivă, indivizii fiind satisfăcuţi de
relaţia cu partenerul. Aspectul faţă de care există cele mai multe nemulţumiri este reprezentat
de implicarea partenerului în treburile casnice. Cuplurile desfăşoară frecvent activităţi comune
iar certurile sau discuţiile în contradictoriu apar rar. Sursele incompatibilităţilor de cuplu sunt
în special starea de nervozitate, irascibilitatea, sensibilitatea excesivă sau dispoziţia
schimbătoare.

5.5. Orientări valorice

Orientările valorice cu privire la familie şi relaţii de cuplu în general au fost măsurate


pe mai multe dimensiuni: atitudini faţă de căsătorie, divorţ, copii şi relaţii de gen.

75
Rusu Dana-Rodica

Atitudinea generală a indivizilor faţă de căsătorie a fost analizată prin: percepţia


necesităţii căsătoriei şi a calităţii relaţiei, prin toleranţa faţă de forme alternative la căsătorie -
atitudinea faţă de coabitarea premaritală şi nonmaritală, atitudinea faţă de părinţii singuri
(familiile monoparentale) şi prin toleranţa faţă de divorţ.

Coabitanţi Căsătoriţi
Este mai bine să ai o căsătorie nereuşită decât să nu o ai 20,7 19,9
deloc
Oamenii căsătoriţi sunt în general mai fericiţi decât cei 38,7 79,0
necăsătoriţi
Este bine ca un cuplu care intenţionează să se 85,7 50,6
căsătorească, să locuiască înainte împreună
Un cuplu poate trăi împreună fără intenţia de a se 86,2 43,6
căsători
Un părinte singur poate creşte un copil la fel de bine ca 38,6 25,2
un cuplu
Oamenii care vor să facă copii, ar trebui să se 56,7 85,4
căsătorească
Un copil care trăieşte într-o familie în care părintii nu 86,1 85,0
se înteleg, suferă mai mult decât dacă părintii s-ar
despărţi
Divorţul este cea mai bună soluţie dacă un cuplu nu 84,9 79,7
reuşeşte să-şi rezolve problemele căsniciei

Majoritatea respondenţilor, atât cei căsătoriţi, cât şi cei care coabitează nu consideră
căsătoria necesară. Totuşi, de două ori mai mulţi indivizi căsătoriţi consideră că oamenii
căsătoriţi sunt mai fericiţi confirmând astfel ataşamentul pentru opţiunea pe care au făcut-o.
Atitudinea faţă de coabitare este de asemenea radical diferită: marea majoritatea a
coabitanţilor comparativ aproximativ jumătate dintre cei căsătoriţi consideră că un cuplu este
bine să locuiască înainte împreună. Aşa cum era de aşteptat, toleranţa coabitanţilor faţă de
forma de convieţuire în care ei înşişi sunt implicaţi este mai mare, semnificativ diferită de
atitudinea celor căsătoriţi care acceptă mai puţin acest stil de viaţă.
Cei care coabitează sunt mai puţin intoleranţi şi faţă de alte forme alternative ale
familiei clasice. Comparativ cu cei căsătoriţi, mai mulţi consideră că un părinte singur poate
creşte un copil la fel de bine ca un cuplu şi sunt mai puţin de acord cu faptul că oamenii care
care vor copii ar trebui să se căsătorească. Toleranţa faţă de divorţ este foarte ridicată la amele
categorii.
Aşadar, persoanele care trăiesc în uniuni consensuale nu cred în căsătorie ca o condiţie
a fericirii maritale, acceptă larg coabitarea, atât premaritală, cât şi nonmaritală şi într-o măsură

76
Forme familiale alternative în societatea contemporană

mai mică familiile monoparentale. Cei căsătoriţi întăresc opţiunea pe care şi-au asumat-o
considerând că oamenii căsătoriţi sunt mai fericiţi, sunt mai degrabă intoleranţi faţă de
coabitare şi în special faţă de familiile monoparentale. Divorţul este larg acceptat de ambele
categorii.
Copiii sunt puternic valorizaţi de ambele categorii. Practic toţi subiecţii (99%)
consideră că cea mai mare bucurie a vieții e să îti vezi copiii crescând şi peste 65% că oamenii
care nu au copii nu au nici un rost. Nu există diferenţe în distribuţia răspunsurilor.
Atitudinea faţă de relaţiile de gen poate fi surprinsă prin mai multe aspecte: atitudinea
faţă de rolul femeii în familie şi în creşterea copiilor, atitudinea faţă de participarea femeii pe
piaţa muncii, acordul faţă de stereotipurile de gen, percepţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi,
percepţia suportului statului pentru susţinerea femeii.
Conflictul dintre muncă şi viaţa de familie reprezintă o problemă cu care se confruntă
majoritatea indivizilor. În special în privinţa femeii, armonizarea celor două roluri – cele
domestice şi cele de pe piaţa muncii - reprezintă un subiect disputat.
Pentru analiza atitudinilor indivizilor faţă de concilierea dintre viaţa de familie şi
muncă am utilizat analiza factorială (vezi anexa), aplicată variabilor prezentate în tabelulde
mai jos. Analiza factorială a relevat existenţa a 2 factori. Primul factor descrie atitudinea faţă
de rolul tradiţional în familie şi în îngrijirea copiilor (primele 4 variabile) iar al doilea al
doilea factor descrie atitudinea faţă de egalitatea rolurilor în familie şi pe piaţa muncii
(ultimele 3 variabile).
Atitudinile de gen ale celor două categorii sunt foarte asemănătoare. Majoritatea
respondenţilor resping rolul tradiţional al femeii şi susţin egalitatea rolurilor atât în familie,
cât şi pe piaţa muncii. Indivizii au o atitudine suportivă faţă de dublul rol al femeii – de soţie
şi mamă şi de lucrătoare pe piaţa muncii. Este bine ca femeia să lucreze, acest fapt sigurându-i
independenţa şi contribuind la bunăstarea familiei fără să aibă efecte negative asupra copiilor.
Suportul faţă de rolul tradiţional al femeii, femeia - casnică, este scăzut. Totuşi, acordul faţă
de faptul că ceea ce îşi doresc cu adevărat femeile este să aibă familie şi copii este ridicat.
Familia continuă să rămână aşadar o condiţie esenţială a realizării personale a femeii.
Participarea pe piaţa muncii, realizarea profesională, este tolerată dacă reprezintă o alegere
complementară şi nu o opţiune de viaţă. Femeile continuă să fie definite în mod esenţial prin
rolul lor legat de familie şi copii.
Rezultatele acestor studii „aruncă” o perspectivă negativă asupra coabitării. Pe
ansamblu, coabitanţii par să aibă un profil social mai dezavantajat comparativ cu cei

77
Rusu Dana-Rodica

căsătoriţi. Astfel concubinajul este asociat cu „lipsa educaţiei / nivel scăzut de educaţie,
sărăcie şi lipsa dotărilor din gospodării”.

CAPITOLUL VI. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

6.1. Analiza interviurilor

În analiza şi interpretarea datelor din interviu am plecat de la axele tematice propuse în


capitolul de metodologie. Astfel, rând pe rând am lămurit chestiuni legate de motivele
coabitării, modul în care este perceput concubinajul de către cuplu de coabitanţi, părinţi,

78
Forme familiale alternative în societatea contemporană

anturaj, situaţii în care subiecţii s-au simţit judecaţi datorită modului de convieţuire, gradul de
răspândire a acestui model în rândul cunoscuţilor şi/sau rudelor coabitanţilor, precum şi
raportarea acestora la conceptele de familie. În final am analizat gradul de cunoaştere a
subiecţilor privind subiectul legalizării concubinajului, precum şi opinia respondenţilor
privind necesitatea/importanţa acestui demers în contextul românesc actual.
O informaţie utilă pentru cercetarea de faţă o constituie cea care se referă la motivele
pentru care indivizii au decis să locuiască împreună. Ca şi celelalte dimensiuni motivele sunt
diverse: de la sentimentele de iubire pe care le poartă subiecţii pentru partenerii lor: „Faptul că
a fost primul bărbat din viața mea, bineînțeles că îl iubesc şi că am încredere în el. Am
considerat că îmi este mult mai bine lângă el” (interviul 1), la motive precum cunoaşterea
partenerului, a compatibilităţii: „Pentru că vrem sa fim mai mult timp împreuna. Vreau sa îi
știu problemele şi să ajut” (interviul 4), „Ca să ne cunoaştem mai bine, să vedem dacă suntem
egali în ceea ce gândim şi să vedem dacă ne potrivim” (interviul 13), a petrecerii unui timp
mai îndelungat împreună: “Şi da, este mult mai confortabil să stai cu iubitul în aceeași casă.
Te scuteşte de corvoada întâlnirilor, ieşitului într-un oraş mare şi mai ales necunoscut. Aşa îl
ştiu lângă mine, nu mai consumăm atâţia bani şi putem pe cât este posibil să ne cunoaştem
mai bine” (interviul 2), „Tot aş avea grijă de el... E mai bine că ne vedem mai mult timp şi ne
petrecem altfel timpul, în oraş sau cu prietenii” (interviul 15). Alte motive ar fii evitarea
locuirii la cămin văzută ca un impediment în continuarea studiilor: „Primul motiv a fost
faptul că doream să intru la facultate, dar nu să stau la cămin. G la fel, fiind de o seamă cu
mine... Am avut şi avem ca prioritate studiile”, este o modalitate mai econoamă de a locui şi
petrece timpul cu partenerul. Mariajul nefericit este un alt motiv pentru care unul dintre
subiecţi a ales să locuiască în concubinaj: „Cred că am decis sa locuiesc fără să mă mai
căsătoresc pentru ca am avut o căsătorie nereușită... Nu vreau să mai trec prin același lucru...
sau să mai sufăr atât eu cât şi copii mei” (interviul 5). Unii dintre respondenţi au susţinut
faptul că a trăi în concubinaj este o ocazie de a vedea cum este să împarţi anumite sarcini ale
căminului: „Ne iubim şi am vrut să vedem cum ne înțelegem, cum ne împărţim sarcinile în
ceea ce privește locuința, dar nu în ultimul rând, suntem de părere ca un act nu ne ţine
împreuna şi nu ne face relația” (interviul 9). Alt subiect a menţionat faptul că lipsa banilor le-
a îngrădit posibilitatea de a avea o nuntă şi o casă în același timp, prioritar pentru relaţia lor
de cuplu era nu un act, ci mai degrabă o locuinţă: „Pentru că la început nu am avut suficienţi
bani să ne facem o nuntă frumoasă şi să avem o casă în același timp. Am preferat să avem o
casă şi apoi nunta” (interviul 10). Pentru un alt respondent a locui cu cineva fără să fii

79
Rusu Dana-Rodica

căsătorit este o modalitate de a-ţi testa propria relaţie, caracterul acesteia: “…să vedem cât
de stabilă este relaţia noastră, cât poate să dureze” (interviul 12). Pe lângă toate aceste motive
mai precizez un altul şi anume cel care constituie un mijloc de a continua studiile:
„Principalul motiv a fost că a dorit să îşi continue studiile, părinţii ei s-au mutat din judeţ, ea
rămânând în Iaşi să îşi termine studiile. Aşa am hotărât să locuim împreună” (interviul 14),
dorinţa de independenţă şi concubinajul văzut ca o dovadă de maturitate: “Mai mult decât
atât eu mai am doi fraţi mai mici ca mine şi fiecare are viaţa lui. Nu puteam rămâne la
nesfârșit la mama şi la tata. Am crescut şi pot să mă descurc singur” (interviul 15).
Modul în care este perceput concubinajul este diferit de la o persoană la alta. Şi dacă
vine vorba de propria familie sau de cunoștințe deja situaţia se schimbă. La întrebarea
numărul 11 “Ce părere a avut familia dvs. despre faptul că aţi ales să locuiţi împreună cu
partenerul dvs.? Dar prietenii, cunoscuţii, colegii de la şcoală sau de la locul de muncă?”, o
parte din respondenţii susţin că au fost sprijiniţi şi încurajaţi în totalitate de părinţi, unii
dintre ei trăind chiar în concubinaj: „Părinţii noştri ne-au susţinut mereu. Atâta timp cât ne-
am ţinut de studii. Mai mult decât atât şi părinţii mei au trăit în concubinaj timp de patru ani
într-o garsonieră din oraşul natal, până au reuşit să îşi cumpere un apartament. Deci cunosc
foarte bine acest aspect” (interviul 2), ”Mama mea a fost de acord cu mutarea noastră în
același apartament cu ea. Iar ai ei s-au bucurat că am lăsat-o să îşi continue şcoala, liceul de
fapt” (interviul 3), ”Au fost de acord. Fiecare îşi aranjează viața cum vrea el. La început am
stat la ai mei 2 luni, dar pentru ca nu ne înțelegeam ne-am mutat la socrii mei” (interviul 7),
”Sunt de acord mai ales că suntem în prag de nuntă... Ai lui nu știu... Au fost de acord... ”
(interviul 8), ”M-am consultat cu mama mea despre ideea de a locui cu A. A fost de acord şi
niciodată nu s-a băgat peste noi, peste deciziile pe care le iau împreună cu iubita mea”
(interviul 10), „Părinții noștii s-au bucurat ca şi-au văzut copii la casele lor” (interviul 12),
”Au fost permisive... Ne-au susținut şi nu au avut nimic de reproșat în aceasta privința”
(interviul 14), ”Ei chiar ne-au îndemnat să locuim împreună să vedem cum ne înțelegem dacă
ne iubim cu adevărat şi ce fel de relaţie avem: dacă este una strânsă” (interviul 15). De
asemenea respondenţii au precizat situaţii în care unul dintre membrii familiei de origine a
privit cu suspiciune acest lucru. Motivele sunt diverse precum vârsta prea mică a
partenerilor: „În schimb ai lui au spus ca suntem prea tineri, dar au văzut că ne înțelegem
bine... Ne-au sfătuit să avem grija. Şi ne-au susținut. Dar la început nu” (interviul 1), ”Familia
a fost la început împotrivă, fiind de părere ca suntem prea tineri pentru pasul asta, dar până la
urma au fost de acord şi am început să ne susţină” (interviul 9), neacceptarea unuia dintre

80
Forme familiale alternative în societatea contemporană

partenerii, mici divergenţe: „Tatăl ei este un om mai reticent. Mă acuza de faptul că Oana ar
putea păţi ce au păţit fostele mele soții” (interviul 4), suspiciuni ale copiilor: „La început
băieții lui nu au fost de acord. Era greu să o înlocuiesc pe mama lor şi nici nu vroiam asta...
La început m-au judecat că sunt o femeie ușoara... Copii mei m-au judecat crezând că nu am
nici un gând serios cu partenerul meu” (interviul 5), reticență pentru moment faţă de relaţie şi
frica de ideea de căsătorie precipitată: „La început li s-a părut aiurea, dar după s-au răzgândit.
Pentru că nu au fost de acord să am o relaţie stabilă, se gândeau ca o sa mă căsătoresc prea
repede” (interviul 13).
Când au fost întrebaţi de părerea cunoscuților sau de cea a prietenilor cu privire la
decizia de a locui împreună cu partenerul/a, dar fără să fie căsătoriţi majoritatea subiecţilor nu
s-au confruntat cu probleme deosebite. Subiecţi nu au auzit vorbindu-se despre situaţia lor:
„Cât despre restul ... Nu am auzit nici o părere despre lucrul acesta în care să ne deranjeze”
(interviul 2), concubinajul este des întâlnit: „Prietenii nu ne-au spus nimic... mai ales că
trăiesc la fel ca şi noi” (interviul 6) şi nici nu sunt interesaţi de părerea celorlalţi, viaţa şi-o
organizează după principii personale: „Colegii sau cunoscuții nu au avut ce sa îmi spună...
Nu cred că aş ţine cont de sfaturile lor” (interviul 4), “Nu ne interesează gura lumii”
(interviul 8), ”Nu am auzit păreri de la prieteni sau colegi de muncă numai că au fost oarecum
uimiți de decizia de a sta împreuna şi apoi sa ne căsătorim” (interviul 7), “Nu am auzit
discutându-se pe tema asta printre prieteni sau cunoscuţi” (Interviul 11), “Ceilalți... nu mi-au
zis nimic. Şi nu cred ca ar avea vreun rost” (interviul 12), ”Nu mi-a spus nimeni nimic.
Oricum nu mă interesează părerea altuia” (interviul 13), ”Nu discut cu prietenii mei despre
viața mea intimă. Cu atât mai puţin nu aş ţine cont de sfatul lor. Fiecare e pe picioarele lui şi
trebuie să se descurce” (interviul 15). Ceea ce este interesant de remarcat este faptul că au
existat cazuri în care relaţia dintre parteneri a constituit un exemplu pentru alţi indivizi:
„Prietenii s-au bucurat foarte tare de acest lucru. Mulţi dintre ei ne-au urmat exemplu. Colegii
de serviciu nu au avut nici o reacţie. Poate pentru că nu prea împărtăşim problemele sau
reuşitele personale” (interviul 9). Mai mult decât atât apariţia unui copil dintr-o relaţie de
concubinaj sensibilizează indivizii aceştia considerând că este mai bine ca acesta să trăiască
într-un cuplu căsătorit: „Da ne-au sfătuit să ne căsătorim în momentul în care s-a născut
Alexandra” (interviul 10).
Întrebaţi de situaţiile în care concubinii s-au simțiți judecaţi de restul indivizilor
datorită modului de convieţuire aflăm că numărul ridicat de subiecţi care nu au resimţit reacţii
adverse - 10 este comparativ mai mare decât cel al indivizilor care s-au simțit judecaţi - 5.

81
Rusu Dana-Rodica

Acest lucru mă determină să afirm faptul că nu ne confruntăm cu probleme grave legate de


judecarea uniunii consensuale. Pot spune la acest nivel că aceasta este acceptată de români:
„Nu, nici bunica mea nu mi-a spus niciodată că nu e bine, că înainte să ne căsătorim e mai
bine să locuim împreună. Atâta timp cât ne înţelegem..” (interviul 2), „Nu şi nu cred că aş ţine
cont de părerea altora despre relaţia mea” (interviul 3), ”Dar că locuim împreuna şi că nu
suntem încă căsătoriți nu” (interviul 4), ”Chiar dacă te judeca... Ei știu prin ce treci tu? Dacă
ţi-e mai bine așa şi nu căsătorit? Poate ca am fost... Concret nu știu ce să spun... nu știu”
(interviul 6), ”Nu” (interviul 7), ”Nu, din contră am fost susţinut de mama şi de cele două
surori ale mele, care şi ele înainte de a se căsătorii au locuit cu iubiţii lor, actualii soţi”
(interviul 11), ”Nu, sincer. Așa se poartă acum. Să locuiești împreună să vezi dacă te înțelegi
cu partenerul. E mai bine așa. Decât să eșuezi” (interviul 12), ”Nu” (interviul 13), ”Nu,
niciodată” (interviul 14 şi 15).
Diferenţa mare de vârstă dintre parteneri, gândirea tradiţională şi conservatoare ale
persoanelor în vârstă, apariţia unui copil în concubinaj şi disputa bunurilor încă reprezintă în
opinia unor indivizi piedici în stabilirea unei de relaţii de concubinaj: „Singurul lucru a fost că
mi s-a reproșat că sunt prea mică şi că diferența de vârsta este destul de mare” (interviul 8),
“Singurele persoane care pot spune ca ne-au judecat au fost bunicii prietenului meu care au
idei învechite în faptul că nu concep o relație fără acte. La început ne-am supărat, dar apoi le-
am respectat decizia. Acum după doi ani în care locuim împreuna, nu ne mai judeca, ci din
contra ne iubesc şi sunt aproape” (interviul 9), ”Da. Repet în momentul în care s-a născut
copilul nostru. Lumea vede ca fiind ceva rușinos să ai un copil fără să fii căsătorit. Eu sunt de
părere ca tot așa îl îngrijești, iubești. Nu văd de ce ar fii ceva în neregula. Dar dacă au văzut că
relația noastră durează şi nu au apărut probleme grave cum ar fii să ne certam au lăsat lucrul
ăsta deoparte” (interviul 10), ”Da, de nenumărate ori. Unii au privit acest lucru cu ochi buni,
alții comentau din răutate. Spuneau că suntem prea mici ca să locuim împreuna, eu 18 şi el 21.
Ne vorbesc pe la spate, că nu trebuie, că trebuie să ne mai gândim…” (interviul 1), ”Da, mai
ales de copii soțului meu. Nu aveau încredere în mine. Spuneau că vreau doar să profit de el şi
de averea lui... Dacă pot spune asta. De fapt este vorba de un apartament pe care oricum l-a
vândut cel mic fără să îi ceară voie” (interviul 5).
Un alt aspect pe care l-am urmărit în această cercetare a fost acela de a vedea gradul de
răspândire şi manifestare a uniunii în rândul cunoscuţilor sau rudelor subiecţilor. Majoritatea
au afirmat că modelul îl regăsesc la prieteni, colegi de muncă, rude sau colegi de facultate.
Întrebaţi ce detalii pot oferii despre aceste relaţii au afirmat că atât ei cât şi cunoscuţii sunt

82
Forme familiale alternative în societatea contemporană

motivaţi de sentimente şi ţeluri asemănătoare: „Bănuiesc că fiecare cuplu este unic în felul lui,
dar motivele cred că sunt asemănătoare” (interviul 2), „Bănuiesc că îi leagă sentimente şi
dorinţa de a se cunoaște mai bine. Eu asta cred” (interviul 3), „Colegii de muncă sunt mult
mai tineri. Acum se poartă să locuieşti cu partenerul, să îl cunoşti mai bine şi să vezi dacă
merită să faci pasul cel mare” (interviul 10). Unii subiecţi menționează dificultăţile cu care se
confruntă cuplul: „Da, chiar sora mea. Locuim în aceeași curte. Adică ea are patru camere pe
care şi le-a construit într-un an. Se descurcă destul de greu… Mai ales că are şi trei copii”
(interviul 5). Alţii sugerează că uniunea consensuală poate devenii o etapă premergătoare unei
căsătorii: „Da avem printre prietenii noştri comuni mai multe cupluri care trăiesc în
concubinaj. Din câte cunosc au făcut acest pas ca să se cunoască mai bine şi să fie capabili să
ia o decizie în viitor în ceea ce priveşte o eventuală căsătorie” (interviul 6), ”Da, două cazuri.
Unul este tehnician vânzări şi are 25 de ani. A trăit în concubinaj 1 an, apoi s-a căsătorit. Un
alt prieten de-al meu este tehnician sisteme cablu şi trăieşte de 2 ani în concubinaj. El... Nu
știu ce planuri are. Nu am vorbit despre acest lucru cu el” (interviul 14).
De asemenea respondenţii au oferit detalii cu privire la numărul de zile petrecut de
concubini pe săptămână în aceeași locuinţă: „Cunosc un cuplu. Stau împreună în timpul
săptămânii, mai puțin în weekend. Din lipsa de spațiu bineînțeles. Stau în apartamentul mamei
ei, împreună cu aceasta. Ea este despărțita de soțul ei. Cu toate acestea locuiesc în continuare
în aceeaşi casă. Când vine tatăl fetei acasă, iubitul prietenei noastre pleacă la apartamentul
părinților lui, iar ea doarme cu mama ei, tatăl ocupând singur o camera. Cuplul durează de 7
ani” (interviul 7), la motivele locuirii împreună: „Da, nepoata mea. Se cunosc de când avea ea
14 ani. Şi acum are 19 ani. Deci sunt împreună de 5 ani şi locuiesc acasă la ai ei de 3 ani. Da,
el făcea naveta la liceu şi la muncă, de fapt la seral şi lucrează într-un service din oraș el fiind
dintr-un sat apropiat de oraș. Ea are alte gânduri. Urmează să dea la facultate şi el este dispus
să o urmeze oriunde” (interviul 8). Alți respondenți confirmă aceea teorie conform căreia
persoanele care se căsătoresc şi apoi divorţează aleg în cele din urmă nu se să recăsătorească
ci mai degrabă să trăiască în concubinaj, că se pot înțelege bine şi pot avea şi în grijă proprii
copii: „Da, avem prieteni care s-au mutat împreuna, la unii a mers bine aceasta schimbare, la
alții nu. Spre exemplu cunoaștem un cuplu care se cunoșteau de 7 ani şi au hotărât sa se
căsătoreasca. După doar 2 luni au divorțat, pentru că el se purta ciudat. Nu știu concret, dar
așa am auzit şi noi. După ce au divorțat s-au hotărât să locuiască în aceeaşi casă. Deci şi în
momentul de faţă sunt împreuna, nu s-au recăsătorit, trăiesc în concubinaj cam de 4 ani şi au
şi un copil. Spun că se înțeleg foarte bine” (interviul 9). Printre răspunsuri întâlnim menţionat

83
Rusu Dana-Rodica

şi locul în care concubinii trăiesc: „Cunosc două cupluri care locuiesc fără să fie căsătoriţi. Un
cuplu stă în chirie cu un alt cuplu, iar altul la părinţii băiatului, opusul nostru” (interviul 11),
planurile de viitor, căsătoria şi copii: „Este faptul că stau împreună, că se înțeleg bine, că vor
să se căsătoreasca şi să aibă copii după căsătorie” (interviul 12), ”Da, prietena cea mai bună.
Îşi cunoaşte partenerul de 3 ani şi doresc să se căsătoreasca, dar nu ştiu când se va întâmpla
acest lucru. Locuiesc la părinţii lui” (interviul 15). Printre toate aceste afirmații se regăsește şi
ideea conform căreia uniunea consensuală este o relaţie la care partenerii pot renunţa mai
uşor, dar exprimă în același timp caracterul fragil al relaţiei: „Da am prieteni care au adoptat
acest model, dar după ceva timp şi-au dat seama că nu se merită unul pe celălalt, pentru că
aveau priorităţi diferite şi au ales cea simplă cale să se despartă” (interviul 13). Faptul că doar
doi subiecţi au afirmat că nu cunosc cazuri de concubinaj arată gradul ridicat de răspândire şi
manifestare al uniunii consensuale: „Nu cunosc pentru că momentan nu prea mai avem
prieteni, nu prea mai ieșim din cauza programului iubitului meu” (interviul 1), ”Măi... Nu.
Unii sunt căsătoriţi, iar alţii trăiesc separat” (interviul 3).
Nu putem vorbi despre uniune consensuală fără să ştim ce reprezintă familia pentru
respondenţii. Astfel că pentru a afla atitudinea subiecţilor faţă de familie interviul a cuprins o
întrebare care presupune ca răspuns exprimarea opiniilor faţă de familie. Aceştia din urmă
valorizează pozitiv existenţa familiei, considerând-o foarte importantă, care presupune multe
aspecte. Cuvintele care o descriu cel mai bine sunt următoarele: existenţa copiilor, a
responsabilităților, a grijilor, a drepturilor, care influenţează viaţa indivizilor, înseamnă
sprijin, înţelegere, stabilitate, iubire, căldură, respect, dorinţă, un loc unde te regăsești ca
individ, realizări, linişte, căsătorie.
În rândurile de mai sus am precizat felul în care este văzută relaţia de concubinaj al
subiecţilor investigaţi. Următoarele rânduri relevă opinia concubinilor despre uniunea
consensuală în general. În acest sens concubinajul este o modalitate de a vedea dacă relaţia
poate continua în timp, dar este o relaţie de iubire. Tot aceasta presupune lipsa importanţei
actului oficial, un ciclu de viaţă care se poate confrunta cu aceleaşi probleme cu ale unui
cuplu căsătorit, îndeplineşte aceleaşi funcţii. Mai mult este o modalitate din ce în ce mai
răspândită prin care partenerii pot reuşii să se cunoască reciproc, etapă premergătoare
căsătoriei, frica unora de a-şi întemeia legal sau nu o familie, relaţie judecată de societate,
dar benefică, asemănătoare cu o căsătorie, care spre deosebire de aceasta se poate încheia
mai uşor fără consecinţe prea grave pe care le pot suferii partenerii.
Concubinii găsesc asemănări între relaţia lor şi un cuplu căsătorit. Această dimensiune

84
Forme familiale alternative în societatea contemporană

se referă la împărţirea sarcinilor menajului, la perioadele relaţiei/ încercările prin care pot
trece partenerii, la ajutorul reciproc, la împărţirea cheltuielilor, la același simt al
răspunderii, maturităţii, aceleaşi posibilităţi de afirmare, realizare, armonie . Astfel că
diferenţele sunt nesemnificative. Acestea se referă la atuurile personale şi la ceea ce vrea
fiecare să realizeze.
Subiecţii au fost întrebaţi dacă “Aveţi copii? Vă doriţi copii?” Din eşantionul cercetării
doar 2 subiecţi au copii rezultaţi din relaţia din concubinaj şi doar unul singur dintr-o căsătorie
anterioară. Copii au vârsta cuprinsă între 4 şi 27 de ani. Ceilalţi respondenți îşi doresc copii,
dar după căsătorie. Unul singur nu îşi doreşte acest lucru şi condamnă existenţa copiilor în
concubinaj, considerându-l un lucru ruşinos: „Să ai un copil în concubinaj. Pe de o parte este
ruşinos, nu e deloc bine... Eu una nu vreau” (interviul 1), iar un alt subiect pune accent pe
imposibilitatea creşterii unui copil în concubinaj: „Cel mai important lucru este să nu faci un
copil în concubinaj sau să faci un copil şi să îţi dai seama că nu-i poţi oferii nimic” (interviul
13).
Alte informaţii cu privire la viaţa de concubinaj face trimiteri la cunoștințele
respondenţilor despre anumite legi care să reglementeze concubinajul în România. Mulţi
dintre respondenţi nu sunt informaţi, nu cunosc nimic despre existenţa unei astfel de legi,
detaliile oferite despre acest lucru fiind vagi. În principiu acestea se referă la durata relaţiei
care poate asigura partenerilor dreptul la moştenirea unor bunuri: „Da, am auzit. Adică dacă,
cum să spun eu, stai în concubinaj maxim 3 - 5 ani, ai parte la partaj așa cum ar fii dacă ai fii
căsătorit” (interviul 5), „Da știu că există. Am văzut la televizor că băncile iți acorda acum
credit dacă demonstrezi ca trăieşti în concubinaj, cu condiția ca relația să dureze de ceva
vreme. Altceva nu știu” (interviul 7), “Dacă aş compara cu o căsătorie normală cred că şi în
concubinaj se pune problema bunurilor strânse. Nu ştiu cum se împart dacă cuplul se desparte.
Mă gândeam dacă poţi să faci vreun împrumut ca tânăr aflat la început de drum? Chiar nu ştiu
nimic concret” (interviul 11), „Am auzit la televizor. Mă gândesc că este vorba despre un
contract prenupțial în care dacă te desparți să împarţi averea dacă se poate numii așa”
(interviul 12). Dezinteresul faţă de existenţa unor proiecte sau legi care să reglementeze
concubinajul în ţara noastră, din 15 respondenţi doar 4 au oferit detalii şi unul a afirmat că nu
este interesat, se datorează fie ignorării cu bună ştiinţă a acestui fapt sau faptului că
majoritatea respondenţilor intenţionează să se căsătorească.
În toate planuri de viitor ale respondenţilor sunt incluse realizările personale şi
familiale. De aici rezultă că majoritatea doresc să se căsătorească, să îşi întemeieze o familie,

85
Rusu Dana-Rodica

să aibă copiii, să între în ciclul normal al vieţii. Din totalul de respondenţi doar 4 nu
intenţionează să se căsătorească. Motivele ar fii nesiguranţa pe relaţie şi partener “Exceptând
căsătoria. Pentru că ne certam atât de des şi nu vreau să ajungem la divorț. Nu avem
certitudinea ca putem forma o familie cum se spune” (interviul 1), lipsa resurselor financiare
“Nici nu avem bani ca să mai facem şi o căsătorie” (interviul 5) şi faptul că în prezent
căsătoria nu este şi nu mai reprezintă o prioritate pentru respondenţi “Cât despre căsătorie...
Nu am discutat niciodată despre lucrul asta cu partenerul meu. Poate când ne-om stabiliza un
pic, poate. Nu mi-ar displace lucrul acesta. Dar până la marele pas mai este mult, să mai
creştem şi să reuşim să ne descurcăm singuri şi să putem devenii nişte adulţi responsabili”
(interviul 5), “Deocamdată nu. Vrem să avem mai întâi unde să stăm şi apoi să ne căsătorim.
Poate peste 2 - 3 ani sau chiar mai bine” (interviul 15), „Nu vrem sa ne căsătorim, nu mai
avem asta în plan. Nu cred că mai are vreun rost. Ne este bine şi așa. Avem alte priorităţi în
viață. Să ne descurcam şi să ne vedem fata la casa ei” (interviul 10).
Astfel că trecând în revistă şi interpretând răspunsurile oferite de cei intervievaţi avem
o imagine complexă a ceea ce înseamnă noţiunea de concubinaj în România. Datele obţinute
sunt relevante pentru orice cercetător pentru că ele confirmă teoriilor cu privire la cupluri care
trăiesc în concubinaj.
Cele mai importante se referă la faptul că uniunea consensuală este cel mai des
întâlnită la tineri, în special la cei care sunt studenţi, fiind asemănătoare cu o relaţie a unui
cuplu căsătorit, că persoanele divorţate preferă în locul căsătoriei mai degrabă concubinajul,
acesta din urmă reprezentând o modalitate de testare a partenerului, a compatibilității, o
etapă premergătoare căsătoriei. Ea este întâlnită la mai multe grupuri de vârstă, la persoanele
cu diverse profesii, de la croitor la manager.
Cuplurile de concubini care au copiii şi nu au întâmpinat probleme majore legate de
acest aspect.
În prezent în România uniunea consensuală este tolerată în comparaţie cu alte
perioade anterioare, mai ales în societăţile tradiţionale când aceasta era puternic respinsă.
Judecând mai adânc acest lucru pot afirma că în zilele noastre aşa cum spun şi specialiştii
societatea românească este mult mai permisivă, acceptă şi alte forme ale convieţuirii
indivizilor, fără ca nucleul de bază să fie afectat sau mai mult decât atât să dispară.
De asemenea concubinii îşi doresc o locuinţă proprie, majoritatea gândindu-se la
varianta unui mariaj acesta reprezentând pentru indivizi modalitatea de a avea propria
familie cu tot ce presupune aceasta: o casă, copii, drepturi. Nu putem ignora cazurile în care

86
Forme familiale alternative în societatea contemporană

subiecţii confirmă ceea ce specialiştii spun despre caracterul relaţiei de concubinaj. Şi anume
că aceasta în comparaţie cu un cuplu căsătorit este o relaţie fragilă, superficială, care se
poate încheia mai uşor.
Faptul că subiecţii doresc să îşi întemeieze o familie şi să se căsătorească sugerează
foarte clar ideea că uniunea consensuală nu contribuie la instabilitatea familiei româneşti. Ea
constituie mai degrabă o etapă necesară, cuprinsă în viaţa indivizilor şi care trebuie să
contribuie la armonia şi echilibrul fiecărui cuplu.
Consider că cercetarea de faţă nu s-a dorit a fii exhaustivă. Singurul ei scop a fost
identificarea unor explicaţii şi teorii cu privire la concubinaj, dar şi confirmarea sau
infirmarea acestora prin informaţiile, datele furnizate de respondenţi. Răspunsurile, datele pot
fii generalizate pe populaţia cuprinsă în grupa de vârstă 19 - 31 de ani. În opinia mea subiecţii
au răspuns obiectiv la temele propuse de interviu.

6.2. Prezentarea, analiza şi interpretarea studiilor de caz

Studiu de caz MA şi IB. Date de identificare

Subiectul MA
Nume şi prenume M.A.
Sexul F
Vârsta 21
Rangul nașterii Al doilea născut
Locul nașterii Câmpul Lung
Domiciliu actual Iași

87
Rusu Dana-Rodica

Studii În curs, studentă în anul III la Universitatea „Al. I. Cuza”, facultatea de


Filozofie si Științe Politice, secția Relații Internaționale şi Studii
Europene
Sănătate Bună
Religie Ortodoxă
Etnie Română
Stare civilă Coabitare fără acte

Mama lui MA
Nume şi prenume M.I.
Vârsta 55
Profesie Educator
Stare civilă Căsătorită

Tata lui MA
Nume şi prenume M.V.
Vârsta 60
Profesie Pensionar
Stare civilă Căsătorit

Fratele lui MA
Nume şi prenume M.A.
Vârsta 26
Profesie Database developer
Stare civilă Căsătorit din anul 2006

Subiectul IB
Nume şi prenume I.B.
Sexul M
Vârsta 22
Rangul nașterii Singurul copil
Locul nașterii Pașcani
Domiciliu actual Iași
Studii În curs de desfășurare, student în anul III la Universitatea „Gheorghe
Asachi”, Facultatea de Politehnica
Sănătate Bună
Religie Ortodoxă
Etnie Română
Stare civilă Coabitare fără acte

88
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Mama lui IB
Nume şi prenume I.M.
Vârsta 46
Profesie Profesoara de limba engleză şi franceză
Stare civilă căsătorită

Tatal lui IB
Nume si prenume I.I.
Vârsta 48
Profesie Analist software
Stare civilă Căsătorit

Istoric social

MA şi IB provin din familii legal constituite. MA este al doilea născut al familiei M,


având un frate cu 5 ani mai mare (MA). IB este singurul copil al familiei I.
MA provine din Câmpul Lung, iar IB din Iași. În prezent cei doi sunt studenți. MA în
vârsta de 21 ani, studentă la Universitatea Al. I. Cuza, Facultatea de Filozofie şi Științe Social
Politice, secția Relații Internaționale şi Studii Europene, pe perioada studiilor are reședința în
Iași, iar IB student la Universitatea „Gheorghe Asachi”, Politehnică, deţine de asemenea
reședință permanentă în Iași.
Cei doi s-au cunoscut în luna decembrie 2007 prin intermediul internetului. Când
relaţia lor a atins unsprezece luni MA şi IB s-au mutat împreună în apartamentul lui MA.
Cuplul recunoaște că această decizie a fost spontană, pripită şi nu una îndelung dezbătută „S-a
ivit ocazia asta, eu trebuia să mă mut în alt apartament şi aveam nevoie de coleg de cameră…
El a avut o altercație cu părinţii lui şi caută un loc unde să stea. Lucrurile au venit firesc, l-am
întrebat dacă vrea să stea cu mine şi bineînţeles că a acceptat.”
MA şi IB se află la prima relaţie de acest gen, ei nemaiavând nici o altă relaţie de
concubinaj în trecut. Ei declară că întotdeauna au fost de acord cu aceste relații privindu-le ca
o modalitate eficientă de a testa viața în doi.

Climat familial
Relația dintre parteneri

MA şi IB definesc relaţia lor ca una „solidă, armonioasă, bazată pe comunicare,

89
Rusu Dana-Rodica

respect şi ajutor reciproc”, „Mereu ne ajutam unul pe celălalt… măcar cu un sfat dacă nu se
poate altfel, e foarte important să te poți baza pe cel de lângă tine la greu, să aibă cine să te
susţină”. Cu toate acestea MA recunoaște ca există frecvente dispute cu partenerul, o sursă
generatoare de stres în relația lor fiind incapacitatea lui MA de a relaţiona intr-un mod
constructiv cu anturajul lui IB. Deseori MA are tendinţa de a domina relaţia, având un
temperament coleric.
Conflictele dintre MA şi IB sunt confirmate şi de IC, o prietenă comună a cuplului,
care susține că „Mereu se ceartă de la nimicuri, în general ea e de vină, se enervează foarte
repede, ţipă, se agită. Nu-i convine nimic, mai ales prietenii lui, pur şi simplu nu-i suportă,
știți… noi nu am fost de acord cu decizia lor de a se muta împreuna, deoarece ni s-a părut că
sunt imaturi ca să facă un asemenea pas. Amândoi sunt alintați şi încăpăţinaţi şi nici unul din
ei nu e dispus să facă compromisuri”

Relația cu familia extinsă

MA şi IB susțin că au o relație foarte bună cu familia lui MA. Aceștia i-au sprijinit de
la început şi în prezent reprezintă un suport financiar, după cum afirmă MA.
În schimb, în ceea ce privește legătura cuplului cu familia lui IB lucrurile stau cu totul
diferit. IB descrie relația cu părinţii săi ca fiind o „relație rece”, tranzitorie. O posibilă
explicație a acestei situaţii constând în faptul că părinţii lui nu au agreat niciodată această
formă de coabitare.

Rețeaua socială

Cuplul MA şi IB afirmă că au relație pozitivă atât cu grupul comun de prieteni, cât şi


cu vecinii şi colegii de facultate, chiar dacă sunt conștienți că unele persoane din mediul
apropiat lor (anturajul) nu au aprobat relația lor şi au considerat că „sunt nepregătiți pentru
acest tip de relaţie şi compromisurile pe care le implică”.
Ei recunosc că modelul coabitării este des întâlnit în mediul lor apropiat, cunoscând
personal cinci alte cupluri care coabitează. Cu aceste cupluri, ei au o relație amiabilă, bazată
pe „schimb de informații” despre ce trebuie şi ce nu trebuie să faci în cuplu.

Date privind starea materială

90
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Cuplul locuieşte de şase luni într-un apartament închiriat. Locuinţa le asigură confortul
necesar însă aceştia întâmpină dificultăţi în achitarea lunară a chiriei. Cei doi dispun de
resurse financiare limitate deoarece MA este singura salariată, ceea ce asigura un venit de 800
ron lunar, iar IB nu a înregistrat nici un venit în ultimele trei luni, neavând un job stabil.
Pentru a face faţă cheltuielilor, părinţii lui MA contribuie lunar la plata chiriei fiicei lor cu
suma de 500 ron.

Probleme identificate în cazul MA şi IB

O problemă semnificativă în cuplul prezentat o reprezintă comunicarea deficitară între


cei doi tineri. Acest lucru este demonstrat de frecventele discuţii contradictorii ce apar între
aceştia, pe teme precum: prietenii lui IB, resursele financiare limitate, lipsa de maturitate a
celor doi.
O altă problemă ce ameninţă stabilitatea şi echilibrul cuplului o reprezintă relaţia
conflictuală dintre MA şi anturajul lui IB. Încă de la începutul relaţiei MA a încercat să-şi
impună punctual de vedere referitor la prietenii partenerului ei. MA şi-a creat o părere
negativă despre anturajul lui IB, şi din acest motiv a încercat de nenumărate ori să-l
îndepărteze pe acesta de prietenii săi. Acest demers nu i-a reuşit, IB nu a fost dispus să facă
compromisuri şi să aleagă între anturaj şi iubită.
Prietenii nu au susţinut niciodată relaţia lui MA şi IB.
Şi relaţia cu familia lui IB este una deficitară. Familia lui IB nu poate tolera acest gen
de relaţii, justificând că în familia lor nu a existat niciodată persoane care să “trăiască in
păcat”.
Un alt aspect care afectează relaţia de cuplu îl reprezintă lipsa banilor şi lipsa
perspectivei găsirii unui loc de muncă în cazul lui IB. Deşi a încercat, acesta nu a reuşit să
găsească în ultimele trei luni, un loc de muncă stabil.

Perspective de viitor

MA şi IB susțin că nu s-au gândit încă la căsătorie. Ei consideră că o căsătorie

91
Rusu Dana-Rodica

presupune foarte multe responsabilităţi, iar ei, în momentul actual nu sunt pregătiți pentru
acest pas. De asemenea MA şi IB sunt mulţumiţi de stadiul în care se află relația lor, evită să
facă prognoze în ceea ce priveşte progresul şi viitorul relaţiei afirmând că „nu știu dacă peste
ani vom mai fi împreună… sau nu”, „nu pot știu dacă voi fi căsătorită… sau mă voi concentra
pe carieră… nu ne-am făcut până în prezent planuri de căsătorie pentru ca ne este foarte bine
așa”.

Posibile soluţii

Analizând problemele cuplului, consider că cei doi ar avea nevoie de terapie de cuplu,
în acest fel vor reuşi să îmbunătăţească calitatea comunicării şi vor putea depăşi împreună
problemele apărute în cuplu.
De asemenea consider că este necesară rezolvarea unei probleme stringente pentru IB,
şi anume găsirea unui loc de muncă. În acest sens IB s-ar putea îndrepta spre AJOFM
(Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă) în vederea soluţionării situaţiei sale. El
ar putea beneficia de ajutor de şomaj, sau ar putea participa la târgurile de joburi organizate de
AJOFM Iaşi.

Analiza şi interpretarea cazului

Studiul de caz a fost realizat pe un cuplu de studenţi cu reședința în Iași. Motivele care
m-au determinat să aleg acest studiu de caz sunt simple: majoritatea cercetărilor au
demonstrat că persoanele care aleg coabitarea sunt preponderent tinere, în special studenți.
Temele principale urmărite în analiza acestui caz sunt: relația celor doi, diviziunea
rolurilor în cuplu, relația cu mediul extern, analiza motivelor care i-a determinat să ia decizia
de a coabita, gradul de răspândire a acestui mod de convieţuire în rândul anturajului şi
influentele acestora asupra cuplului, perspective de căsătorie, opinia privind legalizarea
relațiilor de concubinaj în România.
MA şi IB au ales coabitarea, mai mult din motive de ordin financiar „așa avem ocazia
să împărţim chiria”, decât ca o decizie luată de comun acord, pe baza unor sentimente

92
Forme familiale alternative în societatea contemporană

puternice „noi nu am vorbit niciodată despre mutatul împreuna… așa a fost să fie… el caută
unde să stea, eu căutam coleg de apartament”
Aceasta decizie pripită a celor doi şi faptul că nu erau hotărați să facă acest pas se vede
foarte clar din certurile dese dintre cei doi, ei nu se pot obișnui cu prietenii sau obiceiurile
partenerului. De asemenea cei doi nu sunt pregătiți să facă compromisurile pe care le
presupune o relație stabilă.
Din perspectiva distribuției rolurilor, cei doi declară că „suntem egali în toate, şi în
drepturi şi în obligații”. Această egalitate aparentă din cuplu, aproprie relația celor doi de tipul
unei familii/relaţii postmoderne în care partenerii sunt egali şi pun pe primul loc interesele
personale, şi apoi interesele persoanei de lângă ei. Am spus egalitate aparentă, deoarece MA
încearcă întotdeauna să conducă relația, acest fapt este confirmat de IB şi de prietena comună
IC.
Un alt aspect care demonstrează că cei doi nu erau pregătiți ca să coabiteze este lipsa
unor perspective viitoare asupra relației. MA şi IB recunosc că nu s-au gândit şi nu sunt
pregătiți să se căsătoreasca. Acest lucru asociază relația lor cu tipul de concubinaj -
experiment - etapa în care cei doi doresc să-şi testeze compatibilitatea, sau cu tipul relației:
„amândoi sub acoperiș - caz în care cei doi coabitează din complezenţă (s-au obișnuit cu
aceasta relație) sau din motive financiare (chiria e prea piperată şi e ne e mai ușor să o
împărţim).
În ceea ce privește legalizarea relațiilor de concubinaj MA şi IB se declară total
împotriva acestui demers.

93
Rusu Dana-Rodica

Studiul de caz SD şi TV. Date de identificare

Subiect TV
Nume şi prenume T.V.
Sexul M
Vârsta 43 ani
Studii Școala profesională, specializarea mecanică, 10 clase (promoția 1979)
Stare de sănătate Bună
Ocupație Electrician
Mediu de proveniența Oraș Târgu Frumos, județul Iași
Stare civilă Coabitare fără acte
Religie Ortodoxă

Subiect SD
Nume şi prenume S.D.
Sexul F
Vârsta 40 ani
Studii Școala ajutătoare, specializare croitorie, 8 clase (promoția 1982)
Stare de sănătate Bună
Ocupație Casnică
Mediu de proveniența Oraș Târgu Frumos , județul Iași
Stare civilă Coabitare fără acte
Religie ortodoxă

Date de prezentare a copiilor cuplului


Nume şi prenume C.A.
Sexul M
Vârsta 18 ani
Studii În curs, Liceul Teoretic, clasa a X-a
Stare de sănătate Bună
Ocupație Elev

94
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Stare civilă Necăsătorit

Nume şi prenume C.E.G.


Sexul F
Vârsta 12 ani
Studii În curs, Sc. Nr. 3, clasa a IV-a
Stare de sănătate Bună
Ocupație Elevă

Nume şi prenume T.C.A.


Sexul M
Vârsta 3 ani
Stare de sănătate Bună

Alte persoane aflate în întreținere - CV (nepotul lui TV)


Nume şi prenume C.V.
Sexul M
Vârsta 17 ani
Studii În curs, Școala de Arte şi Meserii, clasa a X-a
Stare de sănătate Bună

Istoric social

TV şi SD locuiesc în concubinaj de 15 ani. Cei doi au împreuna doi copii (CEG şi


TCA). SD a fost căsătorita timp de 7 ani (perioada 1987-1993) iar din aceasta relație a rezultat
un băiat (CA). SD a divorțat în 1993 motivele invocate fiind consumul excesiv de alcool a
soțului şi scandalurile repetate (finalizate prin violenta domestica-atât asupra lui SD cât şi
asupra copilului). În urma divorțului CA a rămas în custodia mamei sale. I, fostul soț a lui
SD, nu a plătit niciodată pensia de întreținere pentru copil şi nici nu a ținut legătura cu CA
sau SD.
După divorț SD, împreună cu fiul ei, s-a mutat la reședința părinților ei din orașul
Târgu Frumos. În 1994 (la 6 luni după finalizarea divorțului) SD s-a reîntâlnit cu TV (fost
iubit dinaintea căsătoriei). La scurt timp TV şi SD s-au mutat împreuna. La început cei 3 (TV,
SD, CA) au locuit cu chirie intr-o garsoniera (pentru o perioada de 3 ani).
În 1997 după nașterea lui CEG, familia s-a mutat la reședința mamei lui SD (unde
locuiesc şi în prezent). În 2006 s-a născut cel de-al doilea copil al cuplului (TCA).
Situația copiilor nu prezintă probleme majore, sunt fraţi proveniţi din două familii
diferite, cu nume distincte. Băiatul cel mare poartă numele tatălui biologic (C), faţă numele
bunicului (S) şi doar cel mic numele de familie al subiectului (T).

95
Rusu Dana-Rodica

Din 2007 SD şi TV îl găzduiesc pe CV (nepotul lui TV) pe perioada studiilor. CV este


înscris la cursurile de zi la Liceul Teoretic din localitatea Târgu Frumos.

Climat familial
Relația dintre parteneri

SD şi TV susțin ca au relație buna, bazata pe respect şi pe înțelegere. De asemenea cei


doi afirma ca au o relație foarte buna cu copii lor şi cu CV care se afla în grija lor de 2 ani.

Relația cu copii

TV se înțelege foarte bine cu CA, fiul lui SD din căsătoria cu I. Acest lucru este
confirmat de CA care susține ca TV nu a făcut niciodată diferența între el şi frații săi. Mai
mult, CA spune ca nu şi-l aduce aminte pe tatăl sau biologic, şi doar pe TV îl recunoaște ca
tata.

Relația cu familia extinsă

În ceea ce privește relațiile cu familia extinsa SD şi TV spun ca relațiile „sunt mai


mult decât tensionate”. Familia lui TV nu au aprobat niciodată relația dintre acesta şi SD,
deoarece nu au putut accepta ca SD a mai fost căsătorita şi are un copil cu alt bărbat. Nici TV
nu se înțelege bine cu familia sa, fiecare vizita la aceștia sfârșindu-se prin scandaluri şi bătăi.
Relație dintre cuplu şi familia lui SD este caracterizata de certuri şi tensiuni. Sursele
generatoare de conflicte între aceștia sunt: spațiul aglomerat ( pe o suprafața de 1200 m
locuiesc 13 persoane), împărţirea cheltuielilor în gospodăria (SD şi TV susțin ca în
majoritatea cazurilor fratele lui SD refuza sa plătească cheltuielile comune, acestea revenind
tot în sarcina lor), lipsa actelor de proprietate (singura proprietara este mama lui SD, aceasta
refuza sa concesioneze cote aparte din proprietate pentru cei trei copii ai săi).
Probleme identificate la cazul SD şi TV
Date privind starea materială

96
Forme familiale alternative în societatea contemporană

SD şi TV nu dețin locuința proprie sau alte proprietăţi. În prezent cei doi, împreuna cu
copii locuiesc în aceeași curte cu rudele lui SD (mama acesteia, fratele, sora şi familia ei-2
minori). Terenul are 1200 metri pătrați şi este împărţit între cei 3 frați.
La aceasta reședința SD şi TV locuiesc de 12 ani. La început, când s-au mutat aici, SD,
TV şi CA locuiau în 2 camere „vechi”. În perioada 1999-2000 TV a adus îmbunătăţiri
locuinței mărind spațiul locuibil prin construirea unei bucătarii, un hol şi o camera pentru
copii.
SD şi TV considera ca aceste condiții de locuit sunt improprii creșterii a 4 copii. SD şi
TV ar dori sa mărească proprietatea dar momentan nu poate realiza acest lucru din lipsa
banilor şi a actelor de proprietate. Cuplul susține de asemenea ca lipsa banilor a fost şi
principalul motiv pentru care nu au terminat de mobilat casa. Majoritatea electrocasnicelor din
casa au fost achiziționate în rate.
Venitul lunar a familiei este 900 lei, format din 820 salariul lui TV (singurul salariat
cu carte de munca din familie) şi 80 lei (reprezentând alocațiile ale copiilor). Acest venit nu
acoperă cheltuielile lunare. SD înregistrează venituri sporadice.

Rețeaua socială a cuplului


Relația cu anturajul (prieteni/vecini)

Cuplul SD şi TV susține ca nu au legături puternice cu reţeaua socială, acest lucru


datorându-se lipsei de timp dar şi faptului ca SD şi TV afirma ca „se simt judecați” pentru
alegerea lor de a nu oficializa relația „nu avem mulți prieteni, mereu avem treaba, trebuie să
avem mare grija şi cu copii, nu ne sta capul la distractiv, sau la prieteni. Ne mai vizitam cu o
familie din apropiere dar foarte rar, de vecini ce să spunem, nu ne înțelegem foarte bine, ne
respectam şi atât. Am încercat să avem o relație buna cu ei, dar … știm şi simțim cum ne
judeca pentru ca nu suntem cununați”

Relația cu Biserica

Preotul din comunitate are o mare influenta asupra cuplului cu toate ca preotul nu

97
Rusu Dana-Rodica

aproba tipul relației dintre cei doi. SD şi TV afirma ca religia şi Biserica au o mare influenta
în viața lor: „nu facem nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, ne este rușine când ne cearta preotul
ca trăim în păcat şi ca nu e bine, cu toate astea mereu ne sfătuim cu preotul cum trebuie să
procedam, ce decizie ar fi bine să luam”

Perspective de viitor

SD şi TV se consideră a fi o familie normală: „cum am putea pune cel mai bine


situația noastră, suntem o familie normală, cel puțin din punctul nostru de vedere. Alți
consideră că pentru a fi o familie trebuie neapărat să fii căsătorit. Poate așa ar fi firesc, dar
pentru noi e bine şi așa. Nu pot să neg ca am vrut şi am vrea să ne căsătorim, încă nu e prea
târziu pentru noi, dar lipsa banilor ne împiedica să facem acest lucru în momentul de faţă”
Pentru a realiza o imagine de ansamblu a cazului şi pentru a putea identifica
particularitățile acestui caz trebuie consultate anexele: genograma şi ecomapa şi analiza
câmpului de forte. Acestea au fost realizate cu ajutorul persoanelor cheie-subiecții direcți-SD
şi TV. Pentru claritatea datelor genomapele, ecomapele şi analiza câmpului de forţe au fost
revizuite împreună cu subiecții studiului de caz.

Posibile soluţii

În ceea ce privește soluțiile asistențiale ale acestui caz, se recomanda medierea


relațiilor dintre cuplu si familia extinsa, apelarea la serviciul public de asistenta sociala din
oraș in vederea îmbunătăţirii situaţiei economice, si a clarificării situaţiei juridice a casei
(consultaţii juridice), precum si la ATOFM (Agenția Teritoriala de Ocupare a Forțelor de
Munca) in vederea găsirii unui loc de munca stabil pentru SD, sau eventual obţinerea unui
ajutor de şomaj.

Analiza şi interpretarea cazului

98
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Studiul de caz a fost realizat pe un cuplu din Târgu Frumos. Motivele pentru care am
ales să realizez un studiu pe acest cuplu sunt diverse. Situaţia lor este specială întru-cât avem
de a face cu un tip de familie extinsă în care modelul coabitării are o largă răspândire (atât
fraţii lui SD cât şi cei a lui TV, trăiesc în uniune consensuala – lucru evidențiat foarte clar în
genograma cazului SD şi TV)
Strângerea datelor socio-demografice ale indivizilor, istoricul formării relaţiei şi
familie în general, identificarea unor probleme cu care se confruntă cuplul, validarea teoriilor
prin informaţiile obţinute şi tragerea unor concluzii reprezintă punctele tari ale studiului de
caz realizat.
Punctul de pornire a fost identificarea familiei în care trăieşte cuplul. Avem de a face
cu o familie extinsă. Mama (tatăl decedat de patru ani) trăieşte în aceeași curte cu proprii
copii, dar în camere separate. Mai mult decât atât fraţii prezintă asemănări. Toţi au fost
căsătoriţi, au divorţat, au copii şi trăiesc în prezent în concubinaj.
Cuplul care face obiectul studiului coabitează (fără sa legalizeze relația) de 15 ani şi au
trei copiii: unul de 18 ani din prima căsătorie a lui SD, şi doi din relaţia actuală : de 12 şi
respectiv 3 ani. Folosind indicatorul vârstă şi educaţie putem observa că partenerii nu prezintă
diferenţe majore fapt ce demonstrează că relaţia lor este una echilibrată. În schimb indicatorul
profesie indică faptul că bărbatul este cel care aduce banii în casă, care este singurul sprijin al
familiei, deci este capul familiei. În schimb femeia este şomeră, dar câştigă o sumă de bani
făcând menajul unei case, prioritar pentru aceasta fiind creşterea şi îngrijirea copiilor. Până
aici ne confruntăm cu o distribuire tradiţională a rolurilor, asemănătoare cu distribuția
rolurilor în familia nucleara, tradiționala.
Problemele cu care se confruntă cuplul sunt rezultatul spaţiului aglomerat şi lipsa
intimităţii membrilor cuplului, dar şi lipsa unor acte care să le ateste dreptul asupra casei lor.
În acest sens subiecţii au menţionat tensiuni între aceştia şi celelalte rude care izvorăsc din
invidie, din lipsa seriozităţii, şi refuzul plăţii principalelor datoriilor (achitarea plăţii
curentului, a apei şi a cablului tv). Mai mult decât atât ignoranţa stabilirii succesiunii casei
constituie o problemă din cel puțin 2 motive. Lipsa actului casei îi împiedică pe aceştia să facă
un împrumut, pentru a se putea „descurca mai bine şi pentru a avea siguranţa unor bunuri
care să le aparţină de drept”. În ceea ce modul în care subiecții pot intra în posesia actelor care
dovedesc moștenirea pământului, SD şi TV susțin ca nu au putut întreprinde nici un demers în
acest sens, motivele invocate de ei fiind lipsa banilor (pentru a putea deschide un proces
judecătoresc) şi imposibilitatea de a da peste ruda care deţine actul de moştenire. O posibila

99
Rusu Dana-Rodica

soluţie la această problemă ar putea fii consultarea unui specialist pentru a renunţa la
speculaţii şi pentru vedea cum se poate rezolva cu adevărat problema.
O altă problemă majoră cu care se confruntă membrii cuplului ar fii lipsa banilor.
Bărbatul lucrează 6 zile din 7 cu un contract de muncă-de 12 ani, iar femeia câteva ore pe zii
timp de 5 zile pe săptămână (fără carte de munca) , cu toate aceste venitul lunar nu acoperă
cheltuielile şi nici nu le permite un „trai bun”. Viaţa lor se „identifică” cu cele 4 camere
neterminate, iar utilităţile şi mobila sunt achiziţionate prin rate de la diferite persoane fizice.
Tot lipsa banilor îi împiedică să se gândească la o eventuală căsătorie.
Relaţia dintre parteneri nu prezintă aspecte care să atragă atenţia în mod negativ. Ei
susţin că se înţeleg, că se iubesc, că prioritatea lor sunt copii. Lipsa intimităţii şi a spaţiului îi
determină pe respondenţi să caracterizeze relaţia cu celelalte rude ca fiind una distantă, fără să
obţină un feed-back : spre exemplu indiferenţa plăţii datoriilor de către ceilalți membrii sau
sprijin în diverse momente ale vieţii. Principalele motive care au generat certuri între parteneri
se referă la lipsa banilor, dorinţa de a nu ignora nevoile copiilor şi relaţia propriu zisă cu
ceilalţi membrii ai familiei.
În ceea ce privește motivele care au stat la baza alegerii acestui tip de relație, acestea
variază de la frica lui SD de a mai oficializa o relație, lipsa banilor, până la obișnuința de a trai
în acest fel (deși SD si TV susțin ca dacă ar avea banii necesari s-ar căsători).
În ceea ce privește cazul studiat se verifică mai multe teorii. Prima se referă la faptul
că această relaţie durează pentru că partenerii prezintă mai multe similarităţi de status/
compatibilitatea partenerilor (același nivel de educaţie, vârsta apropiată, aceleași
responsabilităţi). Persoanele care trăiesc în concubinaj pot avea un grad mai scăzut al
satisfacţiei vieţii şi un grad ridicat al stresului (în cazul nostru lipsa banilor şi a posibilităţilor
de a achiziţiona diverse bunuri). Literatura de specialitate susţine ideea conform căreia
persoana divorţată este mai înclinată spre a alege concubinajul(aceasta teorie a fost verificată
şi demonstrata şi în cazul nostru).
Relaţia studiată se apropie de cea a unei familii căsătorite prin faptul că îndeplineşte
aceleaşi funcţii, iar statusurile şi probleme din gospodărie sunt asemănătoare. Fiul cel mare
are maturitatea de a constata că nu există diferenţe între familia lor şi una recunoscută social
şi legal.

Relaţia cu proprii copii este una normală, încercând să îi ajute după propriile
posibilităţi. În acest sens menţionez dorinţa lor de a fi în pas cu lumea şi anume : crearea

100
Forme familiale alternative în societatea contemporană

camerelor copiilor şi achiziţionarea diverselor bunuri cum ar fii un calculator. Situaţia copiilor
este una specială, sunt fraţi proveniţi din două familii diferite, cu nume distincte. Băiatul cel
mare poartă numele tatălui biologic, faţă numele bunicului şi doar cel mic numele de familie
al subiectului. Membrii cuplului care coabitează se consideră o familie şi nu văd diferenţa
majore între concubinaj şi căsătorie.
În privința relațiilor dintre părinţi-copii si frați vitregi din cadrul familiilor
reconstituite (familie reorganizata in care un membru al cuplului a mai fost căsătorit si mai are
copii din alte relații), cazul lui SD si TV contrazice teoriile conform căruia părintele vitreg şi
copilul nu pot avea relații armonioase, ci din contra, copilul respinge persoana străina. De
asemenea în acest caz este contrazisa şi teoria conform căreia copilul din alta căsnicie nu
poate dezvolta o relație buna cu frații vitregi (rezultați în urma uniunii consensuale), CA (fiul
lui SD din căsătoria cu I) susține ca „pentru mine TV este singurul tata pe care îl cunosc…
niciodată nu a făcut diferențe intre mine şi frații mei”.
O mare influenta asupra cuplului o are preotul de la Biserica din aproprierea casei lor.
Deși recunosc ca preotul ii mustra des pentru alegerea lor de a „trai în păcat”, SD şi TV susțin
ca mereu apelează la acesta când au nevoie de „sfaturi sau de o vorba buna, de alint”.
În privința legalizării concubinajului, SD şi TV declara ca „nu vad ce rost ar avea…
dacă oficializează concubinajul… ce se întâmpla cu sacralitatea căsătoriei? … Noi nu suntem
de acord cu așa ceva.”
Concubinajul rămâne în prezent o relaţie judecată şi respinsă de mulți indivizi. Mai
mult decât atât românii nu o tolerează atunci când apar şi copii. Aceste afirmații sunt susținute
de cuplu care recunoaște ca în numeroase situații s-au simțit judecați de comunitate pentru
alegerea lor.

CONCLUZII

101
Rusu Dana-Rodica

Coabitarea consensuală nu este, de fapt, o noutate, dacă o definim prin termenul de


concubinaj. Istoria ne-a demonstrat că acest stil de viața este anterior căsătoriei şi a constituit
în anumite perioade de timp şi pentru anumite comunităţi principala modalitate de conviețuire
acceptată social. Prin lucrarea de faţă am încercat să expun nu simpla existenţa a uniunilor
consensuale care, așa cum spuneam, nu ţine de domeniul prezentului, ci formele pe care le
îmbracă precum şi raportul lor cu instituția căsătoriei şi familiei, fundamentală în societățile
moderne, singura ce definește stilul de viață recunoscut şi valorizat.
Chiar dacă vorbim de manifestarea concubinajului încă din primele secole de existenţă
umană totuşi, pentru România modernă, el poate fi considerat un lucru neobişnuit: ca
semnificaţie, ca dimensiune a fenomenului şi ca instituţie.
Literatura de specialitate autohtonă este departe de a lămuri problematica coabitării.
Cercetările întreprinse până în prezent oferă date superficiale, lipsite de consistenţă şi fără
reprezentativitate. Simpla lectură nu oferă informaţii suficiente pentru a descrie concubinajul
în România sub aspectul formelor pe care le îmbracă sau a caracteristicilor celor care acceptă
ori preferă acest stil de viaţă. Datele existente sunt disparate, nesistematizate, fără rigoare
ştiinţifică, adesea traduse într-un limbaj comun. De la discuţiile între prieteni şi până la
dezbaterile publice, ce se doresc a fi generatoare de adevăruri istorice, uniunile consensuale
sunt etichetate adesea drept ceva rău. Din această perspectivă, ele exprimă un stil de viaţă
promiscuu, ce încalcă bunele cuviinţe şi morala, ce aduce prejudicii adevăratelor valori pe
care societatea le promovează. Şi când este vorba de .cuplu, avem în vedere căsătoria şi
familia. Concubinajul este expresia nonvalorii. Cei care preferă să convieţuiască în afara
căsătoriei sunt încă blamaţi, etichetaţi ca fiind un pericol.
Căsătoria se dovedeşte a fi elementul de referința în evaluarea caracteristicilor şi
locului pe care îl ocupa, în sistemul familial, orice alta forma de conviețuire. De la menajul cu
o singura persoana şi până al uniunile nelegitime, toate formele ce exprima traiul în comun se
raportează la tipul familial clasic, format din părinţi şi copii, recunoscut legal în urma
căsătoriei, raporturilor de rudenie sau adopție, şi social-acceptat indiferent de caracteristicile
socio-culturale.

Cercetări care au cuantificat atitudinea romanilor faţă de familie si căsătorie releva un


grad ridicat de valorizare a acestor instituții din partea tinerilor. Ei sunt încă tributari
modelului dragostei romantice în căsătorie, considerând ca celelalte aspecte se vor rezolva de

102
Forme familiale alternative în societatea contemporană

la sine dacă exista iubire. Familia deține primul loc în ierarhia diferitelor domenii ale vieții, la
diferența destul de mare de celelalte. Aproximativ 85% dintre persoanele intervievate
considera ca familia este foarte importanta în viața lor comparativ, de exemplu, cu un sfert,
care apreciază ca „timpul liber sau cu prietenii sunt foarte importanți”, scria Raluca Popescu
în studiul „Calitatea vieții de familia în România” prezentat în 2002 în cadrul unei sesiuni de
comunicări științifice a Institutului de Cercetare a Calităţii Vieții. În 1994, Georgeta Ghebrea
în „Regim social-politic şi viața privata – familie şi politica familiala în România” remarca
atitudinea favorabila a tinerilor faţă de căsătorie şi familie, prin analiza bazei de date a
Institutului de Cercetare a Calităţii Vieții – „TINERET `94” – obținuta în urma unei anchete
desfășurata în mai 1994 pe un eșantion considerat reprezentativ la nivel național de 1.255 de
subiecți intre 16 şi 29 de ani. Potrivit studiului, familia ocupa şi atunci primul loc în ierarhia
de valori a tinerilor investigați. Ea a fost identificata ca având un rol deosebit în viața
individului, asigurându-i siguranța şi confortul de care are nevoie.
Cu toate astea considerăm că apariția uniunilor libere in România nu numai ca nu
poate fi negate, dar nici ocolita din discursul științific. Daca acceptam ca familia tradițională
nu mai face faţă nevoilor crescânde si complexe a membrilor săi, atunci putem susține ca o
atitudine deschisa faţă de formele de familie alternative oferă un răspuns la mai multe din
problem din sfera familiei.
Încercând să identificăm modelul predominant de familie pentru spațiul romanesc,
datele ne conduc spre ideea ca, în ciuda transformărilor survenite, unele consistente, nu putem
vorbi de o schimbare de fond a partenerului. În România familia nucleară rămâne dominantă.

BIBLIOGRAFIE

103
Rusu Dana-Rodica

*** Legea 21/1991 a cetățeniei române publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 6
martie 2000
*** Legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie
publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003
Ambert, Ane-Marie, 2005, Contemporany Family Trends, The Varnier Institute of
Family, pp. 5-26, disponibil pe http://www.vifamily.ca/library/cft/cohabitation.pdf accesat pe
28.01.2009
Atkinson, Robert, 2006, Povestea vieții. Interviul, Editura Polirom, Iași
Avram, Marieta ed., Bârsan, Carmen ed., Nicolescu, Cristina ed., 2008, Codul
Familiei şi legile conexe cu modificări aduse până la data de 1 martie 2008, Editura C.H.
Beck, București
Barthel, Diana, Benton, Ted, Bălţătescu, Sergiu trad., Șerbănescu trad., Teodor,
Cristian trad., Marshall, Gordon ed., 2003, Dicționar de Sociologie Oxford, Editura Univers
Enciclopedic, București
Băran-Pescaru, Adina, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura
Aramis, București
Bennett, Blan, 1988, Commitment and the Modern Union: Assessing the Link Between
Premarital Cohabitation and Subsequent Marital Stability, American Sociological Review,
pp. 130-170
Brown, Alan, Susan, Brown, 1996, Cohabitation versus marriage: A comparison of
relationship quality, Journal of Marriage and the Family, nr. 58, pp. 668-768 disponibil pe
http://www.wiley.com/bw/journal.asp?ref=0022-2445 la data de 11.03.2009
Brown, Susan, 1998, Cohabitation as Marriage Prelude versus Marriage Alternative:
The Significance for Psychological Well-Being
Bumbass, Larry, James, Sweet, 1989, National Estimates of Cohabitation,
Demography review, nr. 26, pp. 615-625
Chelcea, Septimiu, 2004, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Editura Economica, București
Ciupercă, Cristian, 2001, Familia între tradiție şi schimbare, jurnalul Psihologia, ian-
feb 2001, nr. 1, București, pp. 3-7
Cojocaru, Stefan, 2007, Strategii de construire a eșantioanelor calitative utilizate în
evaluarea programelor, Revista de cercetare şi intervenție socială, vol. 16, Editura Lumen,

104
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Iași, pp. 138-150


Costaforu, Xenia, 2005, Cercetarea monografică a familiei, Editura Tritonic,
București
Coulshed, Veronica, 1993, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, București
Dunagan, Mark, 1993, Living-Together Myths, Beaverton, Church of God, iunie, nr 3
pp. 165-183
Florin, Enache, 1997, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București
Giddens, Antony, 2000, Dragoste, angajament şi relație pură în transformarea
intimității în Sexualitatea, dragostea şi erotismul în societățile moderne, Editura Antet,
București
Hao, LingXin, 1996, Family Structure, Private Transfers and the Economic Well-
Being of Families with Children, Social Forces, nr 75, pp. 512-563
Hilda, Rodriguez, 2001, Cohabitation: A Snapshot, Center for Law and Social Policy,
Mai, pp. 310-332
Ifrim, Mircea, 2002, Parlamentul României şi Camerei Deputaților. Comisia pentru
sănătate şi familie. Proces verbal al ședințelor comisiei din zilele de 14 şi 15.0.2002
disponibil pe www.cdep.ro/comisii/drepturile_omului/pdf/2002/pv0515.pdf la data de
25.04.2008
Iluţ, Petru, 2005, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iași
Irimescu, Gabriela, 2002, Tehnici specifice în asistenţă socială. Curs, Editura
Universităţii, Iași
Irimescu, Gabriela, 2004, Asistenţa socială a familiei şi copilului. Curs, ediție
revizuită, Editura Universitaţii Alexandru Ioan Cuza, Iași
Johnson, Roland, 1996, Cohabitation-Good for Him, not Her, disponibil pe
http://personalwebs.myriad.net/Roland/cohab1.htm accesat pe data de 28.11.2008)
Leira, Arnlang, 1992, Welfare States and Working Mothers. The Scandinavian
Experience, Cambridge: Cambridge University Press
Martin, George, Scott Myers, 1996, Why Should I Save Sex for Marriage, Christian
Answers Network, Summit Ministries, Gilbert, Arizona
Mattox, William, 1997, Rebuilding a Marriage Culture-Why Capturing Young
People’s Imagination is Key, Family Policy, The Family Research Council, nr. 3,
Washington, D.C., p. 10
Mihăilescu, Ioan, 1995, Politici sociale în domeniul populației şi familiei, în Politici

105
Rusu Dana-Rodica

sociale. România în context european (coord. Zamfir E. şi Zamfir C.), Ed. Alternative,
București
Mihăilescu, Ioan, 1999, Familia în societățile europene, Editura Universităţii,
București
Mitrofan, Iolanda, 1999, Semi-căsnicia şi pseudo-căsnicia. De la falsele soluții la
viețile paralele, Jurnal Psihologia, mar-apr 1999, nr 28-29, București, pp. 28-31
Mitrofan, Iolanda, Ciupercă Cristian, 1998, Incursiuni în psihologia şi psihosexologia
familiei, Editura Press, București
Mitrofan, Iolanda, Mitrofan Nicolae, 1991, Familia de la A la Z, Editura Științifica,
București
Mitrofan, Iolanda, Mitrofan Nicolae, 1994, Elemente de psihologie a cuplului, Editura
Șansa, București
Morăreanu, Șerban Camelia, 2004, Concubinajul-realitate ce impune soluții
legislative, în Curierul Judiciar, nr. 11-12, pp. 17-30
Neamțu, George, Alexiu Teodor, Bocancea Cristian, 2003, Tratat de asistenţă socială,
Editura Polirom, Iași
Oppenheimer, Valerie, Kalmijn Matthijs, Lim Nelson, 1997, Men’s career
development and marriage: The specialization and trading model, Annual Review of
Sociology, nr. 23, pp. 431-453
Popescu, Raluca, 2008, Viața de familie în România, disponibil pe www.soros.ro
accesat pe 25.02.2009
Pruna, Mihaela, 2007, Concubinajul-efectul de bumerang. De la blamare la
alternativă pentru viața de cuplu, Editura Sitech, Craiova
Rudy, Ray, Seward, 1978, The American Family: A Democratic History, Beverly
Hills, Sage Publications, pp. 31-37 disponibil pe http://www.sagepub.com/home.nav la data
de 02.02.2009
Sanchez, Manning, William, Smock, 1998, Sex-specialized or collaborative mate
selection? Union transitions among cohabitors, Social Science Research, nr. 27, pp. 55-83
Stănciulescu, Elisabeta, 2002, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași
Stefan, Cristina, 2001, Familia monoparentală, Editura Arefeana, București
Toffler, Alvin, 1996, Al treilea val, Editura Z, București
Vlăsceanu, Lazăr, 1986, Metodologia cercetării sociale, Editura Științifica şi
Enciclopedica, București

106
Forme familiale alternative în societatea contemporană

Voinea, Maria, 1996, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii, București


Voinea, Maria, 1997, Sociologia generală şi juridică, Editura Holding Reporter,
București
Voinea, Maria, 2005, Familia contemporana. Mica enciclopedie, Editura Focus,
București
Waite, Linda, 1988, Cohabitation: A Communitarian Perspective, University of
Chicago, The commnunitarian network
Waite, Linda, Maggie, Gallagher, 2000, The Case for Marriage (Why Married People
are Happier, Healthier, and Better Off Financially), Random House, Inc, New York
Yin, Robert, Alupoaie Valentin trad., 2005, Studiul de caz. Designul, analiză şi
colectarea datelor, Editura Polirom, Iași

107