Sunteți pe pagina 1din 3

Cele de (ne)măsurat

„Fără a-şi stabili de fiecare dată coordonatele spaţiale, nici un om nu


poate să evolueze.”
Daniel Khelmann, Măsurarea lumii

Daniel Kehlmann este considerat, pe bună dreptate, marea revelație


a literaturii germane. În 1997, după studii în filozofie şi litere – la numai 22
de ani - publică primul său roman, dar faima va sosi mai târziu, după
apariția opului romanesc cu numărul patru Eu şi Kaminski. Personalitate
hiperactivă, multilateral dezvoltată, are o activitate publicistică
prodigioasă, ţine prelegeri la universităţile din Mainz, Wiesbaden şi
Göttingen, este răsfățat cu diverse distincţii şi premii literare. Prin
Măsurarea lumii, roman apărut în 2005, Kehlmann va confirma faptul că
este, indubitabil, un romancier pursânge. Măsurarea lumii poate fi
considerat un roman istoric, deși scris într-o manieră atipică, vădit
postmodernă: liniuţele de dialog sunt suprimate, dialogurile, altfel spus,
sunt povestite, părând relatările unui narator pus pe şotii, ironic (dar şi, în
bună tradiţie postmodernistă, autoironic). Matematicianul şi astronomul
Carl Friederich Gauß şi geograful Alexander von Humboldt sunt cele două
personaje principale ale romanului lui Khelmann, personaje pline de umor
(de cele mai multe ori involuntar) şi ale căror destine par a fi guvernate de
dictonul "Atunci când te sperie un lucru, o bună idee este să-l măsori". Cei
doi nu sunt înfăţişaţi într-un mod prea măgulitor, dimpotrivă, în prim-plan
sunt plasate mofturile, ifosele, fiţele lor de vedete (căci erau, la urma
urmei, nişte vedete ale timpului lor). De reţinut aici cuvintele ciufutului
Gauß: „Este ciudat şi nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al
destinului faptul că te naşti într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi,
fie că îţi place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizaţi faţă de cei din
trecut, iar alţii sunt sortiţii să devină clovnii viitorului”. Ei bine, cei doi nu
sunt nişte clovni, doar nişte personaje lipsite de latura umană şi de aceea
caraghioase în momentele de interacţiune cu semenii lor. O demontare

1
atroce a imaginii-clişeu a geniului, fără a dăuna cu nimic prestigiului
acestuia, iată în ce rezidă talentul lui Kehlmann. Poate ironia cu care îşi
descrie personajele – o ironie duioasă, totuşi – este o autoironie, dacă ne
gândim şi la destinul tânărului (genial) Daniel Khelmann. Amuzantă pentru
omul de rând este şi soluţia existenţială pe care acelaşi Gauß o propune la
un moment dat: „Cum tot trebuie să trăieşti în lume şi nu te-ntreabă
nimeni dacă vrei să te naşti, atunci mai bine să faci ceva cu viaţa ta. De
exemplu, să găseşti un răspuns la întrebarea: ce este un număr? E
fundamentul aritmeticii”. Nici celălalt personaj, Alexander von Humboldt,
fratele a nu mai puţin celebrului Wilhelm von Humboldt, nu lasă de dorit
atunci când vine vorba de inadaptare socială. Expediţia sa din jungla
Amazonului este inspirată de cea a soldatului nebun Aguirre (pentru
edificare a se vedea minunatul film al lui Werner Herzog), aşadar nu putea
fi mai puţin nebunească. Şi însemnările sale reale sunt pline de detalii
savuroase, geograful și naturalistul german fiind şi un scriitor de un talent
peremptoriu. Mă voi opri la un singur citat din jurnalul său care trimite la o
întâmplare prezentă şi în roman: „Cum priveam tot timpul numai în
direcţia râului, puţin a lipsit ca plimbarea să nu-mi tihnească. Culegeam
plăcuţe de mică, când am dat peste urma proaspătă a unui jaguar, uşor de
recunoscut după forma şi mărimea sa. Animalul intrase în pădure după
direcţia urmelor, aşa că am privit într-acolo. Înaintea mea la 80 de paşi,
sub frunzişul des al unui Ceiba, stătea culcat un jaguar deosebit de mare.
În viaţă există situaţii în care zadarnic chemi în ajutor raţiunea. Eram
foarte speriat, dar destul de stăpân pe mine şi pe mişcările mele ca să pot
respecta regulile de comportare pe care mi le împărtăşiseră în repetate
rânduri indienii pentru asemenea cazuri. Am mers, aşadar, liniştit mai
departe, dar fără să fug sau să mişc braţele… Cu cât mă depărtam de
jaguar, cu atât socoteam că pot să-mi permit să fug mai repede. De câte
ori am fost ispitit să întorc capul, ca să văd dacă nu eram urmărit!”. De
altfel, Alexander von Humboldt, de-a lungul extravagantei sale expediții,
nu a ezitat să guste otravă, să escaladeze Cordelierii, să înfrunte canibalii
şi animalele sălbatice. Cinici, egoişti, egocentrici, răutăcioşi, Gauß şi
Humboldt îşi doreau un cosmos „descotorosit de fantezie, vis şi ceaţă”,

2
aşadar o lume mai puţin plină de erori, mai puţin eronată (cel puţin din
punct de vedere ştiinţific), o lume care, prin exactitatea ei, ar fi exclus,
poate, orice eroare şi din uman. Dar, prin definiţie, umanul este supus
erorii şi erodării, lucru frustrant pentru cei doi care, cu toate acestea,
persistă în căutările lor. Aş mai menţiona, dacă mai era nevoie, şi dispreţul
celor două personaje pentru orice nu putea fi măsurat, deci şi pentru cele
aparţinând literaturii (poezia, teatrul etc.): „Artiştii îşi uită prea uşor
menirea: reprezentarea a ceea ce este. Artiştii cred că abaterile ar fi o
virtute, dar născocirile lor îi duc în eroare pe oameni, iar stilizările falsifică
lumea. Scenografii care nu ascund faptul că sunt butaforie pură, picturi
englezeşti al căror fundal înoată în ulei, romane care se pierd în minciuni
sfruntate, pentru că autorii lor pun în cârca unor personalităţi istorice toate
gogoşile debitate de mintea lor”.

Daniel Khelmann, Măsurarea lumii, trad.: Corina Bernic, București:


Humanitas Fiction, 2010, 252 p.