Sunteți pe pagina 1din 4

Funcția tipului narativ în "Popa Tanda", de Ioan Slavici

"Spre a fi înțeles de popor trebuie să te exprimi ca


el: simplu, firesc."
Ioan Slavici

În cartea sa "Punctul de vedere", poeticianul olandez Jaap Lintvelt elaborează o tipologie


narativă, care se vrea, în același timp, un model teoretic și o metodă de analiză a textului. Voi
utiliza această metodă pentru a descrie tipul narativ utilizat de Ioan Slavici în "Popa Tanda" și
pentru a arăta cum acesta se subsumează mesajului artistic.
I. Scurtă prezentare a tipologiei narative a lui Jaap Lintvelt
Lintvelt începe prin a contura un model comunicativ pragmatic al textului narativ literar,
realizând un tablou al instanțelor acestuia.

opera literară

lume romanescă
lume narată

autor cititor
abstract abstract
autor lume cititor
narator
concret actori citată concret
naratar
fictiv fictiv

De remarcat că Lintvelt renunță la noțiunea de personaj - care i se pare inapropriată, prin


ambiguitatea sa, într-un model funcțional - în favoarea celei de actor. Pornind de la o teorie a lui
Lubomir Doležel, pe care nu o acceptă în întregime, el consideră că naratorul și actorul îndeplinesc
funcții diferite. "Naratorul își asumă funcția de reprezentare (funcția narativă) și funcția de control
(funcția de regie), fără a îndeplini vreodată funcția de acțiune, în timp ce actorul se află
întotdeauna înzestrat cu funcția de acțiune și privat de funcțiile de narare și de control." Prin
urmare, chiar și în cazul narațiunilor la persoana I trebuie făcută distincția între personajul-narator
("subiect al actului narativ; eu-narant") și personajul-erou ("obiect al actului narativ; eu-narat").
(Găsesc foarte utilă această dihotomie, sub unghi didactic).
Opoziția funcțională dintre narator și actor stă la baza tipologiei narative a lui Lintvelt. Ea
conduce la două forme narative de bază: narațiunea heterodiegetică (când naratorul nu figurează în
istorie/diegeză ca actor) și narațiunea homodiegetică (când același personaj este și narator și actor,
cu păstrarea diferenței funcționale). În interiorul acestor două forme de bază se disting apoi cinci
tipuri narative, având drept criteriu centrul de orientare a cititorului. Astfel, narațiunea
heterodiegetică se concretizează în trei tipuri: auctorial ( când centrul de orientare e în narator),
actorial (când centrul de orientare e într-unul din actori) și neutru (când nu există un centru de
orientare individualizat, acțiunea părând înregistrată obiectiv de o cameră). La rândul ei,
narațiunea homodiegetică se elaborează în două tipuri, similare celor de mai înainte: auctorial și
actorial, înregistrarea neutră fiind aici imposibilă. Centrul de orientare a cititorului și, deci, tipul
narativ, este determinat de poziția imaginară pe care cititorul o ocupă în lumea romanescă pe plan
perceptiv-psihic, pe plan temporal, pe plan spațial și pe plan verbal. Aceste patru planuri literare
formează categoriile narative, după care sunt clasificate apoi criteriile narative (perspectivă
narativă, moment al narațiunii, mod narativ etc.), care aplicate în final celor cinci tipuri narative le
vor determina trăsăturile distinctive.
II. Funcția tipului narativ în nuvela "Popa Tanda", de Ioan Slavici
Naratorul nu joacă rolul de actor în istorie. E vorba, prin urmare, de o narațiune
heterodiegetică, în care centrul de orientare a cititorului se află în narator, cu alte cuvinte, tipul
narativ este auctorial, în consonanță, cum vom vedea, cu intenția didacticistă a autorului. Părintele
Trandafir este mutat din Butucani, un sat bogat, în Sărăceni, un sat cu oameni săraci și leneși. El
încearcă să-i schimbe prin predici, batjocuri și ocări, dar nu reușește. În cele din urmă se apucă să-
și lucreze propria ogradă și încet-încet se îmbogățește. Deși la început sunt neîncrezători, sătenii îi
urmează exemplul și satul prosperă. Teza este clară, tipul narativ, cum voi demonstra, îi slujește de
minune.
1. Planul perceptiv-psihic
1.1. Perspectiva narativă este a naratorului, el fiind cel care "vede" acțiunea și poate să o
comenteze nestingherit, de pe o poziție aparent neimplicată, formulând aprecieri și judecăți de
valoare. O singură dată, Slavici renunță la această postură. În final, după ce Sărăcenii s-au
transformat miraculos prin munca țăranilor, mobilizați de exemplul părintelui Trandafir, dintr-un
sat sărac într-unul bogat, autorul schimbă tipul narativ, din auctorial în actorial, focalizând
povestirea pe un sărăcenean care vine de la oraș. Modificările suferite de locurile altădată pustii
sunt văzute prin ochii unui actor, căpătând astfel, pentru cititor, mai multă credibilitate.
Schimbarea de perspectivă nu este deci întâmplătoare, având o motivație estetică.
1.2. Profunzimea perspectivei narative
Naratorul are o percepție externă ilimitată, este prin urmare omniscient și surprinde
totalitatea lumii romanești exterioare, fără nici un fel de opreliște. Excepția o constituie secvența
pomenită mai înainte, când, prin schimbarea centrului de orientare, naratorul (și, odată cu el,
cititorul) nu mai vede decât ceea ce vede sărăceneanul întors de la oraș. Metamorfoza viziunii
ilimitate în viziune limitată corespunde, în planul istoriei, metamorfozei suferite de satul Sărăceni
și împrejurimile lui. Câmpurile nemărginite și pustii de altădată sunt acum delimitate prin drumuri
și amenajări edilitare: vărării, târg. Până acum, naratorul putea vedea totul și pentru că satul era gol
(Sărăcenii ? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă...tot una câte una...
Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliță este satul întreg), acum el privește cu ochii
sărăceneanului cum, în depărtare, casele abia se zăresc printre pomii încărcați de rod ( De la acest
loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori
peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperemintele caselor.).
Schimbarea tipului narativ în consonanță cu schimbarea petrecută în diegeză e o dovadă clară de
stăpânire a tehnicilor narative de către autor.
Naratorul omniscient dispune și de o percepție fără limite și infailibilă a vieții interioare
și chiar a inconștientului actorilor. Ilustrativă în acest sens este secvența din biserică, atunci când
părintele Trandafir simte pentru prima dată în viață cu adevărat prezența divinității: Părintele
Trandafir intră în biserică. De câte ori a intrat el în astă biserică! Dar totdeauna precum intră
făurarul în făurărie. Acuma însă îl prinse o frică neînțeleasă, merse câțiva pași înainte, se opri, își
ascunse fața în amândouă mâinile și începu să plângă greu și cu suspin înăbușit și furios. De ce
plângea el ? Înaintea cui plângea ? Din gura lui numai trei cuvinte au ieșit: "Puternice Doamne!
Ajută-mă !..." }i oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în desperarea lui, îi va
putea da ajutor ? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat.

1.3. Modul narativ


În general, tipul narativ auctorial se caracterizează prin folosirea rezumatului (rezumatul
evenimentelor non-verbale și rezumatul discursului actorilor) în dauna scenei. Nu altfel
procedează naratorul lui Slavici pentru a condensa evenimente petrecute într-o durată mare. Ici-
colo apar însă și mici scene, în special cuprinzând discursul actorilor, fie pentru a colora profilul
acestora și a anima narațiunea, fie pentru a scoate în relief anumite momente importante din viața
protagoniștilor: Mare a fost bucuria într-o zi. Popa s-a sculat mai de dimineață:
- Muiere, scoală!
- Ce-i ?
- Au răsărit !
Toată ziua aceea popa și preuteasa cu copii cu tot au petrecut vremea șezând pup între
straturi. Care vedea mai multe semințe încolțite, acela era mai norocos.
De asemenea, finalul idilic (părintele Trandafir, acum bunic, fericit, înconjurat de familie,
în curtea casei ) este prezentat în modul narativ al scenei, tocmai pentru a rămâne întipărit în
mintea cititorului ca o dovadă vie a justeței demonstrației etice.
2. Planul temporal
2.1. Momentul narațiunii
Momentul actului narativ se suprapune ultimei scene a nuvelei, prin urmare este, în cea
mai mare parte, ulterior timpului în care povestirea este considerată în derulare, dovadă stând
durata mare a acțiunii pe care naratorul o cunoaște până la sfârșit. Lucrul este normal, Slavici
folosind povestea, cum am spus, în scop moralizator.
2.2. Ordinea întâmplărilor
Tipul narativ auctorial permite întoarceri în timp și anticipări sigure, întrucât momentul
narațiunii este plasat după terminarea istoriei. Naratorul lui Slavici face uz de această posibilitate,
revenind în trecut pentru a povesti cum a fost mutat părintele Trandafir din Butucani în Sărăceni.
Încolo, ordinea cronologică este liniară, evenimentele din povestire respectând succesiunea
temporală în care ele s-au produs în diegeză. Nevoia de claritate a mesajului dictează acest lucru.
2.3. Durata
Istoria narată are o durată mare, începând în tinerețea eroului și terminându-se la bătrânețe.
Slavici are astfel ocazia de a demonstra că valoarea umană sfârșește prin a fi recunoscută și
răsplătită, chiar dacă mai târziu.
3. Planul spațial
3.1. Poziția și mobilitatea spațială
Cititorul adoptă în imaginație poziția și mobilitatea naratorului, care, pentru a fi
omniscient, trebuie să fie și omniprezent, prin urmare se află peste tot: în Butucani, în Sărăceni, în
biserică, pe câmpuri cu Popa Tanda, la târg etc. Doar în momentul în care intră în funcțiune tipul
narativ actorial, poziția și mobilitatea spațială ale naratorului capătă restricțiile impuse de centrul
de orientare plasat în sărăceneanul care se întoarce de la oraș.
4. Planul verbal
4.1. Statutul naratorului și persoana gramaticală
Naratorul este heterodiegetic și povestește la persoana a III-a. Slavici are astfel ocazia de a
interveni cu comentarii pe tot parcursul acțiunii.
4.2. Valoarea temporală a timpurilor trecutului
Întrucât narațiunea este ulterioară celei mai mari părți a istoriei, timpurile verbale ale
trecutului exprimă un trecut prezentat ca terminat.
4.3. Registrul verbal
Predomină idiolectul naratorului, chiar și atunci când e redată o scenă a discursului
actorilor. Ei nu sunt individualizați prin limbaj, pentru că nu contează decât ca elemente ale
argumentației. Particularitatea acestui idiolect este, cum s-a remarcat de numeroși comentatori,
"oralitatea populară" (Vianu). Slavici își propune să facă morală poporului, prin urmare i se
adresează pe limba lui.
4.4. Aparatul formal al discursului auctorial
Discursul auctorial exprimă și alte funcții ale naratorului, în afară de cele obligatorii
(narativă și de control). Aceste funcții sunt semnalate în planul verbal, prin diferite mărci. La
Slavici, mai pregnante sunt: funcția evaluativă (realizată prin numeroasele judecăți intelectuale pe
care naratorul le face), funcția generalizantă (reflecții generale, abstracte, în special în haină
paremiologică), funcția emotivă (exclamații, interogații retorice etc.). Prezența lor se datorează,
desigur, caracterului didactic, persuasiv al narațiunii.
III. Concluzie
Utilizarea unui anumit tip narativ (sau a mai multora) este o problemă de opțiune estetică,
care denotă o bună cunoaștere a meșteșugului scriitoricesc. Slavici adoptă tipul narativ auctorial al
narațiunii heterodiegetice în consonanță cu scopul moralizator al scrierii sale și cu celelalte rațiuni
derivate din substanța epică a acesteia. Atunci când are o motivație ținând de imanența
istoriei/diegezei, tipul narativ devine actorial. Nimic nu este deci întâmplător, tehnica narativă se
subordonează mesajului artistic.

Prof. Ionel-Dumitru Nedelcu


Școala nr.1, "Obedeanu", Craiova