I

DIDACTICA RELIGIEI

I. Religia ca disciplină de învățământ

Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar:
Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume.
Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca
oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de
religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia,
pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile
de bază ale credinţei creştine.
Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine
şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o
constituie şi introducerea religiei în şcolile laice, educaţia religioasă fiind una din problemele de
substanţă ale societăţii în ansamblul ei şi totodată ale politicii educaţionale.
Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei
curriculare Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din
perspectiva valorilor şi a moralei creştine. Predarea Religiei în şcoală constituie un act misionar-
sacramental, dar totodată are conotaţii educaţionale profunde. Cunoaştera propriilor valori
religioase reprezintă o formă de securizare culturală, un semn de civism şi culturalitate.
Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la o convertire la lumea
valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza
membrii unei comunităţi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu
numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin
acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în
procesul de educare al tinerei generaţii. Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca
un factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat religios, însemnă şi a fi educat,
înseamnă a avea capacitatea de a spori şi continua educaţia.

1. Baza legislativă a predării Religiei în școală:

a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat
pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în
învăţământul de stat: câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de
învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în
şcoli.
b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură
libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat,
învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
 c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a
stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în
formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.
d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea
Legii Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte
a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru
studiu religia şi confesiunea. Alin(2) preciza că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui
legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se
încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive
obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ
pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Conform articolului 9 din Legea
Învăţământului, planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ
religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al
tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor
sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acestă ultimă
situaţie, elevul îşi va alege în locul disciplinei Religie o disciplină opţională. (Aici Timiș
remarcă: „Legislaţia ar putea fi îmbunătăţită dacă aliniatul (2) al Ordinului nr. 3670/din 2001, ar
fi modificat în următoarea variantă: în cazul refuzului de a participa la ora de religie elevul va
participa la un opţional propus de către profesorul de religie. Se pot propune opţionale înrudite
cu religia, cum ar fi: Istoria Religiilor, Elemente de iconografie, Muzică bisericească, Arhitectura
şi pictura creştină etc. În acest fel s-ar elimina concurenţa neloială”). Cele două acte normative
(Legea Învăţământului şi Ordinul 3670) poziţionează Religia ca disciplină şcolară, parte a
trunchiului comun, aria curriculară Om şi Societate. În această situaţie disciplina Religie nu mai
are un statul opţional şi devine opţională disciplina aleasă în locul Religiei.
f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr.
5723/2003 include Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.
g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina
Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între
Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de
învăţământ depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat. O problemă
care se va ivi în viitor va fi cea a şcolilor confesionale. Prin noua Constituţie statul asigură
posibilitatea înfiinţării de către diferite culte a şcolilor confesionale. Articolul 32 alineatul (5)
prevede că Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi
confesionale, în condiţiile legii.
 i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în
art.32, alin (1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege
cultelor recunoscute.
 j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1)
Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină
şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit,
alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a
părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele
de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se
procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru
frecventarea orelor la această disciplină. (3) Disciplina Religie poate fi predată numai de
personal didactic calificat,conform prevederilor prezentei legi și abilitat în baza protocoalelor
încheiate între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării şi cultele religioase recunoscute oficial
de stat.
2. Programa școlară: structură, importanță:
a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației
Naţionale şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular (prezintă o
imagine sintetică a structurii interne a disciplinei, semnificativă pentru procesul de predare-
învăţare); obiectivele cadru (sunt obiectivele care se subordonează idealului educaţional şi
finalităţilor educaţiei şi se armonizează cu cele ale altor discipline conexe; ele indică schimbările
în comportamentul elevilor la care ar trebui să ducă studiul disciplinei, pe nivele de şcolaritate);
obiectivele de referinţă (reprezintă rezultatele la care ar trebui să ducă studiul disciplinei la
nivelul fiecărui an de studiu); activităţile de învăţare (sunt exemple ale unor demersuri ce conduc
la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective; conţinuturile
învăţării (sunt mijloace prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru şi de referinţă
propuse; unităţile de conţinut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu domeniile
constitutive ale obiectelor de studiu); recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare
de performanţă pentru ciclurile de învăţământ (sunt sisteme de referinţă comune pentru toţi elevii
vizând sfârşitul unui nivel de şcolaritate, sunt folosite la evaluarea calităţii procesului de învăţare
şi au caracter normativ).
b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare
cult, avizată de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale.
Elaborarea noilor programe de Religie – Cultul Ortodox s-a realizat având în vedere
următoarele aspecte: utilizarea modelului de proiectare curriculară centrată pe competenţe,
model care permite asigurarea continuităţii şi progresiei de la o clasă la alta, dar şi continuitatea
cu programele de Religie pentru ciclul primar şi cele pentru liceu; asigurarea coerenţei la nivelul
ariei curriculare Om şi societate, prin corelarea cu schimbările intervenite la nivelul celorlalte
programe şcolare; recomandarea unor valori şi atitudini care să completeze dimensiunea
cognitivă a învăţării cu cea morală, din perspectiva finalităţilor educaţiei, dar şi a disciplinei
Religie; contribuţia competenţelor-cheie din aria curriculară Om şi societate la profilul de
formare al absolventului învăţământului obligatoriu, în mod deosebit la competenţe care vizează:
comunicarea, participarea la rezolvarea problemelor comunităţii, învăţarea eficientă.
 Disciplina Religie are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în
formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul la învăţarea pe toată
durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere.
Scopul studierii Religiei este acela de a forma personalităţi în concordanţă cu valorile
creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin
aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii.
Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i
se alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ.
Competenţele generale se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata
învatamântului gimnazial. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate şi au rolul de a
orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învatare.
Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din
competenţele generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării.
Conţinuturile sunt organizate tematic şi au grade diferite de complexitate. Profesorii vor
acorda fiecărei teme, numărul de ore pe care îl consideră necesar, astfel încât să trateze în mod
adecvat toate acele probleme, pe care le au în vedere în construirea lecţiilor. Un conţinut poate fi
tratat în una sau mai multe lecţii, conform deciziei profesorului. Ordinea temelor poate fi
schimbată în funcţie de nevoile concrete ale activităţii didactice, în măsura în care nu se modifică
sensul programei.
COMPETENŢE GENERALE:
1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului;
2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de
comunicare;
3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi
comportamente;
4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul
diferitelor grupuri;
5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii.
Programa şcolară odată aprobată este obligatorie. Manualele şcolare sunt alcătuite pe baza
programelor şcolare.

II. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și

principiul eclesiologic:
1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în
jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat,
pentru că toate prin El s-au făcut.
Ex: Profesorul va arăta din VT diferite simboluri cau au închipuit întruparea, viața, jerta
pe cruce, învierea… Iisus Hristos va fi prezentat ca desăvîrșirea absolută.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele
conform învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
 3/I
III. FORME DE ORGANIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

1. LECTIA DE RELIGIE; TIPURI DE LECTIE.

Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi
de educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un
conţinut bine definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune
utilizarea unor strategii didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee
didactice) şi resurse materiale (instrumente de lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu
conţinut religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase liturgice, aparatură audio-
video).
Lecţia-definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în
vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia
învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea
de învăţare a elevilor".
a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor
sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare). 
Etape:
1. moment organizatoric
2. verificarea cunoștințelor din lecția precedent
3. pregătirea pentru lecția nouă
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse
5. comunicarea noilor cunoștințe
6. fixarea noilor cunoștințe
7. aprecierea, asocierea, generalizarea
8. evaluarea
9. activitatea suplimentară
10. încheierea
b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când
profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai
ridicată.  Etape:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. transmiterea noilor cunoștințe;
4. fixarea noilor cunoștințe;
5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
 c) Lecția de formare a deprinderilor : formarea unor deprinderi intelectuale și
practice. Specifică - ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a
elevilor, consacrată efectuării de exerciţii, teme, lucrări practice.
Etape:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse;
3. actualizarea unor cunoștințe;
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se
realizează la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar. Obiectiv - fixarea şi
consolidarea cunoştinţelor prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau
ale mai multor capitole. 
Etape:
1. moment organizatoric;
2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor
propuse;
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea;
5. concluziile;
6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor : Scopul fundamental -  controlul şi
evaluare a randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării
psihice, a formării priceperilor şi deprinderilor.Verificarea-chestionare orală, prin teme
scrise, prin lecţii destinate analizei lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere,
prin lucrări practice etc. 
Etape:
1. moment organizatoric;
2. prezentarea obiectivelor de evaluare;
3. verificarea cunoștințelor elevilor;
4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
5. activitatea suplimentară;
6. încheierea.

2. Proiectarea calendaristică și proiectarea lecției de Religie. Etapele proiectării.

Obiectivele operaționale și contextualitatea lor.
 Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor
fi parcurse în realizarea educaţiei religioase.
Proiectarea globală-perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii.
Proiectarea eşalonată-elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile
la o anumită clasă de elevi.
Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială: lecturarea programei şcolare; planificarea
calendaristică (anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a
lecţiilor).
Unitate de învăţare -  structură didactică deschisă şi flexibilă, caracteristici: determină
formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de
referinţă; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi
continuu într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare.
Planificarea calendaristică anuală - document şcolar alcătuit de profesor pe baza
programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la
clasa respectivă, împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-
învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.
Planificarea calendaristică semestrială - document şcolar alcătuit de profesor pe baza
programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării
repartizat într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Poate cuprinde şi obiectivele de
referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea
perioadelor de evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul
evaluării şi modurile de evaluare.
Proiectarea didactică
Proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente:
a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral
duhovnicească a elevilor; stilul lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi
personale a elevilor;
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi
motivaţia;
c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe
şi competenţe.

În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:

a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate?
b) de ce este necesară învăţarea lor?
c) cum se va realiza învăţarea?
d) învăţarea noilor cunoştinţe;
e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?
 Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a
conţinutului învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului
instructiv educativ.
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum
voi face? și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

a) Proiectul didactic: plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.

I. Date generale: Data; Clasa; Disciplina:Religie; Subiectul (titlul lecţiei); Tipul lecţiei;
Obiective operaţionale; Obiective formativ-educative; -Strategia didactică: mijloacele de
învăţământ folosite la lecţie; metodele de învăţământ utilizate la lecţie; formele de
organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri,
cântarea în comun etc.); Bibliografia folosită la lecţie;
II. Desfăşurarea lecţiei-forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi
se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma
tabelară: structuri:
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele
operaţionale; - Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia
didactică: metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a
rezultatelor.
b) Schiţa de lecţie: După definitivat-proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).
I. Datele generale: -Data; Clasa; Disciplina:Religie; Subiectul(titlul lecţiei); Tipul lecţiei;
Durata lecţiei; Obiective operaţionale; Obiective formativ-educative; Strategia didactică:
mijloacele de învățământ; metodele de învățământ; formele de organizare a clasei;
-Bibliografia
II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul
lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de
evaluare a cunoştinţelor. Această schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea
elementelor de sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea
suplimentară, conţinutul testelor docimologice).
c) Autoanaliza de a fost inspectat, apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părți
      introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și
mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor);
      analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și
cerințele acestora);
      încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
Analiza lecţiei- cel care inspectează, urmată de concluzii şi recomandări. 
PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
PROIECTAREA DIDACTICĂ
I. Stabilirea obiectivelor 
1. Obiective operaționale 
2. Obiective formativ-educative 
3. Sarcina didactică dominantă a lecției 
         II. Analiza resurselor 
1. Conținutul materiei de învățământ 
2. Resursele psihologice ale clasei 
3. Mijloacele de învățământ 
         III. Strategia didactică 
1. Sistemul metodologic 
a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a
lecției, resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut 
b) Procedee 
c) Tehnici 
2. Mijloacele de învățământ 
3. Organizarea elevilor 
      IV. Elaborarea proiectului didactic
B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI
C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA
OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA LOR
Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în
cursul unei activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni
sau manifestări observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre
domeniile:
      cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a
argumenta, a demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a
detalia, a alege, a selecta, a expune etc),
      afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),
      voliţional (a intenţiona etc).
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale - etape:
1. precizarea sarcinii de învăţare;
2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de
evaluare.
Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:
      să se refere la activitatea elevilor;
      să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;
      să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;
      să conţină o singură sarcină de învăţare;
      să fie accesibile elevilor;
      să fie formulate sintetic;
      să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
      să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi
vor dovedi că au ajuns la schimbarea preconizată;
      să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...",
"fără a...";
      să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă.
Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje:
  profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor
generale;
  prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă
şi precisă între profesor şi elevi;
   întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în
respectarea lor, iar la elevi motivaţia învăţării;
  sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar
îndeplinirea lor este un criteriu în reuşita lecţiei;
  în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de
apreciere şi asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate
efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile imediat, de exemplu formarea unor
deprinderi de comportament moral;
  nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi
atitudinile, trăirile, independenţa gândirii).
 În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-
educative - evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul
elevilor în viaţa de creştin. se va preciza o singură schimbare de comportament.   privesc
latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor

3. Forme de activitate extrașcolară specific educației moral-religioase a elevilor și

proiectarea acestora:
1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața
Bisericii.
Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:
1.        ascultarea catehezei anterioare,
2.        introducerea,
3.        anunţarea,
4.        tratarea,
5.        intuiţia,
6.        reproducerea,
7.        aprecierea,
8.        asocierea,
 9.        generalizarea,
10.     aplicarea în viaţă
11.     încheierea

2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de

elevi. (serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici,
vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă.
În cadrul serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.)

Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:

1.        alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor;
2.        împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor;
3.        învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
4.        repetarea scenetei;
5.        realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.
3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu
numai momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor
religioase.  Tipuri de vizite şi excursii:
a) vizite şi excursii introductive -a pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce
urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa
personalităţilor religioase, să asculte sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material
intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie;
b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe  - se realizează în
vederea însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor
personalități bisericești;
c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor - se organizează la sfârşitul
unui capitol sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să
urmărească şi încercând să afle mai multe amănunte.
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale.
Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc.
4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu
lucrări ale elevilor. În vederea realizării acestor expoziții etape:
1.        prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta
religioasă;
2.        dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii
trebuie să ducă o viață religioasă autentică;
3.        prezentarea etapelor executării lucrării;
4.        distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;
5.        executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de
religie;
 6.        analiza lucrărilor și expunerea lor.
5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la
clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte
calitatea educaţiei religioase

IV
METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT
1. Metode de comunicare orală
Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se
face de către profesor, prin expunere sau conversație.
A. Metode expozitive:
Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a noilor
cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi
expunerea cu oponent.În predarea cunoştinţelor prin metoda expozitivă pot fi utilizate
şi mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi video. Prin expunerea
noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de gândire logic şi
sistematic şi le dă un exemplu de exprimare elevată. Unii pedagogi moderni aduc critici
acestei metode susţinând că nu cultivă gândirea elevilor, nu este o metodă creatoare,
solicită memoria elevilor, se bazează pe autoritatea profesorului, etc. În predarea
adevărului revelat, profesorul de religie va folosi expunerea şi variantele ei, ţinând cont şi
de faptul că această metodă a fost folosită cel mai des de către Mântuitorul Iisus Hristos,
în activitatea Sa învăţătorească.
1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte,
eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe,
dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi.
Întrucât unul dintre scopurile predării religiei este formarea caracterelor religios-morale,
povestirea urmărește, în același timp, să-i conducă pe elevi la însușirea unor valori care să
influențeze pozitiv comportamentul lor.
Pentru a avea asupra elevilor efectul dorit, trebuie respectate anumite cerințe legate de
conținutul povestirii și modul prezentării ei:
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea
ideii religioase;
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației,
mimicii și gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative
menite șă impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a
prezenta un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile
proprii, însă cu foarte mult tact. Întrucât arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie
să depună mult efort pentru ca povestirea să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta
Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație (povestirea spusă de
proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a fariseului, etc).
În predarea religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut moralizator din evenimentele
biblice, din vieţile sfinţilor etc, care să ajute la atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita
povestirile care deformează adevărul religios şi astfel produc îndoieli în sufletul copiilor.
Exemplu: În lecțiile despre monahismul românesc și rolul mănăstirilor în viața și cultura
poporului român, profesorul poate povesti viața Sfântului Nicodim de la Tismana, organizatorul
vieții monahale în țara noastră. Se pot folosi: icoana Sfântului Nicodim, imagini cu mănăstirea
Tismana, cu peștera unde a locuit, cu racla unde se află moaștele sale.
3. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare
tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special,
aspectele fizice ale acestora.
Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării:
a) să se bazeze pe intuiţie;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
În descriere pot fi folosite mijloace de învăţământ (hărţi, vederi, fotografii, diapozitive,
filme etc.) care prezintă obiectele sau fenomenele care se studiază. În paginile Sfintei Scripturi și
ale Sfintei Tradiții, găsim nenumărate descrieri: descrierea potopului în Vechiul Testament,
descrierea Sfântului Ioan Botezătorul, a lui Zaheu, în Noul Testament, descrierea luminii
necreate de către Sf. Grigorie Palama, etc.
Exemple:
1) În lecțiile referitoare la evenimentul intrării Domnului în Ierusalim, profesorul poate
descrie imaginea Ierusalimului din vremea Mântuitorului, folosind harta Ierusalimului Noului
Testament și a Palestinei Noului Testament.
2) În lecția despre viețile sfinților martiri daco-romani, profesorul poate folosi descrierea
caracterului religios-moral al Sfântului Sava Gotul, folosind scrisoarea trimisă de Biserica din
Gothia Sfântului Vasile cel Mare.

4. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume
propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă,
o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă
morală). Explicația poate avea deci caracter teleologic, scopul ei fiind îmbunătățirea vieții
religios-morale a elevilor.
Înțelegerea poruncilor dumnezeiești și a legilor morale reprezintă fundamentul respectării
și aplicării acestora în practică. În acest caz, explicația are două funcții care trebuie să se
manifeste împreună: una cognitivă sau informativă și alta formativă.
 Elevii trebuie informați despre rolul și cerințele poruncilor/normelor morale și despre
consecințele respectării sau nerespectării acestora, pentru a fi stimulați spre respectarea și
aplicarea lor. Fără funcția formativă, educația morală nu se poate realiza.
Explicaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei;
b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar;
c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei,
dar şi fără a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective;
d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;
f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua este
descrierea literară sau naraţiunea.
În Vechiul Testament sunt explicate numele de Adam și Eva, apoi pe parcursul unor
întregi capitole din Pentateuh li se explică evreilor atât poruncile pe care trebuie să le țină, cât și
consecințele respectării sau nerespectării lor. În Predica de pe munte, Mântuitorul explică
poruncile Decalogului din perspectiva spirituală a Noii Legi, postul, rugăciunea, milostenia, etc.
Adeseori El explică unele pilde pe care ucenicii Lui nu le înțelegeau. Explicația apare și în
convorbirile Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, etc. În Actul martiric al celor
trei surori, Agapi, Irina și Hiona, sunt explicate numele lor de botez (Agapi = Iubirea, Irina = Cea
pașnică, Hiona = Cea albă ca zăpada).
Exemple:
1) În lecția despre vindecarea slăbănogului din Capernaum, profesorul va explica
cuvântul slăbănog, înțeles de copii ca sinonim cu slab.
2) Atunci când profesorul va vorbi elevilor despre post, va explica necesitatea postului,
rolul postului în viața creștinului, care este postul bineplăcut lui Dumnezeu, și va da exemple de
oameni care prin post au biruit ispitele.

B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre

profesor și elev (conversația, problematizarea).
Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des
utilizată în procesul de învăţământ. Prin intermediul dialogului realizat între profesor şi elevi se
transmit cunoştinţe şi se oferă posibilitatea atingerii unui nivel moral mai înalt.
Conversaţia  este folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate
desfăşura şi în afara orelor de religie, sub forma conversaţiei individuale – de la om la om,
atunci când elevul sau profesorul o solicită.
Conversaţia este generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa
elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele emisiuni. Pentru a fi
folosită eficient, această metodă necesită din partea profesorului o adevărată artă în a formula
întrebările şi a conduce discuţia pe o cale numai de el ştiută (este singurul dezavantaj al
metodei), în vederea realizării obiectivelor propuse.
 Se cunosc mai multe tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul
vizat:
a) frontală (adresată întregii clase);
b) directă (adresată unui elev anume);
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula:
„Tu ce crezi?”);
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care
nu a putut fi luată în seamă în acel moment).
Profesorul va ţine cont în formularea întrebărilor de cerințele legate de conţinutul şi
forma pe care acestea trebuie să le aibă, şi anume:
a) să fie formulate precis;
b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate;
c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi;
d) să fie accesibile şi variate;
e) să conţină un singur enunţ;
f) să se refere la materia predată;
g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;
h) să fie formulate într-o ordine logică;
i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care
necesită două răspunsuri diferite);
j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.
Ţinând cont că în evaluare se vor urmări conţinutul, organizarea şi prezentarea
răspunsurilor, profesorul va urmări ca elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui
răspunsuri corect formulate, care să îndeplinească  următoarele cerinţe:
a) să fie complete, clare şi precise;
b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales;
c) să  fie date individual, după un anumit timp de gândire;
d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.
În timpul dialogului, profesorul trebuie să adopte o ţinută  corespunzătoare, care să-l ajute
pe elev în găsirea şi formularea răspunsurilor. Astfel, profesorul:
a) nu va pune întrebări "cursă";
b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul;
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.
Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi
dezbaterea sau discuţia colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare
a elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele
observate, descopente şi asimilate de ei, sub conducerea profesorului. Conversaţia catehetică se
foloseşte, de obicei, în verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi în fixarea
cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă
ca să moștenească viața veșnică, Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe
învăţarea conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu
elevii din cunoştinţele anterioare, din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma
cercetării unui material intuitiv. Se foloseşte în verificarea cunoştinţelor (conversaţia de
verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei (conversaţia de
reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Această metodă
solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă
libertatea de căutare. O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică,
este explozia solară. Pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund
verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației
caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui
subiect, a unui fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de
a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite
idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor etc. Pentru reușita acestei
metode este necesar ca elevii să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie
baza dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.).
Dezbaterea sau discuția colectivă este condusă de către profesor pe baza propunerii unei teme ori
în urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului de religie.
Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și problemele ridicate de elevi.
În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea speculațiilor.

2. Metode de comunicare scrisă (compunerea, referatul și eseul)

A. Compunerea

B. Referatul
Referatul este elaborat de către elevi, sub îndrumarea profesorului. Referatul va fi folosit
în special la clasele mari sau la cercul de religie.
Referatul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- Să clarifice anumite aspecte din viața religios-morală a elevilor,
- Să abordeze teme accesibile elevilor,
- Să fie o bază de discuții, în vederea clarificării temei propuse,
- Să fie elaborat pe baza bibliografiei indicate de către profesor si/sau identificate de către
elevi.
După întocmirea referatului, urmează susținerea, discuția și evaluarea acestuia.
C. Eseul
 Eseul religios este un studiu de mică întindere, în jurul unor adevăruri religioase. Se
folosește mai ales la liceu, în clasele XII-XIII.
Subiectul eseului poate fi propus de elevi sau profesor. Eseul cu subiect propus de
profesor poate fi elaborat individual, în grup sau întreaga clasă. Alcătuirea și redactarea unui
eseu presupune întocmirea unui plan care:
- Cuprinde diviziunile mari ale eseului: introducerea, cuprinsul și concluzia;
- Se referă la subiect;
- Este gândit prin raportarea la întreaga semnificație a enunțului.
Stilul în care va fi redactat trebuie să fie clar și să valorifice vocabularul specific. Cu
toate aceste cerințe, nu trebuie să confundăm conținutul eseului religios cu cel literar. Se va evita
folosirea excesivă a persoanei întâi singular în sublinierea opiniei personale(eu cred, părerea
mea). și însușirea exprimărilor proprii unor autori, drept expresii personale.
În elaborarea unui eseu, elevii vor avea în vedere respectarea unor cerințe pentru fiecare
din cele trei părți:
a) Introducerea
- În introducere să se contureze și să se precizeze problema din enunț, relevând importanța
acesteia;
- Din introducere să se desprindă marile diviziuni ale eseului, fără a se transforma într-un
plan sumar al acestuia;
b) Cuprinsul
- Subiectul să fie tratat ca un întreg pe tot parcursul lucrării, iar nu ca o colecție de idei
puse una lângă alta.
- Fiecare paragraf să conțină idei distincte
- Conținutul să nu fie copiat din alte surse, fără o anumită cotă de originalitate
- Delimitarea între ideile principale și subdiviziunile acestora să fie clară
- Să fie evidențiate argumentele necesare pentru rezolvarea unor dispute teoretice
- Să conțină exemple bine alese, din viață sau din surse bibliografice, ținând cont că
exemplul nu ține loc de analiză a ideilor și conceptelor, deși o ajută
- Să nu conțină explicații circulare
- Ideile să fie dezvoltate în funție de importanța lor, fără ca una dintre ele să țină loc de
subiect ca intreg
C)Concluzia
- Să fie exprimată în termeni preciși
- Să derive din tratarea subiectului, fără a fi un rezumat al lucrarii
- Pe lângă esența lucrării, să conțină noi sugestii și deschideri spre alte probleme.
După întocmire, urmează susținerea(individual sau in grup), discutarea și evaluarea
eseului.

V
MIJLOACELE DE ÎNVĂTĂMÂNT
 Mijloacele de învățământ sunt  instrumente didactice auxiliare care ușurează
transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor
obținute. Ele nu se substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de
performante ar fi. Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare
pentru ascultătorii săi, dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să le
folosească numai atâta cât să scoată din ele ce este folositor. 
Funcțiile mijloacelor de învățământ:
1)  funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval
de timp);
2)  funcția formativă  (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și,
în consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor);
3)  funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
4)  funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția
ergonomică  (folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în
procesul de predare-învățare-evaluare).
Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:
1)  funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate
și artă);
2)  funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin
programe de televiziune sau radio destinate educației religioase).
Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:
1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult,
machete ale unor biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie
locală, dogme și versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri,
culegeri de colinde și poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-
vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme,
casete video, CD-uri, etc);
2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).
Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care
răspund unei finalități pedagogice.

1. Textul biblic
În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar
desfăşurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si
fixarea cunoştinţelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea
cunoştinţelor.
2. Literatura religioasă
Sfântul Vasile cel Mare în Omilia XXII Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile
profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii
de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. În folosirea literaturii
laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele. Poporul român s-a născut creștin.
Literatura sa veche are semnificație religioasă.
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor: în verificarea
cunoștințelor; în pregătirea pentru lecția nouă; în comunicarea noilor cunoștințe;  în fixarea
cunoștințelor;  în asociere; în generalizare. Profesorul va conduce discuția pe marginea celor
citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor
respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică
literară.
3. Icoana: prezenţă harică. În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa
liturgică, în domenii misiunii și în latura educaţiei religioase. Funcțiile:
1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri;
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre
comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;
3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin
mijlocirea celui reprezentat pe ea;
4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii
icoanelor a fost stabilită la Sinodul VII Ecumenic;
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții
religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.
  Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în
concordanță cu subiectul lecției. Analiza icoanei se face prin: 1) pregătirea elevilor pentru
înțelegerea ei. 2) analiza propriu-zisă.
3. Portretul: reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În
prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta
corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel
reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea
gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc
imaginea, și cu desprinderea mesajului global.
Condiții:
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l
vadă. În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în
demersul didactic;
e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de
muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.
5. Harta: este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul
Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită
ca mijloc de învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a
evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul
desfășurării acestora. În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta
Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de
exemplu harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă,
de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
Cu ajutorul hărții se indică:
a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului
și Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele
XIV-XV);
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul
Mijlociu în secolele IV-VIII);
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din
Egipt până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului
Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea
Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului
Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius
votum posui”);
e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul
unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus
Hristos). Harta se folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către
elevi în fixarea și verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi
(de exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se
folosesc coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale.

6. Mijloace audio-vizuale:
1) Casetele audio: Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul
trebuie să dezvolte în sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică
religioasă. Condiții:
a)       materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție
și momentului lecției;
b)       elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
c)        profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei
piese muzicale, se poate face audierea fragmentară a acesteia.
2) Diapozitivele: mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea
vizuală fixă solicită din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de
examen profund. Imaginea determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
3) Filmul: mijloc de învățământ dinamic.  Avantaje:

a.        permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice;

b.        permite repetarea anumitor secvențe;
c.        permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții;
d.        evidențiază anumite detalii;
e.        stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
f.         poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.
4) Emisiunile religioase televizate: profesorul de religie are obligația să-i îndrume pe elevi
spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei aspectele pozitive și negative
surprinse. 
5. Calculatorul: oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar
și ale unei învățări active.  Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor,
calculatorul contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv
în care sunt prezentate informațiile. Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la
o mai bună receptare și fixare a noilor cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:
a.        imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți)
b.        imagini dinamice (filme religioase)
c.        teste pentru verificarea cunoștințelor.
Avantaje:
1.        crește randamentul învățării;
2.        este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații;
3.        este deosebit de atractiv pentru elevi;
4.        elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și
proiectorului;
5.        îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului;
6.        în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back
foarte bun, micșorează intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că
rezultatele sunt afișate pe ecran după terminarea testului.

VI
Evaluarea-factor de optimizare a educației religioase
DEFINIREA SI ROLUL EVALUARII

Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și

aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind
o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului.
Importanta:
       pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze
activitatea didactică;
       pentru elevi-în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și
îmbunătăți rezultatele.
       dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse
obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile
acestora în funcție de posibilitățile lor.
Perioada de evaluare  - planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă
obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev
și pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica). (Timiș): evaluarea vizează raportul
între rezultatele scontate şi cele obţinute. (“a evalua”: a aprecia, a constata, a judeca).
 Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să
treacă de pe latura informativă pe cea formativă.
In cadrul religiei evaluarea – faze:
1.        evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor;
2.        motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare;
3.        elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii;
4.        evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o
radiografiere obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu
Dumnezeu, cu părinţii şi cu semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;

Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza

ştiinţifică a modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării
obiectivităţii în examinare şi evaluare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea
luării unor decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor
şcolare.
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de
valoare, aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă;
În cadrul predării – învăţării religiei,  evaluarea are o importanţă majoră. În Noul
Testament (parabola minelor, Luca 19)-Mântuitorul.
Specificul evaluarii:
1.        funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice;
2.        rezultatele-barometru pentru activitatea fiecărui dascăl.
3.        vizată partea formativă şi pragmatică a evaluarii.

Rolul, exigențele și aspectele evaluării

Scopul evaluării:
1.        diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice;
2.        reglare a activităţilor şcolare;
3.        oferă  o imagine asupra abilităţilor profesorului a cunoştinţelor de specialitate  şi
didactica specialităţii.
Exigenţele evaluării:
1.        Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea
rezultatelor) la evaluarea procesului care a condus la diferite rezultate.
2.        Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea
elevilor, conduita elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin.
3.        Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării
acesteia la situaţii didactice concrete.
4.        Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor
negative.
Aspectele evaluării:
1) a şti punctul de plecare;
2) a şti ce se cere;
3) a şti cum să măsori progresul;
4) a şti unde te afli în fiecare moment;
5) a percepe ceea ce este realizabil
Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează
mai mulţi parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.
Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană,
sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Sistemul de
notare, pe plan mondial: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7, 1-10, 1-20, prin calificative
FB, B, S, I.
Notare şcolară - disfuncţii şi dificultăţi - efecte perturbatoare în evaluare:
1) efectul halo  (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din
vârful clasamentului, dar şi cei slabi).
2) efectul oedipian sau Pigmalion   (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul
şi-a făcut-o despre capacităţile sale).
3) eroarea logică  (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică).
4) fenomenul „de ordine”  (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este
începutul ori sfârșitul semestrului).
5) fenomenul de contrast  (influența rezultatelor elevilor notați anterior).
6) Ecuaţia personală a examinatorului  (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi
încurajare, alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii
proprii de notare mai generoase sau mai exigente).

1. PRINCIPIILE, OBIECTIVELE SI FUNCTIILE EVALUĂRII

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea

rezultatelor obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar
aceea de a achiziţiona anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona
procesul educaţional în sine.
Principiile evaluării:
a)        facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare;
b)       obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare;
c)        diagnoză a progresului realizat de elevi;
d)       pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.
e)        creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.
f)        profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.
g)        Elevii - să aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească.
h)       furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală,
centrul eparhial.
Obiectivele evaluării:
a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;
b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor;
c) Să amelioreze rezultatele învăţării;
d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată
să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;
e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.

Functiile evaluării:
1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din
partea elevului.
2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse.
3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei
activităţi didactice.
4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor
şcolare se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate.
) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o
ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.
6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a
unui concurs.
7) Funcția de conexiune inversă.
8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de
posibilităţile sale concrete.
9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea
etc.) priveşte stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare

2. Metode și instrumente complementare de evaluare

Strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop.
 Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează
predarea şi însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături
comportamentale.
Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi
apreciere.
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în
funcţie de cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se
raportează evaluarea.

ÎN RAPORT CU CANTITATEA DE INFORMAŢIE VERIFICATĂ: EVALUAREA

PARŢIALĂ ŞI GLOBALĂ.
a) evaluarea parțială: -  „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin
ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”. (după fiecare oră de curs sau după
parcurgerea anumitor capitole).
b) evaluarea globală: - când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. (examene şi
concursuri).
RAPORTAT LA PERIOADELE DE EVALUARE: EVALUAREA INIŢIALĂ, CURENTĂ ŞI
FINALĂ.
a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la
început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în
atribuţii într-o nouă unitate şcolară.
b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin
metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.
PRIN CONJUGAREA STRATEGIILOR: EVALUAREA FORMATIVĂ (CONTINUĂ) ŞI
EVALUAREA NORMATIVĂ (CUMULATIVĂ SAU SUMATIVĂ).
a) evaluarea formativă (continuă): se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te
ajută să ştii unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut,  conduce la obiectivitate şi seriozitate în
aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a tinerilor (portofoliu de evaluare
continuă).
b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la
finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui
bilanţ al performanţelor elevilor pe o perioadă delimitată. Clasificarea elevilor : examenul de
bacalaureat/ concursuri şcolare.La religie: olimpiade/ concursuri şcolare/ examene de admitere la
Seminariile Teologice.
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în
funcţie de cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se
raportează evaluarea.
1. Verificarea curentă: se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau
colectiv. (profesor, familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara acestora).
2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.
 a) Verificarea orală individuală - ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi
într-o oră.
Avantaje:
1.        permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor;
2.        profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care
gândesc aceștia;
3.        profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;
4.        elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.
Dezavantaje:
1.        este neglijată parțial clasa;
2.        dăunează pregătirii constante a elevilor;
3.        favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un
moment dat;
4.        poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;
5.        prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-
individuală (la același profesor, în momente diferite).
b) Verificarea orală frontală -  „punerea de întrebări de către profesor întregii clase,
după care este indicat elevul care va răspunde”.
Avantaje:
1.        stimulează gândirea întregii clase,
2.        asigură participarea activă a elevilor la lecție,
3.        încurajează pregătirea ritmică,
4.        permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.
Dezavantaje
1.       profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev;
2.       nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același
grad de dificultate;
3.       se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.
4.       mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore.
5.       pot fi strecurate aprecieri subiective.
Verificarea orală - condiţii:
1.       întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc;
2.       întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în
caz contrar elevul desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie
dificilă;
3.       profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu
va tolera atitudini care vin în contradicţie cu normativele creştine.

3. Verificarea scrisă: - după parcurgerea unuia sau mai multor capitole.  (forme:
extemporal, teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat).
Forme:
a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;
b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care
urmează a fi alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.
Avantajele evaluării: prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi
totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.
Aspecte – eficientizarea evaluarii:
1.        lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și
se poate anunța, dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții;
2.        subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană;
3.        profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte;
4.        elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea
încălcându-se și porunca a opta a Decalogului;
5.        lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să
poată fi valorificate;
6.        profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;
7.        frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile
colectivului de elevi;
8.        este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.
3. Concursurile şi olimpiadele şcolare: - examene de selecţie a participanţilor.
Obiective urmarie:
1. verificarea cunoştinţelor la un moment dat;
2. aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;
3. selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.
Fazele concursului/olimpiadei:
1. pregătirea concursului;
2. desfășurarea propriu-zisă;
3. valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).

METODE SI INSTRUMENTE COMPLEMENTARE DE EVALUARE

SPECIFICE RELIGIEI
La disciplina religie-metode alternative de evaluare.
Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:
1. pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor;
2. oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi;
3. pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind
obiectiv achiziţiile elevilor şi progresele realizate;
4. oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
5. prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile
practice ale elevilor, precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem
axiologic (opinii, comportamente, reacţii).
 A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui
set de întrebări (itemi).
1. Testul - probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele
constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.
Testul -   instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul
căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare.
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri,
întrebări, probleme, exerciţii, eseuri.
Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura
testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul.
Se consemnează datele personale ale celui examinat: nume, vârstă, şcoală.
După natura lor sunt două mari categorii de teste:
a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti;
b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.
2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:
a)        selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate
b)       alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare
c)        fragmentarea sarcinilor
d)       elaborarea itemilor
e)        aranjarea logică a itemilor
f)        prezentarea instrucțiunilor de lucru
g)        notarea timpului de realizare (dacă este cazul)
h)       precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.
Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.
3. Avantaje:
1.        uniformitatea și obiectivitatea verificării
2.        posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe
3.        lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere
4.        economie de timp
5.        eliminarea stresului evaluării orale
6.        dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.
Dezavantaje:
1.        nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară
2.        se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe
3.        apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare
4.        lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor
5.        lipsa întrebărilor ajutătoare
6.        încurajarea metodelor deficitare de învățare
7.        consum mare de efort în elaborarea lor).
 4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori:
a) în funcție de momentul evaluării:
1.        teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o
clasă de elevi)
2.        teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze
progresul făcut de elevi)
3.        teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);
b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:
a. teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)
         răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai
multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
         răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau
stabilirea unor corespondențe între elementele date);
b. teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la
întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
4. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:
      Validitatea
      Fidelitatea
      Etalonarea
      Standardizarea
      Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.
B. Portofoliul - instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute
prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile
tradiţionale de evaluare.
Portofoliul -   carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare
se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a
elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice,
probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El
serveşte atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca
instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a folosirii portofoliului ca
instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în
realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de
decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai
bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare,
articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu
constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se pretează perioadei de sfârşit de
semestru”.
C. Observarea directă - se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat,
folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică. (urmărindu-
se interesul şi deprinderile elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei,
atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii.)
 D. Proiectul: activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat
din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută
atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul
parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.
E. Evaluarea activităţii de grup: - formă de evaluare în care, pe o perioadă mai
îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a
reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare,
întrajutorare.  Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi
parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.
F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate : Acumularea
cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în
practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor.
Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de
informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a acesteia”.
G. Chestionarul - poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi
poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit
metoda …, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.
H. Autoevaluarea elevilor: - modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei
religioase în şcoală.

AUTOEVALUAREA SI VALORIFICAREA EI IN CADRUL EDUCATIEI RELIGIOASE

Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva
misiunii Bisericii în lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.
Autoevaluarea
1.        oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor de
predare-învăţare-evaluare la religie.
2.        se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ (componentă a autoeducaţiei).
3.        abordată în legătură cu educaţia permanentă.
4.        o aprofundare a raportului dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări, cum ar fi :
educaţia şi autoeducaţia se exclud? sunt procese identice?
5.        se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.
6.        poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la profesorul de religie la elev.
7.        Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un imperativ al
educaţiei religioase.
8.        ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti şi
profesionale.
Forme de autoevaluare:

1.        fişele de evaluare
2.        chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de alte discipline.
3.        formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa duhovnicului,
în cadrul Tainei Mărturisirii.
Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica
ceea ce face Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este
o conlucrare activă între aceşti factori”. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în
vederea conturării şi împlinirii a trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia
religioasă îşi propune să treacă de la iluminarea intelectului la prefacerea umanului, după chipul
lui Hristos. Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter orientativ), care poate fi de folos în
ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului de religie.
Fişa de autoevaluare
1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă 
a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale
programei şcolare pentru religie, materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări;
examene de sfârşit de ciclu şcolar 
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare 
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare) 
d) activităţi educative organizate în şcoală 
e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei 
f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh 
g) realizarea de proiecte extracurriculare 
h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate în
colaborare cu preotul paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale
2. Performanţe în inovarea didactică 
a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare
metodice specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare 
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de
perfecţionare în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei
3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau Ministerul
Educaţiei, Tineretului şi Cercetării
4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii independente şi în
echipă în privinţa: 
- managementului instituţional                               - realizarea unor proiecte de finanţare din
resurse extrabugetare
5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare: 
- expoziţii, cenacluri, simpozioane 
- sesiuni de comunicări ale elevilor 
- organizarea unor seri duhovniceşti 
- organizarea cercului de religie
6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul
centrului eparhial în vederea: 
- amenajării cabinetelor de religie 
- amenajării capelelor şcolare 
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă
7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor 
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii 
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine 
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice
religiei
Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor
chestionare prin care elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie.
Pentru o imagine mai complexă asupra propriei activităţi pot fi concepute unele chestionare
pentru profesorii de alte discipline, pentru părinţi şi preoţi.

1/VII
PROFILUL PROFESORULUI DE RELIGIE
 Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:
Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o
predă. Copiii văd religia prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se
proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine.
Unui profesor de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om
cu personalitate. Fără a i se cere să fie desăvârșit, el trebuie însă să dovedească o permanentă
strădanie spre a-şi contura personalitatea, să tindă neîncetat spre desăvârşire.
Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură
generală, dublată decultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie,
imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care
o predă, având totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare
optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie
un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Mai ales, el
nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un propovăduitor, iar una dintre notele esenţiale
ale personalităţii propovăduitorului creştin, din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea
Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire
neţărmurită, smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț. Întâi de toate, profesorul de religie
trebuie să aibă conştiinţa că nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin şi
neştirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credinţa neabătută, unită cu celelalte
virtuţi pomenite, vor confirma vocaţia autentică şi mărturia lui de catehet. Căci profesorul de
vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem, Iisus Hristos şi al
Evangheliei Sale. Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos.
Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără
defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară
curată şi lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe
cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai
prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică, mimică. El
trebuie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtăşanie. Căci catedra
orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare.
Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice
de factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor, obiectivelor şi
secvenţelor educaţionale propuse. Personalitatea profesorului de religie se conturează în funcţie
de calităţile aptitudinale (vocaţia) şi în funcţie de cultura de specialitate (formaţia teologică).
Componentele pregătirii profesionale a dascălului de religie sunt cultura generală, cultura de
specialitate şi pregătirea psihopedagogică.
b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu
întotdeauna are şi deprinderile formate. Lipsurile sunt foarte greu sesizabile din partea celui în
cauză. Etapa a doua este marcată prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli.
În timp, odată cu unele neîmpliniri scade şi optimismul. La unii dintre dascăli apare un moment
critic, care dacă este dublat de speranţă, se poate converti în realism, pragmatism şi revizuiri, iar
dacă acest moment critic este dublat de îndoială se poate ajunge la renunţări. Etapa a treia e
marcată de realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se constituie într-
o etapă a competenţelor şi a realizărilor. Există şi riscul ca în această etapă să apară o formă de
plafonare sau rutină. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi desăvârşeşte anumite
abilităţi, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la competenţă si
profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se
împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie.
c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară
colaborarea cu colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul.
Important este să conştientizăm faptul că a fi profesor de religie înseamnă a avea o bună
pregătire teoretică şi didactică, înseamnă a ne pregăti mereu, şi mai presus de toate a cere
ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.
Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și
atitudini:
1. Consilierea educaţională:
Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe
latura informativă a procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei
profesor-elev, elevul trecând drept partener în derularea actului didactic. Învăţământul românesc
trebuie să aibă ca scop nu doar formarea unor specialişti bine informaţi, ci şi formarea de
persoane cu putere de adaptare la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii, şcoala fiind o
instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă nevoilor sociale şi psihologice ale elevilor.
Observăm o creştere a eşecului şi abandonului şcolar; aceşti indicatori atenţionează asupra
faptului că şcoala este obligată să observe mai atent problemele legate de consiliere şi orientare.
Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care profesorul poate să lucreze nu
doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi motivaţională,
atitudinală şi socială. Prin consilerea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul
primordial de proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând
societăţii persoane competente pentru viaţa privată, profesională şi publică. În acest sens, se cere
o concretizare a spectrului consilierii. Definirea consilierii impune accentuarea anumitor
caracteristici care o diferenţiază vizavi de asistenţa psihologică. După A. Băban, o primă
caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane
normale ce nu prezintă tulburări psihice. Consilierea le ajută să facă faţă mai eficient sarcinilor
vieţii cotidiene. O a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este aceea de asistenţă pe
care o oferă utilizarea unui model educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ. Sarcina
consilierului este de a învaţa pe elevii să-şi valorizeze propriul potenţial. A treia caracteristică a
consilierii este preocuparea pentru prevenirea problemelor ce pot afecta dezvoltarea şi
funcţionarea armonioasă a persoanei. Astfel spus, procesul de consiliere pune accentul pe
dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării
personale şi a rezolvării de probleme. Scopul fundamental al consilierii educaţionale este
funcţionarea psihologică optimă a elevului şi a grupului de elevi.
2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească:
Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională,
vocaţională, de dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La
prima vedere termenul de consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o
realizează preotul în relaţia cu enoriaşii săi. Totuşi, consilierea duhovnicească are un spectru
mult mai larg.
O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie,
care, împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege
unele realităţi duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme.
Zi de zi, elevii au parte de conflicte unii cu alţii, în familie şi în societate. Modul în care
rezolvăm anumite conflicte sau situaţii delicate este influenţat de ceea ce simţim faţă de noi
înşine, de relaţiile pe care le avem cu semenii, de valorile la care ne raportăm, de felul cum
vedem lumea. Pregătirea universitară a viitorilor profesori de religie nu oferă suficiente cursuri
care să furnizeze suport informaţional şi formativ relevant pentru consiliere. La disciplina religie,
mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma elevii atât sub aspect
educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe altul se impune cunoaşterea unor
strategii, a unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne cunoaştem pe noi
înşine. Dictonul cunoaşte-te pe tine însuţi a rămas celebru peste veacuri deoarece el are valenţe
duhovniceşti, axiologice, pragmatice şi mai ales ontologice. Fiecare dintre noi avem pretenţia că
ne cunoaştem foarte bine, dar în realitate ne cunoaştem foarte puţin, unii cercetători susţinând că
asistăm la o superficializare a cunoaşterii de sine. În lumina doctrinei creştine, cunoaşterea este
un act teandric, un act de împreună lucrare (Dumnezeu-om), un act interferenţial (transcendent-
imanent). Din perspectivă ontologică, cunoaşterea de sine are valenţele infinitului, ale veşniciei.
Percepând cunoaşterea de sine ca fiind un proces ce interferează cu cunoaşterea adevărului,
deducem că acest fapt ţine şi de domeniul revelaţiei. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14).
Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii
pentru problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a
cunoaşterii şi aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi
de faptul că toate relele pe care le suferă omul sunt o urmare a păcatului. Omul înnoit în şi prin
Iisus Hristos are puterea, prin credinţă, de a găsi soluţii la problemele şi conflictele cu care se
confruntă.
Cunoaşterea noastră înşine, precum şi a surselor problemelor cu care ne confruntăm, se
face prin lucrarea Sfântului Duh; vindecarea şi iluminarea minţii noastre dezvăluie existenţa
patimilor şi a nejunsurilor noastre şi, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, putem să luptăm împotriva
acestora. Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar
„nerecunoaşterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor
constituie sănătatea duhovnicească”. Cine are sănătate duhovnicească priveşte fenomenele şi
aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur duhovniceşte raportează totul la
Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul său şi îi este greu să se separe de
patimi, trăind în ele şi prin ele. Însă, atunci când harul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra lui,
omul poate să distingă între ce este pătimaş şi păcătos, recunoscându-şi greşelile şi căutând
soluţii pentru îndreptare. Acesta este motivul pentru care elevii trebuie să fie consiliaţi că
singurul lucru de care trebuie să se teamă este moartea spirituală, adică păcatul. Luptând
împotriva păcatului putem accede spre fericire, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa
veşnică.
3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere:
1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog (constituie un factor decisiv pentru reuşita
actului pedagogic; măcar din când în când este indicat ca profesorul şi elevii să se găsească de
aceeaşi parte a catedrei: în timp ce elevii învaţă anumite lucruri despre materia profesorului,
profesorul să înveţe ceva despre elevii săi);
2) Informarea (o bună informare asupra problemelor cu care se confruntă elevii ne ajută
foarte mult în alegerea strategiilor şi a tehnicilor de consiliere; informarea se poate face prin
discuţii directe cu elevii, prin discuţii cu alţi colegi profesori despre problemele elevilor, prin
teste şi chestionare anonime);
3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor putem să
înţelegem starea celui în cauză; este contraproductivă etichetarea imediată a unui tip de
comportament sau a unei atitudini; orice problemă mai gravă sau mai puţin gravă a unui elev
trebuie privită şi prin prisma mediului familial şi social din care provine elevul);
4) Dialogul (a avea un dialog cu cineva nu înseamnă doar a sta de vorbă, ci şi a ştii să-l
asculţi pe acesta, înseamnă a încerca să-l cunoşti mai profund; un dialog degajat şi deschis poate
inspira încredere, ba mai mult, elevul îl va considera pe profesor ca fiind o persoană în care poate
avea încredere, o persoană la care poate apela la nevoie);
5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia de ineficienţă a activităţii
de consiliere; totuşi, nu e indicat să-i întoarcem spatele celui care nu ne ascultă; manifestând
încredere în activitatea noastră, nu vom dramatiza situaţia şi atunci există şanse de reuşită);
6) Păstrarea calmului (dacă vom dramatiza o situaţie pe parcursul consilierii, există
riscul ca persoana consiliată să nu ne mai asculte; elevul va încerca să evite anumite discuţii sau
va minţi în unele privinţe; orice discuţie trebuie purtată cu calm şi bunăvoinţă; se recomandă să
se pornească de la identificarea şi anticiparea cauzelor care le creează probleme elevilor noştri);
7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu (de fiecare dată când încercăm să
ajutăm un elev ca acesta să-şi rezolve problemele, nu trebuie să uităm cuvintele Mântuitorului
care spune: Fără Mine nu puteţi face nimic – Ioan 15).
4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti:
Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci
urmăreşte şi dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de
religie poate influenţa elevii privind felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea
de creştin.
Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe
aspecte:
1) Viaţa duhovnicească;
2) Descoperirea unui sens al existenţei: Remarcăm că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi
realmente de cariera copiilor lor, dar sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să-i
înveţe pe copiii lor să trăiască precum nişte creştini. Astfel de părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa
de aici, dar le închid poarta spre veşnicie. Buna educaţie dată copiilor vizează nu doar pregătirea
lor pentru viaţa de aici, ci şi pentru viaţa de dincolo.
3) Mărturisirea credinţei: Credinţa este păstrată şi transmisă de toţi cei ce formează
poporul lui Dumnezeu. De aceea, fiecare preot, fiecare credincios, bărbat sau femeie, după
rânduiala proprie fiecăruia în locul şi la timpul lor, sunt obligaţi să înveţe şi să mijlocească
credinţa comună care leagă mădularele între ele pentru ca astfel să ajungem toţi la unirea
credinţei şi la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 4).
4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine: Profesorul de religie va monitoriza şi îndruma elevii să
participe sistematic la împărtăşirea cu Sfintele Taine.
5) Citirea Sfintei Scripturi: Orice profesor de religie are obligaţia de a consilia elevii să
citească sistematic din Sfânta Scriptură.
6) Practicarea postului şi a rugăciunii: Orice tânăr trebuie îndrumat şi învăţat că postul şi
rugăciunea ajută atât în ceea ce priveşte problemele de zi cu zi, cât şi în ceea ce priveşte
formarea personalităţii, modelarea caracterului, felul de a fi. Prin asceză, omul cel vechi se
răstigneşte cu Hristos, astfel încât omul nou să învieze cu El şi să trăiască pentru Dumnezeu
(Romani 6).
7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială: Încă de mici, elevii vor fi
consiliaţi spre înţelegerea faptului că au datoria şi responsabilitatea de a se angaja în viaţa
parohiei, de a participa şi sprijini activităţile parohiei. Iată motivul pentru care considerăm că ar
fi bine ca tinerii să-şi cunoască bine preotul paroh, să-l cunoască pe episcopul locului. Pentru o
apropiere a tinerilor de parohie şi de activităţile acesteia se impune realizarea unor activităţi
comune ale preotului şi profesorului de religie.
Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de
către unii specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări
comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi
învăţat, de multe ori el poate fi şi dezvăţat. Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de
comportament sau o anumită atitudine a elevilor, se impune ca prin acţiunile noastre să-i
determinăm pe elevi să-şi aleagă priorităţile, să-şi găsească un rost în tot ceea ce fac. O
intervenţie pragmatică propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor şi a
simţămintelor elevilor: ce-şi doresc de la viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt
împlinirile şi lipsurile, etc. Pentru mulţi tineri şi tinere, dorinţa de a fi în centrul atenţiei, de a fi
vedetă, este mai mare decât dorinţa de a fi bine instruit. Înainte, idealul pentru o fată era să
devină o mamă bună, o soţie respectată, o creştină devotată. Pentru mulţi tineri, aceste idealuri
sunt de domeniul trecutului. Zygmund Baumand, făcând o diagnoză a stării morale a societăţii
contemporane, afirmă că în zilele noastre ideea de sacrificiu de sine a fost delegitimizată;
oamenii nu sunt stimulaţi sau nu doresc să facă eforturi pentru a atinge idealuri morale şi pentru
a păstra valorile morale. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea vieţii într-o
succesiune de probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării; eul
moral nu poate supravieţui fragmentării şi izolării. Iată motivele pentru care preotul şi profesorul
de religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de consiliere şi îndrumare a elevilor spre
viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de
sens. Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la inima tinerilor, chiar dacă uneori
trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă Sf. Apostol Pavel în acest sens: Tuturor toate
m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii (1 Corinteni 9).