FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA: DREPT

DREPTUL DE AUTOR

COORDONATOR:
CRISTE MIRCEA

STUDENT:
DRAGHICI (DAN) IULIA ROBERTA
AN: III

1
Introducere

Această lucrare își propune să trateze în plan teoretic principalele aspecte cu privire la
drepturile de autor. Motivul care a stat la baza elaborării acestei lucrări îl constituie importanța
acestui drept, întrucât prin intermediul acestuia sunt protejate majoritatea creațiilor intelectuale
umane, denumite generic opere, atâta vreme cât sunt originale.

Considerații preliminare

Problema recunoașterii și a protecției dreptului autorului asupra operelor sale s-a realizat
destul de târziu, abia în epoca modernă, ca urmare a importanței crescânde a dimensiunii
culturale ce privește identitatea unei națiuni. La sfârșitul secolului al XIX-lea, a devenit evidentă
necesitatea protejării dreptului de autor și pe plan internațional, fapt realizat odată cu adoptarea,
în anul 1886 a Convenției de la Berna1care a reglementat în profunzime dreptul de autor.
Aceasta, deși a fost revizuită de mai multe ori și a fost urmată de o serie de alte tratate cu obiect
similar, a rămas în continuare reperul fundamental pentru relațiile dintre state în materia
dreptului de autor.
Deosebirea dintre tratate în materie, este dată de efortul anumitor state de a impune în
plan internațional viziunea lor, fundamentată pe reglementarea internă. O diferență esențială este
cea referitoare la protejarea drepturilor morale ale autorului.
Prin aderarea Statelor Unite ale Americii la Convenția de la Berna în anul 1989, această
diferență în acordarea dreptului de autor s-a atenuat considerabil, întrucât aceasta tinde să
evolueze spre o recunoaștere minimală a dreptului moral.
În prezent, dreptul de autor este într-o permanentă transformare. datorită diversificării de
operă protejată, în special prin progresul informației și al tehnologiei.2
La ora actuală, în România protecția și promovarea proprietății intelectuale cu toate
componentele ei, sunt realizate în acord cu ,,Strategia drepturilor de proprietate intelectuală în
Europa”, strategie ce are la bază Convenția de la Berna, Convenția de la Roma, Acordul privind
aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală, care constituie Anexa 1C la
Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului, semnat la Marrakech la 15 aprilie
1994 și care a fost aprobat prin Decizia nr. 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994

1
Convenția de la Berna pentru protecția drepturilor literare și artistice din anul 1886;
2
Yolanda Eminescu -Dreptul de autor, București, Editura Lumina Lex, 1994, pag. 8;

2
privind încheierea în numele comunității europene, referitor la domeniile de competența sa a
acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986 –
1994). 3

Noțiunea de drept de autor

Prin drept de autor ca instituție juridică, se înțelege ansamblul normelor juridice ce

reglementează relațiile sociale născute din crearea, publicarea și utilizarea operelor literare,
artistice și științifice. Dreptul subiectiv de autor reprezintă posibilitatea asigurată de către stat,
autorului de a utiliza opera potrivit dorinței sale, în scopul de a beneficia de întregul complex de
prerogative de ordin patrimonial și moral, folosindu-se de mijloacele legale și în limitele stabilite
de lege.

Pe plan intern, actul normativ de bază îl constituie Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor și drepturile conexe astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 285 din 23
iunie 2004.4

Natura juridică a dreptului de autor

Aceasta a făcut obiectul mai multor opinii, unele inițial acceptate, ulterior contestate, dar
care singure nu explică complexitatea drepturilor recunoscute autorilor de creații protejate.
Dreptul de autor a fost calificat ca un drept de proprietate, un drept de clientelă, un drept asupra
unor bunuri imateriale, un drept al personalității. Concluzia certă este însă, aceea a caracterului
complex al dreptului de autor. În cazul acestei concepții se disting două categorii și anume, teoria
umanistă, fundamentată pe ideea imposibilității de disociere a personalității autorului de opera sa
și teoria dualistă care consideră că drepturile morale și drepturile patrimoniale au o existență
distinctă și un regim juridic propriu, ponderea fiind considerată că o deține dreptul moral.5
Soluția dreptului de autor, ca drept dualist, a fost adoptată de marea majoritate a țărilor
europene, inclusă fiind și în textul Convenției de la Berna, ca urmare a revizuirii de la Roma din
1928, revizuire ce a intrat în vigoare la 1 august 1931.
Subiectul dreptului de autor
3
JO L336, p.1 Ediție specială 11/vol. 10, p.3, denumit ,,Acordul TRIPS”;
4
Legea nr. 8 din 14 martie 1996 (republicată) privind dreptul de autor și drepturile conexe;
5
În doctrina românească a fost împărtășită de Aurelian Ionașcu, Constantin Stătescu, Francisc Deak, Stanciu D.
Cărpenaru, Yolanda Eminescu;

3
 Legea face distincția între calitatea de autor al unei opere pe de o parte și aceea de subiect
al dreptului de autor al unei asemenea opere, pe de altă parte.
Calitatea de autor al unei opere o poate avea numai persoana umană, deoarece numai ea
dispune de însușirile și capacitățile fizice și spirituale care sunt necesare realizării unei asemenea
creații. Art. 3, alin.(1) din Legea nr.8/1996 precizează că ,,este autor persoana fizică sau
persoanele fizice care au creat opera”.
De îndată ce opera de creație a luat o formă concretă, chiar dacă nu este terminată,
autorul dobânește dreptul de autor asupra operei realizate și odată cu aceasta, calitatea jurdică de
subiect al dreptului de autor. Ea rezultă din prevederile art. 1, alin.(1) din lege, conform cărora
dreptul de autor (respectiv de titular al dreptului de autor) asupra unei opere este recunoscut și
garantat ,, în condițiile prezentei legi”.
Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.
Actuala noastră reglementare recunoaște un drept de autor și persoanelor juridice și ca urmare
acestea vor putea deveni titularii drepturilor înăscute din creația intelectuală. Însă, ceea ce se
poate acorda și se acordă uneori, prin lege, altor persoane fizice sau juridice nu este calitatea de
autor, care în mod firesc nu poate aparține decât creatorului, ci numai ,,beneficiul protecției”
acordate autorului.

Obiectul dreptului de autor

În conformitate cu art. 7 a Legii 8/1996, obiectul dreptului de autor este constituit din
operele originale de creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi
modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și
destinația lor. O operă pentru a se bucura de protecție juridică trebuie să îndeplinească trei
condiții:
- să fie rezultatul unei creații intelectuale din partea autorului;
- să îmbrace o formă concretă de expimare - perceptibilă simțurilor - ceea ce înseamnă că
nu în toate cazurile opera trebuie să fie fixată pe un suport material;
- să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului prin reproducere, executare,
expunere, reprezentare sau orice alt mijloc.
Prin operă se înțelege produsul activității de creație intelectuală, ca emanație a
inteligenței și voinței autorului. Decretul 321/1956 prevedea și el această obligație din actuala

4
reglementare, dar asigurarea protecției era condiționată de faptul aducerii la cunoştinţe publicului
a operei în cauză. Legea nr. 8/1996 recunoaște acest drept prin simplul fapt al creației.
În doctrină prima condiție este denumită originalitatea operei și este considerate ca o
expresie a amprentei personalității și individualității autorului. Originalitatea nu trebuie
confundată cu noutatea care pentru invenție este o condiție impusă pentru ca aceasta din urmă să
poată fi brevetată. O operă poate fi originală fără a fi nouă.
Alături de operele absolut originale există și opere relative originale ai cărui autori au
împrumutat unor creații preexistente elemente protejate, fără ca acest lucru să îi priveze de
vocația la dreptul de autor, cum este cazul unei întregi categorii de opere denumite derivate sau
compozite.6

Conținutul dreptului de autor

Dreptul de autor cuprinde drepturile morale și drepturile patrimoniale, în conformitate cu
prevederile legale ale art. 10,12,13 a Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe.
Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
- dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoştinţa publică;
- dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;
- dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa pubică;
- dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări,
precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;
- dreptul de a retracta opera, despăgubind dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare prejudiciați prin exercitarea retractării;
Autorul unei opera are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când
va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții. Utilizarea unei
opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de
a interzice:

- reproducerea operei;
- distribuirea operei;

6
Note de curs - Dreptul proprietății intelectuale;

5
 - importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu
consimțământul autorului, după operă;
- închirierea operei;
- împrumutul operei;
- comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin
punerea operei la dispoziția publicului, astfel încâ să poată fi accesată în orice loc și în
orice moment ales, în mod individual, de către public;
- radiodifuzarea operei;
- retransmiterea prin cablu a operei;
- realizarea de opere derivate;

În conformitate cu dispozițiile art. 26 a Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale

prevăzute la art. 13 respectiv art. 21 durează pe tot parcursul vieții autorului, iar după moartea
acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioada de 70 de ani, oricare
ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţa publică în mod legal. Dacă nu există
moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în
timpul vieții de către autor sau în lipsa unui mandate, organismului de gestiune colectivă cu cel
mai mare număr de membrii, din domeniul respectiv de creație.

Transmiterea dreptului de autor

Unul dintre cele mai importante aspecte legate de opera de creație artistică este
valorificarea acesteia, care poate fi făcută direct, de către autor sau indirect, prin diverse
modalități de transmitere a dreptului acestuia către alte persoane.
Cea mai frecventă modalitate de transmitere a dreptului de autor, care are la rândul său
mai multe variante, este contractul de cesiune.
Contractul de cesiune reprezintă convenția prin care autorul sau titularul dreptului de
autor (numit cedent) poate transmite unei alte sau unor alte persoane (numită cesionar/cesionari)
numai drepturile sale patrimoniale referitoare la o operă, în schimbul unei remunerații.
Caracterele juridice ale contractului de cesiune – este un contract bilateral, consensual,
intuitu personae, cu titul oneros, comutativ și cu executare succesivă.
În condițiile unei cesiune exclusive este un contract translativ de drepturi. Astfel, se
conturează două tipuri principale de cesiuni. Una dintre acestea fiind cea exclusivă - situație în

6
care titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera, iar cea de a două fiind cea neexclusivă
- titularul dreptului de autor mai poate utiliza personal dreptul sau îl poate transmite și unor alte
persoane.
Obiectul contractului de cesiune îl constituie drepturile patrimoniale de autor pe care
titularul le poate ceda altor persoane, aceste drepturi fiind singurele pe care autorul sau titularul
dreptului le poate ceda. În conformitate cu dreptul comun, acest obiect trebuie să existe, să fie
posibil, determinat sau determinabil, să fie licit și moral și să fie în circuitul civil. Prevederile
legii speciale, respectiv art. 41, alin. (2) stabilește și că nu pot fi cesionate drepturile patrimoniale
privind totalitatea operelor viitoare, indiferent că sunt nominalizate sau nu, sancțiunea fiind
nulitatea absolută a acestui contract.
Ad probationem este cerută forma scrisă, prin urmare în lipsa unui înscris dovada
contractului nu poate fi făcută prin alt mijloc de probă.
Clauzele obligatorii ale unui contract de cesiune sunt, conform art. 41, alin.(1) din Legea
nr. 8/1996 cele referitoare la drepturile patrimoniale care se transmit, modalitățile de utilizare,
durata și întinderea cesiunii și remunerația.

Apărarea dreptului de autor

Încălcarea drepturilor recunoscute și garantate prin legea privind drepturile de autor și

drepturile conexe, atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală după caz, potrivit art,
139, alin. 1 din legea nr. 8/1996. Titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita
instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și
constatarea încălcării acestora și pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit normelor
legale.
În cazul încălcării unor drepturi recunoscute și protejate de prezenta lege, titularii
acestora pot cere instanței de judecată sau altor organe competente potrivit legii să dispună de
îndată luarea unor măsuri pentru prevenirea producerii unor pagube iminente sau pentru
asigurarea reparării acestora după caz.
Titularii de drepturi pot solicita instanței judecătorești ordonarea unor măsuri de asigurare
a dovezilor sau de constatare a unei stări de fapt, atunci când există un risc de încălcare a
drepturilor prevăzute de lege și dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă.

7
 Bibliografie

Referințe bibliografice:

8
1.Convenția de la Berna pentru protecția drepturilor literare și artistice din anul 1886;

2. J.O L 336, p.1, Ed. specială 11/vol. 10, p. 3, denumit, Acordul TRIPS”;

3. Note de curs - Dreptul proprietății intelectuale;

4. Legea nr. 8 din 14 martie 1996 (republicată) privind dreptul de autor și drepturile conexe;

5. Yolanda Eminescu - Dreptul de autor, București, Editura Lumina Lex, Anul 1994, pag.8;