4.

ÎNREGISTRAREA FISCALĂ ŞI PROCEDURA

STABILIRII IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

4.1. Înregistrarea fiscală 58

4.2. Inspecţia fiscală 60
4.3. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care conduc 62
la realizarea acestora prin mijloace de constrângere
4.4. Stingerea creanţelor bugetare care conduc la realizarea 70
acestora pe cale amiabilă.
4.5. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care nu 72
conduc la realizarea acestora
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 77
Teste de autoevaluare 77
Lucrare de verificare 78
Bibliografie minimală 78

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să simulezi modul de înregistrare fiscală;
• să descrii etapele de executare mobiliară;
• să dezvolţi într-un eseu măsurile asiguratorii;
• să rezumi într-un text de o pagină stingerea creanţelor bugetare.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
4.1. Înregistrarea fiscală
4.1.1. Obligaţia de înregistrare fiscală
Orice persoană sau entitate, care este subiect de drept într-un raport juridic fiscal
este obligată să se înregistreze fiscal. Finalitatea instituirii acestei obligaţii o
reprezintă întocmirea registrului plătitorilor de impozite şi taxe – registrul
contribuabililor.
Declaraţia de înregistrare fiscală - se depune în termen de 30 de zile de la:
• data înfiinţării, pentru persoanele juridice, asocierile şi alte autorităţi
fără personalitate juridică;
• data eliberării actului legal de funcţionare, începerii activităţii, data
obţinerii primului venit sau dobândirii calităţii de angajator, după
caz, în cazul persoanelor fizice.
De asemenea, orice persoană impozabilă care realizează operaţiuni taxabile
şi/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată, trebuie să solicite înregistrarea ca
plătitor de TVA la organul competent din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, organul fiscal competent eliberează
certificatul de înregistrare fiscală în care este înscris codul de identificare fiscală.
Contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerţ sau prestări
servicii sunt obligaţi să afişeze certificatul de înregistrare fiscală în locurile unde
îşi desfăşoară activitatea.
Codul de identificare fiscală se atribuie după cum urmează:
• pentru persoanele juridice (cu excepţia comercianţilor), precum şi pentru
asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică, codul de identificare
fiscală va fi atribuit de organul competent din subordinea Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală;
Memorează • pentru persoanele fizice, ce nu deţin cod numeric personal, se va atribui un
modalitatea număr de identificare fiscală de către organul fiscal competent din
de atribuire subordinea Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală (nerezidenţii);
a codului de • pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele comercianţilor care au
identificare sediul principal al comerţului în străinătate, codul unic de înregistrare va
fiscală fi atribuit potrivit procedurii speciale prevăzute de legea specială;
• pentru persoanele fizice plătitore de TVA, codul de înregistrare fiscală va
fi atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenţiei Naţionale
de Administraţie Fiscală (se va depune o declaraţie de înregistrare fiscală).
Codul de identificare fiscală se menţionează obligatoriu de către plătitorii de
impozite şi taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat
pe facturi, scrisori, oferte comenzi sau pe orice alte documente.
Modificările ulterioare înregistrării fiscale trebuie aduse la cunoştinţa organului
fiscal competent prin completarea şi depunerea unei declaraţii de menţiuni. La
încetarea condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală, contribuabilii vor face
o declaraţie de menţiuni şi vor preda totodată certificatul de înregistrare fiscală
în vederea anulării.

Drept financiar şi fiscal 58

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Datele de identificare ale contribuabilului, categoriile de obligaţii fiscale de
plată, alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale vor fi cuprinse în
registrul contribuabililor.

Procedura stabilirii impozitelor şi taxelor

În literatura de specialitate, s-a indicat faptul că prin “stabilirea impozitelor şi
taxelor” urmează a se înţelege operaţiunea de determinare concretă a sumei pe
care contribuabilul o datorează cu acest titlu pentru o anumită perioadă de timp.
Astfel, stabilirea impozitelor şi taxelor corespunde unui proces de
individualizare a creanţei fiscale al cărui rezultat final este titlul de creanţă
fiscală.
Conform dispoziţiilor art. 83 Cod procedură fiscală, individualizarea creanţei
fiscale se realizează prin două modalităţi:
• prin declaraţie fiscală, în acele cazuri în care obiectul declaraţiei îl
constituie nu numai determinarea masei impozabile, dar şi stabilirea
impozitului datorat;
• prin decizie de impunere, în celelalte cazuri.
Raportat la formularea din textul legal, s-a făcut precizarea că această clasificare
a modalităţilor ar fi incompletă, existând şi alte căi de a stabili impozitele şi
taxele declarate: procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei,
declaraţia vamală, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se
stabileşte obligaţia de plată a creanţelor fiscale.
Decizia de impunere - reprezintă actul de putere al organului fiscal prin care se
stabileşte cuantumul sumelor datorate unei componente a sistemului bugetar,
respectiv a sumelor de restituit, în perioadă impozabilă, pentru fiecare impozit,
taxă sau contribuţie în parte.
Decizia de impunere este un titlu de creanţă, în baza căruia creditorul poate
solicita plata creanţei sale şi, în caz de refuz, poate proceda la executarea silită.
Decizia de impunere trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă pentru
emiterea unui act administrativ, cerându-se în plus, următoarele elemente:
- menţionarea categoriei de impozit, taxă;
- menţionarea bazei de impunere;
- cuantumul impozitului, taxei pentru fiecare perioadă impozabilă în parte.
În cazul în care constatările ulterioare ale organului fiscal configurează o altă
stare de fapt fiscală, decizia de impunere va fi modificată corespunzător, astfel:
- în ipoteza unei inspecţii fiscale prin intermediul căreia se stabileşte o altă
stare de fapt fiscală;
- la iniţiativa contribuabilului, prin depunerea unei declaraţii rectificative.
Odată realizată inspecţia fiscală sau dacă s-a împlinit termenul de prescripţie
pentru stabilirea obligaţiilor fiscale, rezerva verificării ulterioare nu mai poate
produce efecte juridice.

Drept financiar şi fiscal 59

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor

Sarcina de lucru 1
Identifică termenul de depunere a declaraţiei de înregistrare fiscală.

4.2. Inspecţia fiscală

Inspecţia fiscală este activitatea de control fiscal exercitată de către structuri

specializate din cadrul Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală, sau, după
caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice
locale, ori de alte autorităţi care sunt competente să administreze impozite,
taxe şi alte contribuţii datorate bugetelor locale.
Potrivit dispoziţiilor legale care o reglementează, inspecţia fiscală are
următoarele atribuţii:
✓ constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultate din
activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind
legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale;
✓ analizarea şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării
declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse;
✓ sancţionarea faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea
şi combaterea abaterilor de la dispoziţiile legislaţiei fiscale.
În funcţie de scopul, obiectivele, complexitatea, dificultatea, specificul activităţii
controlate, ori durata controlului, inspecţia fiscală se poate efectua după mai
multe proceduri de control, îmbrăcând mai multe forme, şi anume:
✓ inspecţia fiscală generală – ce reprezintă activitatea de verificare a tuturor
obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp
determinată;
✓ inspecţia fiscală parţială – reprezintă activitatea de verificare a uneia sau
mai multor obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.
Derularea inspecţiei fiscale se face cu respectarea unor reguli de natură
formală, stabilite prin dispoziţiile legii în vigoare. Astfel, înaintea demarării ei,
organul fiscal are obligaţia de a înştiinţa contribuabilul în legătură cu acţiunea
ce urmează să se desfăşoare, prin comunicarea unui aviz de inspecţie fiscală.
În ceea ce priveşte locul desfăşurării inspecţiei fiscale, regula generală stabileşte
că el este în spaţiile de lucru ale contribuabilului, dacă acesta nu dispune de un
spaţiu adecvat desfăşurării inspecţiei fiscale, aceasta se va efectua la sediul
organului fiscal.
Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al
contribuabilului. Prin excepţie, aceasta se poate realiza şi în afara programului
Drept financiar şi fiscal 60
Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
de lucru, dar cu acordul scris al contribuabilului şi cu aprobarea conducătorului
organului fiscal. Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organele
de specialitate, în funcţie de obiectivele inspecţiei, dar nu poate fi mai mare de
3 luni.
Legea reglementează o serie de reguli de fond, privind inspecţia fiscală, şi
anume:
➢ inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi
Fii atent la raporturile juridice care sunt relevante pentru impunere;
respectarea
regulilor de
➢ inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să nu afecteze activitatea
curentă a contribuabilului;
fond privind
inspecţia ➢ inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă,
fiscală contribuţie şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării;
➢ inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii,
autonomiei, ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării;
➢ activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară pe baza unor
programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate de Preşedintele Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală;
➢ în debutul inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte
contribuabilului, legitimaţia şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul
organului de control;
➢ la finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o
declaraţie scrisă, pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse
la dispoziţie toate documentele şi informaţiile solicitate pentru inspecţia
fiscală, precum şi dacă i-au fost restituite sau nu aceste documente;
➢ contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt,
punând la dispoziţia organelor fiscale toate documentele şi informaţiile
necesare clarificării situaţiilor de fapt din punct de vedere fiscal;
➢ pe toată durata inspecţiei fiscale, contribuabilii au dreptul de a beneficia
de asistenţă de specialitate sau juridică;
➢ contribuabilul are dreptul de a fi informat, atât pe parcursul, cât şi la
încheierea inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate din aceasta;
➢ la încheierea inspecţiei fiscale, contribuabilul trebuie informat despre data,
ora şi locul prezentării concluziilor acesteia;
➢ contribuabilul are dreptul de a-şi prezenta în scris punctul de vedere cu
privire la constatările inspecţiei fiscale.
Rezultatul inspecţiei fiscale trebuie consemnat într-un raport scris, în care se
vor consemna constatările faptice şi măsurile legale ce se impun.
Totalitatea acţiunilor care au drept scop stingerea creanţelor fiscale se numeşte
colectare. Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sa
a unui titlu executoriu.
Titlul de creanţă, este actul prin care se stabileşte şi se individualizează
obligaţia de plată privind creanţele fiscale, întocmit de organele competente sau
de alte persoane abilitate în acest sens. Asemenea titluri pot fi: decizia de

Drept financiar şi fiscal 61

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
impunere, declaraţia fiscală, angajamentul de plată, decizia prin care se stabilesc
şi se individualizează creanţele fiscale accesorii (dobânzi, penalităţi de
întârziere), declaraţia vamală, actul constatator al organelor vamale, procesul
verbal, ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei
judecătoreşti.
Potrivit art. 115 Cod procedură fiscală, pentru neachitarea la termen de către
debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen, majorări de
întârziere. Nu se percep majorări de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de
amenzi.
Dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în
condiţiile aprobate prin ordin al Ministrului finanţelor publice, cu excepţia
situaţiei prevăzute la art. 138 alin. 6 Cod procedură fiscală. Constituirea de
garanţii se solicită pentru suspendarea executării silite, ridicarea măsurilor
asiguratorii, asumarea obligaţiilor de plată de către altă persoană prin
angajament de plată, în cazurile prevăzute de lege. Garanţiile sunt de mai multe
feluri:
• consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezorerie Statului;
• scrisoare de garanţie bancară;
• ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară;
• gaj asupra unor bunuri mobile;
• fidejusiune.
Organul fiscal va putea cere valorificarea garanţiilor, dacă scopul pentru care
acestea au fost solicitate nu s-a realizat.

Sarcina de lucru 2
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) regulile de fond
privind inspecţia fiscală.

4.3. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care conduc la realizarea

acestora prin mijloace de constrângere
4.3.1. Executarea silită

Executarea silită este o modalitate de realizare a creanţelor fiscale, dar nu prin

onorarea de bunăvoie a acestora de către debitorul fiscal, ci prin intervenţia
forţei de constrângere a statului.
Utilizarea acestei modalităţi de stingere a creanţelor bugetare are un caracter de
excepţie, regula având în vedere ipoteza onorării benevole a creanţelor datorate
bugetelor publice, motiv pentru care executarea silită poate să intervină doar
după împlinirea termenului de scadenţă.
Drept financiar şi fiscal 62
Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Un alt motiv pentru care se recurge la executarea silită în ultimă instanţă este şi
faptul că ea poate să conducă la realizarea integrală a creanţei fiscale, dar poate
să conducă şi la realizarea ei parţială sau chiar să nu determine realizarea
creanţei, adeseori creanţa urmând a fi stinsă prin declararea stării de
insolvabilitate a debitorului.
Nu în ultimul rând, executarea silită este utilizată doar după ce s-au epuizat
celelalte posibilităţi de realizare a creanţelor fiscale întrucât intervenţia de
constrângere a statului, deşi are menirea de a restabili ordinea de drept şi
legalitatea, ea are totuşi un caracter represiv şi poate deschide calea unor abuzuri
din partea celor chemaţi să aplice legea. Pentru acest motiv, legiuitorul a şi
reglementat o procedură foarte riguroasă de efectuare a executării silite care să
permită statului să-şi realizeze interesul fiscal fără să devină represiv faţă de
debitorii săi.
În primul rând se impune a fi făcută o referire la subiecţii implicaţi în raporturile
juridice ce iau naştere cu ocazia executării silite.
Astfel, vor exista două categorii de subiecţi:
- organele de executare silită(subiecţi activi);
- debitorii fiscali (subiecţi pasivi).
Organele de executare silită – sunt subiecţii activi, organe specializate în
legătură cu colectarea creanţelor fiscale. Analizând competenţa acestor organe
ne vom referi la competenţa lor materială.
În concret este vorba despre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ce
funcţionează la nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor publice şi care are
structuri în teritoriu aflate în subordinea sa. Ea colectează şi urmăreşte toate
categoriile de creanţe datorate bugetelor publice centrale (ale statului), mai puţin
bugetele publice locale.
Creanţele datorate acestora din urmă sunt colectate şi urmărite de către
structurile specializate ce funcţionează în cadrul primăriilor.
În ceea ce priveşte prima categorie de organe de executare silită, C. pr. fiscală
distinge între creanţele fiscale şi cele bugetare, astfel:
• creanţele fiscale vor fi urmărite silit de către organele fiscale;
• creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează şi
se utilizează de către instituţiile publice ca venituri proprii sau rezultate
din raporturi juridice contractuale, vor fi urmărite silit de către organele
proprii cu atribuţii în acest sens.
Din cele arătate mai sus rezultă că sunt îndrituite să efectueze executări silite nu
doar organele fiscale ale statului, ci şi alte instituţii publice pentru recuperarea
creanţelor ce le sunt datorate.
Procedura de executare silită revine în competenţa organului de executare în a
cărui rază teritorială se găsesc bunurile sau valorile urmăribile.
Debitorii fiscali se află în evidenţa fiscală a organelor unde ei îşi au domiciliul
sau sediul. În acest caz, organul fiscal competent se numeşte organ de
coordonare.

Drept financiar şi fiscal 63

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Atunci când debitorul fiscal îşi are domiciliul, pe de o parte, şi bunurile sau
valorile urmăribile, pe de altă parte în raza teritorială a aceluiaşi organ fiscal,
atunci organul de executare coincide cu organul de coordonare.
Atunci când debitorul fiscal îşi are sediul sau domiciliul pe raza teritorială a unui
organ fiscal, iar bunurile urmăribile se găsesc pe raza teritorială a altui organ
fiscal, cel de coordonare va întocmi dosarul de executare silită şi va solicita
organelor de executare competente să efectueze executarea silită.
Organele de executare silită cuprind în structurile lor o serie de funcţionari
publici împuterniciţi să efectueze procedurile de executare silită a creanţelor
fiscale datorate – ei se numesc executori fiscali.
Executorii fiscali au o serie de îndrituiri legale, pentru realizarea procedurilor
executării silite, şi anume:
- să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în
alte incinte unde acesta îşi păstrează valorile care pot fi executate;
- să analizeze evidenţa contabilă a persoanelor juridice în scopul
identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri
ale debitorului;
- să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri urmăribile aparţinând
debitorului persoană fizică;
- să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate
constitui probe în determinarea bunurilor proprietate a debitorului.
Debitorii fiscali – sunt subiecţii pasivi ai executării silite şi pot fi persoane
juridice sau fizice ori asocieri de persoane fără personalitate juridică.
Debitorii fiscali răspund cu bunurile sau valorile personale atât pentru propriile
lor debite cât şi pentru debitele pentru care sunt răspunzători în mod solidar
alături de alţi debitori fiscali.
Condiţiile executării silite – ele se referă la următoarele aspecte:
- să existe un titlu executoriu, în termenul căruia să se declanşeze
executarea silită;
- creanţa să fie certă şi exigibilă;
- executarea silită să fie declanşată înainte de termenul legal de
prescripţie;
- să se fi efectuat procedurile legale de înştiinţare a debitorului cu privinţă
la existenţa creanţei sale, de somare şi de atenţionare asupra iminenţei
declanşării executării silite.
Deci, titlul de creanţă devine titlul executoriu la data la care creanţa fiscală este
scadentă prin expirarea termenului de plată.

Drept financiar şi fiscal 64

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Titlul executoriu, este un act administrativ fiscal şi a are o serie de elemente
specifice:
- codul de identitate fiscală;
- domiciliul fiscal al debitorului şi alte date de identificare,
- cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
- temeiul legal al puterii executorii a titlului.
Comunicarea somaţiei este o procedură prealabilă declanşării executării silite în
oricare din formele ei.
Somaţia – este un act administrativ fiscal care, cuprinde o serie de elemente
specifice, şi anume:
• numărul dosarului de executare silită;
• suma pentru care se începe executarea silită;
• termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul
executoriu;
• indicarea consecinţelor neefectuării plăţii.

Sarcina de lucru 3
Identifică elementele specifice titlului executoriu.

4.3.2. Măsurile asigurătorii

Măsurile asigurătorii se dispun şi se duc la îndeplinire, prin procedura
administrativă, de organele fiscale competente.
Aceste măsuri pot fi luate şi în cazul în care creanţa nu a fost încă individualizată
şi nu a devenit scadentă. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale
competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă
nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada
executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea
creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii
devin măsuri executorii.
Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul competent, unde
se va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei
stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate . Decizia de
instruire a măsurilor asigurătorii trebuie să fie motivată şi semnată de către
conducătorul organului fiscal competent.
Măsurile asigurătorii dispuse de organul fiscal, precum şi cele dispuse de
instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în

Drept financiar şi fiscal 65

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod
corespunzător.
Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa
fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi
asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe
persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
Împotriva actelor prin care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii
cel interesat poate face contestaţie la executarea silită.
Măsurile asigurătorii instituite se ridică, prin decizie motivată, de către creditorii
fiscali, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse.
4.3.3. Executarea silită prin poprire
Poprirea – este acea modalitate de executare silită a creanţelor fiscale ce
cade asupra sumelor de bani (venituri şi disponibilităţi băneşti), titluri de
valoare sau alte bunuri mobile necorporale deţinute şi/sau datorate cu orice
titlu debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau
deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Orice modalitate de executare silită, deci şi executarea silită prin poprire este
precedată de procedura comunicării somaţiei.
Dacă în 15 zile de la data comunicării somaţiei nu se stinge debitul se va continua
executarea silită. Procedura executării silite prin poprire – poate viza atât
veniturile debitorului persoană fizică, cât şi pe cele ale persoanelor juridice. Ea
se înfiinţează de către organul de executare silită şi care va fi trimisă printr-o
scrisoare recomandată terţului poprit însoţită de o copie certificată de pe titlul
executoriu.
Terţul poprit este persoana fizică sau juridică ce datorează sume de bani
debitorului fiscal, cu orice titlu, sau care le va datora în viitor în baza unor
raporturi juridice existente la data la care poprirea a devenit executorie. Terţul
poprit este obligat ca în termen de 5 zile de la primirea acestei adrese să
înştiinţeze organul de executare silită dacă datorează debitorului fiscal vreo sumă
de bani cu orice titlu.
Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit, prin înştiinţarea
trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani debitorului.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să facă de îndată toate
reţinerile prevăzute de lege şi să vireze sume astfel reţinute în conturile indicate
de organul de executare.

4.3.4. Executarea silită mobiliară

Executarea silită mobiliară este acea modalitate a executării silite ce cade asupra
bunurilor mobile ale debitorului, persoană fizică sau juridică. Procedura
executării silite mobiliare este precedată de procedura comunicării somaţiei, aşa
cum se procedează în cazul executării silite prin poprire.

Drept financiar şi fiscal 66

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
În literatura de specialitate procedura executării silite cunoaşte trei mari etape:
A. identificarea bunurilor mobile urmăribile;
B. aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile ce vor fi supuse executării
silite;
C. valorificarea bunurilor sechestrate în vederea realizării creanţei.
Identificarea bunurilor nu presupune doar stabilirea bunurilor urmăribile, ci şi
o inventariere a bunurilor aflate la locul executării silite, precum şi o evaluare
acestora. În această fază, evaluarea este făcută de către executorul fiscal în raport
cu posibilităţile de apreciere de care acesta dispune.
Aplicarea sechestrului se face prin întocmirea unui proces verbal şi el se
instituie indiferent dacă bunurile urmăribile se află în posesia debitorului sau la
un terţ.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un
drept de gaj, care conferă acestuia, în raport cu alţi creditori, toate drepturile
consacrate în legislaţia civilă.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
considerate indisponibilizate. Aceasta înseamnă că pe toată durata executării
silite, debitorul nu mai poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată,
în condiţiile legii, de organul competent. Bunurile mobile sechestrate vor putea
fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de
către organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, sau vor fi ridicate
şi depozitate în spaţii de depozitare special amenajate în acest scop ale organului
de executare silită.
Dacă bunurile sechestrate sunt sume de bani, în lei sau valută, titluri de valoare,
obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă sau colecţii de
valoare, vor fi ridicate şi depuse la unităţile specializate cel mai târziu a doua zi
lucrătoare după data întocmirii procesului verbal de sechestru.
Valorificarea bunurilor sechestrate – în cazul în care creanţa fiscală nu a fost
stinsă în termen de 15 zile de la data întocmirii procesului verbal de sechestru se
va trece la valorificarea bunurilor.
Valorificarea bunurilor se poate realiza prin mai multe modalităţi:
- vânzarea prin înţelegea părţilor;
- vânzarea directă;
- vânzarea prin licitaţie publică;
- vânzarea în regim de consignaţie;
- alte modalităţi admise de lege.
Vânzarea prin înţelegerea părţilor: este acea modalitate de valorificare a
bunurilor prin care cumpărătorul acestora este găsit de către debitorul fiscal, cu
acordul organului de executare silită. Preţul propus de cumpărător şi acceptat de
organul de executare nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.
Vânzarea directă: este modalitatea valorificării bunurilor prin care
cumpărătorul este găsit de către organul de executare, la aceasta putându-se
Drept financiar şi fiscal 67
Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
apela în cazul în care urmează a fi vândute bunuri perisabile, dar şi bunuri de
orice fel însă, fie înaintea începerii procedurii de vânzare la licitaţie publică, fie
pe parcursul sau după epuizarea acesteia, dacă bunul nu a fost vândut. Şi la
vânzarea directă, condiţia principală pentru a se putea realiza vânzarea bunurilor,
este preţul, care trebuie să fie mai mare sau egal cu preţul de evaluare.
Vânzarea prin licitaţie publică: modalitate de valorificare a bunurilor în cadrul
căreia cumpărătorul este găsit de către organul de executare silită pe parcursul
unei licitaţii organizate de către acesta.
Vânzarea în regim de consignaţie: modalitate de valorificare a bunurilor în
cadrul căreia organul de executare silită va preda bunurile unităţii specializate
cu efectuarea unor astfel de activităţi.
Predarea bunurilor vizate se face pe baza unui proces-verbal de predare primire
întocmit în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte.
Dacă în timpul perioadei de expunere a bunurilor debitorul achită suma datorată,
organul de executare va înştiinţa de îndată unitatea de vânzări în regim de
consignaţie să înceteze vânzarea bunurilor.

Sarcina de lucru 4
Explică etapele executării silite mobiliare.

4.3.5. Executarea silita imobiliara

Executarea silită imobiliară este acea modalitate de executare silită care are ca
obiect bunurile imobile aparţinând debitorilor fiscali, persoane fizice sau
juridice.
Procedura executării silite imobiliare coincide într-o mare măsură cu procedura
executării silite mobiliare. Executarea silită imobiliară se întinde de drept şi
asupra bunurilor accesorii bunului imobil, dar acestea nu pot fi urmărite decât
odată cu imobilul.
Procedura executării silite imobiliare parcurge acelaşi etape deja expuse mai sus,
la executarea silită mobiliară. Astfel, în cadrul etapei identificării bunurilor
urmăribile trebuie făcută precizarea că, în cazul executării silite a persoanelor
fizice, nu poate fi urmărit spaţiul minim de locuit necesar debitorului şi familiei
sale.
Referitor la etapa aplicării sechestrului, menţionăm că ea se realizează tot prin
întocmirea unui proces verbal de sechestru, cu precizarea că sechestrul aplicat
asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală. Astfel, pentru toate bunurile
imobile sechestrate, organul de executare silită va solicita biroului de carte
funciară competent teritorial să efectueze inscripţia ipotecară în baza procesului
verbal de sechestru.
Drept financiar şi fiscal 68
Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Cu ocazia aplicării sechestrului, şi pe toată durata executării silite, organul de
executare, poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură se
impune, respectiv pentru încasarea chiriilor, a arendei, a altor venituri obţinute
din administrarea acestuia.
Poate avea calitatea de administrator-sechestru, creditorul, debitorul sau o altă
persoană fizică sau juridică. În această din urmă împrejurare, persoana fizică sau
juridică va fi remunerată pentru prestaţiile pe care le efectuează în calitate de
administrator-sechestru.
În termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de sechestru, debitorul
fiscal poate solicita organului de executare silită ca plata integrală a creanţelor
fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale
sale în timp de cel mult 6 luni.
În cadrul etapei valorificării bunurilor, cele mai mari diferenţe faţă de etapa
valorificării bunurilor mobile, apar în cadrul procedurii de licitaţie. Vânzarea la
licitaţie a bunurilor imobile atrage în sarcina organului de executare obligaţia de
a încheia procesul-verbal de adjudecare în termen de 5 zile de la data efectuării
plăţii integrale a preţului sau a avansului , dacă bunul a fost vândut cu plata în
rate.
Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului
de proprietate operând de la data încheierii acestuia. În cazul vânzării cu plata în
rate, se va trimite un exemplar al procesului-verbal de adjudecare la biroul de
carte funciară, pentru a se înscrie interdicţia de înstrăinare şi grevare a bunului,
până la plata integrală a preţului şi a dobânzilor stabilite.
Cumpărătorul care nu plăteşte restul de preţ în condiţiile şi la termenele stabilite,
va putea fi executat silit în temeiul titlului executoriu emis de organul de
executare pe baza procesului verbal de adjudecare.

Sarcina de lucru 5
Identifică modul de aplicare a sechestrului.

4.3.6. Contestaţia la executare

Orice persoană interesată poate face contestaţie împotriva măsurilor de
executare silită, luate de organul de executare. Contestaţia poate fi făcută şi
împotriva titlului executoriu, în temeiul căruia a fost pornită executarea, în
măsura în care acest titlu nu este reprezentat de hotărârea unei instanţe
judecătoreşti sau a altui organ jurisdicţional.
Instanţa competentă să judece contestaţia, va fi cea în a cărei raza teritoriala se
află organul care a emis sau a confirmat titlul executoriu, în cazul în care
contestaţia la executare are ca obiect titlul executoriu.

Drept financiar şi fiscal 69

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Termenul în care poate fi făcută contestaţia la executare este de 15 zile, şi va
începe să curgă la următoarele etape:
➢ de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de începerea executării silite
sau de actul de executare pe care îl contestă:
➢ de la data când contestatorul a luat cunoştinţă în orice mod de refuzul
organului competent de a îndeplini un act de executare;
➢ de la data când cel interesat a luat la cunoştinţă, în orice mod, de eliberarea
sau distribuirea sumelor pe care le contesta.
La judecata contestaţiei instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază
teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are
sediul sau domiciliul terţul poprit.
Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune:
• anularea actului de executare contestat ori îndreptarea acestuia;
• anularea sau lămurirea titlului executoriu;
• efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul în care se dispune anularea actului de executare contestat, sau încetarea
executării silite şi anularea titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi
hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea
bunurilor sau din reţinerile prin poprire.

4.4. Stingerea creanţelor bugetare care conduc la realizarea acestora pe cale

amiabilă
4.4.1. Compensarea

Constituie o modalitate de stingere a creanţelor administrate de Ministerul

Finanţelor Publice cu creanţele debitorului, reprezentând sume de rambursat
sau de restituit la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele
părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor.
Creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting prin
compensare cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit la bugetele
locale. Compensarea se poate face la cererea debitorului sau din oficiu (ori de
câte ori se constată existenţa unor creanţe reciproce).
Restituirea de sume – se face la cererea debitorului sau din oficiu.
La cererea debitorului se restituie următoarele sume:
- cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
- cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
- cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
- cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
- cele de rambursat de la bugetul de stat;
- cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare;
Drept financiar şi fiscal 70
Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
- cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin
poprire.
Din oficiu, restituirea sumelor se face în cazul diferenţelor de impozite rezultat
din regularizarea anuală a impozitului e venit datorat persoanelor fizice, în
termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.

4.4.2. Plata
Este principalul mod de stingere a obligaţiilor fiscale. În mod obişnuit plata se
face de bună voie, din iniţiativa contribuabililor, persoane juridice sau fizice sau
plătitorilor creanţelor fiscale. În caz contrar, se aplică măsurile legale de
constrângere în cadrul executării silite.
Având o importanţă deosebită pentru realizarea fondurilor băneşti publice, care
se constituie ca venituri ale bugetului public naţional, plata impozitelor, taxelor
şi a altor obligaţii financiar bugetare trebuie să se efectueze în mod
corespunzător, adică la termenele şi în cuantumul prevăzut de lege. În scopul
realizării acestui deziderat, prin actele normative care reglementează impozitele
şi taxele, sunt stabilite condiţiile şi procedeele de plată, precum şi sancţiunile
care se aplică în cazul neachitării la termenele legale de plată a tuturor creanţelor
bugetare.
Plata obligaţiilor fiscale se face de către subiectul impozabil – direct sau indirect
– şi au drept efect stingerea obligaţiei financiar-bugetare. Plata se face separat
pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului general
consolidat, inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Cât priveşte ordinea stingerii obligaţiilor fiscale prin plată, art. 111 Cod
procedură fiscală, prevede:
- în cazul în care un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite,
taxe, contribuţii, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate
datoriile, atunci se stinge creanţa fiscală principală stabilită de
contribuabil.
Neplata la termen a creanţelor fiscale atrage, conform dispoziţiilor legale,
obligaţia suplimentară de plată a unor sume cu titlul de dobânzi şi penalităţi de
întârziere. Este de precizat că mai vechea instituţie a majorărilor de întârziere a
fost abrogată prin O.G. nr.61/2002 privind colectarea creanţelor fiscale, care la
rândul său a fost abrogată prin Codul de procedură fiscală ce menţine în mare
parte dispoziţiile în O.G.nr.61/2002.
Doctrina dreptului financiar a avut o poziţie mai nuanţată faţă de natura juridică
a acestei instituţii, opinii care şi-au găsit concretizarea în dispoziţiile legale
actuale. Astfel, noile opinii exprimate în doctrina dreptului financiar public,
consideră că majorările de întârziere aveau o dublă funcţie, respectiv reparatorie
(de despăgubire) şi de sancţionare.

Drept financiar şi fiscal 71

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor

Sarcina de lucru 6
Identifică efectele neplăţii la termen a creanţelor fiscale.

4.5. Modalităţi de stingere a creanţelor fiscale care nu conduc la realizarea

acestora
4.5.1. Prescripţia

Realizarea creanţelor fiscale, prin intervenţia forţei de constrângere a statului,

este posibilă după împlinirea termenului de scadenţă, dar nu mai târziu de
împlinirea termenului de prescripţie. Împlinirea acestui termen are ca efect
stingerea dreptului creditorului bugetar (şi implicit, şi a organului de executare)
de a mai cere, prin mijloace de constrângere, executarea creanţei.
Deci stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie apare ca o sancţiune la adresa
creditorului bugetar pentru neglijenţa manifestată faţă de creanţele pe care este
chemat să le administreze.
Termenul de prescripţie în materia urmăririi creanţelor fiscale este de 5 ani şi
începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a stins creanţa.
Acest termen este valabil pentru toate categoriile de creanţe fiscale, inclusiv
Reţine pentru cele ce provin din amenzi contravenţionale.
termenul Suspendarea termenului de prescripţie are ca efect faptul că, pe durata existenţei
de cauzei care a atras suspendarea, cursul prescripţiei este sistat.
prescripţie Situaţiile care atrag suspendarea termenului de prescripţie sunt:
• în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
• în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută
de lege sau este dispusă de instanţa de judecată, ori alt organ
competent;
• pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
• cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea
silită,
• în alte cazuri prevăzute de lege.
Întreruperea termenului de prescripţie este o a doua modificare care poate să o
suporte cursul prescripţiei.
Potrivit legii, situaţiile care atrag întreruperea termenului de prescripţie se referă
la:
- cazurile şi condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
Drept financiar şi fiscal 72
Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
- data îndepliniri de către debitor, înainte de începerea executării silite
sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute
în titlul executoriu;
- pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare
silită;
- pe data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii
debitorului;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
După împlinirea termenului de prescripţie, organul de executare va proceda la
încetarea măsurilor de realizare a creanţei şi la scăderea acesteia din evidenţa
analitică pe plătitori.

4.5.2. Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului

Creanţele fiscale se mai pot stinge, fără ca acest lucru să ducă la realizarea lor,
şi prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului.
Declararea stării de insolvabilitate se produce în una din situaţiile:
• când debitorul nu are bunuri sau venituri urmăribile;
• când, după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului,
rămân debite neachitate;
• când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
• când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut, sau în
alte locuri unde există indicii că a avut avere şi nu se găsesc venituri
sau bunuri urmăribile;
• când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa
şi au rămas neachitate creanţe fiscale.
Organele de executare silită sunt obligate să urmărească situaţia debitorilor pe
toată perioada existenţei stării de insolvabilitate, până la împlinirea termenului
de prescripţie, chiar dacă acesta a fost suspendat sau întrerupt.
Verificarea insolvabilităţii debitorului se va face de cel puţin o dată pe an,
repetându-se ori de câte ori se consideră necesar.
În cazul în care se constată că debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile,
după declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsuri de
redebitare a sumelor şi de executare silită a debitorului, dacă este necesar.

4.5.3. Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii de organizare judiciară

sau faliment
Creanţele fiscale datorate de către comercianţi, societăţi comerciale, ori chiar
persoane fizice vor fi „urmărite” de către organele de executare prin solicitarea
adresată instanţelor judecătoreşti de a începe procedura reorganizării judiciare
sau a falimentului.

Drept financiar şi fiscal 73

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Procedura falimentului va fi efectuată de către organele competente, potrivit
legii comerciale, urmând ca organele de executare care au solicitat declanşarea
ei să înscrie pe lista creditorilor ale căror creanţe urmează a fi satisfăcute din
activul deţinut de către comerciantul-debitor fiscal.

Sarcina de lucru 7
Precizează situaţiile de insolvabilitate.

4.5.4. Stingerea creanţelor fiscale prin anulare (amnistia fiscală)

Amnistia fiscală este o modalitate de stingere a creanţelor fiscale ce nu conduce
la realizarea acestora. Condiţiile de acordare a acesteia se stabilesc prin actul cu
caracter normativ care o dispune şi ca atare poate beneficia de norma respectivă
orice persoană fizică sau juridică ce are calitatea de debitor fiscal şi se încadrează
în respectivele condiţii.
În situaţii excepţionale, dar bine întemeiate, poate avea loc stingerea creanţelor
fiscale prin anularea lor dispusă printr-o hotărâre emisă, fie de Guvern, fie de
către autorităţile publice locale, după cum creanţa datorată este sursă de
alimentare a unui buget central (al statului) sau a unui buget local (al unei unităţi
administrativ-teritoriale).
4.5.5.Procedura soluţionării contestaţiilor
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes
legitim, printr-un act administrativ fiscal, poate formula o contestaţie, în cadrul
unei proceduri prealabile, contestaţie care se depune la organul fiscal, respectiv
vamal al cărui act este atacat.
Contestaţia nu este supusă taxelor de timbru şi se depune în termen de 30 de zile
de la data comunicării actului administrativ fiscal, dată la care se naşte dreptul
la plângere. Contestaţia se poate îndrepta împotriva deciziilor de impunere,
actelor administrative-fiscale asimilate acestora sau împotriva titlurilor de
creanţă privind datoria vamală. Cât priveşte natura juridică a acestei proceduri
prealabile, ea a fost calificată în doctrină, în practică sau de legiuitor fie ca o
procedură administrativă, fie ca o procedură administrativ-jurisdicţională. Dacă
legiuitorul a consacrat expres această procedură ca o procedură administrativă,
de fiecare dată Curtea Constituţională a calificat procedura drept una
administrativ-jurisdicţională.
Calificarea procedurii ca una administrativ-jurisdicţională s-a făcut pe baza unor
elemente ca: obligativitatea motivării contestaţiei în fapt şi în drept,
obligativitatea motivării deciziei de soluţionare, structura identică a deciziei cu
cea a unei hotărâri judecătoreşti. Pe cale de consecinţă, în special după revizuirea
Constituţiei,această procedură nu ar mai fi obligatorie, fiind incident art. 21 alin.
4 din Constituţie care dispune că”jurisdicţiile speciale administrative sunt

Drept financiar şi fiscal 74

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
facultative şi gratuite”. Astfel contribuabilul ar putea ataca actul direct în
instanţă.
Nu este însă lipsită de argumente nici calificarea procedurii prealabile drept o
procedură administrativă. În acest sens, autorii citaţi invocă faptul că organul
care soluţionează contestaţia nu se bucură de o reală independenţă sau că nu este
respectat principiul contradictorialităţii. Prin urmare, procedura prealabilă este o
procedură administrativă, ea este obligatorie înainte de sesizarea instanţei
judecătoreşti.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu reprezintă, din păcate, un reper în
domeniu. Deşi iniţial, prin deciziile nr. 208/2000, nr. 411/2003 şi nr. 176/2004,
Curtea Constituţională a calificat expres procedura în cauză ca fiind de natură
administrativ-jurisdicţională, prin decizia nr. 409/2004, confirmată prin decizia
nr. 478/2004, înalta instanţă constituţională pare să fi revenit asupra acestei
jurisprudenţe. Mai precis, această procedură a fost considerată una de recurs
administrativ, modificare de jurisprudenţă ce nu a fost sub nici o formă motivată.
Contestaţiile al căror cuantum se situează sub plafonul de 500.000 RON se
soluţionează de către organele competente constitutive la nivelul Direcţiilor
Generale ale Finanţelor Publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti
unde contestatorii au domiciliul fiscal sau, după caz, de către organul fiscal pe
al cărui teritoriu se realizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de afaceri
a contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriu României.
Contestaţiile marilor contribuabili al căror cuantum este sub 500.000 RON se
soluţionează de către organul competent constituit în cadrul Direcţiei generale
de administrare a marilor contribuabili.
Contestaţiile al căror cuantum este de 500.000 RON sau mai mare, precum şi
cele formulate împotriva actelor emise de organele centrale se soluţionează de
către Direcţia generală de soluţionare a contestaţiile din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală. Contestaţiile formulate împotriva altor acte
administrative fiscale, altele decât cele care au ca obiect impozite, taxe,
contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, se soluţionează de
către organele fiscale emitente.
Contestaţii formulate de către cei vătămaţi prin refuzul nejustificat de emitere a
actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior
organului fiscal competent să emită acel act. Atunci când actele administrative
fiscale sunt emise de autorităţile administraţiei publice locale, contestaţiile vor
fi soluţionate de acestea.

Sarcina de lucru 8
Explică căror taxe nu este supusă soluţionarea contestaţiei.

Drept financiar şi fiscal 75

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
Procedura administrativă prealabilă
Organul de soluţionare, la cerere sau din oficiu poate introduce în cadrul
procedurii de soluţionare şi alte persoane al căror interese juridice au fost lezate
prin emiterea deciziei de impunere sau a actului administrativ fiscal.
În calea de atac administrativă contestatorului nu i se poate crea o situaţie mai
grea, decât cea stabilită de organul fiscal constatator. Procedura administrativ-
prealabilă presupune verificarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza
emiterii actului administrativ fiscal atacat, solicitarea punctului de vedere al
direcţiilor de specialitate din minister sau a altor instituţii şi autorităţi,
administrarea de probe noi.
Organul de soluţionare se pronunţă şi asupra excepţiilor de procedură sau a celor
de fond, şi dacă le va considera întemeiate, nu se va mai trece la analiza de fond
a contestaţiei. Pentru motive bine întemeiate, organul de soluţionare poate
dispune, prin decizie, suspendarea procedurii administrativ-prealabile.
Introducerea contestaţiei pe cale administrativă, nu suspendă executarea actului
administrativ fiscal, ceea ce. În tăcerea legiuitorului, ne face să credem că nici
suspendarea procedurii administrativ-prealabile a contestatorului nu produce
acest efect. La cererea temeinic justificată, organul de soluţionare poate
suspenda executarea actului administrativ atacat până la rezolvarea contestaţiei.
Soluţiile în contestaţie şi căile de atac
Organul competent va soluţiona contestaţia prin decizie sau prin dispoziţie.
Decizia se emite de către organele de soluţionare competente ale Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, având un caracter definitiv în cadrul
procedurii administrativ-fiscale.
Prin urmare, aceasta poate fi atacată numai în faţa instanţelor de contencios
administrativ-fiscale în baza Legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ. Decizia se emite în formă scrisă şi cuprinde: preambulul,
considerentele şi dispozitivul şi este semnată de către conducătorul direcţiei
generale a finanţelor publice, sau, după caz, de directorul general al Direcţiei
generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală ori, acolo unde se impune, de conducătorul organului fiscal
emitent al actului administrativ fiscal atacat.
Dispoziţia se pronunţă în soluţionarea contestaţiei de către autorităţile
administraţiei publice locale. Deşi Codul de procedură fiscală nu face nici o
precizare cu privire la aceasta, pentru identitate de raţiune, şi dispoziţia aidoma
deciziei, trebuie emisă în formă scrisă, având un preambul, considerente,
dispozitiv şi va fi semnată de conducătorul autorităţii administraţiei publice
locale. Şi dispoziţia are un caracter definitiv putând fi atacată numai în faţa
instanţelor de contencios administrativ-fiscale. Prin decizie sau dispoziţie,
contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă.
În cazul admiterii contestaţiei, se poate decide anularea totală sau parţială sau
desfiinţarea totală sau parţială. Decizia sau dispoziţia va fi comunicată
contestatorului, persoanelor introduse în cauză şi organul emitent. În termen de
6 luni de la comunicarea deciziei sau dispoziţiei, instanţele de contencios
administrativ pot fi sesizate, pentru verificarea legalităţii acestora. Termenul de
6 luni este un termen de prescripţie, dar pentru motive temeinice, cererea poate

Drept financiar şi fiscal 76

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
fi introdusă şi peste acest termen, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii
actului, acesta din urmă fiind un termen de decădere.
Litigiile privind actele administrative se soluţionează pe fond de către tribunalele
administrativ-fiscale sau de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, dacă legea specială nu prevede altfel, iar recursurile, după caz,
vor fi de competenţa Curţilor de Apel sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Rezumat
Fiscalitatea, reprezintă instrumentul prin care se pune în aplicare politica
fiscală, este – în fapt – sistemul prin intermediul căruia se realizează
redistribuirea venitului naţional (sau comunitar), constituindu-se veniturile
bugetare (colectate în temeiul legii – sub formă de impozite, taxe, contribuţii
etc.). Politica fiscală reprezintă arta determinării şi implementării
caracteristicilor generale ale veniturilor bugetare care trebuie să fie în măsură
a conferi prelevărilor obligatorii vigoarea şi, în acelaşi timp, supleţea,
elasticitatea necesare asigurării colectării corespunzătoare a veniturilor
publice destinate acoperirii nevoilor generale şi comune atât la nivel central
cât şi la nivel local, dar şi într-un cadru mai larg, cel al Comunităţii Europene,
de pildă.

Teste de autoevaluare

1) Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 de zile de la:

a) data înfiinţării sau eliberării actului legal de funcţionare;
b) data începerii activităţii;
c) data obţinerii certificatului de înregistrare fiscală.
2) Inspecţia fiscală generală reprezintă:
a) activitatea de verificare a tuturor obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil;
b) activitatea de verificare a unei obligaţii fiscale ale unui contribuabil;

Drept financiar şi fiscal 77

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor
c) activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligaţii fiscale ale unui
contribuabil.

3) Durata efectuării inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de:

a) 1 lună;
b) 2 luni;
c) 3 luni.

Drept financiar şi fiscal 78

Nicu Duret Înregistrarea fiscală şi procedura stabilirii impozitelor şi taxelor

4) Inspecţia fiscală se desfăşoară numai:

a) în timpul programului de lucru al contribuabilului;
b) în timpul programului de lucru al inspectorului fiscal;
c) în urma stabilirii unui program de lucru de comun acord cu
contribuabilul.

5) Rezultatul inspecţiei fiscale trebuie consemnat:

a) într-un raport scris;
b) în registrul contribuabilului;
c) în documentele financiar-contabile ale contribuabilului.

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

1. Redactează un eseu structurat de 30-60 rânduri (12 TNR la 1,5 rânduri) în
care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele
intercondiţionări:
- executare silita mobiliară şi imobiliară;
- impozit şi taxă;
- compensare şi plată.
Informaţia din curs va fi obligatoriu completată cu cea din bibliografia indicată
la sfârşitul capitolelor 3 şi 4.
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta
sau prin platforma e-Learning.

Bibliografie minimală
Bufan, Radu (coord). Castagnede, Bernand, Safta, Alexandra, Mutaşcu,
Mihai,(2005) Tratat de drept fiscal. Partea generală. Bucureşti: Lumina Lex,
pp.150-167.
Chiriac, Lucian (2007). Activitatea autorităţilor administraţiei publice. Cluj:
Editura Accent, 43-56.
Dascălu, Daniel, Alexandru, Cătălin (2005). Explicaţiile teoretice şi practice ale
Codului de procedură fiscală. Bucureşti: Rosetti. pp. 67-69.
D.D.Şaguna, Şova (2009). Drept financiar public. Bucureşti: C.H.Beck, 114-
120.
Minea, Mircea Stefan, Costaş, Cosmin Flavius (2008). Dreptul finanţelor
publice. Bucureşti: Wolters Kluwer, pp. 110-125.
Nadia Cerasela Aniţei (2011). Drept financiar şi fiscal. Bucureşti: Universul
Juridic.

Drept financiar şi fiscal 79

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Unitatea I 1. c; 2. a; 3. a; 4. a; 5. a.
Unitatea II 1. b; 2. b; 3. a; 4. b; 5. c.
Unitatea III 1.b; 2. c; 3. a; 4. c; 5. c.
Unitatea IV 1. a; 2. a; 3. c; 4. c; 5. a.
Bibliografie de elaborare a cursului
Amariţei Ştefan (2002). Finanţe generale. Iaşi: Ed. Junimea.
Anghel Tanţi, Brăgaru Mihai (2006). Codul de procedură fiscală adnotat. Bucureşti: Ed. C.A.
Rosetti.
Apostol Tofan Dana (1999). Puterea direcţională şi excesul de putere al autorităţilor publice.
Bucureşti: Ed. All Beck.
Bălan Emil (2009). Drept financiar. Ed. 3. Bucureşti: All Beck.
Bistriceanu Gh., Gheorghe Ana (1995). Finanţe. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Bstriceanu Gh., Adochiţei Mihai, Negrea Emil (1995). Finanţele agenţilor economici.
Bucureşti: Ed. Didactică şi pedagogică.
Bufan Radu (2003). Drept fiscal al afacerilor. Timişoara: Ed. Brumar.
Caraiani Gh., Diaconu Ştefan (2002). Tariful vamal integrat. Bucureşti: Lumina Lex.
Cartou L. (1972). Droit financier et fiscal europeen. Paris: Precis Dalloz.
Cernea Emil, Molcuţ Emil (1998). Istoria statului şi dreptului românesc. ed. a VI a. Bucureşti:
Ed. Şansa S.R.L.
Cheterchi I. (1967). Istoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică.
Condor Ioan (1996). Drept financiar şi fiscal. Bucureşti: Ed. R.A. Monitorul Oficial.
Condor Ioan (1996). Drept financiar şi fiscal. Bucureşti: Tribuna Economică.
Constantin D. Popa (2008). Drept financiar şi fiscal. Bucureşti: Lumina Lex.
Constantin D. Popa, Adrian Fanu-Moca (2003). Drept financiar. Bucureşti: Lumina Lex.
D.D. Şaguna, Şova. (2009). Drept financiar public. Bucureşti: All Beck
Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş (2009). Dreptul finanţelor publice. vol. I. Cluj:
Sfera Juridică.
Nadia Cerasela Aniţei (2011). Drept financiar şi fiscal. Bucureşti: Universul Juridic.
Roş Viorel (2009). Drept financiar. Bucureşti: All Beck.