Vancea Smaranda

Pieţe financiare internaţionale

Note de curs

Nota:
Materialul nu reprezintă un document de cercetare ştiinţifică, ci doar un suport de informaţii pentru studenţii Facultăţii de Ştiinţe
Economice, Secţia Finanţe Bănci, anul II

1
 CUPRINS

1. Introducere în studiul pieţelor financiare................................................................................................................. 4

1.1 Conceptul de piaţă financiară ............................................................................................................................. 4
1.2 Noţiuni de bază ale pieţelor financiare .............................................................................................................. 4
1.3 Caracteristici ale Pieţelor financiare internaţionale .......................................................................................... 5
Teme de discuţie: ......................................................................................................................................................... 6
2. Globalizarea pieţelor financiare ............................................................................................................................... 8
2.1 Definirea fenomenului de globalizarea al pieţelor financiare ............................................................................ 8
2.2 Clasificarea pieţelor financiare după aria de acoperire...................................................................................... 8
2.3 .Elementele componente ale globalizării în economia contemporană .............................................................. 8
Teme de discuţie........................................................................................................................................................... 9
3. Intermedierea pe pieţele financiare internaţionale ............................................................................................... 10
3.1 Conceptul de intermediere financiară .............................................................................................................. 10
3.2 Serviciile de intermediere financiară ................................................................................................................ 10
3.3 Tipuri de intermediari pe pieţele financiare internaţionale: ............................................................................ 11
3.4 Avantajele şi dezavantajele intermedierii financiare ....................................................................................... 15
Teme de discuţie......................................................................................................................................................... 16
4. Sisteme financiare dezvoltate ................................................................................................................................ 17
4.1 Sistemul financiar al SUA .................................................................................................................................. 17
4.2 Sistemul financiar al JAPONIEI .......................................................................................................................... 19
4.3 Sistemul financiar al GERMANIEI ...................................................................................................................... 23
Teme de discuţie......................................................................................................................................................... 25
5. Pieţe financiare emergente .................................................................................................................................... 27
5.1 Conceptul de pieţe financiare emergente ........................................................................................................ 27
5.2 Caracteristicile pieţelor emergente .................................................................................................................. 27
5.3 “Tigrii asiatici”.................................................................................................................................................... 27
5.4 Sistemul financiar islamic ................................................................................................................................. 29
Teme de discuţie..................................................................................................................................................... 30
6. Piaţa reglementată de capital, component a pieţelor financiare internaţionale ................................................... 32
6.1 Conceptul de piaţă reglementată de capital în context European ................................................................... 32
6.2 Structura pieţei reglementate de capital ......................................................................................................... 32
Teme de discuţie......................................................................................................................................................... 33
7. Introducere în studiul acţiunilor, instrumente financiare prezente în pieţele financiare internaţionale .............. 34
7.1 Conceptul de acţiune ........................................................................................................................................ 34
7.2 .Valorile acţiunilor ............................................................................................................................................ 34
7.3 Evaluarea fundamentală a acţiunilor ................................................................................................................ 34

2
 7.4 Dividendele ....................................................................................................................................................... 35
7.5 Finanţarea prin emisiunea de acţiuni şi subscrierea lor în numerar ................................................................ 36
Teme de discuţie......................................................................................................................................................... 37
8. Introducere în studiul obligaţiunilor, instrumente financiare prezente în pieţele financiare internaţionale ........ 38
8.1 Abordări conceptuale ....................................................................................................................................... 38
8.2 Emitenţii de obligaţiuni .................................................................................................................................... 38
8.3 Maturitatea obligaţiunilor ................................................................................................................................ 38
8.4 Cuponul Obligaţiunilor...................................................................................................................................... 39
8.5 Principalul obligaţiunilor ................................................................................................................................... 39
8.6 Alte elemente ale obligaţiunilor ....................................................................................................................... 39
8.7 Avantajele şi dezavantajele investiţiei în obligaţiuni ........................................................................................ 39
Teme de discuţie..................................................................................................................................................... 40
9. Piaţa internaţională a activelor alternative ............................................................................................................ 42
9.1 Piaţa internaţională a aurului ........................................................................................................................... 42
9.1.1 Conceptul de piaţă internaţională a aurului .................................................................................................. 42
9.1.2 Proprietăţile metalului ................................................................................................................................... 42
9.1.3 Istoric al cotaţiilor aurului pe piaţa internaţionala ........................................................................................ 42
9.1.4 Investiţiile în aur ............................................................................................................................................. 43
9.1.5 Ce nu e în regulă cu societăţile miniere canadiene? ...................................................................................... 45
9.2. Piaţa internaţională a diamantelor .................................................................................................................. 46
9.2.1 Conceptul de piaţă internaţională a diamantelor .......................................................................................... 46
9.2.2 Ţări producătoare de diamante ..................................................................................................................... 46
9.2.3 Siguranţa investiţiei în diamante .................................................................................................................... 46
9.2.4 Evaluarea diamantelor ................................................................................................................................... 47
9.3 Piaţa internaţională a antichităţilor .................................................................................................................. 48
Teme de discuţie......................................................................................................................................................... 49
10. Piaţa valutară ........................................................................................................................................................ 50
10.1 Conceptul de piaţă valutară ........................................................................................................................... 50
10.2 Rolul pieţei valutare........................................................................................................................................ 51
10.3 Caracteristicile pieţei valutare internaţionale ................................................................................................ 51
Teme de discuţie......................................................................................................................................................... 53
Întrebări recapitulative pentru verificarea cunoştinţelor la disciplina Pieţe financiare internaţionale ..................... 55
Bibliografie .................................................................................................................................................................. 58

3
1. Introducere în studiul pieţelor financiare

1.1 Conceptul de piaţă financiară

• Piaţa financiara este mecanismul prin care activele financiare sunt emise şi introduse în circuitul
economic.
• Ea este formată din două mari sectoare: sectorul bancar şi sectorul titlurilor financiare ( care conţine
segmente precum: piaţa imobiliară, piaţa activelor alternative, piaţa valutară, piaţa asigurărilor)
Pentru a vă imagina mai bine cum lucrează astăzi pieţele financiare internaţionale, iată un exemplu:

Mergeţi la un hotel undeva în, să zicem, Nairobi, şi doriţi să vă cazaţi. Vă apropiaţi de recepţioner, îi
întindeţi paşaportul şi îi spuneţi că doriţi să vă cazaţi. El deschide paşaportul, se uită în el, şi apoi vi-l
întoarce, spunând că din păcate, locuri libere nu sunt. Atunci, dv luaţi o bancnotă de 100 de dolari, o
puneţi în paşaport, şi îi mai întindeţi paşaportul o dată, cu rugămintea de a verifica, poate totuşi există o
posibilitate. Recepţionerul se mai uită o dată în paşaport şi vă spune că va verifica dacă se poate face
ceva.

Recepţionerul se duce la directorul hotelului, cu care în seara din ajun au jucat poker şi în faţa căruia a
pierdut 100 de dolari. Îi dă dolarii şi îi mulţumeşte pentru că i-a permis să joace pe datorie.

Directorul hotelului se duce la bucătarul-şef, în faţa căruia în ajun pierduse 100 de dolari. Îi dă banii şi îi
mulţumeşte că i-a permis să joace pe datorie. Bucătarul-şef vine la recepţioner, în faţa căruia la acelaşi joc
a pierdut tot 100 de dolari, îi dă banii şi îi mulţumeşte

Recepţionerul pune bancnota în paşaport, se întoarce la recepţie, vă dă paşaportul şi spune:

- Îmi pare rău, nu sunt locuri libere!

1.2 Noţiuni de bază ale pieţelor financiare

Întreprinderile, firmele, ca şi persoanele fizice sau statul au deseori nevoie de capital.

Să presupunem că domnul X, proprietarul unui magazin local de produse electronice, decide să îşi extindă
afacerea şi să deschidă magazine şi în alte oraşe. Mai mult ca sigur că nu dispune de suma necesară
deschiderii unui lanţ de magazine, de aceea va trebui să achiziţioneze acest capital de pe piaţă.

Sau să presupunem că o familie doreşte să cumpere un apartament, care costă 45.000 euro, dar dispune
de numai 15.000 euro sub formă de economii; cum poate face rost de diferenţa de 30.000 euro?

4

Iar dacă administraţia Bucureştiului doreşte 50 milioane $ pentru o nouă staţie de epurare a apei sau
guvernul are nevoie de 1 miliard $ ca să acopere deficitul previzionat pentru anul 2014, este necesară
apelarea la capitalul din surse externe.

Pe de altă parte unele persoane fizice şi firme dispun de venituri mai mari decât cheltuielile lor curente
astfel încât există fonduri disponibile pentru a fi investite sub formă de lichidităţi sau valori mobiliare.
Aşadar, pieţele financiare:

reprezintă locul în care se întâlnesc cei care au nevoie de capital cu cei care au fonduri disponibile
pentru investiţii.

Intr-o economie dezvoltată există o multitudine de pieţe financiare diferite. Fiecare piaţă
tranzacţionează tipuri diferite de instrumente financiare şi deserveşte un segment diferit de clienţi.

1.3 Caracteristici ale Pieţelor financiare internaţionale

• În secolul al XIX-lea piaţa financiară internaţională se confunda cu piaţa financiară din Londra, la care s-a
adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris.
• Aceste două pieţe financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie.
• După primul război mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar căderea ei în 1929 a marcat
începutul marii crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua,
cu toate acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite
• Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor manifestate de
investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar.
• Băncile internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune.
Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente:

ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări, emisiuni de titluri
financiare străine, ca şi tranzacţii cu titluri financiare străine;

5

piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate într-o monedă care
nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi, deci, plasamentul este
efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări, intermediate de un sindicat bancar
internaţional. Autonomia ei rezultă din natura operaţiilor şi din modul de funcţionare
Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:

stabilitatea monedei naţionale;

sprijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial comercial şi industrial puternic;

importante capacităţi de finanţare disponibile;

o largă reţea de filiale;

libera convertibilitate şi liberul transfer al titlurilor financiare;

fiscalitate preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale

Teme de discuţie:
1. Cum definiţi piaţa financiară?
2. Care sunt componentele pieţei financiare?

3. Participarea unei pieţe financiare naţionale la circuitul internaţional al operaţiunilor

financiare depinde de 5 factori. Numiţi aceşti factori determinanţi.
4. Ce surse de finanţare a unei afaceri există? Se pot accesa acestea în cadrul pieţei financiare?

Explicaţie:

Da. Aceste surse de finanţare pot fi accesate în cadrul pieţelor financiare internaţionale.

5. De ce este importantă piaţa financiară pentru sănătatea unei economii?

Explicaţie: Piaţa financiară ghidează fondurile (banii) de la cei care nu ştiu să îi folosească în mod
productiv către cei care pot face astfel de activităţi, în acest mod rezultând o eficienţă economică
sporită.
6
În loc de concluzie:

7
2. Globalizarea pieţelor financiare

2.1 Definirea fenomenului de globalizarea al pieţelor financiare

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în economia mondială, care
rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale.

Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre
state.

FMI-ul defineşte globalizarea ca şi “creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din
întreaga lume, prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste
graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a
tehnologiei.”
O consecinţă a globalizării economice este îmbunătăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din
diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei
economice.
Globalizarea financiară reprezintă un proces de creşterea a fluxurilor financiare şi de capital, în cadrul unor
mecanisme de piaţă, depăşind nivelul sistemelor financiare naţionale, fiind în prezent, un fenomen ce se
manifestă la nivelul economiei mondiale.

2.2 Clasificarea pieţelor financiare după aria de acoperire

Pieţele financiare pot fi clasificate în funcţie de aria de acoperire

Pieţe financiare globale

Pieţe financiare regionale

Pieţe financiare locale.

Astfel în funcţie de mărimea şi gama operaţională a organizaţiei care doreşte împrumutul, aceasta va
putea să achiziţioneze capitalul pe pieţe globale sau trebuie să se limiteze la pieţe locale, adică numai la
cele din stricta vecinătate.

2.3 .Elementele componente ale globalizării în economia contemporană

Globalizarea economică –se referă la patru tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume:

8

fluxuri de bunuri/servicii; de exemplu, liber schimb;

fluxuri de persoane (migraţia),

fluxuri de capital şi

fluxuri de tehnologie.

Integrarea economică - un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile
contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi a
specializărilor între economiile diferitelor state.
Este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică
contemporană.
Integrarea pieţelor financiare în UE:

Este important ca în UE să existe pieţe financiare integrate deoarece acestea sunt vitale pentru o utilizare
mai eficientă a capitalului de investiţii şi, în consecinţă, pentru creşterea competitivităţii economiei
europene.

Analiza evoluţiei sectorului financiar efectuată de Direcţia Generală Afaceri Economice şi Financiare (DG
ECFIN) se axează, în principal, pe două aspecte: condiţiile macrofinanciare şi progresele privind integrarea
pieţei financiare.

Realizarea integrării financiare ţine de evaluarea reformelor structurale, de Orientările generale de
politică economică asociate Strategiei de la Lisabona şi de capacitatea de adoptare a monedei euro
evaluată în rapoartele de convergenţă pentru statele membre care se pregătesc să între în zona euro.
De studiat:

Teme de discuţie
1. Cum defineşte FMI globalizarea?
2. Cum definiţi globalizarea financiară? Ce consecinţe are aceasta?
3. Clasificaţi pieţele financiare în funcţie de aria de acoperire a acestora.

9
3. Intermedierea pe pieţele financiare internaţionale
3.1 Conceptul de intermediere financiară

Dezvoltarea pieţelor financiare internaţionale nu ar fi fost posibila fără aportul fundamental al instituţiilor de
intermediere financiara, menite sa acţioneze ca o interfaţa între deţinătorii de capital şi cei care au nevoie de
aceasta resursa de baza pentru dezvoltarea afacerilor lor. în condiţiile în care piaţa financiara internaţională
continuă să fie o piaţă imperfectă şi riscantă, pe care informaţia şi modalităţile de transmitere a acesteia joaca un
rol cheie, se poate spune ca intermediarii financiari au contribuit şi contribuie din plin la creşterea eficientei în
alocarea resurselor de capital.
Intermediarii financiari sunt entităţi publice sau private specializate care acţionează pe pieţele monetar - valutare
sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la deţinătorii acestora şi punându-le la dispoziţia celor
care au nevoie de ele.

Diferenţa dintre finanţarea directa şi cea indirecta

Practic, în funcţie de implicarea acestor instituţii în finanţarea internaţională, putem vorbi de o finanţare directă
(beneficiarul are un contact direct cu deţinătorii de fonduri) şi o finanţare indirectă (când cel care are nevoie de
resurse de capital se adresează unei instituţii financiare specializate care mijloceşte contactul între utilizator şi
deţinătorii de fonduri). Pe pieţele financiare internaţionale, cea mai mare parte din resurse sunt mobilizate prin
finanţare indirectă.

3.2 Serviciile de intermediere financiară

Principalul argument în favoarea utilizării intermediarilor financiari este legat de imperfecţiunea pieţelor
financiare internaţionale (tradusa prin imposibilitatea obţinerii unor informaţii certe cu privire la evoluţia viitoare
a pieţei şi la participanţii pe această piaţă).
In prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă larga de servicii integrate, având un grad de
complexitate diferit.
Principalele servicii sunt:
• tranzacţii financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piaţa, plăţile şi
decontările internaţionale);

10
 • finanţarea activităţii economice (finanţarea investiţiilor internaţionale, a activităţii de comerţ
exterior);
• consultanţa financiară (consultanţa oferită investitorilor cu privire la posibilităţile de investiţie sau
la managementul portofoliului deţinut);
• monitorizarea pieţelor (agenţiile de rating ce monitorizează diferitele pieţe financiare oferind
clasamente de risc de tara);
• garantarea operaţiunilor financiare (oferirea de garanţii bancare în plăţile internaţionale,
garantarea emisiunii de titluri financiare);
• asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de ţară, a riscului de
neplată, a riscului suveran etc.);
• expertiza managerială (oferirea de consultanţă în administrarea afacerilor);
• monitorizarea companiei (monitorizarea activităţii companiilor finanţate).
În plus de aceste servicii de bază, există intermediari specializaţi care oferă şi alte servicii conexe cum ar fi:
• constituirea de consorţii bancare pentru mobilizarea unui volum important de resurse de capital (de
exemplu sindicalizarea creditelor);
• implicarea directă în emisiunea de titluri pe piaţa financiară internaţională (emisiunea de acţiuni /
obligaţiuni);
• promovarea emisiunii de titluri pe piaţa financiară internaţională (cazul emisiunii de obligaţiuni pe o piaţa
străină);
• administrarea contului clienţi (cazul factoringului).

3.3 Tipuri de intermediari pe pieţele financiare internaţionale:

I. Instituţiile depozitare:
• băncile comerciale;
• casele de economii şi împrumuturi;
• băncile mutuale de economii;
• uniunile de credit;
II. Instituţiile non - depozitare:
• băncile de investiţii;
• fondurile mutuale;
• fondurile private de pensii;
• companiile de asigurări;
• companiile de finanţare;
• fondurile cu capital de risc;
• societăţi de servicii de Investiţii Financiare.
I. Instituţiile depozitare presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din atragerea de depozite
bancare de la persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente şi împrumutarea acestor resurse către cei
care au nevoie de ele.
11
A. Băncile comerciale sunt pilonul central al intermedierii pe pieţele financiare internaţionale, oferind o gama
larga de servicii cum ar fi tranzacţii financiare (cumpărarea / vânzarea de valuta, plăţi şi decontări internaţionale),
garanţii bancare, monitorizare etc. (mai puţin expertiza manageriala). Veniturile în cazul acestor instituţii sunt
formate din dobânzile încasate de pe urma creditelor acordate şi din comisioanele / spezele bancare percepute
pentru diferitele operaţiuni financiare realizate. Principalele cheltuieli în cazul băncilor sunt formate din dobânzile
plătite deponenţilor, la care se adaugă cheltuielile curente, cheltuielile cu provizioanele etc.
Diferenţa între băncile comerciale şi celelalte instituţii depozitare (casele de economii, băncile mutuale sau
uniunile de credit) consta în rolul fundamental pe care băncile comerciale îl au în plăţile şi decontările
internaţionale, marea diversitate a activelor (instrumentelor) oferite, forma de organizare (băncile comerciale
sunt organizate sub forma societăţilor pe acţiuni servind intereselor acţionarilor). Băncile comerciale sunt de doua
tipuri: bănci cu amănuntul ('retail banks' - pentru persoane fizice) şi bănci pentru companii ('company banks')
adresate în principal companiilor. Cea de a doua categorie de bănci este mai mult implicata pe pieţele financiare
internaţionale.
O categorie aparte de bănci comerciale implicate în finanţarea internaţională sunt băncile de import - export, care
acorda facilităţi de finanţare firmelor exportatoare: credite de prefinanţare, credite furnizor / cumpărător,
credite de export, garanţii bancare, credite de scont, credite de accept etc.
B. Casele de economii şi împrumuturi sunt instituţii financiare depozitare specializate în principal pe acordarea de
credite ipotecare (din care creditele ipotecare ocupa primul loc - cca. 70 % din activele băncii). Serviciile financiare
oferite sunt legate de activitatea lor de baza, oferind o gama larga de servicii de consultanta în domeniul ipotecar.
Ca forma de organizare, multe dintre aceste instituţii sunt companii mutuale, dar apar şi în forma unor societăţi
pe acţiuni.
C. Băncile mutuale de economii au active format în principal tot din credite ipotecare şi instrumente cu risc redus
(titluri de stat, obligaţiuni de stat, obligaţiuni municipale). Sunt de dimensiuni mai mici, organizate sub forma unei
simple asocieri de fonduri (companii mutuale). în prezent, în practica financiară internaţională nu se mai face
distincţie între acest tip de instituţii de intermediere şi casele de economii şi împrumuturi.
D. Uniunile de credit sunt companii mutuale specializate pe acordarea de credite de consum. Din punct de vedere
al fondurilor mobilizate şi al tranzacţiilor derulate, uniunile de credit sunt cele mai mici dintre instituţiile
depozitare, având totuşi un grad rapid de dezvoltare în ultima perioada. Participanţii la aceste instituţii sunt de
regula membrii aceleaşi organizaţii, din acest punct de vedere operaţiunile financiare derulate prin uniunile de
credit fiind considerate ca având un risc redus. Gradul de diversificare al serviciilor şi instrumentelor oferite este
relativ redus.
II. Instituţiile de intermediere non - depozitare
E. Fondurile cu capital de risc (Venture Capital) finanţează companii / proiecte din domenii cu risc ridicat dar cu
potenţial de creştere, oferind o gama diversificata de tehnici de finanţare (acţiuni, obligaţiuni, credite). în
principiu, aceste fonduri încheie contracte directe cu antreprenori care deţin o tehnologie de vârf, finanţatorul
percepând un dividend anual. De regula, cei care finanţează astfel de afaceri nu au cunoştinţe avansate cu privire

12
la procesul tehnologic, punând la dispoziţia antreprenorului capitalul şi expertiza manageriala de care acesta
dispune.
După cum se poate observa, în faza iniţială principalul beneficiar este antreprenorul (care are la dispoziţie
resursele financiare necesare şi sprijinul direct al finanţatorului în gestionarea afacerii) în timp ce în faza
ulterioara, daca lucrurile merg bine, principalul beneficiar devine finanţatorul care are dreptul sa preia integral
afacerea respectiva.
Uneori aceasta forma de finanţare este preferata finanţării prin băncile comerciale din cauza ca riscul implicat
este mult mai mare şi băncile evita uneori implicarea directa şi ca de cele mai multe ori existenta unui istoric al
relaţiilor cu o banca este un factor determinant în acordarea finanţării. în plus, în contractul încheiat cu
antreprenorul, finanţatorul poate restricţiona / condiţiona obţinerea de fonduri din alte surse şi poate impune
obligativitatea supravegherii directe a activităţii antreprenorului şi a modului în care acesta gestionează fondurile
primite.
F. Companiile de finanţare apar ca filiale ale marilor companii (de exemplu General Electric Capital sau General
Motors Acceptance Company) sau ca instituţii financiare independente (de exemplu compania Heller, preluata
ulterior de Fuji Bank)
Aceste companii sunt specializate în susţinerea financiară a dezvoltării unei afaceri (inclusiv în finanţarea
exporturilor sau investiţiilor directe în străinătate) dar şi în finanţarea cumpărării de locuinţe, autoturisme sau alte
bunuri de consum. Deoarece creditele acordate sunt garantate de obligativitatea constituirii unui colateral
(depozit bancar, stoc de titluri financiare), riscul implicat este mult mai mic.
In practica financiara internaţională s-au dezvoltat trei mari tipuri de astfel de companii de finanţare:
• companii de finanţare a vânzărilor: specializate în finanţarea utilizatorilor de produse (ex. în
domeniul auto);
• companii de finanţare a persoanelor fizice: specializate în finanţarea persoanelor fizice pentru
achiziţionarea de bunuri de larg consum sau de cumpărarea de locuinţe;
• companii de finanţare a afacerilor: implicate în finanţarea companiilor prin acordarea de credite
comerciale sau operaţiuni de leasing / factoring.
In fluxurile financiare internaţionale sunt implicate cu precădere ultima categorie de companii de finanţare. Mai
trebuie precizat faptul ca aceste companii de finanţare se refinanţează cu precădere prin emisiune de hârtii
comerciale (commercial papers) pe termen scurt (cu scadenţa până în 180 de zile). Hârtiile comerciale emise sunt
negarantate, riscul acestor instrumente fiind direct legat de riscul emitentului. Rata dobânzii la aceste hârtii
comerciale este stabilită în funcţie de dobânda pieţei şi implicit de riscul emitentului.
G. Societăţile de asigurare sunt intermediari financiari specializaţi care preiau în portofoliul lor riscurile financiare
/ comerciale la care sunt expuşi toţi care operează pe piaţă, în schimbul unei prime de asigurare. Baza juridica a
operaţiunii de intermediere o constituie poliţa de asigurare, în care sunt prevăzute clar riscurile asumate de
asigurător precum şi drepturile asiguratului i caz de producere a evenimentului asigurat. Durata pasivelor în
cadrul societăţilor de asigurare este mult mai mare decât în cazul băncilor comerciale.

13
In prezent, se poate observa o implicare tot mai mare a acestor societăţi de asigurare în tranzacţiile comerciale şi
financiare internaţionale, volumul mare al riscurilor pe care operatorii economici trebuie sa şi le asume în acest
caz fiind foarte mare sunt îndemnaţi să transfere o parte din aceste riscuri.
Spre deosebire de garanţiile bancare care vizează în exclusivitate riscuri economice / comerciale (riscul de
neplata), asigurările în materia comerciala internaţională oferă o arie mai largă de acoperire a riscurilor, existând
în prezent poliţe de asigurare inclusiv pentru riscul politic, riscul suveran sau chiar riscul de tara (ex. COFACE -
Franţa, MITI - Japonia, Political Risk Service - din SUA etc.). Diferenţa între asigurare şi garantare apare şi în ceea
ce priveşte costul (mai mare în cazul garanţiei bancare) şi limita acoperirii (garanţiile bancare oferă o acoperire de
100 % împotriva riscurilor menţionate în timp ce asigurarea oferă o acoperire de pana la 80 - 85 % din valoarea
asigurata).
Companiile de asigurare oferă o gama larga de servicii financiare, de la monitorizare pana la consultanta
financiara specializata. Atunci când valoarea asigurării este mare (caz frecvent în finanţarea internaţională, mai
ales în cazul importului de bunuri de echipament), societăţile de asigurare pot opta pentru reasigurare sau
coasigurarea operaţiunii respective.
Mai trebuie remarcat faptul ca aceste companii de asigurare au un rol activ pe pieţele de capital internaţionale,
plasând banii colectaţi prin poliţe în diferite titluri ale acestei pieţe, în vederea obţinerii unor randamente
superioare.
H. Fondurile de pensii sunt fonduri mutuale ce acumulează pasive pe termen lung şi foarte lung. Sumele obţinute
din primele plătite de participanţii la aceste fonduri sunt reinvestite pe pieţele financiare, urmărindu-se o
acumulare reala de capital pe termen lung. Aceste forme de intermediere s-au dezvoltat ca o alternativa la
instituţiile depozitare (băncile comerciale) care evitau implicarea directa în finanţarea pe termen lung şi foarte
lung.
I. Fondurile mutuale sunt asemănătoare fondurilor de pensii, fiind organizate sub forma unei asocieri mutuale de
fonduri, gestionate de o companie specializata. în prezent exista doua tipuri distincte de astfel de fonduri, în
funcţie de posibilitatea de accesare a lor: fonduri deschise (accesibile tuturor) şi fonduri închise (exclusive numai
membrilor fondatori).
J. Băncile de investiţii (Merill Lynch, Morgan Stanley) reprezintă un segment important al intermediarilor non -
depozitari, fiind instituţii specializate ce oferă servicii financiare diverse:
• emiterea de titluri financiare (CP / obligaţiuni) pe pieţele financiare locale şi internaţionale;
• intermedierea vânzărilor / cumpărărilor de titluri financiare;
• acordarea de consultanta financiara investitorilor cu privire la oportunităţile de plasament sau la
gestionarea portofoliului financiar propriu;
• garantarea emisiunii de titluri financiare;
• monitorizare a pieţelor.
In principal aceste bănci de investiţii vând instrumente financiare cu venit fix (obligaţiuni sau hârtii comerciale -
CP). Ca forma de organizare, băncile de investiţii nu presupun atragerea de depozite ci utilizarea fondurilor
subscrise de acţionarii acestora. Spre deosebire de SUA, în Europa activitatea băncilor de investiţii este asimilata

14
de băncile comerciale, o parte din activitatea acestora costând în emisiunea / plasarea de instrumente cu venit fix
emise de companii private. Băncile de investiţii s-au lansat şi s-au dezvoltat valorificând nise de piaţa insuficient
exploatate de băncile comerciale, ocupând în prezent un loc important în intermedierea fluxurilor financiare
internaţionale.
In plus de aceşti intermediari privaţi care acţionează pe pieţele financiare internaţionale, mai exista o serie de
entităţi publice cu rol în susţinerea financiară a unor categorii de agenţi economici (exportatori, importatorii de
tehnologie, materii prime etc.) cum ar fi Agenţiile Guvernamentale de Credit sau Agenţiile de Finanţare şi
Garantare a Exporturilor. Beneficiind de un suport direct din partea statului, aceşti intermediari pot influenta
puternic orientarea fluxurilor financiare internaţionale.
Implicarea intermediarilor în desfăşurarea relaţiilor financiar-valutare internaţionale este diferita:
Intermediarul Local Internaţional
Băncile comerciale 30 % 40 %
Societăţile de asigurare 15 % 20 %
Fondurile private de pensii 13 % 3%
Casele de economii şi împrumuturi 12 % -
Fondurile de investiţii 10 % 5%
Bănci de investiţii 10 % 15 %
Companii de finanţare 5% 20 %
Bănci de economii 3% -
Uniuni de credit 2% -

După cum se poate observa din acest tabel, atât la nivel local cat şi la nivel internaţional băncile comerciale şi
societăţile de asigurare au un rol dominant pe pieţele financiare internaţionale. în acelaşi timp se poate remarca
rolul marginal al băncilor de economii sau uniunile de credit în derularea operaţiunilor financiare internaţionale.
In concluzie, complexitatea operaţiunilor financiare internaţionale, gradul ridicat de risc şi imperfecţiunile pieţelor
financiare au condus la apariţia şi dezvoltarea unui număr mare de intermediari financiari specializaţi care si-au
diversificat în permanenta serviciile şi instrumentele pe care le oferă.

3.4 Avantajele şi dezavantajele intermedierii financiare

In ceea ce priveşte activitatea de intermediere pe piaţa financiara internaţională, se pot remarca următoarele:
15
 • odată cu dezvoltarea şi organizarea pieţelor financiare internaţionale, au apărut şi s-au dezvoltat o
gama larga de forme de intermediere financiara şi de instituţii aferente, de la cele mai simple pana
la cele mai complexe (sindicalizarea creditelor, emisiunea de obligaţiuni străine);
• în bilanţul companiilor de intermediere financiara predomina activele financiare (si nu cele reale)
formate din creanţe faţă de diferiţi debitori;
• contabilitatea la nivelul companiilor de intermediere financiara este organizata în acelaşi mod ca şi
la ceilalţi operatori economic non-financiari.
Analiza financiara a unor astfel de companii utilizează acelaşi set de indicatori financiari cunoscuţi (grad de
îndatorare, rentabilitate, fluxuri de numerar), doar ca în cazul unor indicatori financiari valorile de referinţă sunt
diferite faţă de companiile non - financiare.
Principalele avantaje ale activităţii de intermediere pe pieţele financiare internaţionale sunt:
• riscuri mai reduse pentru utilizatorii şi deţinătorii de capital (o parte din riscuri sunt preluate de
instituţiile de intermediere);
• consultanta financiara oferita utilizatorilor şi investitorilor;
• posibilitatea valorificării mai bune a informaţiilor existente pe piaţă;
• facilităţi suplimentare de finanţare acordate utilizatorilor de capital;
• oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor de finanţare a
fiecărui beneficiar;
• posibilităţi de reducere a costului capitalului atras.
Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari în procesul de mobilizare a
resurselor de capital se numără:
• existenţa unui 'istoric' al relaţiilor cu intermediarul financiar;
• costuri de tranzacţionare mai mari (comisioane, speze bancare);
• Lipsa unui contact direct cu piaţa financiara internaţionala;
Teme de discuţie
1. Care sunt principalele servicii de intermediere financiară?
2. Care sunt serviciile conexe de intermediere financiară?
3. Care sunt cele 2 tipuri de intermediari pe pieţele financiare internaţionale? Daţi şi exemple.
4. Care sunt avantajele intermedierii financiare?
5. Care sunt dezavantajele intermedierii financiare?

16
4. Sisteme financiare dezvoltate

4.1 Sistemul financiar al SUA

The Federal Reserve System, sau Federal Reserve, adesea The Fed, comun The Feds, în română, Sistemul federal
de rezervă [monetară], este banca centrală naţională şi sistemul naţional aferent al acesteia al Statelor Unite ale
Americii.
Federal Reserve System este un sistem bancar semi-guvernamental alcătuit din:
• (1) un consiliu de guvernatori (în engleză, Board of Governors) numiţi prin hotărâre prezidenţială, care au
sediul în Washington, D.C.;
• (2) un comitet federal al pieţei libere (în engleză, the Federal Open Market Committee);
• (3) douăsprezece bănci regionale, numite regional Federal Reserve Banks localizate în diferite oraşe mari
de-a lungul naţiunii, toate societăţi pe acţiuni; şi
• (4) numeroase bănci private, care posedă părţii variabile din valoarea totală a acţiunilor celor 12 bănci
regionale ale sistemului (the regional Federal Reserve Banks).
Ben Bernanke este actualul Preşedinte al Sistemului de rezervă monetară, în engleză, Chairman of the Board of
Governors of the Federal Reserve System.
Este demn de remarcat că, spre deosebire de multe ţări ale lumii în care băncile centrale sunt proprietatea
exclusivă a statului respectiv, în Statele Unite ale Americii, Federal Reserve System este deţinut de entităţi private.
Băncile Sistemului federal de rezervă constituie simultan şi băncile responsabile de emiterea şi controlul monedei
americane (dolarul american) într-o anumită zonă de jurisdicţie a naţiunii numită Federal Reserve District.
Numărul de districte federale de rezervă monetară coincid cu numărul de bănci regionale, 12.
The Federal Reserve Districts se găsesc mai jos, fiind listate împreună cu numărul şi litera lor de identificare, care
sunt folosite pentru identificarea bancnotelor SUA (denumite oficial Federal Reserve Notes), pentru identificarea
unică a băncii emitente şi a seriei sau a "şarjei" emise de aceasta.
În prezent sistemul bancar american are o structură primordială, având la vârf sistemul federal de rezervă şi
organismele federale. Federal Reserve System este alcătuit din 12 bănci federale corespunzătoare celor 12
districte şi este condus de Consiliul Guvernatorilor, alcătuit din 7 persoane numite de preşedinte, pe o durată de
14 ani
Funcţiile celor 12 bănci federale sunt:
• emisiunea monetară în district (în realitate bancnotele circulând pe întregul teritoriu federal);
17
 • creditarea băncilor comerciale: compensarea cecurilor şi a altor titluri de credit ale băncilor membre –
fixarea ratei scontului;
• operaţiuni de open market.
Specificul sistemului bancar american se exprimă şi în opţiunea băncilor între două tipuri de statut National Bank
sau State Bank (bancă federală sau bancă într-un stat anumit) completată cu regimul „one state banking”
constând în separarea activităţii bancare comerciale de cele financiare. Ca urmare a acestor factori specifici se
disting 4 categorii de instituţii bancare:
1 băncile Comerciale – au ca funcţie principală primirea depozitelor de fonduri, private sau publice, la
vedere sau la termen;
2 băncile de Investiţii - operează cu fonduri împrumutate de la băncile comerciale asigurând cumpărarea şi
plasamentul titlurilor emise de societăţi comerciale şi prestează servicii în domeniul restructurărilor şi
fuziunilor, gestionează portofolii de titluri, jucând un rol important în dinamizarea economiei;
3 băncile americane situate în străinătate cu avantajul de efectua operaţiuni care nu le sunt permise pe
teritoriul american;
4 băncile străine – sunt în proporţie de cca. 50% japoneze, cca. 10% britanice şi 30% europene. Aceste bănci
provoacă îngrijorarea sistemului bancar autohton atât datorită atragerii unei părţi a clientelei americane
de origine asiatică cât şi datorită achiziţionării de către băncile străine a unor bănci americane.
Imposibilitatea implantării în afara statului – de origine şi compartimentarea strictă între băncile comerciale şi
băncile de investiţii au acţionat în detrimentul sistemului bancar şi în avantajul întreprinderilor financiare
nebancare. Reglementarea are mai de grabă băncile decât operaţiunile bancare. Există numeroase aşa-zisele near
banks („aproape bănci”), care nefiind supuse reglementărilor bancare, concurează direct băncile pe propriul lor
teren. De exemplu, cartelele de credit ale unor instituţii specializate (American Express) sau ale unor reţele de
magazine (Sears Roebuck & Co) sunt mai numeroase decât cele ale băncilor (400 de milioane faţă de 100 de
milioane în cadrul băncilor).
Băncile comerciale se întăresc pentru a face faţă concurenţei, dar sistemul bancar american nu are puterea
dolarului şi a industriei americane. Structura sistemului bancar al SUA este alcătuit din:
o bănci naţionale şi bănci ai statelor;
o bănci membre ale Sistemului Federal de Rezerve şi bănci nemembre ale SFR;
o bănci fără filiale şi bănci cu subdiviziuni;
o filialele străine şi diviziuni ale băncilor americane;
o holdingurile americane.
Pentru a activa pe piaţă în calitate de bancă este necesar de a primi licenţa (Carter) de la organele legislative.
Sistemul bancar a SUA se supune a doua putere majore:
1. Guvernul Federal;
2. Puterii locale.

18
Băncile naţionale primesc licenţa de la Guvernul SUA, iar bănci ale statelor primesc licenţa de la puterea locala din
statul dat. Băncile SUA au dreptul să-şi deschidă filiale numai în districtul unde şi-au primit licenţa. Băncile
americane pot fi clasificate conform criteriului asigurării depozitelor:
o bănci cu depozite asigurate în Corporaţia Federala de Asigurare Depozitelor (practice toate
băncile comerciale);
o băncile neasigurate.
Băncile naţionale sunt obligate sa se asigure, dar cele din districte – la dorinţă.
Un alt criteriu de clasificare ar fi:
o bănci cu filiale şi subdiviziuni;
o bănci fără filiale (cea mai răspândită formă care cuprinde 1/3 din sistemul bancar al SUA).

4.2 Sistemul financiar al JAPONIEI

Sistemul financiar de tip japonez este bazat pe o anumită structură organizatorică denumită ”keiretsu” format din
întreprinderi direct productive, furnizori de materii prime, întreprinderi de distribuţie, societăţi de asigurare,
bancare, etc., caracterizate prin legături strânse între ele. Evaluarea titlurilor emise de întreprinderi în acest
context este extrem de dificilă, pentru că trebuie să se ţină cont şi de potenţiale acte de sprijin din partea
celorlalte entităţi ale structurii organizatorice. Astfel, chiar dacă o întreprindere se confruntă cu dificultăţi, ceea ce
ar duce în condiţii normale la o scădere a cursului bursier al acţiunilor emise de aceasta, ea va miza pe sprijinul
acordat de celelalte entităţi, motiv pentru care în analiză va trebui să se tină cont şi de forţa economică a acestor
entităţi.
Sistemul financiar japonez a constituit unul dintre modelele fundamentale, dar este tot mai puţin amintit în
lucrările de dată recentă, în contextul în care el adoptă tot mai mult trăsăturile celorlalte sisteme fundamentale.
Entităţile din cadrul sistemului „keiretsu” acţionează concertat, în scopul atingerii anumitor obiective generale.
Totodată, se poate menţiona faptul că aceşti agenţi se sprijină reciproc în perioada de recesiune. Astfel, agenţii
performanţi din ansamblul keiretsu îi susţin pe aceia mai puţin performanţi, în momentele în care condiţiile
economice nu sunt prielnice. Din această perspectivă se poate considera că sistemul financiar japonez clasic este
fundamentat pe perceptele filosofice specifice culturii japoneze.
În acest context se presupune că salariaţii vor rămâne angajaţi în aceeaşi organizaţie, care devine practic, ”o a
doua familie” pentru aceştia.
19
Principalele trăsături legate de acest sistem sunt reprezentate de faptul că:
• protecţia drepturilor acţionarilor minoritari nu reprezintă un aspect destul de important;
• concurenta se manifestă în special între diferiţi keiretsu şi nu neapărat între agenţi economici. Acesta este
unul dintre motivele pentru care corporaţiile japoneze pot fi criticate în contextul respectării regulilor
legate de concurenta loială.

Structura sistemului financiar japonez

Japonia rămâne ţara cu un sistem financiar bazat pe bănci, în ciuda faptului că piaţa de capital, în funcţie de
valoarea totală, este a doua ca mărime din lume. Structura sistemului financiar japonez se prezintă astfel:
• Banca Centrală;
• instituţii financiar cooperatiste, bancare;
• Instituţii financiare nedepozitare (asigurări de viaţă);
• instituţii financiare de stat (case de economii, instituţii financiar guvernamentale).
Sistemul financiar japonez poate fi analizat pe cele trei segmente: sectorul bancar, asigurări şi instituiţi financiar
guvernamentale.
Sectorul bancar, datorită achiziţiilor şi falimentelor din ultimii anii, e format din 7 bănci majore:
• Tokyo- Mitsubishi,
• Mihuzo,
• Mihuzo Corporation,
• UFJ,
• Mitsui- Sumitomo,
• Resona
• şi Saitama-Resona.
Aceste bănci deţin jumătate din depozitele şi creditele private, iar din acest motiv multe din analize se focalizează
doar pe aceste instituţii bancare.
Al doilea sector important este segmentul asigurărilor care deţine sub 20% din activitatea întregului sistem. Al
treilea segment este cel al instituţiilor financiar - guvernamentale conform FMI, sectorul public în Japonia joacă un
rol mult mai important în procesul de intermediere financiară decât în orice alt stat OECD.

Sectorul bancar se caracterizează printr-o rată de profit scăzută în ultimii 10 ani; Fukao (2003) remarcă faptul că
industria bancară japoneză nu a înregistrat până în 1993 profit net operaţional. Profitul a apărut prin câştigul de
capital generat de deţinerea de acţiuni pe termen lung. Lipsa de performanţă este posibil determinată de lipsa de
performanţă a activităţii bancare şi dependenţa prea mare a băncilor de veniturile din activitatea de creditare.
Profitabilitatea scăzută reflectă însă alte probleme ale sistemului bancar: supradimensionarea sistemului bancar
(număr de bănci per capital şi ponderea activităţii băncilor în PIB au valori mai mult decât duble decât în SUA),
înnoirea lentă a producţiei financiare, mulţi clienţi insolvabili, caracterizaţi prin profitabilitate scăzută, fenomen

20
explicat prin presiunile implicite sau explicite ale guvernului de a nu forţa falimentul în cazul în care acesta ar
implica pierderi semnificative de locuri de muncă.
În a doua jumătate a anilor `80, în Japonia s-a înregistrat un boom puternic pe piaţa de capital şi pe piaţa
imobiliară. La începutul anilor `90 spargerea acestui balon a generat efecte devastatoare. Indicele Nikkei a scăzut
de la nivelul maxim de 38,917 în decembrie 1989 la 14,309 în 1992. Preţurile terenurilor în zona comercială
metropolitană au scăzut la o cincime din nivelul de maxim înregistrat. Sistemul bancar s-a confruntat cu o
pondere mare a creditelor neperformante, în condiţiile în care titlurile financiare utilizate drept colateral au
devenit aproape lipsite de valoare . O mare parte a companiilor străine au fost delistate de la bursa din Tokyo,
observându-se o migrare a acestora către alte pieţe de capital. Astfel, competitivitatea internaţională a pieţei
financiare şi a instituţiilor japoneze s-a înrăutăţit dramatic. Această criză a sistemului financiar a fost consecinţa
principală a procesului de stagnare economică prelungită. Ca reacţie, guvernul japonez a pornit o reformă
fundamentală pentru a realiza un sistem financiar ”liber, corect şi global”- acest program care a generat efecte
pozitive din 1998, numit ”Japanese Big Bang” avea acţiuni menite să atingă următoarele obiective:
• Să genereze creşterea oportunităţilor pentru investiţii;
• să îmbunătăţească calitatea serviciilor financiare;
• să stimuleze concurenţa;
• să genereze un cadru de tranzacţionare mai corect şi mai transparent.
Reforma a vizat liberalizarea şi diversificarea produselor financiare, a activităţii şi a structurii organizatorice,
îmbunătăţirea infrastructurii pieţei financiare şi a sistemului de tranzacţionare, reducerea riscurilor.
Japonia - de la vedeta anilor '80 la economie în lungă stagnare.
Timp de 30 de ani până în 1980, Japonia a avut statutul de economie emergentă, ritmul alert de creştere
economică transformând Ţara Soarelui Răsare dintr-un stat cu o nevoie acută de reconstrucţie şi redefinire - ca
urmare a distrugerilor de pe urma celui de-al Doilea Război Mondial - într-un adversar redutabil al Statelor Unite
pe plan economic. Ultimele trei decenii ale Războiului Rece au fost caracterizate de întrecerea în vederea
tehnologizării, fapt valabil şi pentru Japonia.
Economia Japoniei a înregistrat salturi spectaculoase, de la falimentul de după război la redresarea de pe
parcursul anilor '60-'70, care a aruncat ţara într-un "bubble" economic în anii '80 şi într-o criză începând cu prima
parte a anilor '90, "deceniul pierdut", ce a devenit un capitol aparte al istoriei economice mondiale.
Anii de criză pot fi priviţi drept momentul intrării în etapa matură a economiei japoneze. Aceasta s-a prelungit
într-o perioadă de stagnare care se manifestă şi în prezent. "Fiecare economie emergentă, după ce un timp
înregistrează creşteri masive, se maturizează. Economia Japoniei s-a maturizat, dar pentru că nu a asigurat
avantaje competitive, a trecut într-o etapă de stagnare", spune profesorul de economie Daniel Dăianu.

Bubble economic în anii '80

Motoarele dezvoltării economice din perioada anilor '60-'80 au fost rulate la maxim cu ajutorul tehnologizării,
Japonia câştigând la acest capitol un avans care ţine şi acum la distanţă SUA şi China, primele două puteri
economice ale lumii.

21
În egală măsură, investiţiile Japoniei în infrastructura nucleară îşi au rădăcinile în boom-ul tehnologic din secolul
trecut, când nevoia de resurse energetice a Japoniei a crescut direct proporţional cu avansul tehnologic. Totodată,
criza petrolului din anii '70 a determinat Japonia, ţară hiper-industrializată, să se orienteze către alte tipuri de
resurse energetice. "Investiţiile Japoniei în energia nucleară s-au produs pe fondul a trei obsesii: izolarea din
secolul 19, care s-a materializat pe fondul poziţiei geografice, deficitul de resurse naturale şi energetice şi
securitatea alimentară a ţării", spune Daniel Dăianu.

Sistemul bancar - cauza crizei din '91

Nucleul economiei japoneze până în anii '91 a fost reprezentat de sistemul bancar, care funcţionează pe sistemul
«keiretsu» (conglomerat de companii organizate în jurul unei bănci, caracterizate de un circuit închis al
împrumuturilor cu dobânzi reduse). "Keiretsu, sistemul care părea a fi o trăsătură de forţă a sistemului economic
japonez, s-a dovedit vulnerabil, deoarece multe dintre creditele acordate au fost neperformante", mai spune
Daniel Dăianu. În anul 1991 băncile japoneze aveau rezerve de 3.000 mld. yeni şi împrumuturi de 450.000 mld.
yeni.
Ca în toate economiile emergente, sectorul imobiliar din Japonia a explodat, astfel că investiţiile masive în
infrastructură au avut drept corolar credite neperformante, care atunci când au fost descoperite, au prăbuşit
sistemul. "În condiţii de boom economic, au avut loc speculaţii pe piaţa imobiliară. Japonia «s-a gripat» pe
sistemul bancar, însă ulterior, economia a trecut printr-o perioadă de stagnare, în care sectorul bancar şi-a revenit
foarte greu. Cu toate acestea, în momentul crizei din anii '91, economia Japoniei atinsese un prag de maturitate,
în care nu mai putea avea rate de creştere economică de 7%", spune Dăianu. Dacă în 1988 PIB-ul Japoniei a
crescut cu 7,1%, în 1991 a avansat cu 3,3%, iar în 1993 cu numai 0,1%, conform Indexmundi.

Maturizare şi stagnare
Finalul "bubble-ului" economic a fost recunoscut oficial abia în 1993 şi a declanşat deflaţia. Preţurile au scăzut în
1993 cu 4,5% pe an, iar PIB-ul Japoniei s-a contractat cu 2%. Încetinirea ritmului de creştere economică se
menţine până astăzi, deoarece Japonia a intrat în mai multe cercuri vicioase. "Pe de o parte, forţa de muncă
foarte scumpă şi populaţia îmbătrânită au determinat companii japoneze să se orienteze către piaţa forţei de
muncă din Malaiezia, Thailanda, Coreea. În consecinţă, creşterea economică nu s-a mai reflectat acasă.
Concomitent, Japonia are sisteme sociale rudimentare, care au determinat populaţia să economisească.
Criza a găsit Japonia cu o inflaţie mică. Dinamica negativă a preţurilor a determinat un fenomen de tip «flat
inflation» şi a avut două consecinţe. În primul rând, Banca Japoniei nu a putut veni în ajutor prin scăderea
dobânzii, care şi aşa era mică, deoarece populaţia economisea. În al doilea rând, populaţia a devenit mai precaută
cu cheltuielile. În anul 1980 Japonia a înregistrat o rată a inflaţiei de 7,8%, care a scăzut drastic în anul 1986 la
valoarea de 0,6%.
"Din anul 2000 până în prezent, Japonia nu a mai avut forţă de propulsie. Cu toate că economia japoneză
are pondere în economia globală, aceasta nu mai are vitalitate, din cauza populaţiei îmbătrânite şi a
companiilor relocate în alte ţări din Asia şi din lume",

22
4.3 Sistemul financiar al GERMANIEI

Istoric
În 1916, în Germania a fost înfiinţată Banca din Hamburg, după modelul Băncii din Amsterdam; astfel a luat
naştere sistemul bancar german. Aceasta a fost în primă fază o bancă de depozite, dar apoi a efectuat şi
operaţiuni de viramente. Banca aceasta a devenit celebră prin caracterul riguros al operaţiunilor bancare şi, de
asemenea, prin crearea unei monede de cont specifice, denumită “Marko-banco”. Sistemul bancar al Germaniei
începe să se consolideze prin înfiinţarea Băncii de la Nürenberg. Marile bănci naţionale au apărut la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Ceea ce a condus la dezvoltarea sistemului bancar german a fost constituirea de bănci
comerciale şi crearea unei largi reţele cooperatiste şi populare. Acesta s-a diferenţiat faţă de celelalte sisteme
bancare, în special prin complexitatea sa structurală şi prin puterea băncilor sale, diferenţiere care a apărut pe la
mijlocul anilor 1990. Datorită numărului mare de bănci şi oficii bancare (în 1995 existau aproximativ 3.700 de
bănci legale independente care aveau mai mult de 48.000 de oficii bancare), Germania era, şi încă mai este una
dintre cele mai puternice economii “bancare” din lume. Chiar dacă numărul de bănci din Germania s-a micşorat în
ultimii ani, este totuşi, în continuare, potrivit standardelor internaţionale, destul de ridicat. Germania a cunoscut
o dezvoltare puternică în perioada postbelică şi, actual, este considerată cea mai consolidată economie a Europei
şi lider al Uniunii Europene, lucruri care au drept suport şi dezvoltarea sistemului bancar, organizat după diferite
principii faţă de alte ţări. Conceptul care este folosit în conducerea activităţii bancare este “ALL FINANZ”, sistemul
băncilor universale, băncile germane putând să se implice în orice activitate financiară.
Sistemul bancar din Germania este caracterizat printr-o puternică orientare către activitatea bancară de tip
universal. Astfel, băncile germane oferă o gamă completă de operaţiuni bancare şi financiare: de retail, wholesale,
investment, vânzare-cumpărare de titluri de valoare în numele clienţilor, asigurări. Tipurile de bănci în Germania:
băncile comerciale, băncile landurilor, băncile de economii, instituţiile de credit coperativ regionale şi
cooperativele de credit.
Sistemul bancar german - caracteristici
În Germania, la 1619 ia naştere Banca din Hamburg, după modelul Băncii din Amsterdam. Iniţial aceasta a fost o
banca de depozite, ca apoi sa efectueze şi operaţiuni de virament. Rigoarea operaţiunilor bancare şi crearea unei

23
monedei de cont specifice, numita "Marko-Banco" i-au dat băncii respective o mare notorietate. Alături de Banca
din Hamburg, aparatul bancar din Germania se consolidează prin înfiinţarea Băncii din Nürenberg.
Trebuie remarcat ca, în aceasta perioada apare prima banca de emisiune ("banca de circulatie"). Aceasta este
Banca din Stockholm (1650), Suedia, care eliberează bilete la purtător în schimbul depunerilor. Aceste bilete de
banca se caracterizează prin aceea ca nu sunt purtătoare de dobânzi, iar circulaţia lor ca mijloace de plata
diminuează cererea de rambursare a depunerilor. În anul 1698, urmare a unor dificultăţi, Banca din Stockholm se
transforma în banca regala ("Rjksbank"), respectiv într-o instituţie publică. Ulterior, în 1776, banca respectiva va
da faliment din cauza unei emisiuni excesive de bilete de banca.
In forma sa modernă, sistemul bancar german s-a constituit, de fapt, începând din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Din acest moment dezvoltarea sistemului se realizează în doua forme puternic diferenţiate pe de o parte,
implantarea unei largi reţele cooperatiste şi populare, iar, pe de alta parte, constituirea băncilor comerciale, care
s-au concentrat intr-un timp foarte scurt.
Puternica dezvoltare a Germaniei postbelice, poziţia ei actuală ca cea mai consolidată economie a Europei şi de
lider al Uniunii Europene, au drept suport şi dezvoltarea fără precedent a sistemului bancar organizat după
diferite principii fata de alte ţări. Conceptual de baza în guvernarea activităţii bancare este “ALL FINANZ”, sistemul
băncilor universale, băncilor germane fiindu-le permis sa se implice în orice activitate financiara. Activitatea
bancara comerciala, de investiţii, de afaceri, asigurări, sunt tot atâtea activităţi în care se poate implica o banca ce
are logistica necesara. Doua principale categorii de bănci s-au diferenţiat în consolidarea sistemului bancar
german:
• crearea unei largi reţele de bănci cooperatiste şi populare;
• constituirea băncilor comerciale.
Reţeaua cooperatista (Raiffeisenkasser) i se datorează, mai ales, lui Friedrich Wilhelm Raiffeisen, primar la
Flammesfeld. La început, în secolul al XIX-lea, este vorba de cooperative parohiale, conduse de notabili locali
benevoli, având, îndeosebi, funcţia de case de garanţie mutuala. Treptat, instituţia se dezvoltă şi se aliniază
băncilor, atât prin modul de funcţionare, cât şi prin statutul său juridic. Odată cu amplificarea reţelei băncilor
cooperatiste în mediul rural, în centrele urbane se creează băncile populare.
Astfel, responsabilitatea solidara şi nelimitata a cooperativelor dispare treptat în favoarea unei responsabilităţi
limitate la aporturile de capital, ca în orice societate comerciala. Dar, caracterul sau de vasta reţea difuză, mai ales
rurală, s-a menţinut pana în zilele noastre. Paralel, în centrele urbane se creează băncile populare (Volksbanken).
Aceste doua reţele complementare au ocupat întotdeauna un loc preponderent în Germania în colectarea
depunerilor, în special a celor care provin din economiile populare, şi în acordarea de credite persoanelor
particulare, comercianţilor şi meşteşugarilor. În 1971, reţelele Raiffeisen şi Volksbanken s-au apropiat sub egida
băncii Deutsche Genosenschaftsbank, numită, în general, DG Bank, care constituie una dintre primele bănci
germane. Deşi are o vocaţie universală (colectarea depunerilor, gestiunea mijloacelor de plată, acordarea de
credite), totuşi, DG Bank este specializată în activitatea “cu amănuntul”: clientelă numeroasă, dar operaţiuni de
mică amploare.

24
Băncile comerciale germane sunt, de asemenea, universale, dar, spre deosebire de tipul de bănci descris anterior,
sunt specializate în operaţiuni “angro”, adică orientate către industrie. În felul acesta se consolidează apropierea
dintre băncile comerciale şi întreprinderi. Banca este un partener constant al întreprinderii, intervenind în
gestiunea şi contabilitatea acesteia. De pildă principala bancă a Germaniei, Deutsche Bundesbank deţine o cota
de 28% în Daimler Benz, liderul firmelor industriale germane, 10% din cea mai mare firmă de asigurări din ţară,
Allianz, 25% din Kurstadt, liderul lanţurilor de magazine, aproape o treime din Philips Holsmann, liderul firmelor
de construcţii şi lista poate continua cu alte participaţii. Astfel, între băncile comerciale germane şi întreprinderi
există o strânsă colaborare, băncile intervenind adesea în contabilitatea şi gestiunea clienţilor săi. Aceasta situaţie
este considerată ca fiind unul din factorii care au asigurat succesul întreprinderii germane.
Prin participaţii, supervizare cenzorială şi cunoaşterea strategiei industriale, acest trinom al puterii băncilor
germane exercită un puternic control asupra industriei. Puternica tendinţă de reglementare a activităţii bancare
în Germania are atât latura ei pozitivă, cât şi negativă. Pozitivă, pentru că sunt preferaţi micii deponenţi şi micile
bănci. Negativă, dat fiind contextul mondial al dereglementării care afectează banca în lupta de concurenţă. În
timp ce birocraţii germani sunt ocupaţi să emită foarte multe reglementari, operatorii Uniunii Europene erodează
câte puţin temeliile solide ale băncilor germane prin relaxarea reglementărilor.
Prin natura operaţiunilor pe care le desfăşoară, băncile germane sunt considerate ca fiind etalonul de bancă
universală. Totodată se constată că băncile comerciale germane sunt puternic concentrate. De exemplu,
activitatea primelor trei bănci ca mărime: Deutsche Bundesbank, Dresdner Bank şi Commerz Bank, este
comparabilă cu activitatea a 200 de bănci de ordin regional.
Aceasta concepţie a băncii în serviciul întreprinderii (şi nu în al comerţului ca în Marea Britanie) este considerată,
adesea, ca fiind unul dintre factorii care au determinat succesul industriei germane. În acest caz, creditele se obţin
mai uşor în funcţie de nevoile efective ale întreprinderii şi riscurile economice aferente, în timp ce banca franceză
subapreciază întreprinderea şi acordă credite în funcţie de garanţiile prezentate.
Băncile germane sunt, adesea, considerate ca fiind modelul tip de bancă universală (fiecare dintre ele
îndeplineşte efectiv toate funcţiile bancare, spre deosebire de băncile britanice). Or, dincolo de această
universalitate, se constată o specializare în funcţie de tipul clientelei. Acest fapt este dovedit de analiza reţelelor
în funcţie de numărul de ghişee : cu 31% din numărul total de ghişee în 1980 (19127 de ghişee), reteaua
cooperatista nu reprezintă decât 14.6% din depunerile colectate, în timp ce, pentru băncile comerciale, aceste
cifre sunt respectiv 9.7% (6160 de ghişee) şi 22%.
La fel ca în majoritatea celorlalte tari, băncile comerciale germane sunt puternic concentrate, deoarece primele
trei bănci ca mărime (Deutsche Bank, Dresdner Bank şi Commerzbank) au o activitate cumulata comparabila cu
cea a 200 alte bănci cu vocaţie regională.

Teme de discuţie
1. Caracterizaţi sistemul financiar anglo-saxon
2. Caracterizaţi sistemul financiar continental european
3. Caracterizaţi sistemul financiar japonez
25
 4. Dacă nivelul preţurilor din Japonia creşte cu 5 % relativ la nivelul preţurilor din SUA, ce spune
teoria economică legată de puterea de cumpărare legat de puterea YEN-ului în comparaţie cu
USD-ul?
Explicaţie: puterea de cumpărarea a JPY (yen japonez) va scădea cu 5% faţă de puterea de cumpărare a
USD (dolar american).
5. Cum se modifică comportamentul de consum al britanicilor, dacă lira sterlină se depreciază?
Explicaţie: Bunurile din import vor deveni mai scumpe pentru aceştia, deci britanicii vor cumpăra mai puţine
bunuri de import şi vor prevera produse din producţia internă.

26
5. Pieţe financiare emergente
5.1 Conceptul de pieţe financiare emergente

Sunt pieţe financiare ale ţărilor cu economie emergentă, adică, ţări care au experimentat perioade de
instabilitate a regimurilor politice, trecerea de la un sistem economic la altul, ceea ce a produs numeroase
mutaţii, pe plan economic, social, politic.

Exemple:

America Latină: Argentina, Chile, Brazilia, Columbia, Mexic

Asia: China, India, Coreea, Malaysia, Thailanda, Singapore, Hong-Kong

Europa: Cehia, Polonia, Ungaria, România, Turcia, Irlanda

Islam: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iran, Egipt, Kuweit

5.2 Caracteristicile pieţelor emergente

Vulnerabilitatea sistemelor financiare:

Lipsa eficienţei informaţionale:

5.3 “Tigrii asiatici”

Tigrii Est Asiatici este un termen ce denumeşte economiile Hong Kong-ului, Singapore-ului, Coreei de Sud
şi Taiwan-ului.

Aceste teritorii şi state s-au remarcat prin creştere economică susţinută şi industrializare accelerată între
anii 1960-1990.
Alţi “Tigri”:

in timp, termenul de tigru a început să fie aplicat oricărei ţări cu o creştere economică spectaculoasă
datorată unei strategii de comerţ axată pe exporturi;

in Asia de Sud Est, Indonezia, Filipine, Tailanda şi Malaysia sunt cunoscute ca tigrii;

in Europa, Irlanda este cunoscută ca Tigrul Celtic, iar Estonia ca Tigrul Baltic;
27

in timp ce Chile este cunoscut ca Tigrul Latino-american.
Caracteristici generale ale economiilor “tigrilor asiatici”:

ritm alert de creştere economică (aprox 6% pe an);

ritm alert de industrializare;

politică de stimulare a exporturilor către ţările industrializate;

depreciere monedelor naţionale;

consumul intern a fost restricţionat;

companiile locale au fost protejate de concurenţa corporaţiilor străine prin practicarea unor tarife vamale
descurajante;

creşterea productivităţii muncii prin îmbunătăţirea calităţii sistemului de învăţământ.
Caracteristici particulare ale Taiwanului:

politici fiscal bugetare restrictive prin care a menţinut un deficit bugetar redus;

corporaţii internaţionale cu putere financiare crescută îşi desfăşoară activitate în Taiwan;

ritm de creştere anuală 5%;

economie net creditoare;

rezerve valutare apreciate în 1999 ca fiind pe locul III în lume.
Caracteristici particulare ale Hong-Kongului

au dezvoltat piaţă de capital pentru titluri primare şi derivate;

intervenţiile de reglementare şi supraveghere ale statului pe piaţa de capital au determinat protecţia
investitorilor faţă de cei care ar putea manipula piaţa ceea ce a determinat ritmuri de creştere economică
în creştere (3,1% în 1999, 6,9% în 2003).
Caracteristici particulare ale Singapore-ului:

mediu de afaceri deschis, forţă de muncă calificată, infrastructură avansată;

peste 3000 de corporaţii multinaţionale din SUA, Japonia, Europa;

stabilitate a preţurilor;

rata medie de creştere 8% în perioada 1960 – 1999;

în anii 2000, aprox 22% din PIB provenea din sectorul financiar;

rata ridicată de economisire şi investire _(statul impune scheme obligatorii de economisire şi investire
pentru populaţie).
Caracteristicile Sistemul financiar al tigrilor asiatici:

creşterea gradului de stabilitate a pieţelor financiare după crizele din 1997 – 1998:

creşterea rezervelor valutare;

creşterea finanţării companiilor prin piaţa de capital (emisiune de acţiuni şi obligaţiuni);

sistemul bancar – performanţe în creştere:

îmbunătăţirea calificativelor acordate de agenţiile de rating băncilor asiatice;

credite neperformante în scădere (în 2004 ponderea acestora 10,9% cea mai ridicată rată din
lume);

28

finanţarea corporaţiilor se bazează pe resurse împrumutate:

credite – ponderea cea mai importantă;

obligaţiuni;

implementarea principiilor guvernanţei corporatiste.

5.4 Sistemul financiar islamic

Este sistemul bazat pe sharia - legea islamica, ce interzice dobânda, dar permite câştigul - pe care o
consideră o alternativă la capitalism.

În decurs de 30 de ani, numărul instituţiilor financiare islamice din lume a depăşit 300, repartizate în
peste 75 de ţări. în total, activele lor depăşesc 300 de miliarde de dolari şi cresc, în medie, cu 15% pe an.
Sistemul financiar islamic se sprijină pe cinci piloni:
1 fără dobânzi (riba): creditele şi împrumuturile nu trebuie să aducă mari profituri, de aceea dobânzile sunt
aproape de zero;
2 fără speculaţii, fără incertitudini: jocul cu bani bazat pe noroc este prohibit, la fel ca tranzacţiile cu
perspective neclare;
3 fără sectoare ilicite: fără investiţii în sectoare criticate de legea islamică – alcool, tutun, carne de porc,
pornografie…
4 obligativitatea de a împărţi pierderile şi profiturile între părţi: fie că e vorba de asociaţi sau de bănci şi
clienţi, partajarea este obligatorie şi se face în baza unui contract iniţial sau în virtutea înţelegerilor ulterioare;
5 principiul asset-backing: tranzacţiile financiare islamice trebuie să fie legate direct de un activ real şi
tangibil, deci cu economia reală.

Particularităţi ale sistemului financiar islamic

"băncile islamice nu cumpără credit, ci generează bunuri concrete (...), ceea ce le pune la adăpost de
dificultăţile cu care se confruntă în prezent băncile americane şi europene", a explicat, la rândul său,
directorul general al Qatar International Islamic Bank, Abdel Bassat Al-Chibi;

aceste instituţii financiare oferă produse alternative:

Ijhara (asemanator leasingului);

Musharaka (participatie);

29

Murabaha (impartirea profitului). Astfel, Murahaba permite antreprenorului să nu contracteze un
credit cu dobândă: banca îi cumpără produsele de care are nevoie, i le livrează şi împarte cu el
beneficiile.
Băncile islamice deţin în prezent o rata de creştere de 10%-15% pe an. Există astfel de bănci într-un număr de
peste 300, răspândite în 51 de ţări, inclusive în SUA. De asemenea, în cadrul pieţelor financiare internaţionale
există şi aproximativ 250 de fonduri mutual care respect principiile sharia. Se estimează că peste 822 miliarde de
UDS sunt manageriaţi prin sistemul financiar Islamic sharia, adică, aproximativ 0,5% din totalul activelor financiare
mondiale.

Principalele bănci islamice sunt:

• Bank Melli Iran;
• Al Rajhi Bank (Arabia Saudită);
• Bank Saderat Iran.
Din 1975 există şi o instituţie bancară multinaţională, care susţine proiectele de dezvoltare ale membrilor.
Aceasta se numeşte Islamic Development Bank (IsDB), localizată în Jeddak (Arabia Saudită), care are 56 de
membrii (state). Cei mai importanţi membrii sunt:
• Arabia Saudită;
• Libia;
• Iran;
• Nigeria;
• Quatar;
• Egipt;
• Turcia;
• Emiratele Arabe Unite;
• Kuwait.

Teme de discuţie
1. Caracterizaţi sistemul financiar al economiilor emergente
2. Caracterizaţi sistemul financiar al „Tigrilor asiatici”
3. Ce înţelegeţi prin piaţă financiară emergentă?
4. Caracterizaţi sistemul financiar islamic.
5. Unii economişti susţin ideea conform căreia cauza creşterii economice reduse a economiei din
ţările foste comuniste se datorează slabei dezvoltări a pieţei financiare. Sunteţi de acord cu
această afirmaţie? Argumentaţi.

30
Explicaţie: Da. Acest argument are sens. Pentru că absenţa pieţelor financiare înseamnă că fondurile nu
pot fi dirijate către cei care le-ar putea folosi mai productiv. Antreprenorii nu au de unde să obţină
finanţări pentru dezvoltarea afacerilor respective, generatoare de prosperitate, de locuri de muncă.
6. Este o ţară întotdeauna „slabă” atunci când moneda ei este „slabă”? Este această afirmaţie
adevărată, falsă sau incertă? Explicaţi
Explicaţii: Afirmaţia este falsă. Deşi o monedă slabă are efectul negativ dea a face bunurile din import
mult mai scumpe sau călătoriile din străinătate mai costisitoare, poate ajuta economia internă. Bunurile
indigene sunt mai ieftine, iar cererea internă pentru acestea face ca producţia internă să crească. În
acest mod, creşterea vânzărilor interne, duce la creşterea producţiei interne, implicând, totodată,
creşterea numărului locurilor de muncă, reducerea şomajului, fenomene care sunt benefice pentru
economie. Deci, o astfel de economie nu este „slabă”.

31
6. Piaţa reglementată de capital, component a pieţelor financiare internaţionale

6.1 Conceptul de piaţă reglementată de capital în context European

Piaţa reglementată de capital reprezintă, conform definiţiei regăsite în Legea 297/2004 privind piaţa de capital,
Monitorul Oficial 571/29.06.2004, art. 125 : „Un sistem pentru tranzacţionarea instrumentelor financiare, aşa cum
au fost definite la art. 2 alin. (1) pct. 11, şi care:

funcţionează regulat;

este caracterizată de faptul că reglementările emise şi supuse aprobării CNVM definesc condiţiile
de funcţionare, de acces pe piaţă, condiţiile de admitere la tranzacţionare a unui instrument
financiar;

respectă cerinţele de raportare şi transparenţă în vederea asigurării protecţiei investitorilor”.

6.2 Structura pieţei reglementate de capital

Piaţa primară de capital:

asigură întâlnirea cererii cu oferta de titluri, de capital, permiţând finanţarea activităţii agenţilor
economici şi a colectivităţilor publice;

este mijloc de distribuire şi plasament de titluri;

este piaţă de emisiune a instrumentelor pieţei de capital.
Piaţa secundară de capital:

este piaţa de negociere şi tranzacţionare a titlurilor emise pe piaţa primară de capital, contribuind la
formarea unui preţ de echilibru al respectivelor titluri;

pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:

lichiditate: abundenţa de fonduri şi titluri (asigură continuitatea derulării tranzacţiilor);

eficienţă: mecanisme operative la costuri cât mai reduse;

transparenţă: informaţia asigură o bună orientare investiţională şi contracararea tendinţelor de
monopol;

corectitudine: prin reglementări se contracarează tendinţele de manipulare a pieţei;

adaptabilitate la condiţiile economice şi extra-economice.
Funcţiile pieţei secundare:
32

asigurarea lichidităţii şi mobilităţii economiilor investite;

răspunsul la necesitatea creării unei pieţe oficiale şi organizate pentru deţinătorii care doresc recuperarea
fondurilor investite în instrumente financiare înainte de scadenţă (de ex. durata de viaţă a acţiunii este
egală cu durata de viaţă a emitentului);

evaluarea permanentă a titlurilor listate şi implicit şi a emitenţilor acestora.

Teme de discuţie
1. Cum ajută contabilitatea standardizată la nivel internaţional pieţele de capital să funcţioneze mai
eficient?
Explicaţie:
Standardizarea principiilor contabile face ca verificarea profiturilor raportate să fie mai uşoară, reducând
în acest mod problemele de interpretare hazardată sau imorală a operaţiunilor economice. Principiile
standardizate aplicate în contabilitate ajută investitorii la realizarea unui „screening” al firmelor, stabilind
mai uşor care este lista companiilor în care este bine a investii, în cadrul pieţei de capital.
2. Care categorie de firme preferă finanţarea pe piaţa creditelor decât să emită acţiuni sau obligaţiuni? De
ce?
Explicaţie:
Firmele mici, care nu sunt foarte cunoscute în mediul financiar, sunt cele care preferă finanţarea bancară.
Acestea pot atrage cu greu investitori din exteriorul companiei, pentru că potenţialii investitori află cu
greu despre ele, informaţii despre profit, cifra de afaceri, randament, plan de afaceri. Acestor firme, le
este greu să emită acţiuni care să le plaseze pe piaţa de capital.
Însă, băncile specializate în a colecta informaţii despre micile firme, pot decide dacă finanţează sau nu
afacerile respective, fiind singurele entităţi de pe piaţa financiară care pot finanţa firme mici,
necunoscute.

33
7. Introducere în studiul acţiunilor, instrumente financiare prezente în pieţele
financiare internaţionale

7.1 Conceptul de acţiune

Acţiunile reprezintă fracţiuni egale de capital social.
Sunt valori mobiliare care mobilizează capitaluri pe termen lung şi permit valorificarea investiţiei prin încasarea
periodică a unei părţi din veniturile generate de emitent.
Sunt titluri primare cu venit variabil care generează pentru deţinător venituri sub formă de dividende, nivelul
acestora fiind direct influenţat de rezultatele economice ale emitentului, dar şi de politica acestuia în ceea ce
priveşte repartizarea profitului obţinut.

7.2 .Valorile acţiunilor

 Valoarea nominală (VN) = valoarea fracţiunii de capital social pentru care s-a emis acţiunea,
reprezentând contribuţia acţionarilor la formarea capitalului social
 VN = CS/N
 Valoarea patrimonială (VP) = valoarea activului net ce revine unei acţiuni aflate în circulaţie =valoarea
matematic contabilă
 VP = AN / N = (At – Dt) / N
 VP = ANC / N = (AN – A latente) / N
 VMC = CP / N
 Valoarea financiară (VF) exprimă raportul dintre eficienţa plasamentului în respectiva acţiune şi eficienţa
unui plasament alternativ la rata medie a dobânzii de piaţă
 VF = D/r
 Valoarea de piaţă = cotaţia = preţul stabilit prin confruntarea liberă a cererii şi a ofertei pentru acţiunea
respectivă. Este influenţată de:
 Situaţia economico-financiară curentă şi de perspectivă a emitentului
 Evoluţia mediului economic intern şi internaţional, respectiv situaţia pieţei în ansamblu
 Factori conjuncturali

7.3 Evaluarea fundamentală a acţiunilor

 Profitul pe acţiune (PPA) = valoarea profitului ce revine pe acţiune; se interpretează ca reprezentând
capacitatea emitentului de a genera profit
 PPA = PN / N
 Rata de distribuire a dividendului (RD) = cota parte din profitul net ce va fi distribuită acţionarilor sub
formă de dividend
 RD = (PNR / PN) x100

34
  Dividendul pe acţiune (DPA) = suma acordată drept dividend pentru fiecare acţiune
 DPA = PNR / N
 Coeficientul PER (Price to Earnings Ratio) = durata în care este posibilă recuperarea investiţiei din
veniturile generate de acţiunea respectivă = ce sumă trebuie să plătească un investitor pentru a avea
acces la o unitate monetară din profitul emitentului
 PER = Cotaţia / Profit net pe acţiune
 Randamentul acţiunii (RIR) = rata internă de rentabilitate = rezultatul veniturilor încasate raportat la
preţul de achiziţie al acţiunii respective
 RIR = [( DPA + Cotaţia – Preţ de achiziţie) / Preţ de achiziţie ] x 100

7.4 Dividendele
 Definiţie: parte a profitului net repartizată acţionarilor
 Modalitate de calcul:
 Dc = (Pn – Dp)/ [ Nc + Np *Pp]
 Dc = dividend aferent acţiunilor comune
 Pn = profit net distribuit acţionarilor
 Dp = dividend prioritar
 Nc= nr. acţiuni comune
 Np = nr. acţiuni preferenţiale
 Pp = procent de participare
 Formele sub care se distrinuie dividendele sunt:
 Dividend anual – rezultat al politicii de dividend
 Dividend fix – deţinătorilor de acţiuni preferenţiale
 Dividend provizoriu – înainte de închiderea bilanţului, ca un avans la dividendul definitiv
 Dividend repartizat sub formă de noi acţiuni – se calculează dreptul de atribuire
Repartizarea dividendului – etape:
 1). Data declarării – data la care conducerea societăţii care distribuie dividend anunţă că va plăti
dividende de o anumită valoare, anunţând şi data înregistrării
 2). Data înregistrării – data la care societatea solicită Registrului Independent lista curentă a acţionarilor
îndreptăţiţi să primească dividende
 3). Data plăţii – data la care societatea plăteşte dividendele stabilite, ea situându-se, de regulă, la 2
săptămâni după data înregistrării
 4). Data ex-dividend – cele mai multe tranzacţii durează 3-5 zile lucrătoare, până în momentul în care
fiecare participant intră în posesia banilor (sau a acţiunilor primite).
 Observaţie: pentru a primi dividend, acţionarul trebuie să fie înscris în Registrul Acţionarilor la data
înregistrării

35
7.5 Finanţarea prin emisiunea de acţiuni şi subscrierea lor în numerar
 Emisiunea de noi acţiuni şi subscrierea lor în numerar (stock cash) reprezintă o modalitate de finanţare a
proiectelor noi de investiţii, complementară autofinanţării
 Majorarea capitalurilor proprii prin stock cash suplimentar îmbunătăţeşte rata de îndatorare a unei
companii, ceea ce aduce :
 avantaje fiscale
 uşurinţă în apelul de credite cu garanţii şi dobânzi avantajoase
 Rata de îndatorare = CP/CÎ *100
Preţul de emisiune (PE) este preţul la care sunt plasate pe piaţa primară de capital acţiunile nou emise.
 Emisiunea de noi acţiuni se va realiza la un preţ de emisiune (de vânzare) care să îmbine optim două
cerinţe:
 Atractivitatea emisiunii, ceea ce ar impune un PE cât mai redus în raport cu valoarea de piaţă
actuală (cursul bursier) a acţiunii respective
 Randamentul emisiunii în privinţa infuziei de capital proaspăt în firmă, ceea ce impune un preţ de
emisiune cât mai ridicat, oricum mai mare decât preţul actual al acţiunii vechi
Observaţii în legătură cu preţul de emisiune al acţiunilor:
 Un PE = P devine neinteresant pentru investitorii care ar putea procura acţiunile de pe piaţă (în bursă),
fără să mai apeleze la procedura costisitoare şi greoaie de subscriere le emisiunea de acţiuni noi
 Cel mai frecvent, emisiunea se realizează la un PE < P;
 În această situaţie preţul mediu al acţiunilor vechi şi noi (P*) se va reduce cu diferenţa P-PE ;
 Vechii acţionari îşi văd în acest fel valoarea acţiunilor lor (a averii lor) diminuată. În consecinţă, sunt
compensaţi pentru o astfel de “pierdere” cu DREPTURI DE SUBSCRIERE (DS) egale cu diferenţa P – P*,
pentru fiecare acţiune veche deţinută
 La emisiunile ce au loc ulterior emisiunii iniţiale, pot apărea în schimb, pentru acţionarii existenţi, efecte
nedorite, adică efecte de diluţie.
 Efectul de diluţie constă în afectarea cotei de participare la capitalul social al acţionarilor vechi, cu efecte
asupra reducerii profitului pe acţiune, a valorii patrimoniale a acţiunilor şi a dreptului de vot.
 Instrumentul financiar transferabil prin care un deţinător de acţiuni comune îşi poate exercita dreptul de
preempţiune - dreptul de a cumpăra acţiuni comune dintr-o emisiune nouă, proporţional cu numărul de
acţiuni pe care le deţine, la preţul de subscriere, înainte de oferta publică, se numeşte drept de
subscriere (DS)
 Drepturile au valoare de piaţă şi sunt intens tranzacţionate.
 Ele diferă de garanţii (warrants) prin faptul că trebuie să fie exercitate într-o perioadă relativ scurtă de
timp, circa 30 de zile.

Exemplu de calcul DS

 O societate comercială emite 200.000 de acţiuni noi pentru majorarea capitalului social.

36
  Preţul de piaţă (P) al acţiunilor societăţii, înainte de majorare este de 10 lei
 Societate oferă vechilor acţionari câte un drept de subscriere(DS) pentru fiecare acţiune deţinută.
 Pentru fiecare 5 DS-uri, un acţionar poate cumpăra o acţiune nouă, la un preţ de emisiune PE = 7 lei
 Acţionarul Y deţine 100.000 de acţiuni. Ce drepturi va avea la noua emisiune? Cum poate utiliza aceste
drepturi?
Răspuns:
 Y primeşte 100.000 de DS-uri
 DS-urile îi dau dreptul de a achiziţiona 100.000:5=20.000 acţiuni din noua emisiune, la un preţ de 7 lei
acţiunea
 Aşadar: 20.000 x 7 = 140.000 lei trebuie plătiţi pentru achiziţia acestor acţiuni
 Dacă Y nu doreşte să achiziţioneze acţiuni din noua emisiune, poate să îşi vândă DS-urile

Teme de discuţie
1. Ce sunt acţiunile? Definiţie. Clasificare. Valori.
2. Care sunt cele 2 cerinţe care trebuie îndeplinite pentru a se stabili un preţ de emisiune al
acţiunilor? Explicaţi.
3. Ce este un drept de subscriere?
4. Explicaţi de ce aţi putea fi mai mult sau mai puţin interesaţi să cumpăraţi o casă în următoarele
circumstanţe:
a. Tocmai aţi moştenit 100.000 euro
b. Comisioanele pe piaţa imobiliară au scăzut cu 5 procente
c. Vă aşteptaţi ca piaţa acţiunilor SIF5 să se dubleze în anul următor
d. Preţurile acţiunilor pe piaţa de capital devin din ce în ce mai volatile
e. Vă aşteptaţi ca preţul caselor să scadă

Explicaţii:
a. Motiv buna să cumpărăm o casă! Suntem mai bogaţi!
b. Motiv buna să cumpărăm o casă, pentru că piaţa imobiliară este mai lichidă, comisioanele în
scădere pot determina creşterea numărului de tranzacţii din piaţă, deci, casa cumpărată,
poate deveni mai lichidă. Deci se poate vinde mai repede, în cazul în care se doreşte
realizarea unei astfel de operaţiuni.
c. Banii ar putea fi investiţi mai bine în acţiuni SIF5, cu o creştere de valoare mai mare, decât
creşterea de valoare a unei potenţiale case cumpărate. Deci, o astfel de situaţie, nu ne
stimulează dorinţa de a cumpăra o casă.
d. În această situaţie, preferăm să plasăm banii într-o casă, decât în acţiuni ce devin din ce în ce
mai riscante, datorită creşterii volatilităţii preţului
e. Nu suntem tentaţi să investim în active (case) a căror valoare se aşteaptă a scădea.

37
8. Introducere în studiul obligaţiunilor, instrumente financiare prezente în pieţele
financiare internaţionale

8.1 Abordări conceptuale

 Obligaţiunea este o valoare mobiliară emisă cu dobândă (sau cu discount, în cazul obligaţiunilor cu cupon
zero) prin care emitentul se obligă să plătească deţinătorului, la anumite intervale de timp, o anumită
sumă de bani, numită cupon, precum şi să restituie principalul la maturitate.
 Obligaţiunile sunt titluri negociabile, reprezentând un drept de creanţă asupra capitalurilor împrumutate
unei entităţi.
 Împrumuturile obligatare au, în principiu, un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul
social şi nu afectează dreptul de proprietate al acţionarilor.

8.2 Emitenţii de obligaţiuni

 Statul : Obligaţiuni de stat (government bonds)
 Municipalităţile: Obligaţiuni municipale (municipal bonds sau "munies"), )
 Companiile comerciale: (corporate bonds )
Astfel, instituţia emitentă nu va fi datoare unui singur creditor, ci mai multor investitori care cumpără astfel de
titluri financiare cu venit fix.

8.3 Maturitatea obligaţiunilor

 Maturitatea unei obligaţiuni reprezintă data scadenţei, data la care obligaţiunea va fi răscumpărată, iar
"term" şi "term-to-maturity", reprezintă numărul de ani până la data scadenţei.
 Obligaţiunile se clasifică în 3 categorii, în funcţie de maturitatea acestora, astfel:
 pe termen scurt (short-term) => 1 - 5 ani
 pe termen mediu (intermediate-tem), obligaţiuni denumite şi "notes" => 5 - 12 ani
 pe termen lung (long-term) => peste 12 ani
Din punct de vedere al maturităţii şi al clauzelor specificate în contractul formal dintre emitent şi deţinătorul de
obligaţiuni, se remarcă următoarele tipuri de obligaţiuni:
 obligaţiuni care au o singură scadenţă, de exemplu corporates => term bonds
 obligaţiuni care conţin clauze care dau dreptul emitentului să răscumpere integral sau parţial obligaţiunile
anterior datei scadentei, de exemplu corporates, munies => aceste clauze se numesc call provisions
 obligaţiuni care conţin clauze care permit emitentului sa răscumpere înainte de scadenta o parte
substanţială din obligaţiunile emise în baza unui program prestabilit, de exemplu obligaţiunile emise de
companii din sectorul industrial şi al utilităţilor => aceste clauze se numesc sinking-fund provisions
 emisiuni de obligaţiuni care cuprind pachete de obligaţiuni cu maturităţi diferite (obligaţiuni seriale), de
exemplu munies sunt emise în general în acest mod => serial bonds

38
8.4 Cuponul Obligaţiunilor
 Cuponul reprezintă plata dobânzii efectuată către deţinătorii de obligaţiuni pe parcursul duratei de viaţă a
obligaţiunii respective.
 Rata anuală a cuponului: rata dobânzii anuală exprimată în procente care este specificată în prospectul de
emisiune
 Cuponul exprimat în valoare absolută (dobânda): suma de bani corespunzătoare dobânzii datorate către
deţinătorii de obligaţiuni. Se calculează prin aplicarea ratei cuponului la valoarea nominală (principal). În
cazul în care dobânda este fixă şi se plăteşte de mai multe ori pe an, se calculează o rată periodică a
cuponului (periodic interest rate) în funcţie de rata anuală a cuponului şi frecvenţa plăţilor pe an

8.5 Principalul obligaţiunilor

 Principalul (principal or corpus), reprezintă valoarea nominală a obligaţiunii care trebuie restituită
deţinătorului unei obligaţiuni.
 Plata principalului este separată de cea a cuponului.
 Principalul este plătit investitorilor fie la scadenţă, fie atunci când emitentul apelează la clauzele care îi
permit să răscumpere sau să retragă anticipat obligaţiunile emise.
 De asemenea, există posibilitatea ca prin prospectul de emisiune să se prevadă plata unei cote-părţi din
principal odată cu plata cupoanelor.

8.6 Alte elemente ale obligaţiunilor

 Data emisiunii (issue date), reprezintă data la care a fost emisă obligaţiunea respectivă. De la această
dată începe să se acumuleze dobânda corespunzătoare primului cupon.
 Data maturităţii (data ultimului cupon), reprezintă data la care se efectuează ultima plată a cuponului şi
se restituie principalul.
 Randamentul unei obligaţiuni (yield) este un element important al investiţiei într-o obligaţiune. Cu cât
acesta este mai ridicat, cu atât este mai profitabilă investiţia în respectiva obligaţiune. Adesea se compară
cu rata inflaţiei.

8.7 Avantajele şi dezavantajele investiţiei în obligaţiuni

 Principale raţiuni pentru care investitorii cumpără obligaţiuni sunt legate de risc, investiţiile în obligaţiuni
fiind mult mai puţin riscante decât cele în acţiuni. Investiţiile în acţiuni depind de rezultatele financiare ale
emitenţilor, de contextul de piaţă sau de contextul macroeconomic, fiind considerate investiţii cu venit
variabil. În schimb, obligaţiunile asigură un venit fix pe perioada de viaţă.
 Obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, creditorii obligatari fiind înaintea acţionarilor la masa
credală. Obligaţiunile sunt însă mai puţin lichide decât acţiunile.

39
  În perioade de creştere economică în care emitenţii listaţi au rezultate financiare în creştere, trendul de
piaţă este unul ascendent, iar ratele de dobândă sunt mici, investitorii aleg ca modalitate preponderentă
de investire a economiilor acţiunile, acestea putând aduce randamente superioare.
 În perioade de instabilitate, dominate de incertitudine economică, investiţia în acţiuni devine una mult
mai riscantă decât în trecut. Pentru conservarea capitalului, investitorii se orientează către instrumentele
care oferă un venit fix, chiar dacă acesta poate fi de multe ori mult mai mic decât cel oferit de acţiuni.
 Dezavantajele investiţiei în instrumente financiare cu venit fix pe piaţa de capital autohtonă sunt legate
de fluctuaţia ratelor dobânzii şi de lichiditate redusă în anumite perioade.
 Avantajul major al investiţiei în obligaţiuni este conservarea capitalului şi fructificarea lui la rate de
dobândă fixe în perioade de declin economic, când investiţiile în acţiuni devin mai riscante.

Teme de discuţie
Sunteţi mai mult sau mai puţin interesaţi în a achiziţiona o obligaţiune emisă de Municipiul Bucureşti în
urmă cu 3 luni, pe termen de 5 ani, în următoarele circumstanţe. Explicaţi fiecare circumstanţă.
a. Tocmai aţi moştenit 100.000 lei
b. Se preconizează că rata dobânzii pe piaţă va scădea cu 3 puncte procentuale
c. Comisioanele de intermediere pe piaţa obligaţiunilor au scăzut
d. Comisioanele de intermediere pe piaţa acţiunilor au scăzut
e. Acţiunile ALRO Slatina se preconizează că îţi vor dubla valoarea în următorii 2 ani

Explicaţii:
a. Daca am moştenit 100.000 lei suntem mai bogaţi. Deci, dacă ne calculăm bine riscurile unei investiţii, am
putea fi interesaţi să achiziţionăm obligaţiuni.
b. Dacă rata dobânzii pe piaţă scade, atunci băncile la care aş depune banii pe care îi avem, ne vor oferii o
dobândă mai mică. Însă, dacă banii noştri ar fi investiţi într-o obligaţiune, cu cupon fix, atunci, această

40
 scădere a ratei dobânzii din piaţă nu ne afectează, vom încasa o dobândă la fel de mare ca şi în momentul
achiziţiei instrumentului. Deci, da, în aceste condiţii, suntem interesaţi să achiziţionăm obligaţiunile
respective.
c. Acest fapt determină ca investitorii să prefere în tranzacţionare obligaţiunile, pentru că sunt costuri mai
mici de tranzacţionare. Piaţa obligaţiunilor devine mai lichidă. Deci, am putea fi interesaţi să cumpărăm
astfel de obligaţiuni.
d. În această situaţie investitorii vor prefera tranzacţionarea acţiunilor, acestea devin mai lichide, deci în
comparaţie cu un plasament în obligaţiuni, mai atractive. În aceste condiţii, nu suntem interesaţi să
achiziţionăm obligaţiuni.
e. Dacă există prognoze cu grad sporit de încredere care să prevadă dublarea valorii acţiunilor ALRO Slatina
în următorii 2 ani, banii noştri ar putea fi mai bine investiţi într-un astfel de instrument, în comparaţie cu
plasamentul în obligaţiunea indicată, despre care nu avem certitudinea că va avea un astfel de randament
sporit de rentabilitate.

41
9. Piaţa internaţională a activelor alternative

Componentele pieţei activelor alternative

 piaţa internaţională a aurului;
 piaţa internaţională a diamantelor;
 piaţa internaţională a antichităţilor.

9.1 Piaţa internaţională a aurului

9.1.1 Conceptul de piaţă internaţională a aurului

 Concept prin care se desemnează piaţa pe care se derulează tranzacţiile având ca obiect
vânzarea/cumpărarea de aur marfă şi de aur monedizat.
 Pieţe internaţionale renumite ale aurului:
 New York
 Londra
 Zurich
 Dubai
 Hong-Kong
 Istanbul
 Shangai

9.1.2 Proprietăţile metalului

 Raritate
 Divizibilitate
 Durabilitate
 Capacitate de a nu fi consumat (se poate prelucra în diverse forme, se topeşte şi se refoloseşte, nu
dispare, decât dacă este reîngropat în pământ)

9.1.3 Istoric al cotaţiilor aurului pe piaţa internaţionala

 De-a lungul timpului uncia de aur a avut următoarele valori:
 37 dolari în 1970,
 590 dolari în 1980,

42
  391 dolari în 1990,
 273 dolari în 2000
 1.410 dolari în 2010.
Prima tranzacţie bursieră a aurului a fost efectuată la Fondul Central din Canada, în 1961.
 Următoarele listări au fost la Bursa din Toronto în 1966 şi AMEX din 1986.
Băncile centrale şi Fondul Monetar Internaţional joacă un rol important în preţul aurului, deţinând în
2004, 19% din rezervele mondiale.

Preţul aurului în 2013:

 Preţul aurului va continua să scadă şi ar putea ajunge sub 1.000 de dolari uncia, anul viitor, conform
estimărilor băncii Goldman Sachs.
 Astfel, analiştii instituţiei susţin că în 2014, metalul preţios va avea un preţ ţintă de 1.050 de dolari pe
uncie (28,34 grame), iar cotaţiile ar putea cobori chiar sub pragul de 1.000 de euro spre finalul anului
(Bloomberg).
 In acest fel, aurul îşi va continua declinul, având în vedere ca în primele opt luni din 2013 valoarea lui a
scăzut cu 22%.
Ultima data când metalul preţios a coborât sub 1.000 de dolari uncia a fost în octombrie 2009.

9.1.4 Investiţiile în aur

 Investiţii directe în aur – investiţii de refugiu
 Monede de aur
 Lingouri de aur
 Bijuterii de aur
 Investiţii în titluri financiare care se referă la aur
 Acţiuni ale societăţilor miniere de aur
 Contracte futures pe aur
Monede de aur:

43
  Monezile tind să îşi păstreze cel mai bine valoarea, deoarece la valoarea aurului se adună şi valoarea
numismatică.
 Exemple sunt:
 British sovereign – conţin 91,66% aur
 British guinea - conţin 90% aur
 Spanish escudo - conţin 90% aur
 monezile de 20 şi 40 de franci francezi (aur) - conţin 90% aur
Lingouri de aur
 Lingourile de aur
 Singura banca din România care vinde aur este Piareus Bank. Costul pe lingoul de aur fluctuează în
funcţie de cotaţiile de pe pieţele internaţionale şi include costurile de prelucrare, transport şi asigurare.

De exemplu, în 5 martie 2010, banca vindea lingourile la un preţ de 129 de lei pe gram, iar moneda la 980 de lei,
preturile fiind actualizate zilnic. Spre comparaţie, la momentul la care Pirareus Bank România a lansat acest
produs, preţul de vânzare a unui gram de aur a fost 112 lei/gram, în timp ce o moneda putea fi cumpărată cu 845
de lei", au declarat reprezentanţii băncii.
Acţiuni la societăţi miniere de aur:
 valoarea acţiunilor este dependentă de performanţele companiei în piaţă, investiţia în acţiunile unei
societăţi particulare este totuşi riscantă.
 Societăţi miniere cu licenţă de exploatare a aurului:
 Roşia Montana Gold Corporation
 Carpathian Gold
 European Goldfields
Printre cei care deţin acţiuni (direct sau prin intermediul altor companii) în aceste societăţi se numără
miliardarii americani John Paulson, Thomas Kaplan şi George Soros.
Roşia Montană Gold Corporation (RMGC):
 este o companie românească, cu sediul în judeţul Alba la Roşia Montană.
 Compania a fost înfiinţată în anul 1997, în urma unor fuziuni succesive şi prin asociere cu compania
minieră de stat Minvest SA Deva.
 Acţionarii RMGC sunt:
 Gabriel Resourses cu 80,46% din totalul acţiunilor, acţionar majoritar (cotată la Bursa din Toronto
cu simbolul GBU)
 şi compania minieră de stat Minvest Deva cu 19,31% din capital
 Proiectul propus de societatea comercială RMGC la Roşia Montană va fi cel mai mare proiect minier
aurifer de exploatare la suprafaţă din Europa
 iar prin demararea acestui proiect, se estimează că România va deveni cel mai important producător de
aur din Europa.

44
  Proiectul se va întinde pe o suprafaţă de 12 km² şi prevede dezvoltarea a patru cariere (Cetate, Cârnic, Jig
şi Orlea) urmând a fi extrase 314 tone de aur şi 1480 tone de argint
 Conform estimărilor din Planul de afaceri al proiectului minier se prevăd beneficii totale de peste 4
miliarde de dolari pentru economia României .
 Din care 1.8 miliarde USD se estimează că vor intra direct la bugetul de stat.
 Aceste fonduri au ca principală sursă:
 cota - parte din dividendele obţinute de statul român - pentru profitul estimat şi repartizat, care
deţine 19.3% din acţiunile companiei RMGC,
 redevenţe plătite de RMGC - conform Contract, precum şi alte taxe şi impozite reprezentând
obligaţii legale de plată către bugetul statului, local şi naţional
De citit:

European Goldfields:
 European Goldfields deţine în România pachetul majoritar de acţiuni la Deva Gold, companie care
dezvoltă proiectul minier de la Certej.
 Compania canadiană deţine 80% din titlurile Deva Gold printr-o firmă înregistrată în Barbados.
Carpatica Gold Inc:
 este o companie de explorare şi dezvoltare a cărei interes primar de afaceri este producţia de aur
 Proiecte deţinute :
 100% exploatarea e aur din Riacho dos Machados în Brazilia,
 100% din Rovina Valea Au-Cu, proiect situat în România, la 20 de km de Roşia Montana

9.1.5 Ce nu e în regulă cu societăţile miniere canadiene?

 - 1373 de companii miniere canadiene erau înregistrate/listate pe TSX (bursa din Toronto)
 - 43% din totalul exploatărilor din ÎNTREAGA LUME sunt atribuite companiilor canadiene
 - 60% din numărul total al companiilor din întreaga lume sunt înregistrate în Canada
 - 20% din numărul total al companiilor canadiene care îşi desfăşoară activitatea în Africa se află în
teritoriile devastate de războiul civil din Congo
 - 193 de societăţi fac lobby pentru companiile miniere canadiene
 - 30 sunt ţările care acuză companiile miniere canadiene de încălcarea drepturilor omului
 - 0 (zero) – NICIO LEGE NU REGLEMENTEAZĂ ACTIVITATEA COMPANIILOR MINIERE CANADIENE ÎN
STRĂINĂTATE!
 Sursele citate de Toronto Star pentru aceste cifre: Asociaţia minieră din Canada, Comisia de Afaceri
Externe şi Dezvoltare Internaţională, Biroul Comisiei de Lobby din Canada, Ajutorul reciproc misionar.

45
9.2. Piaţa internaţională a diamantelor
9.2.1 Conceptul de piaţă internaţională a diamantelor
 Concept prin care se desemnează piaţa pe care se derulează tranzacţiile având ca obiect
vânzarea/cumpărarea de diamante.
 Centre ale comerţului cu diamante:
 Anvers –
 8 din 10 diamante neşlefuite trec prin Anvers
 1 din 2 diamante şlefuite trec prin Anvers
 1.800 de companii internaţionale de diamante sunt concentrate pe 2 străzi din Anvers
 34.000 de oameni lucrează, direct sau indirect, în sectorul belgian de diamante
 Diamantele reprezintă 5% din exporturile belgiene şi 8% din exporturile regiunii flamande

Istoric:
 Diamantele s-au format în zona profundă a nucleului planetei, la temperatura de 1885 de grade Celsius, în
masa metalelor aflate aici în stare topită, la presiuni colosale, de mii de atmosfere, condiţii care împiedică
transformarea carbonului în grafit şi în acelaşi timp determină cristalizarea sa în diamant.

9.2.2 Ţări producătoare de diamante

9.2.3 Siguranţa investiţiei în diamante

Este asigurată prin faptul că:

46
 - nu vor fi impozate continuu, la fel ca şi alte bunuri;
- nu sunt voluminoase, deci pot fi transportate uşor şi discret;
- au un trecut cu o continuă creştere de preţ;
- nu sunt supuse inflaţiei, creşterilor şi scăderilor altor pieţe;
- nu sunt afectate de tumultul financiar şi economic;
- dacă preţul pe piaţa diamantelor este subevaluat în ţară, pot fi transportate uşor şi vândute în altă ţară;
- în majoritatea ţărilor dezvoltate ele sunt acceptate drept garanţie colaterală la un împrumut

9.2.4 Evaluarea diamantelor

Diamantele sunt evaluate în funcţie de cele patru calităţi, cărora li se spune 4C :
 carat (greutate),
 cut (forma),
 colour (culoare),
 clarity (claritate).
Certificatul unui diamant este un raport de evaluare al său, un atestat de autenticitate emis de o entitate
autorizată şi recunoscută internaţional. Certificatul sporeşte preţul unui diamant; achiziţia unui diamant fără
certificat reprezintă asumarea unui risc financiar
GIA (Gemological Institute of America), deţine unul dintre cele mai dintre cele mai respectate laboratoare din
industria diamantelor, fiind recunoscut pentru sistemul consistent şi imparţial de evaluare al diamantelor.
 Caracteristicile diamantelor documentate în Raportul de Evaluare a Diamantelor:
 Shape and Cutting Style: Forma diamantului şi stilul tăieturii.
 Measurements: Listează dimensiunile diamantului în milimetri.
 Carat Weight: Greutatea diamantului afişată cu o precizie de o sutime de carat.
 Color Grade: Culoarea diamantului, determinată prin compararea cu un set de pietre standard.
 Clarity Grade: Gradul de claritate determinat prin mărire 10x.
 Cut Grade: Calitatea tăieturii determinată de aspectul, designul, şi măiestria cu care a fost tăiat
diamantul. Calitatea tăieturii apare pe certificatele pentru briliante rotunde, emise după 1
ianuarie 2006.
 Polish: Gradul de finisaj descrie cât de lustruită este suprafaţa pietrei.
 Symmetry: Simetria se măsoară în funcţie de formă, aliniament şi amplasare a faţetelor unui
diamant.

Culorile diamantelor:
 D - Absolut incolor. Cel mai bun grad de culoare, care este extrem de rar.
 E - Incolor. Numai urme mici de culoare pot fi detectate de un expert gemolog. Un diamant rar.
 F - Incolor. O vagă culoare poate fi detectată de un expert gemolog, dar este totuşi considerat un grad
incolor. Un diamant de calitate superioară.

47
  G-H - Aproape incolor. Culoare sesizabilă atunci când este comparat cu diamante de culori mai bune, dar
aceste diamante au un preţ excelent.
 I-J - Aproape incolor. Culoare uşor sesizabilă. Un preţ excelent.
 K-M - Culoare sesizabilă. Preţ excelent. Este recomandat să fie montate în aur galben.
 N-Z - Culoare foarte sesizabilă.

Tăietura influenţează preţul diamantelor:

 shallow: dacă pavilionul este plat, lumina va trece prin piatră. Reflecţia va fi slabă şi piatra va părea
lucioasă, "ca sticla“;
 ideal: adâncimea coroanei trebuie să fie egală cu o treime din adâncimea pavilionului;
 deep: dacă pavilionul este prea adânc (ascuţit), lumina este reflectată în lateral, şi piatra prezintă puncte
negre şi un aspect neregulat

Diametrul: Lăţimea diamantului măsurata de-a lungul centurii.

Tableta: Suprafaţa superioară plană a unei pietre preţioase, faţeta sau faţa cea mai mare.
Coroana: Partea superioară a unei pietre, deasupra centurii.
Centura: Marginea exterioară a unei pietre preţioase, între coroană şi pavilion.
Pavilionul (culasa): Partea inferioară a unei pietre, de la centură la colet.
Coletul (guleraşul): Partea inferioară a unei pietre, care arată ca un vârf sau ca o creastă.
Adâncimea: Înălţimea unei pietre preţioase, măsurată de la colet până la tabletă.

9.3 Piaţa internaţională a antichităţilor

 Antichitate = obiect vechi, cu valoare istorică; obiect /monument vechi rămas dintr-o epocă istorică
48
  Centre internaţionale reprezentative pentru comerţul cu antichităţi:
 Paris,
 Londra,
 Cairo
 Istanbul
Actori pe piaţa antichităţilor:
 Comercianţii
 Casele de licitaţie (Sotheby’s din Londra, Chriestie’s New York, David Chan Basel, Gomy u. Mosh
Munchen)
 Colecţionari şi muzee
Comercianţii de antichităţi au diverse posibilităţi de a-şi procura marfa:
1. de la colecţionarii privaţi,
2. de la moştenitorii colecţionarilor, care lichidează colecţiile moştenite,
3. la licitaţii
4. de la comercianţii intermediari, care au importat piese nou găsite.

Teme de discuţie
1. Există vreo legătură cauzală între poziţia geografică a zonelor de conflict din Africa ( Angola, Sierra
Leone, Africa de Sud, Lesotho, Congo) şi faptul că acestea deţin zăcăminte de diamante?
2. Care sunt componentele pieţei activelor alternative, în contextul pieţei financiare
internaţionale?
3. Care sunt proprietăţile metalului aur, care îl situează în categoria de activ financiar
alternativ?
4. Care sunt categoriile de investiţii directe în aur?
5. Numiţi 3 Societăţi miniere cu licenţă de exploatare a aurului în România.
6. Ce înţelegeţi prin piaţa internaţională a diamantelor?
7. Care sunt primele 5 ţări producătoare de diamante?
8. Care sunt elementele care asigură siguranţa investiţiei în diamante?
9. Care sunt cele 4 caracteristici în funcţie de care se realizează evaluarea diamantelor?
10. Care sunt elementele de influenţă a preţului diamantelor pe pieţele internaţionale?

49
10. Piaţa valutară

Cu un volum mediu al tranzacţiilor ce depăşeşte 3,000 de miliarde de dolari pe zi, înseamnă de aproximativ 20
de ori mai mult decât Produsul Intern Brut al României dintr-un an!

10.1 Conceptul de piaţă valutară

 Piaţa valutară sau ForEx (prescurtat de la foreign exchange market) este o piaţă a tranzacţiilor de
vânzare-cumpărare a valutelor.
 Piaţa valutară reprezintă ansamblul tranzacţiilor prin care o monedă naţională este schimbată contra altei
monede, fie din interiorul graniţelor ţării de emisiune, fie în afara acestora.
 După volumul de tranzacţii este cea mai mare piaţă internaţională.
 După frecvenţa şi volumul tranzacţiilor este una dintre cele mai lichide pieţe financiare internaţionale.

 Orice monedă este o valută, dacă este deţinută de nerezidenţi.

 Calitatea unei monede de a fi valută nu este legată de gradul ei de convertibilitate
 Convertibilitate reprezintă capacitatea unei monede de a fi utilizată fără restricţii în relaţiile de încasări şi
plăţi internaţionale

50
10.2 Rolul pieţei valutare
1. De a mijloci întâlnirea cererii cu oferta de diferite valute
2. De a facilita creditul necesar tranzacţiilor comerciale internaţionale şi a investiţiilor străine
3. De a oferi instrumente pentru protecţia riscului valutar

10.3 Caracteristicile pieţei valutare internaţionale

 Lichiditate crescută
 Volum foarte mare al tranzacţiilor
 Număr mare de participanţi
 Diversitatea mare a participanţilor
 Dispersie geografică mare a participanţilor
 Funcţionare 24h din 24h:
 La începutul zilei se deschid pieţele asiatice
 Apoi pieţele europene
 Apoi pieţele americane
Cea mai importantă piaţă valutară este LONDRA. Se situează “la mijloc”:
 La Londra se poate tranzacţiona în paralel şi cu ultimele ore ale pieţei din Asia, precum şi în
primele ore de deschidere a pieţelor americane
 Se pot realiza operaţiuni de arbitraj valutar: simultan, se cumpăra valuta de pe piaţa unde aceasta
este mai ieftină şi se vinde pe piaţa unde aceasta este cotată mai scump.
 La Londra se efectuează aprox 34% din tranzacţiile valutare de pe mapamond
 Urmează pieţe precum:
 Elveţia 16,6%
 Japonia 6%
 Singapore 5,8%

Factorii de bază care conduc la formarea cursului pot fi:

 schimbarea indicatorilor economici ai unei ţări;
 evenimentele politice importante, în ţară şi peste hotare;
 efectuarea operaţiilor de vânzare/cumpărare a valutei în volume mari;
 evenimentele importante pe alte pieţe de capital;

51
  schimbarea deciziilor (pe baza analitică) vis-a-vis de cursul valutar de către majoritatea participanţilor pe
piaţă;
 zvonurile pe piaţă sau schimbarea în „psihologia pieţei”.
Perechile de valute cele mai tranzacţionate pe piaţă valutară internaţională sunt:
 EUR/USD numită şi "Euro"
 GBP/JPY numită şi "Geppy"
 GBP/USD numită şi "Cable"
 NZD/USD numită şi "Kiwi"
 USD/CAD numită şi "Loonie"
 USD/JPY numită şi "Gopher"
 AUD/USD numită şi "Aussie"

Participanţii la piaţa valutară:

 Băncile comerciale
 Băncile centrale
 Burse valutare
 Casele de schimb
 market-makerii
 Fonduri de investiţii
 Hedge fonduri
 companii private,
 guverne
 investitori individuali

Burse valutare: Forex

Bid, Ask

<
52
  Există întotdeauna un preţ bid – cerut şi un preţ ask - oferit pe toate cotaţiile pieţei Forex
 Preţul bid va fi întotdeauna mai mic decât preţul ask.
 Preţul bid este utilizat la vânzarea unei perechi valutare (poziţie short) şi reflectă cât din valuta cotată se
va obţine la vânzarea unei unităţi din valuta de bază.
 Preţul ask este utilizat la cumpărarea unei perechi valutare (poziţie long) şi reflectă cantitatea din valuta
cotată ce trebuie plătită pentru a cumpăra o unitate din valuta de bază
 EUR/USD = 1.4915/1.4917
 BID = 1.4915
ASK = 1.4917

 Diferenţa dintre preţul bid – de vânzare şi preţul ask – de cumpărare se numeşte spread.
 Pentru Eur/Usd = 1.4915/1.4917 spread-ul este de 2.0 pips sau puncte.
 Pip-ul este cea mai mică modificare pentru orice pereche valutară sau pasul minim de cotare.
 Pentru majoritatea valutelor un pip este 0.0001.
 Pentru yenul japonez un pip este 0.01, pentru că această valută este cotată cu 2 zecimale.
 Perechile valutare sunt tranzacţionate de obicei în loturi.
 100.000 unităţi monetare din valuta de bază reprezintă volumul standard pentru 1 lot
 pentru un Mini lot (0.1 lots) standardul este de 10.000, iar pentru Micro lot (0.01 lots) 1000.
 Când preţul ask pentru Eur/Usd este 1.4917, 100.000 Euro sunt cumpăraţi în timp ce 149.17 dolari sunt
vânduţi.
 Pentru un contract standard (1lot) în care Usd este perechea cotată 1 pip este echivalentul a 10$ (1$
pentru un mini lot şi 0.1$ pentru un micro lot).

Teme de discuţie
1. Ce este piaţa valutară, în contextul pieţei financiare internaţionale?
2. Care sunt cele 3 roluri ale pieţei valutare, în contextul pieţei financiare internaţionale?
3. Care sunt caracteristicile pieţei valutare internaţionale?
4. Care sunt perechile de valute cele mai tranzacţionate pe piaţă valutară internaţională?

53
5. Enumeraţi participanţii la piaţa valutară.
6. Ce este preţiul bid?
7. Ce este preţul ask?
8. Când este mai eficient pentru un turist din România să viziteze Delta Dunării în comparaţie cu
Turnul Eiffel din Paris? Explicaţi în corelaţie cu rata de schimb dintre EUR/RON.
9. Dacă preţurile din România cresc cu 4% relativ la preţurile din zona Euro, raportat la puterea de
cumpărare, ce se poate spune despre cotaţia EUR/RON?

54
Întrebări recapitulative pentru verificarea cunoştinţelor la disciplina Pieţe financiare
internaţionale
1. Cum definiţi piaţa financiară?
2. Care sunt componentele pieţei financiare, în concepţie anglo-saxonă?
3. Cum defineşte FMI globalizarea?
4. Cum definiţi globalizarea financiară? Ce consecinţe are aceasta?
5. Clasificaţi pieţele financiare în funcţie de aria de acoperire a acestora.
6. Numiţi participanţii la piaţa financiară globală.
7. Enumeraţi instituţiile cu rol de garantare şi compensare din cadrul pieţei financiare din România
8. Ce este piaţa eurocapitalului?
9. Participarea unei pieţe financiare naţionale la circuitul internaţional al operaţiunilor financiare
depinde de 5 factori. Numiţi aceşti factori determinanţi.
10. Ce reprezintă dereglementarea bancară?
11. Ce surse de finanţare a unei afaceri există? Se pot accesa acestea în cadrul pieţei financiare?
12. Caracterizaţi sistemul financiar anglo-saxon
13. Caracterizaţi sistemul financiar continental european
14. Caracterizaţi sistemul financiar japonez
15. Caracterizaţi sistemul financiar islamic
16. Caracterizaţi sistemul financiar al economiilor emergente
17. Caracterizaţi sistemul financiar al „Tigrilor asiatici”
18. Ce înţelegeţi prin piaţă financiară emergentă?
19. Care sunt principalele servicii de intermediere financiară?
20. Care sunt serviciile conexe de intermediere financiară?
21. Care sunt cele 2 tipuri de intermediari pe pieţele financiare internaţionale? Daţi şi exemple.
22. Care sunt avantajele intermedierii financiare?
23. Care sunt dezavantajele intermedierii financiare?
24. Ce sunt acţiunile? Definiţie. Clasificare. Valori.
25. Ce sunt obligaţiunile? Definiţie. Clasificare. Valori.
26. Care sunt cele 2 cerinţe care trebuie îndeplinite pentru a se stabili un preţ de emisiune al
acţiunilor? Explicaţi.
27. Ce este un drept de subscriere?
28. Care sunt componentele pieţei activelor alternative, în contextul pieţei financiare internaţionale?
29. Care sunt proprietăţile metalului aur, care îl situează în categoria de activ financiar alternativ?
30. Care sunt categoriile de investiţii directe în aur?

55
31. Care sunt categoriile de investiţii în titluri financiare care se referă la aur?
32. Unde se poate tranzacţiona în România contract futures pe aur?
33. Numiţi 3 Societăţi miniere cu licenţă de exploatare a aurului în România.
34. Ce înţelegeţi prin piaţa internaţională a diamantelor?
35. Care sunt primele 5 ţări producătoare de diamante?
36. Care sunt elementele care asigură siguranţa investiţiei în diamante?
37. Care sunt cele 4 caracteristici în funcţie de care se realizează evaluarea diamantelor?
38. Care sunt elementele de influenţă a preţului diamantelor pe pieţele internaţionale?
39. Ce este piaţa valutară, în contextul pieţei financiare internaţionale?
40. Care sunt cele 3 roluri ale pieţei valutare, în contextul pieţei financiare internaţionale?
41. Care sunt caracteristicile pieţei valutare internaţionale?
42. Care sunt perechile de valute cele mai tranzacţionate pe piaţă valutară internaţională?
43. Enumeraţi participanţii la piaţa valutară.
44. Ce este preţul bid?
45. Ce este preţul ask?
46. Unii economişti susţin ideea conform căreia cauza creşterii economice reduse a economiei din
ţările foste comuniste se datorează slabei dezvoltări a pieţei financiare. Sunteţi de acord cu
această afirmaţie? Argumentaţi.
47. Sunteţi mai mult sau mai puţin interesaţi în a achiziţiona o obligaţiune emisă de Municipiul
Bucureşti în urmă cu 3 luni, pe termen de 5 ani, în următoarele circumstanţe. Explicaţi fiecare
circumstanţă.
a. Tocmai aţi moştenit 100.000 lei
b. Se preconizează că rata dobânzii pe piaţă va scădea cu 3 puncte procentuale
c. Comisioanele de intermediere pe piaţa obligaţiunilor au scăzut
d. Comisioanele de intermediere pe piaţa acţiunilor au scăzut
e. Acţiunile ALRO Slatina se preconizează că îţi vor dubla valoarea în următorii 2 ani
48. Cum se modifică comportamentul de consum al britanicilor, dacă lira sterlină se depreciază?
49. Când este mai eficient pentru un turist din România să viziteze Delta Dunării în comparaţie cu
Turnul Eiffel din Paris? Explicaţi în corelaţie cu rata de schimb dintre EUR/RON.
50. Dacă preţurile din România cresc cu 4% relativ la preţurile din zona Euro, raportat la puterea de
cumpărare, ce se poate spune despre cotaţia EUR/RON?
51. Dacă românii vor continua să cheltuiască bani şi vor cumpăra de 2 ori mai multe parfumuri
franţuzeşti, TV-uri coreene, ceaiuri englezeşti, ceasuri elveţiene, vinuri italieneşti, ce se va
întâmpla cu valoarea leului românesc?

56
52. Cum ajută contabilitatea standardizată la nivel internaţional pieţele de capital să funcţioneze mai
eficient?
53. Explicaţi de ce aţi putea fi mai mult sau mai puţin interesaţi să cumpăraţi o casă, în următoarele
circumstanţe?
54. Este o ţară întotdeauna „slabă” atunci când moneda ei este „slabă”? Este această afirmaţie
adevărată, falsă sau incertă? Explicaţi.
55. Dacă Banca Centrală Britanică va tipării bani pentru a reduce şomajul, ce se va întâmpla cu
valoarea lirei sterline pe termen lung şi scurt?

57
Bibliografie
1.Bekaert, G., Hodrick, R. ,(2012), International Financial Management, Pearson Education
2.Dragotă, Mihaela, Dragotă, V., Hândoreanu C., Stoian A, (2009), Pieţe financiare. Structură. Instituţii.
Instrumente. Reglementări, Bucureşti: Editura ASE
3.Dragotă, V., Dragotă, M., Braşoveanu L.O.,Stoian, A., (2008), Pieţe şi sisteme financiare, Bucureşti: Editura ASE
4.Hassan K., Mahlknecht M (2011), Islamic Capital Markets: Products and Strategies, John Wiley & Sons ,West
Susset, UK
5.Hens T.,Schenk-Hoppé R.K. (2009), Handbook of Financial Markets: Dynamics and Evolution, Elsevier Publisher
6.Kawai M., Prasad E.(2011), Financial Market Regulation and Reforms în Emerging Markets, Brookings Institution
Press
7.Rose P., Milton H. (2006), Money and Capital Markets. Financial Institution and Instruments în a Global Market,
McGraw-Hill/IRWIN
8.Soros, G.(2008), Noua paradigmă a pieţelor financiare, Bucureşti: Litera Internaţional
9.*** (2007 -2013) Colecţia Revistei: Piaţa financiară

58