HAZARDE NATURALE, ANTROPICE ŞI

TEHNOLOGICE

I. Consideraţii teoretice

Creşterea frecvenţei fenomenelor extreme în ultima perioadă a conştientizat

comunitatea ştiinţifică şi mediul politic în vederea combaterii efectelor negative, pentru
asigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii şi creşterii calităţii vieţii. Astfel, sub egida
ONU, perioada 1990-1999 a fost declarată „Deceniul Internaţional pentru Reducerea
Dezastrelor Naturale” (IDNDR), continuată, din anul 2000, de programul „Strategia
Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor” (ISDR), pentru o mai bună armonizare a
eforturilor multidisciplinare şi intersectoriale, la nivel internaţional şi naţional.
În mod firesc, necesitatea înţelegerii fenomenelor extreme a impus elaborarea unei
terminologii de bază, utilă în egală măsură publicului, autorităţilor şi practicienilor.
Hazardul este un eveniment potenţial dăunător, generat de fenomene naturale
şi/sau activităţi umane, care pot determina pierderi de vieţi omeneşti, rănirea unor
persoane, pagube asupra proprietăţilor, perturbarea activităţilor sociale şi economice sau
degradarea mediului (ISDR, 2002). Rezultă că hazardele includ condiţii latente care pot
reprezenta ameninţări viitoare. Sunt caracterizate prin localizare, intensitate, frecvenţă şi
probabilitate.
Hazardul apare ca un prag în evoluţia sistemului, care descarcă energii imense şi
determină dezechilibru pe scara de evoluţie mediului, spre o nouă stare de echilibru
(Bogdan, 1992; Bogdan, Niculescu, 1999).
Vulnerabilitatea cuprinde un set de condiţii şi procese corelate cu factorii fizici,
sociali, economici şi de mediu care măresc susceptibilitatea unei comunităţi faţă de
impactul hazardelor. Factorii pozitivi care măresc abilitatea populaţiei şi societăţii de a
rezista efectiv la acţiunea hazardelor poartă numele de capacitate de adaptare (ISDR,
2002). Evidenţiază gradul de expunere al omului, bunurilor sale şi mediului faţă de
diferite hazarde.
Vulnerabilitatea are dimensiuni fizice, sociale, economice şi politice. Include aspecte
privind abilitatea structurilor de a rezista, capacitatea unei comunităţi de a se organiza în
situaţii de urgenţă, gradul în care economia unui stat depinde de un singur produs sau
serviciu ce poate fi uşor afectat de dezastru şi gradul de centralizare al deciziilor politice.
Riscul reprezintă probabilitatea unor consecinţe dăunătoare şi exprimă nivelul
aşteptat al pierderilor (decese, persoane rănite, pagube produse proprietăţilor şi
activităţilor economice, distrugeri ale mediului) rezultate din interacţiunea dintre
hazardele naturale sau antropice şi condiţiile de vulnerabilitate dintr-un anumit teritoriu.
De asemenea, riscul trebuie întotdeauna evaluat în legătură cu sistemele sociale (ce
impune percepţii diferite din partea comunităţii afectate).
Altfel, riscul este definit ca produsul dintre riscul specific (gradul aşteptat de pierderi
provocate de un fenomen particular în funcţie de mărimea hazardului şi de gradul de
vulnerabilitate a societăţii) şi elementele la risc (populaţie, proprietăţi, căi de comunicaţie,
activităţi economice, servicii publice, expuse riscului într-un anumit areal).
Dezastrul implică o gravă perturbare a funcţionării unei comunităţi sau societăţi,
care cauzează mari pierderi umane, materiale, economice şi de mediu, ce depăşesc
capacitatea comunităţii sau societăţii afectate de a reacţiona eficient prin folosirea
propriilor resurse, fiind necesare intervenţii şi ajutoare naţionale şi internaţionale.
Dezastrul rezultă din combinarea unor hazarde majore cu anumite condiţii de
vulnerabilitate şi o capacitate limitată sau măsuri insuficiente de a reduce consecinţele
potenţiale negative ale riscului (ISDR, 2002).
Termeni sinonimi, care exprimă amploarea fenomenului, prin suprafaţa afectată şi
consecinţele imediate, sunt: catastrofă (eveniment tragic de mari proporţii, survenit pe
neaşteptate), calamitate (nenorocire de mari proporţii, care se abate asupra unei
comunităţi) şi cataclism (schimbare bruscă de mare intensitate, provocată de declanşarea
unor fenomene extreme).

II. Clasificarea hazardelor

Tipologia fenomenelor de risc se bazează pe câteva elemente de mare importanţă,

care pun în evidenţă atât modul de manifestare, cât şi perceperea în timp şi spaţiu a
fiecărui fenomen de risc.
În funcţie de geneză:
● Hazarde naturale - declanşate de factori de mediu. Cuprind la rândul lor
hazarde geologice (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami); hazarde geomorfologice
(deplasări în masă, eroziune); hazarde climatice sau meteorologice (cicloni tropicali,
furtuni severe, fulgere, grindină, temperaturi extreme, secetă); hazarde hidrologice
(inundaţii); hazarde glaciare (permafrost, avalanşe, iceberguri); hazarde biologice
(epidemii, invazii de insecte şi rozătoare).
● Hazarde antropice – generate de diferite activităţi umane. Din această categorie
fac parte hazardele tehnologice, respectiv: accidentele industriale (inclusiv accidentele
nucleare); accidentele survenite în transporturile civile sau în transportul şi depozitarea
substanţelor periculoase; prăbuşirea structurilor construite sau deficienţe ale elementor de
infrastructură publică; hazarde legate de dezvoltarea biotehnologiilor.
Sunt considerate hazarde antropice şi o serie de evenimente şi fenomene potenţial
dăunătoare generate de particularităţile socio-culturale, economice şi politice ale
societăţii, precum conflictele, terorismul şi sărăcia.
● Hazarde complexe – reprezintă o combinare sau o înlănţuire de două sau mai
multe hazarde naturale şi antropice. Ex: deşertificarea şi reducerea biodiversităţii.

În funcţie de durata de manifestare:

● cu caracter violent – cutremure, tornade, inundaţii,eruptii vulcanice, taifunuri;
● cu caracter progresiv – furtuni locale însoţite de grindină, cicloni mediteraneeni;
● cu caracter lent – seceta, evaporatia.

În funcţie de suprafaţa afectată:

● globale – deşertificarea şi eroziunea solurilor;
● regionale – afectează suprafeţe întinse pe continente şi oceane (furtuni severe);
● locale – alunecări, erupţii vulcanice, cutremure.

În funcţie de mărimea efectelor (număr de persoane afectate, pagube economice,

distrugeri ale mediului):
● cu efecte reduse - produc pagube mici ce pot să fie remediate prin forţe locale. De
ex: curgeri de noroi, furtuni cu grindină.
● cu efecte severe - produc perturbări ale funcţionării societăţii, pagube importante şi
răniri de persoane ce necesită intervenţia formaţiunilor de protecţie civilă şi a altor
organisme abilitate. De ex: ploi excepţionale, tornade.
● dezastre (catastrofe) - produc cel puţin 10 victime şi 100 persoane afectate, mari
pagube materiale şi distrugeri ale mediului, ce necesită declararea stării de urgenţă la nivel
naţional, fiind necesar solicitarea ajutorului internaţional. De ex: mari seisme, erupţii
vulcanice, secete.

Clasificarea după suprafaţa ocupată, durata activă, principalele efecte etc. (după
Chardon, 1990):
- Gigacatastrofă (explozii vulcanice)
- Megacatastrofă (mari seisme; erupţii vulcanice; secete tropicale)
- Mezocatastrofă (erupţii vulcanice mai mici; seisme cu intensitate mai mică;
valuri de frig; oraje; tornade)
 - Catastrofă (mici seisme; tornade; ploi excepţionale)
- Fenomene cu localizare punctuală (procese de versant; torenţi noroioşi; furtuni
cu grindină)

III. HAZARDELE NATURALE

HAZARDELE NATURALE sunt manifestări extreme ale unor fenomene

naturale, precum cutremurele, furtunile, inundaţiile, secetele, care au o influenţă directă
asupra vieţii fiecărei persoane, asupra societaţii şi a mediului înconjurător, în ansamblu.
Cunoaşterea acestor fenomene permite luarea unor măsuri adecvate pentru limitarea
efectelor – pierderi de vieţi omeneşti, pagube materiale şi distrugeri ale mediului – şi
pentru reconstrucţia regiunilor afectate. Hazardele naturale pot fi clasificate în funcţie
de diferite criterii, cum ar fi: modul de formare (geneza), durata de manifestare,
arealul afectat etc.
În repetate randuri, istoria ne-a demonstrat ca omul este extrem de capabil si
inventiv, atunci cand vine vorba de distrugere. Nu luam in calcul motivele lui, ci numai
puterea de care dispune in acest sens. Este vorba despre o forta apreciabila, care atunci
cand este descatusata poate face prapad. Cu toate acestea, natura se ambitioneaza uneori
sa ne demonstreze ca nu este numai o forta creatoare, fascinanta si docila, pe care o putem
exploata dupa bunul plac. Natura poate distruge si, ironic, o poate face cu o eficienta mult
superioara mijloacelor umane. Dezastrele naturale sunt rare, dar atunci cand se intampla,
suplinesc cu succes potentialul distructiv al razboaielor, facand pagube colosale atat in
randul vietilor omenesti, cat si de ordin material.
În funcţie de geneză, hazardele naturale se diferenţiază în: hazarde endogene şi
hazarde exogene.

A. HAZARDELE ENDOGENE (geologice si geofizice) sunt generate de energia

provenită din interiorul planetei, în această categorie fiind incluse erupţiile vulcanice şi
cutremurele.
A.1. Erupţiile vulcanice sunt hazardele endogene care au impresionat puternic
omul încă din Antichitate. Fenomenele vulcanice sunt acele manifestări în care magma,
sub formă de lavă, însoţită de gaze şi vapori fierbinţi, ajunge, prin erupţie, la suprafaţa
pământului. Exploziile la unii vulcani determină şi naşterea bombelor şi a cenuşii,
provenite din sfărâmarea conului şi răcirea lavei. Istoria umanităţii a consemnat, în cronici
şi documente, peste 2500 de erupţii din care 2000 în centura Pacificului.
Vulcanismul este reprezentat prin gama fenomenelor legate de ivirile de lavă
(erupţii, explozii, cutremure) şi are o mare răspândire pe glob. Vulcanii au fost denumiţi
după zeul roman al focului Vulcanus. Pe Pământ există cca. 600 vulcani activi, adică erup
cu regularitate, sau au erupt cel puţin o dată în ultimii zece mii de ani. Dacă nu s-a
întâmplat acest lucru, vulcanul este numit adormit, iar dacă nu a erupt de peste 25.000 ani,
se poate considera stins.
Dintre vulcanii activi cunoscuţi pe glob, 2/3 se găsesc în centura circumpacifică,
cunoscută şi sub numele de
Centura de Foc a Pacificului.
Restul sunt în zona Antilelor,
Mediterana Europeană, Marea
Roşie şi Oceanul Indian.
Repartiţia lor coincide cu
marile arii de seismicitate ale
planetei.
Este cunoscută erupţia
Vezuviului – care a intrat în
istorie ca una dintre cele mai
violente catastrofe vulcanice. La 24 august 79 e.n. în miezul verii, când oraşele erau
animate de vizitatori şi plajele pline, la orele 13, vulcanul a declanşat o formidabilă
explozie. Pompeiul a fost acoperit cu un strat gros de 7-9 m de cenuşă, lavă şi piatră
ponce. Au pierit 25.000 de oameni. Atunci şi-a pierdut viaţa şi marele naturalist roman
Pliniu cel Bătrân.
Vulcanul Etna – este unul dintre cei mai activi vulcani ai planetei. El este situat pe
coasta Orientală a Siciliei. Înălţimea medie ajunge la 3200 – 3300 m, fiind variabilă în
funcţie de erupţii. Istoria a consemnat peste 140 de erupţii, cea mai cunoscută fiind cea
din 1669 când au fost acoperite cu lavă 15
aşezări, decedând peste 15.000 de oameni.
Cea mai recentă erupţie din 25 dec. 1985
a fost însoţită de cutremure care au atins 7
grade pe scara Mercalli.
Cercul de foc al Pacificului este nu
numai cea mai activă zonă seismică de pe
glob, ci şi vulcanică. Două treimi din
numărul vulcanilor pacifici se află în
sectorul insular din Pacificul occidental
(Indonezia, Filipine, Japonia, Kurile şi
Kamceatka), iar cealaltă treime pe ţărmul estic al oceanului (America de Nord, Centrală şi
de Sud). Arhipelagul indonezian, cuprinde 20% din vulcanii activi ai provinciei
circumpacifice. Din cei 167 vulcani existenţi, 70 sunt în activitate, iar restul, stinşi. Acest
arhipelag este cel mai lovit de astfel de catastrofe.
Mexicul, America Centrală, zona Caraibilor constituie o altă zonă de intens
vulcanism (El Salvador, Costa Rica, Guatemala, Nicaragua, Antilele Mici).
Vulcanii activi prezintă un pericol permanent pentru localităţile din apropiere,
pentru căile de comunicaţie şi terenurile agricole de pe versanţii acestora. Pe Terra se
înregistrează anual circa 50 de erupţii vulcanice, dintre care 5% produc victime şi mari
distrugeri materiale.
Cel mai eficient mod de apărare împotriva efectelor erupţiilor vulcanice constă în
luarea unor măsuri pentru evitarea concentrării aşezărilor omeneşti pe conurile vulcanilor
activi sau în apropierea lor. Pentru localităţile amplasate la poalele vulcanilor activi sunt
stabilite planuri speciale de alertare şi evacuare rapidă a populaţiei, în acest scop fiind
amenajate locuri speciale de primire a populaţiei şi de acordare a primului ajutor răniţilor.

Părțile componente ale unui vulcan

 Principalele evenimente vulcanice din istoria umanității

Anul Vulcanul Impactul

Acum Yellowstone Yellowstone este primul sic el mai faimos parc national
650000 (SUA) din SUA. In urma cu peste 650000 un numar apreciabil
de modificari au provocat o explozie a carei putere a
deposit-o de 2500 ori pe cea a Muntelui Sf. Elena.
Cenusa eliberata a acoperit intreaga tara, producand
multe dezastre naturale.
867 Tsutumi Eruptia din acest an a durat aproape 2 luni, eruptiile
(Japonia) tinandu-se in lant. Una din aceastea a aruncat in aer
partea superioara a vulcanului, provocand multe pagube
naturale.
1772 Papandayang 3000 morti, 40 localitati distruse complet.
(Indonezia)
1783 Laki A ucis 9350 de oameni în Islanda, aproximativ 25% din
(Grimsvötn) populația insulei.
(Indonezia)
1792 Muntele 15000 de morti
Unzen
(Japonia)
10.000 victime, iar mai târziu 82.000 au murit de foame.
S-a format o calderă de 6 km în diametru. Cenuşa
Tambora
1815 aruncată până la 45 km înălţime a redus mult
(Indonezia)
temperatura în nordul Americii şi Europei în vara anului
următor.
Cotopaxi 1000 morți
1877
(Ecuador)
2.700 victime în momentul exploziei şi peste 32.000
ulterior, datorită formării unor valuri uriaşe de 30 m, ce
au distrus 300 aşezări; a dispărut orice formă de viaţă în
Krakatoa
1883 insulă; cenuşa s-a înălţat până la 80 km, înconjurând
(Indonezia)
Pământul de mai multe ori şi creând un întuneric total pe
o rază de 150 km pentru două zile; zgomotul s-a auzit
până la 5000 km.
Mont Pelée 29.000 victime cauzate de norii arzători şi lahare, ce au
1902
(Martinica) îngropat oraşul St.Pierre; 58 km² de terenuri distruse.
Santa Maria 6000 victime
1902
(Guatemala)
Kelut 5110 morți, numeroase pagube materiale.
1919
(Indonezia)
Lamington 3.000 victime, în principal datorită apariţiei unor nori
1951 (Noua arzători; o suprafaţă de 68 km2 a fost distrusă.
Guinee)
1980 St. Helens 57 morti (majoritatea jurnalisti si oameni de stiinta), desi
(SUA) era sub supraveghere vulcanul i-a luat prin surprindere
pe specialisti, provocand un dezastru ecologic, cutremure
puternice. Erupţia vulcanului St. Helens din 18 mai 1980
a fost anunţată de vulcanologi încă din 1978, iar cu o
lună înainte s-au înregistrat mii de cutremure. Explozia a
ridicat în aer 15 km3 de tephra, a aruncat în aer vârful
vulcanului, reducându-l de la 3220 m la 2723 m, s-a
auzit până la 200 km, a provocat ploi puternice, a eliberat
un nor arzător (200-500ºC) către est, ce s-a deplasat 30
 km pe o lăţime de 20 km şi a provocat 90 victime şi 1,5
mld. dolari pagube.
4.000 victime, datorită prăbuşirii şi incendierii
locuinţelor de către materialele incandescente; cenuşa
El Chichon
1982 aruncată până la 35 km a determinat o scădere a
(Mexic)
temperaturii aerului în America de Nord şi Europa, în
special iarna.
Erupţia vulcanului Ruiz din 1985 a oferit un exemplu,
mult mai tragic, privind necesitatea înţelegerii întregii
istorii a unui vulcan în evaluarea hazardelor. Oraşul
Armero a fost aşezat pe un con de dejecţie care a fost
afectat de curgeri de noroi distrugătoare în anul 1595 şi
din nou în anul 1845, producând sute de victime. În
Nevado del
ultimii 140 ani, de inactivitate, oamenii au uitat şi au
1985 Ruiz
reclădit oraşul pe acelaşi loc, iar numărul populaţiei a
(Columbia)
crescut continuu. Deşi o hartă preliminară de zonare a
hazardului pentru vulcanul Ruiz, realizată cu o lună
înainte de erupţia din noiembrie 1985, indica destul de
clar faptul că Armero este foarte vulnerabil la curgeri de
noroi, autorităţile au luat măsuri total inadecvate (23.000
victime).
Lacul Nyos 1.700 victime, datorită asfixierii cu CO2, pe o suprafaţă
1986
(Camerun) de 30 km2 în jurul lacului.
1.000 victime; cenuşile vulcanice, împrăştiate pe o rază
Pinatubo
1991 de 30 km, au atins peste 1 m grosime, afectând peste 1
(Filipine)
milion de oameni.
Nyiragongo 245 morti
2002
(RD Congo)
Merapi 345 morti, eruptia din 1930 a provocat moartea a peste
2010
(Indonezia) 1300 oameni.
Nabro 31 morti
2011
(Eritreea)

A.1.1.Tipuri de vulcani şi erupţii vulcanice

Formarea unui vulcan este controlată de o serie de variabile, între care importante sunt
tipul de magmă (ce influenţează tipul de erupţie) şi natura materialului expulzat. Astfel, în
funcţie de cantitatea de lavă şi tephra, vulcanii prezintă o mare variabilitate din punct de
vedere morfologic:
(1) con de piroclastite – este cel mai simplu tip de vulcan, de dimensiuni reduse,
compus din particule rezultate în urma consolidării lavei acide, expulzate printr-un singur
crater. În timpul exploziei, lava se fărâmiţează în aer, în mici fragmente (piroclastite –
cenuşă, zgură, piatră ponce), care se solidifică şi cad în jurul craterului, formând un con
circular sau oval.
(2) vulcan-scut – constituit în întregime din succesiuni de curgeri de lave fluide. Are
pante extrem de reduse şi suprafaţă mare, formând adevărate platouri de bazalte. La partea
superioară se află un crater central şi o serie de crăpături radiale (ex. Mauna Loa).
(3) stratovulcan (vulcan compus) – format din alternanţe repetate de curgeri de lave şi
depozite piroclastice, ca urmare a desfăşurării unei activităţi vulcanice mixte. Este tipul
clasic de con, cu pante concave uniforme şi un crater adânc în vârf (ex. Fuji, Cotopaxi, St.
Helens).
(4) calderă – depresiune de mari dimensiuni, rezultată prin procese de subsidenţă sau
prăbuşire în urma unor erupţii catastrofale (ex. Santorin).
 Tipuri de erupţii vulcanice
Natura erupţiei depinde de compoziţia magmei şi conţinutul ei în gaze dizolvate.
Astfel, magmele fluide, bogate în fier şi magneziu, eliberează uşor gazele şi ajung la
suprafaţă sub formă de lave liniştite. În schimb, magmele vâscoase, bogate în silicaţi, reţin
gazele până la presiuni mari, provocând erupţii explozive.
(1) tipul islandez – emisii liniştite de lave fluide, pe fisuri lungi. Se produc, de
obicei, pe terenuri plate, iar lavele, în cantităţi enorme, curg pe distanţe foarte mari,
formându-se platouri bazaltice. Ex. Laki (Islanda).
(2) tipul hawaian – emisii tot liniştite de lave fluide, în mare parte pe fisuri, dar
subordonate unor centre de erupţie ce impun structuri vulcanice de tip central. Periodic
apar proiecţii locale de lave, cauzate de eliberarea bruscă a gazelor. Ex. Kilauea (Hawai).
(3) tipul strombolian – lave mai vâscoase, care produc explozii moderate, ritmice
sau aproape continui, în cadrul cărora sunt emise gaze şi, mai ales, vapori. Deasupra
vulcanului se formează nori albi, datorită lipsei cenuşii vulcanice. Ex. Stromboli (Italia).
(4) tipul vulcanian – evacuarea unor lave foarte vâscoase, care se solidifică repede
la suprafaţă. Gazele acumulate sub dopul de lavă produc explozii puternice. Rezultă
adesea nori negri formaţi dominant din materiale piroclastice. Ex. Vulcano (Italia) şi
Paricutin (Mexic).
(5) tipul vezuvian – alternanţă de explozii foarte violente cu perioade de calm total.
Datorită perioadei lungi de inactivitate, magma este puternic încărcată cu gaze, ce
formează presiuni mari în profunzime. Ex. Vezuviu (Italia).
(6) tipul plinian – expulzarea cu maximă violenţă a unui imens volum de lavă şi de
gaze, care ajung în păturile înalte ale atmosferei. Explozia poate modifica puternic
structura vulcanului preexistent. Ex. Pinatubo (Filipine), Krakatoa (Indonezia).
(7) tipul pelean – lava vâscoasă se consolidează repede în coş, formând un dom
sau dop. Erupţiile sunt însoţite de nori arzători, constituiţi dintr-un amestec de gaze, lavă
şi fragmente de roci incandescente, care se revarsă pe pantele vulcanului. Ex. St. Helens
(SUA), Mt. Pelee (Martinica).

De asemenea, hazardele vulcanice se pot clasifica în: primare (asociate cu produsele

expulzate prin erupţiile vulcanice) – curgeri de lavă, curgeri de piroclastite, căderi de
cenuşi vulcanice, emisia de gaze fierbinţi; secundare – lahare, alunecări, tsunami,
deformarea terenului (Smith, 1996). Alexander (1993) distinge: hazarde directe (care
cuprind procese de cădere, procese de curgere şi alte procese) şi hazarde indirecte (efecte
atmosferice, lahare secundare, tsunami, eroziune şi sedimentare posteruptivă, foamete şi
boli).
Scara
magnitudinii Înălţimea Număr
Descriere fumului Vol. Clasificarea Periodicitate Exemple
erupţiilor erupţii
vulcanice VEI
0 neexploziv <100 m 103 hawaian zilnică 755 Kilauea
ă m3
100 104 hawaian/ Stromboli,
1 uşoară zilnică 963
-1000 m m3 strombolian Nyiragongo

strombolian
106 săptămân Galeras,
2 explozivă 1-5 km / 3631
m3 ală Ruapehu
vulcanian
107
3 severă 3-15 km vulcanian anuală 924 Ruiz
m3
Galunggu
cataclismic 10 - 108 vulcanian/ zeci de
4 307 ng
ă 25 km m3 plinian ani
Mt. Pelee
paroxismic 1 sute de St.
5 >25 km plinian 106
ă km3 ani Helens
10 plinian/ sute de Krakatoa,
6 colosală >25 km 46
km ultraplinian ani Vezuviu
Tambora,
super- 102
7 >25 km ultraplinian mii de ani 4 Baitousha
colosală km3
n
Toba,
mega- 103 zeci de
8 >25 km ultraplinian 0 Yellowst
colosală km3 mii de ani
one
Vulcanul şi hazardele vulcanice

Hazardele vulcanice cuprind căderi de tephra, fenomene piroclastice (curgeri,

valuri), lahare (curgeri de noroi), curgeri de lavă, explozii freatice, emisii de gaze toxice sau
corozive. Faptul că unii vulcani erup rar accentuează periculozitatea acestora.
(a) Căderi de tephra
Termenul de tephra include totalitatea fragmentelor de roci, de diferite dimensiuni (cenuşă,
lapili, piatră ponce, bombe, blocuri) expulzate în atmosferă în urma erupţiei vulcanice.
Fragmentele mai mari, aruncate cu mare putere de vulcan, sunt considerate proiectile
balistice. Căderile acestor produse solide determină victime sau pagube materiale prin
prăbuşirea clădirilor, ruperea reţelelor electrice, distrugerea vegetaţiei şi a culturilor
agricole, perturbarea traficului rutier, iar particulele aflate în suspensie în atmosferă pot
cauza probleme respiratorii serioase.
În timpul erupţiei vulcanului Pinatubo (Filipine) din 1991 cenuşile vulcanice au
atins peste 1 m grosime şi s-au împrăştiat pe o rază de 30 km, afectând peste 1 milion de
oameni. Erupţia Vezuviului din anul 79 a îngropat sub cenuşă două oraşe şi alte opt
localităţi. La Pompei (situat la 10 km de crater) grosimea cenuşei avea 4-6 m.
Circulaţia este perturbată atât prin afectarea şoselelor, a căilor ferate şi a
aeroporturilor, cât şi prin încărcarea motoarelor cu cenuşă. Între 1980 şi 1998, în peste 35
aeroporturi din 11 ţări au fost perturbate serios operaţiile, unele fiind închise temporar. Un
Boeing 767, spre exemplu, a rămas 6 zile pe aeroportul din Manilla în timpul erupţiei
vulcanului Pinatubo din 1991. De altfel, erupţiile acestui vulcan din anul 1991 au provocat
companiilor aviatice prejudicii de peste 100 milioane dolari. Cel mai grav incident s-a
înregistrat în Alaska, la 15 decembrie 1989, când un Boeing 747 cu 231 pasageri la bord, a
întâlnit un nor de cenuşă aruncat de vulcanul Redoubt (aflat la 150 km depărtare), fiindu-i
afectate toate cele patru motoare, abia reuşind să aterizeze la Anchorage, pagubele fiind
estimate la peste 80 milioane dolari (Balintoni, Ionescu, 2002).
(b) Fenomenele piroclastice se referă la curgerile de material piroclastic şi gaze în
diverse proporţii, la care se adaugă uneori şi material detritic. Efectul dezastruos (cea mai
mare parte a victimelor omeneşti în urma unei erupţii vulcanice se datorează curgerilor de
piroclastite) al acestor manifestări vulcanice se datorează mobilităţii extraordinare (pot
ajunge şi până la 100 km de locul de formare), vitezelor în general mari (explozia laterală
din 1980 a vulcanului St.Helens s-a deplasat cu o viteză iniţială de 600 km/h, scăzând până
la 100 km/h la distanţa de 25 km de vulcan) şi temperaturilor foarte ridicate (până la 600-
1000°C). Astfel de fenomene s-au produs în timpul erupţiei vulcanilor Mt. Pelee
(Martinica) şi Santa Maria (Guatemala) în 1902, Unzen (Japonia) în 1991-1992, Soufriere
(Montserrat) în 1997, etc.
(c) Laharele sunt curgeri noroioase formate din materiale detritice vulcanice şi apă
(din precipitaţii abundente, topirea zăpezii sau dintr-un lac de crater). Uneori ating viteze
surprinzătoare (180 km/h la vulcanul japonez Tokachi în 1926) şi distanţe apreciabile (300
km în cazul erupţiei vulcanului Cotopaxi din Ecuador în 1877), în funcţie de volumele ce se
deplasează, conţinutul în apă şi pantă. Cel mai distrugător lahar s-a produs în 1985 prin
topirea gheţii în timpul erupţiei vulcanului Nevado del Ruiz din Columbia, când a atins 30
km/h pe o distanţă de 90 km, acoperind oraşul Armero, producând peste 20.000 victime.
(d) Curgerile de lavă determină puţine victime omeneşti, deoarece se deplasează
lent şi traiectoria lor poate fi prevăzută. Distanţa până la care ajung este în funcţie de
volumul şi vâscozitatea lor, precum şi de topografia locală (sute de km pentru lavele bazice
şi 20 km pentru cele acide). Lava foarte vâscoasă se acumulează în jurul punctelor de
emisie sub forma unei cupole, ce poartă denumirea de dom vulcanic, ale cărui flancuri pot fi
afectate de curgeri piroclastice.
Erupţia vulcanului Lakagigar (Islanda) produsă în anul 1783 a generat curgeri de lavă ce au
acoperit peste 500 km², provocând moartea a circa 9000 persoane, dar nu în curgerile de
lave care acoperă periodic suprafeţe întinse şi provoacă mari distrugeri pot fi menţionate
cele ale vulcanilor Mauna Loa şi Kilauea din Hawai.
(e) Alte hazarde
Gazele vulcanice (fluor, sulf, carbon) sunt emise aproape continuu de către vulcanii activi.
Unele dintre ele sunt toxice, putând produce victime în rândul oamenilor şi animalelor,
dăunând vegetaţiei şi corodând metalele. Un caz special este cel al lacului Nyos din
Camerun. În august 1986, eliberarea bruscă de dioxid de carbon a provocat moartea prin
asfixiere a circa 1700 persoane şi spitalizarea altor 845.
Ploile acide, rezultate prin dizolvarea în apă a diferitelor elemente expulzate de vulcani (F,
SO2, CO2, HCl, HF), conduc la căderea frunzelor arborilor, usucă iarba, atacă pielea
animalelor. Se citează dezastrul islandez dintre 1783 şi 1785, când mai bine de o cincime
din populaţia Islandei, 80% din oi, 75% din cai şi 50% din vite şi-au pierdut viaţa în urma
activităţii vulcanului Lakagigar.
Alte hazarde indirecte sunt reprezentate de cutremure vulcanice (impact catastrofal datorită
adâncimii reduse la care se produc seismele: 60-70 km în cazul erupţiilor din Kamceatka şi
Hawai), tsunami (în ultimii 2000 ani s-au înregistrat circa 250.000 victime în urma a 17
erupţii vulcanice), deformarea terenului (ridicări lente, dar şi mişcări orizontale), prăbuşiri
(datorate expulzării magmei), alunecări (în urma ruperii unei părţi din conul vulcanic) şi
fulgere (datorită diferenţelor de potenţial electric în interiorul norilor de cenuşă).
Monitorizarea şi supravegherea stării curente a vulcanilor urmăreşte determinarea
comportamentului zilnic al vulcanului, precum şi stabilirea schimbărilor care pot evidenţia
o erupţie viitoare. Este vorba de observatoare vulcanologice, staţii şi sateliţi conectaţi la
borne emiţătoare, instalate pe vulcani. Predicţia vulcanologică se bazează pe: supravegherea
seismică (cutremure premergătoare erupţiilor); schimbări topografice (măsurători
permanente de pante, altitudini şi volum); analiza emisiilor de gaze şi a temperaturii
acestora.

A.2. Hazarde seismice

Cutremurul este cauzat de eliberarea bruscă a energiei acumulate în scoarţa

terestră. Ariile de maximă frecvenţă a cutremurelor poartă numele de zone seismice.
Aproape 90% din cutremurele de pe glob se întâlnesc în două zone distincte: (1) „Cercul de
foc” al Pacificului şi (2) Indonezia-Himalaya-Orientul Mijlociu-Alpi-vestul Mediteranei-
nordul Africii.

Distribuţia geografică a cutremurelor

Cele mai numeroase cutremure sunt datorate dinamicii interne a scoarţei terestre.
Cutremurele tectonice (90% din totalul cutremurelor produse) sunt legate de contactul
dintre plăcile tectonice. Cutremurele vulcanice (7% din numărul de cutremure) preced sau
însoţesc erupţiile vulcanice, fiind determinate de deplasarea magmei, dar au în general
efecte locale.
De asemenea, unele cutremure rezultă în urma activităţii umane (extracţia mineralelor şi
petrolului, injectarea diferitelor substanţe fluide în scoarţă, amenajarea lacurilor de
acumulare, explozii puternice, prăbuşirea unor construcţii mari, etc.). De obicei, pentru
asemenea evenimente se foloseşte noţiunea de seismicitate indusă, apărută în urma
modificării presiunilor la care sunt supuse rocile. Cutremurele declanşate pe această cale rar
ating magnitudini mari (M-6.3 pentru barajul Koyna, India în 1967 sau M-7 pentru
detonarea bombei nucleare Ivan, Uniunea Sovietică în 1961).

Cele mai importante cutremure din lume sunt enumerate in randurile de mai jos:

Europa
 464 î.Hr., Cutremur Sparta, 20.000 morți
 1268, Cutremur în Cilicia Turcia, 60.000 de morți
 1356, 18 octombrie, Cutremur la Basel, Elveția, până azi cel mai puternic cutremur
Europa centrală
 1456, 5 decembrie, Cutremur distruge orașul Napoli, 30.000 până la 40.000 morți
 1693, 11 ianuarie, Cutremur în Sicilia(Italia), 60.000 de morți
 1755, 1 noiembrie, Marele cutremur din Lisabona
 1756, 18 februarie, Cutremur pe Valea Rinului, Germania cu Epicentru în Düren,
Cutremur cel mai puternic din Germania de gradul VIII apreciat pe Merc alli. Studii
geologice ulterioare 6,2 grade Richter.
 1783, 4 februarie, Cutremur în (Calabria) Italia, 50.000 de morți
 1802, 26 octombrie, Cutremur cu magnitudine 8,2, România, zona seismică
Vrancea. Unul din cele mai puternice cutremure din România, resimțit pana în
Moscova, Moldova, Bulgaria, Turcia. Vezi și Cutremurul din 1802 (România).
 1908, 28 decembrie, (7,5 grade) Cutremurul distruge Messina (Sicilia) și Reggio
Calabria (pe peninsula Italiei) circa 84.000 morți (70.000 in Messina, 15.000 in
Reggio Calabria).
 1915, 13 ianuarie, Cutremur în Avezzano Italia
 1940, 10 noiembrie, Cutremur de gradul 7,4 în România, circa 1.000 de morți (vezi
și Cutremurul din 1940)
 1952, 4 noiembrie, Cutremur de gradul 9 în Rusia
 1977, 4 martie, Cutremur de gradul 7,2 în România (vezi și Cutremurul din 1977)
 1978, 3 septembrie, Cutremur de gradul 5,7 în Albstadt, Schwäbische Alb,
Germania Pagube în valoare de milioane de mărci.
 1992, 13 aprilie, Cutremur de gradul 5,9 în Roermond graniță cu Olanda și
Germania, 1 mort
 1999, 17 august, Cutremur de gradul 7,4 în nord-vestul Turciei, peste 20.000 de
morți
 2004, 27 octombrie, Cutremur de gradul 6 în România
 2006, 8 ianuarie, Cutremur de gradul 6,9 în Grecia , Epicentru circa 200 km sud-
vest de Atena
 2007, 21 februarie, Cutremur de gradul 6,2 în Norvegia; este cel mai puternic seism
înregistrat vreodată în această țară
 2008, 16 decembrie, Cutremur de gradul 4,7 în Suedia; Nu s-au înregistrat victime;
este cel mai puternic cutremur din Suedia din ultimii 100 de ani.
 2009, 6 aprilie 2009, cutremur de gradul 6,3 în Italia. Cutremurul este considerat cel
mai grav înregistrat în Italia în ultimii zece ani. După cutremur au fost înregistrate
circa 280 de replici, unele cu magnitudinea de moment 6,2 și al căror hipocentru a
fost localizat în zona L'Aquila.
 2009, 25 aprilie, Cutremur de gradul 5,02 cu epicentru la 95,80 km adâncime, în
zona Vrancea, România. Nu s-au înregistrat victime; a fost resimțit în puține
localități.
 2009, 5 august, Cutremur de gradul 5,5 cu epicentru la 6 km adâncime, în zona
Shabla, Bulgaria, Marea Neagră.
  2009, 6 septembrie, Cutremur de gradul 5,2 în Peshkopia, nord-estul Albaniei.
Seismul a produs pagube materiale, dar nu și victime.
 2016, 24 august, Cutremur cu magnitudinea 6,2 pe scara Richter a avut loc în Italia
centrală la ora locală 03:36, în apropiere de Norcia, Provincia Perugia.[3] Seismul a
fost urmat de mai multe replici, cea mai puternică fiind de 5,5. Au fost 308 morți și
peste 1.500 de răniți. Vezi și Cutremurul din Italia, august 2016.
 2018, 26 octombrie,Cutremur de gradul 6,8 în Grecia, epicentrul la 43 km față de
Zakynthos.
 2018, 28 octombrie,Cutremur de gradul 5,8 în România,epicentrul la 151 km,zona
Vrancea.A avut o replică care a avut intensitatea de 3,2.

America de Nord
 1957, 9 martie, cutremur de gradul 8,6 în Alaska
 1964, 28 martie, cutremur de gradul 9,2 în Alaska
 1965, 4 februarie, cutremur de gradul 8,7 în Alaska
 1985, 19 septembrie, cutremur de gradul 8,1 în Ciudad de Mexico
 2007, 9 ianuarie, cutremur de gradul 5,6 în provincia Columbia Britanică din
Canada
 2012, 20 martie, cutremur de gradul 7,4 în Ciudad de Mexico

America Centrală
 2010, 12 ianuarie, cutremur de gradul 7,0 în Haiti

America de Sud
 1906, 31 ianuarie, Cutremur de gradul 8,8 în Ecuador
 1960, 22 mai, Cutremur de gradul 9,5 în Chile, cel mai puternic seism înregistrat
(vezi Cutremurul din Chile (1960))
 1970, Cutremur în Peru, 66000 de morți
 2006, 13 noiembrie, Cutremur de gradul 6,7 în provincia Santiago del Estero din
Argentina
 2010, 27 februarie, Cutremur de gradul 8,8 în Oceanul Pacific cu efecte devastatoare
pentru Chile

Asia
 856 î.Hr., 22 decembrie, Cutremur în Damghan (Iran), circa 200.000 de morți
 893 î.Hr., 23 martie, Cutremur în Ardabil (Iran), circa 150.000 de morți
 1138, 9 august, Cutremur în Aleppo (Siria), circa 230.000 de morți
 1290, septembrie, Cutremur în Chihli (China), circa 100.000 de morți
 1556, 23 ianuarie, Cutremur în (Shansi) China, circa 830.000 de morți
 1667, Cutremur în Shamakha Azerbaijan, circa 80.000 de morți
 1727, 18 noiembrie, Cutremur în (Tabriz) Iran, circa 77.000 de morți
 1737, 11 octombrie, Cutremur în Calcutta India, circa 300.000 de morți
 1923, 1 septembrie, Cutremur de gradul 8,3 în Regiunea Kantō (Japonia), circa
143.000 de morți
 1927, 22 mai, Cutremur de gradul 8,3 în China, circa 200.000 de morți
 1929, 16 decembrie, Cutremur de gradul 8,6 în Gansu (China), circa 200.000 de
morți
 1932, 25 decembrie, Cutremur de gradul 7,6 în China, circa 70.000 de morți
 1935, 30 mai, Cutremur de gradul 7,5 în Quetta (Pakistan), între 30.000 și 60.000 de
morți
 1938, 1 februarie, Cutremur de gradul 8,5 în Indonezia
 1948, 5 octombrie, Cutremur de gradul 7,3 în Ashgabat (Turkmenistan), circa
110.000 de morți
 1950, 15 august, Cutremur de gradul 8,6 în India
  1964, 16 iunie, Cutremur de gradul 7,5 în Niigata, Japonia
 1976, 27 iulie, Cutremur în Tangshan (China), circa 255.000 de morți
 1990, 20 iunie, Cutremur de gradul 7,7 în Iran, circa 50.000 de morți
 1993, 30 septembrie, Cutremur de gradul 6,4 în Maharastra (India), circa 7.600 de
morți
 1995, 17 ianuarie, Cutremur de gradul 7,2 în Kobe-Osaka (Japonia), circa 6.500 de
morți
 1998, 22 mai, Cutremur de gradul 7,1 în Afganistan, circa 5.000 de morți
 2001, 26 ianuarie, Cutremur de gradul 7,9 în Gujarat India, peste 20.000 de morți
 2003, 22 mai, Cutremur în Bam (Iran), circa 31.000 de morți
 2004, 26 decembrie, Cutremur de gradul 9,1 în Sumatra (Indonezia), peste 220.000
de morți
 2005, 28 martie, Cutremur de gradul 8,7 în Sumatra (Indonezia), circa 1.000 de
morți
 2007, 21 ianuarie, Cutremur de gradul 7,2 în Indonezia
 2008, 12 mai, Cutremur de gradul 7,5 în China, circa 55.000 morti
 2011, 11 martie, Cutremur de gradul 8.9, (urmat de tsunami), pe coasta de est a
Japoniei, în apropierea orașului Sendai.
 2011, 23 octombrie, Cutremur în Turcia de 7.6 grade
 2012, 11 aprilie, Cutremur de gradul 8,2 în Sumatra (Indonezia)

Africa
 236, Cutremur în Algeria
 1856, 22 august, Cutremur de gradul 7,3 în Algeria
 1910, 24 iunie, Cutremur de gradul 6,6 în Algeria

Elementele unui cutremur

În ţara noastră cele mai puternice cutremure, care produc mari pagube materiale, se
înregistrează în regiunea seismică Vrancea, situată în regiunea de curbură a Carpaţilor.
Astfel de cutremure, care au determinat şi numeroase pierderi de vieţi omeneşti s-au
înregistrat la 26 noiembrie 1802, 10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977. În ţara noastră mai
sunt cunoscute şi alte regiuni seismice: Aria Făgărăşană, Aria Banatică (Danubiană), Aria
de Nord-Vest, Aria Transilvană şi Aria Pontică, unde cutremurele sunt rare şi au o
intensitate redusă.
Cel mai mare cutremur din Vrancea a fost înregistrat în 26 octombrie 1802, şi a
avut magnitudinea de 7,9 pe scara Richter. În apariţia cutremurelor vrâncene puternice s-a
constatat o oarecare ciclicitate, într-un secol producându-se 2-3 cutremure cu magnitudine
mai mare de 7 grade pe scara Richter. Cele mai mari cutremure ale secolului trecut au avut
loc la un interval de peste 30 de ani.
Un alt mare seism care a afectat România a fost înregistrat la 10 noiembrie 1940.
Cutremurul, care a avut epicentrul în Munţii Vrancei, a avut o intensitate de 7,7 grade pe
scara Richter. Seismul s-a simţit pe o întindere de 80.000 de kilometri pătraţi şi a distrus în
întregime oraşul Panciu.
Au fost afectate construcţiile amplasate în localităţile din zona epicentrală: Focşani, Galaţi,
Bârlad, Brăila si Buzău. De asemenea, în Capitală s-a prăbuşit blocul Carlton, cel mai înalt
al perioadei respective, iar peste 200 de persoane au fost îngropate sub dărâmăturile
imobilului.
La 4 martie 1977, orele 21.20, un cutremur devastator a lovit partea de sud a
României, reprezentând cel mai violent fenomen natural din ţară, din secolul douăzeci. S-au
prăbuşit 33 de clădiri, 1570 de oameni şi-au pierdut viaţa, striviţi sau asfixiaţi sub
dărâmături. Peste 11.300 de persoane au fost rănite, iar 33.000 de locuinţe au fost avariate.
De asemenea, s-au înregistrat pierderi economice în valoare de aproximativ doua miliarde
de dolari. Epicentrul s-a situat în Munţii Vrancei, la adâncimea de 94 de kilometri, iar
magnitudinea seismului a fost de 7,5 grade pe scara Richter. Întrucât era perioada cenzurii
ceauşiste, nu a fost dat publicităţii un raport amănunţit al distrugerilor.
Din cauza lipsei de informaţii, oamenii aflau ce se întamplă de la martori şi de la ce
vorbeau alţii.
Cutremurul din 30 august 1986 nu s-a soldat cu pierderi de vieţi omeneşti şi nici cu
pagube materiale majore, deşi a avut o intensitate de 7,1 pe scara Richter şi s-a produs la o
adâncime de 140 kilometri. La 30 mai 1990, s-a produs un nou seism cu o intensitate de 6,9
grade pe scara Richter, la o adâncime de 80 de kilometri.
Deja a intrat în discuţie un proiect de lege care îi va obliga pe constructori să
monteze nişte dispozitive fabricate în România, cu dimensiunile de vreo 20 cm, pentru toate
construcţiile care vor fi ridicate. Aceste dispozitive costă cam 180-200 de dolari bucata şi îi
vor avertiza pe beneficiari cu câteva zeci de secunde înainte de producerea unui cutremur.

2.1. Efectele cutremurelor şi hazardele legate de acestea

În funcţie de localizarea şi mărimea lor, cutremurele determină fenomene fizice de
vibraţie a terenului, falieri de suprafaţă, procese geologice dinamice şi, în unele regiuni de
coastă, valuri uriaşe (tsunami). Uneori, şocul principal poate fi urmat de cutremure mai
mici, sub formă de replici, după câteva ore, luni sau chiar câţiva ani.
a) Vibraţiile terenului
Patru caracteristici principale influenţează nivelul pagubelor provocate de vibraţiile
produse de un cutremur: mărimea, atenuarea, durata şi răspunsul terenului. Amplitudinea
vibraţiilor terenului este legată de distanţa faţă de epicentrul cutremurului (punctul de la
suprafaţă situat deasupra focarului).
Mărimea cutremurului poate fi exprimată prin intensitate şi magnitudine.
Intensitatea (exprimată în cifre romane) reprezintă efectul aparent al unui cutremur, iar
magnitudinea (exprimată în cifre arabe) este legată de cantitatea de energie eliberată. În
timp ce un cutremur poate avea o valoare unică a magnitudinii, el poate avea mai multe
intensităţi, care afectează diferit comunităţile umane.
Intensitatea este estimată conform unor scări variate, folosite în diferite regiuni ale
lumii: scara Mercalli Modificată în SUA; scara Macroseismică Europeană, în Europa; scara
Shindo, în Japonia şi Taiwan; scara MSK-64, în India, Israel şi fosta Uniune Sovietică.
Efectele observate la suprafaţa terestră (intensitatea) depind de adâncimea focarului,
distanţa faţă de acesta, durata cutremurului şi condiţiile geologice iniţiale.
Scara Richter (1956), care exprimă magnitudinea, este cel mai frecvent utilizată pentru
evaluarea cantitativă a mărimii cutremurelor.
log10E = 11.8 + 1.5 M
în care, E – energia eliberată (ergi); M – magnitudinea pe scara Richter (până la 9.5).
Cele mai Localizare Data Magnitudi Coordonate
puternice ne
cutremure din
ultimul secol
 1 Chile 22.05.196 9.5 38.24 S 73.05 V
0
2 Prince William 28.03.196 9.2 61.02 N 147.65 V
Sound (Alaska) 4
3 I-lele Andreanof 09.03.195 9.1 51.56 N 175.39 V
(Alaska) 7
4 Kamchatka 04.11.195 9.0 52.76 N 160.06 E
2
5 NV Sumatra 26.12.200 9.0 3.30 N 95.78 E
4
Natura logaritmică a scării Richter arată faptul că energia eliberată sau mărimea
cutremurului creşte de 32 de ori pentru fiecare grad întreg de magnitudine.
Undele seismice se propagă cu viteză mai mare şi pe suprafeţe întinse în rocile compacte
faţă de cele afânate. De asemenea, trebuie menţionat că la fel de importantă este şi
grosimea profilului depozitelor sedimentare. La o grosime a depozitelor sedimentare de
câteva sute de metri, capacitatea de absorbţie a materialelor predomină faţă de efectele de
amplificare ale stratelor de la suprafaţă. Este cazul văii Rinului (Berz et al, 2001).
Durata unui cutremur se referă la intervalul de timp, măsurat în secunde (de la câteva
secunde până la zeci de secunde), în care se produc şi se transmit undele seismice. De
obicei cutremurele mai puternice au durate mult mai mari decât cele mici, de aici rezultând
şi diferenţierile mari în ceea ce priveşte nivelul pagubelor.
Răspunsul terenului exprimă reacţia condiţiilor geologice locale (proprietăţile fizice ale
rocilor, structura geologică, adâncimea şi umiditatea solului, tipul de depozite) faţă de
transmiterea undelor seismice, care duce la reducerea sau amplificarea mişcărilor terenului.
Se cunoaşte faptul că fiecare construcţie are o perioadă proprie de vibraţie, care creşte
proporţional cu înălţimea. Dacă această perioadă coincide cu perioada de vibraţie a
terenului, clădirea va intra în rezonanţă, rezultând efecte catastrofale asupra construcţiei
(Mândrescu, 2000).
Astfel de efecte au fost constatate în timpul cutremurului din 1985 care a afectat oraşul
Mexico City (de unde şi denumirea de „efectul Mexico-City”), unde depozitele lacustre,
afânate, au amplificat perioadele oscilaţiilor seismice, aducându-le la valori apropiate de
perioadele proprii de vibraţie ale clădirilor înalte, înregistrându-se o acceleraţie a terenului
de 1,2g, de 30 de ori mai mare decât valoarea iniţială. Drept rezultat, un număr de structuri
din beton armat, considerate rezistente la cutremure, având între 10 şi 20 etaje, s-au
prăbuşit, producând 8.000 victime.
b) Falierea de suprafaţă
Falierea de suprafaţă reprezintă deplasarea sau secţionarea suprafeţei terestre prin
mişcări diferenţiate în lungul unei falii, în timpul unui cutremur. Acest efect este, în
general, asociat cutremurelor cu M > 5.5. Deplasările variază de la câţiva milimetri până la
câţiva metri, iar nivelul pagubelor creşte direct proporţional cu creşterea deplasării. Pagube
semnificative apar, de obicei, doar pe o fâşie de până la 300 m lăţime în lungul faliei, deşi
în unele cazuri se pot întâlni procese similare de faliere până la 3 sau 4 km faţă de falia
principală. Lungimea rupturii la suprafaţă poate ajunge până la câteva sute de km.
În afară de clădiri, susceptibile la pagube sunt structurile lineare (şosele, căi ferate,
poduri, tuneluri şi linii de transport a petrolului şi gazelor), care intersectează linii de falie.
c) Procese geologice dinamice declanşate de cutremure
• Deplasări în masă
Cutremurele reprezintă adesea o importantă cauză în pregătirea şi declanşarea proceselor de
deplasare în masă. Stabilitatea versanţilor, în timpul seismelor, este afectată de reducerea
rezistenţei depozitelor prin pierderea coeziunii structurale şi prin creşterea presiunii apei
din pori. Se pot declanşa imediat procese de deplasare în masă (în depozite neconsolidate)
sau, prin apariţia de fisuri, se pot crea condiţii favorabile declanşării, după un anumit
interval de timp, a unor astfel de procese. Una din regiunile în care deplasările în masă
cunosc o amploare deosebită este situată în Munţii Anzi din America de Sud.
În timpul cutremurului din 1970, în masivul Huascaran din Peru, s-a produs o avalanşă de
roci şi gheaţă în urma căreia au fost acoperite oraşele Yungay şi Ranrahirca, rezultând
18.000 morţi.
Prăbuşirile constituie procesele cu cea mai largă răspândire. Versanţii puternic înclinaţi (>
40º) furnizează diferite cantităţi de roci care se pot deplasa prin cădere liberă sau
rostogolire. Spre exemplu, cantităţile desprinse datorită cutremurului din 4 martie 1977 din
România au fost de circa 20-50 de ori mai mari decât cantitatea medie anuală furnizată de
versanţi în condiţii normale, pentru Carpaţii şi Subcarpaţii Buzăului (Bălteanu, 1979).
Cutremurele produc fie reactivarea alunecărilor şi curgerilor de noroi existente, fie apariţia
altora noi, chiar în condiţiile în care precipitaţiile nu depăşesc valorile medii multianuale.
Acestea au produs însemnate pagube materiale în timpul cutremurelor din Chile (1960),
Alaska (1964), Kobe (1995). La 4 februarie 1976 un cutremur a declanşat în Guatemala cel
puţin 10.000 de alunecări de teren, care au distrus 500 de case şi au ucis 200 de persoane
(Mărunţeanu, 1994).
• Lichefierea
Fenomenul prin care depozitele sedimentare, datorită trepidaţiilor, îşi pierd temporar
coeziunea şi se comportă ca un fluid, poartă numele de lichefiere. Ea este caracteristică
anumitor condiţii geologice şi hidrologice, în special în arealele cu nisipuri şi argile care s-
au depus în ultimii 10.000 ani, cu nivelul hidrostatic situat la adâncime redusă, de obicei
până în 10 m. Asemenea condiţii se întâlnesc în deltele holocene, albiile râurilor, depozitele
de luncă, materialele eoliene şi umpluturile puţin compacte.
Lichefierea reprezintă un factor major în pagubele provocate de cutremurele produse în
Japonia, China, Chile, California, Alaska, India. Cutremurul din 1964 de la Niigata
(Japonia) a evidenţiat efectele lichefierii excesive asupra unui oraş mare. Oraşul a fost
înălţat pe depozite nisipoase în lungul râului Shinano. În timpul cutremurului, câteva
blocuri de patru etaje s-au înclinat sau chiar răsturnat, rămânând totuşi intacte. În total, au
fost distruse 3018 case şi afectate 9750.

Impactul cutremurelor asupra societăţii omeneşti este mult mai profund decât pot
arăta statisticile cu privire la numărul victimelor şi valoarea pagubelor materiale. De
exemplu, rănirea sau invaliditatea, pierderea unui membru al familiei sau a locului de
muncă, distrugerea locuinţei sau mutarea într-o tabără de sinistraţi, toate au consecinţe greu
de estimat pe termen lung.

Deşi nivelul pagubelor materiale este direct proporţional cu mărimea cutremurelor,

există o relaţie strânsă şi cu gradul de dezvoltare economică a ţărilor afectate. Spre
exemplu, prin compararea a două cutremure de magnitudini apropiate ce s-au înregistrat în
regiuni cu numărul de locuitori relativ asemănător, rezultă diferenţieri semnificative.
Astfel, cutremurul din Armenia (1988; M = 6,9) a produs peste 25.000 victime, în vreme ce
cutremurul Loma Prieta din SUA (1989; M = 7,1) doar 63 de victime.
De asemenea, valoarea pagubelor materiale afectează mult mai grav economiile
ţărilor în curs de dezvoltare, faţă de cele ale ţărilor dezvoltate. Astfel, cutremurul din
Guatemala (1976; M = 7,9) a produs distrugeri de 1,1 miliarde dolari, aproape cât întregul
venit anual al ţării, iar cutremurul din El Salvador (1986; M = 5,4) a determinat pagube de
1,5 miliarde dolari, aproximativ 31% din PIB. În contrast, cutremurul din Italia (1980; M =
6,9), deşi a produs distrugeri materiale de 10 miliarde dolari, acestea nu reprezintă decât
7% din PIB, iar Loma Prieta (1989; M = 7,1) a produs pagube de 8 miliarde dolari, ce
reprezintă doar 0,2% din PIB (Mândrescu, 2000).
2.3. Predicţia cutremurelor
O predicţie reuşită impune precizarea datei, locului şi magnitudinii unui cutremur, pentru
un interval de timp de zile, cel mult săptămâni. Însă, în ciuda numărului mare de cercetători
implicaţi (în special în California şi Japonia) şi a investiţiilor considerabile, predicţii
credibile nu sunt încă disponibile.
Trebuie făcută o distincţie între previziunea unui cutremur făcută de oamenii de ştiinţă, pe
baza metodelor probabilistice sau deterministice, şi alarmele false ce pot provoca pagube
economice şi sociale foarte grave, uneori la fel de însemnate ca şi cele care s-ar fi produs în
timpul unui cutremur. Spre exemplu, în 1980 s-a prezis eronat că, în următoarele nouă luni,
în Peru şi nordul statului Chile se va produce cel mai distrugător cutremur al secolului
trecut. Prin intermediul mijloacelor mass-media, populaţia a fost informată şi s-au luat o
serie de măsuri de precauţie. Dar, cu toate pregătirile, cutremurul aşteptat nu s-a produs, iar
costurile totale, inclusiv pierderile de venit din turism, au fost estimate la aproximativ 50
mil. $ (Smith, 1996).
S-au înregistrat unele progrese în prognoza regională şi pe termen lung. Analiza modului de
apariţie a cutremurelor anterioare, de-a lungul faliilor majore, a condus la ceea ce se
cunoaşte drept teoria „lacunei seismice”. Potrivit acesteia, cutremurele majore (cu
magnitudine peste 7 pe scara Richter) nu se produc în acelaşi loc în lungul faliei, până când
nu a trecut o perioadă de timp suficientă (de obicei câteva decenii) pentru ca tensiunea să se
acumuleze. În principalele regiuni seismice, aceste zone „liniştite” pot sugera locul unui
viitor şoc seismic. Confirmând teoria lacunei seismice, o serie de lacune identificate în
apropierea coastelor Alaskăi, Mexicului şi Americii de Sud au cunoscut cutremure mari în
ultimele decenii. În plus, comportarea unor falii apare surprinzător de constantă: sunt areale
unde apar cutremure în acelaşi loc, dar la distanţă de decenii în timp şi au caracteristici
aproape identice. Prognoza de acest tip se referă doar la areale relativ întinse, în care se va
produce un potenţial cutremur, într-o anumită perioadă de timp. Au existat însă şi
previziuni încununate de succes ale unor cutremure, dar acestea nu sunt decât excepţiile
care să confirme regula.
Predicţia cutremurelor implică monitorizarea mai multor aspecte, care includ:
frecvenţa cutremurelor, înălţarea sau înclinarea uşoară a terenului, rezistivitatea electrică a
rocilor, modificarea nivelului, chimismului apelor subterane şi a emisiilor de gaze din
pământ, comportamentul animalelor. Cel mai mare succes în domeniul predicţiei a fost în
cazul cutremurului din 4 februarie 1975, Haicheng (China), când populaţia a fost evacuată
cu şase ore înainte de producerea cutremurului (M-7.3). În aria din jurul epicentrului 50%
din locuinţe au fost distruse sau s-au prăbuşit. Printre indicatorii analizaţi se numără
modificarea adâncimii apei freatice, creşterea concentraţiei de radon, existenţa unor
preşocuri şi comportamentul neobişnuit al unor vieţuitoare. Dar, din păcate, cutremurul
catastrofal din anul următor nu a mai putut fi prevăzut, astfel că la 28 iulie 1976, în
Tangshan, au fost 242.000 victime.
A.3. Valurile puternice produse de furtuni sunt periculoase pentru navigaţie şi au
un impact însemnat asupra coastelor. În furtună valurile se deplasează în diferite direcţii,
cauzând pericole pentru vasele din larg. În unele situaţii este realizat un spectru de
interacţiune în care se combină energia mai multor valuri, cu înălţimi de 8-10 m, a căror
rezultantă este periculoasă pentru ambarcaţiuni şi pentru platformele petroliere marine (cele
din Marea Nordului).
Majoritatea valurilor se produc prin frecarea dintre vânt şi apă, atunci când vântul
bate deasupra suprafeţei unui ocean. Frecarea pune în mişcare apa de la suprafaţă. Cu cât
mai intens va bate vântul, cu atât mai înaltă va fi mişcarea în sus şi în jos a valurilor.
Energia valului descreşte cu îndepărtarea lui de origine. În final, valul devine o
mişcare lină, domoală, în sus şi în jos, numită hulă. Un vapor aflat pe hulă se înalţă şi
coboară lin. Hula poate să apară departe de originea valului.
Un val care a pornit din Antarctica a fost identificat şi s-a transformat în hulă pe
coastele Alaskăi, la o distanţă mai mare de 10.000 de kilometri de locul de origine.
Valurile transportă aluviuni, cum ar fi nisip sau pietriş, de-a lungul coastei, dacă o
lovesc sub un anumit unghi.
Tsunami - sunt valuri uriaşe produse de cutremurele puternice, erupţii vulcanice şi
alunecări submarine. Ele au lungimi enorme, de până la 160 de kilometri, între o creastă şi
următoarea. Se deplasează cu viteze mari, de până la 800 de km/h. Când un asemenea val
atinge coasta, produce mari dezastre. Se manifestă ca un perete de apă înalt de 25 de metri,
care mătură uscatul pe care îl întâlneşte în cale.
Cele mai numeroase asemenea valuri se produc în Oceanul Pacific, dar se întâlnesc
şi în Oceanul Indian, Oceanul Atlantic şi în Marea Mediterană.
Pentru preîntâmpinarea efectelor valurilor tsunami au fost înfiinţate diferite sisteme
de alertare a populaţiei, sisteme care funcţionează pe baza datelor transmise cu ajutorul
sateliţilor.
Valuri seismice înalte de până la 10 metri, declanşate de un cutremur cu
magnitudinea 8,9 pe scara Richter, produs in Oceanul Indian, au maturat coastele a şapte
ţari asiatice.
 Caracteristicile unui tsunami

Tsunami din Oceanul Indian. Cel mai distrugător tsunami din istoria modernă a
fost generat de cutremurul submarin (M–9) produs la 100 km vest de insula Sumatra, la 26
decembrie 2004, ora locală 7:58, cu hipocentrul situat la 30 km sub nivelul mării.
S-au format mai multe valuri uriaşe (cu înălţimi de 3-15 m) pe un front larg de 1200
km, cu direcţie vest-est, ce au afectat direct teritoriul a 12 state (Indonezia, Sri Lanka,
India,Thailanda, Maldive, Malayezia, Myanmar, Bangladesh; Somalia, Tanzania,
Seychelles, Kenya) de pe două continente, dar şi indirect Australia şi Europa, prin faptul că
o serie de turişti se aflau în vacanţă (cele mai mari pierderi umane din istoria Suediei).
Dezastrul s-a soldat cu: 226.408 morţi, 42.000 răniţi, 1.894.300 persoane afectate (inclusiv
rămase fără locuinţe) şi pagube materiale de peste 7,7 miliarde dolari (Guha-Sapir et al.,
2006), la care se adaugă impactul ecologic negativ (asupra ecosistemelor naturale, apelor
freatice, solurilor).
Valoarea fără precedent a distrugerilor a fost legată de o serie de aspecte
particulare: densităţi ridicate ale populaţiei în regiunile joase de coastă ale Oceanului
Indian; distanţa scurtă de la epicentru la regiunile populate, adică un timp scurt pentru
avertizare (valurile au lovit Sumatra după 20 min, Sri Lanka şi Thailanda după 2 ore); lipsa
unui sistem de avertizare tsunami; ţări slab dezvoltate, cu o infrastructură vulnerabilă şi fără
măsuri de prevenire a dezastrelor; puţine cunoştinţe privind apariţia unor tsunami în această
regiune (de la erupţia vulcanului Krakatoa din 1883, nu au mai avut loc astfel de
evenimente).

B. HAZARDELE EXOGENE sunt generate de factorii climatici, hidrologici,

biologici etc., de unde categoriile de: hazarde geomorfologice, hazarde climatice, hazarde
hidrologice, hazarde biologice naturale, hazarde oceanografice, hazarde biofizice şi
hazarde astrofizice.
B.1. HAZARDELE GEOMORFOLOGICE cuprind o gamă variată de procese,
cum sunt prăbuşirile, alunecările de teren, avalanşele.
B.1.1. Prăbușirile – sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi,
prin cădere liberă, prin salturi sau prin rostogolire. Acestea se produc mai ales la începutul
primăverii, datorită alternanţelor frecvente ale îngheţului şi dezgheţului având o frecvenţă
mai mare în regiunile cu climat rece şi în etajele alpin şi subalpin. Ele se produc brusc şi
sunt formate din bucăţi mai mari sau mai mici de roci compacte ce se rostogolesc pe
pantele abrupte.
Prăbuşirile reprezintă un factor de risc important pentru localităţile şi căile de
comunicaţie din spaţiul montan. Pericolul lor este accentuat de rapiditatea producerii
dezastrului, neexistând posibilitatea de evacuare la timp a populaţiei. Un exemplu în acest
sens a avut loc în 1956, când hidrocentrala Shellkopf de la Niagara (S.U.A.) a fost în mare
parte distrusă, datorită faptului că tunelul de aducţiune nefiind betonat, a permis infiltraţii
laterale de apă producând sfărâmarea rocilor în bolovani şi mari blocuri de stânci. Acestea,
antrenate de apă, s-au prăbuşit de la înălţimea de 150 m peste centrala de la baza cascadei,
distrugând-o şi făcând numeroase victime.
Cauzele care le dau naştere sunt complexe: structura geologică, gradul de înclinare a
pantelor, umezeala excesivă a solului, ş.a.
 Cauzele producerii prăbuşirilor
• versantul să aibă o pantă mare, iar rocile din care este alcătuit să fie în contact
direct cu diverşi agenţi externi;
• rocile să fie eterogene în conţinut şi fisurate cât mai mult;
• alternanţele îngheţului şi dezgheţului măresc crăpăturile rocilor, micşorează
coeziunea acestora şi favorizează desprinderea unor stânci sau a unor pachete de strate.
• subsăparea bazei versantului prin acţiunea râurilor sau prin acţiunea valurilor mării
asupra falezelor.
• cutremurele de pământ afectează stabilitatea versanţilor, generând prăbuşiri de mari
dimensiuni care pot să provoace numeroase victime.
• erupţiile vulcanice pot determina prăbuşirea unei părţi a conului vulcanic.
Clasificarea prăbuşirilor
În funcţie de cantitatea materialului deplasat:
• prăbuşiri individuale – când deplasările afectează particule de diferite dimensiuni,
prin cădere liberă;
• prăbuşiri de mase şi prăbuşiri de versant – când se deplasează mase mari de materiale
sau porţiuni de versant.
Recunoaşterea pe teren a unei prăbuşiri
Prăbuşirile de roci au loc în cazul versanţilor abrupţi. Suprafeţele de discontinuitate
(stratificaţii, fisuri) sunt elemente importante care afectează stabilitatea versanţilor. În
combinaţie cu presiunea apei sau a gheţii din fisuri, poate fi iniţiată separarea, desprinderea
şi prăbuşirea unor blocuri sau a unor mase de roci, uneori cu dimensiuni impresionante.
Prăbuşirile de roci pot fi, de asemenea, rezultatul alterării sau al eroziunii diferenţiale, în
special în cazul în care roci mai puţin rezistente constituie suportul unor roci mai greu
erodabile.
Se produce o acumulare de blocuri la baza versanţilor, a căror grosime poate atinge
zeci de metri. Apar în masive de roci omogene sau eterogene fracturate, cu pante mari.
Părţile componente ale unei prăbuşiri
Râpa de desprindere reprezintă abruptul de la partea superioară a versantului, unde
are loc desprinderea iniţială a maselor de roci.
Conul de grohotiş conţine material fin (nisip) amestecat cu material grosier (blocuri
de roci) şi se situează la baza abruptului.

Prăbușirea unei faleze

Impactul asupra mediului şi populaţiei

În regiunile montane, prăbuşirile afectează cu prioritate căile ferate şi şoselele. Ele
se produc de multe ori ca urmare a trepidaţiilor mijloacelor de transport – vehicule grele,
garnituri de tren. La începutul secolului (1903) prăbuşirea a peste 30 mil. m 3 de calcare
paleozoice intens fisurate a acoperit o parte a oraşului Frank din Canada, provocând 76
victime şi 23 răniţi. Deplasarea a fost provocată de pierderea stabilităţii versantului datorită
unui strat de cărbune de la piciorul pantei.
În Europa, au fost înregistrate numeroase prăbuşiri de stânci. În Elveţia, conglomeratele
terţiare ale versantului Rossberg au acoperit localitatea Goldau şi au pierit 457 de oameni
(în anul 1806). În unele cazuri, prăbuşirile afectează în repetate rânduri aceeaşi localitate,
cum este situaţia satului Altdorf (Elveţia), distrus succesiv de 7 ori (în 1268, 1865, 1874,
1881, 1885, 1886 şi 1910).
Prevenirea şi combaterea se pot realiza numai prin observarea periodică a
versanţilor expuşi şi prin mijloace cartografice, fiind de dorit şi instalarea unor dispozitive
de măsurare continuă a deplasărilor. De asemenea, se impune respectarea reglementărilor
de planificare teritorială în cazul extinderilor urbane.
Măsurile de protecţie vizează: detonări supravegheate, după care se cimentează fisurile
rămase; ancorarea pe abrupt a unor plase de sârmă care forţează căderea bolovanilor numai
la baza versantului, nu şi pe şosea; realizarea de tunele acolo unde frecvenţa prăbuşirilor
este mare; acoperirea şoselei cu copertine care suportă prăbuşirile. În cazul prăbuşirii în
golurile saline, singura măsură este evacuarea din timp a locuitorilor.
Deplasări în masă catastrofale în ultimul secol
(USGS,
Landslid
e
Hazard
Ţara/ Denumire Procesul
Progra Impact Observaţii
provincia a şi tipul declanşator
m;
CRED
EMDAT
) anul
1920 China Haiyuan Haiyuan 100.000 675 alunecări mari în
morţi; multe loess
sate distruse
1949 Tadjikistan Alunecare Cutremur 24.000 morţi; S-a transformat într-o
(fosta a de roci M – 7,5 33 sate mare avalanşă în loess şi
URSS) Khait distruse granit
1962 Peru Avalanşă ??? 2.000 Viteza medie a avalanşei
(Ancash) în victime; o de roci a atins 170 km/h
Nevados parte din
Huascara satul
n Ranrahirca
distrus
1963 Italia Alunecare ??? 2.000 morţi; Viteza mare a alunecării a
(Friuli- a de la puternic produs valuri de cca 100
Venezia- acumular afectat oraşul m ce au depăşit barajul
Griulia) ea Vaiont Longarone; Vaiont
pagube: 200
mil. dolari
1964 SUA Alunecare Cutremur Pagube Afectate oraşele
(Alaska) a din M - 9.4 estimate la Anchorage, Valdez,
Alaska 280 mil. Whittier, Seward
dolari
1966 Brazilia Alunecări Ploi 1.000 morţi Multe alunecări în Rio de
(Rio de şi curgeri torenţiale datorită Janeiro şi împrejurimi
Janeiro) noroioase alunecărilor
la Rio de şi
Janeiro inundaţiilor
1967 Brazilia Alunecări Ploi 1.700 morţi Multe alunecări în aria
(Serra das şi curgeri torenţiale datorită montană de la sud-vest de
Araras) de noroi alunecărilor Rio de Janeiro
în Serra şi
das inundaţiilor
Araras
1970 Peru Avalanşă Cutremur 18.000 morţi; Avalanşa a atins o viteză
(Ancash) de roci M - 7.7 oraşul medie de 280 km/h
din Yungay
Nevados distrus;
Huascara oraşul
n Ranrahirca
parţial distrus
1980 SUA Alunecare Erupţia Doar 5-10 Alunecarea de material
(Washingto a Mount vulcanului morţi detritic a parcurs 23 km
n) St. Helens Mount St. (populaţia a cu 125 km/h; la suprafaţă
Helens fost s-a format o curgere pe 95
evacuată), km
 dar distrugeri
majore de
locuinţe,
autostrăzi,
etc.
1998 Honduras, Inundaţii, Uraganul 10.000 morţi Viteza mare a vântului şi
Guatemala, alunecări Mitch datorită ploile torenţiale au produs
Nicaragua, şi curgeri inundaţiilor alunecări mari la
El de noroi şi Tegucigalpa
Salvador alunecărilor.
1999 Venezuela Curgeri 30000 morti
de noroi 2000 răniți
2006 Filipine Alunecări Ploi 1.112 morţi, Satul Guinsaugon a fost
(insula de teren torenţiale 19 răniţi, acoperit în întregime.
Leyte) din Leyte 3272
persoane
afectate; 2,2
milioane
dolari pagube

Deplasările în masă din România

Deplasările în masă joacă un rol semnificativ în evoluţia reliefului regiunilor

deluroase şi a arealelor montane formate din fliş. Distribuţia şi diversitatea acestora este
legată de pantă, litologie, nivelul activităţii neotectonice şi modul de utilizare a
terenurilor. Suprafeţele afectate de deplasări în masă, în România, însumează 702.000 ha
terenuri agricole.

Deplasările în masă din România (Bălteanu, 1997)

Aria montană: 1, prăbuşiri de roci; 2, alunecări şi curgeri de noroi; Aria de deal şi podiş:
3, deplasări în masă cu frecvenţă medie; 4, deplasări în masă cu frecvenţă mare; 5,
deplasări în masă cu frecvenţă foarte mare.

În ţara noastră alunecările au o răspândire largă în unităţile de relief deluroase şi

de podiş fiind favorizate de prezenţa rocilor argiloase şi marnoase, de regimul ploilor care
generează o umiditate accentuată a versanţilor în anumite perioade din an şi de activităţile
omului.
Printre regiunile cu cele mai multe localităţi afectate de alunecări se înscriu:
Subcarpaţii (Murgeşti, Lopătari, Pătârlagele, Pănătău, Telega, Bezdead, Godeni, Milcoiu,
Tigveni, Ciofrângeni, Păuşeşti Otăsău), Podişul Moldovei (Pârcovaci, Vlădiceni,
Tuluceşti, Aldeni), Depresiunea Transilvaniei (cunoscute sub numele de ,,glimee”,
Saschiz, Saeş, Movile, Şincai), Podişul Getic (Lădeşti, Târgu Cărbuneşti, Ilovăţ), estul
Carpaţilor Orientali (Huiduman, Grozăveşti, Copăceni). În condiţii favorabile de
umiditate cu ploi de lungă durată şi topirea bruscă a zăpezilor se înregistrează numeroase
reactivări ale alunecărilor vechi care pun în pericol aşezări şi căi de comunicaţie.
Unele sate au fost părăsite (Opăteşti), altele şi-au strămutat vatra (Vătăşeşti, Feţeni,
Pârcovaci). Chiar şi unele oraşe au fost afectate: Iaşi, Suceava, Huşi, Breaza, Comarnic,
Slănic, Olăneşti, Govora, Galaţi, în special în perioada cu exces de umiditate din anii
1996-1997 (Dinu, Cioacă, 2000).
Curgerile de noroi au fost semnalate în Subcarpaţii Buzăului şi Vrancei, în
Câmpia Moldovei şi cea a Transilvaniei, uneori şi în Carpaţii Orientali şi de Curbură.
Haldele de steril din apropierea exploatărilor miniere pot fi afectate de procese
periculoase de curgere. Un astfel de fenomen s-a produs pe 31 octombrie 1971 la
exploatarea minieră Certej- Săcărâmb, lângă Deva, şi a acoperit cu noroi mai multe
blocuri de locuinţe, producând 50 victime şi pagube materiale considerabile.
În Munţii Carpaţi versanţii dezvoltaţi pe şisturi cristaline şi roci vulcanice sunt
afectaţi de prăbuşiri de roci însoţite de formarea unor trene de grohotişuri de diferite
dimensiuni, mai frecvente primăvara. Aceste procese sunt un pericol pentru căile ferate şi
şoselele care străbat regiunile muntoase (Transfăgărăşanul sau şoselele de pe valea
Oltului, Jiului) fiind necesare măsuri speciale de protecţie. Cazuri aparte sunt prăbuşirile
unor tavane la exploatările de sare, care au surprins şi case, cum s-a întâmplat la Ocna
Mureş, Târgu Ocna şi Ocnele Mari (în anii 2000-2001 au afectat circa 100 de case)
B.1.2 Alunecările de teren – reprezintă procese de mişcare ale unor mase de
pământ sub acţiunea gravitaţiei, în lungul unor suprafeţe de alunecare, care le separă de
partea stabilă a versantului. Cele mai numeroase alunecări se înregistrează pe versanţii cu
înclinări moderate, constituiţi din argile şi din alternanţe de argile, marne, gresii şi
nisipuri. Un rol nu mai puţin important îl au şi cauzele antropice, legate mai ales de
despăduriri.
Alunecările de teren sunt, în general, fenomene previzibile, prin unele semne
precursoare cum ar fi apariţia crăpăturilor în partea superioară a versanţilor sau înclinarea
arborilor.
În aprilie 1974, o alunecare de pământ, în Peru, a blocat râul Mantaro, formând un
lac lung de 30 km. Satul Mayumarca a fost acoperit de aluviuni. Peste câteva săptămâni,
barajul, care s-a înălţat până la 170 m, a cedat, iar apa scursă a distrus 20 de localităţi.
În ţara noastră cele mai întinse areale cu alunecări se întâlnesc în Subcarpaţi,
Depresiunea Transilvaniei, Podişul Moldovei şi în Carpaţii Orientali, dezvoltaţi pe fliş,
unde sunt posibile distrugeri ale clădirilor şi căilor de comunicaţie. Alunecările produc
victime omeneşti, distrug aşezări, degradează solurile şi terenurile cultivate, afectează
vegetaţia forestieră, drumurile, căile ferate, tuneluri şi baraje, conducte subterane, blocări
de văi creând lacuri artificiale instabile care pot ceda uşor, etc.
Clasificarea alunecărilor
În funcţie de grosimea materialelor deplasate:
• alunecări superficiale (<2 m);
• alunecări cu profunzime medie (2-5 m);
• alunecări profunde (>5 m).
În funcţie de gradul de activitate:
• alunecări stabilizate (sunt vechi şi nu prezintă condiţii pentru reluarea mişcării);
• alunecări parţial stabilizate (cu un potenţial evident de reactivare);
• alunecări active (deplasarea materialelor pe versanţi este în curs de desfăşurare).
În funcţie de forma suprafeţei de alunecare (curbă sau dreaptă):
 • alunecări rotaţionale – specifice rocilor necimentate şi, mai rar, rocilor tari, intens
alterate şi fisurate. Pot fi simple (pe o singură suprafaţă de alunecare) sau multiple,
cu evoluţie progresivă (alunecări detrusive) sau regresivă (alunecări delapsive);
• alunecări translaţionale – au loc în special de-a lungul planelor de discontinuitate
(plane de stratificaţie, fisuri, falii), dar se pot produce şi în alte moduri, cum ar fi
prin alunecarea deluviului de pantă pe roca de bază sau prin deplasarea laterală a
terenului. Pot fi alunecări în blocuri, alunecări în plăci, alunecări multiple şi
extensii laterale.

Recunoaşterea pe teren a unei alunecări

Versanţii afectaţi de alunecări au o conformaţie neregulată cu suprafeţe vălurite,
sau în trepte, discontinuităţi şi diferenţieri mari pe spaţii restrânse. Din loc în loc apar
crăpături şi mici depresiuni ocupate de ochiuri de apă sau de o vegetaţie higrofilă. Pânza
freatică se găseşte la adâncimi diferite; în multe locuri este la adâncimi mici şi se întâlnesc
linii de izvoare.
Solurile sunt diverse, fiind întâlnite atât cele zonale corespunzătoare arealului în
care se află alunecările, cât şi soluri tinere formate pe materialul recent apărut la suprafaţă.
Copacii sunt înclinaţi în toate direcţiile, prezintă uneori coturi bruşte, apărând aşa-
numita ,,pădure beată”. Pe materialul deplasat apar unele plante pioniere cum sunt:
potbalul (Tussilago farfara) şi cătina (Hyppophae rhamnoides).

Părţile componente ale unei alunecări

Râpa (nişa) de desprindere se află în partea din care s-a desprins masa de pământ
alunecată, prezentându-se sub forma unui abrupt, situat în amonte pe versant. La
alunecările profunde, râpa poate atinge zeci de metri. Formarea râpei se realizează fie
brusc pe toată lungimea, fie prin propagarea pe suprafeţe din ce în ce mai mari. Poate avea
formă rectilinie, semicirculară sau compusă, în funcţie de caracteristicile rocii şi de
dinamica sa ulterioară.
Corpul alunecării este reprezentat de masa de teren deplasată, cu micromorfologie
foarte variată, în funcţie de caracteristicile materialului antrenat şi de modul în care se
realizează mişcarea. Între ondulările transversale, se dispun microdepresiuni cu exces de
umiditate, uneori cu bălţi sau chiar mici lacuri. În funcţie de micromorfologia specifică, se
deosebesc alunecări: în trepte, în brazde, în valuri, cu movile (monticuli).
Fruntea alunecării este partea terminală, situată în aval pe versant, la diferite
altitudini relative. Poate să fie lină sau poate să aibă înfăţişarea unei denivelări accentuate.
Patul alunecării este suprafaţa în lungul căreia se produce alunecarea, fiind în
general bine delimitată (separă materialul în mişcare de substratul rămas pe loc şi se poate
forma la contactul rocilor permeabile cu cele impermeabile sau la contactul depozitelor de
alterare cu roca în loc). În funcţie de forma sa în plan, se deosebesc alunecări: rotaţionale,
translaţionale şi complexe.
Impactul asupra mediului şi populaţiei
Trebuie analizat atât prin urmările directe, ce derivă din declanşarea şi evoluţia
procesului, cât şi prin urmările indirecte, ce vizează apariţia unor microforme specifice de
relief, a căror utilizare agricolă este diminuată de potenţialul productiv redus. Aceste
terenuri se includ în categoria celor degradate.
 Deşi alunecările cele mai frecvente se înregistrează pe versanţii cu înclinări
moderate (10-30º), există şi situaţii în care se produc pe versanţi cu pante de numai 2-3º,
pe ,,argile senzitive”, care se găsesc în fostele regiuni acoperite de gheţari. În ţările
nordice ale Europei asemenea alunecări sunt frecvente. Alunecarea din 1702, de exemplu,
a distrus două localităţi situate pe versanţii fiordului Trondheim. O altă alunecare produsă
în argile senzitive în 1966, tot în Norvegia, a afectat 30 de localităţi, deşi erau amplasate
pe terenuri foarte slab înclinate.
Alunecările produse în urma cutremurelor, care slăbesc coeziunea depozitelor de pe
versanţi, sunt deosebit de periculoase datorită rapidităţii cu care se produc. Exemplele
sunt numeroase, însoţind practic fiecare cutremur de intensitate mare. În Alaska, în 1964,
alunecarea declanşată în urma cutremurului a distrus o mare parte a oraşului Anchorage.
Cea mai distrugătoare deplasare în masă din Europa este considerată alunecarea Vaiont,
produsă la 9 octombrie 1963, în nordul Italiei. A fost provocată de supraumezirea bazei
versantului datorită creşterii nivelului lacului de acumulare Vaiont şi precipitaţiilor
abundente. Pe versant au alunecat 250 milioane m³ de materiale (rocă şi depozite de
alterare) care au pătruns brusc în apele lacului Vaiont, formând un val cu o înălţime de
100 m deasupra barajului. În aval, au fost distruse 4 sate (Longarone, Pirago, Villanova,
Rivalta) şi s-au înregistrat aproape 2000 de victime.
Prevenirea şi combaterea alunecărilor de teren vizează fie o rezolvare naturalistă
(urmărindu-se factorii de evoluţie a versanţilor şi deci eliminarea cauzelor apariţiei
procesului), fie o rezolvare tehnică (prin construcţii de artă inginerească se urmăreşte
înlăturarea efectului, ţinându-se cont şi de condiţiile complexe în care evoluează
procesul).
În ultima perioadă, şi-au făcut apariţia tot mai des hărţi geomorfologice speciale, a căror
menire este de a prevedea procesele de alunecare, pe baza investigaţiilor detaliate privind
factorii cauzali, de obicei surprinse în fişe de inventariere (Bălteanu, 1981; Surdeanu,
1998; Monitorul Oficial al României, 1998), în vederea alcătuirii unei baze de date.

B.1.3 Curgeri
Procesele de curgere ale maselor de depozite de pe versanţi sunt fenomene extrem
de periculoase în regiunile montane cu versanţi abrupţi şi despăduriţi, din arealele cu
precipitaţii abundente.
Caracteristica acestui tip de deplasare este deformarea şi apoi mişcarea pe versant a unei
mase de roci sub forma unor fluide vâscoase. Se produc, în principal, prin intermediul
apei (conţinutul de apă este cuprins între 10 şi 60%), dar şi într-un mediu uscat.
Dacă umiditatea materialului este mare, curgerile se pot deplasa pe distanţe mari şi
cu viteze care pot atinge zeci de kilometri pe oră, având astfel un potenţial distructiv
ridicat.
Cauzele producerii curgerilor
• roci sedimentare în strate relativ subţiri, slab consolidate între care o pondere însemnată
o au cele argiloase, nisipo-argiloase, marnoase;
• lipsa vegetaţiei arboresecente, ceea ce conduce la posibilitatea pătrunderii apei şi
înmuierii materialelor şi rocilor;
• adâncirea ravenelor, care conduce la realizarea stării de instabilitate accentuată;
• un mod neadecvat de utilizare a suprafeţelor de teren limitrofe canalelor de scurgere
a apei (păşunat abuziv, îndepărtarea vegetaţiei arbustive);
• creşterea umidităţii şi a presiunii interstiţiale datorită precipitaţiilor;
• un aport brutal de energie cu caracter accidental sau datorită unui seism.
Clasificarea curgerilor
În funcţie de depozitul superficial în care se realizează mişcarea:
• curgeri de noroi – material predominant fin (mai mic decât particule de mărimea
nisipului); deplasare în general rapidă;
• curgeri de grohotişuri – material predominant grosier (mai mult de 50% sunt
particule de mărimea nisipului sau mai mari); adesea încep ca alunecări şi se
transformă ulterior în curgeri, prin creşterea umidităţii.
 Părţile componente ale unei curgeri

Recunoaşterea pe teren a unei curgeri

Curgerile de noroi, a căror lungime este cuprinsă între câteva zeci de metri şi mai
mulţi kilometri, se formează, în principal, în lungul văilor preexistente, dar şi pe versanţii
nefragmentaţi anterior de eroziune. Datorită densităţii mari a materialului noroios, care
depăşeşte de 1,5-2 ori densitatea apei, curgerile de noroi au o mare putere de transport şi
de distrugere. Masa de pământ fluidă antrenează în deplasare copaci, bolovani uriaşi,
clădiri, acoperind căi de comunicaţie, părţi din aşezări şi alte obiective construite de om.
În partea terminală (conul curgerii), predomină fracţiunea fină. În urma curgerii,
apare o formă cu aspect de vale (bazin de recepţie, canal de scurgere şi con de
împrăştiere).
Părţile componente ale unei curgeri
Obârşia curgerii are forma unui amfiteatru, în care se acumulează de-a lungul timpului
materiale alterate şi sfărâmături de roci.
Canalul curgerii are forma unui şanţ îngust cu lăţimi şi adâncimi variabile,
adeseori fiind o ravenă, prin care materialul se deplasează periodic, atunci când procesul
este activ.
Conul curgerii este localizat la o schimbare bruscă de pantă, la contactul versantului cu o
terasă sau cu lunca unui râu. În perioadele în care curgerea este activă conul se măreşte
treptat prin acumularea materialelor transportate din amonte.
Impactul asupra mediului şi populaţiei
Cea mai mare catastrofă generată de o curgere de noroi s-a produs la data de 31
mai 1970 în masivul Huascaran din Anzii Peruvieni şi a fost declanşată de un cutremur.
Şocurile seismice au determinat desprinderea unei mase uriaşe de gheaţă amestecată cu
noroi şi cu sfărâmături de roci care a coborât pe o lungime de 15 km, cu o viteză de peste
300 km/h, acoperind în câteva minute localităţile Yungay şi Ranrahirca în care au fost
înregistrate 18.000 de victime. Curgerea de noroi s-a continuat spre Oceanul Pacific pe
valea râului Santo, pe o lungime de 160 km, distrugând terenuri agricole şi numeroase
sate. Numeroase curgeri de noroi au afectat în ultimele decenii oraşul Rio de Janeiro din
Brazilia. În 1966 şi 1967 peste 2500 de oameni au fost ucişi prin declanşarea unor curgeri
de noroi de mari dimensiuni pe versanţii dealurilor din apropierea oraşului. În 1988 au
fost îngropate în noroi 200 de persoane şi peste 20.000 de oameni au rămas fără locuinţe.
Prevenirea şi combaterea se pot realiza în special prin mijloace cartografice (hărţi
de expunere). În ceea ce priveşte protecţia, principalele metode sunt drenarea versanţilor,
reîmpădurirea bazinului de acumulare a materialelor dezagregate şi construirea unor
diguri pentru încetinirea sau devierea curgerilor.

B.1.4 Avalanșele – sunt deplasări bruşte, cu viteze mari (300 km/oră) ale maselor
de zăpadă, pe versanţii foarte înclinaţi (30-500) ai munţilor, declanşate de vibraţii.
Arealele afectate de aceste hazarde sunt Munţii Alpi, Anzii, Stâncoşii Nordici, Munţii
Scandinavici, Carpaţii etc.
Avalanşele de zăpadă şi de gheaţă se produc brusc în zonele montane, acolo unde
zăpada, în cantitate mai mare, persistă vreme îndelungată şi unde prezenţa pantelor şi
văilor uşurează alunecarea, datorită gravitaţiei, prăvălindu-se cu mare vitază şi distrugând
totul în calea lor.
Avalanşele se produc mai ales în zona temperată, în regiunile munţilor înalţi
(Canada, S.U.A.), iar în Europa în Alpi, Pirinei, Scandinavia şi Caucaz. O frecvenţă mare
o au în Alpi şi în primul rând în Alpii elveţieni, unde anual au loc 17.ooo de astfel de
fenomene. Multe din ele sunt capabile să genereze adevărate dezastre. Coborând cu viteză
de la locul de formare (3.ooo – 4.ooo m) altitudine şi cu o grosime a stratului de zăpadă
sau de gheaţă de 2o-3o m, distrug tot ce întâlnesc în cale.
În anul 1910 o avalanșă declanșatăi în zona Steven Pass (SUA) a făcut 96 de
victime. În Anzii peruani, în dec. 1965, o avalanşă de gheaţă, amestecată cu pietre, a şters
de pe faţa pământului satul Orayan.
O dureroasă catastrofă s-a petrecut în noaptea de 16 aprilie 1970 în Franţa, pe
Podişul Assy, de la poalele masivului Mont Blanc. Avalanşa a provocat moartea a 56 de
copii şi 16 membrii din personalul de îngrijire aflaţi într-un sanatoriu pentru tratamente
pulmonare.
În martie 1983, în Pakistan, în munţii din nordul ţării, o avalanşă de zăpadă a
alunecat pe valea Astor distrugând în întregime două aşezări, unde au murit 80 de oameni
şi au fost câteva sute de dispăruţi. În 1995 în Nepal, lângă Muntele Everest o avalanșă a
ucis 49 de oameni, majoritatea alpiniști.
În Carpaţii noştri au fost puse în evidenţă culoare de scurgere (Hăşmaş, Bucegi,
Piatra Craiului, Făgăraş, Parâng, Retezat).
Pentru evitarea pericolelor legate de avalanşe este necesară cunoaşterea şi
cartografierea precisă a arealelor în care acestea pot să se producă. În unele ţări, cum sunt
cele alpine, aceste areale sunt echipate cu sisteme perfecţionate de monitorizare
permanentă a stării zăpezii şi de alertare în situaţia existenţei unui pericol iminent de
declanşare. Totuşi, şi în aceste ţări, cum sunt, spre esemplu, Elveţia şi Austria, 20-25 de
persoane mor anual din cauza avalanşelor.

B.2. HAZARDELE CLIMATICE cuprind o gamă variată de fenomene şi

procese atmosferice care generează pierderi de vieţi omeneşti, mari pagube şi distrugeri
ale mediului înconjurător.
B.2.1. Furtunile - Cele mai întâlnite manifestări tip hazard sunt furtunile care
definesc o stare de instabilitate a atmosferei ce se desfăşoară sub forma unor perturbaţii
câteodată foarte violente. Furtuna cuprinde mai multe manifesări meteorologice ca : o
stare calmă şi o căldură înăbuşitoare, care o precede, urmată de fenomene mecanice sub
forma unor vânturi puternice cu schimbări bruşte de direcţii, averse bogate şi fenomene
orajoase ( descărcări electrice şi grindină).
Nu întotdeauna desfăşurarea unei furtuni poate îngloba toate aceste manifestări,
fiind în funcţie de sezonul şi zona geografică unde se produc.
Frecvenţa furtunilor este foarte diferită pe glob, în funcţie de sezon şi chiar în
cursul unei zile. În zona ecuatorială, în unele locuri unde aerul este permanent umed,
acestea au o frecvenţă aproape zilnică, de obicei după-amiaza şi chiar noaptea. Ele devin
apoi mai rare, mai ales în zonele reci. Sunt rare în pustiuri, unde se manifestă însă sub
forma furtunilor de nisip. Tot astfel sunt mai frecvente în zonele înalte faţă de cele joase şi
în interiorul uscaturilor faţă de zonele litorale. În regiunile musonice furtunile sunt mai
numeroase la începutul şi sfârşitul perioadei ploioase, iarna în apropierea tropicelor, pe
oceane şi mări ca şi pe litoral, iar vara în emisfera nordică în interiorul continentelor.
Foarte diferit este şi momentul apariţiei în cursul zilei. Vara, în marea lor majoritate, se
produc după-amiaza, iarna în timpul nopţii, iar furtunile de lungă durată se pot naşte la
orice oră din zi sau din noapte.
Anual pe suprafaţa globului se petrec 16 milioane de furtuni, revenind în medie
440.00 pe zi şi 2.000 pe oră.
Pe continentul nostru sunt mai numeroase în regiunile montane : în Alpi (40),
Carpaţi (35), mai puţine în zonele de dealuri şi câmpii din părţile apropiate de ţărmul
Oceanului Atlantic (20-25 în Europa vestică) şi în jur de 25-30 în Europa centrală. În ţara
noastră, în cuprinsul Carpaţilor, zilele furtunoase variază în medie în cursul anului între
30-35, pe litoral sub 20 iar în restul ţării 20-30.
B.2.2. Ciclonii tropicali sunt furtuni violente, formate între 5 şi 15 0 latitudine
nordică şi sudică, având viteze ale vântului de peste 118 km/h. Acestea poartă denumiri
diferite de la o regiune la alta: „uragan” (hurricane) în Oceanul Atlantic, taifun în Oceanul
Pacific şi „ciclon tropical” în Oceanul Indian şi în lungul coastelor Australiei.
Puterea de distrugere a ciclonilor este determinată de viteza vânturilor, care poate
să ajungă la peste 250 km/h, de ploile abundente şi valurile uriaşe. Cele violente cauzează
pierderi foarte mari: mii de victime, animale ucise, distrugeri de construcţii, reţele
electrice, instalaţii pentru dirijarea navigaţiei pe coastă, distrugerea recoltelor, ruperi de
baraje sau de conducte pentru alimentăre cu apă, înlesnind astfel răspândirea bolilor
infecţioase (dizenterie, febră tifoidă), accidente navale etc.
În 1970 un ciclon tropical a bântuit prin Bangladesh, în insulele aflate în delta
râului Gange, omorând circa un milion de oameni.
Anual se formează pe Terra circa 80 de cicloni tropicali puternici, cea mai mare parte a lor
fiind înregistrată în Golful Bengal.

În funcție de intensitate și de locul în care se produc, ciclonii tropicali sunt cunoscuti sub
diferite denumiri ca:

 uragan, vânt cu viteza de 30 - 50 m/s (sau orice vânt care, atingând 12 grade
Beaufort, provoacă distrugeri). Inițial, termenul uragan denumea doar ciclonii
tropicali din Marea Caraibilor;
 taifun;
 furtună tropicală;
 furtună ciclonică;
 depresiune tropicală.

Distribuția ciclonilor tropicali

Geneza. În stadiul de formare, circulaţia izobarică este numită depresiune tropicală. Dacă
viteza vântului depăşeşte 63 km/h, devine o furtună tropicală, când primeşte un nume şi
este considerată o ameninţare. Când vântul depăşeşte 119 km/h, sistemul devine un
uragan, cea mai severă formă a furtunii tropicale. Stingerea apare când furtuna se
deplasează spre apele netropicale sau întâlneşte uscatul, când devine din nou o furtună
sau depresiune tropicală.
Se formează la latitudini de 8-15º la nord şi sud de Ecuator ca rezultat al eliberării căldurii
şi umidităţii la suprafaţa oceanelor tropicale. Formarea impune o temperatură la suprafaţa
apei de cel puţin 26,5ºC. Durata de evoluţie este, în medie, de 6-8 zile.
Perioada cea mai favorabilă de apariţie a ciclonilor tropicali se suprapune sfârşitului verii
emisferei respective (iulie-octombrie, în emisfera nordică şi decembrie-martie, în emisfera
sudică), cu diferenţe de la un bazin oceanic la altul.
Sistemul circular care alcătuieşte un ciclon poate să aibă un diametru cuprins între 500 şi
1000 km şi este divizat în trei părţi:
 • partea centrală, numită ,,ochiul ciclonului” are un diametru de 5-50 km şi este
caracterizată prin vânturi slabe şi prin cer mai mult senin;
• coroana principală, are un diametru de până la 200 km, fiind partea cea mai
dinamică; aici se înregistrează vânturi violente şi ploi abundente care pot să
depăşească 1000 mm în 24 de ore;
• coroana exterioară, cu o lăţime de 100-200 km, reprezintă momentul în care încep
să se înregistreze mişcările circulare ale aerului care tind să se intensifice spre
exterior.

Structura ciclonului tropical

Fenomene de risc asociate ciclonilor tropicali

(a) vântul foarte puternic – poate atinge viteze de peste 360 km/h (peste valoarea 8 pe
scara Beaufort). Puterea distructivă a vântului creşte proporţional cu pătratul vitezei, dar şi
suprafaţa topografică. Distrugeri mari sunt datorate atât impactului direct al vântului, cât
mai ales datorită obiectelor ridicate în aer de forţa acestuia (maşini, antene, stâlpi de
telegraf, arbori, părţi detaşate din clădiri). Sunt afectate culturile agricole, ariile forestiere,
clădirile şi căile de comunicaţie. Cea mai mare viteză a vântului (396 km/h) s-a înregistrat
în timpul taifunului Nancy, în vestul Pacificului de Nord, la 12 septembrie 1969.
(b) precipitaţiile abundente (cu o durată de la câteva ore la câteva zile) cauzează
distrugeri mari clădirilor sau pot genera inundaţii severe, alunecări de teren şi curgeri de
noroi. Cantităţile cele mai mari de precipitaţii căzute au fost de 1144 mm (în 12 ore) şi
1825 mm (în 24 ore), la 7-8 ianuarie 1966, în cazul ciclonului Denise, insulele Reunion.
(c) valurile de furtună – produc cele mai mari pierderi (90% din numărul total al
victimelor). Forţa distrugătoare a valurilor este determinată de: viteza vântului, reducerea
presiunii atmosferice deasupra apei, direcţia de deplasare a ciclonului tropical şi costiere,
datorită inundării ariilor joase până la o distanţă de câţiva kilometri de ţărm. Cele mai
înalte valuri au atins 13 m înălţime în Golful Bathurst (Australia), în timpul ciclonului
Mahina (1899). În SUA, cele mai mari valuri, ce au atins 9 m înălţime, au apărut în timpul
uraganului Katrina (2005), în Golful St. Louis (Mississippi). La 13 noiembrie 1970,
valurile de furtună generate de ciclonul tropical Bhola au produs 500.000 victime pe
ţărmurile Bangladeshului.
Cele mai puternic afectate sunt comunităţile umane mici. De exemplu, unele insule mici
pot fi afectate în totalitate (infrastructura majoră şi activităţile economice pot fi distruse
chiar de un singur eveniment), mai ales dacă economia depinde de un singur produs sau
serviciu ce poate fi uşor afectat de dezastru. Spre exemplu, ciclonii tropicali au avut efecte
catastrofale asupra culturilor de bananieri din zona Caraibelor. În timpul uraganului Alien,
din august 1980, St.Lucia a înregistrat pagube de 36,5 mil. dolari, cu 97% din plantaţii
distruse, iar în St.Vincent şi Dominica, 95% şi respectiv 75% din plantaţii au fost distruse.
Pagubele provocate industriei turistice sunt mult mai dificil de estimat, pentru că includ
mai multe sectoare economice (transporturile, serviciile hoteliere, etc.). Totuşi, uraganul
Gilbert, din septembrie 1988, a cauzat pierderi de 100 milioane dolari din turism în
Jamaica, iar în Mexic, numai în statul Quintana Roo, pierderi estimate la 90 mil. dolari.
Cel mai costisitor ciclon tropical a fost uraganul Katrina, 23-31 august 2005, ce a afectat
estul Americii de Nord (insulele Bahamas, Florida, Louisiana, Mississippi, Alabama),
producând 1833 victime, evacuarea a 1 milion de persoane şi pagube de 125 miliarde
dolari.
Clasificarea ciclonilor tropicali se bazează pe intensitatea furtunii (în funcţie de
presiunea atmosferică, viteza vântului şi înălţimea valului), care reflectă pagubele
potenţiale. Cea mai des utilizată este Scara Saffir-Simpson.

Presiunea
Scara Saffir- Viteza atmosferică în
Înălţimea Nivelul
Simpson vântului ochiul
valului (m) pagubelor
Categoria (km/h) ciclonului
(mb)
1 119-153 >980 1.2-1.6 minim
2 154-177 965-979 1.7-2.5 moderat
3 178-209 945-964 2.6-3.8 extins
4 210-249 920-944 3.9-5.5 extrem
5 >249 <920 >5.5 catastrofal

Evenimente importante cauze de hazardele climatice

Tipul hazardului Anul Localizarea Victime

Uraganul Galveston 1900 Galveston, (SUA) 12.000 morți
Tornada Tri-State 1925 Illinois, Indiana, 695 morți, 2000
Missouri (SUA) răniți
Uraganul Okeechobee 1928 Lacul Okeechobee 2500 morți
(SUA)
Uraganul Camille 1969 SUA 256 morți
Tornadele din cele 13 state 1974 SUA 300 morți
Uraganul Mitch 1998 America Centrală 10.000 morți
Uraganul Jeanne 2004 Caraibe și sudul 3000 morți
SUA
Uraganul Katrina 2005 SUA 1200 morți
Uraganul Denis 2005 Caraibe și sudul 71 morți
SUA
Ciclonul și inundațiile din 1970/1991 Bangladesh 138.000 (1970)
Bangladesh și valul mareic 500.000 (1991)

Fenomenul El Niño (Copilul Domnului) se produce in zona tropicală, sudică, a

Oceanului Pacific, din cauza încălzirii la suprafață a apelor oceanului și a deplasării
acestora dinspre partea vestică spre partea estică (spre vestul Americii de Sud), generând
pe litoral secete, furtuni și inundații. Numele vine de la faptul că începutul său are loc în
jurul datei Crăciunului în emisfera sudică și a fost dat de pescarii peruani, care au fost
avantajați economic de acest fenomen, deoarece bancurile de pești se retrăgeau din
apropierea coastelor Americii de Sud. Acest fenomen generează anomalii climatice pe
întreaga planetă, îndeosebi în zonele tropicale.

La Niña este un fenomen climatic caracterizat prin temperaturi neobișnuit de scăzute ale
apei de la suprafața Oceanului Pacific în zona ecuatorială, opus fenomenului El Niño,
caracterizat prin temperaturi neobișnuit de ridicate. Datorită curenților oceanici, efectul
său asupra climei este resimțit în special în dreptul Indoneziei, Malaysiei, Australiei de
Nord și Americii de Sud.

B.2.3. Orajele - fulgerele şi tunetele sunt cunoscute împreună sub denumirea de

oraje şi reprezintă manifestări luminoase şi sonore ale unor descărcări electrice în
atmosferă. Sunt asociate norilor cumulonimbus şi, în general, sunt însoţite de precipitaţii
cu caracter de aversă, sub formă de ploaie, grindină sau măzăriche. Fulgerele se formează
datorită diferenţelor de potenţial electric care au loc în interiorul unui nor, între doi nori
sau între un nor şi suprafaţa terestră. În acest din urmă caz, fenomenul se numeşte trăznet.
Pe Glob, se produc zilnic aproximativ 50.000 de fulgere, cele mai numeroase fiind
înregistrate în regiunile tropicale, indiferent de sezon, precum şi în zonele temperate,
predominant la sfârşitul primăverii şi vara. Ca urmare, zilnic sunt afectate de aceste
fenomene câteva mii de persoane, o persoană din şase decedând.

În funcţie de localizarea în spaţiu şi modul de manifestare, se disting:

o fulgere liniare – descărcări sinuoase, ramificate, care nu ating suprafaţa terestră;

o fulgere în pânză – în interiorul norului orajos, manifestate printr-o iluminare
difuză;
o trăznete – scântei imense ce se formează între nor şi suprafaţa terestră.

Descărcările electrice au efecte negative directe asupra fiinţelor vii (se poate produce
electrocutarea oamenilor şi animalelor, rezultând arsuri foarte grave, care pot cauza
decesul) şi pot produce mari pagube materiale (incendierea vegetaţiei şi construcţiilor;
deteriorarea echipamentelor electronice şi electrice).

Structura unui nor orajos

B.2.4. Tornadele se manifestă ca un vârtej cu ax vertical, oblic sau uşor sinuos.

Ele se nasc din cauza marii tensiuni electrice existente în norul de furtună, ceea ce face ca
baza acestuia să coboare spre suprafaţa solului.
Tornadele au de obicei o viaţă scurtă, aprox. o oră. Când se deplasează deasupra
uscatului, cu o viteză între 10 km/h şi 560 km/h, produc distrugeri enorme. Acestea sunt
frecvente în S.U.A. şi în Australia.
Nu se ştie ce determină formarea tornadelor. Deseori sunt însoţite de furtuni,
deoarece pâlnia de aer şerpuitoare coboară de obicei din nori de furtună, timp în care aerul
cald se ridică şi se învârte în jurul ei. Presiunea aerului în interiorul pâlniei este foarte
scăzută; presiunea scăzută a tornadelor şi presiunea internă mai ridicată a clădirilor, face
ca acestea să explodeze pur şi simplu.
Tornadele au o frecvenţă mare în S.U.A. (124 în medie pe an). Una dintre cele mai
puternice tornade s-a produs la 3-4 aprilie 1974 în statele Kentuckz, Inidana, Ohio,
Georgia, Alabama şi Tennessee (400 morţi, 4000 răniţi, mii de oameni fără adăpost,
pagube 500 milioane dolari). În 1989 o tornadă a omorât 1300 de oameni în Bangladesh.
Puterea lor de distrugere este enormă, dărâmând cu uşurinţă clădiri, ridicând în aer obiecte
grele, secând prin aspiraţie apa râurilor sau a lacurilor cu peşti cu tot, sfărâmând arbori şi
făcând victime omeneşti.
Scara Fujita Categoria Viteza
Pagube
Treapta (intensitatea) vântului (m/s)
Pagube foarte
mici la clădiri, în
special la coşurile
de fum şi antenele
de televiziune;
F0 Slabă 18-32 sunt rupte
ramurile
copacilor, iar cei
cu rădăcini
superficiale sunt
smulşi.
Sunt distruse
acoperişuri
uşoare; construcţii
mobile deplasate
sau răsturnate;
F1 Moderată 33-50 maşinile în
mişcare sunt
împinse de pe
şosea; garajele
ataşate pot fi
distruse.
Pagube
considerabile;
acoperişurile sunt
ridicate,
construcţiile
mobile demolate,
F2 Semnificativă 51-70
rulotele răsturnate,
copacii smulşi sau
dezrădăcinaţi,
obiecte uşoare
transformate în
proiectile.
Distrugerea
acoperişului şi a
unor pereţi la
construcţii bine
realizate; trenuri
F3 Severă 71-92
răsturnate;
majoritatea
copacilor din
pădure sunt
dezrădăcinaţi.
Construcţii solide
distruse; structuri
cu fundaţii uşoare
sunt deplasate la
F4 Devastatoare 93-116 distanţă;
autoturisme
ridicate în aer şi
sunt generate
proiectile mari.
Structuri foarte
puternice sunt
ridicate de la sol,
purtate pe distanţe
considerabile şi
F5 Incredibilă 117-142 dezintegrate;
proiectile de
 Clasificarea tornadelor dupa scara Fujita

Tornadele se produc şi în vestul Africii, datorită întâlnirii aerului cald şi umed dinspre
ocean (musonul de sud-vest) cu cel din Sahara – cald şi uscat.

Distributia Globala a Tornadelor

Efectele distructive ale tornadelor derivă din:

(a) viteza foarte mare a vântului – acţionează prin efect mecanic de doborâre, ridicare şi
transportare la distanţe foarte mari a obiectelor şi fiinţelor.
(b) presiunea foarte mică – favorizează aspiraţia unor obiecte de pe suprafaţa terestră,
care pot provoca, la rândul lor, victime şi mari distrugeri. De ex. vagoane de cale ferată
deplasate la zeci de metri.
Cea mai puternică şi mai distrugătoare tornadă s-a înregistrat în apropierea localităţii
Moore (Oklahoma City), la 3 mai 1999 (treapta F5 pe scara Fujita), producând 42 victime,
665 răniţi, 10.500 clădiri distruse şi pagube materiale de peste 1,1 miliarde dolari. Cu
această ocazie, viteza vântului a atins 510 km/h.

Prevenirea şi combaterea efectelor negative cuprind mai multe acţiuni:

- supravegherea meteorologică a teritoriului – cu ajutorul imaginilor satelitare şi a
radarelor Doppler (instalate pe aeronave, sol sau autovehicule aflate în mişcare – conduse
de “vânătorii de tornade”), se pot elabora avertizări.
- alertarea populaţiei – prin intermediul mass-media (posturi locale de radio şi
televiziune) sau cu ajutorul sirenelor. Pentru diminuarea numărului de victime, se impune
realizarea, în bune condiţii, a evacuării populaţiei, dar şi o bună organizare a activităţilor
de salvare din minutele şi orele imediat următoare trecerii tornadei.

In Romania sunt consemnate mai multe tornade dintre care amintim - Satu Mare din
raionul Rădăuţi, 9 mai 1963; satul Dobridor, comuna Moţăţei-Dolj, 5 mai 1998; satul
Rahmanu în Delta Dunării, 30 iulie 2002; Făcăeni, 12 august 2002 sau trombe: Lacul
Măcin, 1948; Lacul Brateş, lângă Galaţi, 30 iulie 1955; Gura Portiţei, 19 iulie 2002.
Dintre toate, tornada de la Făcăeni este singura care a produs pagube de amploare. În
seara zilei de 12 august 2002, părţile au fost confruntate cu intensificări extrem de
puternice ale vântului, fără precipitaţii, care au afectat grav peste 30 de locuinţe, au avariat
peste 400 de gospodării (din care 14 locuinţe distruse din temelii şi 20 cu structura de
rezistenţă distrusă), au cauzat moartea a două persoane, au distrus peste 120 ha vegetaţie
forestieră prin ruperea copacilor la circa 1 m deasupra solului, iar reţeaua de alimentare cu
energie electrică a fost distrusă aproape în întregime. Fenomenul de la Făcăeni face parte
dintr-un şir de evenimente care s-au desfăşurat în seara zilei de 12 august 2002 pe un areal
extins, din apropierea localităţii Jegălia până la nord-est de localitatea Ghindăreşti, în
judeţul Constanţa. (Bălteanu et al., 2004).
 B.2.5. Ciclonii extratropicali sunt caracteristici regiunilor din zona temperată şi se
formează la contactul dintre masele de aer polar şi cele tropicale, uneori fiind extinse pe suprafeţe
uriaşe. În timpul iernii, aceste furtuni sunt asociate cu căderi abundente de zăpadă care generează
viscole puternice care perturbă traficul rutier şi aerian, provoacă întreruperi ale livrării curentului
electric, precum şi pierderi de vieţi omeneşti.
În perioada caldă, furtunile se produc datorită supraîncălzirii aerului şi ridicării lui în
stratele mai înalte şi reci ale atmosferei unde vaporii de apa condenseaza si dau ploi abundente
(urmate de inundaţii şi de procese de versant) asociate cu intensificări ale vitezei vântului (care
provoacă doborâturi de arbori, distrugeri de construcţii şi conductori aerieni).
În perioada rece, evenimentele asociate ciclonilor extratropicali sunt: ninsori abundente
şi intensificările vitezei vântului, toate generând întreruperi ale circulaţiei rutiere sau in
alimentarea cu energie electrica.

B.2.6. Viscolul este un fenomen climatic deosebit de complex, la producerea căruia

concură doua elemente mai importante: viteza vântului şi cantitatea de zăpadă căzută.
Viscolul se defineşte ca un transport de zăpadă deasupra suprafeţei pământului provocat de
vânt suficient de puternic şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare. Factorii de risc asociaţi
viscolului sunt reprezentaţi de: - vânt puternic (peste 60 km/h), care determină troienirea zăpezii;
- scăderea semnificativă a temperaturii aerului (sub -10°C), la care trebuie adăugată răcirea
suplimentară datorată vitezei mari a vântului, ceea ce conduce la definirea noţiunii de
temperatură echivalentă;
- vizibilitate scăzută (sub 400 m);
- durată de cel puţin 3 ore.

B.2.7. Grindina reprezintă o formă de precipitaţii solide constituite din granule de

gheaţă sferice sau colţuroase (denumite popular pietre), cu diametrul cuprins între 5 şi 50 mm,
care cad din nori cumulonimbus.
Furtunile cu grindină se întâlnesc în interiorul continentelor, în special în marile câmpii nord-
americane, aria alpină din Europa, regiunea caucaziană din Asia, centrul Chinei şi regiunea
Mendoza din Argentina.
Adesea, grindina cade pe fâşii de teren înguste de 10-15 km, dar lungi de câteva sute de metri,
fapt ce indică direcţia de deplasare a norului cu grindină.
Efectele negative vizează pagube importante culturilor agricole, livezilor de pomi
fructiferi, viilor (de multe ori acestea fiind compromise). În cazuri mai rare, când granulele de
gheaţă ating dimensiuni mai mari, pot deteriora acoperişurile clădirilor, geamurile
autoturismelor, uneori provocând chiar victime umane (una dintre cele mai cunoscute regiuni
pentru mărimea grindinei şi numărul mare de persoane decedate este nordul Indiei şi Bangladesh,
unde în două situaţii cu căderi de grindină au murit 300 persoane).
Cele mai distrugătoare şi costisitoare furtuni cu grindină au fost cele din: Dallas şi Fort
Worth (SUA), 5 mai 1995, 2 miliarde dolari pagube; Denver (SUA), 11 iulie 1990, acoperişuri şi
maşini distruse, 625 milioane dolari pagube; Sydney (Australia), 14 aprilie 1999, 20.000 locuinţe
rămase fără curent electric, 40.000 auvehicule avariate, circa 25 avioane avariate pe aeroport,
câteva persoane rănite, 1,6 miliarde dolari pagube; St. Louis (SUA), 10 aprilie 2001, pagube
materiale de 1,9 miliarde dolari; provincia Henan (China), 19 iulie 2002, 25 morţi şi sute de
persoane rănite.

B.2.8. Seceta – Meteorologii definesc seceta ca o perioadă de timp în care media ploilor
din orice zonă scade mult sub limita normală, de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp.
Seceta severă poate duce la o reducere a rezervelor de apă din râuri, lacuri şi fântâni, care
captează rezervele de apă freatică. Ea poate cauza o scădere a recoltelor şi o reducere a
suprafeţelor destinate păşunatului animalelor.
 Un alt fenomen meteorologic înrudit cu seceta, care provoacă şi el dezastre, sunt ploile
torenţiale ocazionale, care urmează după o secetă severă. O bună parte din apa de ploaie cade
direct pe pământul uscat, nefiid absorbită de sol. Aceste torente umflate se revarsă peste maluri
naturale provocând inundaţii distrugătoare.
Principala cauză a foametei din Africa şi părţi ale Asiei, incluzând China şi India, este
seceta. Foametea este definită ca o mare şi prelungită lipsă de hrană, care duce la inaniţia
populaţiei şi moarte.
Cea mai mare perioadă de foamete a avut loc între anii 1959 şi 1961 în China, unde au
murit în jur de 30 de milioane de persoane. anii 1921 și 1922 foametea și seceta au făcut 0,5 mil.
de morți în China.
O altă regiune semiaridă lovită de secetă la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 a
fost estul şi sudul Africii. Seceta a distrus recoltele lăsând înfometaţi peste 40 de milioane de
oameni.
Una dintre regiunile uriaşe predispusă la secetă este Sahelul nord-african, numit şi
imperiu al foametei, care se situează între Sahara şi zonele tropicale, mai umede, din Africa de
Vest şi Centrală. Se întinde la vest, din Senegal şi Mauritania, prin Mali, Burkina Faso, Niger şi
Ciad, până în Sudan. De la nord la sud, Sahelul măsoară între 300 şi 500 km şi are aspectul unei
stepe uscate, presărată cu arbuşti şi palmieri spinoşi.
În anii 1930, secete severe au lovit regiunea Marilor Câmpii, din centrul Statelor Unite,
între Texas şi graniţa canadiană.
Stepele din Ucraina și Rusia sunt o lată regiune semiaridă unde, uneori, seceta durează
mai mulţi ani. Între anii 1921 și 1922 foametea și seceta au făcut 5,1 mil. de morți.
În anii 1980, Etiopia a fost lovită crunt de secetă şi foamete. Primii care au suferit au fost
copiii şi bătrânii. În întreaga lume s-au făcut eforturi imense pentru strângerea de fonduri pentru
ajutorarea acestora.
Secetele şi deşertificarea au atras şi foametea. Expansiunea deşertului este o urmare nu
numai a naturii, ci şi a condiţiilor sociale, a acţiunii nechinzuite a omului, prin defrişările masive
de păduri. Se mai adaugă şi păşunatul neraţional şi practicarea unei agriculturi inadecvate, de tip
monocultură, incendierea unor suprafeţe cu plante arborescente pentru obţinerea terenurilor de
păşunat.
Sahelul african şi Cornul Africii sunt ambele, regiuni
predispuse la secetă.

B.2.9. Temperaturile extreme

În categoria acestor fenomene extreme se încadrează creşterile sau scăderile masive de
temperatură, cu mult peste sau sub mediile multianuale, determinate de valuri de căldură
tropicală sau valuri de frig polar.
Valurile de căldură din vara anului 2003 în Europa
În perioada iunie-august 2003, sudul şi centrul Europei s-a confruntat cu o vreme extrem de
călduroasă, temperaturile maxime depăşind 35-40°C, în unele state căpătând chiar valoare de
record: 38.1°C în Marea Britanie, 40.4°C în Germania, 41.5°C în Elveţia.
Numărul total al victimelor căldurii a depăşit 30.000, masa gheţarilor alpini s-a redus cu până la
10%.
În România, valurile de căldură sunt evidenţiate prin zilele tropicale (temperatura maximă diurnă
≥30°C), zilele caniculare (temperatura maximă diurnă ≥35°C), respectiv nopţile tropicale
(temperatura minimă diurnă ≥20°C).
Între 1995 și 1999 valul de căldură din SUA a dus la moartea a 1300 de oameni.
Valurile de frig Advecţiile de aer foarte rece, de origine anticiclonic, determină răciri
masive sub forma valurilor de frig sau singularităţilor temice negative. În România, valurile de
frig sunt evidenţiate de existenţa valorilor medii lunare ale temperaturii aerului ≤-10°C şi
temperaturile minime ≤-30°C ori prin zilele cu îngheţ (temperatura minimă diurnă ≤0°C), zilele
de iarnă (temperatura maximă diurnă ≤0°C) şi nopţile geroase (temperatura minimă diurnă ≤-
10°C).
Furtunile de nisip şi praf sau zăpadă
Furtunile de praf (sau de nisip, în anumite situaţii) reprezintă un fenomen meteorologic comun în
regiunile uscate, aride şi semiaride. Sunt definite ca perturbaţii atmosferice însoţite de vânturi
puternice care, prin antrenarea pulberilor în atmosferă, micşorează vizibilitatea la mai puţin de
1000 m. În 1922 o furtună de zăpadă a dus la moartea a 100 oameni, iar în 1998 în Canada au
murit 40 de oameni.

B.3. HAZARDE GLACIARE

Orice gheţar, proces sau formă legată de gheaţă care afectează activităţile umane, direct
sau indirect, pot fi privite ca hazarde glaciare (Reynolds, 1992). Acestea acoperă o gamă largă
de procese de la avalanşe, iceberguri, permafrost, la retragerea gheţarilor datorită schimbărilor
climatice, etc. Cu toate că un singur astfel de hazard glaciar foarte rar implică atâtea pierderi ca
în cazul unui cutremur puternic sau a unei erupţii vulcanice majore, impactul asupra arealelor
şi comunităţilor susceptibile poate fi la fel de semnificativ.

B.3.1. Permafrostul (perennially frozen ground) reprezintă solul sau terenul ce rămâne
îngheţat (sub 0°C) pentru cel puţin doi ani consecutivi. Distribuţia spaţială şi grosimea sa depind
de temperatura de la suprafaţa terestră, care la rândul său este influenţată de tipul de vegetaţie,
stratul de zăpadă, capacitatea de drenaj şi tipul de sol.
Limitat astfel prin condiţii termice, permafrostul ocupă în prezent circa 20% din suprafaţa
uscatului terestru (apare la marile latitudini şi pe marile înălţimi). O mare parte din această
suprafaţă este deţinută de permafrostul discontinuu, limita sa sudică fiind reliefată de temperaturi
medii anuale de -1…-2°C, unde permafrostul capătă caracter sporadic. La nord de izotermele de
-7…-8°C se desfăşoară permafrostul continuu, neexistând totuşi o delimitare precisă între cele
două tipuri de permafrost. La latitudini mai joase, dar la mari înălţimi, se găseşte permafrostul
alpin sau montan (Koster, 2002).

Repartiția permafrostului în Emisfera Nordică

 Grosimea maximă a stratului îngheţat poate varia mult teritorial: 440 m la Barrow şi 600
m în Golful Prudhoe din Alaska, 726 m în insulele arctice din nordul Canadei şi chiar 1493 m în
Siberia.

B.3.2. Icebergurile sunt fragmente uriaşe de gheaţă desprinse din calotele glaciare sau din
gheţarii polari, care plutesc împinse de vânturi ori de curenţii oceanici. Icebergurile pot fi
întâlnite de nave pe circa 20% din suprafaţa oceanelor, fiind un pericol pentru circulaţia maritimă
şi pentru platformele marine de foraj şi de exploatare a petrolului.
Cele mai numeroase iceberguri se întâlnesc în emisfera sudică, în apropierea coastelor
Antarcticii, de unde pot sa ajungă până la 40-500 latitudine sudică în oceanele Pacific, Atlantic şi
Indian. În emisfera nordică, cea mai mare parte a icebergurilor provine din vestul Groenlandei şi
se deplasează până spre 480 latitudine nordică.
În Atlanticul de Nord, ei au o formă neregulată, căci se desprind din blocul de gheaţă al
Groenlandei, unde relieful este accidentat, în timp ce în emisfera sudică se detaşează din
platforma continentală a uscatului antarctic, având o formă tabulară. Gheţarii antarctici sunt şi
mai voluminoşi putând avea o lungime de 350 km şi o lăţime de 60 km. Cei din Atlanticul de
Nord ajung până la maximum 12-13 km lungime şi o lăţime de 5-5,3 km.
În Atlanticul de Nord cei mai mulţi gheţari plutitori (în jur de 1000 pe an) trec prin
dreptul insulei Terra Nova. Pericolul cel mai mare îl prezintă intervalul aprilie-iunie, iar în
emisfera sudică, noiembrie-ianuarie.
Apropierea unui gheţar plutitor se anunţă printr-o răcire a aerului şi a apei.
În noaptea de 14-15 aprilie 1912, transatlanticul „Titanic” un adevărat oraş plutitor, cel
mai luxos vas de croazieră, care se construise până atunci s-a scufundat datorită coliziunii cu un
gheţar plutitor. Bilanţul a fost foarte dureros: din totalul de 3201 persoane (din care 1885 echipaj
şi personal al navei şi 1316 pasageri) şi-au pierdut viaţa 1573.
Banchiza poate să ajungă la grosimea 3-4 m, dar devine un hazard pentru navigaţie atunci când
se extinde rapid şi pune în dificultate, datorită pericolului de blocare, navele de cercetări sau de
pescuit oceanic.

B.4. HAZARDE HIDROLOGICE

Oamenii au fost atraşi de lunci încă din cele mai vechi timpuri, la început de solurile
aluviale fertile, iar apoi de nevoia de acces la surplusul de apă, transportul pe apă şi ca loc pentru
întemeierea de aşezări. Multe din înfloritoarele civilizaţii antice sunt legate de râuri: egipteană de
Nil, mesopotamiană de Tigru şi Eufrat, chineză de Huanghe şi Yangtze. Avantajele unui râu
implică şi existenţa unor pericole, dintre care inundaţiile s-au manifestat întotdeauna cu putere.
Însă, omul şi-a asumat acest risc încă de la începuturile existenţei sale.
B.4.1. Inundaţiile reprezintă hazardul cel mai larg răspândit pe Terra, cu numeroase
pierderi de vieţi omeneşti şi cu pagube materiale de mari proporţii, datorită extinderii largi a
reţelei hidrografice, care a exercitat o continuă atracţie pentru localizarea aşezărilor umane.
Anual sunt înregistrate pe glob peste 20.000 de victime, 100 de milioane de persoane fiind
afectate, în diferite grade, de producerea acestor fenomene.
Din faza de regim a unui râu, cea mai spectaculoasă şi periculoasă este scurgerea maximă,
caracterizată de viituri şi, în funcţie de amploarea acestora, de inundaţii, mai mult sau mai puţin
extinse.
Viiturile sunt creşteri relativ rapide şi de scurtă durată a nivelurilor şi implicit a debitelor râurilor,
în general peste valorile obişnuite, ca urmare a unor ploi torenţiale sau îndelungate, topirii
zăpezilor sau accidentelor la construcţii hidrotehnice.
Viiturile deosebit de mari depăşesc capacitatea de absorbţie a solului şi capacitatea de scurgere la
nivelul albiei minore, fapt ce determină depăşirea malurilor naturale sau digurilor, provocând
acoperirea temporară sau permanentă a terenurilor învecinate, determinând inundaţii în teritoriile
riverane râurilor (în special lunci).
Fenomenul poate apărea în urma revărsării apelor curgătoare, a stagnării apelor din precipitaţii pe
terenurile fără pantă de scurgere, sau ca urmare a creşterii excesive a nivelului pânzei freatice
până la suprafaţa solului. Cele mai frecvente inundaţii se produc în lungul râurilor, când
cantitatea mare de apă depăşeşte capacitatea albiei şi acoperă o parte din luncă.
Există diferenţe semnificative între apariţia acestor fenomene pe râurile mari şi cele mici,
în ceea ce priveşte intensitatea şi durata lor. Dacă în cazul râurilor mari inundaţiile cu caracter
catastrofal apar mai rar şi durează mai multe zile, existând posibilitatea prognozării şi adoptării
unor măsuri de apărare, pentru râurile mici sunt specifice viituri excepţionale cu o durată foarte
scurtă, neexistând posibilitatea de prevenire imediată (Zăvoianu, 1981).
Cauzele producerii inundaţiilor
La intensificarea inundaţiilor contribuie anumite condiţii: cele existente în bazinul
hidrografic (suprafaţa, forma, panta, morfografia, altitudinea şi interacţiunile dintre climat, sol,
vegetaţia şi activitatea umană), cele specifice reţelei hidrografice (suprafaţa de stocare,
dimensiunea albiei, drenajul subteran) şi albiei (panta, controlul inundaţiei, rugozitate,
încărcătura solidă, formă, stocare) (Newson, 1994, citat de Romanescu, 2003).
Cauzele care determină apariţia inundaţiilor sunt naturale şi antropice.
Cauzele naturale sunt legate de pătrunderea în albii a unor cantităţi excedentare de apă
provenită din ploi, topirea bruscă a zăpezii şi gheţarilor montani, alimentarea excedentară din
pânzele subterane de apă şi de bararea văilor prin alunecări şi prin zăpoare de gheaţă, urmată de
ruperea barajului.

• Ploile abundente sunt cele mai importante cauze ale producerii inundaţiilor.
Propagarea viiturilor şi întinderea suprafeţelor inundate depind de cantităţile de
precipitaţii căzute şi de intensitatea acestora. Atunci când solul este deja îmbibat cu apă sau
când este deja îngheţat, întreaga cantitate de apă căzută se scurge accentuând pericolul
inundaţiilor.
O inundaţie de mare amploare a avut loc în anul 1931, pe fluviul Yangtze. Cauza a
constituit-o perioada ploioasă din iulie, când au căzut precipitaţii de 140-160 mm/24 h. Acestea
au generat o viitură normală, care a umplut toate lacurile cu rol de atenuare a debitelor maxime.
Imediat s-au succedat alte două perioade ploioase, cu rezultate catastrofale. Oraşul Hankeou a
fost inundat, iar de o parte şi de alta a fluviului, arii largi de 100-150 km au fost complet
submerse, stratul de apă având în medie o grosime de 2,5 m. Suprafaţa afectată a fost de circa
80.000 km2. În urma acestor inundaţii s-au înregistrat 3,7 milioane morţi, 28,5 milioane sinistraţi
şi pagube materiale în valoare de 1,4 miliarde dolari.
• Topirea bruscă a zăpezii generează adeseori inundaţii puternice în nordul Americii de Nord
şi în nordul Rusiei, pe râurile siberiene.
La graniţa dintre Rusia şi Mongolia, s-a produs un astfel de fenomen în luna mai 1977, în
urma căruia a rezultat o undă de viitură ce a produs inundaţii fără precedent în bazinele râurilor
Kuglas şi Tora (afluenţi ai fluviului Obi). Unda de viitură cu înălţimea de 5 m a afectat în aval
oraşele Novokuznetk, Kamerovo, Mezduresensk.

• Topirea zăpezii asociată cu topirea gheţarilor generează viituri puternice. O astfel de

situaţie s-a înregistrat în masivul Mont Blanc în anul 1892 când un şuvoi de 200.000 m 3 de
apă încărcată cu noroi şi bolovani a inundat numeroase case şi şosele.
• Maree şi vânturi puternice pot produce ruperea digurilor marine. În timpul inundaţiei
catastrofale de la 31 ianuarie 1953, vânturile de nord (125-180 km/h) au împiedicat vărsarea
râurilor Meuse, Escaut şi Rin, iar în porţiunile de mare puţin adâncă au format valuri de 12 m
înălţime, nivelul mareei fiind mai ridicat cu 0,25-0,5 m. În aceste condiţii, digurile solide dinspre
mare au rezistat bine, dar cele de pe malurile estuarelor mai puţin rezistente au cedat şi masa de
apă s-a revărsat în incinta polderului Zuiderzee (Olanda). În urma inundaţiei s-au înregistrat 2000
morţi, 300.000 sinistraţi (4000 case distruse şi 25.000 avariate), 70.000 ha teren complet inundat,
pagube materiale estimate la 300 milioane dolari.
 • Ruperea bruscă a barajelor naturale din lungul văilor formate de alunecări şi de
acumulări de gheaţă (zăpoare) este foarte periculoasă şi de aceea se acţionează pentru distrugerea
acestora şi pentru drenarea apei. O alunecare de teren din Nanga Parbat (Munţii Karakorum) a
barat valea Hunza, formând un lac lung de 55 km, care, golit brusc, a determinat, în iunie 1841, o
viitură extraordinară astfel încât la Attock, cu 400 km în avale, apele au crescut în albie cu 24 m.
Uneori, astfel de creşteri pot atinge valori destul de mari, cum este cazul de pe fluviul
Enisei, din 1909, când, în spatele unui baraj de gheaţă, nivelul apei a crescut în 24 ore cu 12 m,
iar ruperea zăporului a format o viitură violentă care a distrus în aval câteva vase aflate la iernat
într-un canal lateral. Pe Dunăre, în anul 1838, ca urmare a blocării gheţurilor în apropierea
oraşului Budapesta, nivelurile au crescut foarte mult, apele distrugând 4254 case.

Cauzele antropice intensifică producerea inundaţiilor.

• Reducerea gradului de acoperire cu covor vegetal (despăduriri, suprapăşunat, practici

agricole necorespunzătoare) diminuează capacitatea de absorbţie a precipitaţiilor, crescând
gradul de torenţialitate a cursurilor de apă şi o accelerare a timpului de formare şi
transmitere a undelor de viitură. Eroziunea mai puternică a solului măreşte transportul de
aluviuni pe râuri, supraînălţarea albiei sporind la rândul ei riscul inundaţiilor.

• Lucrările de regularizare a albiei (canalizarea, îndiguirea şi desecarea luncii) şi

podurile cu o deschidere prea mică determină o micşorare a secţiunii de scurgere şi o uşoară
creştere a nivelurilor, însoţită de producerea inundaţiilor în amonte.

• Suprafeţele acoperite cu asfalt şi suprafaţa ocupată de clădiri împiedică infiltrarea apei

mărind în acest fel cantitatea de apă scursă. Unele calcule au arătat că viiturile pot să fie de
10 ori mai mari în bazinele extinse în cea mai mare parte pe teritoriul oraşelor.

• Distrugerea unor baraje din diferite cauze (erori de proiectare, cutremure, diversiuni,
depăşirea capacităţii de evacuare) reprezintă cauza unor viituri extrem de periculoase.
Pe 12 decembrie 1959, în urma unor ploi puternice, datorită presiunii apei din spatele
barajului Malpasset, situat în sudul Franţei pe râul Reyran, acesta s-a rupt la 8-10 m de la sol
(avea 66,5 m înălţime) şi un val de apă, înalt de 20 m şi lat de 200 m, a pornit pe valea râului,
spre oraşul Frejus, situat la 11 km în aval. Bilanţul a fost destul de tragic: 421 morţi, 1188
sinistraţi, 100 case distruse, 700 avariate şi pagube de peste 30 miliarde franci.
În timpul celui de-al doilea război mondial au fost distruse de englezi barajele Möhne şi
Eder, pe 16 mai 1943. Pagubele produse au fost foarte mari: 12 sate şi 4 oraşe inundate, 1300
morţi, 3.000 ha cu culturi distruse, 125 uzine distruse sau grav avariate.

Efectele negative ale inundaţiilor

Pierderile provocate de inundaţii pot fi directe (ruperea grindurilor fluviale şi a digurilor,
inundarea albiei majore, pagubele fizice ale proprietăţilor, costurile restaurării complete,
pierderile umane şi îmbolnăvirile) şi indirecte (întreruperea traficului şi activităţilor economice,
reducerea puterii de consum în cadrul comunităţii, creşterea vulnerabilităţii sinistraţilor, migrarea
şi reducerea încrederii faţă de regiunea afectată).
Mărimea pagubelor depinde de: gradul de dezvoltare socio-economică, densitatea
populaţiei în teritoriul afectat, caracteristicile undelor de viitură.
Pagubele economice constau în pierderile de vieţi omeneşti din localităţile afectate total sau
parţial, numărul de case distruse sau avariate, obiectivele industriale afectate, pierderi de animale,
căile de comunicaţii (drumuri, căi ferate, poduri) şi reţeaua electrică distruse complet sau avariate
şi pagubele materiale directe. Intervin apoi costurile suplimentare de transport, cele de apărare
prin măsurile adoptate în timpul inundaţiilor, fără a mai vorbi de cheltuielile efectuate pentru
normalizarea situaţiei şi reluarea activităţilor economice, ca şi pentru plata asigurării bunurilor
materiale şi umane.

În perioada 1900-2006, la nivel mondial, inundaţiile au afectat 2,9 miliarde locuitori,

provocând 6,9 milioane morţi, 1,3 milioane răniţi şi pagube materiale de aproximativ 354
miliarde dolari (CRED-EMDAT).
Cele mai mari inundaţii se produc în China, în special în lungul fluviului Huang He
(Galben). În ultimele două milenii, s-au înregistrat 1500 inundaţii puternice, fluviul schimbându-
şi albia de 26 ori cu zeci de kilometri. În iulie 1931 s-au produs cele mai catastrofale inundaţii
(cel mai mare dezastru natural din timpurile istorice), ce au afectat 28,5 milioane locuitori, au
determinat 3,7 milioane victime şi pagube materiale de peste 1,4 miliarde dolari. Au urmat
inundaţiile din anul 1939, care au produs 500.000 victime şi apoi cele din anul 1959, ce au
provocat 2 milioane victime. În ultimii ani, se remarcă inundaţiile din 1991, 1996, 1998 şi 1999,
ce au afectat în medie 175 mil.loc.
Alte inundaţii semnificative au avut loc în estul Guatemalei, în octombrie 1949 (40.000
victime, 15 milioane dolari pagube), Bangladesh, iulie 1974 (ciclon tropical ce a determinat
precipitaţii excepţionale şi inundaţii ce au afectat 36 mil. loc., rezultând 28.700 victime şi pagube
de 580 milioane dolari), India, 7 iulie 1993, pe fluviile Gange şi Brahmaputra (au afectat 128 mil.
loc., producând 827 victime şi pagube de peste 700 milioane dolari), Venezuela, 15 decembrie
1999 (30.000 morţi, 3 miliarde dolari pagube).
Nici statele dezvoltate nu sunt ferite de astfel de fenomene: inundaţii provocate de fluviul
Mississippi, în SUA. În anul 1927 s-a rupt sistemul de diguri în 145 de locuri, apele inundând
70.000 km2, rezultând 247 victime şi 400 mil. dolari pagube. La fel de mari au fost şi inundaţiile
din august 1993, ce au produs doar 45 victime, dar pagube de 12 mld. dolari.
Semnificative au fost şi inundaţiile din august 2002, ce au afectat şase state europene
(Germania, Cehia, Slovacia, Austria, România şi Ungaria), provocând 57 morţi, 109 răniţi şi
pagube materiale de peste 15 miliarde dolari, cel mai mult suferind oraşele Dresda şi Praga.

Efectele ecologice negative sunt evidente prin degradarea factorilor de mediu. În timpul
inundaţiilor, calitatea apei este mult modificată, prin antrenarea în albiile râurilor a tuturor
deşeurilor de pe malurile apelor, prin descompunerea animalelor înecate şi transportate, prin
ruperea conductelor de transport a produselor petroliere.

Sunt cazuri când la viituri catastrofale se produc spectaculoase eroziuni de maluri şi în

albie. La Fluviul Galben sunt sectoare în care patul albiei se înalţă cu circa 10 cm la fiecare
viitură şi uneori eroziunile de mal ajung la 300 m/zi în timpul viiturilor puternice.
În regiunile de câmpie se poate produce tăierea unor meandre sau chiar schimbarea
cursului, cum a fost cazul râului Buzău între Deduleşti şi Şuţeşti, ca urmare a apelor mari de
primăvară din anul 1969.
În timpul viiturilor, foarte multe râuri transportă volume importante de aluviuni, care se
acumulează în lacuri, contribuind la colmatarea rapidă a acestora la reducerea treptată a
capacităţii de retenţie a lacurilor.
Efectele sociale negative sunt provocate de pierderile de vieţi omeneşti. În timpul inundaţiilor se
desfăşoară ample acţiuni de evacuare a populaţiei din localităţile afectate, care generează panică,
cu efecte psihologice negative. Lipsa apei potabile, abundenţa apelor de inundaţii de cele mai
multe ori infestate, diminuarea asistenţei medicale şi neasigurarea minimului de hrană, fac
posibilă apariţia unor epidemii cu implicaţii de ordin social foarte grave. De asemenea, în ţările
cu inundaţii frecvente, costurile unor produse de strictă necesitate cresc cu procente de până la
50%.

Pot fi distruse bunuri şi valori culturale, uneori de valoare naţională sau internaţională. De
exemplu, la 15 iunie 2002, s-a rupt limba clopotului Sigismund (datând din 1549) din catedrala
Sfântul Vit, situată în Hrad (Cehia).
 Evaluarea hazardelor legate de inundaţii
Insuficienta înţelegere a hazardelor legate de inundaţii şi a faptului că acestea nu sunt
întâmplătoare în timp şi spaţiu, dar sunt în mare parte previzibile conform probabilităţii statistice,
pot conduce la creşterea riscului la inundaţii. Este nevoie să se ştie cât de des, în medie, poate fi
lunca acoperită cu apă, pentru cât timp şi în ce perioadă din an.

Arealele cele mai expuse la inundaţii (Disaster Risk Management, 5, 2005)

Viiturile sunt de obicei exprimate în termeni privind frecvenţa lor statistică. O viitură la 100 de
ani descrie un eveniment supus unei probabilităţi de 1% ca o viitură de o anumită mărime să
apară într-un anumit an. Acest concept nu înseamnă că o viitură va apărea doar o dată la o sută de
ani. Dacă aceasta se întâlneşte într-un an dat, nu înseamnă că nu este încă o şansă de 1% a unei
apariţii similare în anul următor.
Pentru asemenea evaluări se utilizează datele hidrometrice (de la staţiile şi posturile hidrometrice,
pe o perioadă de cel puţin 20 de ani), pe baza cărora se pot determina modele în stabilirea
frecvenţei statistice. Pentru cartarea arealelor expuse inundaţiilor se utilizează observaţii de teren,
se consultă rapoarte oficiale privind pagubele înregistrate şi se face tot mai mult apel la imagini
satelitare.
Elementele caracteristice ale viiturilor
Caracteristicile viiturilor şi amploarea lor variază în timp şi spaţiu, fiind strâns legate de factorii
meteorologici şi elementele bazinelor hidrografice (suprafaţa şi altitudinea medie).
(a) Geneza viiturilor este legată direct de condiţiile climatice şi de cele fizico-geografice în
general. Viiturile care se produc pe râuri au origine diferită:
- pluvială (ploi torenţiale sau de lungă durată);
- pluvio-nivală (suprapunerea ploilor cu topirea zăpezilor);
- nivală (topirea bruscă a zăpezilor).
Viiturile pluviale au frecvenţa cea mai mare şi apar în sezonul cald al anului, cele de origine
pluvio-nivală sunt frecvente primăvara, în timp ce viiturile de origine nivală sunt foarte rare şi
sunt specifice spaţiului montan înalt.
(b) Frecvenţa viiturilor (distribuţia în timpul anului, prin analiza statistică a
evenimentelor selectate, pentru fiecare post hidrometric).
Numărul viiturilor variază teritorial în funcţie de anotimp, cele mai numeroase
producându-se primăvara şi vara (consecinţă a ploilor torenţiale cu intensităţi şi durate diferite de
la un sector la altul), iar cele mai puţine toamna şi iarna (uneori, viiturile de iarnă pot lipsi
datorită temperaturilor scăzute care favorizează apariţia fenomenelor de îngheţ).
(c) Durata viiturii este determinată de momentul în care debitele încep să crească şi de
momentul în care debitele tind să revină la valori care corespund alimentării în exclusivitate din
apele subterane.
 (d) Debitul maxim (de vârf) al viiturii (Qmax) este egal cu debitul maxim înregistrat în
secţiunea respectivă minus debitul de bază (Q0 – produs de scurgerea subsuperficială întârziată şi
de alimentarea subterană în timpul unei viituri). Poate fi exprimat şi prin debitul de apă specific
(qmax), adică raportul dintre debitul maxim (l/s) şi suprafaţa bazinului (km²).
(e) Volumul total al viiturii (Wt) reprezintă volumul de apă scurs, fără cel de bază (W0),
datorat alimentării subterane.
(f) Coeficientul de formă (γ) este definit ca raport între volumul viiturii (Wt) şi volumul
echivalent cu suprafaţa dreptunghiului circumscris viiturii (Tt·Qmax).
(g) Stratul de apă scurs în timpul viiturii (hv), ca raport între Wt şi F (suprafaţa bazinului
de recepţie), şi stratul de apă căzut (hp) exprimă coeficientul de scurgere.
Pentru atenuarea efectelor negative ale inundaţiilor se efectuează diferite lucrări de
amenajare care cuprind:
• lucrări de îndiguire a albiei şi de protejare a localităţilor. Acest tip de lucrări este
cunoscut încă din antichitate, în China fiind construite unele diguri de pământ în urmă
cu 4000 de ani;
• lucrări de amenajare a albiei prin scurtarea meandrelor, lărgirea şi adâncirea albiei
minore, curăţirea periodică a albiei de aluviuni, drenarea şi îndiguirea lacurilor din
luncă etc. Unele dintre aceste lucrări au efecte nefavorabile asupra reducerii
biodiversităţii din cadrul terenurilor umede;
• construirea barajelor pentru lacurile de acumulare care, în cele mai multe cazuri, au
utilizări multiple legate de combaterea inundaţiilor, producerea de energie electrică,
alimentarea cu apă a localităţilor şi irigaţii;
• amenajarea integrală a bazinelor hidrografice cuprinde un complex de măsuri care se
aplică în cadrul bazinului de recepţie considerat ca un întreg. Se efectuează lucrări de
amenajare a bazinelor secundare, de îndiguire şi de combaterea a eroziunii. În tot mai
multe ţări dezvoltate terenurile din luncile râurilor mari sunt achiziţionate de stat fiind
utilizate ca parcuri şi rezervaţii naturale.

Inundaţiile din România

Viiturile şi inundaţiile catastrofale sunt determinate de cantităţi foarte mari de precipitaţii
cu caracter torenţial şi combinarea acestora cu valuri de căldură care produc topirea bruscă a
zăpezii.
În România, suprafeţele inundabile depăşesc 3,5 mil.ha şi se găsesc în lungul Dunării şi a
râurilor principale din Câmpia Română (Siret, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Olt) şi Câmpia Banato-
Crişană (Someş, Crişuri, Mureş, Timiş).
În secolul al XIX-lea s-au consemnat 28 viituri catastrofale, iar în secolul al XX-lea s-au
înregistrat 42 asemenea fenomene hidrologice (în 1970 fiind cea mai gravă). În ultimul secol,
inundaţii de proporţii, fie pe unele bazine hidrografice, fie la nivel regional sau chiar al întregii
ţări, s-au înregistrat în anii: 1912, 1919, 1926, 1932, 1938, 1940, 1948, 1960, 1962, 1969, 1970,
1972, 1975, 1984, 1991, 1996, 1998, 1999 şi 2005. Acestea au afectat areale mari, cum au fost
inundaţiile din 1970, 1972, 1975, sau mai mici cum au fost cele din 1979 pe râul Potop, din 1991
pe râul Tazlău, din 1999 pe Râul Mare-Retezat.
În luna mai 1970 s-au produs inundaţii în Transilvania (pe Someş şi Mureş), în Muntenia (pe
Ialomiţa şi Dâmboviţa), în Moldova (pe Siret, Bistriţa, Bârlad, Şuşiţa, Milcov, Râmna, Râmnicu
Sărat, Prut, Jijia) şi în Banat (pe Bega, Timiş, Bârzava, Caraş). Au fost afectate 1528 localităţi
(215 morţi, 238.755 sinistraţi), 1.112.000 ha terenuri agricole, 2200 poduri şi podeţe, 733 km de
şosea şi 112 km cale ferată, pagubele materiale directe fiind estimate la circa 500 milioane dolari
(Podani, Zăvoianu, 1971).
În iulie 1975 s-au produs inundaţii catastrofale în sudul ţării, pe râurile din Banat (Bega, Bârzava,
Caraş), Oltenia (Jiu, Huşniţa, Coşuştea, Jilţ, Tismana, Sohodol, Amaradia, Gilort, Motru),
Muntenia (Olt, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Teleajen, Cricovul Sărat, Buzău), dar şi în
centrul ţării (Mureş, Târnave, Arieş). Au fost puternic afectate o serie de localităţi (60 morţi, 1
milion persoane afectate) din lungul acestor râuri şi inundate circa 800.000 ha terenuri agricole,
fiind distruse numeroase diguri, poduri, căi de comunicaţie, pagubele cifrându-se la 50 milioane
dolari (Zăvoianu, Podani, 1977).
Ploile torenţiale din iulie 1991 au provocat inundaţii mai ales în Moldova, în bazinul Siretului.
Unda de viitură produsă pe Trotuş, de circa 7 m înălţime, a determinat ruperea barajului de la
Belci, pe Tazlău, lângă Oneşti, distrugând în totalitate localitatea Slobozia. La nivelul întregii ţări
s-au înregistrat 108 morţi, 12.835 case afectate, 8000 sinistraţi, 10.000 ha terenuri agricole
inundate, 500 mil. dolari pagube (Bogdan, Niculescu, 1999).
În ultimii ani, frecvenţa inundaţiilor a crescut, ele producându-se aproape în fiecare an. Astfel, în
perioada 1995-2004, au fost afectate 35 judeţe (115 victime, 133.841 persoane rămase fără
adăpost şi pagube de 390 mil. dolari). Se detaşează anul 1999 (25 iunie-16 iulie) când au fost
afectate 24 judeţe, 159 localităţi, 28.779 ha terenuri agricole şi s-au înregistrat 34 victime
(Moldovan, 2003).
Pentru apărarea împotriva inundaţiilor au fost amenajate 15.700 km cursuri de apă şi
realizate peste 1400 lacuri de acumulare pentru atenuarea viiturilor (România. Mediul şi reţeaua
electrică de transport. Atlas geografic, 2002).
Inundaţiile din anul 2005. Deşi în ultimul secol s-au mai produs inundaţii majore în
România (1970, 1975), ele nu au avut o durată aşa de mare (din februarie până în septembrie) şi
nu au afectat areale aşa de întinse (42 judeţe).
Principalele cauze ale producerii inundaţiilor au fost: cantităţi importante de precipitaţii
(anul 2005 a avut un excedent de 34%) care s-au suprapus peste stratul de zăpadă (în unele locuri
atingea 1 m); avarierea digurilor datorită presiunilor mari ale apei şi perioadei extrem de mare de
solicitare (peste 20 zile); crearea unor breşe în acumulările piscicole.
S-au produs viituri însemnate pe majoritatea râurilor, unele cu debite istorice. Astfel, în
luna martie, s-au înregistrat importante creşteri de niveluri, cu depăşiri ale cotelor de apărare, pe
unele râuri din nordul, vestul ţării şi din bazinul mijlociu al Mureşului. În luna aprilie, au avut loc
inundaţii majore pe râurile din Banat (pe Bârzava, la Partoş – 182 m 3/s, debit maxim absolut),
Dunărea având la intrarea în ţară valoarea maximă de 12.900 m3/s.
În luna iulie, s-au înregistrat viituri deosebit de mari în vestul, sudul şi estul ţării, cu
probabilităţi de producere sub 1%. În bazinul râului Trotuş, viitura a atins valori excepţionale,
debitul maxim la s.h. Vrânceni fiind de 2800 m3/s (comparabil cu cel înregistrat la ruperea
barajului Belci, de pe Tazlău, în anul 1991 – 3100 m 3/s), iar volumul viiturii a fost cel mai mare
din întreg şirul de măsurători (550 mil. m3). Cele mai mari viituri înregistrate vreodată s-au
produs pe râurile Putna (1323 m3/s, s.h. Boţârlău) şi Rm. Sărat (550 m3/s, s.h. Puieşti). Pe
sectorul inferior al Siretului, viitura a căpătat aspecte dramatice, prin unirea undelor de viitură de
pe afluenţi, astfel că la s.h. Lungoci, debitul maxim a atins 4860 m 3/s, volumul total al viiturii
fiind de 970 mil. m3.
În luna august, s-au produs creşteri frecvente de debite cu depăşiri ale cotelor de inundaţie
pe râurile din centrul şi estul ţării. În luna septembrie, au avut loc viituri importante în bazinul
Ialomiţei (pe Ialomiţa, la s.h. Coşereni, debitul maxim a atins 1332 m 3/s; pe Cricovul Sărat, la
s.h. Cioranii de Sus, este debitul maxim înregistrat – 334 m 3/s) şi pe cursuri de apă
nemonitorizate din punct de vedere hidrologic, de pe litoralul Mării Negre.
Inundaţiile au produs 76 victime, fiind afectate 55.500 persoane din 1734 localităţi,
avariate 560 km drumuri naţionale, 23,8 km cale ferată, 630 construcţii hidrotehnice cu rol de
apărare împotriva inundaţiilor, valoarea pagubelor ajungând la 1,7 mld.euro (MMGA, 2006).

B.5. HAZARDE BIOLOGICE NATURALE

Sunt reprezentate de epidemii, invazii ale insectelor, boli ale plantelor. Pe lângă pagubele
produse în agricultură, influenţează negativ asupra degradării mediului natural.

B.5.1. Epidemiile sunt caracterizate prin îmbolnăviri în masă ale populaţiei, datorită unor
agenţi patogeni cum sunt viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungii şi protozoarele.
 Epidemiile de mari proporţii poartă denumirea de pandemii şi au generat milioane de
victime, mai ales în Evul Mediu (ciuma bubonică, în Europa). În prezent se manifestă maladia
SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Dobândite), determinată de virusul HIV, cu transmitere
sexuală sau prin transfuzii de sânge.
Epidemiile sunt favorizate de sărăcie, lipsa de igienă, infestarea apei, aglomerarea
gunoaielor menajere, înmulţirea şobolanilor. Hazardele naturale, cum sunt inundaţiile sau
cutremurele mari, sunt însoţite de pericolul declanşării unor epidemii.
Măsurile preventive cuprind vaccinarea şi educarea populaţiei, păstrarea igienei în şcoală
şi în familie, izolarea focarelor de declanşare a epidemiilor, combaterea agenţilor purtători.
Gripa din 1918 - Numită şi gripa spaniolă, boala de la finele primului război mondial a
făcut 20 de milioane de victime în doar câteva luni. Într-un an a dispărut, dar în total a luat
undeva între 50 şi 100 de milioane de vieţi, fiind probabil cea mai gravă pandemie din istoria
umanităţii. Nu a fost vorba de o gripă obişnuită, ci de o nouă tulpină, iar cercetătorii bănuiesc că
s-a transmis de la păsări la oameni în vestul american după care s-a răspândit rapid pe fondul
războiului. Simptomele erau similare cu cele de la gripa normală, dar plămânii se umpleau rapid
cu lichid, victimele murind sufocate.
Variola - Înainte de colonizarea din Lumea Nouă, Americile găzduiau peste 100 de
milioane de oameni. Din secolul al XV-lea epidemiile au redus acest număr până la 5-10
milioane. Europenii au adus cu sine o mulţime de boli împotriva cărora nativii nu au avut cum să
lupte. De departe pe primul loc în topul mortalităţii a fost variola, foarte contagioasă şi
declanşatoare de febră, dureri şi iritaţii severe. Deşi a fost creat un vaccin în 1796, epidemia a
continuat să se răspândească. Chiar în 1967, virusul variolei a ucis 2 milioane de oameni, dar
după aceea Organizaţia Mondială a Sănătăţii a depus eforturi mari pentru a eradica virusul prin
vaccinarea în masă. Şi într-adevăr, în 1977 s-a înregistrat ultimul caz de variolă contractată în
mediul natural.
Ciuma - Puţine boli îngrozesc atât de tare prin imaginile morţii oferite de tragedia în care
a pierit jumătate din populaţia Europei în 1348, precum şi multe alte grupuri umane din China şi
India. Boala a urmat căile comerciale şi s-a infiltrat pe câmpurile de luptă, contribuind la
schimbări în structurile de clasă sau politicile globale. Cercetările recente ar putea aduce noi
lămuriri despre această pandemie, suspectându-se faptul că ar fi de fapt vorba despre un virus
hemoragic de tipul ebola şi nu de ciumă bubonică cu formă incipientă de pneumonie.
Malaria - Date privind impactul malariei asupra umanităţii există încă de acum 4000 de
ani în scrierile greceşti, indiene sau chineze. Chiar şi atunci, oamenii de ştiinţă au făcut legătura
cu apele stătute, mediu propice pentru ţânţarii care contractează microbii de tip Plasmodium şi îi
pottransmite oamenilor. Simptomele includ febră, frisoane, transpiraţie, dureri musculare. Deşi
statisticile cu privire la numărul de victime din epoca antică sunt greu de efectuat, impactul poate
fi dedus examinând rata de îmbolnăvire a celor cu activităţi în zonele afectate:de pildă, în 1906,
SUA a angajat 26.000 de lucrători pentru a construi canalui Panama, dintre care 21.000 au fost
spitalizaţi. În războiul civil american se pare că au murit în jur de 10.000 de oameni, alţi 60.000
de soldaţi au decedat în Africa şi Pacificul de Sud în timpul celui de-al doilea război mondial.
După acesta, SUA au luat măsuri folosind insecticide puternice interzise ulterior. Malaria
continuă să reprezinte o problemă majoră în Africa Subsahariană, unde annual se înregistrează
cam 350 de milioane de cazuri, dintre care un milion fatale.
Tuberculoza - a făcut şi ea ravagii de-a lungul istoriei. Textele antice oferă detalii despre
evoluţia simptomelor, iar dovezi ale bolii s-au depistat inclusiv la mumiile egiptene. Boala se
răspândeşte în aer, afectând în primul rând plămânii, provocând dureri în piept, scădere în
greutate, febră, tuse cu sânge. În Europa, ciuma albă, cum se mai numea, a fost din secolul al
XVII-lea printre cele mai mortale boli, ucigând unul din 7 pacienţi infectaţi. Nici America
colonială nu a evitat problema. În 1944, medicii au elaborat un antibiotic cu streptomicină şi
progresele ulterioare au temperat fenomenul, dar nu la-u eradicat. Tuberculoza înca mai ucide în
jur de 2 milioane de oameni annual, revenind în forţă în anii ’90 din cauza unor tulpini rezistente,
sărăciei globale şi lipsei de prevenţie.
Holera - a reprezentat până în secolul al XIX-lea un pericol doar în India, dar odată cu
dezvoltarea rutelor comerciale spre China, Japonia, Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa,
boala a călătorit şi ea. Holera este cauzată de o bacterie intestinală numită Vibrio cholerae şi se
răspândeşte îndeosebi prin apa şi hrana contaminate. De cele mai multe ori sistemul imunitar
poate învinge boala, dar numai dacă pacientul se hidratează foarte bine. Deşi multă vreme s-a
crezut că ştiinta medicală şi îmbunătăţirile sanitare au eliminat-o, holera a reapărut în 1961 în
Indonezia şi încă mai pune în pericol vieţi.
SIDA - De la apariţia sa în anii ’80, a omorât 25 de milioane de oameni, iar în prezent se
estimează că 33 de milioane sunt seropozitivi. Virusul HIV, transmisibil prin fluidele corporale,
afectează sistemul imunitar care nu mai face faţă infecţiilor. Cercetătorii sunt de părere că virusul
a trecut de la maimuţe la oameni la mijlocul secolului al XX-lea, pe fondul populaţiei numeroase,
războaielor, sărăciei. Prostituţia şi drogurile intravenoase au amplificat fenomenul. Deşi anumite
medicamente pot preveni evoluţia HIV-ului în SIDA, nu există încă un antidot, aşa că educaţia şi
prevenţia rămân cele mai bune arme.
Febra galbenă - Când europenii au început să exporte sclavi în Americi, au exportat şi
mai multe boli, printre care aşa-numita ‘yellow jack’, care a decimat şi ferme şi orase. 29.000 din
cei 33.000 de soldaţi trimişi de Napoleon în America au murit, ceea ce l-a convins pe împărat să
vândă în 1803 teritoriile de acolo. Ca şi malaria, tot ţânţarii transportă virusul care se manifestă
agresiv la nivelul ficatului care cedează. În ciuda vaccinărilor şi tratamentelor îmbunătăţite, se
mai înregistrează cazuri în America de Sud şi Africa.
Tifosul - Aglomerările urbane foarte mari cu condiţii precare sau taberele militare s-au
confruntat de-a lungul vremii cu amenintarea parazită venită din partea microbului Rickettsia,
transmis de păduchi. Febra războiului, cum i se mai spunea din cauza incidenţei pe câmpul de
luptă, a omorât, combinată cu foametea, 10 milioane de oameni în timpul războiului de 30 de ani
din secolul al XVII-lea. Epidemiile de tifos puteau decide chiar soarta bătăliilor. Când trupele
spaniole au asediat Granada în 1489, tifosul a redus efectivele militare de la 25.000 la 8000 şi a
trebuit să mai treacă puţin timp până la alungarea maurilor. În primul război mondial, tifosul a
revendicat milioane de victime în Rusia, Polonia şi România. Simptomele include nevralgie,
pierderea petitului, febră, frisoane, greaţă, iar netratată boala duce la pneumonie şi stop cardiac.
În părţile dezvoltate ale lumii a fost însă eradicată.
Poliomielita - se pare că a afectat copiii de mii de ani încoace. Virusul afectează sistemul
nervos şi se răspândeşte prin apă contaminată sau materii fecale. De obicei membrele inferioare
au de suferit cel mai mult, dar paralizia se poate extinde şi la muşchii respiratorii, caz în care
boala este fatală. Unul din 200 de cazuri se soldează cu paralizie. Sistemul imunitar face faţă mai
bine în cazul copiilor mici. Oricum, expunerea la poliomielită vreme de secole precum şi
condiţiile sanitare ameliorate începând cu secolul al XVIII-lea au produs şi o îmbunătăţire a
apărării organismului.  Prin urmare, boala nu s-a mai răspândit atât de tare, dar expunerea mai
scăzută la vârste fragede a avut şi un efect nefast:contractarea virusului de către din ce în ce mai
mulţi adulţi. A apărut un vaccin în anii ’50, ceea ce a scăzut dramatic rata îmbolnăvirii şi există
şanse ca boala să dispară definitiv întrucât din câte se ştie doar oamenii sunt purtători ai virusului
poliomielitic. 

B.5.2. Invaziile de insecte în special lăcuste, produc pagube mari agriculturii, îndeosebi
în Africa, Asia, estul Europei şi în America de Nord. Ele sunt prolifice, prin numărul mare de
larve ce-l generează. O tonă de lăcuste consumă zilnic hrana a 250 de oameni. Combaterea lor se
poate face prin distrugerea ouălor, utilizarea insecticidelor şi a unor capcane pentru distrugerea
nimfelor de lăcustă.
Pe lângă lăcuste mai sunt şi alţi dăunători biologici a căror acţiune capătă proporţii catastrofale.
Periculoasă este şi căpuşa vitelor frecventă în America de Sud, Australia şi Africa de Sud,
paraziţii orezului (Asia de Sud şi Sud-Est), ai bumbacului (America de Nord, de Sud, Orientul
Mijlociu) sau omizile. În iunie 1974 o invazie de omizi, într-o regiune a Canadei, a distrus toate
ogoarele şi culturile de grădină. Convoiul a format un şir lung de 160 km şi lat de 100 km.
Graurii fac anual pagube în agricultura din sudul S.U.A., de câteva milioane de dolari atacând
cerealele, legumele, livezile. Aceste păsări transmit şi o gravă boală respiratorie.
Speciile de rozătoare determină pagube considerabile, prin distrugerea recoltelor i consumarea
sau contaminarea rezervelor de produse agricole necesare omului. Uneori ot provoca şi dispariţia
unor specii faunistice indigene (păsări, mamifere mici, reptile, evertebrate), mai ales în insule
(Seychelles, Hawai, Galapagos, Bermuda). Aşa este azul datorat dezvoltării în exces a şoarecelui
(Mus musculus) şi şobolanului (Rattus attus). Alteori pot provoca boli de proporţii: ciuma
bubonică şi salmonella. Nutria (Myocastor coypus), rozător mare sud-american, a fost importat.

B.5.3. Incendiile sunt hazarde periculoase pentru mediu şi pentru activităţile umane şi
determină distrugeri ale recoltelor, ale unor suprafeţe împădurite şi ale unor construcţii.
Incendiile pot fi declanşate de cauze naturale cum sunt fulgerele, erupţiile vulcanice,
fenomenele de autoaprindere a vegetaţiei şi de activităţile omului(neglijenţa folosirii focului,
accidente tehnologice, incendieri intenţionate) În perioadele secetoase, incendiile sunt favorizate
adeseori de vânturi puternice asociate cu temperaturi ridicate, care contribuie la extinderea rapidă
a focului. Şi în ţara noastră, în astfel de perioade se produc incendii, în localităţi, în păduri şi pe
terenuri agricole.

Secolul XX şi începutul de secol XXI au adus poate cele mai dezastruoase incendii din
istoria contemporană. În incendiile de pădure scăpate de sub control au fost distruse păduri
întregi, aşezări omeneşti şi pagubele au fost estimate la miliarde de dolari. Însă pe cât de
periculoase sunt, aceste incendii fertilizează pământul şi ajută la regenerarea vegetaţiei. Iată care
au fost cele mai mari incendii de vegetaţie din istorie.

Marele incendiu din 1919 – Canada

În Marele incendiu din 1919 au ars peste 20.234 km pătraţi de vegetaţie în partea vestică a
Canadei. Focul a început la nord de Edmonton. Lemnul care fusese tăiat în cantităţi mari pentru
industria de mobilă, construcţii şi producţia de ambarcaţiuni a fost o cauză directă a dezastrului.
Din cauza incendiului zeci de mii de oameni au rămas fără locuinţe. Au pierit atunci cel puţin 11
persoane, iar alte zeci au fost date dispărute.

Incendiul din Vinerea Neagră, din 1939 – Australia

În ziua blestemată de 13 ianuarie 1939, în apropiere de oraşul Victoria, din Australia, a izbucnit
unul dintre cele mai mari incendii ale secolului. Au fost pârjoliţi atunci 20.234 de km pătraţi de
vegetaţie. Au pierit în calamitate 71 de persoane şi zeci de mii de case au fost făcute scrum de
incendiul de vegetaţie care se deplasa cu repeziciune, fiind împins de curenţi de aer puternici.
Agricultura a avut de suferit timp de aproape 10 ani.

Incendiul din Manitoba, din 1989 – Canada

În 1989, provincia canadiană Manitoba cunoscută pentru zonele vaste de preerie a fost cuprinsă
de un incendiu devastator. Au ars atunci 32.780 km pătraţi de vegetaţie. Autorităţile s-au
confruntat atunci cu nu mai puţin de 1.000 de focare separate de incendiu. Zeci de mii de oameni
au fost evacuaţi. Mai multe locuinţe au fost mistuite de flărcările care avansau cu repeziciune.

Incendiul din taigaua siberiană, 2003 – Rusia

Cel mai mare incendiu de vegetaţie al secolului a fost cel din 2003, din Siberia. Au ars atunci
190.202 km pătraţi de vegetaţie. Emisiile de monoxid de carbon au fost aşa de mari încât au
anulat economia de emisii de carbon pentru an a Uniunii Europene, prevăzute de Protocolul de la
Kyoto. Incendiul a fost vizibil din satelit. Fumul a acoperit Eurasia. Urmele incendiului sunt
vizibile şi în ziua de azi.

Incendiul din teritoriile de nord-vest, din 2014 – Canada

Anul 2014 a adus poate cea mai mare calamitate de pe continentul nord-american. După o secetă
chinuitoare şi un val de căldură neaşteptat, 34.000 de km pătraţi de vegetaţie din zona de nord a
Canadei au fost cuprinşi de flăcări. Pompierii s-au luptat cu peste 100 de focare diferite. Fumul
gros a acoperit o mare porţiune din continent, ajungând la mii de kilometri distanţă. Fumul a fost
vizibil inclusiv din Europa.

Incendiile din Grecia, din 2018

Pe 23 iulie 2018, zeci de incendii de vegetație au izbucnit în zonele din apropierea capitalei
Greciei, cu două focare principale: unul la Kineta (circa 50 km vest de Atena) și altul la Rafina
(30 km nord-est de Atena). Alimentate de vânturi cu viteze de până la 124 km/h, incendiile s-au
propagat rapid, afectând întreaga zonă de coastă a regiunii Attica și provocând moartea a 91 de
oameni. Acestea sunt cele mai grave incendii de vegetație din Grecia de la cele din 2007, când 84
de oameni au fost uciși în sudul peninsulei Peloponez și cele mai sângeroase din lume în secolul
XXI, după incendiile din februarie 2009 din Australia, când 173 de oameni și-au pierdut viața.

IV. HAZARDE TEHNOLOGICE ȘI ANTROPICE

Introducere
Hazardele tehnologice reprezintă disfuncţionalităţi accidentale în proiectarea şi
managementul structurilor construite, sistemelor de transport sau activităţilor industriale (Smith,
1996), care pot afecta activitatea umană şi mediul înconjurător.
Din categoria hazardelor tehnologice fac parte:
- Hazardele industriale (emisii de substanţe periculoase, poluări accidentale, explozii,
incendii, accidente de mină, accidente nucleare);
- Hazarde legate de transporturi (accidente rutiere, feroviare, aeriene, maritime, accidente
survenite în transportul substanţelor periculoase);
- Hazarde determinate de avarierea structurilor non-industriale (ex.: incendii, prăbuşirea unor
construcţii, avarierea lucrărilor hidrotehnice – baraje sau diguri, colapsul unor elemente
ale infrastructurii de transport).
Hazardele tehnologice au cauze multiple, putând fi determinate de: erori de operare; lipsa
pregătirii pentru reacţia în situaţii de urgenţă; deficienţe de proiectare; management inadecvat;
acţiuni de sabotaj sau terorism. Factorii socio-culturali pot contribui, de asemenea, la declanşarea
acestui tip de hazarde (ex.: accidentul de la Bhopal, India, 1984). Un caz particular îl constituie
accidentele tehnologice declanşate de hazarde naturale (na-tech hazards).
Hazardele tehnologice nu sunt fenomene recente (tabel 20), însă caracterisicile acestor
evenimente au cunoscut modificări importante de-a lungul timpului. Printre factorii care au
influenţat frecvenţa şi impactul hazardelor tehnologice în sec. XX şi la începutul sec. XXI se
remarcă:
- Dezvoltarea transporturilor. Probabilitatea de producere a accidentelor legate de
transporturi a crescut odată cu creşterea distanţelor de parcurs, a capacităţii mijloacelor de
transport pentru călători, dar şi odată cu intensificarea transporturilor de materiale
periculoase.
- Progresul tehnologic şi ameliorarea reglementărilor legislative, care au dus la reducerea
frecvenţei unor hazarde tehnologice (ex: în cazul accidentelor la barajele hidrocentralelor
 frecvenţa s-a redus de la 4% în sec. XIX la 0,7% la jumătatea sec. XX – Lagadec, 1987,
citat de Smith, 1996).
- Dezvoltarea unor ramuri industriale cu potenţial ridicat de producere a accidentelor
(industrie chimică, petrochimică, producerea energiei nuclearo-electrice) şi amplasarea
unităţilor industriale în apropierea regiunilor intens populate sau la periferia
aglomeraţiilor urbane au determinat creşterea expunerii la hazarde tehnologice. De
exemplu, în 1984, la Cubatão (Brazilia), 508 persoane şi-au pierdut viaţa în urma unei
explozii care a afectat un cartier de tip bidonville construit ilegal pe terenul unei companii
petrochimice.

- Creşterea cererii de noi surse de energie şi materii prime a generat hazarde tehnologice de
mare amploare (accidente de mină, explozii în câmpuri petrolifere sau gazeifere şi pe
platformele de foraj).
- Globalizarea. Expansiunea corporaţiilor multinaţionale a determinat introducerea unor noi
tehnologii de producţie în statele cu economie în dezvoltare, care nu aveau capacitatea de
a administra riscurile asociate acestora.
- Creşterea dependenţei societăţii şi activităţilor economice de tehnologie reprezintă o nouă
sursă de hazarde tehnologice; de exemplu, disfuncţiunile sistemelor de computere pot
provoca pagube importante în comunicaţii sau în domeniul bancar.

Exemple de accidente tehnologice produse din sec. XVII până la începutul sec. XX
Tipul Anul Localizare Impact
accidentul
ui
Incendii 1666 Londra 13 000 locuinţe distruse
(cauze 1863 Santiago – Chile, incendiu într- 2000 victime
antropice) o biserică
1871 Chicago, SUA 250-300 victime, 18000
locuinţe distruse
1881 Teatrul din Viena, Austria 850 victime
Prăbuşirea 1802 Barajul Puentes, Spania 608 victime
unor
1889 Barajul South Fork, SUA Peste 2000 victime
structuri
construite 1885 Palatul de Justiţie, Thiers, 30 victime
(baraje, Franţa
clădiri, 1879 Podul Tay, Scoţia 75 victime
poduri)
Accidente 1913 Nava germană LZ - 18 28 victime
legate de 1912 Transatlanticul Titanic 1500 victime
transportu 1842 Calea ferată Versailles - Paris Peste 60 victime
ri aeriene, 1903 Metroul din Paris 84 victime
maritime,
feroviare
Accidente 1769 San Nazzarro, Italia, explozie 3000 victime
industriale 1858 Londra, Anglia, explozie 2000 victime
1906 Courrieres, Franţa, explozie în 1099 victime
mină
1917 Portul Halifax, Canada, Peste 1200 victime
explozie

În intervalul 1900-2006 s-au produs peste 5900 de accidente tehnologice clasificate ca

dezastre, dintre care 65% au fost accidente legate de transporturi, iar 18% accidente industriale
(OFDA/CRED, 2006). După un uşor declin la începutul anilor ‘90, se constantă în ultimul
deceniu tendinţa de creştere a numărului de dezastre tehnologice şi a impactului acestora (victime
omeneşti şi pagube materiale) – fig. 31.
Raportându-ne la numărul de victime şi la nivelul pagubelor, impactul dezastrelor tehnologice
este mai redus la scară globală decât cel al dezastrelor naturale (tabel 21). Totuşi, hazardele
tehnologice influenţează mediul şi societatea umană în mod complex, prin efectele lor indirecte şi
prin consecinţele pe termen lung (de multe ori nemonitorizate sau neevaluate).

1. Hazardele industriale
Această categorie include o gamă largă de accidente, declanşate de om cu sau fără voia
sa, legate de activităţile industriale, cum sunt exploziile, scurgerile de substanţe toxice, poluarea
accidentală, etc.
Asemenea hazarde sunt mai frecvente în industriile chimică şi metalurgică, mai ales în
prima, datorită emisiilor de substanţe nocive în procesul de producţie şi cantităţilor mari de
deşeuri care afectează solul, apa şi aerul.
Amplasarea obiectivelor industriale în văi adânci şi depresiuni, în care se manifestă
frecvent fenomene meteorologice cum sunt calmul atmosferic şi inversiunea termică, conduce la
stagnarea şi cumularea poluanţilor şi, în final, la realizarea unor concentraţii periculoase. Printre
cazurile cele mai semnificative sunt:
Pe valea Meusei, afluent al Rhinului, mărginit de coline ce domină valea cu 75-100 m şi
dotat cu întreprinderi industriale (cocserii, combinate siderurgice, centrale electrice, fabrici de
sticlă, de acid sulfuric, de îngrăşăminte chimice, etc), o ceaţă densă şi persistentă ( timp de 15
zile) a provocat, în decembrie 1930, moartea a 60 de persoane şi simptome de otrăvire la câteva
mii de locuitori.
Între 5 şi 8 dec. 1952, factorii climatici (ceaţa, calmul atmosferic şi inversiunea termică)
au determinat o situaţie catastrofală la Londra. Ca urmare a creşterii bruşte a conţinutului de
anhidridă sulfuroasă ( de peste 20 de ori) şi de substanţe solide aflate în suspensie ( de trei până
la zece ori mai mare decât cea obişnuită), numărul deceselor provocate de faimosul smog
londonez a fost evaluat la 4 000, iar cel al persoanelor care au avut de suferit, cu mult mai mare.
Accidentul produs la Bhopal, (India) în ziua de 3 decembrie 1984, prin eliminarea
accidentală a unui gaz toxic ( izocianat de metil ), provenind de la o uzină de pesticide, s-a soldat
cu 6 500 de victime şi îmbolnăvirea altor 100 000 de persoane ( sterilitate, afecţiuni respiratorii,
surzenie temporară, etc.).
În Ucraina, aprilie 1986, (explozia de la Centrala nucleară de la Cernobîl a afectat
întreaga emisferă nordică, iar numărul victimelor încă nu se cunosc cu exactitate);
În România, în anul 2000 a avut loc deversarea cianurilor din cadrul industriei
minereurilor neferoase de la Baia Mare în râul Someş, apoi în Tisa şi Dunăre.

2. Transporturile au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, corelată cu creşterea

demografică explozivă şi cu dezvoltarea economico-socială. Pe şoselele Terrei aleargă peste 600
de milioane de autovehicule, pe căile ferate circulă câteva sute de mii de terenuri, în aer se află
simultan câteva mii de avioane, fluviile şi mările planetei sunt străbătute de mii de vapoare.
Această activitate implică existenţa unor riscuri variate, atât pentru mediul înconjurător, cât şi
pentru societatea umană.
Caracterul de hazard ale acestora rezidă în:
a. Poluarea permanentă a aerului, cauzată de mijloacele de transport, care, numai la nivelul
Europei, sunt răspunzătoare pentru 69% din emisiile de CO, 63% NO 2, 30% compuşi organici
volatili şi 1% SO2.
b. Pierderi de vieţi omeneşti. Pentru Europa, transporturile, în special cele rutiere, reduc
durata normală de viaţă cu 40 de ani, de patru ori faţă de cancer.
c. Poluarea cu substanţe periculoase a solului şi mai ales a apelor. Cele mai severe hazarde
sunt cele legate de transportul produselor petroliere
2.1. Transporturile rutiere au cunoscut cea mai amplă dezvoltare, între toate categoriile de
transporturi, derulându-se pe 15 milioane de km de drumuri modernizate, fără a lua în calcul
imensa reţea stradală din aşezări şi drumurile nemodernizate. Această categorie de transport este
apreciată ca fiind de circa zece ori mai periculoasă decât transportul feroviar ori cel aerian,
cauzele accidentelor fiind legate de: viteza excesivă, consumul băuturilor alcoolice, oboseala la
volan, dificultatea traseelor în anumite zone, defecţiuni ale mijloacelor de transport,
supraaglomerarea drumurilor, etc.
2.2. Transporturile feroviare. Impresionanta reţea feroviară ( circa 1 600 000 km ) –
dominată de magistrale transcontinentale, cu lungimi de mii de km – ,creşterea vitezei de
deplasare ( în unele cazuri la 200-300 km/h), dificultăţile traseelor străbătute, erorile de
semnalizare şi alţi factori fac ca accidentele în domeniu să fie foarte grave, cu atât mai mult cu
cât numărul pasagerilor este ridicat şi volumul mărfurilor foarte mare.
În ultimele decenii, catastrofe feroviare s-au înregistrat atât în ţări în curs de dezvoltare ( în
India, Brazilia, Mexic ş.a.) cât şi în ţări dezvoltate ( Germania, Belgia ş.a.).
2.3. Transporturile navale prezintă riscuri mai mari în cazul transporturilor maritime
( datorită tonajului mare al navelor), decât în cazul celor fluviale.
Transporturile maritime se practică pe distanţe lungi, fiind esenţiale în schimburile
comerciale intercontinentale. Cele mai grave şi cu cele mai mari consecinţe sunt accidentele
petrolierelor, a doua jumătate a secolului al XX-lea fiind marcată de un întreg şir de asemenea
catastrofe, între care: „ Torrey Canyon” ( 18 martie 1967), „ Arizona Standard” şi „Oregon
Standard” ( 18 ianuarie 1971, s-au ciocnit în Golful San Francisco), „Amoco Cadiz” ( 18 martie
1978) ş.a. „Torrey Canyon” a deversat 100 000 tone de petrol, iar „Amoco Cadiz” o cantitate
aproape dublă, ambele dând naştere unor „maree negre”, care s-au abătut asupra ţărmurilor,
urâţind peisajul, distrugând flora şi fauna, alungând turiştii.
2.4. Transporturile aeriene au revoluţionat comunicaţiile la mari distanţe, fiind esenţiale
pentru deplasarea pasagerilor. Deşi sunt considerate cele mai sigure, par mai periculoase decât
alte mijloace de transport întrucât accidentele aviatice sunt intens mediatizate.

3. Hazardele agrare rezultate prin extinderea terenurilor agricole, au modificat peste 40%
din suprafaţa uscatului.
Este evident faptul că ecosistemele naturale se reduc din ce în ce mai mult, în bună măsură
datorită necesităţilor impuse de dezvoltarea demografică şi economică a omenirii. În fapt, cu
excepţia câtorva întinse regiuni naturale, între care Arctica, Antarctica, unele zone deşertice, ale
pădurii tropicale ori ale taigalei, există o alternanţă a mediilor transformate antropic cu cele
naturale.
Unele medii naturale au fost chiar radical transformate antropic: se apreciază că circa două
cincimi din întinderea de aproape 150 milioane de km 2 ai uscatului planetar au fost puternic
modificate de activităţile umane: agricultură, extinderea aşezărilor, activităţi productive, etc.
Numai în ultimele trei secole a fost despădurită o suprafaţă de 6 milioane de km 2, terenurile
agricole s-au extins cu 22 milioane de km 2, iar terenurile umede s-au restrâns cu 1,6 milioane de
km2. Mai mult, peste o şesime din suprafeţele agricole ale Terrei au devenit marginale sau
improprii unei exploatări regulate.
Agricultura intensivă a contribuit în mare măsură la unele din stricăciunile pe care oamenii
le-au produs mediului înconjurător.
Nutreţurile relizate cu ajutorul fertilizatorilor chimici şi insecticidelor sunt spălate de ploi în
sol, dar acestea distrug nu doar vătămătorii ci şi ecosistemul natural. Dezvoltarea unor ferme
mari înseamnă şi reducerea habitatelor naturale prin distrugerea zonelor împădurite din preajmă.
Potrivit evaluărilor efectuate de instituţii specializate ale O.N.U., procesele de degradare a
solurilor sunt evidente pe circa 2 milioane de hectare, fiind datorate unor cauze diferite:
eroziunea prin apă (56%), eroziunea prin vânt (28%), degradarea chimică (12%), degradarea
fizică (4%).
Există şi o eroziune datorată sau favorizată nu de absenţa apei, ci tocmai de prezenţa
acesteia: eroziunea pluvială, rezultat al acţiunii precipitaţiilor pe un sol neprotejat.
Degradarea terenurilor apare şi în cazul despăduririlor neraţionale şi al păşunatului
excesiv. Unul din primele exemple din istorie l-a oferit Grecia, degradarea pământurilor sale
începând cu milenii în urmă tocmai datorită unor defrişări exagerate şi a unui păşunat excesiv. Iar
în timpurile noastre, cel mai concludent exemplu îl reprezintă degradarea terenurilor din Sahel –
zona care face trecerea între marele pustiu Sahara şi savanele africane – care a fost accentuată de
supraîncărcarea terenurilor, având o vegetaţie săracă, cu mari efective de ovine, caprine, cămile.
De asemenea, irigaţiile constituie o cauză importantă a degradării solului, făcute în mod
neraţional, aceasta provoacă salinizarea (ca de exemplu în Câmpia Indului, valea Eufratului,
nord-estul Braziliei etc.), fie excesul de umiditate.

4. Hazardele comerciale sunt legate de comerţul cu produse/deşeuri toxice şi radioactive.

Problema depozitării deşeurilor toxice a fost adusă în centrul atenţiei la începutul anilor
1970 în localitatea Love Canal, în apropierea cascadei Niagara, S.U.A. Acolo a existat un număr
crescut de nou născuţi cu diferite invalidităţi, iar numărul cazurilor de cancer era şi el în creştere.
Deşeurile trebuie să fie transportate până la amplasamentul final, ceea ce poate implica
trasee lungi parcurse pe căi rutiere, ferate sau maritime. Rutele parcurse de deşeurile toxice sunt
rareori făcute publice. Încărcăturile sunt transportate cu trenuri sau camioane noaptea, atunci
când şoselele şi căile ferate nu sunt aglomerate.
Companiile britanice sunt printre liderii procesării sau “stocării” deşeurilor toxice. În
1975, aproximativ 5000 tone de gunoaie şi deşeuri au fost importate pentru a fi neutralizate în
Marea Britanie. Câţiva ani mai târziu cantitatea crescuse la 20000 de tone, din care un sfert era
catalogată toxică.
 În Stewartbz din Bedfordshire, în Anglia, operatorii produc electricitate din gazele
provenite din descompunerea deşeurilor.
 În cariera Czmrhzdceirw , Ţara Galilor, sunt îngropate aceste pachete cu deşeuri
periculoase, aduse din Austria. Acest gen de depozitare nu a fost permis în Austria la
acea dată şi, de atunci, a fost interzis şi în Ţara Galilor.
Cargoul Karin B a ajuns pe primele pagini ale ziarelor în 1988 când a navigat îndelungat cu o
încărcătură de deşeuri toxice pe care nimeni nu o accepta.

5. Hazarde nucleare
Hazardele nucleare sunt generate de emisii de substanţe radioactive peste limitele admise
de normele în vigoare, care provoacă iradierea şi contaminarea populaţiei şi a mediului
înconjurător.
Principalele surse ale hazardelor nucleare sunt: centralele nucleare, reactoarele de
cercetare, centralele de reprocesare, navele sau submarinele nucleare, instalaţiile sau activităţile
care utilizează surse de radiaţii, transportul şi depozitarea materialelor radioactive şi sateliţii cu
propulsie nucleară. O categorie aparte o reprezintă hazardele generate de experimentele şi
conflictele nucleare.
În condiţii naturale se cunosc cca. 50 de izotopi radioactivi, care produc aşa-numita
radiaţie de fond. Radioactivitatea naturală variază în funcţie de latitudine, altitudine, structură
geologică şi factori meteorologici, valoarea medie anuală, evaluată prin doza efectivă de radiaţie,
fiind de 2,4 mSv7/individ. Hazardele nucleare pun problema expunerii la doze suplimentare de
radiaţie, care se adaugă radioactivităţii naturale.

Doza efectivă de radiaţii din surse naturale şi antropice la nivelul anului 2000
(UNSCEAR, 2000) Media mondială Ecartul de variaţie
Sursa radiaţiilor (mSV/individ/an) sau tendinţa
Radiaţia de fond 2,4 1-10 mSv
Investigaţii medicale 0,4 0,04-1 mSv
Teste nucleare efectuate 0,005 Valori mai mari în
la suprafaţă emisfera nordică. Nivel
maxim: 0,15 mSv, în
 1963, după care s-a
înregistrat un declin.
Accidentul de la 0,002 Valori mai mari în
Cernobâl arealele din apropierea
reactorului. Nivel
maxim: 0,04 mSv, în
1986 (media pentru
emisfera nordică).
Producerea energiei 0,0002 Valorile au crescut
atomo-electrice odată cu intensificarea
acestor programe, după
care s-a înregistrat un
declin, datorită
tehnologiilor
îmbunătăţite.

Accidentele nucleare
Conform Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA), în anul 2006 funcţionau la
nivel mondial 441 de centrale nucleare, cu o putere instalată totală de 369122 GW. Cele mai
multe erau concentrate în statele dezvoltate din emisfera nordică şi în spaţiul fostei U.R.S.S. În
cazul acestor obiective industriale, probabilitatea de producere a unui accident cu eliberare de
substanţe radioactive în mediul înconjurător este estimată la 10 -6 evenimente/an (Prunache et al.,
2003). Principalii factori care pot declanşa un astfel de eveniment sunt: defecţiunile tehnice,
depăşirea timpului stabilit de funcţionare a instalaţiei, eroarea umană în exploatare şi acţiunile
intenţionate (ex.: sabotaj sau terorism).

Repartiția centralelor nucleare pe Glob

Până în anul 1986 s-au produs peste 160 de accidente şi avarii la centralele nuclearo-
electrice, care s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, contaminarea şi iradierea personalului de
deservire şi a mediului înconjurăror. Ulterior, incidenţa evenimentelor nucleare grave a scăzut, ca
urmare a unei monitorizări mai atente a instalaţiilor şi a unor tehnologii îmbunătăţite de
producţie.
Instalaţiile nucleare de pe teritoriul fostei U.R.S.S. constituie o situaţie particulară, deoarece
caracteristicile tehnice măresc probabilitatea producerii unor evenimente cu impact major asupra
mediului şi populaţiei; multe din acestea sunt obiective militare, iar informaţiile referitoare la
accidente sunt reduse. În spaţiul fostei U.R.S.S. s-au produs cele mai grave accidente nucleare
din istorie, la Kistim (1957 - în sudul Uralilor, la un obiectiv militar) şi la Cernobâl (1986); de
asemenea, după 1990 s-au înregistrat aici o serie de anomalii şi incidente nucleare (ex.: la Sankt
Petersburg, în 1991 şi 1992; la Tomsk, în 1993).
Accidentul de la Cernobâl. Cel mai grav accident nuclear din istorie şi un caz major de
poluare transfrontalieră este considerat accidentul produs la Cernobâl (Ucraina), în 25-26 aprilie
1986. Accidentul a fost provocat de o serie de deficienţe de construcţie şi de operare a
reactorului. Astfel, în timpul unei verificări a sistemelor de siguranţă, suprasolicitarea
componentelor instalaţiei a produs o explozie ce a îndepărtat capacul de 1000 t al reactorului.
Fragmente de material radioactiv au fost proiectate până la 1 km distanţă, generând incendii.
Emisiile au continuat timp de 10 zile după accident, cantitatea totală de substanţe radioactive
eliberată în atmosferă fiind, conform estimărilor OMS, de 200 de ori mai mare decât cea produsă
de exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki. Ca urmare a emisiilor, s-a format un nor de praf
radioactiv, gaze şi produse de fisiune, printre cei mai periculoşi radioizotopi fiind cei rapid
absorbiţi de organismele vii (Cesiu-137, Iod-131, Stronţiu-90).
Eforturile de atenuare a impactului au fost îngreunate de faptul că utilizarea apei pentru
stingerea reactorului ar fi produs noi emisii de nori radioactivi. Incendiul a fost stins cu tone de
dolomită, argilă şi nisip, aruncate din elicopter. 31 de persoane au murit în timpul acţiunilor de
stingere a incendiului, iar alte 200 au suferit afecţiuni grave ca urmare a bolii de radiaţie. Pentru
izolarea reactorului, a fost construit un sarcofag din beton, însă acesta prezintă o serie de
deficienţe în structură, care pot constitui noi surse de radiaţii. După accident, au fost evacuate
peste 100000 persoane, pe o rază de 30 km în jurul reactorului (zona de excluziune). Oraşul
Pripiat, situat la 3 km distanţă de centrală, a fost total depopulat. Ulterior, alte 220000 persoane
au fost strămutate din arealele puternic contaminate din Ucraina, Belarus şi Fed. Rusă; numai în
aceste state, populaţia totală a regiunilor contaminate era de cca. 5 mil. locuitori (WHO, 2006).
În următoarele două săptămâni, norul radioactiv s-a extins asupra Europei (fig. 44),
statele cele mai afectate fiind Belarus, Fed. Rusă şi Ucraina (acestea deţin 71% din suprafaţa
puternic contaminată), dar şi cele în care s-au produs precipitaţii şi deci depuneri umede de
materiale radioactive: statele scandinave, Austria, Germania, Polonia, Marea Britanie şi Islanda.
Se apreciază că au fost contaminaţi 3,9 mil. km2 (cca. 40% din suprafaţa Europei), niveluri
ridicate de radiaţie înregistrându-se pe o suprafaţă de peste 200000 km 2. Consecinţele imediate
ale accidentului au fost contaminarea solului, a vegetaţiei, a surselor de apă şi de hrană, precum
şi impunerea restricţiilor pentru consumul şi comercializarea diferitelor produse alimentare, care
se menţin până în prezent în unele regiuni din Europa de Vest, Pen. Scandinavă şi fosta U.R.S.S.
În unele cazuri, aceste restricţii au determinat chiar un regres al activităţilor tradiţionale locale
(ex.: în regiunile arctice şi subarctice ale Europei, contaminarea cu depuneri uscate masive a
terenurilor de păşunat pentru turmele de reni a dus la declinul unor comunităţi – Smith, 1996;
IAEA, 2006).
Iradierea populaţiei din regiunile afectate s-a produs prin expunere şi prin ingestia alimentelor
contaminate. Efectele accidentului asupra sănătăţii umane sunt dificil de estimat şi reprezintă o
problemă controversată. S-a constatat în special creşterea incidenţei cazurilor de cancer tiroidian
la copii şi adolescenţi – în intervalul 1986-2002 au fost înregistrate peste 4800 de cazuri în
Belarus, Ucraina şi Fed. Rusă (WHO, 2006), la distanţe de până la 500 km faţă de locul
accidentului. În cele trei state s-a înregistrat şi reducerea fertilităţii şi creşterea incidenţei
malformaţiilor congenitale, însă Organizaţia Mondială a Sănătăţii nu a atribuit deocamdată aceste
efecte expunerii la radiaţii.
Efectele asupra sănătăţii umane sunt aşteptate să apară de-a lungul unei perioade de 50-60
de ani de la accident, atât în apropierea reactorului (ex.: numai pentru Belarus, studiile indică
probabilitatea de apariţie a 15000 noi cazuri de cancer până în 2050 – WHO, 2006), cât şi în
celelalte regiuni europene mai puţin contaminate. Până în prezent, au fost iniţiate o serie de
programe internaţionale sub egida ONU, IAEA şi OMS pentru monitorizarea şi reducerea
efectelor accidentului. De exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a derulat un program pentru
urmărirea stării de sănătate a “lichidatorilor” (cele 600000-800000 persoane care au participat la
decontaminări în perioada imediat următoare accidentului), iar FAO a coordonat mai multe
proiecte pentru decontaminarea terenurilor afectate şi chiar reutilizarea lor în scopuri agricole.
În ultimele două decenii, Ucraina, Belarus şi Fed. Rusă au suportat costuri economice de
sute de miliarde USD, atât din cauza pagubelor provocate de accident, cât şi ca urmare a
măsurilor de decontaminare şi de monitorizare a nivelului de radiaţii, de depozitare a deşeurilor
radioactive, de strămutare a unor aşezări, de producere a alimentelor necontaminate, de asigurare
a protecţiei sociale şi a asistenţei medicale pentru populaţia afectată (cca. 7 mil. persoane care au
suferit într-un fel sau altul de pe urma accidentului primesc în prezent sprijin financiar din partea
guvernelor celor trei state) (Chernobyl Forum, 2003-2005).
În România, trecerea norului radioactiv, începând cu 29-30 aprilie, a determinat depuneri
de substanţe radioactive cu intensităţi diferite, în special în arealele în care s-au produs în acelaşi
timp şi precipitaţii. Pe întreg teritoriul ţării, izoliniile de contaminare radioactivă prin depuneri au
evidenţiat concentraţii de peste 4 ori mai mari decât limitele admise, valorile maxime (de peste
20 de ori mai mari decât limitele admise) înregistrându-se în centrul ţării şi într-un areal care se
extindea spre sud, de la Vf. Omu până la Bucureşti (fig. 45).
Echivalentul dozei efective de radiaţie a crescut în 1986 la 4 mSv, valoare medie
anuală/individ dublă faţă de radiaţia naturală; valorile s-au apropiat de limitele admise din anul al
treilea după accident (Prunache et al., 2003). Printre cele mai afectate judeţe au fost: Botoşani,
Suceava, Neamţ, Harghita, Braşov, Argeş şi Vâlcea.
Dintre componentele mediului, vegetaţia a fost cel mai puternic afectată, fapt ce a
determinat contaminarea alimentelor de origine animală (Cosma, 2002) şi iradierea populaţiei
prin ingestia acestora.

Accidente nucleare: Dezastrul de la Fukushima-Daiichi

Un cutremur cu magnitudinea de 8,9 pe scara Richter și un tsunami de mari proporții au condus

la mai multe explozii consecutive ale reactoarelor centralei nucleare de la Fukushima Daiichi.
Cutremurul a provocat defecțiuni ale sistemului de răcire. Fără o răcire corespunzătoare, un
reactor poate ajunge la supraîncălzirea miezului cu material fisionabil radioactiv, crescând riscul
topirii lui și producerea unei explozii. Lucru care s-a și întâmplat, fapt ce a provocat producerea
de explozii la patru dintre reactoarele centralei nucleare.

Autoritățile japoneze au clasificat gravitatea accidentului nuclear de la Fukushima, susținând că a

atins nivelul 7, care este nivelul maxim pe scara accidentelor nucleare. Același nivel a fost
acordat și accidentului nuclear de la Cernobîl.

Accidentul nuclear de la Three Mile Island

Cel mai serios accident nuclear din istoria Statelor Unite ale Americii a survenit pe 28 martie
1979, la centrala Three Mile Island, din apropiere de Harrisburg. Această facilitate a fostă lăudată
pentru designul ei eficient și necostisitor, din timpul unei mari crize de energie.

Explozia s-a produs în urma unei topiri parțiale a reactorului nuclear și, chiar dacă nu s-a soldat
cu urmări grave (nu a culminat cu morți sau persoane rănite), acesta a fost cel mai mare accident
nuclear de pe tărâmul SUA. Deși inițial compania deținătoare a susținut că nu au fost detectate
radiații în afara zonei centralei, în decursul a doar câteva zile s-a observat o răspândire de-a
lungul a patru state, femeile însărcinate și copii fiind evacuați de urgență.

Accidente nucleare: Dezastrul de la Kîștîm

Dezastrul de la Kîștîm a fost un accident de contaminare cu radiații, în stația nucleară Maiak, din
orașul Oziorsk din URSS. Acesta a primit gradul 6 din 7 pe Scala Internațională Nucleară,
făcându-l al treilea cel mai puternic accident nuclear din istorie.

Pe 29 septembrie 1957, sistemul de răcire al unui rezervor ce conținea 70-80 de tine de deșeuri
lichide s-a defectat și a dus la evaporarea apei și la explozia resturilor rămase, formate în
principal din nitrat de amoniu și acetat. În urma exploziei, un nor cu particule radioactive s-a
răspândit deasupra orașului și a regiunilor înconjurătoare, pe o regiune de aproximativ 500 de
kilometri pătrați. După ce incidentul s-a produs, a durat aproape o săptămână până ce 10.000 de
rezidenți au evacuați. Potrivit studiilor ulterioare, 200 de persoane au murit imediat după
incident, din pricina expunerii la radiații, iar mii de alți oameni au murit pe parcursul următorilor
32 de ani.

Dezastrul nuclear de la Windscal

Accidentul nuclear de la Windscale, care a avut loc la data de 10 octombrie 1957, a fost cel mai
dezastruos incident nuclear din întreaga istorie a Marii Britanii, primind gradul 5 din 7 pe Scala
Internațională Nucleară. Incidentul a dus la îmbolnăvirea a peste 200 de persoane din cauza
materialului radioactiv eliminat.

Focul generat de explozie a ars timp de două zile, eliminând un nor periculos radioactiv pe
suprafața Marii Britanii și a altor state din Europa. Amploarea sa îl clasifică printre cele mai
dezastruoase accidente nucleare din istorie.

6. Hazarde sociale

6.1. Conflictele militare sunt hazarde premeditate în timp de pace prin pregătirea
arsenalului militar şi, mai ales, prin testele nucleare efectuate în S.U.A., Rusia, China sau apărute
din cauza disputelor politice scăpate de sub control.
Istoria omenirii a înregistrat numeroase conflicet militare, însă cele care au avut loc în
secolul XX au cuprins aproape întreaga planetă (primul şi al doilea război mondial, numeroase
războaie locale), fie că s-a desfăşurat în unele areale ale Terrei, unde utilizarea arsenalului
avansat tehnic a condus la apariţia unor catastrofe ecologice (Vietnam – gaze defoliante, incendii
şi contaminări cu petrol, mine în Golful Persic, Iugoslavia etc.)
Armele aflate în prezent în arsenalul militar al unor state sau în proiect de a fi realizate
(de exemplu, bomba cu neutroni), pe lângă care bombele atomice aruncate la Hiroshima şi
Nagasaki în august 1945 fac o figură ştearsă, creează, pentru prima dată în istoria omenirii,
pericolul unei ameninţări de distrugere totală a vieţii de pe planeta noastră, de dispariţie posibilă
a speciei umane.
6.2. Terorismul - Termenul terorism însemană acte de violenţă comise de opozanţi ai
unui stat, care operează în grupuri restrânse, secrete. Cuvântul implică de asemenea faptul că
teroriştii nu desfăşoară o campanie pur militară, ci încearcă să tulbure viaţa normală a unei
societăţi, folosind tactici ce pun în pericol sau ţintesc intenţionat oameni obişnuiţi. În cazuri
extreme, avioane civile sau centre comerciale sunt aruncate în aer, sau ostatici nevinovaţi sunt
ucişi dacă cererile răpitorilor sunt refuzate.
Terorismul a devenit o problemă mondială. Grupările de stânga au devenit active în
Europa, SUA, Japonia şi în multe zone ale Americii de Sud. Palestinienii, învinşi în războiul de
Şase Zile (1967), au înfiinţat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) cu scopul de a lansa
atacuri teroriste asupra Israelului.
Campania pentru drepturi civile din Irlanda de Nord (1968) a dus la acte de violenţă şi la
reinstaurarea IRA în calitate de forţă majoră în provincie, acesteia opunându-i-se în cele din urmă
alte grupări teroriste.
Naţionalismul şi religia erau din ce în ce mai puternice. Nemulţumirile etnicilor au dus la
înfiinţarea Panterelor Negre în SUA, al Tigrilor Tamili în Sri Lanka ş. a.
Terorismul a luat proporţii îngrijorătoare :
 Atentatele de la 11 septembrie 2001, din Statele Unite, cele mai sângeroase din istorie,
au fost comise de 19 membri ai gruparii al-Qaida, care au deturnat patru avioane şi le-
au prabuşit peste World Trade Center si Pentagon. Atacurile s-au soldat cu 2.978 de
morti, 2.749 de persoane fiind ucise la New York. Turnurile Gemene ale World Trade
Center, cele mai înalte din New York, au fost lovite de avioanele deturnate de terorişti,
la un interval de câteva minute.
 Lockerbie, un oraş scoţian, a fost scena celui mai mare dezastru aerian din Marea
 Britanie, când un avion Boeing 747 a fost aruncat în aer de o bombă a teroriştilor în 21
decembrie 1988. Nu au fost supravieţuitori, printre cele 270 de victime s-au numărat şi
locuitori ai oraşului ucişi în urma căderii rămăşiţelor avionului. Investigatorii au acuzat
Libia că ar fi pus la cale atentatul.
 Gherilele arabe au luat 11 ostatici israelieni în timpul Jocurilor Olimpice din 1972. Toţi
ostaticii, cinci terorişti şi un poliţist, au fost ucişi într-o confruntare armată în aeroportul
din apropiere.
 În 1983, în Beirut, 170 de marinari americani au fost ucişi când un camion încărcat cu
explozibil a intrat într-o cazarmă a marinei americane. Două minute mai târiu, un atac
similar asupra membrilor Forţei Internaţionale pentru Păstrarea Păcii aflaţi într-o altă
clădire, a provocat moartea a 70 de persoane.
 11 aprilie 2002: Tunisia. 21 de persoane, inclusiv 14 cetăţeni germani, şi-au pierdut
viaţa într-un atentat sinucigaş împotriva unei sinagogi din Djerba. Atacul a fost
revendicat de un important responsabil militar din Al-Qaida.
 Atac asupra unei şcoli din Beslan, în toamna lui 2004, soldat cu moartea a zeci de copii şi
cadre didactice.

6.3. Conflictele sociale - conflictele sociale de masă, epurările etnice sunt deosebit de
numeroase.
Termenul “etnic” descrie adesea un grup de oameni care au sentimentul unei apartenenţe
comune, bazată pe istorie, obiceiuri sau mod de viaţă. Simţul identităţii defineşte cel mai bine
grupul etnic, dar poate fi accentuat de aceeaşi limbă, religie, culoare a pielii sau un statut comun
de clasă sau de castă.
Conflictele etnice pot apărea oricând, deoarece, de-a lungul mileniilor, oamenii s-au
amestecat unii cu alţii.
Exemple de astfel de conflicte sunt:
Provincia Kosovo din Iugoslavia (etnicii albanezi de religie islamică contra sârbilor de
religie ortodoxă)
În Sudan, conflict etnic şi confesional între populaţia arabă, de religie islamică, din nordul
ţării, şi populaţia negroidă, de religie creştină, din sudul ţării ;
 Imigranţii din Caraibe sosesc la Southampton, la începutul anilor 1960. Mulţi oameni de
culoare credeau că străzile Londrei sunt « pavate cu aur » dar în schimb au dat de rasism
şi ostilitate.
 Dezintegrarea Iugoslaviei din 1990 a dus la un război interetnic terifiant între sârbi, croaţi
şi musulmani.

6.4. Criminalitatea si consumul de droguri– au devenit probleme sociale cu răspândire

în lumea întreagă.
Abuzul de droguri implică consumul de droguri a căror utilizare este ilegală, cu excepţia
scopurilor medicale, mai ales dacă acesta devine un mod de viaţă, obicei sau dependenţă.
Consumul de droguri este o activitate de mare risc. Unele droguri pun direct sănătatea în
pericol, atunci când sunt consumate în cantităţi tot mai mari pentru a atinge starea de bine.
Optimismul artificial şi iluzia menţinerii autocontrolului sunt şi ele periculoase deoarece
afectează raţionamentul. Cel mai mare pericol este acela că utilizatorul nu va avea banii pentru a-
şi plăti viciul şi a avea un mod de viaţă normal şi se va da bătut, intrând într-o lume dominată de
droguri unde crima şi prostituţia sunt singurele modalităţi de continuare a vieţii. Astfel,
consumatorul devine nu doar o persoană nefericită ci şi o problemă socială.
O opţiune practică de a preveni vânzarea drogurilor prin arestarea aşa-numiţilor “dealeri”
sau prin interceptarea mărfii în momentul intrării în ţară.
Problema drogurilor este intensificată de sărăcia statelor în curs de dezvoltare, problemele
sociale din ţările dezvoltate şi de crima organizată. Soluţiile rapide şi facile rămân evazive.
 6.5. Sărăcia înseamnă o viață lipsită de șansele de a trăi în cadrul unui anumit standard
minim de nivel de trai. Acest standard este relativ, fiind foarte diferit după țară sau regiune.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS), organizație din cadrul ONU, definește sărăcia ca pe un
indice rezultat din raportul dintre venitul mediu pe glob pe cap de locuitor și venitul mediu
(salariul mediu) pe cap de locuitor al țării respective. De exemplu în Germania, unde există un
procent de 60 % din salariile medii din Uniunea Europeană, limita sărăciei a fost considerată în
anul 2003 la un venit lunar de 983 euro.
Alte repere pentru stabilirea limitei sărăciei sunt insuficiența venitului pentru acoperirea
cheltuielilor necesare unei alimentări regulate, sau a necesarului pentru îmbrăcăminte, încălzire și
alte necesități indispensabile traiului.
Această sărăcie atrage după sine deficiențe culturale, o lipsă de calificare și creșterea
analfabetismului populației.
Sărăcia poate să fie o sărăcie absolută și o sărăcie relativă, între aceste două forme existând
forme structurale tranzitive.
Robert McNamara, un om politic american, definește sărăcia absolută ca o stare extremă a
existenței umane când individul în lupta pentru supraviețuire este expus la lipsuri și umilințe de
neînchipuit, ce depășesc fantezia lumii privilegiate.
În lume, aproape un miliard (850 de milioane) de oameni suferă de foame sau subnutriție din care
170 de milioane de copii. La fiecare 5 secunde moare un copil de o vârstă de sub 5 ani, în total
mor anual cca. 30 de miloane de oameni din cauza subnutriției.

Pe glob, circa 1,4 miliarde de oameni nu au acces la energie electrică, circa 880 de milioane de
persoane trăiesc, încă, fără apă potabilă și 2,6 miliarde de semeni de-ai noștri nu au canalizare.

În anul 2008 atât numărul oamenilor care trăiau cu sub 1,25 dolari pe zi, cât și ponderea lor în
total, a scăzut la nivel mondial. Este prima evoluție negativă globală a acestui indicator din 1981
și până acum.

Cauzele sărăciei sunt:

 Războaiele, sau alte conflicte militare

 Structura politică (de exemplu dictatura)
 Structura economică (o repartiție inegală a venitului național, corupția, datoriile mari ale
statului)
 Greșeli a regimului de conducere (incompetență, instabilitate, lipsa reformelor necesare
avântului economic) care pot provoca ridicarea ratei șomajului
 Catastrofe naturale (cutremure, secetă)
 Epidemii
 O creștere intensă a numărului populației
 Procentul de persoane cu un venit de mai puțin de 1 $ pe zi pe glob.

6.6. Poluarea Mediului

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu

sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și mediul în
care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor
naturale, cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante provine din
activitățile umane. Se disting următoarele categorii: poluare fizică (incluzând poluarea fonică și
poluarea radioactivă), poluarea chimică (produsă de diverse substanțe eliberate în mediu sub
formă gazoasă, lichidă sau de particule solide), poluare biologică (cu germeni patogeni, substanțe
organice putrescibile etc.). Poluarea aerului, a apelor si a solurilor sunt cele mai importante
dezastre antropice.

V. Impactul pericolelor naturale și accidentelor tehnologice

în Europa între 1998-2009

Între 1998 și 2009, pericolele naturale și accidentele tehnologice au provocat aproape

100 000 de decese și a afectat mai mult de 11 milioane de persoane. Evenimente cu cele mai mari
pierderi umane au fost valul de căldură din 2003 peste Europa de Vest și de Sud, cu mai mult de
70 000 de decese și cutremurul Izmit (Turcia) din 1999, cu peste 17 000 de decese. Cel mai mare
dezastre cauzate de pericolele naturale provocate, în general, a pierderi de aproximativ 150 de
miliarde de euro în 32 de membri ai EEA țările (1), și dacă unele alte periculoase mai mici
evenimentele ar fi fost incluse, această sumă ar crește la un impact global de aproximativ 200 de
miliarde de euro.
Printre evenimentele care au dus la cel mai mare general pierderile au fost inundațiile
din Europa Centrală (2002, peste 20 de miliarde de euro), în Italia, Franța și Elveția Alpi (2000,
aproximativ 12 miliarde de euro) și în Marea Britanie (2007, peste 4 miliarde EUR); cutremurele
în Izmit (Turcia, 1999, peste 11 miliarde EUR) și L'Aquila (Italia, 2009, mai mult de 2 miliarde
EUR) ca furtuni de iarnă peste Europa Centrală în decembrie 1999 (peste 18 miliarde EUR) și
ianuarie 2007 (aproape 8 miliarde EUR).

Prezentare generală a evenimentelor majore din Europa 1998-2009

 Tipul hazardului Evenimente Numărul de decese Pierderi materiale
înregistrate (miliarde EURO)
Furtuni 155 729 44338
Valuri de caldura 101 77551 9962
extrema
Incendii forestiere 35 191 6917
Seceta 8 0 4940
Inundatii 213 1126 52173
Avalanse de zapada 8 130 0,742
Alunecari de teren 9 212 0,551
Cutremure 46 18864 29205
Eruptii vulcanice 1 0 0,004
Scurgeri de petrol 9 n/a Nu exista date
Accidente industriale 339 169 Nu exista date
Scurgeri/scapari 4 n/a Nu exista date
toxice
Total 928 98972 148831

Accidente precum deversările de petrol ale tancurilor Erika (1999) și Prestige (2002) și
deșeurile toxice scurgeri în Aznacollar, Spania (1999) și Baia Mare, România (2000) a modificat
mult ecosistemele de coastă si fluviale și au avut ca rezultat costuri ridicate pentru remediere (de
exemplu, aproximativ 377 milioane EUR în cazul respectiv de Aznacollar). În perioada 2003-
2009, numărul de deversări de petrol și scurgeri toxice din întreaga Europă a scăzut în mod
semnificativ, parțial si din cauza legislației și controalelor mai stricte.
Cuprins

I. Considerații teoretice

II. Clasificarea hazardelor

III. Hazarde naturale

A. Hazarde endogene
A.1. Erupțiile vulcanice
A.2. Cutremurele
A.3. Valurile puternice
B. Hazarde exogene
B.1. Hazarde geomorfologice
B.1.1. Prăbușirile
B.1.2. Alunecările de teren
B.1.3. Curgerile
B.1.4. Avalanșele
B.2. Hazarde climatice
B.2.1. Furtunile
B.2.2. Ciclonii tropicali
B.2.3. Orajele
B.2.4. Tornadele
B.2.5. Ciclonii extratropicali
B.2.6. Viscolele
B.2.7. Grindina
B.2.8. Seceta
B.2.9. Temperaturile extreme
B.3. Hazarde glaciare
B.3.1. Permafrostul
B.3.2. Icebergurile
B.4. Hazarde hidrologice
B.4.1. Inundațiile
B.5. Hazardele biologice naturale
B.5.1. Epidemiile
B.5.2. Invaziile de animale
B.5.3. Incendiile

IV. Hazarde tehnologice și antropice

1. Hazarde industriale
2. Transporturile
3. Hazardele agricole
4. Hazardele comerciale
5. Hazardele nucleare
6. Hazardele sociale

V. Impactul pericolelor naturale și accidentelor tehnologice în Europa între 1998-2009

HAZARDE NATURALE,
ANTROPICE ŞI
TEHNOLOGICE