Sunteți pe pagina 1din 11

Gândăcelul - Elena Farago

- De ce m-ai prins în pumnul tau,

Copil frumos, tu nu stii oare

Ca-s mic si eu si ca mă doare

De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,

Si-mi place să mă joc si mie,

Si mila trebuie să-ti fie

De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?

Ca am si eu părinti ca tine,

Si-ar plange mama dupa mine,

Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot

Căci am trait abia trei zile,

Indura-te de ei, copile,

Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel

In pumnul ce-l strangea să-l rupa

Si l-a deschis copilul dupa


Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie

Suflandu-i aripile-n vant,

Dar a cazut în tarna frant

Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea

Degeaba plangi, acum, copile,

Ci du-te-n casa-acum si zi-le

Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea

Să ocrotesti cu bunatate,

In cale-ti, orice vietate,

Oricat de far-de-nsemnatate

Si-oricat de mica ar fi ea!

Ştefan Augustin Doinaş

Doar tu

Când omul, prăbuşit, la început,

în iarba duşmănoasă şi-n ţărână

adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,


miresmele ce se-nălţau din lut

şi, nemaivrând ostatic să rămână

sub zarea strivitoare ca un scut,

se răsucea s-o urce, renăscut

şi se-agaţă de fulgere c-o mână,

acea cumplita smulgere din smoală

cu palma-ntoarsă ca o cupă goală

fu primul dans în care se zbătu,

elan de floare palidă, involtă,

vibrat pe scări de sunete spre bolta

pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

Lupul singuratic

Iubita printre arbori nu se iveste.

Jos, într-o rîpa umbroasa ca-ntr-un ungher,

stau dumnezeieste

batut lenes de-un vînt ca si mine stingher.

Nimeni nu trece si nimic nu se-ntîmpla.

De altfel, niciodata nu se-ntîmpla nimic.

Numai pe tîmpla

aceeasi suvita-si sporeste argintul din spic.

De doua ori zarea-mi apune sub pleoape,

De doua ori inima-mi tresare în piept.

Presimtul care-mi da tîrcoale pe-aproape


uneori mi se-aseaza pe umarul drept.

Daca pamîntul salbatic nu i-ar sta-n cale,

inima mea cu conturul fibros

s-ar plimba peste fata lunii, agale,

ca o floare rosie, fara miros.

Nimeni nu trece. Precum nimeni nu stie

ca lumea întreaga, pe înserat,

e doar o parere, între deal si cîmpie,

de care sufletul s-a cutremurat.

Iubita dintre oameni nu ma vesteste.

Jos, într-o rîpa de umbra, ca-ntr-un ungher,

stau dumnezeieste

batut lenes de-un vînt ca si mine stingher.

De doua ori lumea-mi apune sub pleoape.

De doua ori inima-mi moare în piept.

Presimtul care-mi da tîrcoale pe-aproape

Sînt tot eu, asezat pe umaru-mi drept.

Urmasilor mei

O, voi, urmasi, împrospatata garda

în juru-acestui preaumil pamânt!

Lasati-mi înca inima sa arda

aici, adânc, sub lespezi de pamânt.

Eu sunt precum coapcul fara nume

ce mai traieste-o viata, prabusit,


pâna ce timpu-ajunge sa consume

esenta lui lemnoasa, în sfârsit.

Dar peste-un veac, puteti scurma tarâna:

carbunele care voi fi, vibrant,

va va lasa sa ridicati cu mâna

din pieptul ars de lut un diamant.

Cercati atunci cu-o piatra si mai dura

sa zgâriati obrazul lui de foc.

Iar daca veti vedea vreo stirbitura,

zvârliti-l: îngropati-l la loc!

Nichita
Am așteptat întâi, să se usuce bine

noroaiele și nopțile din mine…

Dar palma fierbântată-a rechemat în ea

garoafa înflorită-n coapsa ta

și buzele încinse-au vrut în ele

sărutul cu arsuri de stele.

Tu goală-mi aiurai în piept

cuvântul mort, cuvântul cel nedrept:

„– Ce-s patimile arse toate-n tei?…

…și fericirea toată, toată… ce-i?”

– Poate privirea ta cu unde line


străluminată până-n mine

Poate uitarea ce fărâmă

potecile cu mers de râmă

intrate-n orele târzii…

…ori poate mersul tău când vii…

Am așteptat apoi, tăcerile să vină

cu aiurarea lor de taină și lumină

cu noaptea destrămată, calmă

Dar orele mi se rostogoliră-n palmă

și buzele-ngâimară-n ceasul surd, un cânt

din vorbe-amestecate cu pământ

Nichita Stănescu

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

tu - la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau intre noi,

înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

şi deodată,

îmi lăsam un genunchi,


iar cotul mi-infigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba-nclinată

de caderea vreunui cuvânt,

ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

înainte şi înapoi,

şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, într-un vârtej aproape văzut,

structura materiei, de la-nceput.

Ion Minulescu

Trei lacrimi reci de călătoare

Şi-ai să mă uiţi -

Că prea departe

Şi prea pentru mult timp porneşti!

Şi-am să te uit -

Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.

........................

Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,

Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate

Trei lacrimi reci de călătoare ;

Iar eu pe ţărm

Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,

Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,


Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu

L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,

Iar tu -

Cântându-l ca şi dânsul,

Plângându-l, poate, ca şi mine -

Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,

Şi-uitând că m-ai uitat,

Vei smulge din cadrul palidului vis

Întunecatu-mi chip,

Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare

Şi când din ochi lăsai să-ţi pice

Trei lacrimi reci de călătoare!

Ion Minulescu

Multaşteptatei

De când te-aştept!...

Sunt ani...

Şi anii, ce lungi îţi par când n-ai cu cine

S-asculţi ciudatele romanţe ce plâng viorile-n surdine...

Şi violetele apusuri ce triste-ţi par când n-ai cui spune

Ce-nfiorări plutesc în zare

Şi-n plânsul celor patru strune!...


. . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . .

Te-am aşteptat la-ncrucişarea potecilor pe care-alt'dată

Multaşteptatele amante soseau grăbite să-şi sărute

Amanţii,

Ce-aşteptau în umbră, tăcuţi ca nişte statui mute...

Şi câte primăveri, de-a rândul, castanii roşii nu-mi vestiră

Că nimeni n-a trecut pe-acolo

Şi-n zare nimeni nu s-arată!...

Te-am aşteptat pe ţărmul mării -

Pe ţărmul nalt ca şi terasa

Castelului regesc, pe care un prinţ şi-ar aştepta mireasa...

Dar valurile, ştiutoare de soarta celor ce porniră

Spre ţărmul unde stam de strajă,

Când le-ntrebai ce ştiu de tine,

Îmi spuseră c-aştept zadarnic...

Şi azi viorile-n surdine...

Ce-mi plâng ciudatele romanţe

Mai trist de cum le plânse ieri,

Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri...

Lucian Blaga

Gorunul
În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inimă un clopot

şi-n zvonuri dulci

îmi pare

că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,

de ce mă-nvinge

cu aripi moi atâta pace

când zac în umbra ta

şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? - Poate că

din trunchiul tău îmi vor ciopli

nu peste mult sicriul,

şi liniştea

ce voi gusta-o între scândurile lui

o simt pesemne de acum:

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -

şi mut

ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,

sicriul meu,

cu fiecare clipă care trece,

gorunule din margine de codru.


Vasile Voiculescu

Stă sufletul fără iubire

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,

C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...

Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,

Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita

Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,

Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,

Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade

Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,

Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,

Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,

La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată

Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,

Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.