Demonstratia si Combaterea

Demonstratia – procedeul logic (rationamentul sau lantul de rationamente) prin care o

propozitie data este conchisa numai din propozitii adevarate.

Combaterea – procesul invers demonstratiei prin care o propozitie este respinsa ca falsa,
adica demonstram ca asertiunea “p este o propozitie falsa” este o propozitie adevarata.

Structura:

1. teza de demonstrat (demonstrandum) – o propozitie concreta pe care o propunem

si pe care urmeaza sa o argumentam
2. fundamentul demonstratiei (principia demonstrandi) – un ansamblu de premise
din care urmeaza sa conchidem teza
3. procesul de demonstrare (forma logica a rationamentului care leaga fundamentul
de teza) – rationamentul sau ansamblul de rationamente prin care deducem teza
din premise.

Reguli ale demonstratiei:

I. Reguli ale tezei

1. Teza de demonstrat trebuie sa fie clar si precis formulata

2. Teza de dcemonstrat este cel putin o propozitie probabila (si nu una infirmata)
3. Teza de demonstrat trebuie sa ramana aceeasi pe tot parcursul demonstratiei

II. Reguli ale fundamentului

1. Argumentele demonstratiei trebuie sa fie adevarate

2. Demonstratia argumentelor este independenta de demonstrarea tezei
3. Demonstratia trebuie sa fie corecta

Modurile silogistice cele mai frecvent utilizate in demonstratie sunt cele din figura 2.
figurile 2 si 4 sunt folosite in respingere, pentru ca au toate concluziile negative, iar
figura 3 este utilizata in contraargumentare, deoarece nu se poate obtine nicio concluzie
universala.

Tipuri de demonstratie

I. In functie de procedeul utilizat:

1. demonstratie intuitiva: se bazeaza pe relatiile dintre termeni si propozitii

 2. demonstratie formalizata – se folosesc simboluri si reguli de operare cu acestea

II. In functie de sprijinul direct sau indirect pe experienta:

1. demonstratie deductiva – nu intervin date din experienta

2. demonstratie inductiva – foloseste datele experientei

III. Demonstratia deductiva poate fi:

1. directa – inductia completa sau silogismul

2. indirecta: poate fi:

a. prin excludere
b. prin absurd
c. prin imposibil

Cea mai simpla forma de combatere este eliminarea universalei prin contraexemplu:

Supozitia A
Constatare B (contraexemplu)
Deductie B → non A
Non A

Alta forma de combatere este reducerea la absurd, care este de 3 feluri:

a. reducerea la contradictie
b. reducerea la fals
c. reducerea la autocontradictie (Ex: “Toate propozitiile sunt false)
 Rationamentul inductiv

Francis Bacon (1561-1626) este considerat intemeietorul logicii inductive moderne

Logica inductiva se ocupa cu studiul rationamentelor de la particular la general, adica

se ocupa cu studiul argumentelor bazate pe generalizare.

Ex:
Porcul este omnivor
Ursul este omnivor
Omul este omnivor
Porcul, ursul, omul sunt mamifere
Toate mamiferele sunt omnivore

Caracteristicile rationamentului inductiv:

1. caracterul amplificator al concluziei in raport cu premisele

2. caracterul probabil al concluziei in raport cu premisele

Tipuri de argumente inductive:

1. Inductia completa – este, in fond, o argumentare deductiva care presupune

urmatoarele:

a. exista o clasa de obiecte al carei numar de elemente nu este mare (clasa finita)
b. fiecare obiect/element al clasei poate sa fie examinat individual
c. fiecare obiect/element al clasei are o anumita proprietate
d. se conchide ca intreaga clasa de obiecte are respectiva proprietate

Ex.
Rechinul albastru are scheletul cartilaginos
Rechinul ciocan are scheletul cartilaginos
Cainele de mare are scheletul cartilaginos
Vulpea de mare are scheletul cartilaginos
Torpila are scheletul cartilaginos
Rechinul albastru, rechinul ciocan, cainele de mare, vulpea de mare, torpila sunt toate
vertebrate acvatice sdin clasa pestilor cartilaginosi
Toate vertebratele din clasa pestilor cartilaginosi au scheletul cartilaginos

Schematic, inductia completa are urmatoarea forma:

a1 este P
a2 este P
a3 este P
a4 este P
a1, a2, a3, a4 sunt toti S
Toti S sunt P

2. Inductia incompleta (amplificatoare) – se trece de la un numar finit de cazuri la

un numar infinit de cazuri. Numarul elementelor dintr-o clasa depaseste
posibilitatile noastre de cercetare.

Schematic, are urmatoarea forma:

a1 este P
a2 este P
.............
an este P
a1, a2, ......,an sunt unii S
(Probabil) Toti S sunt P

3. Inductia prin simpla enumerare (populara) – se bazeaza pe simpla trecere in

revista a unui numar cat mai mare de cazuri din care niciunul nu contrazice
rezultatul spre care tindem.
4. Inductia stiintifica – este bazata pe reguli bine determinate, pe utilizarea
observatieiu riguros organizate, a experimentului stiintifgic si a unor metode
speciale de cercetare inductiva. Ea tinde sa stabileasca ca ceea ce se repeta la fel
intr-un numar mai mic sau mai mare de cazuri este in acelasi timp si necesar.

Sofisme si paralogisme

Argumentele deductive pot fi valide sau nevalide, in timp ce argumentele nedeductive pot
fi tari (mai probabile) si slabe (putin probabile). Fiecare argument poate fi testat prin
metode specifice.

Atunci cand eroarea de argumentare se produce din cauza nerespectarii regulilor de

validitate ale inferentelor deductive, ele se numesc erori formale.
Erorile materiale apar din alte cauze, mai ales din cauza utilizarii neadecvate a
termenilor.

Cand eroarea se comite intentionate, se face un sofism. Paralogismul apare atuncxi

cand eroarea e comisa fara intentie.

Sofismele materiale sunt erorile logice care respecta, din puncxt de vedre formal, regulile
de validitate ale argumentelor, dar contin anumite erori de continut, legate de sensul si
semnificatia premiselor si componentelor acestora. Ex: sofismele de limbaj (echivocatia,
amfibolia, accentul, diviziunea, compozitia), sofismele circularitatii (argumentul circular,
expresii circulare, intrebarea complexa, afirmarea repetata), sofismele supozitiei neintemeiate
(bifurcatia, falsa dilema, inconsistenta), sofismele de relevanta (argumentum ad ignorantiam,
argumentum ad verecundiam, argumentum ad populum, argumentum ad baculum, argumentum
ad misericordiam), sofismele dovezilor insuficiente (generalizarea pripita, cauza falsa).