Sociologie Curs 3 Individul și societatea

Socializarea – este procesul prin care ființa umană achiziționează propriul model de
comportament și propriul sistem de valori, atitudini și dezvoltarea acestora pe parcursul
întregii vieți.
Majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt rezultatul socializării, de adaptare și de asimilare
a regulilor și modelelor pe care ni le oferă instituțiile și oamenii cu care intrăm în contact.
Factorii socializării:
1. factorii biologici – un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective fac ca
individul să asimileze în felul său propriu normele și valorile sociale
2. familia – este matricea care imprimă copilului cele mai importante și mai durabile trăsături
morale. Socializarea în familie are mai multe componente: este normativă (se transmit
principalele reguli și norme sociale); este cognitivă (copilul dobândește deprinderi și
cunoștințe necesare vieții de adult); creativă (se formează capacități de gândire creativă);
psihologică (se dezvoltă relațiile afective necesare)
3. mediul fizic – spațiul geografic sau profilul cultural al unei națiuni pot influența
socializarea individului
4. școala – se învață reguli și comportamente, se predau cunoștințe, se asimilează valori
5. experiența de grup – oamenii trăiesc în grupuri, multe dintre ele influențându-le
comportamentul
6. experiența de viață
7. mass-media etc

Teorii despre socializare

1. Psihanaliza (Sigmund Freud) – Comportamentul uman are la bază două impulsuri
(pulsiuni) fundamentale: erosul (viața), manifestat în trebuințele fundamentale și
thanatos (moartea) - care stă la baza înclinațiilor noastre agresive și distructive.
Existența umană este un conflict între cele două tendințe. Dezvoltarea socială a
individului este influențată de sexualitate. Socializarea se desfășoară în 3 stadii:
- Stadiul oral – sugarul caută plăcerea suptului
- Stadiul anal – centrată pe experiența legată de evacuarea anală
- Stadiul falic – conștientizarea sexualității; perioada apariției „complexului lui
Oedip” – tendința copilului de a manifesta un atasament puternic fata de parintele
de sex opus…
- Stadiul latenței (sdupă 5 ani până la pubertate) – sexualitatea scade în intensitate
- Stadiul genital (adolescența) – revenirea la energia sexuală
 2. Teoria cognitivă (Jean Piaget)
A descris dezvoltarea inteligenţei printr-un număr de stadii care se divizează, la rândul lor, în
substadii. Copilul trece prin fiecare dintre aceste stadii succesiv şi cu viteze diferite. El
trebuie să fie apt (dinpunct de vedere al maturizării) să progreseze în următorul stadiu. Aceste
stadii sunt:
• stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-18 luni/2 ani)

• stadiul preoperaţional (2-7/8 ani);

• stadiul operaţiilor concrete (7/8-11/12 ani);

• stadiul operaţiilor formale (11/12-15/16 ani).

Stadiul inteligenţei senzorio-motorii. între 0 şi 2 ani- inteligenţa copilului îşi are originea în
percepţieşi acţiune. El absoarbe toate informaţiile pe cale senzorială (vizual, auditiv, tactil) şi
motorie. Este o inteligenţă trăită, practică, legată de acţiunea efectivă a copilului, ce are la
bază mobilizarea schemelor senzorio-motorii şi coordonarea lor până la găsirea alternativei
eficiente. în cursul acestei perioade se produce o decentrare care îl face pe copil să se distingă
de lumea înconjurătoare. Principala achiziţie a perioadei este permanenţa obiectului, care
desemnează capacitatea copilului de a-şi reprezentaobiectele şi în absenţa lor.
Stadiul inteligenţei preoperatorii este cel mai intens studiat de Piaget. Pentru acest stadiu sunt
definitorii două substadii care dau seama de progresele înregistrate în evoluţia copilului:
substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale (2-4 ani) şi substadiul gândirii intuitive (4-7
ani).
Substadiul gândirii simbolice şi preconceptuale apare la sfârşitul perioadei senzorio-motorii,
când seinstalează o funcţie fundamentală pentru evoluţia conduitelor ulterioare, funcţie care
constă înposibilitatea de a reprezenta un lucru (un „semnificat" oarecare) cu ajutorul unui
„semnificam" diferenţiat care nu serveşte decât pentru această.reprezentare. Această funcţie
generatoare a reprezentării este denumită, în general, funcţie simbolică, iar lingviştii o
numesc funcţie semiotică.
Copilul poate să-şi reprezinte mental obiecte sau evenimente absente cu ajutorul simbolurilor.
Această posibilitate de a-şi reprezenta simbolic lucrurile este regăsită în următoarele cinci
conduite, care apar aproape simultan: imitaţia amânată (care se realizează în absenţa
modelului), jocul simbolic sau jocul de ficţiune, desenul, imaginea mentală (ce apare ca o
imitaţie interiorizată) şi, mai ales, limbajul, care permite evocarea verbală a unor evenimente.
Se constată că patru dintre cele cinci forme de conduită se bazează pe imitaţie, care constituie
o prefigurare a reprezentării. O putem considera un fel de reprezentare în acţiune.
De la apariţia limbajului şi până la patru ani, Jean Piaget distinge o primă perioadă de
dezvoltare agândirii, pe care o numeşte perioada inteligenţei preconceptuale, care se
caracterizează prin existenţapreconceptelor, iar în planul raţionamentului în formare, prin
transducţie sau raţionamentpreconceptual. „Preconceptele sunt noţiunile legate de copil de
primele semne verbale, a căror folosire o capătă. Particularitatea acestor scheme constă în
faptul că ele rămân la jumătatea drumului, între generalitatea conceptului şi individualitatea
elementelor care îl compun, fără a o atinge nici pe una, nici pe cealaltă" . Raţionamentul care
leagă asemenea preconcepte a fost numit transductiv. El se constituie ca un raţionament
primitiv care nu leagă elementele componente prin deducţie, ci prin analogii imediate.
Substadiul gândirii intuitive este cel în care asistăm la coordonarea treptată a raporturilor
reprezentative, deci la o conceptualizare în creştere. Ea va conduce copilul de la faza
simbolică sau preconceptuală până în pragul operaţiilor. însă, această inteligenţă rămâne în
mod constant prelogică, deoarece ea mai substituie încă operaţiile nedesăvârşite printr-o
formă semisimbolică de gândire, care este raţionamentul intuitiv. După Piaget, principalele
limitări ale gândirii în perioada preoperatorie sunt:
• egocentrismul, care se referă la incapacitatea copilului de a vedea lucrurile din punctul de
vedere al celuilalt, el rămânând prizonierul propriei perspective;
• centrarea, ce implică orientarea către o singură trăsătură a situaţiei şi ignorarea celorlalte,
indiferent de relevanţa lor;
• amestecul realului cu imaginarul;
• ireversibilitatea, care exprimă inabilitatea copilului din stadiul preoperaţional de a face
operaţii mentale reversibile.
Reversibilitatea este considerată de Piaget principala caracteristică a gândirii umane şi
exprimă
capacitatea de a executa mental aceeaşi acţiune în două sensuri. în această perioadă (2-7/8
ani), copilul nu este capabil de reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de percepţiile
imediate

Stadiul operaţiilor concrete pune în evidenţă faptul că reversibilitatea gândirii se manifestă în

jurul vârstei de 8 ani. Copilul poate acum concepe că fiecărei acţiuni îi corespunde o acţiune
inversă, carepermite revenirea la starea anterioară. Fiind capabil de reversibilitate, el va putea
surprinde şi invarianta, adică ceea ce este constant şi identic în lucruri. Va sesiza, deci, treptat
conservarea substanţei, a greutăţii şi a volumului. Piaget susţine că procesul de conservare
apare într-o ordine definită: conservarea substanţei la 8 ani, conservarea greutăţii la 9-10 ani,
iar conservarea volumului la 11-12 ani. De la un mediu cultural la altul, vârstele la care se
achiziţionează conservarea pot fi diferite, dar ordinea de achiziţie este constantă.
Experimentele referitoare la conservări pun în evidenţă caracterul operator al gândirii
copilului.
Stadiul operaţiilor formale evidenţiază un progres substanţial al gândirii copilului. Gândirea
lui se va elibera de concret, deoarece trecerea la preadolescentă şi adolescenţă îi asigură
capacitatea de a raţiona corect din punct de vedere formal după ipoteze, adică după propoziţii
despre care nu ştie încă dacă sunt adevărate sau false. Gândirea formală este şi o gândire
ipotetico-deductivă care permite examinarea consecinţelor ce decurg în mod necesar din
ipoteze. Primul rezultat al acestei desprinderi a gândirii de obiecte constă în eliberarea
relaţiilor de ordine (serierile) şi a clasificărilor de legăturile lor concrete, intuitive. Structurile
operatorii se dezvoltă, devin mai mobile, mai extensibile. Substituirea manipulării reale sau
imaginare a obiectelor cu enunţuri verbale înseamnă suprapunerea unei noi logici, logica
propoziţiilor, peste aceea a claselor şi relaţiilor. Or, aceasta înseamnă creşterea numărului
operaţiilor posibile. Logica propoziţiilor, combinatorica, presupunând operaţii de gradul al
doilea (permutări, combinări), şi grupul celor două reversibilităţi INRC (coordonarea
reversibilităţilor prin inversiune şi prin reciprocitate) sunt cele mai importante achiziţii ale
acestei perioade.

3. Interacțiunea simbolică (George Mead)

Comportamentul social al speciei umane are, in opinia lui George Herbert Mead (1863-1931),
o baza biologica constind in impulsul sexual sau de reproducere, impulsul parental (matern
sau patern), impulsul sau atitudinea de solidaritate1. Totusi, nici comportamentul social al
individului si nici organizarea sociala nu se bazeaza, la nivelul speciei umane, pe un principiu
natural.
Principiul pe care l-am considerat fundamental in organizarea sociala umana este cel al
comunicarii care implica o participare cu celalalt. Aceasta impune ca celalalt sa apara in
subiect, ca subiectul sa se identifice cu celalalt si sa devina constient de sine gratie celuilalt
[Mead, 1934, trad. fr., 1963 : 215].
In mod obisnuit se considera ca procesul comunicarii este conditionat de existenta constiintei
(Mind). Cum este, insa, posibila constiinta?
1. Mecanismul gindirii (Mind) : comunicarea prin simboluri semnificative
Mead raspunde acestei intrebari valorificind o serie de teze ale psihologiei behavioriste: teza
paralelismului psiho-fizic, ideea ca orice act social presupune comunicare si aceea ca gestul,
oricit de elementar, face parte dintr-un act social. Pe aceasta baza, psihologia poate fi definita
ca stiinta care studiaza nu constiinta, ci mai degraba experienta individului in raport cu
conditiile in care ea se produce. Atunci cind aceste conditii sint sociale, analiza se deplaseaza
pe terenul psihologiei sociale.
Întrucât reprezinta unitatea fundamentala in cadrul careia se desfasoara aceste activitati vitale,
familia este unitatea primara de organizare sociala, formele mai largi (clanul, tribul)
constituind generalizari directe ale organizarii familiale.
Faptul primar il constituie actul social care inseamna interactiune a unor organisme diferite,
adica adaptarea reciproca a conduitelor lor in elaborarea procesului social. Putem gasi in
acest proces ceea ce numim gest, respectiv faze ale actului social care aduc o adaptare a
organismului la reactia unui alt organism si care includ atit o atitudine observabila, cit si ceea
ce se numeste atitudine interioara [Mead, 1934, trad. fr., 1963: 39].
In functie de natura atitudinii interioare, gestul poate fi:
a) gest reflex ;
b) gest semnificativ. Gestul reflex poate fi identificat in orice act social (interactiune) din
lumea animala (in lupta dintre doi ciini, de exemplu). El este determinat de (pre)dispozitia
organismului de a reactiona intr-un anume fel la un stimul prezent hic et nunc. "Mesajul' pe
care un astfel de gest il comunica se inscrie in limitele informatiei cuprinse in codul genetic.
Organismul animal nu poate decodifica un alt tip de informatie, iar comportamentul prezent
este intotdeauna determinat din trecut.
In cazul organismului uman, anatomia si fiziologia particulare ale sistemului nervos fac
posibila depasirea gestului reflex si aparitia unui raport de determinare a gestului
(comportamentului) actual de fazele ulterioare ale actului care pot fi anticipate : gestul-reactie
al partenerului, propria conduita de raspuns s.a.m.d. Gestului-stimul observabil i se ataseaza o
atitudine interioara care imbraca forma unui fapt de constiinta propriu-zis, a unei semnificatii;
gestul devine gest semnificativ. Semnificatia, care poate fi explicita sau implicita, consta in
gestul-reactie anticipat; in consecinta, ea nu trebuie inteleasa ca o stare a constiintei; ea apare
in procesul experientei sociale si trebuie conceputa ca existenta in planul acestei experiente.
O categorie aparte de gesturi semnificative o constituie simbolurile semnificative (limbajul):
acestea sint parti ale experientei care arata, indica sau reprezinta alte parti (care nu sint date in
situatia prezenta) si fac sa se nasca simultan in parteneri aceeasi atitudine interioara, aceeasi
semnificatie. Atunci cind reactia partenerului poate fi provocata, prin anticipare, in subiectul
insusi, individul intelege actul celuilalt. Mecanismul general al gindirii (Mind) se afla in acest
proces de comprehensiune a celuilalt, la care se ajunge ca urmare a comunicarii prin
simboluri semnificative in cadrul unui proces social:
Inteligenta nu este posibila decit datorita gestului devenit simbol semnificativ ; fara el nu
exista gindire, intrucit aceasta nu este decit conversatie interiorizata sau implicita a
individului care comunica cu sine insusi prin intermediul unor astfel de gesturi. Esenta insasi
a gindirii o constituie interiorizarea, in cursul experientei noastre, a conversatiilor prin gesturi
pe care noi le realizam cu ceilalti in procesul social. Gesturile astfel interiorizate sint
simboluri semnificative deoarece au aceleasi semnificatii pentru toti indivizii unei societati
date sau unui grup social; ele fac sa se nasca aceleasi atitudini in cei care le executa si in cei
care reactioneaza la ele. Altfel, individul nu le-ar putea nici interioriza, nici constientiza, nici
intelege [Mead, 1934, trad. fr., 1963: 41].
Dar, pe de alta parte, putem considera procesul social al experientei ca fiind anterior (intr-o
forma rudimentara) existentei constiintei, si [putem] explica originea constiintelor in cadrul
interactiunii indivizilor in acest proces. Astfel, nu numai originea constiintelor, ci si
interactiunea lor (pe care, in aceste conditii, trebuie sa o consideram ca esentiala, decurgind
din insasi natura acestora si presupusa prin chiar existenta lor) inceteaza sa mai para
misterioasa sau miraculoasa. Nu comunicarea este produsul constiintei, ci, dimpotriva,
constiinta este cea care se origineaza in comunicare, datorita unei conversatii prin gesturi,
intr-un proces sau context social al experientei [s.n., E.S.] [Mead, 1934, trad. fr., 1963: 43-
44].
Constiinta de sine (Self) ca ansamblu organizat al atitudinilor grupului: Altul semnificativ si
Altul generalizat
Orice proces social implica, asadar, o unitate ego - alter. Fiecare dintre parteneri este in egala
masura subiect capabil sa elaboreze gesturi semnificative si, in special, simboluri
semnificative, si obiect caruia i se atribuie semnificatii si in functie de care este orientat
comportamentul subiectului. Constiinta se poate, insa, constitui, spre deosebire de corp, in
obiect pentru sine, devenind constiinta de sine (Self); in acest fel, individul poate sa adopte
fata de propria persoana o atitudine impersonala, obiectiva. Aparitia Sinelui (Seif) este legata
de utilizarea limbajului care permite provocarea in subiect a aceluiasi ansamblu de reactii
(atitudini) pe care el (subiectul) le provoaca in ceilalti.
"Spiritul constient de sine' nu este un dat biologic, ci se constituie progresiv in experienta
sociala, prin interiorizarea atitudinilor organizate ale grupului:
In calitate de obiect pentru sine, constiinta este esentialmente o structura sociala si se naste in
experienta sociala [Mead, 1934, trad. fr., 1963 : 119].
Mecanismul dezvoltarii sale are la baza asumarea unor roluri ale Celuilalt, care implica
limbaj si comunicare. Acesta este mecanismul care, in opinia lui Mead, explica atit evolutia
populatiilor primitive, cit si pe aceea a copilului. Dezvoltarea Sinelui este descrisa de autorul
american ca un proces stadial de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini) izolate dupa
modelul oferit de Altul semnificativ (the significant other), la asumarea unor unitati de roluri
(atitudini) organizate, complementare, prin interiorizarea unui Altul generalizat (the
generalized other) din ce in ce mai complex. Activitatile ludice, pot constitui ilustrari ale
modului in care copilul este pus in situatia de a interioriza atitudinile celorlalti.
Intr-o prima etapa, cea a jocului liber, in care relatia cu partenerul, real sau imaginar, nu este
reglementata de reguli speciale (jocul "de-a mama', "de-a invatatoarea' s.a.m.d.), copilul isi
asuma rolurile (comportamentele recurente, care apar cu o anumita regularitate) unor adulti;
asumarea nu inseamna imitare: copilul recreeaza continuu rolurile "jucate'. Mama,
invatatoarea s.a. se constituie, astfel, in Altii semnificativi. Un Altul semnificativ este o
persoana care se constituie in partener al copilului intr-un act social oarecare (alter care
"joaca' un rol in raport cu copilul) si al carei rol este apoi asumat (reinterpretat) de copil,
introducind o organizare in spiritul sau.
Intr-o a doua etapa, cea a jocului reglementat prin reguli speciale (jocul de fotbal, de
exemplu), copilul este pus in situatia de a-si asuma un rol al carui exercitiu impune
cunoasterea si acceptarea rolurilor tuturor celorlalti. Printr-un ansamblu de reguli a caror
respectare este obligatorie, rolurile tuturor partenerilor se constituie intr-o unitate si nu pot
functiona decit ca atare. Copilul este, de aceasta data, obligat sa-si acomodeze reactiile la un
alter colectiv si nu individual, la un "obiect' mai complex, care prezinta o organizare interna
pe care el trebuie sa o inteleaga si sa o respecte. Colectivitatea organizata (echipa de fotbal,
din exemplul de mai sus, sau familia, sau clasa scolara s.a.m.d.) care desfasoara o actiune,
cooperativa, reglementata, in care partenerii au de "jucat'' roluri complementare, formeaza un
Altul generalizat. Interiorizarea acestei unitati interactionale (Celuilalt generalizat) conduce la
dezvoltarea unitatii Sinelui. Constituirea Sinelui nu implica numai preluarea atitudinii
celorlalti fata de subiect ori fata de ei insisi, ci si interiorizarea atitudinii cu privire la
diferitele faze sau aspecte ale activitatii sociale comune. Numai interiorizarea unui proces
social in integralitatea sa permite constituirea Sinelui complet (total), ca unitate a diferitelor
componente (Sine elementar) ce reflecta aspecte, parti ale procesului social.
Jocul reglementat ilustreaza situatia care da nastere unei personalitati organizate. In masura in
care Copilul adopta atitudinea celuilalt pina la punctul in care se poate prevedea reactia sa in
raport cu un scop (o activitate) comun(a), el devine membru organic al grupului respectiv:
Cu alte cuvinte, acest "import' al activitatilor mai generale ale unei totalitati sociale date (ori
societate organizata ca atare) in cimpul experientei uriui individ oarecare angajat sau cuprins
in acest tot constituie baza esentiala, conditia necesara a dezvoltarii plenare a constiintei de
sine. Doar in masura in care isi asuma atitudinile grupului sau social organizat cu privire la
activitatea sociala cooperativa, sau cu privire la ansamblul activitatilor de acest tip pe care
grupul le desfasoara, individul poate dezvolta o constiinta de sine completa ori poseda
constiinta de sine pe care a realizat-o in fapt. La rindul lor, procesele cooperative complexe,
activitatile, si functionarea institutiilor societatii umane organizate nu sint posibile decit in
masura in care oricare dintre indivizii care le constituie poate prelua atitudinile generale ale
tuturor celorlalti indivizi cu privire la aceste activitati, procese si institutii - cu privire la
intregul social organizat al relatiilor si interactiunilor experientei astfel constituite - si in
masura in care el isi poate orienta propria conduita in consecinta [s.n., E.S.]. Procesul social
afecteaza comportamentul indivizilor angajati in realizarea lui. Iar comunitatea exercita un
control asupra conduitei membrilor sai prin Altul generalizat [Mead, 1934, trad. fr., 1963:
132].
Ceea ce se petrece in jocul reglementat poate fi identificat in intreaga experienta a copilului.
El preia fara intrerupere atitudinile anturajului sau, in special pe cele ale persoanelor de care
depinde si cu care intra in interactiune. Aceasta inseamna ca, oricit de importante ar fi
experientele organirzate si controlate de adulti, care formeaza continutul activitatii educative
inteleasa in acceptiune restrinsa, ele nu constituie decit un fragment al experientei in urma
careia se constituie constiinta de sine.

Tipuri de socializare:
A. În funcție de momentul în care se realizează:
1. socializarea primară – are loc în primii ani de viață și se încheie în jurul vârstei de 7 ani.
În această perioadă, copilul învață limbajul, normele de bază ale societății, achiziționează
principalele elemente ale propriei culturi. Cel mai important agent de socializare în această
perioadă îl constituie familia.
2. socializarea secundară – începe de la 7 ani și se încheie în adolescență. Copilul
asimilează rolurile sociale, produsele culturale și normele societății.
3. socializarea continuă – durează toată viața unui individ. Se asimilează, pe parcursul vieții,
cunoștințe și comportamente care țin de rolul nostru de cetățeni ai unei comunități, de
angajați, de părinți etc.

B. în funcție de scopul pentru care se realizează:

1. socializarea anticipatorie – se referă la procesul prin care un individ se socializează
pentru anumite roluri sociale pe care nu le deține încă și, cel mai adesea, nici nu poate să le
dețină în momentul socializării. (ex: jocurile copiilor)
2. socializarea negativă – procesul prin care individul învață modele comportamentale,
valori sau norme care sunt opuse celor specifice comunității în care trăiește. Ea duce, de cele
mai multe ori, la apariția unor comportamente deviante sau chiar la delincvență.
3. resocializarea – procesul de socializare prin care individul învață noi modele
comportamentale, valori sau norme diferite de cele pe care le posedă deja. Presupune
renunțarea la anumite credințe, obiceiuri, valori și la acceptarea altora. Acest proces se
regăsește, de regulă, în perioadele de tranziție de la o etapă a vieții la alta (de la copilărie la
adolescență sau de la adolescență la maturitate), dar și în armată, închisoare, școli de corecție.

Agenții de socializare – persoane, grupuri, organizații care intervin în procesul de socializare

și care influențează ceea ce învață individul.
 Familia
 Școala
 Grupurile de egali – grupuri formate din membri care au aproximativ aceeași vârstă
 Mass-media
 Biserica
 Armata
 Locul de muncă s.a
Educație și socializare
Educația – ansamblul acțiunilor și proceselor sociale prin care societatea transmite noilor
generații cunoștințele, valorile, atitudinile și comportamentele necesare integrării sociale.
Formele educației:
1. Educație formală – reprezintă ansamblul proceselor de învățare derulate în cadrul
sistemului de învățământ. Aici, educația este atent planificată și controlată, existând obiective
clare și fiind realizată de personal calificat.
2. Educație non-formală – reprezintă activitățile de învățare derulate într-un cadru formal,
însă în afara sistemului de învățământ. Include școli de vară, cenacluri, cluburi sportive,
cercuri artistice, tabere, cursuri etc. E mai puțin riguroasă și e mai flexibilă.
3. Educație informală – procesul de învățare voluntară sau involuntară realizat prin
intermediul relațiilor și interacțiunilor noastre cu ceilalți. Nu presupune realizarea de activități
cu caracter pedagogic și nu se desfășoară într-un cadru instituționalizat.
Status și rol
Statusul – reprezintă poziția unui individ sau unui grup în cadrul unui sistem social
Rolul social – ansamblul comportamentelor pe care le performează un individ în baza
statusului pe care îl deține (ceea ce face un personaj sau ceea ce se așteaptă să facă).
Deci statusul reprezintă tot ceea ce un individ așteaptă de la ceilalți pe baza poziției pe care
o are, în timp ce rolul se referă la tot ceea ce toți ceilalți așteaptă de la un individ datorită
poziției pe care acesta o deține.
O persoană poate deține mai multe statusuri. În funcție de situație, individul ierarhizează
statusurile pe care le are. Pe de altă parte, și persoanele cu care interacționăm ne pot ierarhiza
statusurile.
Când ierarhizarea este dificilă și statusurile ajung să se suprapună apare conflictul de status.
(Ex profesorul predă la clasă propriului copil – se suprapun statusurile de părinte și de
profesor)
Tipuri de statusuri:
1. statusuri atribuite: sunt primite de un individ fără un efort voluntar, din naștere. (statusul
sexual, etnic)
2. statusuri dobândite: sunt obținute în urma unui efort, presupunând o anumită cheltuială de
resurse din partea celui care le deține; sunt majoritare în societate (statusul de părinte, de
cetățean, de conducător de stat)
Indicatorii de status sunt elementele care pot ajuta la indicarea statusului unei persoane
(halatul pentru medic, verigheta pentru căsătorit, haina militară pentru militar etc.)
Tipuri de roluri:
1. roluri așteptate – rolurile prescrise pentru un anumit status și pe care ceilalți se așteaptă să
le performeze cineva
2. roluri performate – rolurile pe care le performează efectiv o persoană
Conflictul de rol apare atunci când există cerințe contrare între două roluri care provin din
statusuri diferite deținute de aceeași persoană.