ROMÂNIA DUPĂ MAREA UNIRE

MENTALUL COLECTIV AL ROMÂNILOR. ROLUL REFORMELOR

M utaţii importante au survenit în mentalul colectiv al popoarelor europene după Primul Război Mondia
Distrugerile şi pierderile provocate de război, dezorganizarea producţiei, lipsa produselor de primă necesitate a
generalizat radicalizarea stării de spirit a populaţiei. "Vinovaţii" erau, de fiecare dată, guvernanţii, împotriv
cărora s-a îndreptat valul nemulţumirilor populare. În anii 1917-1920, s-a produs o deplasare spre stânga a stăr
de spirit, curentele radicale dobândind o reală aderenţă în rândul populaţiei. Europa a fost zguduită de revolu
(Rusia, Ungaria, Germania), mari manifestaţi i de stradă, greve etc. înregistrate în aproape toate statele.
M entalul colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali: Unirea, războiul şi reformele înfăptui
în anii 1918-1921. Caracteristica esenţială a mutaţiilor survenite a fost o trăire mai intensă şi mai larg
participare la viaţa publică a cetăţenilor.
Unirea nu a însemnat doar o întregire teritorială, ci şi o importantă mutaţie de ordin economic, social, politic
moral. Rolul decisiv al ostaşilor - în covârşitoarea lor majoritate ţărani - la obţinerea victoriilor de la M ărăş
M ărăşeşti şi Oituz a creat o "psihoză a tranşeelor", care a dus la o puternică activizare a ţărănimii din vechi
Regat. Observatorii politici din anii următori războiului erau uimiţi de faptul că, în numai câţiva ani, ţăranu
român se transformase: nu mai era "bietul plugar", care stătea cu căciula în mână în faţa moşierului sa
arendaşului, ci un cetăţean convins că el reprezenta realmente "talpa ţării", având nu numai datorii, ci
drepturi, pe care statul trebuia să i le satisfacă. Ţăranii îmbrăcaţi în haine militare au înţeles că de hotărârea
de spiritul lor de sacrificiu depindea însăşi soarta ţării, că ei erau o forţă de care trebuia să se ţină seama. Întor
la vetrele lor, aceştia au adus în sate un suflu nou, care a schimbat starea de spirit a întregii ţărănimi. Un străi
care vizitase România în 1914 şi s-ar fi reîntors în 1919 putea avea sentimentul că se află într-o ţară nouă.
La conştientizarea ţărănimii, un rol marcant l-a avut presa. Nicolae Iorga făcea următoarea apreciere: "De
război încoace, dorinţa de a şti ce se petrece, grija de cei care nu se pot vedea şi cărora nu li se poate scri
patima dureroasă de a afla măcar dacă sunt vii şi sănătoşi a îndreptat mii şi mii de ochi spre o anume ştire
ziarului, apoi spre ziarul însuşi ... Anume interesaţi au înţeles imediat cât de mult se poate servi tendinţa lo
pentru anume îndreptări acelora pe care numai necazul şi nevoia lor îi puneau în legătură cu asemenea presă
La rândul său, Grigore Filipescu, influent om politic al unui partid muribund, Partidul Conservator, scria
iunie 1918: "Războiul a deşteptat În aşa măsură conştiinţa ţăranului, încât colegiul al III-lea a devenit colegi
cel mai independent în ţara românească".

1
În primii ani după război unul dintre elementele care au modelat starea de spirit a fost puternica antipat
îndreptată împotrivacolaboraţioniştilor, adică a celor care În 1916 rămăseseră în teritoriul ocupat,
pactizaseră şi făcuseră afaceri cu inamicul. Pe de altă parte, demobilizaţii, Întorşi în satele şi În oraşele lor, a
constatat existenţa unei
pături aÎmbogăţiţilor de război. adică a celor care s-au sustras obligaţiilor m ilitare şi
au recurs la tot felul de afaceri, sfidându-i pe cei din jur. În decem brie 1918, Curtea M arţială a început interog
colaboraţionişti lor, iar m ai m ulţi dintre aceştia au fost arestaţi. Însă procesele au trenat ani în şir, iar dup
starea de spirit din ţară s-a m ai calm at, acuzaţii au fost eliberaţi. Îm bogăţiţii de război şi speculanţii de tot felu
au fost supuşi unui control al averilor, astfel că ei şi-au putut continua aproape nestingheriţi afacerile.
Asem enea realităţi nu puteau fi contestate şi ele au avut un rol im portant în crearea unei stări de sp
caracterizată prin revolta îm potriva noilor îm bogăţiţi. Dar, nu m ai puţin adevărat este faptul că, în 1921, a
adoptată o am plă reform ă financiară, Plin care s-a introdus im pozitul progresiv pe venit şi im pozitul globa
îm bogăţiţii de război (care nu-şi puteau justifica averea) au fot supuşi unui regim fiscal deosebit de dur. As
prin intervenţia statului s-au lim itat abuzurile şi jaful bunului public.
Au fost, aşadar, elem ente care au sporit starea de revoltă a populaţiei îm potriva oficialităţilor şi a "lum ii pol
vechi". Neîncrederea în politicieni era aproape
rală.
geneDorinţa de schim bare era deosebit de puternică. Oam enii
doreau ceva nou, iară să ştie cum se poate ajunge la schim barea dorită. Foarte m ulţi şi-au legat speranţele d
om : generalul Averescu. S-a creat
mitul Averescu. fenom en nem aiîntâlnit până atunci În istoria Rom âniei. În
prim ăvara anului 1918, generalul Averescu a înfiinţat Liga Poporului, organizaţie politică eterogenă, care a la
câteva lozinci, cu un m are impact În rândul populaţiei: "M uncă, cinste, legalitate", "Tragerea la răspundere a c
vinovaţi de pierderile inutile din tim pul războiului", "Fiecare fam ilie de ţărani să aibă 5 ha de păm
Colaborator apropiat al generalului, Constantin Argetoianu, scria în m em oriile sale: "În toam na anului 1
popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oam enii îl vedeau în vis, unii jurau că î1 zări
coborându-se dintr-un aeroplan în m ijlocul lor, alţii - cei care făcuseră războiul - povesteau că trăiseră cu
tranşee. Printre ţărani, num ele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau
numnădejdile
ai de la el se
aştepta m inunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva m istic, ceva supranatural şi fel d
de legende începuseră să-şi facă drum în jurul unui nou M esia al neam ului rom ânesc. Popularitatea genera
Averescu a fost o psihoză a frontului şi dem obilizaţii au adus-o în sate, cum ar fi adus orice altă boală. Orig
acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fu
trim is să descurce lucrurile şi izbutise m ai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate. S-au obişnuit a
soldaţii să vadă în salvatorul
el şi au Început încetul cu încetul să încerce protecţia lui nu num ai pentru nevoile
de pe front, dar şi pentru cele de acasă ... Ca păianjenul în m ijlocul pânzei sale, Averescu sta nem işcat şi
m uştele să vie.
El n-a um blat după popularitate şi la începutul războiului nici nu i-a trecut prin cap că aşa ceva
fi posibil".

2
În m artie 1920, generalul Alexandru Averescu a ajuns la putere, susţinut de un puternic val de sim patie popu
Guvernarea sa din m artie 1920 până în decem brie 1921 a fost rodnică, dar nu a putut satisface toate speran
m ulţim ii, astfel că
"mitul Averescu" s-a spulberat.
În anii 1919 - 1921, Rom ânia a fost condusă de partide şi "oam eni noi", care au făcut m ult pentru ei şi puţin pe
cei de rând; acesta era sentim entul public. Dezam ăgiţi, m ulţi cetăţeni şi-au îndreptat privirile spre oam enii "ve
cu experienţă politică şi cu o situaţie m aterială solidă, în prim ul rând spre liberali (proprietari de bă
întreprinderi industriale, m oşii etc.) Beneficiind de această stare de spirit, Partidul Naţional Liberal a obţin
victorie categorică în alegerile parlam entare din m artie 1922.
În noile provincii, starea de spirit a populaţiei a fost puternic influenţată de 1918.
UnireaParticiparea
din
cetăţenilor la făurirea Unirii şi m ai ales la adunările plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia a avu
rezultat conştientizarea politică fără precedent a populaţiei din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, fapt ce
pus am prenta pe intreaga evoluţie a Rom âniei. După votarea actelor de Unire, cetăţenii din aceste provincii n
au retras de pe "scena istoriei", ci au continuat să fie activi, m ai ales că, prin adoptarea votului
li seuniversal,
crea
şi cadrul legal de acţiune politică.
Prin legiferarea
reformei electorale au fost deschise porţile vieţii publice pentru m ilioane de cetăţeni. Dacă În
1912, În Rom ânia existau circa
100000 de alegători, În1926 num ărul lor a sporit 3,4
la m ilioane, ajungând În
1937 la 4,6 m ilioane. Grăitor este faptul că, dacă
1914,
În un deputat era ales de
400 de cetăţeni, În1920 el era
ales de 50000 de cetăţeni, adică de
125 de ori m ai mulţi. În asem enea condiţii posibilităţile de falsificare a
alegerilor s-au redus considerabil, iar "bătăuşii de profesie", atât de prezenţi În cam paniile electorale din peri
anterioară, aproape că au dispărut din peisajul vieţii publice din Rom ânia. Ca urm are a introducerii vo
universal, centrul de greutate al vieţii electorale s-a m utat de la oraş la sat, deoarece ţărănim ea a devenit princi
m asă electorală. În noile condiţii, cele num ai câteva m ii de voturi ale m oşierilor se pierdeau În m asa m ilioan
de voturi ţărăneşti.
Dintre reform ele înfăptuite după prim ul război mondial un im pact deosebit
mentalului
asupra colectiv l-a avut
reforma agrară. în fapt, toate partidele politice se pronunţau
pentru înfăptuirea reform ei agrare. Deosebirile
vizau, În general, cantitatea de păm ânt care trebuia expropriată şi cuantum ul despăgubirii. Constituanta, Întru
la laşi, hotărâse, În
1917, exproprierea m oşiilor de peste
100 ha, ceea ce la nivelul Regatului Rom âniei Însem na o
suprafaţă de 2 m ilioane ha, precum şi Îm proprietărirea ţăranilor. foştii proprietari
fi despăgubiţi.
urm ând a
După 1 91 8,ritm ul vieţii um ane s-a accelerat, psihologiile s-au m odificat, valorile au cunoscut un proces
reaşezare, iar sentim entul că statul naţional unitar trebuia să evolueze pe noi coordonate, superioare, era una
Preocupările pentru viitorul ţării nu se m ai lim itau la nivelul cercurilor conducătoare, ci au devenit expres
cotidianului.

3
 DEZVOLTAREA ECONOM IEI NAŢIONALE

Unirea din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a creat condiţiile necesare
fructificării la scară naţională a bogăţiilor solului şi subsolului, a accentuat ponderea industriei în
ansamblul economiei naţionale. Legăturile economice tradiţionale au căpătat un cadru geografic-
statal adecvat, au fost lichidate barierele vamale ridicate de fostele imperii pe teritoriul românesc,
asigurându-se astfel pieţei interne o deplină unitate.
Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut de la 6,6 milioane la 14,6
milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate de
la 4.300 km la circa 11.000 km, forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235 %, cele mai importante
progrese înregistrându-se în industria electrică (429,4%) şi chimică (320%).
În perioada imediat următoare Unirii, în faţa economiei româneşti se puneau două probleme
esenţiale: aceea a refacerii, a vindecării rănilor pricinuite de război şi de ocupaţia străină, şi aceea a
integrării la scară naţională a tuturor ramurilor economice, valorificarea noului cadru politico-statal
făurit în 1918.
Nivelul de la care pleca era foarte scăzut: în 1919 se realiza doar 20-25% din producţia anului
1913, ceea ce însemna - după aprecierea economişti lor - o involuţie de 10-15 ani. Practic, întreaga
economie era dezorganizată; România, care înainte de război era unul dintre cei mai mari
exportatori de cereale din Europa, a fost nevoită să importe în anul 1919 grâu pentru hrana
populaţiei.
Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei "prin noi înşine", care viza
asigurarea independenţei economice a României, modernizarea structurilor economiei naţionale,
prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică, fapt reflectat şi în sporirea ponderii
ministerelor economice în structura guvernamentală.
Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului. Măsurile care vizau refacerea
producţiei au urmărit, în acelaşi timp, şi realizarea unui organism economic unitar şi funcţional.
Încă din ianuarie 1919 a luat fiinţă Direcţia Refacerii în cadrul Ministerului Industriei şi
Comerţului, prin care guvernul s-a implicat în achiziţionarea şi transportul mărfurilor din
străinătate, acordând prioritate produselor absolut necesare economiei naţionale (utilaje, materii
prime etc.) Un rol important a avut Societatea Naţională de Credit Industrial constituită în 1923,
care prin politica de credite a sprijinit dezvoltarea industriei. Cu ajutorul statului au fost înfiinţate
mari întreprinderi metalurgice cu procese tehnologice complexe, între care Fabrica de Sârmă de la
Câmpia Turzii (1922), Uzinele Titan-Nădrag-Călan (1924), Copşa Mică-Cugir (1925), precum şi
întreprinderi constructoare de maşini din rândul cărora se remarcă: Malaxa-Bucureşti (1926), IAR-

4
Braşov (1926). Potrivit datelor statistice, aproape 60% din totalul întreprinderilor industriale
existente în 1930 fuseseră înfiinţate după 1918.
În intervalul 1923-1938 industria românească s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4 % pe an, unul dintre
cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică, România ocupa primul loc în Europa şi
locul şase din lume la producţia de petrol (nivelul maxim de extracţie fiind de 8,7 milioane tone În
1936); locul al doilea În Europa la extracţia de aur (5.355 kg În 1937), după Suedia; acelaşi loc
(după Uniunea sovietică) la extracţia de gaze (256 491 042 m3 În 1937). România dispunea de o
industrie petrolieră la nivel mondial, În ceea ce priveşte extracţia, prelucrarea, transportul; În
rafinăriile din ţară se prelucra 95% din ţiţeiul extras. România producea negru de fum, cauciuc
sintetic, precum şi opt tipuri de locomotive, vagoane de toate categoriile (călători, mărfuri,
cisterne), autobuze, motoare electrice, aparate de radio, cazane cu aburi de variate tipuri, elice şi
piese speciale pentru construcţii navale, instalaţii petroliere la nivelul tehnicii mondiale. Dintre
realizările de vârf ale perioadei de după Marea Unire se remarcă avioanele româneşti, construite la
IAR-Braşov, cu performanţe similare celor produse de statele foarte dezvoltate din punct de vedere
economic. Astfel, avionul IAR 80, cu un plafon de II 500 m şi o viteză de 530 km pe oră era pe
locul 3 în Europa, iar IAR-81 se afla, din punct de vedere al vitezei de zbor dezvoltate, pe locul 4
din lume.
Potrivit aprecieri lor făcute de economişti, În 1938 producţia autohtonă satisfăcea 80% din
necesităţile de produse industriale ale României.
Transporturile au cunoscut şi ele o evoluţie pozitivă. S-a realizat, mai ales Între anii 1929-1933, o
reţea rutieră modernă, s-a introdus transportul interurban cu autobuzul (Încă din 1921). Progrese
importante au fost Înregistrate În domeniul transporturilor feroviare, prin modernizarea sistemului
de semnalizare şi dirijare, acoperirea necesarului de vagoane şi locomotive. S-au construit noi linii
pentru căile ferate (I1va Mică - Vatra Domei, Caransebeş - Reşiţa, Tulcea - Babadag, Eforie Sud -
Mangalia), a Început construirea liniilor Bumbeşti -Livezeni şi Salva -Vişeu, care se vor termina
după anul 1944.
România dispunea de un important transport prin conducte (de circa 760 krn), care legau zona
petrolieră din Valea Prahovei cu Bucureştiul, Constanţa şi Olteniţa. De asemenea, dispunea de un
transport aerian modem, cu 9 linii interne; în 1920 România a creat, Împreună cu Franţa, cea dintâi
companie aviatică internaţională din lume (pentru traseul Paris - Viena - Budapesta - Belgrad -
Bucureşti - Istanbul).
Transportul pe apă era asigurat de Navigaţia Fluvială Română şi de Serviciul Maritim Român,
companii care se bucurau de Încrederea călătorilor români şi străini.

5
În 1927 s-a inaugurat prima centrală telefonică automată (În Bulevardul Dacia din Bucureşti), iar
prin construirea Palatului Telefoanelor (ca urmare a concesiunii acordate firmei americane
International Telephone and Telegraph din New York), care a intrat În funcţiune În 1933, România
dispunea de o aparatură la nivelul tehnicii mondiale.
Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale. În structura proprietăţii agrare s-au
produs mutaţii substanţiale. Din cele 9 242 930 ha, cât reprezentau moşiile de peste 100 ha, s-au
expropriat 6 123 789 ha, adică 66,2%. Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 milioane familii au primit
3,7 milioane ha de teren arabil, la care se adăugau 2,7 milioane ha reprezentând izlazuri comunale.
Lotul mediu al unei gospodării ţărăneşti era de 3,8 ha; dar se aprecia că o gospodărie independentă
din punct de vedere economic trebuia să aibă minimum 5 ha. Proprietatea mică (sub 10 ha), deţinea
73,7% din totalul suprafeţei agricole a ţării. O puternică frână În calea modernizării agriculturii a
fost suprapopulaţia agricolă, adică acea forţă de muncă disponibilă din lumea satului, care nu-şi
găsea plasament În alte ramuri economice.
S-au depus eforturi, pe linie guvernamentală, pentru sprijinirea micilor proprietari, dar rezultatele
au fost modeste. O anumită contribuţie au dus, la dezvoltarea agriculturii, diferite structuri de
cercetare în domeniu. A Început producţia internă de batoze, semănători şi alte maşini agricole,
care În 1938 satisfăcea 80% din necesităţile României.
Producţia la hectar a cunoscut o creştere sensibilă În perioada 1921-1938 (de la 8,6 chintale la 12,5
chintale la grâu, şi de la 8,1 chintale la 13,6 chintale la porumb), dar ea a rămas În continuare cu
mult sub media europeană. Producţia globală a sporit de la 7,1 milioane tone la 13,6 milioane tone
în 1929 (nivelul maxim din perioada interbelică). România se afla pe primul loc În Europa şi pe
locul al cincilea pe glob la producţia totală de porumb, pe locul al patrulea din Europa şi pe locul al
zecelea din lume la producţia de grâu, pe locul Întâi din lume la producţia de floarea soarelui.
Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante. În 1920 s-a realizat unificarea monetară prin retragerea
din circulaţie a rublelor (În Basarabia) şi coroanelor (în Transilvania şi Bucovina). După repetate
Încercări de revalorizare a leului la cursul din 1914, În 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un
curs de 32 de ori mai mic decât cel antebelic. Treptat, s-a înregistrat un proces de devalorizare, care
a ajuns în 1936 la 36%, iar în 1938 la 56%. Leul a rămas o monedă liber-convertibiIă, participând
la operaţiunile de bursă din Europa şi SUA.
Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei În 1921, la 141 miliarde în 1933 (cel mai Înalt
nivel), scăzând la 80 miliarde lei în 1938. Dacă În 1933 datoria externă absorbea 38,4% din buget,
în 1938 ponderea acesteia s-a redus la 7% tăcând achitarea ei suportabilă pentru contribuabilii
români. În 1941, când România a suspendat plata datoriei externe, aceasta era de 63 miliarde lei.
Între 1922- 1940, transferul peste graniţă de profit şi de capital, Împreună cu anuităţile datoriei

6
publice externe s-a ridicat la 406 miliarde lei, adică de 13,4 ori bugetul naţional pe anul 1938, cel
mai substanţial buget din perioada interbelică
O problemă cu care s-a confruntat economia românească a fost aceea a capitalului străin. În 1916,
ponderea capitalului străin În industria României (vechiul Regat) era de circa 80% (în industria
petrolului procentul atingea 98%) Ca urmare a efortului de dezvoltare prin forţe proprii, a creşterii
puterii economice a ţării, ponderea capitalului străin În industrie s-a redus la 37% (în industria
petrolului acesta avea 70% din totalul capitalului).
Comerţul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte scăzut În 1919, după care a cunoscut
creşteri notabile. Balanţa comercială a fost în general activă. În anii crizei economice s-a practicat
o politică de forţare a exportului, deşi preţurile produselor româneşti cunoşteau o scădere sensibilă
(în anii 1929, valoarea unei tone exportate era de 4000 lei, iar în 1932 de 1.800 lei; dacă În 1929 se
exportau 6,6 tone de produse româneşti pentru o tonă de produse străine, În 1933 raportul era de
15,6 tone pentru o tonă).
Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională, cerealele au pierdut primul loc la export,
fiind înlocuite de produsele petroliere (cu o pondere de 42% din totalul exportului românesc). O
altă caracteristică o constituie creşterea controlului statului asupra comerţului exterior, care din
1934 viza 9/1 O din totalul acestuia. În acelaşi timp s-a înregistrat o creştere a importului de materii
prime (de la 9,6% în 1930, la 33,8% În 1939) şi o scădere a importului de fabricate (de la 65% În
1930, la 33% în 1939).
Mutaţiile survenite în perioada interbelică demonstrează o evoluţie pozitivă a economiei naţionale.
În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de 45,5 %, iar cea
producătoare de mijloace de consum de 54,5% din totalul producţiei industriale, ceea ce indică o
sensibilă apropiere Între cele două mari grupe. Pe ramuri, valoarea producţiei se clasa astfel: 1.
Chimică (inclusiv petrol); 2. Metalurgică; 3. Textilă; 4. Electrotehnică; 5. Pielărie; 6. Hârtie şi arte
grafice; 7. Alimentară.
Contribuţia ramurilor economiei naţionale la produsul social şi la venitul naţional, În 1938, era
următoarea:

Ramura Produsul social % Venitul naţional %

Industrie 39,0 30,8
Agricultura şi silvicultura 30,] 38,1
Construcţiile 5,4 4,4
Transporturile 6,4 6,5
Circulaţia mărfurilor ] 1,2 14,9
Alte ramuri 7,9 5,3

7
Ramurile neagricole (industria, construcţiile, transporturile) aveau o pondere de 50,8% la produsul
social şi de 4],7% din venitul naţional. Aceste date arată limpede că România Încetase să mai fie un
stat agrar, devenind un stat agrar-industrial.
Provinciile istorice unite În ] 9] 8 s-au integrat armonios în economia ţării, unde le era locul firesc.
O atestă puternica dezvoltare, dinamismul vieţii lor economice. Astfel, din numărul societăţilor
anonime industriale existente În 1939 În Transilvania, aproape trei sferturi erau înfiinţate după
1918.
Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economică a unei ţări este venitul naţional. În 1938,
acesta se prezenta astfel: România 110 dolari (alte surse indică 94 de dolari); Turcia - 62 dolari,
Grecia - 76 dolari, Portugalia - 8] dolari, Bulgaria - 89 dolari, Polonia - 94 dolari, Iugoslavia - 106
dolari, Ungaria - 108 dolari, Franţa - 146 dolari, Anglia - 490 dolari, SUA - 512 dolari (cel mai
Înalt din lume la acea dată).
Aceste date arată limpede că, deşi era În urma unor state dezvoltate ale lumii, România se găsea
Într-o situaţie avantajoasă comparativ cu statele vecine, de care o lega un destin istoric comun.
Înfrângând numeroase obstacole - Între care distrugerile din timpul primului război mondial,
ravagiile crizei economice din 1929-1933, presiunea monopolurilor străine poporul român a muncit
cu dăruire pentru dezvoltarea economică a patriei sale, asigurând o bază materială trainică pentru
statul naţional unitar făurit în 1918.

8
 CONCEPŢII ŞI IDEI PRIVIND EVOLUŢIA STATULUI ROMÂN

După realizarea unirii, statul român avea o suprafaţă de 295 049 km2 (faţă de 137 000 km2 înainte
de 1918); în 1930 populaţia sa era de 18 052 896 locuitori (faţă de aproximativ 7 250 000 locuitori
înainte de 1918), fiind al optulea, după numărul populaţiei, în Europa. România era un stat naţional
unitar. Conform recensământului din 1930, din totalul populaţiei, 71 % erau români, restul de 29
procente fiind împărţit între următoarele minorităţi: 7,9 % - maghiari, 4,1 % - germani, 4 % - evrei,
3,3 % - ruteni şi ucraineni, 2,3 % - ruşi, 2 % - bulgari, 1,5 % - ţigani, 0,9 % - turci, 0,6 % -
găgăuzi, 0,3% - sârbi, croaţi şi sloveni, 0,3 % - polonezi, 0,1 % - tătari, 0,1 % - greci, 0,3 % altele.
În contextul mutaţiilor survenite în viaţa internaţională, cu deosebire a Europei, şi în România s-a
desfăşurat o intensă confruntare de idei al cărei subiect era modul de organizare şi evoluţie a
statului.
După Marea Unire principalele curente care s-au manifestat pe scena politică românească au fost
neoliberalismul şi ţărănismul, alături de care au fost prezente şi concepţii de stânga sau de dreapta.
Neoliberalismul - care în esenţă se circumscria din punct de vedere politic în cadrul Partidului
Naţional-Liberal - aprecia că România se găsea la începutul orânduirii capitaliste şi că progresul
statului naţional unitar român era condiţionat de dezvoltarea industriei naţionale. Unul dintre cei
mai remarcabili teoreticieni ai neoliberalismului, Ştefan Zeletin, afirma: "Viitorul nostru e legat de
această chestiune vitală pentru noi: ne trebuie o mare industrie"
La rândul său Vintilă Brătianu scria: "ţara noastră are toate condiţiile materiale pentru a fi un stat
industrial complet". După opinia teoreticienilor neoliberali, România dispunea de condiţiile
necesare industrializării : resurse de materii prime, specialişti, capital, forţă de muncă şi piaţă
internă. Ei aveau în vedere dezvoltarea ramurilor moderne ale industriei (constructoare de maşini,
energetică, electrotehnică). Teoreticienii neoliberali au argumentat concepţia dezvoltării "prin noi
înşine" ca singura cale de progres a României. Ei au subliniat legătura indisolubilă dintre
industrializare şi modernizarea generală a ţării, precum şi dintre industrializare şi consolidarea
independenţei naţionale. Cel care a surprins cel mai bine fenomenul exploatării ţărilor agrare de
către cele industrializate a fost Mihail Manoilescu : "Productivitatea industrială - scria el - este atât
de covârşitor mai mare decât productivitatea agriculturii, încât renunţarea la politica de
industrializare este pentru orice ţară renunţarea la orice viitor economic".
În plan social, neoliberalismul se pronunţa pentru consolidarea poziţiilor burgheziei. Ştefan Zeletin
afirma fără echivoc: "soarta ţării se identifică cu soarta burgheziei naţionale", că problemele care se
ridică României în actuala fază de dezvoltare sunt de natură revoluţionară burgheză, nu
revoluţionară proletară". EI aprecia că "ţărănimea ca forţă socială politică este inexistentă",

9
constituind o "masă haotică", iar proletariatul se găsea "În germene şi nu contează ca forţă
politică". Satisfacerea unor interese, Îndeosebi materiale, ale ţărănimii şi ale muncitorimii era
absolut necesară pentru menţinerea echilibrului social şi evitarea ciocniri lor sociale. Dacă
muncitorimea şi ţărănimea se angajau În asemenea confruntări, care ar fi depăşit limitele legalităţii,
se impunea intervenţia statului, care - după opinia neoliberalilor - este Îndreptăţit să folosească
orice mijloace, inclusiv forţa, pentru asigurarea ordinei şi liniştei publice
Din punct de vedere politic, neoliberalismul era adeptul democraţiei parlamentare, care şi-a găsit
cea mai elocventă materializare În Constituţia din 1923. Într-o vreme când curentele prodictatoriale
Încercau să se impună, neoliberalii ţineau să precizeze: "Regimul parlamentar, Întemeiat pe votul
obştesc rămâne, oricare ar fi tendinţele trecătoare izvorâte din unele decepţii sau din unele ambiţii,
singura garanţie serioasă de propăşire a societăţilor moderne".
O largă răspândire în epocă a avut ţărănismul. Analizând evoluţia societăţii omeneşti la începutul
secolului al XX-lea, C. Stere ajungea la următoarea concluzie: "Când din însăşi prăbuşirea
producţiei mondiale, din nimicirea avuţiilor acumulate de veacuri, din mizeria maselor şi din
măcelul milioanelor se nasc condiţiuni prielnice pentru concentrarea de capitaluri fabuloase -
tocmai în mâinile unei minorităţi infime de potentaţi care hotărăsc destinele lumii - evident nu
aceştia pot avea menirea istorică de a clădi o nouă orânduire mondială şi socială".
Ţărăniştii apreciau că România evolua pe o cale diferită de aceea a statelor capitaliste occidentale,
că la noi dezvoltarea capitalismului era o tendinţă exterioară societăţii, o imitaţie.
Teoreticienii ţărănişti au pornit de la ideea că România avea o structură preponderent agrară şi, ca
atare, principala ramură a economiei naţionale trebuia să rămână agricultura. Nu aveau însă în
vedere o structură anchilozată, tradiţională, ci o agricultură modernă, întemeiată pe ştiinţă şi
mecanizare.
Ţărăniştii afirmau că de dezvoltarea agriculturii depindea aprovizionarea pieţei interne, creşterea
nivelului de trai al poporului, balanţa comercială activă, asigurarea bazei necesare pentru celelalte
ramuri ale economiei naţionale. Este de menţionat faptul că ei nu preconizau o structură
"eminamente agrară".
Virgil Madgearu, unul dintre teoreticienii doctrinei ţărăniste, scria că "nu se poate vorbi de
agrarianism contra industrialism", că între cele două ramuri economice nu există un dezacord, "că
dimpotrivă, se descoperă o Întregire reciprocă între dezvoltarea agriculturii ţărăneşti şi
întreprinderile industriale mari". La rândul său, Gheorghe Zane preciza: "Ţărănismul nu este şi nu
poate fi antiindustrialist. În faza în care ne găsim - el scria aceste rânduri în 1935 - dezvoltarea şi
propăşirea ţărănimii, ca şi a întregului popor român, este inseparabil legată de evoluţia industrială".

10
În primul deceniu interbelic, ţărăniştii se declarau împotriva a ceea ce ei numeau a fi "industria de
seră", care trăia din bugetul statului, desfăşurând o vie campanie Împotriva liberalilor pe această
temă. Dar, reflectând cu mai multă atenţie asupra politicii marilor puteri occidentale faţă de statele
agrare, ţărăniştii au renunţat la punctul lor de vedere iniţial şi au elaborat, după 1933, un program
de industrializare a ţării, cerând chiar "înfiinţarea de industrii pentru care ţara noastră n-are decât
posibilităţi reduse, stimulându-se în acest scop iniţiativa privată".
Ei apreciau că România nu dispunea de suficient capital, şi de aceea se pronunţau pentru
"deschiderea porţilor" în faţa capitalului străin. Virgil Madgearu, aflat într-o acerbă polemică cu
Vintilă Brătianu, declara în parlament că "nimeni nu poate să nege importanţa majorităţii
capitalului românesc În întreprinderile dinăuntrul ţării" şi că "nebun sau criminal ar fi omul de stat
care n-ar da toată Încurajarea şi tot Îndemnul acestui capital şi acestor energii să fructifice bogăţiile
ţării", dar - continua el - "una e a recunoaşte o necesitate şi alta a dovedi o posibilitate". Justificând
poziţia ţărăniştilor, Virgil Madgearu declara: "Noi deschidem porţile României pentru a reintra în
circuitul capitalului internaţional şi pentru a putea să se refacă astfel economia naţională a acestei
ţări". EI era convins că penetraţia capitalului străin "nu va aduce mană cerească".
După experienţa guvernării din 1928-1931, naţional-ţărăniştii au renunţat, practic, la concepţia
"porţilor deschise", devenind adepţi ai protecţionismului şi încurajării capitalului naţional.
În privinţa structurii sociale, teoreticienii ţărănişti apreciau că principala clasă din România, de care
atârnă însăşi existenţa statului, era ţărănimea. Totodată, ei afirmau că "acţiunea tuturor categoriilor
de muncitori trebuie subordonată intereselor şi aspiraţiilor ţărănimii"; în această viziune
"muncitorii oraşelor nu pot fi decât fraţi de luptă ai ţăranilor" împotriva oligarhiei"- adică a marii
burghezii bugetivore.
Modelul politic conceput de ţărănişti avea la bază o largă democraţie, care să ducă la edificarea
"statutului ţărănesc". Virgil Madgearu scria: "Odată democraţia instaurată, ţărănimea poate să
cucerească puterea politică". În acest scop, accentul era pus pe aplicarea sinceră a votului universal,
care ar duce la preponderenţa ţărănimii (80% din populaţia ţării) în parlament; acesta, la rândul său,
va organiza statul ţărănesc.
Alături de aceste două concepţii dominante, în epocă, a existat şi o alta, marxistă, care exprima
punctul de vedere al Partidului Socialist. Asupra genezei capitalismului românesc, în programul
Partidului Socialist, adoptat în 1919, se afirmă că România "a fost târâtă în angrenajul statelor
capitaliste şi silită să-şi creeze şi să dezvolte forme de producere şi organizare capitaliste în alte
condiţiuni decât ţările din Apus. Fiind în dependenţă şi stând sub influenţa ţărilor înaintate,
România a trebuit să introducă raporturile sociale şi formele politice de organizare burgheze, nu ca
o necesitate izvorâtă din raporturile interne de producere, ci cerute de relaţiunile ei cu ţările

11
capitaliste". Şerban Voinea scria în 1922 că, "pe când Europa Centrală şi Apuseană se afla în plină
dezvoltare capitalistă, România abia a aruncat cătuşele feudalismului, creând în ultimii ani baza
necesară pentru dezvoltarea capitalistă viitoare". Programul Partidului Social-Democrat din 1927
aprecia că "dezvoltarea capitalistă a României este o necesitate istorică". Remarcabilul teoretician
marxist Şerban Voinea era şi mai explicit: "orice politică menită a stânjeni, necum a împiedica
dezvoltarea capitalistă a ţării, trebuie considerată ca reacţionară. Progresul României e indisolubil
legat de propăşirea capitalismului. Socialismul nu va putea fi realizat la noi decât dacă dezvoltarea
capitalistă va crea elementele obiective şi subiective indispensabile pentru aceasta". EI aprecia:
"Stăruinţele burgheziei de a dezvolta industria În România se Întâlnesc cu tendinţa corespunzătoare
a proletariatului. Ambele clase au, În această privinţă, năzuinţe asemănătoare: atât puterea
proletariatului, cât şi cea a burgheziei atârnă de progresul industriei". Obiectivele finale erau însă
diferite: în timp ce burghezia urmărea întărirea puterii proprii, proletariatul vedea o altă
perspectivă: dezvoltarea industriei avea ca rezultat creşterea numerică şi calitativă a clasei
muncitoare, pe care teoreticienii marxişti o considerau principala clasă a progresului social.
În plan politic, social-democraţii apreciau că "democratizarea şi desăvârşirea vieţii de stat"
reprezentau "condiţiunea principală pentru desfăşurarea liberă a luptei de clasă şi pentru educaţia
politică şi culturală a clasei muncitoare". Obiectivul final era înlăturarea orânduirii capitaliste şi
edificarea societăţii democratice socialiste, Într-un viitor îndepărtat. până la crearea condiţiilor
necesare trecerii la socialism, social-democraţii se pronunţau pentru extindea drepturilor şi
libertăţilor democratice, educaţia politică şi culturală a muncitorilor, în cadrul societăţii existente
Alături de concepţiile care apreciau pozitiv evoluţia României după Marea Unire, într-o viziune
democratică, s-au afirmat şi altele, care negau posibilităţile ei de dezvoltare, pronunţându-se pentru
o răsturnare fundamentală a structurilor existente şi instaurarea unui regim totalitar. Concepţia
extremei stângi, marxismul în varianta lui leninistă, propagat de partidul comunist susţinea că
România "este o ţară înapoiată din punct de vedere capitalist, cu un nivel puţin ridicat al industriei,
cu predominarea agriculturii în economia ţării şi cu rămăşiţe însemnate semifeudale". Comuniştii
apreciau că relaţiile de producţie capitaliste "împiedică dezvoltarea forţelor productive ale ţării şi
condamnă la degradare şi degenerare poporul muncitor". Ei susţineau că "proletariatul , fiind
singura clasă consecvent revoluţionară până la capăt, are chemarea să conducă lupta tuturor celor
exploataţi şi asupriţi împotriva tuturor formelor de exploatare şi asuprire". După multe şi
contradictorii dezbateri privind stadiul de dezvoltare a României, în 1931 s-a adoptat teza potrivit
căreia aceasta se afla În faţa desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice, care va fi înfăptuită "fără
burghezie, împotriva ei, sub hegemonia proletariatului şi sub conducerea Partidului Comunist".

12
Prin victoria revoluţiei urma să se instaureze dictatura proletariatului, care să edifice un nou tip de
societate, pe ruinele celei burgheze.
Curentul de extrema dreaptă, cu un început firav În primii ani de după Marea Unire, dar apoi tot
mai consistent - promovat mai ales de unii intelectuali, cu pregătire socio-umană - considera că
societatea românească de după 1918 era bolnavă, clădită pe o temelie putredă, de oamenii bătrâni,
incapabili să înţeleagă şi să acţioneze în conformitate cu specificul naţional. Din acest punct de
vedere este semnificativă aprecierea făcută În Manifestul Crinului Alb publicat în revista
"Gândirea" din 1928: "Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu
adevărat. În capul lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi
împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite". Pe aceşti oameni tineretul trebuia
să-i "urască", să-i scoată din "extazul lor porcin", să-i cheme În faţa "tribunalului grijii de onoare
naţională". O asemenea generaţie a bătrâni lor trebuia înlăturată spre binele naţiunii şi înlocuită cu
una tânără şi neprihănită, plină de elan. Ea avea să fie "generaţia de la 1922", în frunte cu Corneliu
Zelea Codreanu, al cărei eşafodaj ideologic va fi elaborat în deceniul al patrulea, fiind însuşit de
Mişcarea Legionară.
Concepţiile şi ideile privind evoluţia României după Marea Unire din 1918 au avut un rol
important în stimularea gândirii creatoare, caracteristică unei societăţi democratice, pluraliste.
Multe dintre aceste concepţii şi idei şi-au găsit o aplicabilitate practică, în acte de guvernământ,
care au contribuit la modernizarea societăţii, la punerea în valoare a potenţialului uman, material şi
spiritual al României. Marile progrese înregistrate de ţara noastră după 1918 dovedesc, fără putinţă
de tăgadă, creativitatea poporului român care, după secole de lupte şi jertfe, îşi realizase cel mai
scump ideal al său, muncind apoi cu râvnă şi pricepere pentru dezvoltarea patriei sale unice şi
unitare - România.

13
 VIAŢA CULTURALĂ. CONTRIBUŢII ROMÂNE ŞTI LA DEZVOLTAREA
PATRIMONIULUI CULTURAL AL UMANITĂŢII

Accelerarea procesului de modernizare a societăţii, eliberarea marilor energii spirituale Încătuşate

de-a lungul secolelor de dominaţie străină, strângerea laolaltă pentru prima dată în istorie - a
tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, asigurarea unei baze materiale mai solide, climatul generat
de Marea Unire, setea de cultură a poporului român, au permis înregistrarea unui adevărat salt
calitativ în dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii.
Învăţământul constituie domeniul fundamental pentru ridicarea nivelului de cultură al poporului,
pentru formare de cadre necesare economiei, vieţii administrative, activităţii sociale, politice,
ştiinţifice. Datele statistice arată că în momentul Unirii, numărul ştiutorilor de carte era următorul:
vechiul Regat - 39,3% (în 1912); Bucovina 45,2%) în 1910); Basarabia - 19,4% (în 1897);
Transilvania - 51,1% (în 1910). Este de menţionat faptul că numai 22% din totalul românilor din
Transilvania ştiau să scrie şi să citească, ceea ce reflectă clar politica discriminatorie provocată de
guvernul de la Budapesta
După 1918 preocuparea tuturor guvernelor României a constituit-o dezvoltarea Învăţământului
primar, sporirea numărului ştiutorilor de carte, lichidarea analfabetismului. Un rol important în
atingerea acestui obiectiv l-a avut legea învăţământului din 1924, care stabilea obligativitatea
învăţământului de 7 ani, precum şi un sistem unitar de organizare a învăţământului primar pe întreg
cuprinsul ţării; acesta funcţiona pe baza aceloraşi dispoziţii şi folosea manuale aprobate de
Ministerul Educaţiei Naţionale; copiii se puteau pregăti În şcoli de stat (care erau gratuite), în şcoli
particulare sau în familie.
Desigur, problemele cele mai dificile erau de ordin material. După 1918, din iniţiativa guvernului
român, a început o amplă acţiune de reparare a localuri lor ce avuseseră de suferit de pe urma
războiului, de construire a unui număr cât mai mare de şcoli, cele mai multe prin contribuţia
comunelor; în paralel, s-a desfăşurat o activitate de formare a cadrelor didactice necesare
învăţământului general şi liceal. Rezultatele nu au întârziat să se arate; la recensământul din 1930
numărul ştiutorilor de carte se ridica la 57%. Pe provincii istorice situaţia se prezenta astfel:
Vechiul Regat - 55,8%; Bucovina - 65,7%; Basarabia - 38,1 %; Transilvania - 67,3%.
Cei mai mulţi ştiutori de carte proveneau din rândul bărbaţilor care locuiau în oraşe (84,5%). Grupa
cea mai importantă a neştiutorilor de carte era aceea a populaţiei de peste 65 de ani, din rândul
căreia numai 27,7% ştia să scrie şi să citească.
Ritmul de răspândire a ştiinţei de carte s-a intensificat după 1930. Spre exemplu, în anul şcolar
-19371936
funcţionau 2 104 grădiniţe de stat cu 125 350 copii, la care se adăugau 171 grădiniţe particulare frecventate de

14
8 954 copii; existau 15 630 şcoli primare ale statului cu 2 338 85 I copii, 1 407 şcoli particulare cu 141 240
copii; la aceştia se adaugă 2 043 copii preparaţi în familie şi prezentaţi la examenele particulare ţinute în
şcolile primare ale statului. Comparativ cu anul 1919, primul an de după Unire, numărul elevilor a crescut de 4
ori, al copului didactic de peste 5 ori, al şcolilor de circa 4 ori. Copiii aparţinând minorităţilor naţionale aveau
asigurat dreptul de a învăţa; astfel, în 1930, din totalul copiilor care frecventau şcolile primare ale statului, 1
912 189 erau români, 113 070 - maghiari, 57 958 - germani, 29 025 - ruşi, 63
ruteni
178şi ucrainieni, 59 5222
- bulgari, 51 054 - evrei, 21 997 - turci şi tătari etc.
Luând în calcul procentul mediu de creştere a ştiutorilor de carte, se desprinde concluzia
1939-1940
că în
numărul acestora ajunsese la circa
80%. Acest procent era mai mare decât al multor state europene: Portugalia
- 34,8%, Uniunea Sovietică-51,3 %, Grecia -56,7%, Spania -57% etc.
Necesitatea formării de cadre cu pregătire medie, a ridicării nivelului de instrucţie a tineretului au impus o
puternică dezvoltare a învăţământului liceal, recunoscut ca unul dintre cele mai bune pe plan european. Alături
de învăţământul teoretic, a cunoscut o reală extindere învăţământul practic, luând fiinţă licee agricole,
industriale, comerciale, sanitare, şcoli de arte şi meserii. Accesul la învăţământul liceal al tinerilor aparţinând
minorităţilor naţionale era neîngrădit. Este semnificativ faptul că, dacă în timpul dominaţiei maghiare o şcoală
secundară revenea la560 000 români, după1918, o şcoală secundară revenea 20
la 000 de unguri.
Învăţământul superior a cunoscut şi el o extindere şi o diversificare. România avea în perioada interbelică
următoarele institute de învăţământ superior: Universităţi (Ia Bucureşti, Iaşi cu Facultate de Teologie la
Chişinău, Cluj, Cernăuţi); Şcoli Politehnice (Ia Bucureşti şi Timişoara), Academia de Arhitectură (Ia
Bucureşti), Academii de Arte Frumoase (Ia Bucureşti şi laşi), Academii de Muzică şi Artă Dramatică (Ia
Bucureşti, laşi, Cluj, Cernăuţi), Institut de Educaţie Fizică (Ia Bucureşti), Academii de Înalte Studii Comerciale
şi Industriale (Ia Bucureşti şi Cluj), Academii Agronomice (Ia Bucureşti şi Cluj), Şcoala Superioară de Război
(Ia Bucureşti). Durata studiilor era de 3-6 ani şi se încheia cu examenul de licenţă; unii licenţiaţi îşi continuau
munca de cercetare, obţinând titlul de doctor.
Numărul de studenţi a crescut vertiginos, ca urmare a necesităţii de cadre resimţite de statul român, a creşterii
rolului ştiinţei şi culturii în ansamblul societăţii, a accesului liber, fără nici o îngrădire la învăţătură.
1926, În
România ocupa locul al patrulea în Europa - după Austria, Elveţia şi Franţa - în ceea ce priveşte numărul de
studenţi. Universitatea din Bucureşti se afla, în acelaşi an, pe locul al cincilea din lume ca număr de studenţi,
după Universitatea "Columbia", Universitatea din New-York, Universitatea din Londra şi Universitatea din
Paris. În anul1936/1937 existau În România34 093 studenţi, cei mai mulţi fiind înscrişi la Facultatea de
Drept (9 945), la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale
(4 994), la Facultatea de Litere şi
Filosofie (45 I 6), la Facultatea de Ştiinţe(2 769), la Facultatea de Medicină
(2 610) şi la Politehnică(2
183). Semnificative creşteri s-au înregistrat la facultăţile şi institutele cu profil ştiinţific, tehnic şi economic, la
care înainte de1918 numărul studenţilor era foarte mic.

15
 Studenţii aparţinând minorităţilor naţionale ocupau o pondere însemnată. Astfel, 34
din 093
cei studenţi
existenţi în1936-37, un număr de28469 erau români,2 137 - evrei, 917 - maghiari,244- bulgari,187 - ruşi
ş.a.m.d.
Extinderea învăţământului superior românesc, dar mai ales calitatea lui, au făcut posibilă pregătirea
în ţară a specialiştilor, a elitelor, astfel încât numărul studenţilor români la alte Universităţi ale
Europei s-a diminuat, comparativ cu perioada de dinainte de 1918. În acelaşi timp s-a înregistrat o
creştere a numărului de studenţi străini (aparţinând altor state) care frecventau universităţile şi
institutele de învăţământ superior din România.
Alături de şcoală, o contribuţie importantă la ridicarea nivelului de cultură a populaţiei au adus presa şi
radioul.
Presa a cunoscut o adevărata dezvoltare, generată de faptul că putea circula nestingherită pe Întreg
spaţiul românesc, că interesul pentru viaţa publică a crescut considerabil, iar paleta opţiunilor politice
s-a diversificat. Potrivit datelor statistice, numărul periodicelor a sporit de la 16 (1918), la 2 351
(1935), revenind un periodic la 4 locuitori. Din acest punct de vedere, România se afla pe o poziţie
fruntaşă În Europa Înaintea Austriei, Ungariei, Poloniei, Iugoslaviei şi a altor state, fiind depăşită doar
de Franţa, Germania şi Cehoslovacia.
Tirajul total al presei române era de 4,5 milioane de exemplare zilnic, dintre care un milion se tipăreau
în limbile minorităţilor naţionale. Cele mai răspândire ziare erau "Universul" (200 000 exemplare),
"Dimineaţa" (100 000), "Curentul" (60 000), "Adevărul" (50 000). Presa de partid avea tiraje foarte
mici (până la 20 0000 de exemplare).
Un număr însemnat de periodice apăreau În limbile minorităţilor naţionale. O statistică indica
următoarea situaţie pentru anul 1934. Total periodice - 2 253, dintre care: 1 645- în limba română,
273- în maghiară, 170 - în germană, 27 - în idiş, 2- în albaneză, 2 - în turcă, 2- în sârbă, una în ruteană.
Existau şi periodice bilingve şi chiar trilingve: 9 - în română şi maghiară, 27 - în română, maghiară şi
germană, 6 - în română şi germană, 6 - în română şi rusă, 1- în română şi idiş, 1- în maghiară şi
germană, 3 - în germană şi franceză, 2 - în maghiară şi franceză, 1 - în rusă şi franceză. În limbile
minorităţilor naţionale se tipăreau 582 publicaţii periodice, adică 25,8% din total, corespunzător,
aşadar procentului de minoritari în populaţia ţării.
În cadrul periodicelor ponderea cea mai mare o ocupau ziarele (din 2 350, periodice tipărite în 1936,
un număr de 1 376 erau ziare, iar 874 reviste). Din punct de vedere al profilului, structura respectivelor
periodice era următoarea: politică - 767, literatură, 239, enciclopedic, sport, diverse, addenda - 233,
teologie - 205, economie naţională şi politică - 147, administraţie - 135, industrie - 27, armată - 22,
istorie - 17, arte - 16, bibliografie - 12, fizică, chimie - 11, sociologie - 10, matematică, astronomie - 8,
căi de comunicaţie - 5, statistică - 4, filologie - 3, ştiinţele naturi - 3, academice - 1. După cum se

16
observă, era o structură foarte diversă, din care se detaşează puternic periodicele politice, fapt ce atestă
o mare receptivitate a masei de cititori la problematica vieţii obşteşti.
Radioul, mijloc modern de comunicare, a început să joace un rol tot mai important în peisajul cultural
al României. Numărul abonaţi lor a crescut de la circa 8 000 În 1927 la 350 000 în 1939. Dacă se ia în
calcul faptul că, de regulă, abonatul era capul familiei, iar o familie era alcătuită din 4-5 membri, se
poate aprecia că circa 1 milion de persoane ascultau în mod curent emisiunile postului naţional de
radio.
Progresele realizate în domeniul răspândirii culturii sunt incontestabile, fapt atestat de sporirea
cantitativă a ştiutorilor de carte, a celor care citeau presa, a celor care urmăreau emisiunile de radio,
precum şi a celor care frecventau sălile de conferinţe, de concerte, de teatru, de cinematograf, a celor
care-şi constituiau biblioteci personale sau îşi petreceau mai multe ore în sălile bibliotecilor comunale,
ale unor instituţii publice sau de stat.
Vastele acumulări cantitative de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea,
condiţiile create după Marea Unirea din 1918 au permis realizarea unui adevărat salt calitativ în ştiinţa
românească. În perioada interbelică s-au afirmat puternic şcolile româneşti de matematică, medicină,
istorie, geografie, sociologie, filosofie, au trăit şi creat mari personalităţi care au Îmbogăţit tezaurul
ştiinţei şi culturii universale.
În această perioadă au lucrat creatorii şcolii matematice româneşti: Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu
şi Dimitrie Pompei, care au avut contribuţii remarcabile în dezvoltarea acestei ştiinţe pe plan mondial.
Gheorghe Ţiţeica este fondatorul geometriei diferenţiale centroafine. Traian Lalescu este unul din
fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale, recunoscut ca atare În planul ştiinţei matematice universale, iar
Dimitrie Pompei a adus contribuţii fundamentale la teoria funcţiilor şi a calcului funcţional; a definit
funcţii, care îi poartă numele, precum şi noţiunile de derivată areolară şi distanţă între două mulţimi
închise. Şcoala de matematică românească şi-a câştigat un autentic prestigiu internaţional, a contribuit
efectiv la dezvoltarea acestei ştiinţe fundamentale.
Medicina românească a fost ilustrată de savanţi prestigioşi precum Victor Babeş creatorul şcolii
româneşti de morfopatologie şi microbiologie, şi Ioan Cantacuzino fondatorul şcolii naţionale de
imunologie şi patologie experimentală. Gh. Marinescu Întemeietorul şcolii româneşti de neurologie - a
aplicat, printre primii din lume, metode histologice şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei,
epilepsiei, nevrozelor. Constantin 1. Parhon - creatorul şcolii româneşti de endocrinologie şi unul din
fondatorii ei pe plan mondial - este autorul primului tratat de endocrinologie din lume; a izolat şi
descris sindroame noi (unul dintre acestea purtându-i numele), a cercetat bătrâneţea şi tratamentul ei,
fiind unul dintre întemeietorul geriatriei - o nouă ramură a ştiinţelor medicale.

17
Medicii români au adus contribuţii importante în domeniile chirurghiei (Nicolae Hortolomei, Dimitrie
Gerota), sistemului neurovegetativ (Daniel Danielopolu), anatomiei (Francisc Reiner). La ameliorarea
stării de sănătate a poporului român a contribuit Institutul de Seruri şi Vaccinuri Înfiinţat În 1921 de
dr. Ioan Cantacuzino. Un succes important a fost obţinut prin eradicarea uneia dintre cele mai teribile
boli malaria - prin eforturile medicilor români în frunte cu Mihai Ciucă; după acest succes, savantul
român a contribuit la combaterea malariei în mai multe ţări ele lumii, în calitate de expert al Societăţii
Naţiunilor.
Doi medici români - Nicolae Paulescu şi Ştefan Odobleja - au fost pe nedrept privaţi de obţinerea
Premiului Nobel. Nicolae Paulescu a făcut cercetări sistematice asupra diabetului, reuşind să
descopere medicamentul pe care l-a numit pancreină; rezultatul experienţelor sale a fost publicat în
august 1921 Într-o revistă internaţională de specialitate din Belgia, cu opt luni înainte de canadienii Fr.
G. Banting şi Ch. H. Best, care au anunţat descoperirea insulinei (echivalentul pancreinei). În 1923,
savanţii canadieni au obţinut Premiul Nobel, nesocotindu-se prioritatea savantului român. La rândul
său, Ştefan Odobleja este autorul primei variante elaborate a concepţiei cibernetice generalizate expusă
pe larg în cartea sa Psihologia consonantistă, tipărită în 1938 în limba franceză. Pentru o descoperire
similară, matematicianul american Norbert Wiener, care în 1948 a publicat lucrarea Cibernetica, deci
cu 10 ani mai târziu, a primit Premiul Nobel.
Cercetătorii români au adus contribuţii remarcabile În ştiinţele tehnice, multe dintre descoperirile lor
având largi aplicaţii practice. Aurel Persu a construit primul automobil aerodinamic fără diferenţial din
lume. Traian Vuia a realizat generatorul cu aburi cu ardere internă în cameră închisă, care îi poartă
numele. Lazăr Edeleanu a inventat mai multe procedee de prelucrare a petrolului, dintre care unul îi
poartă numele. Ştefan Procopiu a adus contribuţii notabile în domeniul electromagnetismului, opticii,
geomagnetismului şi termodinamicii; În 1921 a descoperit depolarizarea longitudinală a soluţiilor
coloidale şi a suspensiilor cristaline (fenomenul Procopiu), iar în 1929 discontinuitatea magnetizării
unui fir feromagnetic străbătut de un curent electric alternativ (efectul Procopiu). Henri Coandă a adus
contribuţii fundamentale în domeniul aerodinamicii experimentale şi a construcţiei de avioane; În
1934 a brevetat procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid printr-un alt fluid (efectul
Coandă); în 1918 a construit primele elemente de case prefabricate; a preconizat o instalaţie solară
pentru desalinizarea apei marine. Traian Vuia a construit În 1918 şi 1921 două tipuri de elicoptere
prevăzute cu mai multe rotoare de propulsie şi sustentaţie, cârmă de direcţie şi stabilizator orizontal;
Elie Carafoli a fondat şcoala românească de aerodinamică, a efectuat cercetări minuţioase asupra
aripilor de avion, a adus contribuţii importante la proiectarea şi construirea avioanelor româneşti la
LA.R. Braşov, unde a îndeplinit multă vreme funcţia de director tehnic. Învăţătorul sas, Herman
Oberth, a fundamentat construcţia, funcţionarea şi utilizarea motoarelor rachetă în astronautică şi În

18
tehnica militară, fiind considerat fondatorul astronauticii pe plan mondial. În 1925, Radu Stoika a
construit primul hidroavion românesc, iar în 1932-1934, Gogu Constantinescu - fondatorul ştiinţei
sonicităţii - a aplicat convertizorul de cupru (cutia de viteze automată) la locomotivele şi
automotoarele construite la Uzinele Malaxa din Bucureşti, care erau printre cele mai moderne din
lume.
Gheorghe Cartianu a pus bazele şcolii româneşti de radiotehnică şi radiocomunicaţii În 1926 au fost
realizate primele emisiuni radio sub conducerea profesorului Dragomir Hurmuzescu, cel care avea să
devină preşedintele Societăţii de Radiodifuziune; la 1 noiembrie 1928 şi-a început activitatea sub
conducerea sa postul de Radio România. Constantin Budeanu a descoperit fenomenul energiei
deformate, iar Augustin Maior este inventatorul telefoniei multiple.
În geografie s-a impus Simion Mehedinţi - întemeietorul şcolii româneşti de geografie - care, în
lucrarea sa Terra (2 volume, 1930) a fundamentat o concepţie proprie, cu larg ecou internaţional,
potrivit căreia pământul se prezintă ca un ansamblu unitar de învelişuri planetare. Vintilă Mihăilescu a
elaborat prima sinteză asupra geografiei fizice a României (1936).
Şcoala de biologie a fost ilustrată de Ion Borcea (care a pus bazele şcolii româneşti de hidrobiologie),
Emil Racoviţă - creatorul primului institut de biospeologie din lume (1920, la Cluj), participant la
explorarea Antarcticii, Dimitrie Voinov - întemeietorul şcolii româneşti de citologie.
Perioada interbelică s-a caracterizat printr-o adevărată efervescenţă a gândirii social-politice, care a
evidenţiat vocaţia românilor spre sinteza actului de cultură. Operele publicate de Lucian Blaga se
constituie în veritabile contribuţii privind filosofia existenţei sau ontologia misterului, filosofia
cunoaşterii, a culturii, a artei, filosofia mitului şi filosofia religiei. Constantin Rădulescu-Motru este
fondatorul unei concepţii proprii - "personalismul energetic"- conform căreia menirea filosofiei este ca
o dată cu integrarea persoanei umane în natură, potrivit cuceriri lor ştiinţei, să satisfacă şi nevoile
subiectivităţii, subliniind valoarea persoanei, a individualităţii omeneşti în univers. Mircea Eliade şi-a
început în perioada interbelică uriaşul travaliu care avea să-l impună ca un mare specialist în istoria
religiilor, orientalistică şi mitologie.
Şcoala românească de sociologie, Întemeiată de Dimitrie Gusti, s-a bucurat de un autentic prestigiu
internaţional. Gusti este fondatorul metodei "monografice", aplicată În special la studiul vieţii rurale,
prin cercetări repetate şi îndelungate pe teren, În echipe complexe, interdisciplinare. A avut rolul
decisiv în crearea Muzeului Satului, deschis în Bucureşti (1936); sub îndrumarea sa a apărut Între anii
1938-1943, monumentala lucrare Enciclopedia României (4 volume).
Istoriografia românească a fost dominată de uriaşa personalitate a lui Nicolae Iorga, recunoscut ca unul
dintre titanii culturii universale. Opera sa numără circa 16 000 de titluri, cu o tematică extrem de
variată: sinteze şi monografii, colecţii de izvoare, probleme de istorie politică, economică, militară,

19
literară, culturală etc. Autorul Istoriei României în 10 volume (1936- I 939) şi a unei sinteze în limba
germană Geschichte des rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 volume, 1905, a
integrat istoria românilor în istoria universală, publicând La place des Roumains dans I 'histoire
universelle, 3 volume, 1935-1936, a adus contribuţii majore la studierea istoriei universale Geschichte
des Osmanischen Reiches, 5 volume, 1908-1913, Etudes Byzantines, 2 volume, 1939-1940.
Vasile Pârvan a întemeiat şcoala românească de arheologie, lucrările sale, - Getica (1926), Dacia
(1937) şi Începuturile vieţii romane la gurile Dunării (1923) - aducând contribuţii fundamentale
pentru cunoaşterea istoriei vechi a României, precum şi a zonei pontice în general. Gheorghe Brătianu
a cercetat numeroase aspecte privind istoria României - îndeosebi continuitatea românilor în vechea
vatră dacică, întemeierea statelor româneşti, precum şi universale - istoria Bizanţului, a Mării Negre
etc.
Literatura română a atins performanţe cu adevărat excepţionale, datorate unor scriitori cu reală
vocaţie universală, precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga. Unul
dintre promotorii avangardismului pe plan european a fost poetul român Tristan Tzara, iniţiatorul
mişcării dadaiste.
Dintre realizările de marcă se cuvin a fi reliefate cele datorate lui Constantin Brâncuşi unul dintre cei
mai prestigioşi sculptori ai tuturor timpurilor. Ansamblul de la Târgu Jiu (Masa tăcerii, Poarta
sărutului, Coloana infinitului) realizat În anii 1935- 1 938, este o operă artistică de excepţie, şi un
omagiu adus poporului român, luptei şi jertfelor sale pentru făurirea statului naţional unitar.
Prin George Enescu, muzica românească a intrat cu adevărat În universalitate. Lucrările sale, în primul
rând simfoniile, exprimă sufletul şi aspiraţiile poporului român, peisajul şi frumuseţile patriei, pe care
le-a făcut cunoscute pe toate meridianele. Opera sa "Oedip", prezentată în premieră mondială la Paris
În 1936, a deschis noi căi în dezvoltarea teatrului liric universal. Arta dirijorală a fost ilustrată de lonel
Perlea, George Georgescu, Antonin Ciolan, care s-au aflat la pupitrul celor mai prestigioase orchestre
din lume.
În teatru s-au impus actori de talent ca: C. Nottara, Tony Bulandra, Constantin Tănase (fondatorul
teatrului românesc de revistă); pe scenele pariziene au jucat cu mult succes, actriţele românce Maria
Ventura, Elvira Popescu, Alice Cocea.
Cele două decenii de după Marea Unire reprezintă la scara istoriei o perioadă foarte scurtă, dar sub
raportul realizărilor ea a fost foarte bogată şi densă, atât pe "orizontală" _ prin creşterea gradului de
cultură a poporului, cât şi pe "verticală" - prin realizări de vârf intrate în patrimoniul spiritual al
umanităţii.

20
 ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Problemele organizării lumii după prima conflagraţie mondială au constituit obiectul Conferinţei de Pace de la
Paris (1919-1920). Prezentă la această Conferinţă, România a acţionat pentru obţinerea confirmării pe plan
internaţional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 de poporul român privind făurirea statului naţional
unitar român. Conferinţa de la Paris era chemată să dea consacrare juridică internaţională noului statut teritorial
şi politic al statului român, prin recunoaşterea principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor, prin
respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra teritoriului său naţional.
În practică însă lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate şi dificile, în parte datorită păcii pe care România
a fost obligată să o semneze cu Centralii în mai 1918. Deşi potrivit tratatului din 4/17 august 1916, România
trebuia să se bucure la Conferinţa păcii de drepturi egale cu celelalte ţări semnatare, ea a fost inclusă în rândul
statelor cu "interese limitate", putând participa la dezbateri numai atunci când era invitată, dreptul de decizie
aparţinând "Consiliului celor patru" (Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA). În Comisia teritorială, inclusiv în
Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi.
După ample discuţii, începute în Comisia teritorială la 11 februarie 1919, Consiliul Suprem a stabilit, la 11 iunie
1919, graniţa dintre România şi Ungaria, iar la 13 iunie 1919 cea dintre România şi Regatul Sârbo-Croato-
Sloven, prin care se recunoştea actul istoric al unirii Transilvaniei cu România.
Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngăduit delegaţiei române să-şi exprime punctul
de vedere, deşi armata română purtase lupte grele cu cea germană în anii 1916-1917, împotriva căreia repurtase
strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, iar România avusese de suportat jaful ocupanţilor germani
şi uriaşe pierderi materiale. Delegaţia română, ca şi cele ale altor state mici, a fost nevoită să semneze tratatul de
pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără să-l
fi putut studia şi formula observaţii.
Deoarece "Consiliul celor patru" intenţiona să procedeze într-o manieră similară şi în privinţa celorlalte tratate,
în mai 1919, IonI.C.. Brătianu, şeful delegaţiei române, a luat iniţiativa elaborării unei note verbale colective
adresate lui Georges Clemenceau, preşedintele Conferinţei de pace, de către delegaţiile română, polonă, sârbă,
cehoslovacă şi greacă, prin care se cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea
analiza. Dar Consiliul a acceptat să prezinte, la 29 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu
Austria, urmând ca a doua zi să remită delegaţiei austriece textul complet al acestuia. În urma unui nou protest,
adresat de Ion I.C.Brătianu în numele delegaţii lor menţionate, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a remiterii
proiectului către delegaţia Austriei. Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor
Puteri în treburile interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea minorităţilor naţionale,
Marile Puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile pe care le vor crede necesare pentru a ocroti drepturile
şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda

21
timp de 5 ani, liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii Puterilor Aliate şi
Asociate, fără nici un fel de vamă.
În cuvântul rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat, şi într-un memoriu adresat
Consiliului, Ion I.C.Brătianu afirma că România este hotărâtă a asigura dreptul minorităţilor, dar că ea nu poate
să primească un regim special, la care nu erau con strânse toate statele suverane. Totodată, el a arătat că
România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în
conformitate cu legislaţia sa internă.
Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, I.C.
Ion Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Confeinţa
păcii. La 10 septembrie Marile Puteri au semnat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punând
România în faţa faptului împlinit. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără discuţii şi fără
rezerve tratatul, Ion I.C.
. Brătianu şi-a dat demisia din fruntea guvernului României. După noi presiuni
diplomatice - care au mers până la ameninţarea cu excluderea delegaţiei române de la Conferinţa păcii - la 10
decembrie 1919 guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul
consfinţea autodeterminarea popoarelor, dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu
România. În acelaşi timp, el oferea o bază legală pentru amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale statelor
succesorale, inclusiv ale României. La 18 decembrie 1919 Marile Puteri au trasat frontiera dintre România şi
Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.
În ziua de 10 decembrie 1919 România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, care stabilea
că hotarul dintre cele două ţări era cel fixat în 1913.
Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară, precum şi unele
cercuri politice şi financiare din Marea Britanie, Franţa, Italia şi din alte ţări se pronunţau împotriva destrămării
Ungariei "milenare". Pe de altă parte, delegaţia română, susţinută de numeroşi lideri politici, a demonstrat pe
bază de date concrete, faptul că Transilvania este un străvechi teritoriul românesc, că populaţia acestuia şi-a
exprimat în cadrul Adunării Naţionale de la Alba Iulia din I decembrie 1918 hotărârea de a se uni cu România.
Deoarece "Consiliul celor patru" intenţiona să procedeze într-o manieră similară şi în privinţa celorlalte tratate,
în mai 1919, IonI.C. Brătianu, şeful delegaţiei române, a luat iniţiativa elaborării unei note verbale colective
adresate lui Georges Clemenceau, preşedintele Conferinţei de pace, de către delegaţiile română, polonă, sârbă,
cehoslovacă şi greacă, prin care se cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea
analiza. Dar Consiliul a acceptat să prezinte, la 29 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace cu
Austria, urmând ca a doua zi să remită delegaţiei austriece textul complet al acestuia. În urma unui nou protest,
adresat de Ion I.C.Brătianu în numele delegaţii lor menţionate, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a remiterii
proiectului către delegaţia Austriei. Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor
Puteri în treburi ele interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea minorităţilor naţionale,
Marile Puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile pe care le vor crede necesare pentru a ocroti drepturile

22
şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda
timp de 5 ani, liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii Puterilor Aliate şi
Asociate, fără nici un fel de vamă.
În cuvântul rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat, şi într-un memoriu adresat
Consiliului, Ion I.C
. Brătianu afirma că România este hotărâtă a asigura dreptul minorităţilor, dar că ea nu poate
să primească un regim special, la care nu erau con strânse toate statele suverane. Totodată, el a arătat că
România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în
conformitate cu legislaţia sa internă.
Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, I.C.
Ion Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Confeinţa
păcii. La 10 septembrie Marile Puteri au semnat tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punând
România în faţa faptului împlinit. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără discuţii şi fără
rezerve tratatul, Ion I.C.
. Brătianu şi-a dat demisia din fruntea guvernului României. După noi presiuni
diplomatice - care au mers până la ameninţarea cu excluderea delegaţiei române de la Conferinţa păcii - la 10
decembrie 1919 guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod a semnat tratatul de pace cu Austria. Tratatul
consfinţea autodeterminarea popoarelor, dezagregarea monarhiei habsburgice şi recunoştea unirea Bucovinei cu
România. În acelaşi timp, el oferea o bază legală pentru amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale statelor
succesorale, inclusiv ale României. La 18 decembrie 1919 Marile Puteri au trasat frontiera dintre România şi
Polonia, care a fost acceptată de cele două ţări.
În ziua de 10 decembrie 1919 România a semnat la Neuilly sur Seine tratatul de pace cu Bulgaria, care stabilea
că hotarul dintre cele două ţări era cel fixat în 1913.
Vii discuţii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, deoarece delegaţia maghiară, precum şi unele
cercuri politice şi financiare din Marea Britanie, Franţa, Italia şi din alte ţări se pronunţau împotriva destrămării
Ungariei "milenare". Pe de altă parte, delegaţia română, susţinută de numeroşi lideri politici, a demonstrat pe
bază de date concrete, faptul că Transilvania este un străvechi teritoriul românesc, că populaţia acestuia şi-a
exprimat în cadrul Adunării Naţionale de la Alba Iulia din I decembrie 1918 hotărârea de a se uni cu România.

Guvernul comunist de la Budapesta - acţionând de comun acord cu cel bolşevic de la Moscova şi cu

acela de la Kiev - a refuzat să-şi retragă trupele din Transilvania şi a atacat armata română, aflată În
Munţii Apuseni. În urma unor lupte grele (16-18 aprilie) atacul a fost respins, iar la 20 iulie armata
română a trecut la o contraofensivă, ocupând Budapesta la 2 august. După restabilirea ordinei, trupele
române s-au retras în limitele teritoriului naţional.
Între timp a fost semnat la Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, prin care se
recunoaşte unirea Transilvaniei cu România. Cu acelaşi prilej a fost iscălit un tratat care - ca şi În cazul
tratatului cu Austria - conţinea prevederi speciale privind "liberul tranzit" şi minorităţile.

23
La 28 octombrie 1920, România pe de o parte şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă,
au semnat tratatul de la Paris prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România. Trebuie spus că şi
acest Tratat devenea fapt împlinit numai după ce parlamentele statelor semnatare îI ratificau. Ceea ce
nu s-a întâmplat niciodată.
Deşi, în ansamblul lor, tratatele de pace încheiate au purtat amprenta Marilor Puteri învingătoare,
acestea au luat În consideraţie situaţia de fapt a prăbuşirii imperiului habsburgic şi a celui ţarist, pe
ruinele cărora au apărut state noi, iar altele, între care şi România, şi-au Întregit unitate teritorială.
Marile Puteri şi-au asigurat posibilitatea de a interveni în treburile politice şi în viaţa economică a
României, impunând clauze care au marcat evoluţia economică a ţării în perioada interbelică: România
a trebuit să preia 500 milioane coroane aur din datoria fostei monarhii habsburgice, să plătească un
miliard de coroane aur reprezentând contravaloarea bunurilor statului austriac şi maghiar rămase pe
teritoriile Bucovinei şi Transilvaniei, să achite suma de 230 milioane franci drept "cotă de eliberare".
În mod firesc, România avea dreptul de despăgubire din partea statelor inamice care i-au jefuit
teritoriul în timpul ocupaţiei din 1916-1918. Deşi pierderile României se cifrau la 72 miliarde lei aur,
Comisia reparaţiilor i-a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. Conferinţa de la Spa, din iulie 1920, a
hotărât ca România să primească 1,] % din reparaţiile germane şi 10,55% din reparaţiile Orientale
(exigibile de la Austria, Ungaria şi Bulgaria). Acordurile ulterioare - "planul Dawes", "planul Young",
conferinţa de la Haga - au făcut ca România să nu primească din partea fostelor state inamice suma
integrală a despăgubiri lor ce i se cuveneau.
După ratificarea internaţională a actelor de Unire din 1918, politica externă a guvernelor a fost
orientată, În întreaga perioadă interbelică, spre stabilirea unor relaţii de colaborare cu toate statele,
apărarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României, realizarea unui sistem de alianţe vizând
menţinerea păcii şi combaterea revizionismului, asigurarea securităţii pentru toate statele. Această
orientare politică corespundea intereselor fundamentale ale poporului român.
În ansamblul raporturilor internaţionale de la sfârşitul primului război mondial un loc important l-au
ocupat problemele navigaţiei pe Dunăre şi prin strâmtorile Mării Negre. Statutul definitiv al Dunării,
semnat la Paris În ziua de 23 iulie 1921, prevedea că navigaţia pe acest fluviu era liberă şi deschisă
tuturor pavilioanelor, În condiţii de perfectă egalitate. Din organele create cu acest prilej, făceau parte,
pe lângă statele riverane, şi Marea Britanie, Franţa şi Italia, care şi-au asigurat un rol preponderent în
controlul navigaţiei pe fluviu.
Convenţia de la Laussane (24 iulie 1923) privind regimul strâmtorilor Mării Negre - Bosfor şi
Dardanele - stipula demilitarizarea acestora şi libera navigaţie pentru toate vasele comerciale ale
tuturor statelor, atât pe timp de pace cât şi În timp de război; totodată, se prevedea că statele neriverane

24
 Mării Negre nu puteau să intre prin strâmtori cu mai multe nave de război decât cuprindea flota celui
mai puternic stat riveran. În Comisia internaţională a strâmtorilor a fost aleasă şi România.
În iulie 1919 s-a creat Societatea Naţiunilor, din rândul căreia România făcea parte ca membru
fondator. Această organizaţie internaţională avea menirea de a acţiona pentru evitarea unei noi
conflagraţii mondiale şi apărarea păcii. Pactul Societăţii Naţiunilor, care prevedea angajamentul
statelor membre de a respecta şi menţine integritatea teritorială şi independenţa politică a celorlalte
state, oferea României o garanţie cuprinzătoare pentru apărarea statu-quo-ului său teritorial şi politic.
Diplomaţia românească a acţionat În sensul creşterii rolului acestei organizaţii În viaţa internaţională,
militând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare, de descurajare a forţelor revizioniste. În
iunie 1932, Comitetul pentru dezarmare morală a adoptat punctul de vedere românesc, cuprins în
"Memorandumul Pella", privind adaptarea legislaţiilor naţionale la cerinţele fundamentale ale vieţii
internaţionale.
Ca o expresie a preţuirii de care se bucura politica externă a României, reprezentanţii acesteia au fost
aleşi în conducerea unor organisme ale Societăţii Naţiunilor, iar Nicolae Titulescu a îndeplinit, doi ani
consecutiv, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării Generale a acestui mare for
internaţional.
Acţionând în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor, România a iniţiat sau a contribuit la realizarea unor
alianţe bi şi multilaterale. Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnată Convenţia de alianţă dintre România
şi Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc În cazul unui atac neprovocat la
graniţa de Răsărit; tratatul a fost reînnoit la 26 martie 1926, când a căpătat şi un conţinut mai larg,
prevăzând ajutorul mutual în cazul oricărei agresiuni externe.
Exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti din perioada imediat următoare primului război
mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe care să cuprindă
Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc "de la Marea Baltică la Marea
Egee", care să se opună oricăror acţiuni revizioniste. Dar contradicţiile dintre Polonia şi Cehoslovacia,
precum şi dintre Iugoslavia şi Grecia, dar şi războiul greco-turc, au făcut ca planul său să nu reuşească.
În faţa acestei situaţii, ministrul de externe român s-a aliat lui Eduard Beneş, contribuind la realizarea
unui sistem de alianţe Între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica
Înţelegere.
Creată În intervalul 1920 - 1922, Mica Înţelegere îşi propunea să promoveze o largă colaborare cu toate
ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a statu-quo-ului teritorial consfinţit
prin tratatele de pace de la Trianon şi Neuilly. Mica Înţelegere a fost prima alianţă cu caracter regional
constituită În Europa după Primul Război Mondial, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi
urmărea să creeze un climat de pace şi securitate În centrul şi sud-estul Europei.

25
O coordonată fundamentală a politicii externe a României a constituit-o continuarea orientării
tradiţionale spre Franţa şi Marea Britanie. La 10 iunie 1926 a fost semnat tratatul de alianţă dintre
România şi Franţa, potrivit căruia, În cazul unui atac neprovocat, cele două ţări se vor consulta
asupra măsurilor ce trebuiau luate În scopul "salvgardării intereselor legitime naţionale şi a
menţinerii ordinii stabilite prin tratatele de pace". În aceste condiţii, este evident că tratatul franco-
român nu a avut pentru România decât o valoare morală.
În cadrul aceleiaşi politici, de apărare a păcii şi statu-quo-ului teritorial, se înscrie tratatul din 17
septembrie 1926, dintre Italia şi România prin care aceste state se angajau să se ajute reciproc în
cazul unui atac neprovocat din partea unei terţe părţi. Dar semnarea de către Italia a tratatului de
alianţă cu Ungaria din 5 aprilie 1927, în care se punea deschis problema revizuirii graniţelor,
precum şi sprijinirea revizionismului horthyst de către Mussolinii au făcut ca tratatul româno-
italian să-şi piardă eficienţa şi apoi, în 1934, chiar valabilitatea.
România a militat pentru statornicirea unor relaţii de bună vecinătate cu toate statele. Raporturile
cu Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, concretizate şi în tratatele menţionate, au cunoscut o largă
dezvoltare. Relaţiile cu Bulgaria s-au reluat imediat după încheierea tratatului de pace, fiind
impulsionate de vizita primului ministru bulgar Stamboliiski în România (ianuarie 1921). în
octombrie 1920 au fost reluate relaţiile diplomatice şi consulare cu Ungaria, dar politica
revizionistă promovată de guvernul de la Budapesta, intensa propagandă ostilă României
desfăşurată de revizioniştii maghiari pe plan internaţional au făcut ca relaţiile dintre cele două ţări
să se dezvolte lent şi într-o atmosferă de suspiciune.
În ceea ce priveşte raporturile româno-sovietice, acestea fuseseră rupte în ianuarie 1918 din
iniţiativa conducerii bolşevice de la Moscova, care decisese, între altele, arestarea personalului
diplomatic român aflat la Petrograd şi declararea stării de război.
În nota trimisă cu acel prilej guvernului român, Consiliul Comisarilor Poporului al Rusiei făcea
cunoscut că a hotărât să declare "sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României
păstrat la Moscova; puterea sovietică îşi ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit şi se obligă
să-l restituie în mâinile poporului român".
Este de remarcat faptul că România - în pofida presiunilor făcute de Franţa şi Marea Britanie - nu
s-a alăturat intervenţiei militare împotriva statului sovietic. în 1920-1924 s-au iniţiat unele contacte
vizând normalizarea relaţiilor Între România şi Rusia (Uniunea) Sovietică. Astfel, la începutul
anului 1920 Între primul ministru român Alexandru Vaida-Voevod şi comisarul poporului pentru
afaceri externe, Gheorghi V. Cicerin, a avut loc un schimb de radiograme, convenindu-se asupra
iniţierii unor tratative directe între cele două ţări, care însă n-au mai avut loc. Tatonări similare s-au
înregistrat şi În 1921, fără a se ajunge la rezultate concrete. în martie 1924 s-a ajuns la organizarea

26
unei conferinţe româno-sovietice la Viena, capitala Austriei, care a eşuat însă datorită faptului că
Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască actul unirii Basarabiei cu România.
Un moment important în viaţa internaţională l-a reprezentat Pactul de la Paris (sau Pactul Briand-
Kellog) din 27 august 1928, primul tratat internaţional care a interzis recurgerea la război pentru
rezolvarea diferendelor internaţionale; statele semnatare se angajau să rezolve problemele dintre
ele exclusiv prin mijloace paşnice. Guvernul român a aderat la acest pact, după care a semnat
protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia,
Estonia şi Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare în raporturile reciproce.
Instaurarea hitlerismului la putere În Germania, în ianuarie 1933, a însemnat oficializarea politicii
de revanşă teritorială şi de revizuire a tratatelor de pace de la Versailles de către una din Marile
Puteri europene. Celelalte state revizioniste - în primul rând Ungaria - erau încurajate în acţiunea
lor vizând sfărâmarea sistemului de la Versailles.
În noile condiţii, România a militat pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa,
creşterea rolului Societăţii Naţiunilor, întărirea alianţelor existente şi crearea altora noi. Exponentul
cel mai autorizat al acestei orientări politice a fost Nicolae Titulescu, care a deţinut funcţia de
ministru de externe al României în anii 1932-1936.
În februarie 1933 a fost semnat, la Geneva, Pactul de reorganizare a Micii Înţelegeri de către
miniştrii de externe ai României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, respectiv Nicolae Titulescu, Eduard
Beneş şi Bogoliub Jevtic, potrivit căruia se crea un Consiliu Permanent, asistat de un consiliu
economic, fapt care a întărit această alianţă cu caracter antirevizionist.
După ample negocieri s-a constituit Înţelegerea Balcanică, prin Pactul semnat la Atena, în ziua de 9
februarie 1934, de reprezentanţii Greciei, României, Iugoslaviei şi Turciei. Înţelegerea - deschisă
adeziunii oricărui stat balcanic dornic de colaborare pe baza respectării principiilor Societăţii
Naţiunilor, a prevederilor tratatelor de pace - a militat şi pentru consolidarea securităţii, prin
eliminarea posibilelor prilejuri de dezacord între statele din zonă, pentru garantarea reciprocă a
frontierelor balcanice.
La 3 iulie 1933, România a semnat la Londra, convenţia de definire a agresiunii şi a teritoriului, la
elaborarea căreia a contribuit Nicolae Titulescu. Acest document consolida, din punct de vedere
juridic internaţional, situaţia României, întrucât prevedea că prin teritoriu se înţelege teritoriul
asupra căruia un stat îşi exercită În fapt autoritatea. Aceasta îl determina pe Nicolae Titulescu să
aprecieze că era o nouă confirmare a apartenenţei Basarabiei la România. În virtutea aceluiaşi
principiu - de consolidare a securităţii şi a statu-quo-ului teritorial şi a păcii generale - România a
aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune semnat la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).

27
Negocierile dintre Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov au dus la stabilirea relaţiilor diplomatice
între România şi URSS (9 iunie 1934). Cu acest prilej, cei doi miniştri de externe au avut un
schimb de scrisori care cuprindeau angajamente solemne vizând garanţia reciprocă a respectării
suveranităţii naţionale şi independenţei politice, neamestecul în treburile interne, angajamentul de a
permite existenţa şi activitatea pe teritoriul propriu a unor organizaţii ce-şi propuneau lupta armată
împotriva celuilalt stat. Militând pentru realizarea securităţii colective a statelor europene, N.
Titulescu a contribuit la real izarea pactelor de asistenţă mutuală între Franţa şi URSS,
Cehoslovacia şi URSS, ambele În 1935. Deoarece România avea tratate cu Franţa şi cu
Cehoslovacia, un pas important trebuia să fie pactul de asistenţă mutuală între România şi URSS,
pentru încheierea căruia N. Titulescu primise mandat din partea guvernului român în anul 1935.
După negocieri Între N. Titulescu şi Maksim Litvinov s-a perfectat un protocol la 21 iulie 1936,
privind pactul de neagresiune Între România şi URSS. În document se preciza, de patru ori, că
graniţa de stat între cele două ţări era Nistrul, ceea ce l-a determinat pe N. Titulescu să afirme că
Uniunea Sovietică recunoştea actul din 1918 privind unirea Basarabiei cu România. Dar Litvinov
nu avea mandat din partea guvernului său şi a cerut amânarea semnării documentului. Aceste
tratative aveau loc pe fondul deteriorării tot mai accentuate a situaţiei internaţionale. Acţiunile
agresive ale statelor revizioniste şi politica conciliantă a guvernelor Franţei şi Marii Britanii au
avut consecinţe negative pentru pacea mondială. Atacul Italiei asupra Etiopiei în 1935, ocuparea
zonei Rhenane de către Germania În 1936 au dus la eşuarea politicii de securitate colectivă. În
acest context, în august 1936, Nicolae Titulescu a fost înlăturat din fruntea Ministerului român al
Afacerilor Străine. Profitând de această situaţie, Maksim Litvinov a afirmat că înlocuirea lui
Titulescu de la conducerea diplomaţiei române semnifică abandonarea politicii româneşti de
susţinere a securităţii pe continent şi, în aceste condiţii, semnarea pactului de asistenţă mutuală
sovieto-român nu mai era de actualitate. De fapt, pactul era şi imposibil, deoarece, Încă din 1924,
cu prilejul întemeierii RSSA Moldoveneşti, conducerea sovietică a precizat că graniţa de apus a
acesteia va fi fixată, la momentul oportun, pe râul Prut.
În 1938, pe cerul Europei s-au adunat nori grei, care prevesteau declanşarea unei noi conflagraţii
mondiale

28
 SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE

După 1918, sistemul partidelor politice din România a cunoscut modificări esenţiale determinate,
în principal, de unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu patria mamă şi formarea statului
naţional unitar. Au mai contribuit la remodelarea scenei politice româneşti mutaţiile survenite în
mentalul colectiv, reformele înfăptuite, în primul rând cea electorală, evoluţia economiei naţionale
şi a structurilor socioprofesionale, influenţa unor factori externi, dar şi ambiţia unor oameni politici
de a accede spre vârfurile administrative ale ţării.
După Marea Unire şi-au continuat activitatea partidele înfiinţate înainte de primul război mondial,
alături de care s-au impus altele noi, provenind din provinciile unite în 1918 sau întemeiate în
contextul efervescenţei politice de la sfârşitul conflagraţiei mondiale şi din anii următori. Evoluţia
fiecărui partid a cunoscut o dinamică specifică.
Partidul Conservator era măcinat de o puternică criză încă de la începutul sec. XX, ca urmare a
accelerării procesului de modernizare şi dezvoltare a ţării. La sfârşitul primului război mondial
existau două partide conservatoare: Partidul Conservator şi Partidul Conservator Naţionalist.
Preşedintele Partidului Conservator era Alexandru Marghiloman, iar printre lideri se numărau:
Grigore Cantacuzino, Nicolae D. Ghica Comăneşti, Ion Mitilineu, gen. Constantin Hârjeu,
Constantin C. Arion, Andrei Scorteanu, Constantin Rădulescu-Motru. Organul central de presă al
partidului era ziarul "Steagul". La 1/14 decembrie 1918, Partidul Conservator şi-a luat numele de
Partidul Conservator-Progresist, anunţând şi un nou program, în speranţa că va izbuti să se menţină
la suprafaţa vieţii politice. Conform programului publicat în ziarul "Steagul" din 3/18 dec. 1918,
partidul preconiza: limitarea exproprierii la cele 2 milioane hectare prevăzute în Constituţie,
împărţirea pământului expropriabil în loturi mici de 5 ha şi mijlocii de 25-100 ha în scopul creării
unei ţărănimi"cuprinsă şi rezistentă", indivizibilitatea loturilor mai mici de 5 ha, introducerea
votului plural, pentru cetăţenii ce aveau cel puţin doi copii, întărirea rolului Senatului, pentru a
servi ca "moderator în caz de conflicte între Cameră şi puterea executivă". În program figurau şi
alte reforme democratice ca: asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit
progresiv pe venit ş.a. Deşi marca un pas înainte pe calea înţelegerii necesităţilor istorice,
comparativ cu perioada antebelică, programul era departe de a satisface dezideratele cele mai
arzătoare ale cetăţenilor. În plus, aceştia nu puteau uita activitatea anterioară a conservatorilor,
atitudinea liderilor partidului în timpul primului război mondial, când au rămas în teritoriul ocupat,
şi activitatea guvernului Alex. Marghiloman (martie - noiembrie 1918).
În alegerile parlamentare din 1922, Partidul Conservator-Progresist nu a obţinut nici măcar un
mandat, fiind practic eliminat de pe eşichierul politic. Reforma agrară i-a distrus baza economico-

29
socială, iar prin reforma electorală voturile celor câteva mii de moşieri au fost "înecate", în masa
voturilor provenite, în covârşitoarea majoritate, de la ţărănime. Formal, partidul a existat până la
moartea lui Alex. Marghiloman, în mai 1925, când cei câţiva partizani ce-i rămăseseră devotaţi
s-au înscris în Partidul Poporului.
Partidul Conservator-Democrat întemeiat în 1908 de Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui
Nicolae Filipescu, luându-şi numele de Partidul Conservator-Naţionalist (oct.1916). Printre fruntaşi
se numărau: Mihai Cantacuzino, C. Cantacuzino-Paşcanu, G. G. Mironescu, Dimitrie Greceanu,
Const. Xeni, Grigore Filipescu, Nicolae Titulescu. Avea ca organ central de presă ziarul
"Românimea". Acest partid reprezenta, în esenţă, interesele unor grupări ale burgheziei şi
intelectualităţii, precum şi ale acelei părţi a moşierimii care se orienta spre formele moderne,
capitaliste, de cultivare a pământului şi investirea profiturilor în întreprinderi industriale şi în bănci.
La 19 octombrie 1919 şi-a luat numele de Partidul Democrat, adoptând şi un nou program, în care
figurau: aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit,
înfăptuirea reformei agrare prin distribuirea pământului la ţărani cu "plata dreaptă a celor
expropriaţi", ziua de lucru de 8 ore, protecţia muncii femeilor şi copiilor, participarea muncitorilor
la beneficii, revizuirea statutului Băncii Naţionale pentru scoaterea ei de sub dominaţia Partidului
Naţional Liberal, realizarea unui sistem de alianţe între România, Cehoslovacia, Polonia,
Iugoslavia şi Grecia care să garanteze pacea în această zonă a Europei.
Dezinteresul lui Take Ionescu faţă de problemele interne, într-o perioadă de mare efervescenţă
politică, menţinerea organizării partidului pe cluburi, neglijarea corpului electoral au exercitat o
înrâurire negativă asupra Partidului Democrat.
În alegerile parlamentare din 1919 partidul nu a participat la vot, iar în cele din mai-iunie 1920 a
făcut cartel cu Partidul Poporului, obţinând 18 mandate. Pe baza unei înţelegeri prealabile, în iunie
1920, în guvernul Alexandru Averescu au intrat şi trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu
(Externe), Nicolae Titulescu (Finanţe) şi Dimitrie Greceanu (Justiţie). Aceştia au desfăşurat o
activitate pozitivă, de numele lui Take Ionescu fiind legată întemeierea Micii Înţelegeri, iar de cel
al lui Nicolae Titulescu reforma financiară din iulie 1921.
Dacă politica externă promovată de Take Ionescu a fost sprijinită de întregul partid, politica
financiară iniţiată de Nicolae Titulescu a provocat vii critici în rândul conservatorilor-dmocraţi. De
altfel, acesta se va detaşa tot mai mult de partid, sfârşind prin a nu mai participa la activitatea
acestuia.
Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă
manevrelor urzite în umbră de marele său rival Ion I.C. Brătianu. Urmând sugestia regelui, la 11
decembrie 1921 el a demisionat din guvern, silindu-l pe Al. Averescu să-şi depună mandatul peste

30
două zile. La 17 decembrie, Take Ionescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar nu
s-a menţinut decât până la 17 ianuarie 1922, când a primit vot de blam din partea parlamentului.
Astfel, se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României. Câteva luni mai târziu, în
iunie 1922, Take Ionescu înceta din viaţă, lăsând în urma lui un partid aflat în plin proces de
descompunere. În noiembrie 1922, Partidul Democrat a fuzionat cu Partidul Naţional, pe baza
programului acestuia.
În fond - aşa cum remarca Ştefan Zeletin - reforma agrară şi cea electorală "au şters din cartea
vieţii Partidul Conservator". În perioada imediat următoare primului război mondial sistemul
rotativei guvernamentale - care funcţionase timp de şase decenii - s-a prăbuşit. Vechea dispută între
liberali şi conservatori s-a soldat cu o categorică victorie a liberalilor care şi-au consolidat poziţia
de principală forţă politică în România.
Partidul Naţional Liberal era, în esenţă exponentul burgheziei industriale şi bancare, a cărei putere
economică s-a întărit considerabil după primul război mondial. EI stăpân ea, în fapt, Banca
Naţională a României şi alte instituţii financiare, avea puternice poziţii în majoritatea marilor
întreprinderi industriale. Preşedintele partidului era Ion I.C. Brătianu, iar dintre fruntaşi se
distingeau: Vintilă Brătianu (fratele său) Alex. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. Const.
Angelescu, Ion G. Duca, Ioan Th. Florescu. Organul central de presă al Partidului Naţional Liberal
era "Viitorul".
Având o puternică bază economică, dispunând de cadre temeinic pregătite, exercitând o influenţă
covârşitoare asupra regelui Ferdinand, reuşind să se adapteze cu uşurinţă realităţilor postbelice, să
fie promotorul unităţii statale şi al reformelor agrară şi electorală, neavând, până la sfârşitul anului
1926, un rival pe măsură, Partidul Naţional Liberal a dominat cu autoritate scena politică a
României În primul deceniu interbelic.
La 2 decembrie 1918 a lansat un manifest-program În care se pronunţa pentru aplicarea reformei
agrare şi a celei electorale, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea
Învăţământului; largi drepturi pentru muncitori (ziua de lucru de 8 ore, minimum de salariu,
contracte colective, ocrotirea muncii femeilor şi copiilor, asigurări sociale), Îmbunătăţirea situaţiei
funcţionarilor ş.a. Cetăţenii priveau Însă cu neîncredere spre acest partid, care traversa o acută criză
de popularitate, reflectată În alegerile parlamentare din noiembrie 1919, când, deşi a beneficiat de
sprijinul aparatului de stat, n-a obţinut decât 103 din cele 568 mandate în Adunarea Deputaţilor şi
În cele din mai-iunie 1920, când a câştigat doar 16 mandate din 369.
Importante categorii sociale cu orientare de stânga, care înainte de război urmaseră Partidul
Naţional Liberal, s-au îndreptat spre noile partide, în special spre Liga Poporului şi spre Partidul
Ţărănesc.

31
Liderii Partidului Naţional Liberal au dovedit capacitatea de a se adapta împrejurărilor, revizuindu-
şi în bună parte ideologia şi programul, trecând la reorganizarea partidului În conformitate cu
cerinţele izvorâte din acordarea votului universal. Ion G. Duca, unul dintre teoreticienii partidului,
afirma că "liberalismul reprezintă singura idee de progres, care nu înseamnă salturi şi nici violenţe,
ci o mişcare organizată în cadrul proprietăţii individuale, realizată prin ordine, democraţie,
naţionalism şi armonie socială".
La 27 noiembrie 1921, Partidul Naţional Liberal a difuzat un nou program, în care se cerea:
adoptarea unei noi Constituţii, unificarea administrativă şi legislativă, refacerea şi dezvoltarea
economică a ţării, stabilizarea financiară, limitarea penetraţiei capitalului străin în economia
României şi aplicarea doctrinei "prin noi înşine", înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării
reformei agrare, dreptul ţăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc şi construcţii uşoare,
impozit progresiv pe venit, îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare (ziua de lucru de 8 ore,
contract colectiv, participarea la beneficii ş.a.), dezvoltarea învăţământului, lichidarea
analfabetismului, egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate.
În acelaşi timp, Partidul Naţional-Liberal se pronunţa pentru "Înfrăţirea socială", declarându-se
adversarul hotărât al mişcărilor revoluţionare şi făcând cunoscut că "va combate pe aceia care
urmăresc nimicirea organizaţiei sociale" existente.
Partidul Naţional-Liberal a depus stăruitoare eforturi pentru a-şi extinde organizaţia la scara
Întregii ţări. În acest scop, În ianuarie 1923 a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus
de Ion Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, prezidat de Ion Nistor. De asemenea,
a reuşit să atragă În rândurile sale o serie de oameni politici din Transilvania şi Banat, între care
Alexandru Lapedatu, Aurel Cosma şi Avram 1mbroane.
La 24 noiembrie 1927, Ion I.e. Brătianu a Încetat din viaţă, lăsând în conducerea Partidului
Naţional-Liberal un imens gol. Şef al partidului a fost ales Vintilă Brătianu, care nu era înzestrat cu
calităţi politice deosebite. După numai un an, Partidul Naţional Liberal a trebuit să se retragă de la
putere.
Dintre partidele întemeiate înainte de război menţionăm Partidul Naţionalist Democrat, constituit
în aprilie 1910 de Nicolae Iorga şi Alexandru C. Cuza. Acest partid reprezenta interesele unei părţi
a intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi
urbane. În programul partidului erau înscrise deziderate ca: exproprierea tuturor moşiilor mai mari
de 100 ha, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor, descentralizarea administrativă, impozit
progresiv pe venit, drepturi pentru muncitori similare celor din ţările occidentale.
Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae
Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. O coordonată esenţială a activităţii lui Nicolae Iorga şi a

32
partidului său a constituit-o condamnarea fermă a celor ce foloseau violenţa în viaţa politică; de
aici şi atitudinea sa ulterioară împotriva legionarilor şi în special a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Partidul trăia în umbra personalităţii covâşitoare a lui Nicolae Iorga. Din Comitetul Executiv
făceau parte admiratori ai marelui savant - precum Dumitru Munteanu-Râmnic, Constantin
Cihodariu, Nicolae Buţureanu - oameni care nu-şi permiteau iniţiative proprii, aşteptând de fiecare
dată cuvântul magistrului. Organul central de presă al partidului era "Neamul românesc", editat de
Nicolae Iorga încă din 1906.
Desfăşurând simultan activităţi de o varietate greu de imaginat, N. Iorga n-a avut timpul material
necesar pentru a se ocupa îndeaproape de partidul pe care îl conducea. Pe de altă parte, ideile
politice ale savantului au cunoscut unele oscilaţii.
EI a avut o contribuţie importantă la închegarea Blocului parlamentar (noiembrie 1919) şi a
exercitat o mare influenţă asupra guvernului prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, în calitate de
lider al Blocului şi de preşedinte al Adunării Deputaţilor.
În acea perioadă, Partidul Naţionalist-Democrat era măcinat de grave contradicţii dintre N. Iorga şi
A. C. Cuza. În timp ce primul urmărea să menţină partidul pe o linie democratică-naţională, A. C.
Cuza căuta să-l angreneze pe panta antisemitismului. În aprilie 1920, Partidul Naţionalist-
Democrat s-a divizat, o grupare fiind condusă de N. Iorga şi cealaltă de A.C. Cuza. La 15 februarie
1923, gruparea lui A. C. Cuza şi-a luat numele de Partidul Naţionalist Democrat Creştin.
Din dorinţa de a contribui la constituirea unui bloc antiliberal, Partidul Naţionalist-Democrat
condus de Nicolae Iorga a fuzionat în mai 1924 cu gruparea lui C. Argetoianu desprinsă din
Partidul Poporului.
Noua organizaţie - care se numea Partidul Naţionalist al Poporului era prezidată de N. Iorga şi avea
la bază programul naţionalist-democrat. În martie 1925, Partidul Naţionalist al Poporului a fuzionat
cu Partidul Naţional, N. Iorga devenind copreşedinte al acestui partid, dar programul fiind cel al
Partidului Naţional. Divergenţele cu Iuliu Maniu în privinţa conducerii partidului, dar mai ales
proiectata fuziune cu Partidul Ţărănesc - în urma căreia naţionaliştii-democraţi erau neglijaţi - au
determinat pe N. Iorga să-şi reia libertatea de acţiune.
La 28 septembrie 1926, N. Iorga a reînfiinţat vechea sa organizaţie, sub numele de Partidul
Naţional. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică
corespunzătoare, astfel încât Partidul Naţional a rămas o organizaţie politică minoră (în alegerile
parlamentare din iunie 1927 a obţinut abia 1,0% din totalul voturilor pe ţară).
Mutaţiile survenite în structura societăţii, dezvoltarea curentelor democratice, divergenţele dintre
vechile partide, destrămarea organizaţiilor conservatoare, strădaniile vizând găsirea unor soluţii
adecvate realităţilor din România au creat premisele apariţiei unor noi partide politice.

33
Dintre organizaţiile politice constituite la sfârşitul primului război mondial se remarcă Liga
Poporului, al cărei act de naştere a fost semnat la 3-6 aprilie 1918. Această organizaţie cu o
structură socială eterogenă, îşi propunea să acţioneze pentru "intrarea În viaţa constituţională,
stabilirea răspunderi lor pentru abuzurile şi greşelile comise. În conducerea ţării", înfăptuirea
reformei agrare şi a celei electorale. Noua organizaţie s-a afirmat pe terenul nemulţumirilor
Împotriva Partidului Naţional-Liberal, considerat a fi vinovat de toate greutăţile prin care trecea
România şi mai ales de "pierderile inutile" din campania militară a anului 1916. Popularitatea
generalului Averescu, remarcabil comandant de oşti, de numele căruia era legată strălucita victorie
obţinută în vara anului 1917 la Mărăşti, a avut un rol determinant în impunerea Ligii Poporului în
viaţa politică a ţării.
În conducerea organizaţiei se aflau conservatori (între care Constantin Argetoianu, Constantin
Caroflid, Matei Cantacuzino), generali (Gh. Văleanu, Gh. Cantacuzino-Grănicerul), precum şi unii
intelectuali (Petre P. Negulescu, Grigore Trancu-Iaşi). Organul de presă al Ligii Poporului era
"Îndreptarea".
În esenţă, Liga Poporului reprezenta interesele unei părţi a burgheziei şi moşierimii, fiind urmată
de o bună parte a ţărănimii, care-şi punea mari speranţe În generalul Al. Averescu.
Dintr-un document programatic din decembrie 1918 aflăm că Liga Poporului cerea: "aşezarea
organizaţiei politice a României pe noi temelii democratice", împroprietărirea imediată a ţăranilor
pentru ca fiecare familie rurală să stăpânească cel puţin 5 ha teren arabil. Înscrierea în Constituţie a
dreptului statului de a expropria moşiile mai mari de 500 ha şi a oricărei parcele de pământ mai
mici de 3,5 ha; descentralizarea administrativă pe baza autonomiei locale; impozit progresiv pe
venit; crearea unui minister al muncii care să se ocupe de rezolvarea problemelor muncitoreşti ş.a.
La 17 aprilie 1920 organizaţia şi-a luat numele de Partidul Poporului.. În aceeaşi zi s-a realizat
fuziunea cu o grupare a Partidului Naţional Român (în frunte cu Octavian Goga, Octavian
Tăslăuanu, Ioan Suciu, Petru Groza), cu o fracţiune a Partidului Ţărănesc din Basarabia (condusă
de Sergiu Niţă) şi cu una bucovineană În frunte cu Dori Popovici. Astfel, Partidul Poporului era
prima formaţie politică ce îşi extindea organizaţia la scara întregii ţări.
Beneficiind de marea popularitate a generalului Averescu, Partidul Poporului a câştigat detaşat
alegerile parlamentare din mai-iunie 1920, obţinând 199 mandate, din cele 369, în Adunarea
Deputaţilor.
Aflat la guvern (martie 1920 - decembrie 1921), Partidul Poporului şi-a onorat doar în parte
programul afişat în opoziţie. Cetăţenii, deziluzionaţi, şi-au retras în mare parte sprijinul acordat
acestui partid.

34
În 1922-1923, Partidul Poporului era măcinat de contradicţiile dintre AI. Averescu şi C.
Argetoianu. Apreciind că steaua generalului Averescu se Îndrepta spre apus, C. Argetoianu s-a
autoproclamat, la 15 dec. 1923 preşedinte al Partidului Poporului. Dar Partidul Poporului Însemna
Înainte de toate AI. Averescu, astfel că gruparea lui C. Argetoianu s-a grăbit să fuzioneze cu
Partidul Naţionalist-Democrat condus de N. Iorga (mai 1924).
Pentru a demonstra că partidul său "trăieşte" - cum singur a mărturisit -, Al. Averescu a organizat o
mare întrunire publică în ziua de 3 iunie la Arenele Romane (Bucureşti). Incitaţi de discursurile
rostite, cei 50 000 de cetăţeni şi-au exprimat hotărârea de a merge la Palatul regal pentru a cere
demisia guvernului liberal şi aducerea Partidului Poporului la putere. În aceste condiţii a avut loc o
întrevedere secretă între AI. Averescu şi Ion I.C.. Brătianu care s-a încheiat cu un acord:
preşedintele Partidului Naţional-Liberal va sprijini, "la momentul oportun", aducerea lui Averescu
la putere, iar şeful Partidului Poporului va promova la guvern o politică de "continuitate". Apoi AI.
Averescu s-a deplasat la Arenele Romane cerând mulţimii să se împrăştie în linişte, deoarece
scopul urmărit "a fost atins". Astfel, şi ultima ocazie de refacere a popularităţii partidului s-a năruit.
Fuziunea realizată în luna mai şi ratificată la 15 iunie 1925 cu resturile Partidului Conservator-
Progresist nu a dus la sporirea influenţei Partidului Poporului, ci a avut ca rezultat întărirea
poziţiilor grupării moşiereşti din conducerea acestuia. Preocupat să "nu supere" pe Ion I.C.
Brătianu, AI. Averescu a imprimat Partidului Poporului o linie de susţinere a politicii Partidului
Naţional-Liberal.
Respectându-şi promisiunea, Ion I.C. Brătianu a manevrat astfel încât la 30 martie 1926 AI.
Averescu a fost învestit de regele Ferdinand cu formarea noului cabinet. Averescu şi-a asigurat
colaborarea la guvern a unei grupări ardelene, în frunte cu Vasile Goldiş şi Ioan Lupaş, care a
părăsit Partidul Naţional.
Activitatea guvernului a fost puternic subminată de conflictul dintre principalul teoretician al
Partidului Poporului, Mihail Manoilescu, subsecretar de stat, şi "omul" liberalilor în guvern, Ioan
Lapedatu, ministru de finanţe, În legătură cu orientarea politicii economice a cabinetului.
Intervenind, AI. Averescu a cerut lui Ioan Lapedatu să se înscrie în Partidul Poporului pentru a se
supune disciplinei şi liniei politice a partidului, dar acesta a preferat să-şi dea demisia din guvern
(mart. 1927). Se părea că Partidul Poporului îşi recăpătase independenţa faţă de liberali. Acest fapt
a determinat, în martie 1927, gruparea V. Goldiş – I. Lupaş să se înscrie în Partidul Poporului, iar o
lună mai târziu, în aprilie, să adere la acest partid o altă grupare desprinsă din Partidul Naţional-
Ţărănesc, în frunte cu Grigore Filipescu. Dar, prin intervenţia lui Ion I. C. Brătianu, guvernul AI.
Averescu a fost demis la 4 iunie 1927, după care Partidul Poporului a intrat în derivă, nemaiputând
reveni pe primul plan al vieţii politice. În alegerile parlamentare din iulie 1927, acest partid n-a

35
întrunit nici măcar 2% din totalul voturilor. Astfel, din partid politic de guvernământ ajungea să nu
mai poată pătrunde în Adunarea Deputaţilor.
Dintre partidele nou înfiinţate, un rol important a dobândit Partidul Ţărănesc, constituit la 5/8
decembrie 1918 de un grup de învăţători, preoţi şi ţărani în frunte cu Ion Mihalache. Acest partid
era rodul maturizării mişcării ţărăniste, ale cărei începuturi datează din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea.
Noul partid îşi propunea să acţioneze pentru: împărţirea tuturor moşiilor la ţărani, înfiinţarea de
izlazuri şi păduri comunale, introducerea impozitului progresiv pe venit legiferarea autonomiei
comunale, înlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii faţă de stat, răspândirea ştiinţei de carte la
sate.
Partidul Ţărănesc era urmat de o mare parte a ţărănimii, precum şi de un număr însemnat de
intelectuali. La Partidul Ţărănesc a aderat şi o grupare a marii burghezii, ostilă liberalilor. Ca
urmare a programului susţinut şi a activităţii politice desfăşurate, Partidul Ţărănesc a dobândit
rapid o mare popularitate. În alegerile parlamentare din noiembrie 1919 acest partid a câştigat 61
de mandate, situându-se pe locul al doilea în vechiul Regat şi pe locul al patrulea pe ţară, fapt ce i-a
permis să intre în guvernul Blocului parlamentar (decembrie 1919 - martie 1920), În cadrul căruia
a desfăşurat o activitate pozitivă.
În 1921-1922 a avut loc un proces de extindere a organizaţiei partidului, de consolidare politică şi
ideologică. În iulie 1921 s-a realizat fuziunea cu o grupare a Partidului Ţărănesc din Basarabia
având Înfrunte pe Pantelimon Halippa, în octombrie 1921 s-a constituit organizaţia Partidului
Ţărănesc din Transilvania, Maramureş şi Banat, iar în iunie 1922 s-a întemeiat organizaţia
regională a Partidului Ţărănesc din Bucovina. Astfel, partidul se extindea la scara întregii ţări.
În conducerea Partidului Ţărănesc s-au aflat Ion Mihalache (ales în 1925 preşedinte), Pantelimon
Halippa, Teofil Sauciuc-Săveanu, Ion Răducanu. Organul central de presă al Partidului Ţărănesc a
fost "Ţara nouă" până în 1921 şi apoi "Aurora". În noiembrie 1921 s-a adoptat Proiectul de
program al Partidului Ţărănesc, elaborat de Constantin Stere, principalul teoretician al partidului,
care cuprindea o sinteză a doctrinei ţărăniste.
Partidul Ţărănesc a desfăşurat o vie agitaţie politică în rândul ţărănimii şi o intensă activitate în
parlament, contribuind la sporirea stării de efervescenţă la sate, a participat prin amendamente la
îmbunătăţirea proiectului de lege agrară din 1921. În primii ani după adoptarea legii agrare,
Partidul Ţărănesc a susţinut necesitatea adâncirii acesteia prin noi exproprieri; treptat însă, el s-a
limitat la demascarea abuzurilor înfăptuite cu prilejul aplicării reformei agrare.

36
Pronunţându-se pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice înscrise în Constituţie,
Partidul Ţărănesc a condamnat reprimarea grevei generale din octombrie 1920 şi arestarea delegaţi
lor la Congresul 1 al Partidului Comunist din România.
Obţinând 40 de mandate În alegerile parlamentare din martie 1922, Partidul Ţărănesc se situa pe
locul al doilea pe ţară, fiind principalul partid de opoziţie faţă de guvernul liberal. EI a condamnat
cu hotărâre politica guvernului Ion I.C. Brătianu de sprijinire a marii burghezii industriale şi
financiare, precum şi încălcarea unor drepturi şi libertăţi democratice. Totodată, Partidul Ţărănesc
a luat atitudine împotriva L.A.N.C. şi a altor organizaţii care promovau o politică diversionistă,
antisemită.
Partidul Comunist din România a propus în 1923-1924 liderilor Partidului Ţărănesc realizarea unui
"front unic al partidelor muncitoreşti de la oraşe şi sate pentru răsturnarea guvernului marii
burghezii şi pentru constituirea unui guvern muncitoresc ţărănesc". Dar aceştia, cunoscând
opţiunile politice ale comuniştilor, au refuzat să se angajeze pe calea colaborării politice cu
comuniştii, preferând să caute aliaţi în altă parte.
În mod concret, ei şi-au îndreptat privirile spre Partidul Naţional Român. În urma tratativelor ce au
avut loc între reprezentanţii celor două partide s-a ajuns, în iunie 1924, la un acord de fuziune în
zece puncte. Deşi Partidul Ţărănesc făcuse importante concesii programatice, elementele
conservatoare din Partidul Naţional au cerut eliminarea lui Constantin Stere din conducerea noului
partid. Dincolo de pretextul invocat - atitudinea lui C. Stere în timpul războiului, când a colaborat
cu ocupanţii germani - se poate descifra faptul că acestea nu erau dispuse să accepte în conducerea
partidului un om animat de idei de stânga. Nefiind pregătit să facă şi sacrificii de persoane, Partidul
Ţărănesc a denunţat fuziunea.
Intransigenţa a durat până în martie 1926, când, văzându-se înlăturaţi de la o succesiune la care
aspiraseră cu îndreptăţit temei, fruntaşii Partidului Ţărănesc au hotărât să accepte propunerea de
fuziune făcută de Partidul Naţional. Acordul realizat în septembrie 1926 avea la bază cele zece
puncte din iunie 1924, la care se adăuga sacrificarea lui C. Stere, care nu mai figura în organele
permanente de conducere a noului partid. Fuziunea a fost ratificată la 10 octombrie 1926 când a
luat fiinţă Partidul Naţional- Ţărănesc.
În contextul vieţii politice din România de după 1918 s-au integrat şi partidele politice din
Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Partidul Ţărănesc din Basarabia, creat la 23 august 1918, avea ca organ de presă "Cuvânt
moldovenesc". Preşedintele acestui partid era Pantelimon Halippa. În programul său figurau:
împărţirea tuturor moşiilor la ţărani, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, votul universal pentru
bărbaţi şi femei, îmbunătăţirea situaţiei materiale a muncitorilor (ziua de lucru de 8 ore, asigurări

37
sociale etc.). În legătură cu tactica de urmat, în partid s-au manifestat păreri diferite privind partidul
din vechiul Regat cu care să fuzioneze. Rezultatul a fost că, în aprilie 1920 o grupare, în frunte cu
Sergiu Niţă, a fuzionat cu Liga Poporului, în iulie 1921, o alta - condusă de însuşi preşedintele P.
Halippa - a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, iar în ianuarie l923, ultima grupare, cea a lui Ion lnculeţ,
a intrat În Partidul Naţional-Liberal.
Partidul Democrat al Uniunii din Bucovina, întemeiat la 15 septembrie 1919, sub preşedinţia lui
Ion Nistor, a avut o evoluţie similară. Organul central de presă al acestui partid era "Glasul
Bucovinei". În aprilie 1920 gruparea lui Dori Popovici a intrat în Partidul Poporului; în iunie 1922
gruparea lui Vasile Bodnărescu a aderat la Partidul Ţărănesc, iar în ianuarie 1923 organizaţia
condusă de Ion Nistor a fuzionat cu Partidul Naţional-Liberal.
Partidul Naţional Român s-a aflat în fruntea luptei românilor din Transilvania pentru apărarea
fiinţei naţionale, pentru unirea cu patria-mamă, bucurându-se de o mare aderenţă în rândurile
tuturor categoriilor sociale. Partidul Naţional Român a condus efectiv acţiunile ce au culminat cu
marea adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, care a proclamat Unirea Transilvaniei cu
România, act de importanţă fundamentală În istoria românilor.
Organul central de presă al Partidului Naţional se intitula "Patria". În fruntea partidului se aflau:
Iuliu Maniu (preşedinte), AI. Vaida- Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Mihai Popovici, Vasile Goldiş,
Ioan Lupaş, Octavian Goga.
Datorită compoziţiei sale eterogene, Partidul Naţional a avut programe elastice, care permiteau
interpretări diferite. Imediat după Unire, acest partid şi-a însuşit ca document programatic
Declaraţia de la Alba Iulia, iar în aprilie 1920 a adoptat un nou program, în care se preconiza:
deplina libertate a alegerilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor democratice, descentralizarea
administrativă, unificarea învăţământului pe întreg teritoriul României, o legislaţie a muncii
similară celei existente în ţările dezvoltate, Înfăptuirea reformei agrare, înfiinţarea de izlazuri şi
păduri comunale, dezvoltarea cooperaţiei etc. În domeniul economic se cerea "egalitatea de
tratament" pentru capitaliştii străini, ridicându-se împotriva politicii "prin noi înşine" promovate de
liberali.
În timpul Consiliului Dirigent (2 decembrie 1918 - 4 aprilie 1920) - organism însărcinat cu
administrarea treburilor Transilvaniei până la întrunirea Adunării Constituante - s-au luat măsuri
pozitive pentru integrarea Transilvaniei în cadrul statului român, s-a iniţiat legiferarea reformei
agrare şi electorale.
În alegerile parlamentare din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut majoritatea absolută a
voturilor din Transilvania, trimiţându-şi în primul parlament al României unite un număr de 169

38
deputaţi. Pe această bază, Partidul Naţional a participat la activitatea guvernului Blocului
parlamentar prezidat de AI. Vaida- Voevod.
Problema locului şi rolului partidului, a existenţei sale a constituit obiectul unor serioase divergenţe
Încă din 1918-1919. Astfel, o grupare, în frunte cu O. Goga, aprecia că rolul istoric al Partidului
Naţional s-a încheiat la 1 decembrie 1918, şi cerea fuziunea cu un partid din vechiul Regat pentru a
se pune capăt astfel regionalismului şi a se realiza sudura politică între toate provinciile României.
Cu această justificare teoretică, în aprilie 1920 gruparea lui O. Goga s-a înscris în Partidul
Poporului prezidat de generalul AI. Averescu. Gruparea majoritară, în frunte cu Iuliu Maniu,
susţinea că Partidul Naţional trebuia să-şi menţină organizaţia existentă, urmând ca În perspectivă,
să fuzioneze cu alte partide, asigurându-se preponderenţa ardelenilor.
Conducerea Partidului Naţional a tratat problema fuziunii cu aproape toate partidele din vechiul
Regat. În noiembrie 1922 a fuzionat cu Partidul Conservator Democrat; în urma acestei fuziuni
sediul central al partidului s-a mutat de la Cluj la Bucureşti, iar În Comitetul Executiv au intrat mai
mulţi conservatori (Mihai Cantacuzino, Gh. Gh. Mironescu, Pavel Brătăşanu, Stelian Popescu,
Constantin Xeni). Încă din toamna anului 1921 Începuseră intense tratative între Ion I.C. Brătianu
şi Iuliu Maniu În vederea realizării unui acord de colaborare la guvern şi, în perspectivă, a fuziunii
Partidului Naţional Liberal cu Partidul Naţional. Tratativele au eşuat datorită neînţelegerilor
privind împărţirea posturilor administrative şi a locurilor în Adunarea Deputaţilor.
Partidul Naţional a reprezentat o importantă forţă de opoziţie în perioada guvernării liberale.
În această luptă exagerările nu au lipsit. Semnificativă este declaraţia cu prilejul adoptării
Constituţiei, prezentată În comun cu Partidul Ţărănesc: "Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc,
luând act de încercarea Adunării ieşită din lovitură de stat, furt şi fraudă, de a uzurpa drepturile
fundamentale ale naţiunii, singura chemată să-şi dea pactul fundamental, declară: consideră acest
act abuziv, ca o emanaţie a concepţiei absolute a puterii executive, fără consultarea voinţei
naţionale. Actualele Adunări, cu toate că întreaga opoziţie le-a contestat orice îndreptăţire de a da
ţării Constituţia şi Întreaga naţiune şi-a ridicat glasul de protest, excluzând samavolnic o mare parte
din deputaţii cu adevărat ai naţiunii, declarând starea de asediu şi suprimând libertăţile cetăţeneşti,
au discutat şi votat un pretins pact fundamental sub protecţia forţei brutale a mitralierelor şi
baionetelor. Farsa discuţiilor din incinta Camerei a dovedit că azi guvernul, împreună cu Adunările
numite de el, sunt complet izolate de conştiinţa vie şi cinstită a naţiunii. Pentru ca cinismul să nu
aibă nici o limită, guvernul actual, călcându-şi jurământul său, se pune numai sub scutul
baionetelor". Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc "ridicau din nou glasul lor de protest în faţa
ţării şi pătrunse de misiunea încredinţată lor de ţară, de a apăra cu toată hotărârea drepturile

39
naţiunii, consideră această Constituţie fără putere de a lega voinţa cetăţenilor, fără putere de lege şi
de drept nulă! Ceea ce s-a născut la adăpostul baionetelor nu va putea trăi decât prin baionete".
După îndelungate tratative, în iunie 1924, s-a ajuns la un acord de fuziune cu Partidul Ţărănesc,
care n-a fost dus până la capăt, deoarece au existat elemente care s-au opus prezenţei lui Constantin
Stere în conducerea noului partid.
În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a lansat un apel de fuziune către toate partidele din opoziţie pentru
realizarea unei organizaţii capabile să se opună cu succes guvernului liberal. La acest apel a
răspuns pozitiv numai Partidul Naţionalist al Poporului. Fuziunea celor două partide a fost
ratificată În ziua de 8 martie 1925, ea însemnând, în fond, intrarea adepţilor lui Iorga şi Argetoianu
În Partidul Naţional. Este de reţinut că N. Iorga a devenit preşedinte al Partidului Naţional, alături
de Iuliu Maniu.
Un an mai târziu, în martie 1926, Partidul Naţional a fost îndepărtat de la succesiunea guvernului,
deşi în acel moment avea cel mai mare număr de deputaţi dintre toate partidele de opoziţie. În faţa
acestei situaţii, Iuliu Maniu s-a îndreptat în mod ferm spre fuziunea cu Partidul Ţărănesc. Acest
fapt l-a nemulţumit pe N. Iorga, care a decis să-şi refacă propriul său partid. Pe de altă parte, Const.
Argetoianu a părăsit şi el Partidul Naţional, pentru a se înscrie, în 1927, în Partidul Naţional
Liberal.
Prin fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc a luat fiinţă Partidul Naţional-Ţărănesc, la
10 octombrie 1926.
Programul acestui partid cuprindea: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
responsabilitatea ministerială, reforma administrativă pe baza descentralizării şi a autonomiei
locale, scoaterea justiţiei de sub influenţa factorilor politici, dezvoltarea învăţământului, îndeosebi
a celui agricol, organizarea producţiei agricole, dezvoltarea cooperaţiei, acordarea de credite pentru
ţărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale ţării (cărbuni, gaz metan, căderi de
apă), sprijinirea "industriei ţărăneşti", stimularea comerţului, stabilizarea monetară, echilibrarea
bugetului, refacerea şi dezvoltarea transporturilor, recunoaşterea unor drepturi pentru muncitori,
între care şi acela de a se organiza în sindicate, îmbunătăţirea stării de sănătate a poporului; o
politică externă întemeiată pe "menţinerea şi executarea cinstită şi loială a tratatelor", stabilirea de
relaţii normale cu toate statele. Noul partid se întemeia pe principiul solidarităţii naţionale,
abandonând cu totul teza luptei de clasă susţinută de ţărănişti. Reţine atenţia faptul că Partidul
Naţional-Ţărănesc cerea revizuirea doar pe cale administrativă a reformei agrare, pentru Înlăturarea
abuzurilor ce s-au comis cu prilejul aplicării ei ţărăniştii renunţând la ideea unei noi exproprieri; pe
de altă parte, partidul se pronunţa pentru libera circulaţie a pământului "în scop de selecţionare
naturală a cultivatorilor serioşi". Partidul Naţional-Ţărănesc preconiza unele măsuri antiliberale (ca

40
reorganizarea Băncii Naţionale) şi o doctrină economică întemeiată pe principiul "porţilor
deschise". Noul partid îşi propunea să acorde o atenţie prioritară agriculturii, pornind de la
concepţia că România era şi trebuia să rămână o ţară agrară.
Partidul Naţional-Ţărănesc era urmat de largi categorii sociale: burghezi, ţărani, intelectuali,
muncitori, dornice să pună capăt dominaţiei politice a Partidului Naţional-Liberal şi să vadă
Înfăptuite promisiunile făcute de naţional-ţărănişti.
Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era Iuliu Maniu, iar vicepreşedinţi: Ion Mihalache, dr.
Nicolae Lupu, Al. Vaida- Voevod, Pavel Brătăşanu; funcţia de secretar general a fost ocupată de
Virgil Madgearu, iar cea de trezorier de Mihai Popovici. Organul central de presă al partidului era
ziarul "Dreptatea".
Crearea Partidului Naţional-Ţărănesc a marcat apariţia partidului capabil să înfrunte cu succes
dominaţia politică a Partidului Naţional Liberal.
Încă din primele luni de existenţă, Partidul Naţional-Ţărănesc a avut de făcut faţă unor puternice
frământări interne, generate de modul În care s-a Înfăptuit fuziunea Partidului Naţional cu Partidul
Ţărănesc, de tactica impusă partidului de conducerea sa, de modul în care Iuliu Maniu îşi exercita
funcţia de preşedinte.
În februarie 1927, o grupare în frunte cu dr. Nicolae Lupu a părăsit Partidul Naţional- Ţărănesc,
punând bazele Partidului Ţărănesc, care-şi propunea să reia firul vechiului partid, întrerupt prin
fuziunea cu Partidul Naţional.
Programul Partidului Ţărănesc (dr. N. Lupu) prevedea: îndreptarea erorilor şi nedreptăţilor comise
cu prilejul aplicării reformelor agrare, extinderea cooperaţiei atât la sate cât şi la oraşe, acordarea
de credite ieftine pentru ţărani, legiferarea zilei de lucru de 8 ore, garantarea minimului de salariu,
ş.a. În conducerea acestui partid se aflau: dr. Nicolae Lupu (preşedinte), Dumitru P. Mazilu
(secretar general), Sebastian Radovici, Ion Buzdugan, Ion Borcea, Ion Pangal, Petre P. Suciu.
Organul central de presă al Partidului Ţărănesc (dr. N. Lupu) era "Aurora".

Curând, după întemeierea sa, acest partid s-a orientat spre colaborarea cu Partidul Naţional-Liberal,
dr. Nicolae Lupu intrând chiar în guvernele liberale din iunie 1927 -noiembrie 1928.
În aprilie 1927, o altă grupare, de această dată formată din vechi conservatori, în frunte cu Grigore
Filipescu, a ieşit din Partidul Naţional-Ţărănesc pentru a trece în Partidul Poporului.
Aceste sciziuni n-au slăbit forţa Partidului Naţional-Ţărănesc, care a urmat o evoluţie ascendentă.
Curând, după întemeierea sa, Partidul Naţional-Ţărănesc a pornit o vastă campanie de răsturnare a
guvernului liberal, care se va încheia cu obţinerea puterii politice în noiembrie 1928.

41
După Marea Unire, minorităţile naţionale s-au bucurat de drepturi egale cu românii, fapt confirmat
de legile ţării, în primul rând de Constituţie. Ele au avut posibilitatea să-şi organizeze o viaţă
culturală şi politică proprie, să participe la activitatea parlamentară şi chiar la cea guvernamentală.
Desigur, nu au lipsit unele manifestări naţionaliste, şi dintr-o parte şi din cealaltă.
În perioada imediat următoare unirii Transilvaniei cu România, minoritatea maghiară a adoptat o
atitudine de "rezistenţă pasivă", nutrind speranţa că la Conferinţa de pace de la Paris nu va fi
ratificat actul de la 1 Decembrie 1918. După semnarea tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), se
constată un proces de activizare a burgheziei şi intelectualităţii maghiare, care pornea de la ideea
apărării drepturilor naţionale în cadrul statului român.
Unele organizaţii politice maghiare au participat la alegerile parlamentare din noiembrie 1919,
obţinând 8 mandate în primul parlament al României întregite. În ianuarie 1921 s-a constituit
Uniunea Maghiară, care a desfăşurat o activitate sporadică, limitată la unele tratative cu guvernul
pentru a obţine restrângerea reformei agrare în Transilvania, astfel încât moşierimea maghiară să-şi
menţină o parte cât mai mare din domeniile pe care le stăpânea. Nemulţumită de această atitudine,
o altă grupare a Înfiinţat Partidul Popular Maghiar. După o lună, în iulie 1921, cele două
organizaţii au fuzionat sub numele de Uniunea Maghiară. Au mai fost şi alte iniţiative - între care
crearea Partidului Poporului Maghiar În august 1921 şi a Partidului Naţional Maghiar în februarie
1922.
În decembrie 1922 s-a constituit Partidul Maghiar din România, în programul căruia figurau
puncte ca: autonomia naţională; acolo unde nu era posibilă autonomia teritorială să se acorde
autonomie administrativă; libertatea, egalitatea şi autonomia cultelor; învăţământ În limba
maghiară încredinţat bisericilor, dar subvenţionat de stat; respectarea dreptului de întrunire şi a
libertăţii presei; vot universal, egal, secret şi obligatoriu pentru bărbaţi şi femei; asigurări sociale
pentru muncitori, impozit progresiv pe venit ş.a.
Preşedinte al partidului a fost ales baronul loszika Samuel. După moartea acestuia, în iunie 1923, a
urmat Ugron Istvan, care a demisionat în aprilie 1926, fiind Înlocuit cu contele Bethlen György.
Un istoric maghiar aprecia: "Aceşti conducători au simbolizat prin persoana lor preponderenţa
elementelor aristocratice conservatoare, care au imprimat o politică de castă În conducerea acestui
partid, ruptă de masele largi populare şi de intelectualitatea progresistă, care au fost adepte ale unei
strânse colaborări cu forţele democratice române".
Au existat şi perioade de colaborare politică cu partidele româneşti. Astfel, în 1923 a fost semnat
"pactul de la Ciucea" între Partidul Maghiar şi Partidul Poporului, pe baza căruia, în aprilie 1926,
cele două partide au Încheiat un cartel electoral.

42
Participând la alegerile parlamentare, Partidul Maghiar a obţinut de fiecare dată mandate în
Adunarea Deputaţi lor: în 1922 - 3, în 1926 - 15, în 1927 - 8. Pe lângă o susţinută activitate
parlamentară, acest partid a organizat numeroase întruniri politice, a editat un număr mare de ziare
şi broşuri de propagandă. În mai multe rânduri, liderii partidului au adresat memorii către
Societatea Naţiunilor, cerând intervenţia acestui for internaţional în treburile interne ale României
sub motiv că nu se respectau drepturile minorităţilor. În fapt, ei urmăreau să acrediteze ideea că
există o "problemă" a Transilvaniei, care nu fusese rezolvată echitabil prin tratatul de la Trianon.
Politica promovată de conducerea Partidului Maghiar a creat numeroase nemulţumiri şi frământări,
care au culminat cu importante sciziuni. Astfel, în iunie 1927, o grupare a creat Partidul Popular
Maghiar, care s-a ridicat împotriva politicii izolaţioniste şi a acţionat prin colaborarea cu forţele
democratice româneşti. De asemenea, contele Banffy MikJos - fost ministru de externe al Ungariei,
stabilit în 1926 în Transilvania - a creat societatea literară "Erdelyi Helikon", care milita pentru
colaborarea dintre români şi maghiari. Totodată, se cuvine reliefată activitatea grupării din jurul
revistei democratice "Korunk" (apărută din 1926) în favoarea strângerii relaţiilor dintre români şi
maghiari.
Populaţia de origine germană din Transilvania a aderat de la început la actul unirii acestei provincii
cu România. Astfel, în cadrul adunării de la Mediaş, din 8 ianuarie 1919 saşii au adoptat o moţiune
prin care se pronunţau "conform principiului de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu
România". O decizie similară au luat şi şvabii întruniţi la Timişoara în ziua de 10 august 1919.
În noiembrie 1919 s-au constituit Partidul German şi Partidul Popular Şvăbesc, care erau expresia
politică a Uniunii Germanilor din România. În septembrie 1921 a avut loc congresul de unificare a
organizaţiilor politice germane de pe întreg teritoriul României, în cadrul Partidului German, al
cărui preşedinte a fost ales Rudolf Bransch, iar secretar Hans Otto Roth.
Principala formă de activitate politică a Partidului German a constituit-o participarea la alegeri şi
viaţa parlamentară, el prezentându-se, de regulă, în cartel cu partidul de la guvern. De asemenea,
acest partid edita o presă proprie, lucrări în limba germană, cu conţinut literar şi politic, promovând
interesele grupării pe care o reprezenta.
Uniunea Evrei/or Pământeni, constituită în 1909, şi-a continuat activitatea luându-şi în 1923
numele de Uniunea Evreilor din România, având ca preşedinte pe dr. Wilhelm Filderman şi ca
organ de presă "Curierul izraelit". Această organizaţie cultiva tradiţiile culturale şi religioase ale
evreilor. Un mare număr de evrei preferau să activeze în cadrul partidelor româneşti, prin
intermediul cărora îşi puteau satisface mai bine interesele politice, economice şi culturale.
Încă din noiembrie 1918, Partidul Social-Democrat din România şi-a luat numele de Partidul
Socialist, adoptând şi un nou program intitulat Declaraţie de principii. Publicat la 9/22 decembrie

43
1918, documentul preciza că Partidul Socialist, "este un partid de clasă care, inspirându-se de la
ideile socialismului ştiinţific, urmăreşte desfiinţarea exploatării muncii sub orice formă prin
trecerea mijloacelor de producţie şi de schimb în stăpânirea societăţii", că luptă pentru cucerirea
puterii politice şi instaurarea dictaturii proletariatului "în vederea realizării idealului comunist". Din
Comitetul Executiv al Partidului Socialist făceau parte Ilie Moscovici, Alecu Constantinescu, Gh.
Cristescu, Ion C. Frimu, Teodor Iordănescu ş.a. Organul central de presă al partidului era
"Socialismul".
În momentul Unirii, alături de Partidul Socialist din vechiul Regat îşi desfăşurau activitatea
Partidul Social-Democrat din Transilvania şi Banat, Partidul Social-Democrat din Bucovina,
diferite organizaţii social-democratice, socialiste şi comuniste în Basarabia.
Imediat după 1 Decembrie 1918 s-a pornit pe calea unificării politice şi organizatorice a mişcării
socialiste. La 13 februarie 1919, Comitetul Executiv al Partidului Socialist din vechiul Regat -
după ce saluta "cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român din provinciile subjugate până
acum" - făcea apel "Ia toate forţele proletare şi socialiste din Basarabia" Bucovina şi Transilvania
pentru unificarea lor, formând un singur bloc socialist, un singur partid proletar, care să ducă
Înainte lupta clasei muncitoare din noua Românie spre realizarea idealului ei de dezrobire de sub
apăsarea burghezo-capitalistă".
Stabilirea unui program politic şi electoral unic În mai 1919, constituirea Consiliului General în
decembrie 1919 - care cuprindea reprezentanţi ai tuturor partidelor socialiste regionale - şi
adoptarea Statutului Partidului Socialist în octombrie 1920 marchează principalele etape ale
procesului de unificare organizatorică a mişcării muncitoreşti din România.
În programul electoral adoptat în mai 1919 se cerea: votul universal pentru toţi cetăţenii, fără
deosebire de religie, neam şi sex de la 18 ani în sus; suprimarea Senatului; deplina egalitate a
femeii cu bărbatul; amnistie politică şi militară, libertatea presei; dreptul de întrunire şi de
organizare; respectarea libertăţilor individuale; descentralizarea administrativă cu autonomie
judeţeană şi comunală; Învăţământul obligatoriu şi gratuit până la 18 ani; despărţirea bisericii de
stat; fixarea salariilor, orelor şi condiţiilor de muncă să se facă de comisii compuse din delegaţi ai
sindicatelor, ai comunelor sau consumatorilor şi ai statului; recunoaşterea sindicatelor ca
reprezentante legale ale muncitorimii; asigurarea tuturor salariaţilor de la sate şi de la oraşe În caz
de accident, boală, lipsă de lucru, invaliditate şi bătrâneţe; pensii corespunzătoare pentru invalizi,
văduve şi orfani de război; impozit progresiv pe avere şi pe moşteniri. De asemenea, Partidul
Socialist se pronunţa pentru exproprierea totală a solului, lăsându-se micului proprietar numai atât
cât poate munci el şi familia sa; pământul să fie dat în arendă la obşti, formate din ţărani fără

44
pământ sau cu loturi mai mici de 2 ha; socializarea industriilor de stat şi particulare, precum şi a
mijloacelor de transport şi a instituţiilor de credit şi de asigurare.
Acest program răspundea interesului unei mari părţi a muncitorimii, fapt atestat şi de influenţa
socialiştilor în acei ani.
După o absenţă de două decenii, În noiembrie 1919 socialiştii au reintrat în forul legislativ suprem
al ţării, obţinând 9 mandate în condiţiile în care conducerea Partidului Socialist hotărâse retragerea
din alegeri, pentru ca în anul următor să câştige 22 mandate.
Mişcările muncitoreşti din primii ani postbelici au cunoscut o amploare fără precedent, începând cu
greva şi manifestaţia muncitorilor tipografi din Bucureşti (socotite extrem de periculoase pentru
integritatea statului abia unificat), reprimată sângeros la 13 decembrie 1918, continuând cu grevele
pe ramuri de producţie şi localităţi din 1919, pentru a culmina cu greva generală din octombrie
1920. Obiectivele acesteia fuseseră stabilite de Consiliul General al Partidului Socialist şi al
Sindicatelor în memoriul înaintat guvernului la 11 octombrie; respectarea dreptului de asociaţie, de
întrunire şi de presă, recunoaşterea delegaţi lor şi consiliilor muncitoreşti, din toate întreprinderile;
interzicerea direcţiilor de întreprindere de a se amesteca în chestiunile referitoare la organizarea
muncitorilor şi obligativitatea încadrării în serviciu a tuturor lucrătorilor concediaţi; suspendarea
aplicării legii pentru reglementarea conflictelor colective de muncă
Greva generală, declanşată la 20 octombrie ca urmare a respingerii memoriului de către guvern, a
cuprins toate sectoarele vieţii economice, a afectat principalele capacităţi de producţie. Aceasta a
fost prima mare acţiune socială la care a participat muncitorimea de pe Întreg cuprinsul ţării.
Intervenţia guvernului, care a trecut la devastarea sediilor Partidului Socialist, suspendarea ziarelor
muncitoreşti, arestarea conducătorilor partidului şi ai sindicatelor, a unui mare număr de grevişti, a
făcut ca după o rezistenţă de câteva zile - în unele localităţi de câteva săptămâni - muncitorii să reia
lucrul.
Crearea Internaţionalei a III-a, în martie 1919, a exercitat atracţie asupra unor membri ai partidelor
socialiste din întreaga lume, inclusiv a unora din România. În toamna anului 1920, o delegaţie a
socialiştilor români s-a deplasat în Rusia sovietică, unde a discutat, mai întâi la Harkov, şi apoi la
Moscova, problema afilierii la Internaţionala a IIl-a comunistă. Discuţiile au fost contradictorii,
românii formulând obiecţii în legătură cu aprecierea Cominternului privind caracterul statului
român, rolul lor în înfăptuirea Unirii din 1918, precum şi cu obligativitatea respectării stricte a
directivelor primite de la Moscova. În faţa acestei situaţii, reprezentanţii Internaţionalei a III-a au
pus delegaţia Partidului Socialist Român în faţa unui adevărat şantaj: să răspundă prin da sau nu la
următoarele întrebări:
"1. Declaraţi În numele Comitetului Central al dv. că sunteţi de acord cu cele 21 de condiţii?

45
2. Aceste teze şi condiţii trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. congres?
3, Declaraţi că, imediat după întoarcerea dv. În România, Grigorovici, Jumanca, Flueraş şi
consorţii vor fi excluşi din partid?
4. Declaraţi că vă supuneţi tuturor hotărâri lor Federaţiei Comuniste Balcanice şi că-i asiguraţi cea
mai deplină participare şi Înţelegere din partea voastră?
5. Sunteţi de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegaţiei române, cu participarea
Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, să elaboraţi o listă a noului Comitet Central al
partidului român, compusă din comunişti de Încredere?
6. Puteţi garanta că imediat după Întoarcerea dv. În România, organul central îşi va schimba poziţia
şi va scrie În mod comunist?"
La 5 decembrie 1920, delegaţia română a răspuns afirmativ la cele şase întrebări. În numele
Partidului Socialist din România documentul a fost semnat de: Gh. Cristescu, Constantin Popovici,
Eugen Rozvany şi Al. Dobrogeanu-Gherea.

După întoarcerea delegaţiei În ţară, au avut loc aprinse dezbateri, inclusiv în şedinţa Consiliului
General al Partidului Socialist şi sindicatelor din 30 ianuarie - 3 februarie 1921. Consiliul a
aprobat, cu majoritate de voturi, moţiunea grupării de stânga care cerea convocarea congresului
general şi aşezarea partidului pe baza principiilor comuniste. Pusă în minoritate, gruparea social-
democrată s-a declarat în afara rânduri lor Partidului Socialist. Pe de altă parte, gruparea de centru
("socialiştii-unitari") a fost în principiu de acord cu transformarea Partidului Socialist în partid
comunist, dar a manifestat rezerve faţă de afilierea necondiţionată la Internaţionala a lII-a
Această grupare a rămas în partid Însă a refuzat să participe în organele de conducere ale acestuia.
Frământările din interiorul Partidului Socialist din România (similare celor înregistrate pe plan
european şi mondial), erau determinate de politica dictatorială promovată chiar de la Început de
Internaţionala comunistă.
Din iniţiativa militanţilor care s-au retras în februarie 1921 din Partidul Socialist, s-a constituit, în
iunie 1921, Federaţia Partidelor Socialiste din România. Aceasta era alcătuită din: Partidul
Social-Democrat din Bucovina, Partidul Socialist din Banat, Partidul Socialist din Transilvania; în
februarie 1922 a aderat la Federaţie şi Partidul Socialist din România creat de socialiştii centrişti
care votaseră pentru afilierea cu rezerve la Internaţionala a III-a. Aceste partide îşi păstrau
independenţa organizatorică, organele proprii de conducere, fiind însă obligate să se călăuzească În
activitatea lor după programul Federaţiei Partidelor Socialiste.
Între 7 şi 9 mai 1927 s-a desfăşurat Congresul general al Federaţiei, care a decis organizarea unui
singur partid, cu un program, un statut şi o conducere proprie. Pe această bază, Federaţia s-a

46
autodizolvat, constituindu-se Partidul Social-Democrat, din conducerea căruia făceau parte: Ilie
Moscovici, Ctin. TiteI Petrescu, Lothar Rădăceanu, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Iacob Pistiner.
Organul central de presă al Partidului Social Democrat era "Socialismul".
În programul de acţiune al Partidului Social Democrat adoptat cu acel prilej se arăta: "Bazat pe
învăţăturile socialismului ştiinţific, el urmăreşte ca ultim scop desfiinţarea exploatării economice, a
asupririi politice şi naţionale, precum şi a înapoierii culturale sub orice formă, prin cucerirea puterii
de stat, socializarea mijloacelor de producţie, de transport şi de schimb şi transformarea statutului
de clasă burghezo-capitalistă în societate democratică socialistă". Apreciind că succesul revoluţiei
în România nu ea posibil decât după victoria acesteia în ţările capitaliste dezvoltate, Partidul
Social-Democrat îşi propunea să educe masele în spiritul ideilor socialiste, să obţină satisfacerea
unor revendicări economice, sociale şi politice în cadrul orânduirii existente; acordarea dreptului de
vot tuturor cetăţenilor de la 20 de ani în sus, indiferent de neam, religie sau sex; desfiinţarea
Senatului; libertatea deplină a presei, respectarea dreptului de Întrunire şi de asociaţie; dreptul la
grevă; despărţirea bisericii de stat; autonomia deplină a judeţelor şi comunelor; dezvoltarea şi
democratizarea învăţământului; etatizarea Băncii Naţionale; stabilizarea monetară; dezvoltarea
industriei naţionale; desfiinţarea impozitelor indirecte; îmbunătăţirea situaţiei materiale, sociale şi
culturale a oamenilor muncii; revizuirea reformei agrare pentru a se repara şi legalităţile şi
abuzurile săvârşite în timpul aplicării ei; unelte şi vite de tracţiune pentru ţărani etc.
Partidul Social-Democrat pornea de la ideea că democratizarea vieţii publice reprezenta condiţia
esenţială pentru desfăşurarea cu succes a luptei de clasă şi pentru educaţia politică şi culturală a
muncitorilor. Apreciind că realizarea acestui deziderat impunea în primul rând înlăturarea
liberalilor de la putere, conducerea Partidului Social-Democrat s-a orientat spre colaborarea cu
Partidul Naţional-Ţărănesc.
Dezaprobând această tactică, În iune 1928 o grupare de stânga - în frunte cu Litman Ghelerter şi
Ştefan Voitec - a părăsit Partidul Social Democrat, Întemeind În iulie 1928 Partidul Socialist al
Muncitorilor din România, având ca organ de presă "Proletarul".
După primul război mondial, în România - ca şi în alte state - au apărut partide de extremă stângă
care-şi propuneau să lichideze sistemul democratic, parlamentar -constitutional.
'Extrema stângă era reprezentată de partidul comunist. În cursul anului 1918 s-au înfiinţat partide
comuniste în Germania, Austria, Finlanda, Polonia, Ungaria, Lituania, Argentina, Mexic; în 1919
în Bulgaria, Iugoslavia, Norvegia, Olanda; în 1920 în Franţa, Grecia, Turcia, Danemarca, Spania,
Iran, Indonezia; În 1921 În Anglia, Portugalia, Belgia, Italia, Cehoslovacia, Suedia, China,
Mongolia. Toate partidele nou create au aderat la Internaţionala a III-a, devenind secţii ale acesteia.

47
În România, partidul comunist s-a creat prin aşezarea partidului socialist pe baze comuniste, ca
urmare a hotărârii Congresului acestuia. Congresul general al Socialist şi-a deschis lucrările În ziua
de 8 mai 1921. Participau delegaţi din 29 de secţiuni, care dispuneau de 540 mandate reprezentând
45 086 membri. După ample discuţii, Congresul a hotărât în ziua de 11 mai, transformarea
Partidului Socialist în Partidul Comunist din România şi afilierea lui la Internaţionala a III-a. Un
număr de 428 mandate au fost pentru afilierea necondiţionată, iar 111 pentru afilierea cu rezerve. A
doua zi, delegaţii care au votat pentru afilierea fără rezerve (51 din cei 77) au fost arestaţi din
ordinul guvernului, astfel Încât congresul nu şi-a putut Încheia lucrările.
Problema arestării delegaţi lor la Congres, În rândul cărora se numărau 5 parlamentari, a fost
ridicată În Adunarea Deputaţilor de dr. N. Lupu, N.D. Cocea şi Al. Dunăreanu. Astfel, dr. N. Lupu
a cerut ministrului de Interne, C. Argetoianu, "să dovedească flagrantul delict care l-a făcut să
aresteze pe comunişti". I-a replicat deputatul Ion Zelea Codreanu, care a afirmat că "pentru însuşi
faptul că au aderat la Internaţionala a III-a trebuie împuşcaţi şi oricărui om de ordine trebuie să-i fie
ruşine să susţină pe aceşti criminali împotriva ţării". C. Argetoianu şi-a exprimat opinia că simpatia
dr. N. Lupu faţă de comunişti "e curioasă", la care Ion Mihalache a declarat: "E revolta împotriva
abuzului şi ilegalităţii", iar dr. N. Lupu a precizat: "E sentimentul de libertate al unor oameni liberi,
dar nu al unor sclavi". Ministrul de Interne a explicat: "Constatăm existenţa unui grup de oameni
care se afiliază la o asociaţie străină, care prin urmare, în înţelegere cu străini formează şi la noi o
subasociaţie, pentru ca să submineze şi să caute să distrugă statul român; o asociaţiune cu Moscova
se face pe faţă, şi primesc bani şi subsidii de acolo, se primesc instrucţiuni, pe de altă parte se dă
mâna cu tovarăşii şi cu iredentiştii din Budapesta, inconştient fie, dar se dă mâna şi se primesc
instrucţiuni şi de acolo". C. Argetoianu a mai spus: "Domnilor, avem, de altfel, un exemplu istoric.
Ţin minte când a izbucnit revoluţia rusească şi a fost acea perioadă zisă a lui Kerenski. Venise
Lenin În Rusia şi fusese arestat, apoi pus în libertate. Şi Îmi spuneau acei care au fost atunci la
Petrograd că Kerenski zicea zâmbind : "Nu mă încurc eu cu Lenin, nu are omul acesta nici o
importanţă"". Nu a avut nici o importanţă până a făcut ce a făcut şi sa întâmplat cu Kerenski şi cu
regimul lui ce s-a întâmplat. Noi nu voim să jucăm rolul lui Kerenski. Noi voim pe Lenin să-l
omorâm în ou la noi".
Cel de al II-lea Congres al PCR desfăşurat În Ploieşti la 3-4 octombrie l-a ales Comitetul Central,
precum şi secretarul (general) În persoana lui Gh. Cristescu. Congresul a adoptat Statutul
partidului, care începea cu aceste prevederi: "art. 1. Partidul Comunist din România este o secţiune
a Internaţionalei Comuniste. EI nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi
aparţine. Art. 1. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt

48
obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist
din România".
Era pentru prima dată în istoria ţării noastre când un partid politic îndeplinea rolul de secţie a unei
organizaţii internaţionale, ale cărei hotărâri se obliga să le execute. Situaţia nu era specifică
românilor, deoarece toate partidele comuniste din acea vreme aveau acelaşi statut. Pentru România
problema avea un caracter agravant, deoarece Rusia (Uniunea) Sovietică nu recunoştea integritatea
statului român, respectiv legitimitatea unirii Basarabiei. În 1921- 1922 era greu de prevăzut cum
va evolua linia politică a Partidului Comunist din România şi mai ales care vor fi relaţiile sale cu
Internaţionala a III-a şi cu Federaţia Comunistă Balcanică. Exista tradiţia afilierii la Internaţionala I
şi a II-a, care prilejuise un contact şi un schimb de experienţă între toate partidele socialiste,
muncitoreşti, astfel încât mulţi comunişti credeau că şi Internaţionala a III-a va merge pe aceeaşi
linie, deşi condiţiile de afiliere stabilite de V.I.Lenin erau foarte stricte.
Realitatea s-a dezvăluit În decembrie 1923, când Federaţia Comunistă Balcanică (organism ce
reunea partidele din această zonă geografică afiliate la Internaţionala a III-a) a adoptat o rezoluţie
care stabilea pentru Partidul Comunist din România sarcina de a lupta pentru despărţirea de stat a
unor provincii ale statului român. Înscrierea acestei lozinci în programul PCR a creat o situaţie
foarte dificilă, situându-l pe poziţii antinaţionale, cu consecinţe greve pentru însuşi credibilitatea
sa.
În timpul tratativelor dintre reprezentanţii României şi ai Uniunii Sovietice, desfăşurate la Viena
(28 martie - 2 aprilie 1924), P.C.R. s-a plasat pe poziţii antinaţionale, de partea delegaţiei sovietice,
care nu recunoştea legitimitatea hotărârii Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie 1918, cerând
organizarea unui plebiscit În Basarabia. În acest context, guvernul Brătianu a luat măsuri de
împiedicare a activităţii comuniştilor, de scoatere a partidului în afara legii La 23 iulie 1924 au fost
publicate două Ordonanţe ale Corpului II Armată prin care se decidea dizolvarea P.C.R şi a altor
organizaţii aflate sub influenţa sa.
În aceste Împrejurări a avut loc la Viena, În august 1924, cel de al III-lea Congres al Partidului
Comunist din România, care a ales în funcţia de secretar general pe Elek Koblos. De altfel, până în
1944 În fruntea PCR vor fi numiţi numai cetăţeni români aparţinând minorităţilor naţionale
(Koblos, Boris Stefanov, Ştefan Foriş) sau cetăţeni străini (Vitali Holostenko, Alexander Daniel
Stefanski), considerându-se că românii nu erau suficient de revoluţionari şi aveau înclinaţii
naţionaliste.
În decembrie 1924 a fost adoptată "legea Mârzescu", prin care activitatea PCR era interzisă. Şi în
alte state s-a procedat la scoaterea partidelor comuniste în afara legii: Iugoslavia (1920), Bulgaria

49
(1924), Finlanda (I925), Italia (1926), Japonia (1925), Austria (1927), Ungaria (1928), Portugalia
(1932), Germania (1933), ş.a.
Ca o replică la extremismul de stânga a apărut extremismul de dreapta. În 1919-1920 s-au
înfiinţat mai multe organizaţii care se declarau fasciste, dar n-au reuşit să dobândească o influenţă
politică semnificativă. Extremismul de dreapta a fost germinat de Liga Apărării Naţional-Creştine
Înfiinţată de A.C. Cuza la 4 martie 1923. În programul acestei organizaţii figurau: "apărarea
monarhiei constituţionale", combaterea "curentelor cu caracter de clasă", "eliminarea completă" a
evreilor din România, "educaţie naţională şi creştină", "creşterea rolului bisericii ortodoxe În viaţa
statului ş.a. Treptat, LANC a Început să se declare împotriva partidelor politice, pentru diminuarea
poziţiei parlamentului şi creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat. LANC nu avea o concepţie
clară privind organizarea statului român, iar baza sa teoretică era fragilă. Eşafodajul ideologiei
cuziste se întemeia pe antisemitism.
A.C.Cuza aprecia că LANC avea menirea să creeze un curent de opinie pentru "rezolvarea
problemei" evreieşti - în sensul excluderii acestora din viaţa economică, socială şi politică a
României. LANC a adoptat o organizare paramilitară: "lăncierii" purtau uniforme albastre, umblau
înarmaţi şi recurgeau adesea la acte de violenţă, mai ales împotriva evreilor.
Organul central de presă al LANC era "Apărarea naţională", iar printre fruntaşi se numărau, alături
de A.C.Cuza, Gh. A.Cuza, Ion Zelea Codreanu, Corneliu Zelea Codreanu, Nichifor Robu, ş.a.
Încă de la Întemeiere, LANC a fost frământată de conflictul dintre A.C. Cuza şi principalul său
discipol, Corneliu Zelea Codreanu. Acesta aprecia că metodele preconizate de "preşedintele
suprem, erau ineficiente şi se pronunţa pentru acţiuni energice în spirit naţionalist, pentru
promovarea tineretului în conducerea statului român. Corneliu Zelea Codreanu l-a împuşcat în
octombrie 1924 pe Constantin Manciu, prefectul poliţiei din laşi - cu care avea vechi conflicte - act
ce a provocat stupoare în rândul oamenilor politici.
La 24 iunie 1927, Corneliu Zelea Codreanu a Înfiinţat organizaţia Legiunea Arhanghelul Mihail.
Membrii acesteia îşi ziceau legionari, purtau uniforme de culoare verde şi umblau înarmaţi. Şeful
Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu s-a autointitulat "căpitan". Prezentându-se în alegerile
parlamentare din iulie 1927, sub numele de "Gruparea Corneliu Zelea Codreanu", Legiunea a
obţinut abia 0,3% din totalul voturilor pe ţară, ceea ce arată că ea nu se bucura de influenţă politică
Din cele prezentate, se poate conchide că după Marea Unire s-a conturat un nou sistem partidist,
caracterizat prin: dispariţia partidelor conservatoare; consolidarea poziţiilor Partidului Naţional-
Liberal; Înfiinţarea de noi partide şi impunerea lor în viaţa politică (mai ales a Ligii Poporului şi
Partidului Ţărănesc); integrarea în cadrul statului român a partidelor din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania; întemeierea şi activitatea Partidului Naţional-Ţărănesc - cea mai influentă organizaţie

50
politică din acea perioadă; apariţia şi activitatea partidelor aparţinând minorităţilor naţionale,
înfiinţarea unor organizaţii extremiste, de stânga şi de dreapta.
Pe aceste linii, de forţă, va evolua şi în al doilea deceniu interbelic societatea românească. Desigur,
au intervenit evenimente, procese care au modificat mai mult sau mai puţin chipul ei (criza
economică, atacul asupra regimului politic executat de regele Carol al II-lea, "spargerea" partidelor
politice, ofensiva extremei drepte, accentuarea procesului de izolare internaţională), dar a găsit
mereu resurse pentru a reveni. Aceasta până în momentul în care peisajul politic european va
consemna alianţa a două regimuri totalitare care îşi propuneau schimbarea hărţii bătrânului
continent. Războiul şi consecinţele sale vor împinge România într-una din zonele cele mai nefaste
ale evoluţiei sale.

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

Mamina Ion, Consilii de Coroană, Bucureşti, 1997

Murariu, Ion, Iancu, Gheorghe, Constituţiile României, Bucureşti, 1995
Relaţiile militare româno-germane, Bucureşti, 2000, (coord. Dobrinescu, Pătroiu, Nicolescu)
Relaţiile româno-sovietice, 1 - 2, Bucureşti, 1999, 2003
Scurtu, Ioan, Stanciu-Stănescu, Teodora, Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria români/or între anii
1918-1940, Bucureşti, 2001
Călinescu, Armand, Însemnări politice, Bucureşti, 1990
Gafencu, Grigore, Însemnări politice, 1929-1939, Bucureşti, 1991
Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Partidele politice din România (1862-
1994), Bucureşti, 1995
Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti, 1996
Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, 1998
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 2002 (ed. a III-a)
Constantiniu, Florin, Duţu, Alesandru, Retegan, Mihai, România în război, 1941-1945. Un destin
în istorie, Bucureşti, 1995
Istoria românilor, VIII. România întregită (1918-1940), Bucureşti, 2003
Retegan, Mihai, În balanţa forţelor. Alianţe militare interbelice, Bucureşti, 1997
Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Bucureşti, 2001
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX" (1918-1948), Bucureşti, 1999
Stănescu, Marin C., Moscova, Cominternul, filiera comunistă balcanică şi România (1919-
Ştirban, Marcel (coord.), Istoria contemporană a României, CJuj-Napoca, 2001

51
Watts, Larry, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1918- 1941,
Bucureşti, 1993

52