Mecanica cuantică este teoria mișcării particulelor materiale la scară atomică.

Ea
a apărut, în primele decenii ale secolului XX, ca rezultat al unui efort colectiv
de a înțelege fenomene care în fizica clasică nu-și găseau explicația: structura
atomilor și interacția acestora cu radiația electromagnetică. Mecanica cuantică
nerelativistă a rezolvat problema structurii atomice; extinsă apoi pentru a ține
seama de principiile teoriei relativității, ea a deschis drumul către teoria
cuantică relativistă a radiației, numită electrodinamică cuantică. Denumirea de
mecanică cuantică a fost păstrată pentru a indica teoria fenomenelor atomice din
domeniul energiilor nerelativiste, în care numărul de particule rămâne constant;
dezvoltările ulterioare, care studiază procese de creare și anihilare de particule,
se încadrează în teoria cuantică a câmpurilor și are legătură cu ramuri
experimentale precum cea a fizicii nucleare și a particulelor elementare.

Descrierea dată de mecanica cuantică realității la scară atomică este de natură

statistică: ea nu se referă la un exemplar izolat al sistemului studiat, ci la un
colectiv statistic alcătuit dintr-un număr mare de exemplare, aranjate în ansamblul
statistic după anumite modele. Rezultatele ei nu sunt exprimate prin valori bine
determinate ale mărimilor fizice, ci prin probabilități, valori medii și
împrăștieri statistice. Două aspecte ale acestei descrieri, de o relevanță care le-
a conferit rang de principiu, sunt noțiunile de incertitudine și complementaritate.
Relațiile de incertitudine pun în evidență existența unor perechi de mărimi fizice
(cum sunt poziția și impulsul, sau componente diferite ale momentului cinetic) care
nu pot fi determinate simultan oricât de precis, limita de precizie fiind impusă de
existența unei mărimi fizice fundamentale: constanta Planck și fundamentat teoretic
de principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Descrierea fenomenelor la scară
atomică are un caracter complementar, în sensul că ea constă din elemente care se
completează reciproc într-o imagine unitară, din punctul de vedere macroscopic al
fizicii clasice, numai dacă ele rezultă din situații experimentale care se exclud
reciproc.

Principiile mecanicii cuantice

Funcție de stare și spațiu Hilbert
În mecanica cuantică o stare dinamică a unui sistem atomic este descrisă cantitativ
de o funcție de stare (numită, într-o formulare particulară, funcție de undă).
Comportarea ondulatorie a sistemelor atomice arată că stările lor ascultă de
principiul superpoziției; pe plan teoretic, aceasta înseamnă că funcțiile de stare
sunt elemente ale unui spațiu vectorial.

Pentru interpretarea fizică a funcției de stare e necesar ca vectorii din spațiul

stărilor să poată fi caracterizați prin orientare și mărime. Acest lucru se
realizează definind un produs scalar, ceea ce transformă spațiul stărilor într-un
spațiu prehilbertian. Produsul scalar a doi vectori {\displaystyle \,u\,}
{\displaystyle \,u\,} și {\displaystyle \,v\,}{\displaystyle \,v\,} este un număr
complex {\displaystyle \,\left\langle u,v\right\rangle \,}{\displaystyle
\,\left\langle u,v\right\rangle \,} cu proprietățile

(1) (u,v) = (v,u)*, (u,v) >= 0

unde asteriscul denota conjugata complexa. Marimea pozitiva

(2) ||u|| = sqrt(u,u)

numește norma vectorului u.

În general, spațiul stărilor este infinit-dimensional; pentru a putea cuprinde în

totalitate stările sistemului, se impune condiția ca el să fie complet, ceea ce îl
face să devină un spațiu Hilbert.