Sunteți pe pagina 1din 3

Baltagul

de M. Sadoveanu

Considerat de mulţi critici drept romanul Mioriţei, Baltagul este un roman realist şi simbolic. Apare în anul
1930 şi spre deosebire de prozele realist- obiective canonice (ale lui Slavici sau Rebreanu), accentuează
dimensiunea simbolică. Motivaţia acestei abordări particulare se datorează temelor şi viziunii despre lume
promovate de M. Sadoveanu. El consideră că lumea, gândirea, conduita şi morala tradiţionale sunt afectate de
modernitate. Aceste transformări nu pot fi redate doar obiectiv, ci solicită un nou mod de reprezentare literară:
metaforică, parabolică, alegorică, simbolică.
Astfel se explică dubla orientare a romanului: pe de o parte, caracterul lui realist: crearea iluziei realităţii,
prin descrieri amănunţite, prin caracterul monografic al naraţiunii( prezentarea tradiţiilor de botez, nuntă,
înmormântare; relaţia mamă- fiică, mamă- fiu), prin folosirea unor toponime reale, utilizarea personajelor
tipologice, apelul la un narator omniscient şi omniprezent. Pe de altă parte, Sadoveanu implică un substrat
mitologic- pe parcursul căutării lui Nechifor, Vitoria Lipan pare ghidată de vise, de transcendent. De asemenea,
baltagul este un element cu o simbolistică vastă: simbol al răzbunării, al restabilirii ordinii şi dreptăţii, al
maturizării lui Gheorghiţă.
Spre necunoscut pornesc atât matura/ experiementata Vitoria, cât şi neiniţiatul Gheorghiţă, care este obligat
să facă brusc trecerea de la adolescenţă la maturitate. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea
bărbatului ei( intriga poliţistă) şi participă la o dublă aventură: a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru
Gheorghiţă călătoria are scop educativ, de iniţiere a tânărului ( Bildungsroman). Nechifor, personaj episodic,
prezentat indirect, aparţine planului mitic. Căutându- l, Vitoria trece simultan două lumi: spaţiul real, concret şi
comercial şi o lume de semne şi minuni, al căror sens ea ştie să- l descifreze.
În urma călătoriei iniţiatice marea revelaţie este că lumile tradiţională şi modernă se completează, iar
dezechilibrele nu se datorează neapărat unor legi sociale, ci unor oameni corupţi sufleteşte. Aceştia pot fi
identificaţi în oricare dintre cele două universuri.
Firul epic este linear, axat pe tema călătoriei explorative, care are ca scop căutarea, cunoaşterea, iniţierea,
confruntarea, adevărul, justiţia, datoria. Baltagul fiind un roman al perioadei de maturitate artistică a scriitorului,
în cadrul acestuia se regăsesc marile teme sadoveniene: viaţa pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii,
înţelepciunea.
Indicii spațio-temporali Romanul are o acţiune clară cu repere temporale (din toamnă până în primăvară,
Sâmedru, Sfântul Andrei, Sfântul Gheorghe) şi repere spaţiale reale (Călugăreni, Fărcaşa, Bistriţa, Broşteni, Borca,
Cruci, Vatra Dornei), dar şi fictive (râul Neagra, Doi Meri). Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona
Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, Balta Jijiei.
Plecarea la drum într-o zi de primăvară (vineri, 10 martie) sugerează un nou început atât pentru Vitoria
Lipan, cât şi pentru Gheorghiţă, care se maturizează, drumul parcurs de acesta nefiind unul fizic, geografic -“pentru
tine aici începe a răsări soarele”.
Structură Romanul este alcătuit din 16 capitole, cu acţiune desfăşurată cronologic, urmărind momentele
subiectului.
Subiectul Prima parte( capitolele I- VI) se referă la frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi la
pregătirile ei pentru drum. Această parte include expoziţiunea şi intriga. În expoziţiune se prezintă satul Măgura
Tarcăului şi este schiţat portretul fizic al Vitoriei, care este surprinsă pe prispă, gândindu- se la întârzierea soţului
ei, plecat la Dorna să cumpere oi.
„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam”. Prin dispariţia lui
Nechifor Lipan, „rânduiala”, adică ordinea cosmică, a fost distrusă. Acest lucru dă naştere unui conflict social (pe
plan real) şi unui conflict ontologic (în plan mitic, existenţial). El trebuie găsit şi pus în drepturile lui fireşti, adică
îngropat conform tradiţiei, pentru a reintra în circuitul cosmic.
La Sadoveanu există o puternică legătură om – natură. Semnele tragediei căreia i- a căzut victimă soţul
Vitoriei vin din partea naturii (iarna vine mai repede, vremea se strică), dar şi din lumea reală („cucoşul dă semn de
plecare”). De asemenea, întâlnim semne oculte – visul Vitoriei, care confirmă ideea morţii soţului si anunţă
călătoria în căutarea celui dispărut (îl visează străbătând o apă mare cu faţa întoarsă). Vrăjitoarea sugerează
întârzierea.
Intriga surprinde frământările ei, dar şi acţiunile întreprinse înainte de plecarea ei în căutarea soţului.
Vitoria nu-şi pierde simţul datoriei de soţie, vinde piele, brânză, pentru a procura bani de drum. O scenă
reprezentativă este pregătirea spirituală pentru călătorie. Înaintea plecării se supune unui ritual de purificare
(posteşte douăsprezece vineri, pregătindu-se pentru trecerea în existenţa spirituală). Apoi merge cu fiul ei la
mânăstirea de pe malul Bistriţei şi se închină la Sf. Ana, anunţă autorităţile de dispariţia soţului. Oraşul este
refuzat. La Piatra Neamţ, Vitoria refuză cu dispreţ să scrie jalba către „stăpânirea pământeană”, deoarece aceasta
nu inspiră încredere.
Partea a doua ( capitolele VII- XIII) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă deumul parcurs de Vitoria şi de
fiul ei Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan.
Călătoria începe în zilele lunii martie şi personajele urmează linia transhumanţei. Drumul este unul
labirintic, ocolit, simbolizând calea şerpuită, spirala destinului. Este un drum al vieţii şi al morţii, se merge dinspre
întuneric spre lumină. De altfel, labirint (gr. labrys) înseamnă secure cu două tăişuri, baltag; este un simbol al
dualităţii, al vieţii şi al morţii.
Motivul labirintului se concretizează la nivelul acţiunii( căutarea şi diferitele popasuri), dar este
semnificativ şi la nivelul titlului. Baltagul este un obiect simbolic ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului
justiţiar, reparator. Acelaşi baltag- al lui Lipan, îndeplineşte ambele funcţii. Baltagul tânărului Gheorghiţă se
păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Spaţiul în care se desfăşoară acţiunea este foarte larg, iar itinerarul căutării este întortocheat. Primul nod
este la Bicaz – aici hangiul îşi aminteşte de Nechifor. La Călugăreni şi Fărcaşa sunt regăsite urmele. Firul se
reînnoadă la Vatra Dornei. Acolo Nechifor Lipan cumpărase în noiembrie trecut trei sute de oi. De acum înainte
apar trei ciobani. Chipul unuia dintre ei rămâne în amintire deoarece are buza despicată (semn malefic). La hanul
de la Broşteni aflăm că ciobanii au trecut spre gura Negrei. Drumul morţii se confruntă cu viaţa: la Borca în calea
drumeţilor apare o cumetrie, iar la Cruci – o nuntă.Urma acestora este regăsită la Suha, apoi la Sabasa. Ajunsă la
Suha, Vitoria iese din întuneric, ştie adevărul cu certitudine. Asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Dar
adevărul trebuie demonstrat. Este ajutată de Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa, şi de cucoana Maria, soţia sa. În
satul Sabasa îl găseşte pe Lupu, în curtea unui gospodar. Câinele o călăuzeşte la râpa unde descoperă oasele risipite
şi hainele lui Nechifor.
Partea a III-a ( capitolele XIV- XVI) prezintă sfârşitul drumului: ancheta poliţiei, înmormântarea, parastasul
lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului. Coborârea în râpă şi vegherea nocturnă a mortului marchează
maturizarea lui Gheorghiţă, dovedită în înfăptuirea actului de dreptate de la parastas.
În zilele următoare are loc repunerea celui dispărut în drepturile sale, reîncadrarea în ordinea cosmică.
Ritualul înmormântării are funcţie integratoare; carul funebru este împodobit cu cetină, iar bradul simbolizează
viaţa veşnică. Punctul culminant al acţiunii este plasat în scena parastasului, unde Vitoria Lipan conduce din
fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta. Ieşindu-şi din fire, Calistrat Bogza se repede asupra lui Gheorghiţă.
Lovit de băiat cu baltagul în frunte şi atacat de câinele lui Nechifor, moare. Înainte de a-şi da sfârşitul, Calistrat
Bogza îşi recunoaşte vina şi dezvăluie motivul crimei: luarea oilor. Complicele său, Ilie Cuţui, recunoaşte şi el
fapta şi este arestat de jandarmi.
Naraţiunea se face la persoana a III- a, iar naratorul obiectiv, omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin
tehnica detaliului şi prin observaţie, lumea satului de munte şi acţiunile Vitoriei. Nicolae Manolescu observă că
„ Sadoveanu spune în ceva mai mult de o pagină ceea ce lui Rebreanu îi ia un întreg capitol”. La parastasul soţului,
Vitoria preia rolul naratorului. Înteligentă şi calculată, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducţii şi o
povesteşte celor prezenţi, ceea ce îi determină pe criminali sa- şi recunoască vina în faţa tutror.
Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternaţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele
descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic( de exemplu portretul Vitoriei sau al
lui Gheorghiţă) şi colectiv( muntenii, locuitori de sub brad). Naraţiunea este nunaţată de secvenţele dialogate sau
de replici ale Vitoriei, cum este laitmotivul rostit de femeie în căutarea soţului, la fiecare popas: „Nu s-a oprit
cumva... astă- toamnă un om cu cal negru ţintat în frunte? Mie să- mi spuneţi cine aţi văzut un om de la noi, călare,
pe- un cal negru ţintat în frunte şi- n cap cu căciulă brumărie. “
În timp, Baltagul a fost receptat în diverse moduri, fiind citit ca: roman poliţist, mitic, iniţiatic. În plan
social prezintă o monografie a satului de munte, unde tradiţia nu permite abateri de la legile nescrise. Când este
interesată de civilizaţia modernă, Minodora este apostrofată – ei nu-i trebuie coc si bluză, ci catrinţă şi cămaşă. De
asemenea, în această societate (arhaică) coexistă biserica şi practica magică: înainte de a plecat în călătorie, Vitoria
consultă şi popa, dar si vrăjitoarea.
Vitoria Lipan este un personaj complex, realizat prin tehnica basoreliefului şi individualizat prin
caracterizare directă şi indirectă ( prin fapte, gesturi, vorbe, atitudini, relaţia cu alte personaje). Este o femeie
voluntară, „un exponent al speţei” ( G. Călinescu), dar şi o individualitate, prin însuşirile sale. „În căutarea
bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta şi aplicaţie de detectiv” ( G. Călinescu). Natura devine o cutie de
rezonanţă a sentimentelor femeii, îndrumând- o în căutarea soţului său; vântul o anunţă că este pe drumul cel bun.
Portretul Vitoriei Lipan la început este static, obrazul ei parcă era un portret neclintit, „ochii ei căprui în
care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe”. Meditaţia este dovada unei vieţi afective
intense: „În singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul”. Portretul devine
ulterior dinamic, prin acumularea faptelor narate. Vitoria Lipan este o eroină aprigă, voluntară, tenace. Este un
personaj justiţiar.
C. Ciopraga aminteşte că această munteancă înmagazinează experienţa milenară a unei lumi de păstori; ea
descifrează psihologia oamenilor, citeşte semnele timpului. Are o serie de virtuţi”: frumuseţe, demnitate, înalt
caracter, statornicie, morală, inteligenţă, perseverenţă; este aprigă şi îndârjită. În călătoria ei, Vitoria se călăuzeşte
după semnele existente în natură şi pe chipurile oamenilor – mentalitatea sa este arhaică. Este animată de
sentimentul datoriei şi al justiţiei. Mobilul este descoperirea adevărului, iar în acţiunea sa dovedeşte spirit justiţiar,
inteligenţă, luciditate şi devotament în îndeplinirea tradiţiei.
La mănăstire, Vitoria „salută pe sfinţi cu mare înfrângere” şi o vedem „aşteptând umilită”. La prefectura din
Piatra are „înfăţişare încruntată şi duşmănoasă”. Cei din Suha gândesc că „muierea asta străină umblă cu pilde şi
răutăţi”. Această umilinţă şi îndârjire înmagazinează o mare sete de răzbunare. Energia ei sufletească este
mobilizată în numele dreptăţi. Ucigaşul trebuie eliminat, căci a încălcat normele colectivităţii.
Aparţinând lumii arhaice, ea transmite copiilor respectul tradiţiilor şi este refractară la noutăţile civilizaţiei:
„În tren eşti olog, mut şi chior”.
Ca mamă, îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiţie- „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză! Nici eu, nici
bunică-ta, nici bunică- mea n- am ţtiut de acestea- şi- n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu!”- şi contribuie la
maturizarea lui Gheorghiţă. Respectă obiceiurile de cumetrie şi de nuntă ( a primit plosca şi a făcut o urare
frumoasă miresei) şi veghează la îndeplinirea rânduielilor din ritualul înmormântării: privegherea, drumul la
cimitir, bocitul, slujba religioasă, pomana, praznicul.
Soţie iubitoare, porneşte hotărâtă în căutarea soţului: „era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa- i
fusese drag în tinereţă Lipan, aşa- i era drag şi acuma, când aveau copiii mari cât dânşii”. Ţipătul dinaintea
coborârii sicriului şi gesturile concentrează iubirea şi durerea pierderii soţului.
Pentru G. Călinescu ea este „un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune
la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s- a făcut, dă drum răzbunării”.
Pentru Gheorghiţă căutarea tatălui este un moment ce îi aduce maturizarea. Trecerea de la inocenţa la
maturitate este coordonată de mamă, cu tenacitate. La început, ea îşi dă seama că nu se poate bizui pe ajutorul lui:
„Îl văzu sfios şi nesigur”.
Portretul său este realizat de asemenea în mod direct de către narator, care scoate în evidenţă asemănarea
flăcăului cu mama sa: „Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat şi avea ochii ei. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie
destul de bine despre cele ce lăsase şi cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi- i plăcea, vorbind, să- şi desfacă
bondiţa înflorită şi să- şi cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumoas ca de fată şi abia începea să- i
înfiereze mustăcioara”.
Pentru a deveni bărbat, a trebuit să străbată împreună cu mama sa drumul labirintic al morţii, care este în
acelaşi timp un drum al renaşterii. Veghea în râpă, lângă osemintele tatălui, este un act iniţiatic, ce asigură
continuitatea între părinte şi urmaşi.
Maturizarea se împlineşte atunci când mânuieşte baltagul împotriva asasinului tatălui.
În caracterizarea lui Nechifor Lipan se utilizează procedeul măştilor. Se pune accentul pe descrierea
aspectului exterior, a îmbrăcăminţii („Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la
genunchi şi era încălţat cu botfori”), dar şi pe stilul vorbirii sale („meşter la vorbă”). Este „vrednic român”, cinstit,
prietenos, amator de petreceri, fără teamă de hoţi.
Fiind un personaj absent, el revine la viaţă prin restituire. Nechifor Lipan este un personaj emblemă,
reprezentând lumea din care face parte:
„Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători
în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi
datinile de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri si de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca
fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă”.
Consider că pornind de la un eveniment tragic- moartea lui Nechifor- Sadoveanu oferă o perspectivă
apropate luminoasă/ pozitivă/ idilică asupra existenţei: confruntarea dintre tradiţie şi modernitate poate fi împăcată
şi valorificată în favoarea echilibrării fiinţei, atunci când corelarea celor două lumi se face cu un scop nobil- aflarea
adevărului, restabilirea ordinii şi a dreptăţii.