Sunteți pe pagina 1din 9

Valoarea

Omul se conduce după valori, valori pe care le susţine.


Prin raportarea la sine, omul se valorizează ca fiinţă morală al cărei scop este atingerea
virtuţii. Există mai multe posibilităţi prin care putem răspunde la problemele morale:
etica răspunde prin teorii morale care precizează definiţiile conceptelor de bine şi de rău,
drept şi nedrept, fie prin analize concrete ale unor situaţii de viaţă (etica aplicată) fie prin
analiza unor valori determinate de tradiţie.
Prin raportarea la ceilalţi, omul valorizează realitatea socială prin conceptele de
dreptate şi de libertate în cadrul societăţii. Obţinerea dreptăţii în cadrul societăţii se
studiază cu ajutorul politicii...

Etica
Morala încearcă să răspundă la întrebări de genul: Care acţiuni sunt bune şi care sunt
rele? Cum trebuie să acţionez? Care ar trebui să fie scopul suprem al acţiunilor mele?
Prin urmare, acţiunile sunt valorizate ca fiind fie bune, fie rele. În încercarea de a
răspunde unor astfel de întrebări s-au trasat două mari direcţii: o direcţie teleologistă şi o
direcţie deontologistă.
1. Direcţia teleologistă ne spune că acţiunile sunt bune sau rele în funcţie de capacitatea
sau incapacitatea lor de a participa la realizarea unui bine suprem. Teleologismul, fiind
orientat către scop, se întreabă dacă acţiunile săvârşite de o persoană sunt bune sau rele.
Acţiunile sunt bune dacă acestea participă la obţinerea fericirii. Pentru eticile hedoniste
(care sunt şi ele teleologiste), absenţa durerii din corp şi a suferinţei din suflet reprezintă
împlinirea stării maxime de fericire. Prin urmare, orice acţiune care duce la obţinerea
fericirii şi evitarea durerii, este o acţiune bună din punct de vedere moral. Eticile
eudaimoniste (tot o ramură a eticii teleologiste) încearcă să caute fericirea în conducerea
vieţii conform cu raţiunea. O acţiune este corectă din punct de vedere moral, doar în
măsura în care este conformă cu desfăşurarea unei vieţi conforme cu raţiunea. Aşadar, se
poate observa din toate acestea că valoarea de bine a unei acţiuni este dată doar de scopul
pe care aceasta tinde să îl realizeze.
2. Direcţia deontologistă ne spune că există un cadru universal în care omul trebuie să
îşi desfăşoare acţiunile. Astfel, indiferent de ceea ce urmăreşte să realizeze omul, acesta
trebuie să asculte de anumite principii normative (legi), principii stabilite de raţiune,
raţiune care trebuie să fie universală.

1
**********
Termeni de reţinut:
Teleologism (gr. teleos „scop”) = teorie despre finalitate, conform căreia în lume nici
un proces (în acest caz, nici o acţiune) nu decurge mecanic, ci numai în vederea unui
anumit scop (în acest caz obţinerea binelui sau fericirii supreme).
Deontologism = teorie conform căreia acţiunile umane trebuie conduse conform unor
principii (reguli) raţionale, universale, indiferent de rezultatul la care acestea ar putea
duce.
Hedonism (gr. hedone „plăcere”) = concepţie etico-filosofică răspândită în antichitate
de cirenaici ce susţin că absenţa durerii din corp şi a suferinţei din suflet sunt bunurile
supreme.
Eudaimonism (gr. eudaimonia „fericire”) = direcţie etică ce consideră fericirea ca bine
suprem şi totodată motivul şi scopul oricărei acţiuni. Valoarea faptelor omeneşti depinde
de măsura în care acestea contribuie la fericirea omului.
**********

2
Teorii morale

Viaţa condusă după virtute


Aristotel (sec. IV î.Cr.), „Etica nicomahică”

Omul trebuie să îşi conducă viaţa după virtute. Ce înseamnă aceasta? „Conform cu
virtutea” înseamnă adecvarea unui lucru la scopul pe care acesta trebuie să îl
îndeplinească. Orice lucru are un scop pentru care a fost creat. La fel se întâmplă şi cu
omul. Omul a fost creat pentru a obţine fericirea, iar obţinerea fericirii se află la capătul a
acţiunii. Prin urmare, omul acţionează în vederea unui scop şi acesta este ceea ce este
bine pentru cel care acţionează; iar binele final este binele suprem. Binele este scopul
tuturor acţiunilor... Dar în ce constă oare fericirea? Fiecare om vede fericirea în felul
propriu. Aristotel distinge între trei feluri de viaţă: viaţa fiziologică (materială), cea
sensibilă şi cea raţională. Aristotel afirmă că fericirea nu poate consta decât în viaţa
raţională (înţelepciune). Esenţa proprie fiinţei omeneşti nu este nici fiziologicul, nici
sensibilul, ci înţelepciunea, virtutea, binele, iar binele omului nu poate fi altceva decât
fericirea lui. Fericirea nu o posedăm ci ajungem la ea acţionând, iar acţiunile sunt
mijloacele prin care noi ajungem la ele. Orice acţiune este un mijloc pentru a ajunge la
fericire. Dar despre ce acţiuni vorbim? Vorbim doar despre acţiuni corecte, raţionale. Prin
acţiunile corecte, raţionale, omul poate ajunge la obţinerea fericirii şi, astfel, îşi poate
conduce viaţa conform cu virtutea.
La fericire, omul ajunge prin intermediul virtuţii. Virtutea este obişnuinţa de a iubi binele,
iar un fapt este virtuos când este făcut cu intenţia de a săvârşi binele. Suntem virtuoşi
atunci când nu practicăm binele din obligaţie, siliţi, ci cu plăcere. Practicarea binelui ar
trebui realizată ca ceva ce ne este propriu, intern, ca scopul spre care tindem în mod
natural. Întrucât acţiunea se desfăşoară conform virtuţii, ar trebui să se nască în conştiinţă
sentimentul de plăcere. Fericirea fără plăcere ar fi vorbă goală şi de aceea ea nu poate fi
gândită fără plăcere, căci s-ar ajunge în situaţia în care ar fi posibil ca un om să fie fericit
fără ca totuşi să trăiască mulţumit (non-sens).

„...desăvârşit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine şi niciodată
pentru altceva. Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru
sine şi niciodată pentru altceva; pe când onoarea, plăcerea, inteligenţa şi orice virtute le
dorim atât pentru sine (căci, chiar dacă n-ar duce la nimic, noi tot am simţi un impuls
pentru toate acestea), cât şi de dragul fericirii, pe care credem că, prin intermediul lor,
am putea-o atinge.”

3
Plăcerea şi înţelepciunea
Epicur, „Scrisoare către Menoiceus”

Ce crede Epicur? Crede că” plăcerile pe care le oferă prezentul nu sunt întotdeauna cele
mai vii si mai durabile, ba uneori atrag dureri si neajunsuri”. Spunem de la început că
morala lui Epicur poate fi rezumată în următoarele patru sfaturi:
- „caută acea plăcere care nu-i urmată de durere”;
- „evită durerea care nu procură nici o plăcere”;
- „acceptă o durere care te scuteşte de o suferinţă mai mare în viitor sau care îţi va
procura mai multă plăcere”;
- fereşte-te de plăcerea care te lipseşte de o plăcere mai mare în viitor sau care îti va
produce durere.
Epicur preferă aşa-numita "plăcere stabilă", calmă, de durată, scutită de griji si emoţii.
Fericirea înseamnă a trăi fără grijă sau suferinţă. Acest ideal este uşor de realizat întrucât
trebuinţele cu adevărat naturale (foamea, setea) nu sunt numeroase si nici pretenţioase.
Dorinţele care frământă, de regulă, pe oameni (bogăţia, puterea, gloria) nu sunt necesare.
După Epicur, cu pâine si cu apă înţeleptul îşi dispută cu zeii înţelepciunea.
Toate acestea pot fi posibile graţie virtuţii care va procura fericirea (atharaxia: liniştea
sufletului). Patru virtuţi ne conduc la fericire:
- Prudenţa: ne face să deosebim adevăratele plăceri de acelea care sunt numai
trecătoare;
- Cumpătarea: ne face să ne împotrivim dorinţelor efemere;
- Curajul: ne eliberează de temerile neîntemeiate care ne tulbură liniştea şi ne
pregăteşte un bine viitor făcându-ne să îndurăm un rău prezent inevitabil;
- Dreptatea: ne fereşte de încălcările altora.
Să sintetizăm: Epicur pleacă de la faptul ca toate fiinţele năzuiesc, de la natură, să
ocolească durerea si să trăiască plăcerea ce duce la fericire. După Epicur, plăcerea este un
bun şi durerea, un rău. Prin urmare, plăcerea devine pentru înţelept cel mai înalt bun, iar
durerea singurul rău de care trebuie să se ferească, rezultatul fiind liniştea adânca a
sufletului (atharaxia).
O precizare: se crede că epicureismul este exclusiv o exacerbare a plăcerilor senzoriale
(corporale), deşi Epicur doar pleacă de la acest tip de plăceri. La această denigrare a
filosofiei lui Epicur a contribuit şi un elev de-ai lui, pe nume Metrodor, care spunea:
fiecare început al valorii este plăcerea burţii; tot produsul plin de înţelepciune ajunge la
sfârşit la aceasta.
Trebuie înlăturată orice neînţelegere: nu orice plăcere este demnă de năzuinţa
înteleptului, după cum nu orice durere trebuie ocolită. Nu se ocoleşte, mai ales, acea
durere care este urmată de o plăcere mai înaltă. Epicur preţuieşte mai ales plăcerea
spirituală înţeleasă ca atharaxia. El spune că este peste putinţa omului de a trăi o viaţă
plăcută fără înţelepciune. De altfel Epicur recomandă următoarele:
- totul cu măsură;
- lipseşte-te bucuros de ceea ce nu ai;
- fugi din calea plăcerilor costisitoare.

4
Acesta este adevăratul sens al epicurianismului. Înţeleptul priveşte nebuniile vieţii la fel
ca zeul care asistă la reprezentarea unei comedii sinistre. Zeii si înţelepţii se bucură de
fericire.

Plăcerea este scopul vieţii


Diogene Laertios, "Despre vieţile si doctrinele filosofilor"

Aristip a fost un discipol infidel al lui Socrate. Dacă Socrate stabilise ca scop al vieţii
fericirea sub forma virtuţii, Aristip hotărăşte că bunul cel mai înalt este plăcerea
(hedone).Dacă atingem plăcerea nu mai dorim nimic. Ceea ce ne interesează este
prezentul. Momentul (clipa) este privilegiat. Fericirea este o sumă de momente de plăcere
şi valoarea ei se justifică doar prin aceste momente.
Cicero are o părere detestabilă despre Aristip si se exprimă brutal: ce sclavie nenorocită,
aceea a virtuţii în slujba plăcerii.
Aristip preţuieşte orice plăcere dar, după Diogene Laertios, el ar fi preţuit mai mult
plăcerile trupeşti. De aceea orice mijloc care urmăreşte ca scop al vieţii plăcerea este
justificat. Bine este doar ceea ce ne procură plăcerea. Singura fericire este plăcerea oferită
de satisfacerea imediată a dorinţei. Aristip exacerbează facultatea de a dori si finalul ei:
trecerea în act a dorinţei şi, prin satisfacerea ei, procurarea plăcerii. Virtutea se
transformă astfel în capacitatea de a avea plăceri, iar intensitatea plăcerii o aflăm în
senzaţie şi în desfăşurarea directă a momentului.
Toate vieţuitoarele trăiesc la limita a două stări: plăcerea (dorită de orice fiinţă) şi durerea
(cea mai respingătoare dintre stările posibile). Plăcerile nu se deosebesc între ele, dar
scopul tuturor plăcerilor este plăcerea trupească. Aristip deosebeşte aici între „plăcerea în
repaus” (care urmează după îndepărtarea durerii) şi „plăcerea în mişcare” (acţiunea sau
starea care procură o plăcere imediată, ca atunci când cineva îşi potoleşte setea).
Ce înţelege Aristip prin „plăcere particulară” şi fericire? Plăcerea este aceea pe care ne-o
dorim, mai ales plăcerea în mişcare, ea este scop în sine întrucât o dorim pentru ea însăşi.
Aici intervine nuanţa care face diferenţa: fericirea, ca sumă a plăcerilor, nu o dorim
pentru ea însăşi, ci pentru că ea reprezintă suma tuturor plăcerilor particulare. Aşa se
înţelege şi de ce plăcerea este bună chiar dacă ea provine din fapte necuviincioase. Ea
este scopul, ei i se subordonează totul. Nu există plăceri nobile şi plăceri vulgare; toate
plăcerile sunt naturale şi, prin urmare, au aceeaşi calitate. Aristip pune mai mult preţ pe
plăcerea actuală, pentru că viitorul e nesigur si ne inspiră grija, adeseori, fără de
folos.Atenţia îndreptată spre viitor produce dorinţa unei plăceri inactuale, iar aceasta
dorinţă e o adevărată sclavie. Pentru a ne elibera, trebuie să ne gândim la prezent fără a
regreta trecutul şi fără a dori viitorul. Fericirea izvorăşte dintr-un ansamblu de plăceri
corporale care, cu cât sunt mai multe şi mai intense, cu atât fericirea este mai mare.
Concepţia lui Aristip seamănă cu aceea a lui Epicur fără să fie şi identică. Sunt de punctat
câteva deosebiri:
- Epicur pune accent pe forma negativă a plăcerii (adică pe absenţa durerii); Aristip
accentuează forma pozitivă a plăcerii, prezenţa ei efectivă, plăcerea în mişcare,
căci suprimarea plăcerii nu e durere, după cum absenţa durerii nu e plăcere (lipsa
de durere este asemenea unui om care doarme);

5
- Epicur caută, în final, atharaxia; Aristip pare să se mulţumească mai curând cu
plăcerea corporală, deşi nu lipseşte nici la el, întru totul, modelul înţeleptului;
- din a doua deosebire rezultă un corolar: înţeleptul lui Aristip este ataşat de
plăcerea corporală; cel al lui Epicur de conştiinţa fiinţei. Epicur pleacă de la
plăcerile trupului şi ajunge la plăcerile cugetului (înţelepciunii). Aristip pleacă de
la corp şi rămâne în preajma lui.

Principiul celei mai mari fericiri


J.Stuart Mill, „Utilitarismul"
Morala antica hedonistă a lui Aristip si Epicur a fost preluată de timpurile moderne sub
numele de utilitarism. E adevărat că, pe lângă o nouă terminologie, morala celor antici a
primit o dublă transfomare: de metodă si de tehnică. Ceea ce la cei vechi era redat într-o
formă liberă si sintetică, este exprimat de moderni într-o formă ştiinţifică şi analitică.
Fondul acestor morale este însă acelaşi şi el se poate rezuma în fraza următoare: cât mai
multe plăceri în cât mai mult timp.
Fundamentul moralei este utilitatea (sau principiul celei mai mari fericiri). Potrivit acestui
principiu acţiunile oamenilor sunt bune (dacă aduc fericirea) si rele (dacă aduc
nefericirea). Când defineşte fericirea, Mill este identic cu anticii. Asfel, fericirea constă în
plăcere sau în absenţa suferinţei (durerii), iar nefericirea, în durere sau absenţa plăcerii.
De la început omul îşi propune un singur scop: plăcerea şi absenţa suferinţei. Un lucru
este dezirabil dacă este în sine o plăcere sau mijloceşte o plăcere, înlăturând suferinţa.
Mill recunoaşte că o asemenea "teorie a vieţii" poate provoca multe antipatii întrucât
proclamă plăcerea ca suprem principiu. Spune însă că.totuşi, utilitariştii recunosc
superioritatea plăcerilor spirituale care, prin durată, certitudine, intensitate, sunt mai
puternice decât plăcerile trupului, dar nu uită să adauge că acest primat constă mai curând
în avantajele pe care le procură decât în natura lor intrinsecă. Explică imediat: o fiinţă
inferioară îşi poate satisface în totalitate setul de plăceri, în vreme ce omul va fi mereu
nemulţumit de imperfecta realizare a dorinţelor sale. Căci dorinţele, neîmplinindu-se,
devin neplăceri. E adevărat că aceasta privaţie se poate învăţa („e mai bine să fi un om
nemulţumit decât un porc satisfăcut”). Şi continuă: „Iar dacă imbecilul sau porcul sunt de
altă părere, e fiindcă ei nu cunosc decât o parte a problemei”. Care este, în consecinţă,
principiul celei mai mari fericiri pentru noi sau pentru ceilalţi? "Este o viaţă lipsită de
durere, bogată în plăceri".
După Mill, natura umană este astfel alcătuită încât nu poate dori decât fericirea. Orice
acţiune este judecată numai în funcţie de acest criteriu ultim. Viaţa omenească nu poate
decât să râvnească la fericire .Aceasta este sinonima cu "folosul", şi noi numim morali
numai oamenii care sunt folositori. Nu ne putem închipui cum un lucru folositor ar putea
produce individului sau societăţii o nefericire.
Natura umană este astfel alcătuită încât nu poate dori decât fericirea. Orice acţiune este
judecată după acest criteriu ultim. Prin urmare, a fi fericit înseamnă cea mai mare fericire
pentru cei mai mulţi.

6
Înclinaţie şi datorie
Immanuel Kant, „Bazele metafizicii moravurilor”

În viaţa de zi cu zi, omul poate acţiona, moral vorbind, din două considerente: din
înclinaţie sau din datorie.
Înclinaţia înseamnă a acţiona după impuls, a acţiona pentru că simţim nevoia de a o face.
Înclinaţia ţine la Kant de imperativul ipotetic. Un imperativ ipotetic (germ. mussen) s-ar
traduce prin: dacă vrei să obţii un lucru, ar trebui să faci asta.
Datoria constă în a acţiona în conformitate cu legea morală, lege morală care este
universală şi care are caracteristica de a fi raţională. Datoria ţine de imperativul
categoric. Un imperativ categoric (germ. sollen) s-ar traduce prin: indiferent de ce vrei tu,
trebuie să faci asta.
De asemenea, trebuie să distingem între a acţiona din datorie şi a acţiona conform
datoriei. Noi acţionăm conform datoriei atunci când acţiunile noastre se conformează
datoriei, fără însă a trece prin o serie de conflicte interioare. Cu alte cuvinte, atunci când
acţionezi conform datoriei, se întâmplă asta doar pentru că interesele tale egoiste se
conformează legii morale care este universală. A acţiona exclusiv din datorie înseamnă a
acţiona fără a avea neapărat înclinaţia de a o face (prin urmare, atunci când apar conflicte
cu ceea ce vrem noi să facem – a-ţi conserva viaţa chiar dacă simţi nevoia de a te
sinucide); doar aşa se poate spune că acţiunea noastră are un conţinut moral. „Dacă
nenorociri şi o supărare fără nădejde au înăbuşit cu totul plăcerea de viaţă, dacă
nenorocitul îşi doreşte moartea, dar totuşi îşi conservă viaţa fără a o iubi, nu din înclinaţie
sau frică, ci din datorie, atunci maxima lui are un conţinut moral”.
Dar cum putem afla dacă acţionăm moral? Acţiunile morale ţin de raţiunea practică. Ce
înseamnă asta? Nu ţin de raţiunea teoretică deoarece de asta ţine doar ştiinţa; ţin de
raţiunea practică deoarece practica le-a făcut să devină acţiuni morale. Cu alte cuvinte,
acţiunile morale nu pot fi rupte de viaţă, de lumea în care trăim, nu pot fi doar
speculative. Prin urmare, se poate spune că practica face legile morale. O acţiune ar putea
deveni o lege morală doar dacă toată lumea ar realiza-o pentru că a ajuns raţional la
concluzia moralităţii acestei acţiuni. Practica îndelungată ne-a convins să ne iubim
aproapele, iar a-ţi iubi aproapele a devenit astfel o lege morală universală deoarece este
raţional să porneşti într-o relaţie de comunicare cu cel de lângă tine considerându-l un
prieten şi nu neapărat un duşman.

Important de reţinut: deontologismul, înclinaţia, datoria, conform datoriei, din


datorie

7
Etica aplicată

Etica aplicată poate fi considerată o provocare adresată filosofilor. Prin etica aplicată
filosofilor li se cere să răspundă unor întrebări mai pământeşti, li se cere să îşi adapteze
mesajul unor probleme de zi cu zi. „Autori care până mai ieri scriau filosofia ştiinţei sau
logică, acum sunt copleşiţi de probleme precum cea a avortului, a valorii ecosistemelor
sau de teoria imaginii mentale şi de natura durerii. E doar o modă! – se va replica pe loc.
Sigur, aşa este, totuşi, există şi altceva: «cererea socială». Mai mult sau mai puţin
explicit, filosofii admit un argument de genul următor: când anume probleme ale
societăţii au devenit presante, poate oare filosoful să stea alături de drumul principal?”
(Adrian Miroiu).
Dar cu ce se ocupă etica aplicată? Etica aplicată este etica aplicată problemelor vieţii,
unor probleme precum:
 avortul;
 viaţa şi moartea (pedeapsa cu moartea);
 eutanasia;
 natura (drepturile animalelor).

Avortul şi conştiinţa de sine


Michael Tooley, „Avort şi infanticid”

„A avorta înseamnă a ucide o fiinţă umană care are dreptul la viaţă”… asta ne spune
concepţia tradiţională. Tooley ne spune însă altceva: pentru a spune că foetusul este o
fiinţă umană, trebuie să analizăm dacă acesta are anumite atribute, o serie de principii
morale fundamentale. Când putem spune că foetusul devine fiinţă umană? Noi suntem
fiinţe umane doar în măsura în care avem conştiinţa de sine, în măsura în care putem
spune că noi suntem subiectul experienţelor şi stărilor mentale. Un zigot nu respectă
criteriul conştiinţei, prin urmare, avortul nu este un infanticid şi nici un act imoral.
Zigotul nu este o persoană, neavând conştiinţă.

Eutanasia
James Rachel, „Eutanasia pasivă şi activă”

Eutanasia constă în uciderea unei persoane X de către o altă persoană Y, ca urmare a


respectării dorinţei lui X. Poate un doctor ca, la cererea unui bolnav în stadiul final, la
cererea acestuia din urmă, să îl omoare?
James Rachel diferenţiază între mai multe tipuri de eutanasie: pasivă (atunci când
doctorul încetează tratamentul asupra bolnavului) şi activă (atunci când doctorul
hotărăşte să îl ucidă pe pacient. Totuşi nu putem spune că una este mai condamnabilă
decât cealaltă. Întrebarea la care se rezumă problema eutanasiei este: în ce măsură
eutanasierea unei persoane poate fi o acţiune realizată din milă? Putem spune că ajutăm o
persoană să nu mai sufere în momentul în care o eutanasiem? Facem un act corect din
punct de vedere moral?

Recomandare: Adrian Miroiu (ed.), Etica aplicată; Editura Alternative, Bucureşti, 1995

8
Limite: originea conceptelor de bine şi de rău

Morală de stăpâni şi morală de sclavi


Friedrich Nietzsche (sec. XIX), „Dincolo de bine şi de rău”,
„Genealogia moralei”

Fr. Nietzsche consideră dihotomia între bine şi rău a fi de fapt o dihotomie între o rasă
superioară, adeptă a valorilor războiului, mândriei şi sănătăţii, şi o rasă inferioară, adeptă
a valorilor opuse. Morala nu ar trebui să aparţină sclavilor. Doar nişte sclavi ar putea
accepta să ajute pe cel slab şi neputincios. Aristocratul trebuie să păstreze un „patos al
distincţiei”, opus unor morale de sclavi. Numai un om puternic poate fi întemeietor de
cultură pentru că natura i-a dat această forţă. Sclavul este sclav. Doar stăpânul este liber,
liber de (aşa zise) valori ale compasiunii, milei, libertăţii, fericirii etc. Doar sclavul are
nevoie de aşa ceva. Aristocratul are nevoie de respect şi devotament. Punând bazele pe o
astfel de morală, sclavul asupreşte, distruge omul puternic. Sclavul consideră că în număr
stă puterea, aristocratul spune că în onoare. Morala de stăpân este echivalentă esenţei
vieţii şi voinţei puternice, iar morala de sclavi se asociază liberului arbitru şi voinţei
slabe.