Sunteți pe pagina 1din 70

Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

Drept civil. Teoria generală.


Subiectele de drept civil
Cap.I Noțiuni introductive
Cap.II Raportul juridic civil
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

Capitolul I
Noţiuni introductive

1.1. Noţiunea de drept civil

Dreptul civil reprezintă o ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale şi personale
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi/sau juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică 1.
Din definiţie reţinem următoarele elemente esenţiale:
– dreptul civil este o ramură de drept privat. O primă mare diviziune a dreptului este aceea în drept public şi
drept privat2. Dreptul public este alcă­tuit din ramurile de drept public cum ar fi: drept constituţional 3, drept
administrativ, drept penal, drept financiar, drept fiscal, drept internaţio­nal public ş.a. Dreptul privat este format
din ramurile de drept privat cum ar fi: drept civil, drept comercial, dreptul muncii, drept internaţional privat,
dreptul familiei ş.a. Distincţia între cele două mari diviziuni ale drep­tului se exprimă în criteriile de delimitare
a ramurilor de drept (calitatea subiectelor, caracterul normelor, obiectul de reglementare, metoda de
reglementare, specificul sancţiunilor şi principiile care le guvernează). Astfel, unul dintre subiectele raportului
juridic de drept public este întot­deauna statul sau organisme aparţinând acestuia, în timp ce, în raportu­rile
juridice de drept privat pot avea calitate de subiect, persoanele fizice şi/sau persoanele juridice. Majoritare
pentru ramurile de drept public sunt normele juridice imperative (norme juridice care pot fi onerative sau
prohibitive şi care se caracterizează prin aceea că nu permit derogarea de la acestea), spre deosebire de ramurile
de drept privat unde majoritare sunt normele juridice dispozitive (norme juridice care se împart în norme
juridice supletive şi norme juridice permisive, caracterizându-se prin aceea că permit derogarea). Majoritare în
ramurile de drept public sunt raporturile personale nepatrimoniale, în timp ce, pentru ramurile de drept privat
majoritare sunt raporturile patrimoniale. Sancţiunile sunt de natură diferită, în funcţie de ramura de drept căreia
îi aparţine raportul juridic concret, astfel că, în dreptul civil, prin sancţiune se urmăreşte re­stabilirea dreptului
subiectiv încălcat care presupune încetarea acţiunilor ce aduc atingere unui drept subiectiv civil. În măsura în
care, astfel de acţiuni provoacă prejudicii, obligaţia de a le repara, în dreptul penal sanc­ţiunea poate consta în
amendă penală, pedeapsă privativă de libertate sau detenţie pe viaţă şi exemplele pot continua. În ceea ce
priveşte prin­cipiile, precizăm că toate ramurile de drept sunt guvernate de principiile fundamentale ale
dreptului românesc, de principiile fundamentale ale fie­cărei ramuri de drept şi de principiile specifice
instituţiilor proprii fiecărei ramuri de drept.
– obiectul de reglementare al dreptului civil îl reprezintă raporturile patrimo­niale şi raporturile personale
nepatrimoniale.
Raporturile patrimoniale sunt raporturile ce pot fi exprimate pecuniar. Ele se clasifică în două categorii:
a) raporturile reale, care se caracterizează prin aceea că au în conţinutul lor dreptul de proprietate sau un alt
drept real (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de superficie, dreptul de servitute4
ş.a.);
b) raporturile obligaţionale care se caracterizează prin aceea că au în conţinutul lor un drept de creanţă 5.
Raporturile personale nepatrimoniale reprezintă acele raporturi care nu pot fi exprimate pecuniar. Ele se clasifică
în trei categorii:

1 Pentru alte definiţii, a se vedea I.R. URS, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2008,
p. 32.
2 Pentru dezvoltări, a se vedea M. NIEMESCH, Teoria generală a dreptului, Ed. Hamangiu, 2014, p. 28-29.
3 Pentru definiţia conceptului de drept constituţional, a se vedea M. SAFTA, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria
generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, 2016, p. 28-29.
4 Pentru definiţiile dezmembrămintelor dreptului de proprietate a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale
principale, Ed. Hamangiu, 2013, p. 209-234.
5 Prin prisma noilor reglementări raportul juridic obligaţional se identifică cu însăşi obligaţia civilă, astfel, „obligaţia civilă
reprezintă acel raport juridic în baza căruia debitorul este ţinut să procure o prestaţie care, în caz de neîndeplinire, poate face apel la
forţa de constrângere a statului”, a se vedea I.R. URS, P. E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, Ed. Hamangiu, 2015, p. 3.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

a) raporturi privind existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei fizice, care se caracterizează prin faptul
că au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale cum ar fi: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică ş.a.;
b) raporturi privind identificarea persanei fizice6 şi/sau persoanei juridice7 care se caracterizează prin aceea că
au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale cum ar fi: dreptul la nume, dreptul la domiciliu etc. (pentru
persoana fizică) dreptul la denumire, dreptul la sediu etc. (pentru persoana juridică);
c) raporturi ce decurg din creaţia intelectuală, adică acele raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi
personale nepatrimoniale asupra creaţiei intelectuale cum ar fi: dreptul la calitatea de autor al unei opere
literare, artistice sau ştiinţifice8, dreptul la calitatea de inventator9 ş.a.
– calitatea subiectelor. Pot fi subiecte de drept civil persoana fizică – subiect individual, adică omul privit în
individualitatea sa şi persoana juridică – subiect colectiv de drept, care se caracterizează prin organizarea de
sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul
general;
– metoda de reglementare a dreptului civil o reprezintă egalitatea juridică a subiectelor raporturilor juridice civile,
în sensul că voinţa niciuneia dintre părţile raportului juridic civil nu se subordonează voinţei celeilalte părţi.

Termenul de „drept civil” este susceptibil şi de alte înţelesuri după cum urmează:
– dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate de organele statului în scopul reglementării
relaţiilor dintre oameni10. Ansamblul acestor norme desemnează dreptul civil ca ramură de drept. Dreptul
obiectiv se distinge de dreptul pozitiv în sensul că acesta din urmă este format din totalitatea normelor juridice
în vigoare la un moment dat. Aşadar distincţia între cele două noţiuni este dată de dinamica dreptului;
– dreptul subiectiv reprezintă prerogativa (posibilitatea) unei persoane de a avea o anumită conduită (în sensul
de a-şi exercita drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv) şi de a pretinde unei alte persoane
(persoana obligată) să aibă un comportament corespunzător dreptului său. În acest caz, dreptul este definit în
raport cu subiectul său11;
– dreptul civil ca ramură a ştiinţei juridice12 care are ca obiect de cercetare dreptul civil ca ramură de drept (adică
dreptul obiectiv);
– ramură de drept civil, parte a sistemului de drept unitar din România. Noul Cod civil13 consacră ideea unificării
dreptului civil cu dreptul comercial şi conceperea unui drept privat unitar 14.

1.2. Rolul şi principiile dreptului civil

În sistemul de drept românesc, dreptul civil îndeplineşte un rol important ce poate fi dedus cu uşurinţă din
contribuţia pe care normele juridice de drept civil o au cu privire la ocrotirea valorilor sociale reflectate în drepturile
patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice pe de o parte, iar pe de altă parte

6 Pentru dezvoltări, a se vedea D. CIOCHINĂ, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, 2014, p. 28 şi urm.
7 Pentru dezvoltări, a se vedea D. CIOCHINĂ, op. cit., p. 117-119.
8 I. MACOVEI, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed. C.H. Beck, 2010, p. 419.
9 Potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014,
inventatorul este persoana care a creat invenţia.
10 Pentru dezvoltări, a se vedea I.R. URS, op. cit., p. 23-24;
11 I.R. URS, op. cit., p. 24.
12 „Ştiinţele juridice alcătuiesc un subsistem în cadrul ştiinţelor sociale, având ca obiect de studiu statul şi dreptul, legităţile
obiective ale existenţei şi evoluţiei statului şi dreptului, formele concret-istorice ale statului şi dreptului, corelaţiile cu diferite
componente ale realităţii sociale, instituţiile juridice, domeniile relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, participarea oamenilor la circuitul juridic, ca titulari de drepturi şi obligaţii juridice”, I.R. URS, C. TODICĂ,
Drept civil. Teoria generală, Ed. Hamangiu, 2015, p. 3-4.
13 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009, publicată în M. Of nr. 409 din 10 iunie 2011.
14 M. ULIESCU (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Vol. I, Cartea I şi Cartea a II-a (art. 1-534), Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 31 şi urm.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

din aportul său substanţial la formarea unei conştiinţe juridice corecte pe fondul asigurării respectării şi întăririi moralei,
fiind un adevărat garant al acestor valori.
Ca ramură de drept, rolul dreptului civil în sistemul de drept românesc, dobândeşte importanţă şi prin prisma funcţiei
sale de drept comun, exprimată în posibilitatea acestuia, recunoscută de lege, de a împrumuta normele sale juridice şi
altor ramuri de drept dacă acestea nu au norme proprii. În acest sens, art. 2 alin. (2) C. civ. dispune: „Prezentul cod este
alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau
spiritul dispoziţiilor sale” (s.n.).
Dreptul civil, ca şi în cazul altor ramuri de drept, aşa cum deja am arătat, este guvernat de trei categorii de principii
(idei de bază):
– principiile fundamentale ale dreptului românesc;
– principiile fundamentale ale dreptului civil;
– principiile specifice instituţiilor de drept civil.
Ceea ce deosebeşte cele trei categorii de principii este sfera lor de aplicare.
Astfel, principiile din prima categorie au sfera de aplicare cea mai întinsă, deoarece se regăsesc la baza întregului
drept românesc. Dreptul civil este parte din dreptul românesc astfel încât, în mod firesc, aceste principii se regăsesc şi
la baza dreptului civil. Din această categorie fac parte: principiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii, principiul
separaţiei puterilor în stat, principiul democraţiei ş.a.

Principiile fundamentale ale dreptului civil au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că ele guvernează doar
ramura dreptului civil. Totuşi, prin prisma funcţiei dreptului civil de drept comun, aceste principii îşi pot extinde aplicarea
şi în alte ramuri de drept. Fac parte din această categorie: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile,
principiul bunei credinţe, principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul garantării şi ocrotirii
drepturilor subiective civile.
Principiul proprietăţii se desprinde atât din dispoziţiile art. 44 alin. (2)15 din Constituţie16 cât şi din dispoziţiile Codului
civil care consacră întreg Titlul II din Cartea a III-a, proprietăţii private (art. 555-692). Prin dispoziţiile mai sus evocate,
Codul civil reglementează conţinutul, întinderea, stingerea dreptului de proprietate privată, apărarea dreptului de
proprietate privată precum şi formele proprietăţii private.
Principiul egalităţii în faţa legii civile este o consecinţă a principiului fundamental al dreptului românesc – egalitatea
în faţa legii astfel cum este reglementat în dispoziţiile art. 16 din Constituţiei17. Principiul egalităţii în faţa legii civile se
desprinde din întreaga materie reglementată de Codul civil, în acest spirit. Cu titlu de exemplu, invocăm art. 30

15 Art. 44 alin. (2) din Constituţie dispune: „(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”. În prezent, străinii, apatrizii şi persoanele juridice străine
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul art. 6 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, publicată în
M. Of. nr. 1008 din 14 noiembrie 2005. Articolul 6 dispune: „(1) Cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică aparţinând statelor
terţe pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de
reciprocitate. (2) Cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică aparţinând statelor terţe nu pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor în condiţii mai favorabile decât cele aplicabile cetăţeanului unui stat membru şi persoanei juridice constituite în
conformitate cu legislaţia unui stat membru”.
16 Constituţia României a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în
M. Of. nr. 767 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea
denumirilor şi dându-se o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 -19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29
octombrie 2003, data publicării în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003
pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 -19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei
României. În forma iniţială, Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în
vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
17 Art. 16 din Constituţie dispune: „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii. (2) Nimeni nu este
mai presus de lege. (3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au
cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi. (4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice
au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

C. civ. care, în materia capacităţii civile a persoanei fizice stabileşte regula potrivit căreia capacitatea civilă a persoanei
fizice nu poate fi influenţată de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, vârstă, sexul sau orientarea
sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie
defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară. Aşadar, principiul egalităţii
în faţa legii civile exprimă regula de bază în conformitate cu care, legea civilă se aplică în mod egal tuturor subiectelor
de drept civil, fără nicio deosebire.
Principiul bunei-credinţe este consacrat prin dispoziţiile art. 14 alin. (1)18 C. civ. atât în privinţa persoanei fizice cât şi
a persoanei juridice.
Mai mult decât atât, în alin. (2)19 al aceluiaşi articol se instituie şi o prezumţie 20 legală relativă a bunei-credinţe,
prezumţie care datorită caracterului său relativ, poate fi înlăturată prin proba contrară.
Principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale, reprezintă acea regulă de bază în conformitate cu
care subiectele de drept civil îşi pot exercita drepturile subiective civile în limitele legii, fără să afecteze exerciţiul
drepturilor subiective civile aparţinând altor persoane fizice şi/sau juridice. În acest sens, în privinţa persoanelor fizice
ca subiecte de drept civil, pot fi invocate dispoziţiile art. 11 C. civ. care interzic în mod expres, orice derogare prin
convenţie sau act juridic unilateral de la ordinea publică sau bunele moravuri, art. 15 C. civ.21 care reglementează abuzul
de drept, iar în privinţa persoanelor juridice ca subiecte de drept civil, art. 187 C. civ.22 care enumerând elementele
constitutive ale persoanei juridice, stabileşte că scopul acesteia trebuie să fie licit şi moral, în acord cu interesul general.
Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile este consacrat expres în:
– Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice23 care în art. 26 stabileşte că „Toate persoanele sunt
egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire din partea legii. În această privinţă legea trebuie
să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei
discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională
sau socială, avere, naştere sau întemeiate pe orice altă împrejurare.”;
– Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale24 care prin dispoziţiile sale cuprinse
în art. 14 stabileşte că drepturile şi libertăţile recunoscute prin această Convenţie trebuie să fie asigurate fără

18 Art. 14 alin. (1) C. civ. dispune: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
19 Art. 14 alin. (2) C. civ. dispune: „Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”.
20 „Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”
(s.n.) (art. 327 C. proc. civ.). Prezumţiile pot fi legale sau judiciare. În funcţie de modul în care pot fi sau nu răsturnate prin proba
contrarie, prezumţiile legale se împart în prezumţii legale absolute şi prezumţii legale relative şi judiciare. Astfel, în timp ce prezumţiile
legale sunt instituite prin lege, prezumţiile judiciare sunt lăsate la lumina şi înţelepciunea judecătorului, şi pot fi primite numai în
cazurile în care legea admite dovada cu martori (art. 329 C. proc. civ.).
21 Art. 15 C. civ. dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
22 Art. 187 C. civ. dispune: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu,
afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”.
23 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. A intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia
celor de la art. 41, acestea din urmă intrând în vigoare la data de 28 martie 1974. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974
prin Decretul nr. 212 publicat în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
24 Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută şi sub denumirea de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată la data de 4 noiembrie 1950 la Roma şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. În
timp, Convenţia a fost completată prin Protocoale succesive, ultimul fiind Protocolul nr. 14 din 13 mai 2004, semnat la
Strasbourg. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994 (ratifică Primul
protocol adiţional la convenţie, încheiat la Paris la data de 20 martie 1952, Protocolul atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului
competenţa de a da avize consultative, încheiat la Strasbourg la 6 mai 1963, Protocolul recunoscând anumite drepturi şi libertăţi,
altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional la convenţie, încheiat la Strasbourg la 16 septembrie 1963,
Protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, Protocolul la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984, Protocolul la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiat la Roma la 6 noiembrie 1990) şi a fost modificată succesiv prin: Legea
nr. 79/1995 privind ratificarea Protocolului nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, publicată în
M. Of. nr. 147 din 13 iulie 1995, Legea nr. 33/1999 referitor la ratificarea Acordului european privind persoanele participante la
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine
naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie;
– Constituţia României prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) care dispune: „România este un stat de drept, democratic
şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”, art. 18 care dispune: „(1)
Cetăţeni străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor,
garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte”, art. 2125 care reglementează accesul liber
la justiţie, reprezentând pentru principiul pe care îl analizăm, un veritabil mijloc de garanţie a drepturilor
subiective;
– Codul civil care prin dispoziţiile art. 26 dispune: „Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi
drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”.
Principiile specifice diferitelor instituţii de drept civil au o sferă de aplicare şi mai restrânsă decât în cazul principiilor
fundamentale ale dreptului civil, în sensul că acestea stau la baza doar a unei instituţii a dreptului civil.
Dreptul civil ca ramură de drept este alcătuit din mai multe instituţii juridice. Aşadar, corelaţia dintre dreptul civil ca
ramură de drept şi oricare dintre instituţiile sale juridice, este de genul întreg-parte. Instituţiile juridice reprezintă
totalitatea normelor juridice care reglementează anumite categorii de relaţii sociale, ceea ce generează categorii
distincte de raporturi juridice. Sunt instituţii de drept civil, de exemplu: raportul juridic civil, aplicarea legii civile în timp,
aplicarea legii civile în spaţiu, actul juridic civil, obligaţiile, dreptul de proprietate, succesiunea ş.a.
Dintre principiile specifice instituţiilor de drept civil amintim:
– principiul consensualismului care guvernează instituţia privind forma actului juridic civil;
– principiul neretroactivităţii legi şi principiul aplicării imediate întâlnite în materia aplicării legii civile în timp;
– principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii care guvernează efectele actului
juridic civil;
– principiul retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia anterioară şi principiul anulării actului subsecvent ca
efect al anulării actului iniţial, principii care guvernează efectele nulităţii;
– principiul proximităţii gradului de rudenie care este specific devoluţiunii (moştenirii) legale ş.a.
În concluzie, cele trei categorii de principii ce stau la baza dreptului civil se deosebesc doar prin întinderea sferei lor
de aplicare astfel încât orice instituţie de drept civil se supune nu doar principiilor specifice acelei instituţii juridice ci şi
principiilor fundamentale ale dreptului civil precum şi principiilor fundamentale ale dreptului românesc. Concluzia este
relevantă în materia aplicării legii atunci când bunăoară să presupunem că pentru o anumită situaţie de fapt nu există
reglementare, nici principii speciale, iar principiile fundamentale ale dreptului civil nu rezolvă problema astfel încât se
poate apela la principiile fundamentale ale dreptului românesc.

1.3. Izvoarele dreptului civil

Noţiunea de izvoare de drept civil este susceptibilă de două înţelesuri, astfel distingem între:
– izvoare de drept civil, în sens material, înțelegând prin acestea condiţiile materiale de existenţă care generează
normele acestei ramuri de drept;

proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptat la Strasbourg, la data de 5 martie 1996, publicată în M. Of. nr. 88 din
2 martie 1999, Legea nr. 345/2004 pentru aprobarea retragerii rezervei formulate de România la art. 5 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 decembrie 1950, publicată în M. Of. nr. 668 din 26 iulie 2004,
Legea nr. 39/2005 privind ratificarea Protocolului nr. 14 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, cu privire la modificarea sistemului de control al Convenţiei, adoptat la
Strasbourg la 13 mai 2004, publicată în M. Of. nr. 238 din 22 martie 2005.
25 Art. 21 din Constituţie dispune: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

– izvoare de drept civil, în sens formal, prin care se înţeleg legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului
[art. 1 alin. (1) C. civ.26]. Altfel spus, izvoarele formale ale dreptului civil sunt actele normative, înţelegând prin
acestea din urmă toate actele ce emană de la organele de stat învestite cu putere legislativă 27.
Prin lege, în sens strict (stricto sensu), se înţelege actul normativ ce emană de la autoritatea legislativă în stat, adică
Parlamentul. Includem în această categorie: Constituţia, legile constituţionale, legile ordinare şi legile
organice. Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului28. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a
Constituţiei29. Legile organice sunt acelea care reglementează domenii prestabilite prin dispoziţii
constituţionale30. Legile ordinare sunt cele care reglementează alte domenii decât cele ce definesc domeniul de
reglementare al legilor organice31.
Prin lege în sens larg (lato sensu) se înţelege atât legea stricto sensu, cât şi alte acte normative cu putere de lege care
însă nu emană de la Parlament. Includem în această ultimă categorie: ordonanţele şi hotărârile Guvernului 32, ordine,
instrucţiuni şi regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administraţiei publice centrale, precum şi actele
normative emise de autorităţile administraţiei publice locale (hotărârile Consiliului local, decizia primarului etc.)
Aşadar izvoarele formale ale dreptului civil sunt:
– Constituţia33;
– Legea;
– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice centrale;
– Actele normative care emană de la autorităţile administraţiei publice locale;
– Legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri edictate înainte de 1990 în măsura în care mai sunt în vigoare;
– Reglementările internaţionale (convenţii, tratate, pacte, acorduri) la care România a devenit parte prin ratificare
şi care, prin ratificare, au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern;
– Reglementările instituţiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă (regulamentul, decizia) şi, după caz, efect
direct în dreptul intern, dacă reglementează raporturi juridice civile. Potrivit art. 5 C. civ. dreptul Uniunii
Europene se aplică prioritar în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea şi statutul părţilor. În
privinţa Dreptului Uniunii Europene se face distincţie între:

26 Art. 1 alin. (1) C. civ. dispune: „Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului”.
27 Art. 61 alin. (1) din Constituţie dispune: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării”. (s.n.); art. 108 din Constituţie dispune: „Actele Guvernului: (1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. (2)
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele
şi în condiţiile prevăzute de aceasta” (s.n.). Observăm aşadar că organismele cu autoritate legislativă în stat sunt Parlamentul şi în
anumite condiţii Guvernul. La acestea se adaugă autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, care în temeiul unor legi speciale
şi în vederea asigurării scopului pentru care au fost create, pot emite/adopta acte normative cu putere de lege, în sensul că devin
obligatorii pentru unitatea administrativ teritorială respectivă, dacă este vorba de un act ce emană de la o autoritate publică locală
sau pentru domeniul pe care îl gestionează în cazul actelor normative ce emană de la autorităţi ale administraţiei publice centrale.
28 Pentru dezvoltări, a se vedea M. SAFTA, op. cit., p. 69-70.
29 Art. 73 alin. (2) din Constituţie: „Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei”.
30 Art. 73 alin. (3) lit. a) - s) din Constituţie: „(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor
şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e)
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărarea a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate
şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i)
acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul
juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor”.
31 Art. 73 alin. (3) lit. t) din Constituţie: „t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice”.
32 Art. 108 referitor la actele Guvernului din Constituţie dispune: „(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. (2) Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor. (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi special de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta. (4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa
hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.
33 Republicată în M. Of nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

– dreptul originar (Tratatul privind Uniunea Europeană/TUE şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene/TFUE). Dreptul originar şi Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la 1 noiembrie 2009 „au
semnificaţia unei Constituţii a Uniunii Europene”34 şi
– dreptul comunitar derivat format din regulamente care se aplică în mod obligatoriu în toate statele membre
ale Uniunii Europene, directive/legi cadru, care nu se aplică direct, statele membre având obligaţia să-şi
armonizeze legislaţia internă în conformitate cu acestea şi Decizia comunitară a cărei aplicabilitate este
obligatorie pentru statele membre.
– Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO)
care reprezintă o interpretare a Convenţiei (aplicată în mod direct şi prioritar faţă de dreptul intern) este
obligatorie şi pe cale de consecinţă, este asimilată unui veritabil izvor formal de drept civil.
– Uzanţele. Potrivit Codului civil35 prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. Obiceiul
reprezintă o regulă de conduită impusă prin repetarea ei în timp. Acesta poate deveni izvor formal de drept civil
numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acesta şi nu contravine ordinii publice şi bunelor
moravuri. Astfel, deşi nu îmbracă o formă scrisă, obiceiul, în măsura în care legea face trimitere expresă la
acesta, intră în conţinutul normei juridice şi din această perspectivă este asimilat unui veritabil izvor formal de
drept civil.
Uzurile profesionale reprezintă reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau,
după caz, între membri şi clienţi în exercitarea profesiei. Uzurile profesionale pot fi izvoare formale de drept civil
numai dacă:
– nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 1 alin. (4) C. civ.];
– partea interesată face dovada existenţei şi conţinutului lor [art. 1 alin. (5) teza I C. civ.]. În teza a II-a a
aceluiaşi articol se consacră o prezumţie relativă în ceea ce priveşte existenţa uzanţelor în sensul că, în
măsura în care acestea sunt publicate în culegeri elaborate de organisme autorizate în domeniu, se prezumă
că există.
Jurisprudenţa formată din totalitatea hotărârilor judecătoreşti, nu poate fi izvor formal de drept civil, deoarece
judecătorul aplică legea nu o creează. Totuşi pe cale de excepţie este unanim admis că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi pentru dreptul civil36.
Deşi doctrina nu este unitară, apreciem că şi deciziile Curţii Constituţionale pronunţate pe excepţiile de
neconstituţionalitate, precum şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie pronunţate în recursul în interesul legii pot fi
izvoare de drept civil. Astfel, prin admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la un text de lege, acesta
nu se mai poate aplica, iar în cazul recursului în interesul legii37, al cărui scop este asigurarea unei practici judiciare
unitare, ori de câte ori soluţiile pronunţate sunt diferite ca efect al interpretării legii, dacă este admis, interpretare
stabilită de Curte devine obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti.
Doctrina formată din literatura de specialitate, deşi formulează propuneri de lege ferenda care de cele mai multe ori
devin lege, totuşi nu poate fi izvor formal de drept civil. Specialiştii, practicienii nu reprezintă un actor în procesul
legiferării, în sensul că nu au atribuţii legislative, însă, aşa cum deja am arătat, pot contribui la perfecţionarea cadrului
legislativ prin propuneri de lege ferenda riguros şi ştiinţific argumentate. Cel mai în măsură să simtă pulsul social este
practicianul, cel care pornind de la situaţia de fapt (realitatea socială este în continuă transformare), caută instrumentul
juridic care să rezolve problema desprinsă din acea situaţie de fapt. La rândul său, cercetătorul care prin efortul său
caută să identifice situaţii juridice noi care de cele mai multe ori, reclamă cu necesitate modificări legislative, contribuie
substanţial la crearea unui cadru juridic care să permită o judecată echitabilă. Desigur că, în acest demers ştiinţific, având
ca scop perfecţionarea cadrului legislativ, un rol important revine jurisprudenţei.

34 M. ULIESCU (coord.), op. cit., p. 67.


35 Art. 1 alin. (6) C. civ. dispune: „În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale”.
36 M. ULIESCU, (coord.), op. cit., p. 68; G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, Curs de Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, 2011,
p. 11. Pentru o altă opinie, a se vedea şi C.T. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2013, p. 16-
18.
37 Art. 51 şi urm. C. proc. civ.; pentru detalii privind recursul în interesul legii, a se vedea G. BOROI, (coord.), Noul Cod de procedură
civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, Ed. Hamangiu, 2013, p. 998 şi urm.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

1.4. Normele de drept civil

1.4.1. Definiţia normei juridice

Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, obligatorie şi impersonală care poate fi impusă la nevoie,
prin forţa de constrângere a statului.
Trăsăturile normei juridice38:
– norma juridică este generală, în sensul că se aplică unui număr nelimitat de cazuri;
– norma juridică este impersonală, în sensul că nu este edictată în considerarea unei anumite persoane; în acest
sens sunt şi normele care reglementează instituţia preşedinţiei, caz în care deşi această funcţie este ocupată de
o singură persoană, ele nu îşi pierd caracterul impersonal;
– norma juridică este obligatorie, în sensul că ea poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

1.4.2. Structura normei juridice

Din punctul de vedere al structurii normei juridice, distingem între:


– structura logico-juridică. Din acest punct de vedere norma juridică este alcătuită din următoarele elemente:
– ipoteza – descrie împrejurările, condiţiile în prezenţa cărora se aplică dispoziţia;
– dispoziţia – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în condiţiile descrise de ipoteză;
– sancţiunea – stabileşte consecinţele nerespectării dispoziţiei.
– structura tehnico-legislativă. Normele juridice sunt cuprinse în acte normative cu diferite denumiri (lege,
decret, cod etc.) adoptate de organismele competente cu respectarea unei structuri tehnico-juridice speciale,
care permite înţelegerea conţinutului acestora în procesul de interpretare şi aplicare. Structura internă a unui
act normativ cuprinde aşadar, diferite diviziuni, în funcţie de complexitatea acestuia şi de metodologia
tehnico-juridică folosită de legiuitor (cărţi, părţi, capitole, secţiuni, articole, alineate, paragrafe). Astfel, din punct
de vedere tehnico-legislativ, Codul civil este structurat în cărţi, titluri, capitole, secţiuni, articole 39. Articolul la

38 Pentru dezvoltări, a se vedea I.R. URS, C. TODICĂ, op. cit., p. 58.


39 Intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, Codul civil format din 2664 articole cuprinde 1 Titlu preliminar - Despre legea
civilă structurat în 4 capitole: Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Aplicarea legii civile, Capitolul 3 - Interpretarea şi efectele
legii, Capitolul IV - Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice şi 7 Cărţi după cum urmează: Cartea I – Despre persoane,
este structurată în 4 Titluri: Titlul I Dispoziţii generale; Titlul II – Persoana fizică cuprinde 3 capitole: Capitolul I - Capacitatea civilă a
persoanei fizice structurat în 3 Secţiuni intitulate: Secţiunea 1. Capacitatea de folosinţă, Secţiunea a 2-a Capacitatea de exerciţiu,
Secţiunea a 3-a Declararea judecătorească a morţii; Titlul III – Ocrotirea persoanei fizice cuprinde 4 capitole: Capitolul I – Dispoziţii
generale, Capitolul II – Tutela minorului, structurat în 6 secţiuni după cum urmează: Secţiunea 1 – Deschiderea tutelei, Secţiunea a
2-a - Tutorele, Secţiunea a 3-a – Consiliul de familie, Secţiunea a 4-a – Exercitarea tutelei, Secţiunea a 5-a – Controlul exercitării
tutelei, Secţiunea a 6-a – Încetarea tutelei; Capitolul III – Ocrotirea interzisului judecătoresc, Capitolul IV – Curatela; Titlul IV –
Persoana juridică este structurat în 6 capitole după cum urmează: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Înfiinţarea persoanei
juridice structurat la rândul său în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii comune, Secţiunea a 2-a – Nulitatea persoanei juridice,
Secţiunea a 3-a – Înregistrarea persoanei juridice; Capitolul III – Capacitatea civilă a persoanei juridice este structurat în 2 secţiuni
astfel: Secţiunea 1 – Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice şi Secţiunea a 2-a – Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea
persoanei juridice; Capitolul IV – Identificarea persoanei juridice, Capitolul V – Reorganizarea persoanei juridice şi Capitolul VI –
Încetarea persoanei juridice structurat în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Dizolvarea persoanei
juridice şi Secţiunea a 3-a – Dispoziţii speciale; Titlul V – Apărarea drepturilor nepatrimoniale; Cartea a II-a – Despre familie, este
structurată în 5 Titluri: Titlul I – Dispoziţii generale, Titlul II - Căsătoria cuprinde 7 capitole: Capitolul I – Logodna, Capitolul II –
Încheierea căsătorie cuprinde 2 secţiuni: Secţiune 1 – Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, Secţiune a 2–a – Formalităţile
pentru încheierea căsătoriei, Capitolul III – Formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei, Capitolul IV – Nulitatea căsătoriei cuprinde
3 secţiuni: Secţiune 1 – Nulitatea absolută a căsătoriei, Secţiunea a 2-a – Nulitatea relativă a căsătoriei, Secţiunea a 3-a – Efectele
nulităţii căsătoriei; Capitolul V – Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor, Capitolul VI – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
soţilor structurat în 5 secţiuni: Secţiunea 1 – Dispoziţii comune, Secţiunea a 2-a – Regimul comunităţii legale, Secţiunea a 3-a –
Regimul separaţiei de bunuri, Secţiunea a 4-a – Regimul comunităţii convenţionale, Secţiunea a 5-a – Modificarea regimului
matrimonial, Capitolul VII – Desfacerea căsătoriei structurat în 2 secţiuni: Secţiunea 1 – Cazurile de divorţ, Secţiunea a 2-a - Efectele
divorţului;Titlul III – Rudenia structurat în 3 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Filiaţia care este structurat
la rândul său în 3 secţiuni şi anume: Secţiunea 1 – Stabilirea filiaţiei, Secţiunea a 2-a – Reproducerea umană asistată medical cu terţ
donator, Secţiunea a 3-a - Situaţia legală a copilului; Capitolul III – Adopţia structurat în 4 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii
generale, Secţiunea a 2-a – Condiţiile de fond ale adopţiei, Secţiunea a 3-a – Efectele adopţiei, Secţiunea a 4-a – Încetarea adopţiei;
Titlul IV – Autoritatea părintească este structurat în 4 capitole după cum urmează: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II –
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

rândul său poate cuprinde aliniate. Precizăm că norma juridică nu trebuie confundată cu articolul, deoarece este
posibil ca o normă juridică să fie cuprinsă în mai multe articole după cum este posibil şi ca un articol să cuprindă
mai multe norme juridice.

1.4.3. Clasificarea normelor juridice – criterii

Normele juridice se clasifică în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
– în funcţie de obiectul de reglementare distingem: norme juridice constituţionale, administrative, civile, penale
etc. Din punct de vedere didactic, dreptul ca disciplină de studiu având ca obiect fenomenul juridic, este
structurat în ramuri de drept. Acestea la rândul lor se împart în două categorii pliate pe marea diviziune a
dreptului în drept public şi drept privat. Astfel, din categoria ramurilor de drept privat fac parte: dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat, dreptul procesual civil, dreptul

Drepturile şi îndatoririle părinteşti, Capitolul III – Exercitarea autorităţii părinteşti, Capitolul IV – Decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti; Titlul V – Obligaţia de întreţinere structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Persoanele
între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează, Capitolul III – Condiţiile obligaţiei de întreţinere,
Capitolul IV – Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere; Cartea a III-a – Despre bunuri cuprinde 2 titluri: Titlul I – Bunurile şi
drepturile reale în general structurat în 2 capitole: Capitolul I – Despre bunuri în general cuprinde 2 secţiuni şi anume: Secţiunea 1 –
Despre distincţia bunurilor, Secţiunea a 2-a – Produsele bunurilor, Capitolul II – Drepturile reale în general; Titlul II – Proprietatea
privată este structurat în 5 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale cuprinde 2 secţiuni: Secţiunea 1 – Conţinutul, întinderea şi
stingerea dreptului de proprietate privată, Secţiunea a 2-a – Apărarea dreptului de proprietate privată, Capitolul II – Accesiunea
structurat în 4 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Accesiunea imobiliară naturală, Secţiunea a 3-a –
Accesiunea imobiliară artificială, Secţiunea a 4-a – Accesiune mobiliară; Capitolul III - Limitele juridice ale dreptului de proprietate
privată cuprinde 3 secţiuni după cum urmează: Secţiunea 1 – Limite legale, Secţiunea a 2-a – Limite convenţionale, Secţiunea a 3-a
– Limite judiciare; Capitolul IV – Proprietatea comună este structurat în 5 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea
a 2-a – Coproprietatea obişnuită, Secţiunea a 3-a – Coproprietatea forţată, Secţiunea a 4-a – Proprietatea comună în devălmăşie şi
Secţiunea a 5-a – Partajul; Capitolul V – Proprietatea periodică; Titlul III – Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată este
structurat în 4 capitole astfel: Capitolul I – Superficia, Capitolul II – Uzufructul care la rândul său cuprinde 3 secţiuni şi anume:
Secţiunea 1 - Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar şi Secţiunea a 3-
a – Stingerea uzufructului, Capitolul III – Uzul şi abitaţia, Capitolul IV – Servituţile structurat în 3 secţiuni astfel: Secţiunea 1 – Dispoziţii
generale, Secţiunea a 2-a – Drepturile şi obligaţiile proprietarilor, Secţiunea a 3-a – Stingerea servituţilor; Titlul IV – Fiducia; Titlul V
– Administrarea bunurilor altuia cuprinde 4 capitole: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Formele de administrare structurat
în 2 secţiuni: Secţiunea 1 – Administrarea simplă, Secţiunea a 2-a – Administrarea deplină, Capitolul III – Regimul juridic al
administrării structurat pe 7 secţiuni după cum urmează: Secţiunea 1 – Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar, Secţiunea a
2-a – Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului în raporturile cu terţii, Secţiunea a 3-a – Inventar, garanţii şi asigurare,
Secţiunea a 4-a – Administrarea colectivă şi delegarea, Secţiunea a 5-a – Plasamentele considerate sigure, Secţiunea a 6-a – Repartiţia
profiturilor şi a pierderilor, Secţiunea a 7-a – Darea de seamă anuală; Capitolul IV – Încetarea administrării este structurat în 2
secţiuni, astfel: Secţiunea 1 – Cauzele de încetare, Secţiunea a 2-a – Darea de seamă şi predarea bunurilor; Titlul VI – Proprietatea
publică cuprinde 2 capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice-
structurat în 4 secţiuni, după cum urmează: Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Dreptul de administrare, Secţiunea
a 3-a – Dreptul de concesiune, Secţiunea a 4-a – Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit; Titlul VII – Cartea funciară, structurat în 4
capitole astfel: Capitolul I – Dispoziţii generale, Capitolul II – Înscrierea drepturilor tabulare, Capitolul III – Notarea unor drepturi,
fapte şi raporturi juridice, Capitolul IV – Rectificarea înscrierilor de carte funciară; Titlul VIII - Posesia Titlul VIII - Posesia este structurat
în 4 capitole astfel: Capitolul I - Dispoziţii generale, Capitolul II - Viciile posesiei, Capitolul III – Efectele posesiei, structurat în 5 secţiuni
astfel: Secţiunea 1 - Dispoziţii generale, Secţiunea a 2-a – Uzucapiunea imobiliară, Secţiunea a 3-a - Dobândirea proprietăţii mobiliare
prin posesia de bună-credinţă, Secţiunea a 4-a – Ocupaţiunea, Secţiunea a 5-a - Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă;
Capitolul IV - Acţiunile posesorii; Cartea a IV-a – Despre moştenire şi liberalităţi este structurată în 4 titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii
referitoare la moştenire în general, structurat în 2 capitole; Titlul II – Moştenirea legală, este structurat în 3 capitole, capitolul III fiind
structurat în 5 secţiuni, Titlul III – Liberalităţile, este structurat 4 capitole, fiecare dintre ele fiind la rândul lor structurate pe secţiuni,
Titlul IV – Transmisiunea şi partajul moştenirii, structurat în 4 capitole care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni; Cartea a V-a –
Despre obligaţii este structurată în 11 titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii generale, Titlul II – Izvoarele obligaţiilor, structurat în 4 capitole
structurate la rândul lor pe secţiuni, Titlul III – Modalităţile obligaţiilor structurat pe 3 capitole, Titlul IV – Obligaţiile complexe
cuprinde 3 capitole structurate pe secţiuni, Titlul V – Executarea obligaţiilor, cuprinde 3 capitole structurate pe secţiuni, Titlul VI –
Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor, structurat pe 4 capitole care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni, Titlul VII –
Stingerea obligaţiilor, structurat pe 5 capitole, Titlul VIII – Restituirea prestaţiilor, structurat în 3 capitole, Titlul IX – Diferite contracte
speciale, structurat pe 20 capitole care la rândul lor sunt structurate pe secţiuni, Titlul X – Garanţiile personale, este structurat pe 3
capitole dintre care capitolul II este structurat pe secţiuni; Titlul XI – Privilegiile şi garanţiile reale, structurat în 6 capitole, unele dintre
acestea fiind la rândul lor structurate pe secţiuni; Cartea a VI-a – Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor,
structurat pe 3 titluri astfel: Titlul I – Prescripţia extinctivă, structurat în 4 capitole, unele dintre acestea fiind structurate pe secţiuni,
Titlul II – Regimul general al termenelor de decădere, Titlul III – Calculul termenelor; Cartea a VII-a – Dispoziţii de Drept internaţional
privat, cuprinde 2 titluri astfel: Titlul I – Dispoziţii generale, Titlul II – Conflicte de legi, structurat pe 9 capitole, unele dintre acestea
fiind structurate pe secţiuni. Cum era şi firesc la finalul acestui act normativ regăsim secţiunea Dispoziţii finale.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

proprietăţii intelectuale ş.a., în timp ce din categoria ramurilor de drept public fac parte: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul internaţional public, dreptul mediului, dreptul penal, dreptul procesual penal
ş.a. Fiecare dintre aceste ramuri sunt reglementate prin norme juridice proprii. Astfel, odată identificată natura
raportului juridic, prin aplicarea criteriilor de delimitare a ramurilor de drept, urmează a se identifica normele
juridice aplicabile. Dacă raportul este de drept civil, se aplică normele juridice de drept civil, dacă raportul este
de drept penal, devin incidente normele juridice de drept penal ş.a.m.d. Clasificarea normelor în funcţie de
obiectul de reglementare este importantă, aşadar, pentru procesul de identificare a normei juridice aplicabile
unui raport juridic concret.
– în funcţie de caracterul conduitei prescrise de dispoziţie distingem între:
– norme juridice imperative – norme juridice de la care părţile nu se pot abate/nu se poate deroga. La rândul
lor acestea pot fi: norme juridice onerative40 – cele care prin dispoziţie prevăd obligaţia pentru părţi de a
săvârşi o anumită acţiune şi norme juridice prohibitive41 – cele care interzic expres o anumită conduită a
părţilor.
– norme juridice dispozitive – norme juridice de la care părţile pot deroga şi care la rândul lor se împart în:
norme juridice permisive42 care permit subiectelor raportului juridic civil să-şi aleagă conduita din
alternativele propuse de normă, potrivit voinţei lor şi norme juridice supletive43; – norme care stabilesc o
anumită conduită, care devine obligatorie pentru părţi numai în cazurile în care acestea, prin voinţa lor, nu
au stabilit o altă conduită. Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul interpretării şi aplicării normei
juridice.
– în funcţie de natura interesului ocrotit prin norma juridică civilă distingem între:
– norma juridică de ordine privată prin care se urmăreşte ocrotirea unui interes individual. Normele juridice
dispozitive sunt întotdeauna norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice de ordine privată sunt
şi norme juridice dispozitive. Admitem aşadar că normele juridice de ordine privată sunt majoritar
dispozitive ceea ce nu exclude existenţa normelor juridice de ordine privată imperative de la care nu se
poate deroga. Astfel, în cazul unei acţiuni în nulitate relativă (pentru încălcarea la încheierea actului juridic
civil a unei norme juridice ce ocroteşte un interes individual) aceasta poate fi înlăturată prin confirmarea
ulterioară a actului juridic anulabil. Altfel spus, norma juridică încălcată este de ordine privată pentru că
ocroteşte un interes individual şi este în acelaşi timp imperativă deoarece nu permite derogarea 44.
– norma juridică de ordine publică prin care se urmăreşte ocrotirea unui interes general, public. Normele de
ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, dar nu toate normele imperative sunt de ordine
publică45.

40 Spre exemplu, art. 1821 alin. (1) C. civ. dispune: „La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune
în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii”.
41 Spre exemplu, art. 29 alin. (2) C. civ. dispune: „Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la
capacitatea de exerciţiu”.
42 De regulă, normele permisive propun mai multe conduite alternative, dintre care părţile pot alege. În acest sens este şi
art. 1240 alin. (1) C. civ., care prevede că: „Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris”.
43 În cazul normelor supletive părţile sunt libere să-şi stabilească conduita şi numai dacă nu o fac devine incidentă conduita
propusă de norma juridică prin dispoziţie. În acest sens este şi art. 1666 alin. (1) C. civ.: „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile
pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”.
44 De exemplu, art. 1252 C. civ. dispune: „Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”
(normă imperativă), iar potrivit art. 1261 alin. (2) C. civ., „nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri prevăzute
de lege” (normă dispozitivă).
45 Aşadar normele de ordine publică sunt întotdeauna imperative, ceea ce nu exclude faptul că nu toate normele imperative sunt
de ordine publică. Aşa cum deja am demonstrat, normele imperative pot fi şi de ordine privată (a se vedea nota nr. 2 de la p. 11). În
cazul unui act juridic afectat de o cauză de nulitate absolută (pentru încălcarea la încheierea acestuia a unei norme ce ocroteşte un
interes general), confirmarea nu este permisă decât în cazurile expres prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) C. civ.].
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

– în funcţie de întinderea câmpului de aplicare distingem:


– norme de drept civil generale46 care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu
prevede altfel;
– norme de drept civil speciale care se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Pentru raporturile dintre profesionişti norma juridică generală, dreptul comun îl reprezintă Codul civil, în timp ce
Legea nr. 31/199047 reprezintă norma specială.
Clasificarea normelor juridice în funcţie de întinderea câmpului de aplicare este importantă din punct de vedere
practic. Astfel, dacă norma juridică generală reprezintă dreptul comun, norma juridică specială reprezintă excepţia. Prin
urmare ori de câte ori nu există o reglementare specială se aplică norma juridică generală, iar în ipoteza în care există o
normă specială aceasta se va aplica cu întâietate. Corelaţia dintre norma juridică generală şi norma juridică specială se
exprimă în adagiile: generalia specialibus non derogant (norma generală nu derogă de la norma specială) şi specialia
generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală 48). Aşadar, alegerea normei juridice aplicabile unui
raport juridic concret se face cu respectarea regulilor de mai sus 49. În timp ce, norma juridică specială derogă de la
norma juridică generală, poate fi modificată ori abrogată numai printr-o normă juridică specială şi se aplică cu prioritate
faţă de norma juridică generală, norma juridică generală nu derogă de la norma juridică specială şi se aplică numai dacă
nu există o normă juridică specială. În ceea ce priveşte modificarea sau abrogarea unei norme juridice generale, de
regulă se face tot printr-o normă juridică generală.
– în funcţie de tehnica de elaborare distingem:
– norme de drept civil determinate care la rândul lor pot fi complete (conţin toate cele trei elemente: ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune) şi
– norme de drept civil incomplete care se subclasifică în:
– norme juridice de trimitere50 – se completează cu un alt act normativ în vigoare şi
– norme juridice în alb51 – se completează cu un act normativ ce urmează a fi adoptat.
Clasificarea normelor juridice în funcţie de tehnica de elaborare prezintă importanţă sub aspectul aplicării în timp a
legii. Astfel, dacă în ceea ce priveşte normele juridice complete, aplicarea acestora nu ridică probleme, în cazul unei
norme juridice incomplete, trebuie identificată norma juridică cu care se completează, fie cea în vigoare, fie cea în curs
de elaborare.
Pe de altă parte, normele dihotomice, pentru care legiuitorul nu a stabilit sancţiunea, de exemplu, acest element
poate fi regăsit într-o altă normă juridică. Este cazul în care, prin norma juridică, se stabileşte atât ipoteza cât şi dispoziţia
fără să se precizeze care este sancţiunea aplicabilă în cazul în care în împrejurările descrise în ipoteză nu se respectă
conduita stabilită prin dispoziţie. Pentru identificarea acesteia, de regulă, se aplică dispoziţiile generale, în măsura în
care acestea stabilesc o sancţiune pentru încălcarea conduitei descrise în dispoziţia normei analizate. În caz contrar,
sancţiunea poate fi determinată în conţinutul unei alte norme juridice aplicabilă unui caz asemănător.

46 În materie de contracte, Codul civil cuprinde norme juridice speciale raportat la diferite categorii de contracte numite precum
şi norme juridice generale, acestea din urmă se regăsesc în Titlul I – Dispoziţii generale din Cartea a V-a – Despre obligaţii, cât şi în
secţiunea Dispoziţii generale.
47 Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
48 Potrivit art. 10 C. civ., „legile care derogă de la o normă generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute
de lege”.
49 În cazul în care se aplică o normă generală deşi există o normă specială care reglementează raportul juridic dedus judecăţii,
hotărârea pronunţată poate fi desfiinţată pentru nelegalitate.
50 Art. 194 alin. (1) lit. c) C. civ. dispune: „Persoana juridică se înfiinţează:c) în orice alt mod prevăzut de lege”. Aşadar, în ceea ce
priveşte modalităţile de înfiinţare a persoanei juridice, dispoziţiile din Codul civil se completează cu cele prevăzute în alte acte
normative. Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată: „Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere
integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică”.
51 Art. 216 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prevede: „În termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul
Oficial al României, Partea I, Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare vor emite norme comune
referitoare la plasamentele prezumate a fi sigure, conform art. 831 C. civ.”. În art. 831 C. civ. se prevede că: „Sunt prezumate a fi
sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Naţională a României şi de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”. În prezent, prin
adoptarea normelor prevăzute în articolul mai sus menţionat, norma s-a transformat din normă în alb în normă juridică de
trimitere. Observăm că norma juridică în alb îşi păstrează această caracteristică pe o perioadă de timp determinată, stabilită, de
regulă prin actul normativ care face trimitere la aceasta.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

1.5. Interpretarea şi aplicarea legii civile

1.5.1. Interpretarea52 normei juridice – definiţie, necesitate, clasificare

Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării normei, al cărei conţinut este dat de activitatea raţională de
cunoaştere a voinţei legiuitorului exprimată în norme juridice şi care are ca scop, stabilirea corectă a situaţiilor de fapt
şi aplicarea corectă a legii civile.
Necesitatea interpretării rezultă din:
– dinamica vieţii, în sensul că oricât de bine concepută ar fi norma juridică, în formularea sa, nu poate acoperi
toate cazurile la care urmează să se aplice;
– legiuitorul se exprimă, uneori, în termeni prea generali. Instanţa de judecată nu poate refuza judecarea pe motiv
că legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare, deoarece în caz contrar, s-ar face vinovată de
nerespectarea îndatoririi privind primirea şi soluţionarea cererilor, reglementată prin dispoziţiile art. 5
C. proc. civ.53;
– termenii, cuvintele folosite de legiuitor în cuprinsul normei juridice, au sensuri diferite faţă de limbajul comun54,
iar formulările pot fi uneori neclare, echivoce;
– interpretarea este necesară şi pentru a lămuri eventualele contradicţii ce pot apărea între diferite acte
normative sau chiar între dispoziţiile aceluiaşi act normativ.

Clasificarea interpretării – criterii


În funcţie de organul sau persoana de la care provine distingem între:
– interpretarea oficială sau autentică55 este interpretarea făcută de organul de stat care a edictat norma juridică
supusă interpretării şi se concretizează în norme interpretative. Normele interpretative produc efecte numai
pentru viitor56. Interpretarea oficială are caracter general şi obligatoriu.
– interpretarea jurisdicţională este interpretarea realizată de un organ de jurisdicţie (instanţă sau alt organ care,
potrivit legii, are atribuţii jurisdicţionale). Dacă interpretarea provine de la instanţele judecătoreşti, aceasta se
numeşte interpretare judiciară, reprezentând principala componentă a interpretării jurisdicţionale. O astfel de
interpretare devine obligatorie numai pentru cauza în care s-a pronunţat, cu excepţia deciziilor asupra recursului
în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi a deciziilor pronunţate de Curtea
Constituţională pe excepţiile de neconstituţionalitate, cazuri în care aceste interpretări devin obligatorii pentru
instanţe57.
– interpretarea neoficială (doctrinară) este interpretarea normelor juridice realizată în doctrină sau de către
avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei. Această interpretare nu are caracter obligatoriu, dar poate fi însuşită
de organul căruia i se adresează. Astfel, propunerile de lege ferenda pot deveni lege lata, după cum o pledoarie
bine argumentată poate duce la soluţia urmărită58.

52 Interpretarea normei juridice nu trebuie confundată cu interpretarea contractului-act juridic civil, reglementată prin
dispoziţiile art. 1266-1269 C. civ., care de altfel va fi analizată în cadrul disciplinei Drept civil. Teoria obligaţiilor; pentru detalii, a se
vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, op. cit., p. 107-111.
53 Art. 5 alin. (2) C. proc. civ. dispune: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu dispune, este neclară sau
incompletă”.
54 Potrivit art. 1221 C. civ.: „(1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă
ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai
mare, la data încheierii contractului decât valoarea propriei prestaţii. (...) (3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor” (s.n.). Potrivit limbajului obişnuit, leziunea reprezintă o rană. A se vedea, în acest sens definiţia din Dicţionarului
explicativ al limbii române sau https://dexonline.ro/definitie/leziune.
55 Potrivit art. 9 alin. (1) C. civ.: „Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială”.
56 Art. 9 alin. (2) C. civ.
57 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 42.
58 În sensul în care s-ar interpreta temeiul de drept invocat pentru susţinerea situaţiei de fapt dedusă judecăţii şi această
interpretare ar fi împărtăşită şi de către organul jurisdicţional.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

În funcţie de rezultatul interpretării distingem:


– interpretarea literală (în litera legii) – interpretarea literală (ad literam) îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori
se ajunge la concluzia că între norma juridică supusă interpretării şi situaţia de fapt la care se aplică există
concordanţă59;
– extensivă (în spiritul legii) – interpretarea extensivă intervine atunci când între norma juridică supusă
interpretării şi cazurile la care se aplică nu există concordanţă, în sensul că formularea legii este prea restrânsă
raportat la cazurile întâlnite în practică, motiv pentru care se impune o extindere a textului legal şi la alte cazuri
care nu s-ar încadra în litera lui. Totuşi, pe cale de excepţie, interpretarea extensivă nu-şi găseşte aplicabilitatea
în cazul:
– normei juridice ce cuprinde enumerări limitative;
– normei juridice de excepţie deoarece potrivit art. 10 C. civ.: „Legile care derogă de la o dispoziţie generală,
care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres
şi limitativ prevăzute de lege”;
– normei juridice care impune restrângerea aplicabilităţii la anumite situaţii juridice 60.
– restrictivă (în sprijinul legii) – interpretarea restrictivă poate interveni atunci când conţinutul formal al normei
juridice este prea general în raport cu conţinutul său real. Interpretarea restrictivă se opune interpretării
extensive, în sensul că, deşi ambele privesc lipsa concordanţei între conţinutul formal şi cel real al unei norme
juridice, neconcordanţa, în cazul interpretării restrictive, priveşte formularea prea largă a normei juridice supusă
interpretării raportat la ipotezele (cele pe care realitatea socială le oferă) la care şi-ar găsi aplicabilitatea, motiv
pentru care s-ar impune o restrângere a aplicării acesteia.
În funcţie de metoda de interpretare folosită distingem:
– interpretarea gramaticală. Interpretarea gramaticală operează cu regulile gramaticii pentru a-şi atinge scopul
final ce constă înţelegerea conţinutului unei norme juridice. Astfel, norma juridică se interpretează pe baza
regulilor gramaticii, ţinându-se seama de morfologia şi sintaxa frazei sau propoziţiei, de sensul termenilor
utilizaţi şi, nu în ultimul rând, de semnele de punctuaţie. De exemplu, prezenţa particulei şi în cadrul unei
enumerări, conferă acesteia din urmă caracter limitativ61;
– interpretarea sistematică constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice, având în vedere legăturile sale
cu alte norme juridice fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ. În practică, interpretarea
sistematică este frecvent întâlnită în determinarea domeniului de aplicare al unei norme juridice, pornind de la
calificarea acesteia ca normă juridică generală sau normă juridică specială. Odată calificată, se stabileşte şi
domeniul ei de aplicare cu respectarea principiului potrivit cu care norma generală nu derogă de la norma
specială. Deoarece norma generală reprezintă regula, iar norma specială reprezintă excepţia, aceasta din urmă
se aplică cu întâietate. Aşadar, o normă juridică generală îşi găseşte aplicabilitatea numai dacă, pentru domeniul
său de reglementare nu a fost edictată o normă juridică cu caracter special.
– interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei norme juridice, în funcţie de finalitatea
urmărită de legiuitor precum şi de contextul istoric dat. În cazul acestei interpretări, analiza are în vedere
expunerea de motive care au determinat adoptarea actului normativ supus interpretării, preambulul, dezbaterile
parlamentare şi nu în ultimul rând contextul social-istoric care au determinat necesitatea unei astfel de
reglementări. Este o analiză care, pornind de la contextul social-istoric, stabileşte raţiunea pentru care a fost
adoptat actul normativ supus interpretării şi implicit finalitatea urmărită de legiuitor.
– interpretarea prin metoda analogiei (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) se bazează pe ideea că,
unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie. Metoda
analogiei de interpretare a unei norme juridice este folosită în practică pentru a rezolva lacunele legii. Mai mult

59 În acest sens, a se vedea art. 12 alin. (2) C. civ.: „Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil”.
60 Cum este cazul prezumţiilor, a se vedea în acest sens I.R. URS, C. TODICĂ, op. cit., p. 73-74.
61 Art. 976 alin. (1) C. civ. dispune: „Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului”. Calitatea de ascendenţi privilegiaţi o
pot avea numai părinţii defunctului, după cum este indicat de prezenţa particulei şi în textul citat.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

decât atâta, judecătorul este obligat la acest tip de interpretare având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (2)
C. proc. civ.62
– interpretarea logică presupune desprinderea înţelesului unei norme juridice pe baza logicii
formale. Interpretarea logică a normelor juridice s-a conturat din cele mai vechi timpuri, cunoscând o dezvoltare
accentuată în dreptul roman, reflectată în cristalizarea unor reguli şi argumente de interpretare logică,
exprimate în adagii.
Potrivit doctrinei şi practicii există trei reguli de interpretare logică, după cum urmează:
– excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationes) în
sensul că normele de excepţie devin incidente numai în ipotezele la care se referă neputând fi extinse la alte
cazuri. Astfel, ca şi în cazul interpretării restrictive, sunt supuse acestei interpretări: normele juridice care conţin
enumerări limitative, normele juridice prin care sunt instituite prezumţii legale şi nu în ultimul rând normele
juridice care reglementează o excepţie. Pe de altă parte, pe baza acestei reguli de interpretare logică, se rezolvă
raportul dintre legea generală, care reprezintă regula, şi legea specială, care reprezintă excepţia, raport exprimat
în adagiile generalia specialibus non derogant (norma juridică generală nu derogă de la norma juridică specială)
şi specialia generalibus derogant (norma juridică specială derogă/se abate de la norma juridică generală). Aşadar
norma juridică specială se aplică cu întâietate, în timp ce norma juridică generală se va aplica numai în lipsa unei
norme juridice speciale.
– unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus). Potrivit acestei reguli de interpretare logică, generalitatea formulării unei norme juridice conduce la
generalitatea aplicării acesteia. În acest sens, art. 105 teza I C. civ. stabileşte că printre persoanele care pot
beneficia de măsuri speciale de ocrotire sunt şi minorii, fără să se facă distincţie între minorii lipsiţi de capacitate
de exerciţiu63 (persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani) şi cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă64
(persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani).
– norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării ei (actus interpretandus est
potius ut valeat quam ut pereat). Această regulă de interpretare logică este reglementată prin dispoziţiile
art. 1268 alin. (3) C. civ.65, la materia interpretării clauzelor contractuale ceea ce pentru identitate de raţiune,
nu împiedică extinderea aplicării ei şi în cazul interpretării normelor juridice.
Aşa cum deja am menţionat, interpretarea logică se bazează şi pe argumente/principii de interpretare logică după
cum urmează:
– per a contrario reprezintă argumentul de interpretare logică care se bazează pe legea terţului exclus (tertium
non datur) în sensul că atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul (qui dicit de uno, negat de altero). De
exemplu, art. 11 C. civ. dispune: „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Prin aplicarea principiului per a contrario în
interpretarea acestei norme juridice rezultă că se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la
normele de ordine privată. Totuşi, faţă de această concluzie există rezerve, în sensul că în măsura în care
normele juridice de ordine privată sunt imperative, derogarea nu este permisă. Concluzia rezultă din
interpretarea sistematică, în cazul căreia, aşa cum deja am stabilit, pentru interpretarea corectă a unei norme
juridice se va ţine seama şi de conexiunile acesteia cu alte norme juridice din acelaşi act normativ (Codul civil,
cum este cazul în exemplul dat). Aşadar aşa cum remarca regretatul profesor Gheorghe Beleiu „valoarea practică

62 Art. 5 alin. (2) C. proc. civ. dispune: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară
sau incompletă”.
63 În acest sens, art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ. dispune: „(1) În afara cazurilor prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu: a)
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani”.
64 În acest sens, art. 41 alin. (1) C. civ. dispune: „(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă”.
65 Art. 1268 alin. (3) C. civ. dispune: „Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar
produce niciunul”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

a acestui argument de interpretare logică este, totuşi relativă, el trebuind să fie utilizat cu o oarecare
circumspecţie căci nu tot ce nu e interzis expres, este permis, întotdeauna”66.
– a fortiori rationae (cu atât mai mult). Acest argument de interpretare logică, justifică extinderea aplicării unei
norme juridice la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme juridice,
se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat. De exemplu, dacă, în conformitate cu dispoziţiile art. 383 alin. (1)
şi (2) C. civ.67, în urma divorţului unul dintre soţi poate să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie, cu atât
mai mult soţul supravieţuitor poate să-şi păstreze numele dobândit prin căsătoria care a încetat la moartea
celuilalt soţ.
– reductio ad absurdum (argumentul reducerii la absurd), este procedeul prin care se ajunge la concluzia că o
anumită soluţie propusă prin interpretarea dată este singura posibilă, deoarece orice altă susţinere ar duce la
concluzii inadmisibile, absurde. Articolul 1624 alin. (1) C. civ. stabileşte stingerea de drept, prin confuziune a
obligaţiei, dacă în cazul aceluiaşi raport obligaţional, aceeaşi persoană are atât calitatea de creditor cât şi de
debitor. Prin aplicarea argumentului reductio ad absurdum, datoria debitorului faţă de creditorul său se stinge
dacă este unicul moştenitor al acestuia din urmă, orice altă concluzie fiind absurdă.

1.5.2. Aplicarea şi realizarea dreptului

Activitatea de înfăptuire a dispoziţiilor şi opreliştilor cuprinse în norma juridică apare ca un proces complex,
desemnat prin noţiunea de realizare a normelor de drept.
Aplicarea normelor de drept constă în activitatea desfăşurată de organele de stat învestite prin lege cu atribuţii şi
competenţe speciale pentru transpunerea în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor juridice.
Formele juridice de realizare a normelor de drept sunt:
– respectarea şi executarea prescripţiei normei juridice de către destinatarii ei; această formă de realizare a
dreptului priveşte conformarea conduitei tuturor destinatarilor normei juridice cu prevederile acesteia, atât în
ceea ce priveşte exercitarea drepturilor subiective, cât şi executarea obligaţiilor;
– aplicarea normei de drept de către organele de stat competente. Această formă de realizare a dreptului
presupune, în primul rând, existenţa unui raport juridic concret, şi în al doilea rând, o neconcordanţă între
conduita subiectelor acestui raport şi dispoziţiile juridice aplicabile raportului juridic concret, neconcordanţă
care generează litigii. Aceste litigii duc la naşterea unui alt raport juridic în care o parte este reprezentată de
organisme ale autorităţii judecătoreşti, învestite cu soluţionarea lor. Evident că în activitatea de aplicare a
dreptului, organismele învestite de stat pentru transpunerea dispoziţiilor legale în practică presupune, cu
necesitate, parcurgerea a trei etape.
Aceste etape de aplicare a normelor juridice sunt:
– stabilirea situaţiei de fapt – în cadrul acestei etape, magistratul urmăreşte stabilirea situaţiei de fapt, pornind
de la susţinerile părţilor aflate în litigiu. Fiecare parte îşi probează susţinerile cu mijloace de probă. Potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, mijloacele de probă sunt: înscrisurile, martorii, prezumţiile, expertiza,
cercetarea la faţa locului68. Sunt administrate, aşadar, probele solicitate de părţi precum şi alte probe ce pot fi
solicitate de instanţă. Instanţa, în temeiul principiului aflării adevărului obiectiv, poate administra orice
mijloace de probă, chiar dacă părţile nu le-au solicitat. Dacă situaţia de fapt a fost corect stabilită, actul de
aplicare va fi temeinic. Aşadar temeinicia este prima condiţie de validitate a actului de aplicare. Un act de

66 GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a revăzută şi adăugită de M. NICOLAE,
P. TRUŞCĂ, Ed. Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 67.
67 Art. 383 alin. (1) şi (2) C. civ. dispune: „(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în
timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărâre de divorţ. (2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul
unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei”.
68 Pentru detalii, a se vedea Cartea a II-a – Procedura contencioasă, Titlul I – Procedura în faţa primei instanţe, Capitolul II –
Judecata, Secţiunea 1 – Dispoziţii generale, Subsecţiunea a 3-a – Probele (art. 265-365) din Codul de procedură civilă.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

aplicare este netemeinic atunci când situaţia de fapt reţinută de instanţă nu este corect stabilită. Sancţiunea în
acest caz este desfiinţarea actului de aplicare prin exercitarea căilor de atac69.
– stabilirea situaţiei de drept (calificarea juridică) – în cadrul acestei etape se urmăreşte alegerea corectă a
normei juridice aplicabilă situaţiei de fapt constatată. Magistratul trebuie să aleagă din multitudinea de norme
juridice, norma juridică aplicabilă situaţiei de fapt constatată. În acest demers trebuie avută în vedere şi
corelaţia dintre norma juridică special şi norma juridică generală. Alegerea corectă a normei juridice aplicabile,
conferă actului de aplicare legalitate. Aşadar, legalitatea reprezintă cea de a doua condiţie de validitate a
actului de aplicare. Un act de aplicare este nelegal atunci când nu s-a stabilit corect situaţia de drept. De
exemplu, dacă în privinţa unei anumite situaţii de fapt devin incidente atât o normă juridică generală, cât şi o
normă juridică specială, se alege norma generală70. O astfel de alegere încalcă principiul generalia specialibus
non derogant şi va fi sancţionată cu desfiinţarea actului de aplicare ca fiind nelegal. Mai mult decât atât, să
presupunem că părţile, prin voinţa lor şi cu respectarea dispoziţiilor legale stabilesc prin actul juridic încheiat o
anumită conduită, permisă de norma juridică cu caracter supletiv instituită de legiuitor pentru reglementarea
acelei conduite. În caz de litigiu, magistratul aplicând norma supletivă va avea în vedere conduita stabilită de
părţi prin actul juridic civil şi nu conduita prescrisă de legiuitor pentru ipoteza în care părţile nu şi-au stabilit
conduita. De exemplu, prin cererea de chemare în judecată reclamantul R având calitatea de vânzător, solicită
instanţei obligarea pârâtului P, având calitatea de cumpărător la plata cheltuielilor de vânzare. În susţinerea
cererii sale, reclamantul invocă dispoziţiile art. 1666 alin. (1) teza finală C. civ. potrivit cu care „cheltuielile
pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”. La rândul său, pârâtul solicită, prin
întâmpinare, respingerea cererii reclamantului R, invocând în apărare, clauza 7 din contractul de vânzare
potrivit cu care „cheltuielile de vânzare vor fi suportate de către vânzător”, adică reclamantul R, iar în drept
dispoziţiile art. 1666 alin. (1) C. civ.71 În aplicarea art. 1666 alin. (1) C. civ. instanţa va ţine seama şi de clauza 7
a contractului de vânzare intervenit între reclamantul R şi pârâtul P şi va respinge cererea lui R. O soluţie
contrară ar fi nelegală deoarece s-ar nesocoti voinţa părţilor, care astfel exprimată, stabileşte dispoziţia normei
juridice prevăzute la art. 1666 alin. (1) C. civ. Norma juridică invocată fiind supletivă permite părţilor să-şi
stabilească conduita cu privire la cheltuielile vânzării, alegere care înlătură aplicarea tezei finale a acest text
legal. Altfel spus, teza finală a art. 1666 alin. (1) C. civ. nu se mai aplică deoarece există stipulaţie contrară
prevăzută în clauza 7 a contractului de vânzare.
– emiterea actului de aplicare (hotărârea judecătorească) cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute
de lege. Procesul de aplicare a dreptului se încheie cu ultima etapă, emiterea actului de aplicare. Actul de
aplicare reprezintă hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească poartă numele de sentinţă în cazul
actului de aplicare emis la judecarea în primă instanţă şi decizie în cazul actului de aplicare emis în exercitarea
căilor de atac.
Temeinicia şi legalitatea reprezintă condiţiile de validitate ale actului de aplicare.Pentru valabilitatea actului de
aplicare (hotărârea judecătorească) este necesară respectarea cumulativă a acestor condiţii. Nerespectarea uneia dintre
aceste condiţii, fie că este vorba de temeinicie, fie că ne referim la legalitate, atrage aşa cum deja am arătat, desfiinţarea
actului de aplicare prin exercitarea căilor de atac.
Actele de aplicare a normei juridice, adică hotărârile judecătoreşti, nu trebuie confundate nici cu actele normative
(legea în sens larg) şi nici cu actele juridice civile (acţiuni omeneşti făcute cu intenţia de a produce efecte juridice, de
exemplu contractele).
Legea civilă acţionează sub trei aspecte: în timp, în spaţiu şi cu privire la subiectele de drept civil. Prin urmare, va fi
analizată în continuare aplicarea legii civile sub cele trei aspecte cu particularităţile pe care le presupune fiecare dintre
ele.

69 Căile de atac sunt de două feluri: ordinare (apelul) şi extraordinare (recursul, contestaţia în anulare şi revizuire). Ele sunt
reglementate în Titlul II al Codului de procedură civilă (art. 456-513).
70 În cazul unui contract numit se aplică dispoziţiile din Codul civil referitoare la acel contract şi numai în măsura în care aceste
dispoziţii nu acoperă anumite situaţii se aplică dispoziţiile generale din materia obligaţiilor.
71 Art. 1666 alin. (1) C. civ. dispune: „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în
sarcina cumpărătorului”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

1.5.3. Aplicarea legii civile în timp

Din punct de vedere al timpului, legile se succed. Legea se aplică în intervalul de timp cuprins între momentul intrării
şi momentul ieşirii din vigoare a acesteia. Aşadar aplicarea legii civile în timp presupune:
– intrarea în vigoare a legii civile. Momentul intrării în vigoare este foarte important pentru că marchează data
de la care legea civilă devine obligatorie. Acest moment este diferit în funcţie de tipul actului normativ. Pe de
altă parte, intrarea în vigoare a unui act normativ este condiţionată de publicarea acestuia în Monitorul Oficial
al României, Partea I. Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/200072 se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I, următoarele acte normative:
– legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament;
– hotărârile şi ordonanţele Guvernului;
– deciziile primului-ministru;
– actele normative ale autorităţilor administrative autonome;
– ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice
centrale de specialitate.
În alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 24/2000 sunt enumerate actele normative care nu sunt supuse regimului
de publicare după cum urmează:
– deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
– actele normative emise de autorităţi administrative autonome şi de organele administraţiei publice
centrale de specialitate dacă sunt clasificate potrivit legii sau au caracter individual.
În funcţie de tipul actului normativ, momentul intrării în vigoare este diferit. Astfel dacă în ceea ce
priveşte legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi de abilitare, acestea intră în vigoare la
3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I sau la o dată ulterioară stabilită
prin dispoziţiile finale ale acestora73, în ceea ce priveşte ordonanţele de urgenţă ale Guvernului,
acestea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă nu este
stabilită o altă dată în conţinutul lor şi numai sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera
competentă să fie sesizată74;
– prezumţia de cunoaştere a legii. De la data intrării în vigoare, legea devine obligatorie şi angrenează mecanismul
prezumţiei de cunoaştere a acesteia, în sensul că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii (nemo
censetur ignorare legem).
– ieşirea din vigoare a legii: Legea se aplică de la data intrării în vigoare până la ieşirea din vigoare prin
abrogare. Astfel, punctul final al acţiunii unei legi este cel al abrogării. Abrogarea75 reprezintă aşadar mijlocul
prin care legea îşi încetează activitatea, nu mai este în vigoare şi prin urmare nici obligatorie. În funcţie de

72 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a fost republicată în
M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
73 În acest sens, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
dispune: „Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice,
începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de a treia zi de la publicare”. Astfel, Legea nr. 287
din 17 iulie 2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009 stabileşte prin dispoziţiile sale finale, data intrării în
vigoare, respectiv data stabilită prin legea de punere în aplicare a acestuia. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011 a stabilit prin dispoziţiile sale finale, art. 220 alin. (1), ca dată
a intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 11 octombrie 2011. Observăm că, în cazul Codului civil, data intrării în vigoare
este o dată ulterioară stabilită prin dispoziţiile sale finale. Aşadar, în cazul acestui act normativ, nu se aplică regula generală potrivit căreia
legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. De altfel, regula generală se aplică ori de câte ori prin actul
normativ adoptat nu se fac menţiuni cu privire la o data ulterioară de intrare în vigoare a acestuia, cu excepţia ordonanţelor de urgenţă,
caz în care acestea intră în vigoare de la data publicării.
74 Art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.
75 Art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 dispune: „(1) Abrogarea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă în
finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziţii normative anterioare, conexe
cu ultima reglementare. (2) În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative
de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

efectele pe care le produce, abrogarea poate fi totală sau parţială76. Abrogarea totală priveşte întregul act
normativ în timp ce abrogarea parţială menţine actul normativ într-o formă modificată, prin eliminarea acelor
norme juridice din conţinutul său care au fost abrogate. După cum este sau nu prevăzută în actele normative,
abrogarea poate fi expresă sau tacită (implicită). La rândul său abrogarea expresă poate fi directă sau
indirectă. Abrogarea expresă directă intervine atunci când prin dispoziţiile finale ale actului normativ adoptat
sunt nominalizate normele juridice abrogate la data intrării sale în vigoare. Abrogarea expresă indirectă
intervine atunci când legiuitorul, foloseşte expresia „orice dispoziţie contrară prezentului act normativ se abrogă
la data intrării în vigoare a acestuia”. Abrogarea tacită sau implicită intervine atunci când dispoziţiile legii noi
sunt incompatibile cu cele prevăzute în legea veche, situaţie în care dacă nu ar opera abrogarea implicită ne-am
afla în prezenţa a două acte normative care propun soluţii diametral opuse. Evident, abrogarea tacită intervine
în condiţiile mai sus arătate şi dacă nu s-a dispus prin legea nouă abrogarea legii vechi. În prezent, dispoziţii cu
privire la abrogare se regăsesc în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, la art. 64 şi art. 65. Din conţinutul acestora rezultă că abrogarea trebuie să fie expresă directă,
putând fi dispusă atât prin dispoziţii distincte în finalul unui act normativ cât şi printr-un act normativ de
abrogare distinctă. Ceea ce le-ar diferenţia ar fi domeniul de aplicare, în sensul că pentru abrogările dispuse prin
dispoziţiile finale ale unui act normativ, domeniul de aplicare priveşte doar acte normative anterioare conexe
acestuia, în timp ce printr-un act normativ de abrogare distinct, se urmăreşte exclusiv abrogarea mai multor
acte normative. De asemenea, în privinţa abrogărilor parţiale succesive cu privire la acelaşi act normativ,
legiuitorul stabileşte obligaţia ca ultima abrogare să se refere la întregul act normativ, nu numai la textele care
au rămas în vigoare.
– un ultim aspect se referă la legile temporare şi la desuetudine. În primul caz, nu este necesară abrogarea, fiind
suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care actele normative au fost adoptate. Desuetudinea intervine
în acele situaţii în care datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu mai
este aplicat, fără a fi însă abrogat. Aşadar, un act normativ căzut în desuetudine este în vigoare.
Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii, şi anume:
– principiul neretroactivităţii legii civile noi;
– principiul aplicării imediate a legii civile.
Principiul neretroactivităţii legii civile reprezintă regula juridică potrivit căreia, legea nouă produce efecte numai
pentru viitor, în sensul că o lege civilă se aplică numai situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare nu şi situaţiilor
anterioare.
Acest principiu este reglementat prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ.77 precum şi prin dispoziţiile art. 15
alin. (2) din Constituţie care stabileşte: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale
mai favorabile”.
Situaţia pare simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice apărute după intrarea ei în
vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice apărute înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin
adagiul tempus regit actum.
Totuşi, în practică, lucrurile sunt mai complicate, în sensul că pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte
succesive şi îndepărtate, fiind posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei
legi noi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se problema de a
determina care este legea aplicabilă.
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi, se înţelege regula de drept potrivit cu care de îndată ce a fost
adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse după intrarea
ei în vigoare precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice născute înainte de intrarea în vigoare a acesteia,
excluzând aplicarea legii civile vechi [art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ.]78.

76 Art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 dispune: „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de
acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială”.
77 Art. 6 alin. (1) C. civ. dispune: „Legea civilă este aplicată cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă” (s.n.).
78 Art. 6 alin. (5) şi (6) C. civ. dispune: „(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse
ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (6) Dispoziţiile legii noi sunt
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

Excepţia de la acest principiu o reprezintă ultraactivitatea sau supravieţuirea legii civile vechi.
Această excepţie îşi găseşte aplicarea atât în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, cât şi în cazul
normelor juridice supletive deoarece, în acest din urmă caz, părţile care întocmesc un act juridic lasă pe seama normelor
juridice supletive, în vigoare la acel moment, stabilirea unor condiţii şi efecte ale actului juridic respectiv, astfel încât
abrogarea găseşte legea veche încorporată, prin voinţa părţilor, în actele juridice încheiate sub imperiul ei. Prin urmare,
dacă s-ar aplica acestor acte juridice legea nouă, s-ar nesocoti voinţa părţilor, motiv pentru care este firesc ca legea care
a guvernat actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia, chiar şi efectelor ce se vor produce după
abrogarea ei79.
Având în vedere, pe de o parte, principiul neretroactivităţii, iar pe de altă parte, posibilitatea legiuitorului de a opta
între aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea legii vechi deosebim trei categorii de situaţii juridice:
– facta praeterita, reprezintă acele fapte constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în
întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În acest caz, se aplică numai legea veche;
– facta pendentia reprezintă acele situaţii juridice aflate în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării
în vigoare a legii noi. În acest caz, se aplică legea nouă însă, legiuitorul poate opta pentru supravieţuirea legii
vechi. Totuşi, în măsura în care evenimentele care au determinat constituirea, modificarea sau după caz,
stingerea unei situaţii juridice sunt distincte, atunci fiecare dintre aceste evenimente vor atrage aplicarea legii
civile în vigoare la data producerii lor. De exemplu, presupunem că s-a încheiat un act juridic civil înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod civil, că executarea a fost amânată, prin voinţa părţilor, la o dată ulterioară
intrării în vigoare a legii civile noi şi una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile. În acest caz, condiţiile de formă şi
fond ale încheierii actului juridic civil vor fi reglementate prin dispoziţiile legii civile vechi (Codul civil de la 1864)
deoarece actul juridic civil a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar aspectele legate de
executare vor fi guvernate de Codul civil în vigoare, deoarece drepturile, respectiv obligaţiile civile născute din
actul juridic civil devin executorii după intrarea în vigoare a legii civile noi80;
– facta futura, reprezintă acele situaţii juridice în curs de formare, modificare sau stingere după intrarea în vigoare
a legii civile noi. În cazul acestora este evident, se aplică legea civilă nouă.
Excepţiile de ultraactivitatea sau supravieţuirea legii civile vechi sunt reglementate, de regulă prin dispoziţiile
finale/tranzitorii ale legii civile noi.
În ceea ce priveşte materiile reglementate prin noul Cod civil, excepţiile de supravieţuire a legii civile vechi sunt
prevăzute în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Enumerăm, cu titlu
de exemplu, câteva dintre acestea:
– prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil vor fi guvernate de legea veche 81
(Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă82);
– condiţiile de validitate ale adopţiilor încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt guvernate de
legea în vigoare la data încuviinţării (Legea nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adopţiei 83 – se are în vedere
forma legii la data încuviinţarii avand in vedere ca, dupa publicare, legea a fost modificata substantial fiind
republicata de doua ori)84;

de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi
capacitatea persoanelor, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă
aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.
79 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 18-19.
80 În acest sens, de exemplu art. 25 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 dispune: „(2) Cu toate acestea, în cazul în care, după intrarea
în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi
constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil”.
81 Art. 201 din Legea nr. 71/2011.
82 Publicat în B. Of. nr. 19 din 21 aprilie 1958.
83 A fost publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 778 din 19 noiembrie 2009 precum şi în
M. Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016.
84 Art. 49 din Legea nr. 71/2011.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

– efectele accesiunii imobiliare artificiale, 85 dacă presupune exercitarea unui drept de opţiune de către
proprietarul imobilului, vor fi guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării 86;
– moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, sunt guvernate de legea veche (Codul civil
de la 1864)87;
– obligaţiilor născute din fapte juridice extracontractuale sunt guvernate de legea civilă în vigoare la data
producerii sau, după caz, a săvârşirii lor88;
– cesiunilor drepturilor litigioase încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil li se aplică dispoziţiile
Codului civil de la 186489;
– condiţiile de valabilitate a gajului constituit înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil actual sunt guvernate
de legile existente la data constituirii sale90.
Între neretroactivitatea legii civile şi principiul aplicării imediate există deosebiri esenţiale, astfel:
– neretroactivitatea se referă la fapte şi raporturi juridice consumate în trecut, iar aplicarea imediată se referă la
fapte juridice şi raporturi în curs de producere;
– neretroactivitatea se opune retroactivităţii legii, iar aplicarea imediată a legii se opune ultraactivităţii
(supravie­ţuirii) legii vechi.
Cu privire la aplicarea în timp a Codului civil din 2009, Legea nr. 71/2011, stabileşte prin dispoziţiile sale tranzitorii:
– legea aplicabilă actului juridic. În materia actelor juridice, regula este aplicarea legii în vigoare la data încheierii
acestora. Legea nr. 71/2011 stabileşte cazuri particulare ale acestei reguli cum ar fi:
– art. 102 alin (1) încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractelor sunt guvernate de
dispoziţiile legii în vigoare la data la care au fost încheiate;
– art. 25 alin. (1) stabileşte că validitatea căsătoriei este guvernată de legea în vigoare la momentul încheierii
ei astfel încât în ipoteza încheierii căsătoriei înainte de 1 octombrie 2011, aceasta va fi guvernată de legea
veche (Codul familiei);
– art. 202 stabileşte că dispoziţiile din Codul civil din 2009 prin care se permite părţilor să modifice, în anumite
condiţii, durata termenelor sau cursul prescripţiei, nu se aplică convenţiilor având acest obiect, încheiate
înainte de 1 octombrie 2011. De exemplu, să presupunem că la data de 1.12.2010, se încheie un contract
de împrumut, urmând ca suma împrumutată să fie restituită în termen de 1 an, adică până la data de
1.12.2011. Prin acelaşi contract părţile se înţeleg să reducă termenul de prescripţie, de la 3 ani cât stabileşte
legea91, la 2 ani. Presupunem mai departe că suma datorată nu este restituită, astfel încât la data de
1.12.2011 se naşte dreptul material la acţiune care poate fi exercitat în termenul stabilit prin Codul civil din
2009 nu acela convenit de părţi, deoarece în caz contrar s-ar încălca dispoziţiile art. 202 din Legea
nr. 71/2011.
– legea aplicabilă prescripţiei extinctive şi decăderii. În această materie regula instituită prin art. 6 alin. (4)
C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, stabileşte că prescripţiile extinctive, decăderile şi uzucapiunile începute
şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 sunt guvernate de legea veche (nu li se aplică
dispoziţiile din noul Cod civil). Totuşi, există două derogări de la această regulă instituite prin art. 203 şi art. 204
din Legea nr. 71/2011. Astfel dispoziţiile art. 2532 pct. 6 şi 7 C. civ.92 se aplică prescripţiilor începute înainte de

85 Accesiunea reprezintă un mod de dobândire a unui drept real ce constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin
important într-un lucru mai important, în virtutea căruia proprietarul lucrului mai important devine şi proprietarul lucrului mai puţin
important încorporat. Pentru detalii privind accesiunea imobiliară artificială, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile
reale..., op. cit., p. 129-143.
86 Art. 58 din Legea nr. 71/2011.
87 Art. 91 din Legea nr. 71/2011.
88 Art. 103 din Legea nr. 71/2011.
89 Art. 124 din Legea nr. 71/2011.
90 Art. 187 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
91 Este vorba de Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă deoarece era legea în vigoare la data încheierii contractului.
92 Art. 2532 alin. (6) şi (7) C. civ. dispune: „Prescripţia nu începe să curgă, ea se suspendă: (...) 6. pe întreaga durată a negocierilor
purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie; 7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii sau
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

1.10.2011 numai dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs înainte de această dată iar dispoziţiile
art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică numai dacă cererea de chemare în judecată sau arbitrară a
fost formulată după 1.10.201193. Spre deosebire de prescripţia extinctivă care, aşa cum deja am arătat, permite
derogări de la regulă, în cazul decăderii, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ., se aplică, sub toate aspectele, legea în
vigoare la data la care a început să curgă termenul de decădere.
– legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii94 şi posesiei. În ceea ce priveşte accesiunea, regula este: se aplică legea
în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea care atrage incidenţa accesiunii, 95 iar în cazul în care
accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului,
se va aplica legea în vigoare la data începerii lucrării96. În cazul uzucapiunii, distingem următoarele situaţii:
– uzucapiunile începute şi neîmplinite până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 vor fi guvernate de
legea veche;
– dacă posesia asupra unui bun imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, însă la data
începerii nu era deschisă cartea funciară pentru acel imobil, se aplică Codul civil din 1864, iar în caz contrar,
adică în situaţia în care la data începerii posesiei era deschisă cartea funciară pentru acel imobil, se aplică
Codul din 2009;
– în ceea ce priveşte uzucapiunea mobiliară97 astfel cum a fost reglementată prin Codul civil din 2009, aceasta
poate fi invocată numai pentru posesiile începute după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009. Soluţia
se justifică având în vedere că această instituţie nu avea o reglementare în legea veche 98.
În cazul posesiei, în afară de aspectele privind efectele posesiei, care au fost analizate mai sus, Legea
nr. 71/201199 face precizări cu privire la instituţia intervertirii detenţiei 100 în posesie101, stabilind ca regulă
aplicarea legii civile în vigoare la data apariţiei cazului de intervertire 102.

contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau alte
asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la
declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit alt termen”.
93 Art. 2539 alin. (2) C. civ. dispune: „Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată
ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea
de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de
chemare în judecată sau arbitrară precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.
94 Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a unui drept de proprietate sau a altor drepturi reale asupra unui bun prin
posesie neîntreruptă; pentru detalii a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 144-159.
95 Art. 57 din Legea nr. 71/2011.
96 Art. 58 din Legea nr. 71/2011.
97 Art. 539 C. civ. referitor la dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii, dispune: „Acela care posedă bunul altuia timp de
10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii”.
98 În Codul civil de la 1864, era reglementată prezumţia de proprietar instituită în favoarea posesorului bunului mobil în condiţiile
art. 1909-1910.
99 Art. 81 din Legea nr. 71/2011.
100 Detenţia, cunoscută în doctrină şi sub denumirea de detenţie precară, reprezintă stăpânirea în fapt exercitată temporar
asupra unui lucru ce aparţine altei persoane, în baza unui raport juridic cu proprietarul lucrului, raport ce implică restituirea acestuia,
de exemplu, chiriaşul unui bun imobil.
101 Intervertirea titlului posesiei reprezintă transformarea detenţiei precare în posesie utilă în condiţiile/cazurile prevăzute
expres de lege.
102 Cazurile de intervertire erau reglementate prin dispoziţiile art. 1858 C. civ. 1864, în prezent fiind reglementate prin dispoziţiile
art. 920 ale Codului civil din 2009.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

– legea aplicabilă dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată103. Dezmembrămintele dreptului de


proprietate sunt: dreptul de superfi-cie 104, dreptul de uzufruct105, dreptul de uz106, dreptul de abitaţie107 şi
dreptul de servitute108. Dacă, în ceea ce priveşte dreptul de superficie, art. 68 din Legea nr. 71/2011 stabileşte
că dispoziţiile Codului civil din 2009 se aplică numai în cazurile drepturilor de superficie născute după intrarea
acestuia în vigoare, în privinţa dreptului de uzufruct, dreptului de uz şi dreptului de abitaţie, aceeaşi lege
stabileşte regula potrivit căreia, exercitarea acestora, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, atrage
aplicarea legii noi (Codul civil din 2009), cu unele derogări după cum urmează:
– uzufructul constituit prin convenţie înainte de intrarea în vigoare a legii noi, este incesibil, dacă părţile nu
au convenit altfel109;
– dispoziţia din noul Cod civil110, care permite stingerea uzufructului prin neuz timp de 10 ani sau, după caz, 2
ani, se aplică numai drepturilor de uzufruct constituite după intrarea în vigoare a acestuia 111;
– stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă, caz reglementat prin art. 747 C. civ., se aplică dreptului
de uzufruct anterior constituit, numai dacă abuzul de folosinţă s-a produs după intrarea în vigoare a noului
Cod civil112;
– stingerea dreptului de uzufruct prin pieirea fortuită a bunului, caz reglementat prin art. 748 C. civ., se aplică
şi dreptului de uzufruct constituit înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil numai dacă pieirea a avut
loc după intrarea în vigoare a acestuia.113
Cu privire la dreptul de servitute, art. 75 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că, în cazul stingerii servituţii pentru
neuzul timp de 10 ani, aşa cum este reglementat prin art. 770 alin. (1) lit. f) C. civ., dispoziţia legală se aplică numai
drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a noilor reglementări114.
– legea aplicabilă în materie de carte funciară 115. Cu privire la aplicarea noului Codului civil în materia cărţii
funciare, Legea nr. 71/2011 conţine dispoziţii tranzitorii după cum urmează:
– art. 56 stabileşte că dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară
se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi
deschiderii la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective potrivit dispoziţiilor din
Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996116, până atunci, înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi;

103 Dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă drepturile reale care se nasc din exercitarea separată a atributelor
dreptului de proprietate. Ele nu desfiinţează dreptul de proprietate ci doar îl restrâng, astfel încât proprietarul este lipsit de exerciţiul
unora dintre atributele dreptului de proprietate.
104 Dreptul de superficie reprezintă acel drept real care constă în dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări aflate pe terenul altei persoane, teren cu privire la care, superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
105 Dreptul de uzufruct reprezintă un drept real ce conferă titularului său (uzufructuarul) posesia şi folosinţa asupra bunului ce
aparţine altei persoane (nudul proprietar).
106 Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct şi reprezintă dreptul real ce conferă titularului său dreptul de a folosi
lucrul şi de a-i culege fructele, numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale.
107 Dreptul de abitaţie reprezintă un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă.
108 Dreptul de servitute reprezintă un drept real imobiliar în virtutea căruia titularul său exercită anumite prerogative strict limitate
asupra unui lucru ce aparţine altei persoane. Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul altui imobil aparţinând altei
persoane.
109 Art. 70 din Legea nr. 71/2011.
110 Art. 746 alin. (1) lit. e) C. civ.
111 Art. 72 din Legea nr. 71/2011.
112 Art. 73 din Legea nr. 71/2011.
113 Art. 74 din Legea nr. 71/2011.
114 Pentru alte aspecte privind legea aplicabilă dreptului de servitute, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 32.
115 Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 (cadastrului şi publicităţii imobiliare) dispune: „Cartea funciară cuprinde descrierea
imobilelor şi înscrierilor referitoare la drepturile reale imobiliare, la drepturile personale, la actele, faptele sau raporturile juridice
care au legătură cu imobilele”. Pentru alte definiţii, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 332.
116 Republicată în M. Of. nr. 825 din 5 noiembrie 2015.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

– art. 77 stabileşte că în cazul înscrierilor în cartea funciară în temeiul unor acte sau fapte juridice, încheiate
sau, după caz produse anterior intrării în vigoare a Codului civil acestea vor produce efecte în conformitate
cu legea în vigoare la acea dată, inclusiv în cazurile în care înscrierea în cartea funciară a fost făcută după
intrarea în vigoare a noului Cod civil. Acţiunile în justiţie precum şi cererile promovate în baza legii
nr. 7/1996, se soluţionează în conformitate cu legea în vigoare la data încheierii actului sau producerii
faptului juridic, indiferent de data la care au fost formulate.
– legea aplicabilă faptelor juridice licite şi/sau ilicite ca izvoare de obligaţii. Legea nr. 71/2011 prin dispoziţiile
art. 103 şi art. 118, instituie două reguli tranzitorii, după cum urmează:
– faptele juridice licite (gestiunea de afaceri117, plata nedatorată118 şi îmbogăţirea fără justă cauză119) precum
şi faptele juridice ilicite (care atrag răspunderea civilă delictuală) sunt guvernate de legea în vigoare la data
producerii lor;
– modurile de stingere a obligaţiilor născute din faptele juridice licite, respectiv cele ilicite sunt guvernate de
legea în vigoare la data la care s-au stins. Aşadar, în măsura în care aceste obligaţii se sting după intrarea în
vigoare a noului Cod civil se vor aplica dispoziţiile acestuia.
– legea aplicabilă în materie de moşteniri. În materie succesorală, legea aplicabilă este legea în vigoare la data
deschiderii succesiuni adică data morţii celui despre a cărui moştenire este vorba. Astfel potrivit art. 91 din Legea
nr. 71/2011, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil vor fi guvernate de legea veche
(Codul civil de la 1864). Regula se aplică atât în privinţa moştenirii legale, cât şi în privinţa moştenirii
testamentare. Însă, în cazul moştenirii testamentare se poate pune problema valabilităţii testamentului, situaţie
în care devin incidente dispoziţiile legale în vigoare la data întocmirii acestuia, chiar dacă data morţii este
ulterioară intrării în vigoare a noului Cod civil.
– legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situaţii juridice trecute. În această materie se aplică legea în vigoare
la data producerii lor. Legea nr. 71/2011, prin art. 5 alin. (2) stabileşte o derogare de la regula mai sus
menţionată, în sensul că noul Cod civil se aplică şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice derivate din starea
şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de
proprietate inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, cu condiţia ca aceste situaţii
juridice să se menţină după intrarea în vigoare a noului Cod civil. De asemenea, prin aceeaşi lege sunt instituite
şi excepţii după cum urmează:
– art. 59 stabileşte că în materia limitelor juridice ale dreptului de proprietate privată, astfel, cum acestea
sunt reglementate prin dispoziţiile art. 602-625 C. civ., noul Cod civil nu se aplică situaţiilor juridice născute
înainte de intrarea sa în vigoare;
– art. 62 stabileşte că în materia actelor de administrare şi de dispoziţie, reglementată în art. 641 C. civ., noul
Cod civil se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea sa în vigoare.
– legea aplicabilă garanţiilor. În privinţa constituirii garanţiilor, regula este, aplicarea legii în vigoare la data
constituirii, indiferent de data depunerii/soluţionării cererii privind valabilitatea constituirii. Regula este
reglementată expres şi prin dispoziţiile Legii nr. 71/2011 după cum urmează:
– art. 150 alin. (1) stabileşte că pentru scrisorile de garanţie 120 emise înainte de intrarea în vigoare a noului
Cod civil se aplică legea în vigoare la data emiterii lor atât în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate cât şi
efectele acestora;

117 Gestiunea de afaceri reprezintă un fapt juridic licit prin care o persoană numită gerant, săvârşeşte din proprie iniţiativă acte sau
fapte juridice în interesul altei persoane numită gerat. Pentru a produce efecte gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute de lege. Pentru detalii, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, op. cit., p. 186-194.
118 „Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit care constă în executarea unei prestaţii din eroare de către o persoană,
denumită solvens, către o altă persoană, denumită accipiens, prestaţia executată nefiind datorată, şi nefiind făcută cu intenţia de a
plăti pentru o altă persoană” (s.n.), I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, op. cit., p. 195.
119 „Îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic” (s.n), I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor,
op. cit., p. 200.
120 Potrivit art. 2321 alin. (1) C. civ., „scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană
denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent,
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

– art. 155 stabileşte că opozabilitatea, conţinutul şi constituirea privilegiului 121 sunt guvernate de legea în
vigoare la data la care s-au născut;
– art. 168 stabileşte că în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate a ipotecilor 122 imobiliare constituite
înainte de intrarea noului Cod civil în vigoare, se aplică dispoziţiile legale aflate în vigoare la data
constituirii lor;
– art. 170 stabileşte că în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate a ipotecilor mobiliare constituite înainte
de intrarea noului Cod civil în vigoare, se aplică dispoziţiile legale aflate în vigoare la data constituirii lor;
– art. 187 alin. (1) stabileşte că gajul123 constituit înainte de intrarea noului Cod civil în vigoare, va fi guvernat,
în privinţa condiţiilor de valabilitate, de dispoziţiile legale aflate în vigoare la data la care a fost constituit;
– art. 189 alin. (1) stabileşte că în ceea ce priveşte drepturile de retenţie 124 exercitate înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod civil, condiţiile de valabilitate ale acestora se vor supune legii în vigoare la data
exercitării lor;
Alte dispoziţii tranzitorii în această materie se regăsesc în art. 151 alin. (1), art. 177 alin. (1), art. 155
alin. (2) şi (3) ş.a.125

1.5.4. Aplicarea legii civile în spaţiu

Raportat la spaţiu, legile civile coexistă. Analiza aplicării legii civile în spaţiu are în vedere două aspecte: aspectul
intern aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 7 C. civ.126 şi aspectul internaţional dedus din dispoziţiile art. 8 C. civ.127.
Aspectul intern are în vedere raporturile juridice civile stabilite pe teritoriul României, care de regulă sunt guvernate
de principiul teritorialităţii legii. Potrivit acestui principiu, actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice
centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării cu excepţia cazurilor pentru care legea prevede altfel 128.
În cazul actelor normative adoptate de autorităţile sau instituţiile locale, acestea se aplică numai în unităţile
administrativ-teritoriale respective129, fără ca prin aceasta să se încalce principiul teritorialităţii, în sensul că pentru
aceste tipuri de acte normative, competenţa teritorială se extinde numai la unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Aspectul internaţional are în vedere situaţia raporturilor juridice civile cu element de extraneitate, caz în care
conflictul de legi (creat între legea română şi legea străină atrasă în conflict prin elementul de extraneitate) se
soluţionează ţinându-se seama de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat cuprinse în Cartea a VII-a a
Codului civil.

dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii
angajamentului asumat” (s.n).
121 Potrivit art. 2333 alin. (1) C. civ., „privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale” (s.n).
122 Potrivit art. 2343 C. civ., „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii”
(s.n). Aşadar, ipoteca imobiliară poartă asupra unui bun imobil, în timp ce ipoteca mobiliară are ca obiect un bun mobil.
123 Gajul reprezintă o garanţie reală mobiliară ce se constituie prin deposedarea debitorului consimţită de către acesta, de bunul
grevat în favoarea creditorului.
124 Dreptul de retenţie reprezintă o garanţie reală ce constă în dreptul creditorului de a refuza restituirea unui bun al debitorului
său aflat în detenţia sa, până ce debitorul nu-i plăteşte tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
125 A se vedea în acest sens G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 37-38.
126 Art. 7 C. civ. dispune: „(1) Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul
ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. (2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”.
127 Art. 8 C. civ. dispune: „În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face
ţinând seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod”.
128 În acest sens, a se vedea Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională a României, publicată în M. Of nr. 577 din 29 iunie
2004.
129 Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 215/2001, republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007, unităţile administrativ
teritoriale sunt: judeţul, oraşul, care în condiţiile legii poate fi declarat municipiu, şi comuna.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

1.5.5. Aplicarea legii civile cu privire la persoane

În funcţie de destinatarii legii civile (pot fi persoane fizice sau persoane juridice) normele conţinute în legile civile se
împart în trei categorii:
– norme de drept civil cu vocaţie generală, care se aplică atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice cum ar
fi de exemplu art. 26 C. civ. potrivit căruia drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi
drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de Codul civil;
– norme de drept civil care se aplică numai persoanelor fizice cum ar fi de exemplu art. 84 C. civ. prin care se
stabilesc modurile de dobândire a numelui de familie;
– norme de drept civil care se aplică numai persoanelor juridice cum ar fi de exemplu art. 187 C. civ. prin care sunt
stabilite elementele constitutive ale persoanei juridice.

***

În concluzie, reţinem că principala diviziune a dreptului este în drept public (alcătuit din ramurile de drept public) şi
drept privat (alcătuit din ramurile de drept privat), că încadrarea unei ramuri de drept în una din cele două mari
subdiviziuni ale dreptului se face cu ajutorul celor cinci criterii de delimitare, că sintagma drept civil este susceptibilă de
mai multe înţelesuri, că din definiţia dreptului civil rezultă cine poate fi subiect de drept civil, care este obiectul său de
reglementare, precum şi metoda de reglementare, că la baza dreptului civil se află trei categorii de principii, că izvoarele
dreptului civil pot fi materiale şi formale (totalitatea actelor normative), că în norma juridică este o regulă de conduită
generală, obligatorie şi impersonală care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului, că structura
tehnico-legislativă a normei juridice este diferită de structura logico-juridică a acesteia, că normele juridice civile se
clasifică în funcţie de cinci criterii, că pentru corecta aplicare a normei juridice este necesară interpretarea acesteia, că
interpretările se clasifică în funcţie de trei criterii, că interpretarea logică operează şi cu trei reguli de interpretare logică
alături de principiile/argumentele de interpretare logică, că există trei etape de aplicare a legii, că aplicarea legii civile
se manifestă sub trei aspecte: timp, spaţiu şi cu privire la persoane, şi produce efecte de la data intrării ei în vigoare
încetându-şi activitatea prin abrogare, că aplicarea legii în timp este guvernată de două principii, de la care există şi
excepţii, că aplicarea legii civile în spaţiu se analizează sub două aspecte (aspectul intern şi aspectul extern), că prezenţa,
în raportul juridic civil a unui element de extraneitate creează un conflict de legi, în sensul că atrage în conflict şi legea
străină căreia i se supune şi nu în ultimul rând unde se găsesc regulile pe baza cărora se alege legea aplicabilă.

1.6. Aplicaţii

1.6.1. Teme de referat

1 Identificaţi în Legea nr. 71/2011 excepţii de supravieţuire a legii civile. Argumentaţi.


2. Identificaţi în Codul civil norme juridice onerative, norme juridice prohibitive, norme juridice permisive, norme
juridice supletive, norme juridice generale şi norme juridice speciale. Argumentaţi.
3. Identificaţi în Codul civil reguli privind aplicarea legii civile raporturilor juridice civile cu elemente de
extraneitate. Argumentaţi.

1.6.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1 Care sunt criteriile de delimitare a ramurilor de drept public de ramurile de drept privat?
2. Definiţi dreptul civil. Analizaţi obiectul, metoda de reglementare şi subiectele dreptului civil.
3. Definiţi şi clasificaţi raporturile juridice patrimoniale.
4. Definiţi şi clasificaţi raporturile juridice nepatrimoniale.
5. Analizaţi comparativ dreptul obiectiv şi dreptul pozitiv.
6. Ce se înţelege prin sintagma dreptul civil este drept comun?
7. Definiţi noţiunea de principiu. Care sunt categoriile de principii care stau la baza dreptului civil? Prin ce se
deosebesc aceste categorii?
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

8. Analizaţi principiile fundamentale ale dreptului civil.


9. Ce se înţelege prin izvor de drept civil în sens material, dar în sens formal?
10. Definiţi şi enumeraţi izvoarele formale ale dreptului civil.
11. Jurisprudenţa şi doctrina pot fi izvoare formale de drept civil? Argumentaţi.
12. Explicaţi distincţia dintre următoarele expresii: lege strico sensu, lege lato sensu, de lege lata şi de lege ferenda.
13. Ce se înţelege prin uzanţe? În ce condiţii uzanţele pot fi izvoare formale de drept civil?
14. Definiţi norma juridică şi analizaţi elementele ce alcătuiesc structura logico-juridică a acesteia.
15. Ce corelaţie există între articol şi norma juridică?
16. Analizaţi comparativ normele juridice de ordine privată şi normele juridice imperative.
17. Analizaţi comparativ normele juridice de ordine publică şi normele juridice dispozitive.
18. Analizaţi comparativ normele juridice imperative şi normele juridice dispozitive.
19. Ce se înţelege prin interpretarea normei juridice? Analizaţi categoriile de interpretări în funcţie de criteriul
metodei de interpretare.
20. Enumeraţi şi analizaţi argumentele de interpretare logică.
21. Enumeraţi şi analizaţi regulile de interpretare logică.
22. Analizaţi comparativ interpretarea oficială şi interpretarea judiciară.
23. Analizaţi etapele aplicării normei juridice.
24. Ce se înţelege prin act normativ, act juridic civil, act de aplicare.
25. Definiţi condiţiile de valabilitate ale actului de aplicare.
26. Ce se înţelege prin element de extraneitate şi ce efecte produce în privinţa aplicării legii civile în spaţiu?
27. Care este legea aplicabilă în cazul încheierii unui act juridic nenumit care după intrarea în vigoare a noului Cod
civil devine numit?
28. Analizaţi principiile şi excepţiile aplicării legii civile în timp.
29. Ce semnifică principiul teritorialităţii?
30. Cum stabilim legea aplicabilă în cazul unui raport juridic civil cu elemente de extraneitate?

1.6.3. Teste grilă

1. Dreptul civil este:


a. o ramură de drept privat;
b. o ramură de drept public;
c. o ramură de drept.
2. Reprezintă criterii de delimitare a ramurilor de drept public de ramurile de drept privat:
a. numai calitatea subiectelor şi metoda de reglementare;
b. numai obiectul de reglementare;
c. şi specificul sancţiunilor.
3. Majoritare pentru ramurile de drept public sunt:
a. raporturile personale nepatrimoniale;
b. raporturile patrimoniale;
c. normele juridice dispozitive.
4. Dreptul obiectiv reprezintă:
a. totalitatea actelor şi faptelor juridice;
b. totalitatea normelor juridice;
c. totalitatea normelor juridice în vigoare.
5. Dreptul pozitiv reprezintă:
a. totalitatea normelor juridice;
b. totalitatea actelor de aplicare;
c. totalitatea normelor juridice în vigoare.
6. Totalitatea normelor juridice în vigoare formează:
a. dreptul obiectiv;
b. dreptul subiectiv;
c. dreptul pozitiv.
7. Dreptul subiectiv civil reprezintă:
a. un principiu fundamental al dreptului civil;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

b. posibilitatea unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanei obligate să aibă o
conduită corespunzătoare dreptului său;
c. posibilitatea unei persoane de a pretinde altei persoane o anumită conduită.
8. Obiectul dreptului civil este format din:
a. totalitatea raporturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale civile;
b. totalitatea drepturilor şi obligaţilor civile;
c. totalitatea actelor juridice civile.
9. Pot fi subiecte de drept civil:
a. numai persoanele fizice;
b. numai persoanele juridice;
c. atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice.
10. Poate fi subiect de drept civil:
a. şi o persoană fizică autorizată;
b. numai o persoană fizică;
c. şi o persoană juridică.
11. O societate profesională de avocaţi:
a. poate fi subiect de drept civil;
b. nu poate fi subiect de drept civil;
c. poate fi numai subiect de drept civil.
12. O societate comercială:
a. nu poate fi subiect de drept civil;
b. poate fi subiect de drept civil;
c. poate fi subiect de drept fiscal.
13. Domnul X este subiect de drept civil?
a. da, dacă cumpără un bun;
b. da în orice situaţie pentru că este persoană fizică;
c. nu în raportul născut cu privire la plata obligaţiilor fiscale.
14. Persoana fizică care achiziţionează un autoturism intrat în proprietatea statului ca urmare a executării silite a
proprietarului acestuia pentru neplata impozitelor datorate pe ultimii 5 ani:
a. este subiect de drept civil;
b. este subiect de drept fiscal;
c. nu este subiect de drept civil.
15. Persoana care plăteşte amenda penală la care a fost condamnat:
a. este subiect de drept civil;
b. nu este subiect de drept civil;
c. este subiect de drept penal.
16. Persoana condamnată penal care cumpără o casă:
a. este subiect de drept civil;
b. nu este subiect de drept civil;
c. este subiect de drept penal.
17. Egalitatea juridică a părţilor este:
a. un principiu fundamental al dreptului civil;
b. o metoda de reglementare specifică ramurilor de drept public;
c. o metodă de reglementare.
18. Metoda de reglementare pentru dreptul civil este:
a. egalitatea juridică a părţilor;
b. subordonarea juridică a uneia dintre părţi;
c. autoritatea legii.
19. Metoda de reglementare pentru dreptul civil constă în:
a. nesubordonarea subiectelor de drept civil faţă de organele statului cu care se află în raport juridic;
b. respectarea legii de către subiectele de drept civil;
c. nesubordonarea voinţei unuia dintre subiectele raportului juridic civil, voinţei celuilalt subiect.
20. Metoda de reglementare pentru ramurile de drept public constă în:
a. subordonarea voinţei uneia dintre părţile raportului juridic voinţei celeilalte părţi;
b. egalitatea în faţa legii penale;
c. respectarea Constituţiei.
21. Egalitatea juridică reprezintă:
a. o metodă de reglementare specifică dreptului civil;
b. egalitatea subiectelor de drept civil în faţa legii civile;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

c. o metodă de reglementare specifică ramurilor de drept public.


22. Egalitatea juridică reprezintă o metodă de reglementare:
a. specifică dreptului civil nu şi dreptului familiei;
b. specifică dreptului muncii şi dreptului constituţional;
c. specific tuturor ramurilor de drept privat.
23. Raporturile patrimoniale:
a. sunt raporturi care pot fi exprimate pecuniar;
b. nu pot fi evaluate pecuniar;
c. sunt formate din raporturile reale şi raporturile obligaţionale.
24. Sunt raporturi civile nepatrimoniale:
a. raporturile reale;
b. raporturile obligaţionale;
c. raporturile privind identificarea persoanei juridice.
25. Sunt raporturi civile patrimoniale:
a. raporturile reale;
b. raporturile obligaţionale;
c. numai raporturile care au în conţinutul lor un drept de creanţă.
26. Sunt raporturi civile personale nepatrimoniale, raporturile:
a. reale;
b. obligaţionale;
c. privind identificarea persoanei fizice.
27. Sunt raporturi civile personale nepatrimoniale cele care au în conţinutul lor:
a. dreptul la viaţă;
b. un drept de creanţă;
c. un drept de uz.
28. Fac parte din categoria raporturilor civile nepatrimoniale, cele ce au în conţinutul lor:
a. dreptul la nume;
b. dreptul la denumire;
c. dreptul de proprietate.
29. Raporturile civile personal nepatrimoniale se împart în:
a. două categorii;
b. trei categorii;
c. cinci categorii.
30. Raporturile civile patrimoniale se împart în:
a. două categorii;
b. trei categorii;
c. cinci categorii.
31. Sunt raporturi civile patrimoniale cele care au în conţinutul lor:
a. un drept de uzufruct;
b. dreptul la calitatea de autor al unei opere literare;
c. un drept de creanţă.
32. Sunt raporturi civile patrimoniale cele care au în conţinutul lor:
a. numai un drept de creanţă;
b. un drept de superficie;
c. dreptul la calitatea de inventator.
33. Nu sunt raporturi civile nepatrimoniale, acelea care au în conţinutul lor:
a. dreptul la nume;
b. drepturi de creanţă;
c. dreptul de proprietate.
34. Dreptul civil ca ramură a ştiinţei juridice:
a. are ca obiect de cercetare dreptul civil ca ramură de drept;
b. este parte a sistemului de drept unitar din România;
c. este posibilitatea unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde unei alte persoane
(persoana obligată) să aibă un comportament corespunzător dreptului său.
35. Dreptul civil este drept comun deoarece:
a. poate împrumuta normele sale juridice şi altor ramuri de drept;
b. poate apela oricând şi în orice situaţii la normele juridice ce aparţin altor ramuri de drept;
c. alte ramuri de drept pot apela la normele de drept civil.
36. Dreptul civil este guvernat:
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

a. şi de principiile fundamentale ale dreptului românesc;


b. numai de principiile fundamentale ale dreptului civil;
c. şi de principiile fundamentale ale dreptului civil.
37. Principiul proprietăţii este un principiu:
a. fundamental al dreptului românesc;
b. fundamental al dreptului civil;
c. specific materiei actelor juridice civile.
38. Egalitatea în faţa legii civile este:
a. un principiu specific deoarece guvernează materia efectelor actelor juridice civile;
b. un principiu fundamental al dreptului civil;
c. un principiu fundamental al dreptului românesc.
39. Reprezintă un principiu fundamental al dreptului românesc, principiul:
a. îmbinării interesului personal cu interesul general;
b. bunei-credinţe;
c. separaţiei puterilor în stat.
40. Sunt principii fundamentale ale dreptului civil:
a. principiul egalităţii în faţa legii civile şi principiul proprietăţii;
b. principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul legalităţii;
c. principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul democraţiei.
41. Sunt principii fundamentale ale dreptului românesc:
a. principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul legalităţii;
b. principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul democraţiei;
c. principiul îmbinării interesului personal cu interesele generale şi principiul legalităţii.
42. Sunt principii specifice unor instituţii de drept civil:
a. principiul egalităţii în faţa legii civile şi principiul consensualismului;
b. principiul neretroactivităţii legii şi principiul aplicării imediate a legii noi;
c. principiul relativităţii şi principiul bunei-credinţe.
43. Principiile fundamentale ale dreptului civil guvernează:
a. numai dreptul civil, nu şi instituţiile acestuia;
b. şi instituţiile dreptului civil;
c. şi dreptul românesc.
44. Principiile fundamentale ale dreptului românesc guvernează:
a. numai dreptul românesc nu şi instituţiile de drept civil;
b. numai dreptul civil nu şi instituţiile de drept civil;
c. atât dreptul civil cât şi instituţiile de drept civil.
45. Principiile specifice unei instituţii de drept civil:
a. stau la baza tuturor instituţiilor de drept civil;
b. guvernează doar acea instituţie de drept civil;
c. stau la baza întregului drept civil.
46. Între principiile fundamentale ale dreptului civil şi principiile specifice instituţiilor de drept civil există o
corelaţie de tip:
a. întreg – parte;
b. parte – întreg;
c. întreg – întreg.
47. Principiul egalităţii în faţa legii civile este o regulă de:
a. drept potrivit căreia voinţa niciuneia dintre părţile raportului juridic civil nu se subordonează voinţei
celeilalte părţi;
b. drept potrivit căreia subiectele de drept civil sunt egale în faţa legii civile, fără deosebire de sex, rasă,
naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine socială;
c. conduită specifică dreptului civil.
48. Sunt izvoare de drept civil în sens formal:
a. condiţiile materiale de existenţă;
b. formele de exprimare a normelor juridice civile;
c. totalitatea actelor de aplicare.
49. Sunt izvoare formale de drept civil:
a. actele de aplicare;
b. doctrina şi obiceiul;
c. actele normative.
50. Prin izvoare de drept civil, în sens formal, se înţelege totalitatea:
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

a. actelor juridice civile;


b. actelor normative şi jurisprudenţa;
c. legilor în sens larg.
51. Sunt izvoare de drept civil, în sens formal:
a. legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului;
b. şi obiceiul şi uzurile profesionale în orice condiţii;
c. totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie civilă.
52. Sunt izvoare de drept civil, în sens material:
a. condiţiile materiale de existenţă;
b. obiceiurile;
c. morala şi bunele moravuri.
53. Prin izvor de drept civil în sens material înţelegem:
a. actele de aplicare;
b. actele normative;
c. condiţiile material de existenţă.
54. Dreptul comunitar derivat este format din:
a. regulamente, directive şi decizii comunitare;
b. Convenţia europeană a drepturilor omului şi Curtea europeană a drepturilor omului;
c. Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
55. Dreptul Uniunii Europene se aplică prioritar în materiile reglementate de Codul civil:
a. indiferent de calitatea şi statutul părţilor;
b. numai persoanelor juridice cu sediul în alt stat membru al Uniunii Europene;
c. numai apatrizilor.
56. Dintre actele normative comunitare se aplică obligatoriu în statele membre:
a. regulamentele comunitare;
b. directivele comunitare;
c. deciziile comunitare.
57. Prin expresia de lege lata se înţelege, potrivit:
a. legii în vigoare;
b. actului de aplicare;
c. legii fundamentale.
58. Prin expresia de lege ferenda se înţelege:
a. potrivit legii în vigoare;
b. conform actului de aplicare;
c. propuneri pentru viitor cu privire la modificarea unui act normativ existent sau adoptarea unui nou act
normativ.
59. Prin lege stricto sensu se înţelege:
a. orice lege ordinară;
b. numai legile organice;
c. şi Constituţia.
60. Prin lege lato sensu se înţelege:
a. şi ordonanţa de Guvern;
b. şi Codul civil;
c. numai actele normative care emană de la autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale.
61. Codul civil reprezintă o lege:
a. constituţională;
b. ordinară;
c. organică.
62. În funcţie de rezultatul interpretării, distingem între interpretarea:
a. literală, sistematică şi oficială;
b. gramaticală, sistematică şi logică;
c. restrictivă, extensivă şi literală.
63. În funcţie de persoana de la care provine, interpretarea poate fi:
a. sistematică şi logică;
b. oficială şi neoficială;
c. judiciară şi jurisdicţională.
64. Interpretarea care provine de la judecător este:
a. judiciară;
b. obligatorie şi general doar în anumite situaţii;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

c. întotdeauna obligatorie şi generală.


65. În funcţie de metoda de interpretare, interpretarea poate fi:
a. gramaticală, sistematică, logică, istorică şi oficială;
b. numai gramaticală;
c. şi logică.
66. Interpretarea sistematică:
a. operează cu argumente de interpretare logică;
b. presupune aplicarea regulii unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă;
c. presupune interpretarea unei norme juridice prin raportare la alte norme juridice din acelaşi act normativ
sau dintr-un alt act normativ.
67. Interpretarea restrictivă intervine atunci când:
a. conţinutul formal al normei juridice este prea general faţă de conţinutul său real;
b. există concordanţă între conţinutul formal al normei juridice şi conţinutul său real;
c. conţinutul formal al normei juridice este prea restrâns în raport cu conţinutul său real.
68. Interpretarea este restrictivă atunci când:
a. se ajunge la concluzia că formularea textului legal este prea largă în raport cu conţinutul său real;
b. pentru desprinderea sensului corect al normei juridice interpretate, se are în vedere legătura acesteia cu
alte norme juridice din acelaşi act normativ;
c. se ajunge la concluzia că textul legal interpretat nu coincide cu sensul real al acestuia.
69. Interpretarea oficială provine de la:
a. autorităţi ale administraţiei publice locale;
b. autoritatea legislativă;
c. autoritatea judecătorească.
70. Expresia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, reprezintă:
a. o excepţie de la regulile de interpretare;
b. o regulă de interpretare logică;
c. un argument de interpretare logică.
71. Expresia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, este utilă în cazul interpretării:
a. sistematice;
b. gramaticale;
c. logice.
72. Sunt argumente de interpretare logică:
a. unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă şi per a contrario;
b. per a contrario şi reductio ad absurdum;
c. exception est strictissimae interpretationis et aplicationis şi a fortiori.
73. Norma juridică este o regulă de conduită:
a. personală, obligatorie şi generală care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului;
b. impersonală, obligatorie şi generală care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului;
c. de la care subiectele de drept civil nu pot deroga.
74. Normele juridice dispozitive:
a. sunt acele norme juridice de la care părţile pot deroga;
b. impun o anumită conduită;
c. obligă la o anumită conduită.
75. Normele juridice imperative:
a. suplinesc consimţământul părţilor dacă nu a fost exprimat;
b. permit părţilor să-şi aleagă o conduită;
c. impun părţilor o anumită conduită sau interzic părţilor o anumită conduită.
76. Corelaţia dintre norma juridică generală şi norma juridică specială constă în aceea că:
a. norma juridică generală se aplică cu întâietate;
b. se aplică numai norma juridică specială;
c. se aplică concomitent şi norma juridică generală şi norma juridică specială.
77. Structura logico-juridică a normei juridice presupune:
a. ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
b. articole, alineate, secţiuni, capitol, titluri, cărţi;
c. ipoteză, sancţiune şi alineat.
78. Prin act de aplicare a normei juridice civile se înţelege::
a. hotărârea judecătorească;
b. contractul civil;
c. orice lege.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

79. Actul de aplicare a normei juridice civile este:


a. un act adoptat de Guvern în materia dreptului civil;
b. un fapt juridic civil;
c. o sentinţă civilă.
80. Etapele de aplicare a normelor de drept civil sunt:
a. stabilirea situaţiei de drept, calificarea juridică şi emiterea actului de aplicare;
b. stabilirea situaţiei de fapt, stabilirea situaţiei de drept şi emiterea actului normativ;
c. stabilirea situaţiei de fapt, calificarea juridică şi emiterea hotărârii judecătoreşti.
81. Legalitatea reprezintă o condiţie de valabilitatea a:
a. actului normativ;
b. actului de aplicare;
c. oricărei sentinţe civile.
82. Actul de aplicare este valabil dacă:
a. a fost stabilită corect atât situaţia de fapt cât şi situaţia de drept;
b. este în conformitate cu voinţa părţilor;
c. este loial şi temeinic.
83. Actul de aplicare este valabil:
a. dacă este legal şi temeinic;
b. şi atunci când este doar temeinic;
c. dacă este doar legal.
84. Potrivit legii, nu se publică în Monitorul Oficial al României:
a. deciziile primului ministru clasificate, potrivit legii;
b. ordonanţele de urgenţă ale Guvernului;
c. hotărârile Consiliului local.
85. Legea civilă intră în vigoare la data:
a. aplicării ei;
b. publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I;
c. stabilită prin dispoziţiile sale finale.
86. O ordonanţă de urgenţă a Guvernului intră în vigoare la data:
a. publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I;
b. stabilită de Parlament;
c. stabilită prin actul de aplicare.
87. Intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României;
a. orice lege pentru care nu s-a stabilit o altă dată în dispoziţiile sale finale;
b. ordonanţele de Guvern;
c. ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
88. Legea civilă iese din vigoare:
a. prin abrogare expresă sau implicită;
b. numai prin abrogare implicită;
c. şi prin desuetudine.
89. Dacă prin dispoziţiile finale ale legii civile noi se dispune: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
art. 5 din Legea nr. X/2000, suntem în prezenţa unei abrogări:
a. exprese directe;
b. exprese indirecte;
c. implicite.
90. Abrogarea parţială atrage:
a. înlocuirea în totalitate a unui act normativ:
b. modificarea unui act normativ;
c. lipsirea actului normativ de textele din conţinutul său pentru care s-a dispus abrogarea.
91. Abrogarea parţială poate fi:
a. şi expresă direct;
b. şi implicită;
c. numai expresă.
92. Abrogările parţiale succesive cu privire la acelaşi act normativ:
a. atrag obligaţia ca ultima abrogare să se refere la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în
vigoare;
b. nu atrag obligaţia ca ultima abrogare să se refere la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în
vigoare;
c. atrag obligaţia ca ultima abrogare să se refere numai la textele rămase în vigoare.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept, U.T.M.

93. Desuetudinea:
a. presupune ieşirea din vigoare a unei legi;
b. nu afectează acţiunea legii în timp;
c. poate afecta acţiunea legii în spaţiu.
94. O lege care nu se mai aplică datorită dispariţiei condiţiilor pentru care a fost adoptată:
a. devine desuetă;
b. iese din vigoare;
c. este abrogată implicit.
95. Aplicarea legii în timp este guvernată de:
a. principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii civile;
b. principiul irevocabilităţii şi principiul aplicării imediate a legii civile;
c. principiul aplicării imediate a legii civile şi principiul irevocabilităţii.
96. Neretroactivitatea reprezintă:
a. o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii civile;
b. un principiu al aplicării legii civile în timp;
c. un principiu al aplicării legii civile cu privire la persoane.
97. Ultraactivitatea legii civile vechi reprezintă:
a. o excepţie de la principiul retroactivităţii legii civile noi;
b. un principiu care guvernează aplicarea legii civile în timp;
c. o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii civile noi.
98. Aplicarea legii penale sau contravenţionale mai favorabile reprezintă:
a. o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii;
b. un principiu care guvernează aplicarea legii civile în timp;
c. o excepţie de la principiul teritorialităţi.
99. Facta praeterita:
a. sunt acele situaţii juridice formate, modificate sau stinse înainte de intrarea în vigoare a legii noi;
b. sunt guvernate de legea veche;
c. sunt guvernate întotdeauna de legea nouă.
100. Facta pendentia:
a. sunt acele situaţii juridice aflate în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a
legii noi;
b. se supun numai legii noi;
c. pot fi guvernate şi de legea veche.
101. Facta futura:
a. sunt acele situaţii juridice aflate în curs de formare, modificare sau stingere după intrarea în vigoare a legii
noi;
b. se supun numai legii noi;
c. pot fi guvernate şi de legea veche.
102. Conflictul de legi există atunci când:
a. raportul juridic civil este reglementat de două legi cu dispoziţii contrare;
b. raportul juridic civil conţine un element de extraneitate;
c. devin incidente atât o normă juridică general cât şi o normă juridică specială.
103. Conflictul de legi:
a. priveşte aplicarea legii civile în timp;
b. este întâlnit în cazul aplicării legii civile în spaţiu;
c. poate exista între o lege civilă română şi o lege civilă străină.
104. Principiul teritorialităţii guvernează aplicarea legii civile:
a. în timp;
b. în spaţiu;
c. cu privire la persoane.
105. Conflictul de legi se rezolvă prin reguli stabilite în materia drep­tului:
a. internaţional privat;
b. internaţional public;
c. procesual civil.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

Capitolul II
Raportul juridic civil

2.1. Raportul juridic civil – definiţie, caractere, clasificare

Raportul juridic civil reprezintă o relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială reglementată de normele de
drept civil. Premisele raportului juridic civil sunt:
– o relaţie socială;
– o normă de drept civil care să reglementeze relaţia socială;
– un fapt sau un act juridic civil care determină naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic civil.
Un raport juridic civil este abstract în prezenţa primelor două premise (relaţia social şi norma juridică care o
reglementează). Raportul juridic civil abstract devine raport juridic civil concret numai în prezenţa unui fapt sau act
juridic130. De exemplu, faptul că relaţiile sociale în materie de vânzare sunt reglementate prin dispoziţiile
art. 1650-1762 C. civ. duc la concluzia recunoaşterii existenţei în această materie, a unor raporturi juridice civile
abstracte. Dacă însă se încheie un contract de vânzare (contractul de vânzare reprezintă un act juridic civil, deoarece
se naşte prin manifestarea de voinţă a părţilor), raportul juridic civil abstract din materia vânzării, devine raport
juridic civil concret, generat tocmai de prezenţa actului juridic civil (contractul de vânzare).
Caracterele raportului juridic civil:
– caracter social. Caracterul social al raporturilor de drept civil este o consecinţă a faptului că aceste raporturi
se stabilesc între oameni (persoane fizice şi/sau
persoane juridice). Prin reglementarea relaţiei sociale stabilită între subiectele de drept civil, aceasta se
transformă în relaţie juridică, fără ca această transformare să afecteze caracterul social al raportului juridic
astfel născut. Aşadar, numai relaţia socială reglementată de norma juridică devine raport juridic, iar în
măsura în care aceste relaţii sociale sunt reglementate de norme juridice de drept civil, raportul este de
drept civil131.
– caracter voliţional. Fiind o relaţie socială reglementată de norma juridică, raportul juridic civil dobândeşte
caracter voliţional, deoarece norma juridică exprimă voinţa legiuitorului. Totuşi în cazul raporturilor juridice
care se nasc, se modifică sau se sting prin voinţa părţilor, acestea dobândesc un dublu caracter voliţional,
deoarece ele presupun pe de o parte, voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică care reglementează
relaţia socială, iar pe de altă parte, voinţa părţilor implicată direct în naşterea, modificarea sau stingerea
raportului juridic civil. Aşadar, observăm că numai în cazul raporturilor juridice civile născute dintr-un act
juridic civil, acestea dobândesc un dublu caracter voliţional132.
– egalitatea juridică a părţilor. Egalitatea juridică a părţilor este nu doar o metodă de reglementare proprie
tuturor ramurilor de drept privat, aşa cum deja am arătat, ci şi un caracter al raportului juridic civil. Conţinutul
acestui caracter se exprimă în nesubordonarea uneia dintre părţile raportului juridic civil, celeilalte
părţi. Egalitatea juridică a părţilor, în sens de caracter al raportului juridic civil (care presupune

130 I.R. URS, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001, p. 113-114.
131 Într-o altă opinie s-a susţinut teza potrivit căreia în cadrul dreptului de proprietate, raportul juridic se naşte între titularul
dreptului de proprietate şi bunul asupra căruia poartă acest drept, opinie care în prezent nu mai este susţinută – a se vedea în
acest sens I.R. URS, C. TODICĂ, op. cit., p. 106.
132 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 52.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

nesubordonarea) nu trebuie confundată cu principiul egalităţii în faţa legii civile, deoarece în acest caz se are
în vedere poziţia subiectelor de drept civil faţă de legea civilă. Mai mult decât atât, acest caracter al
raportului juridic civil „nu trebuie înţeles că subiectele dreptului civil ar fi egale ca patrimoniu sau că în orice
raport civil, părţile ar avea un număr egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii”133.

2.2. Izvoarele raportului juridic civil

Izvoarele raportului juridic civil sunt actele juridice şi faptele juridice, care potrivit legii civile, duc la naşterea unui
raport juridic civil concret. Acestea pot fi clasificate în funcţie de voinţa părţilor, în evenimente şi acţiuni omeneşti,
iar în funcţie de sfera de cuprindere, în fapte juridice stricto sensu şi fapte juridice lato sensu.

Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil – criterii


În raport de voinţa părţilor, izvoarele raportului juridic civil se împart în:
– evenimente sau fapte naturale. Prin evenimente se înţeleg acele împrejurări care se produc independent de
voinţa părţilor şi de care legea, leagă naşterea de raporturi juridice civile, de exemplu: moartea, cutremur,
inundaţia etc. În cazul decesului unei persoane se nasc raporturi juridice civile cu privire la devoluţiunea
legală sau testamentară, iar capacitatea de exerciţiu încetează; în cazul unui cutremur urmat de distrugeri
se poate angaja obligaţia asigurătorului de a acoperi aceste pierderi în temeiul unei poliţe de asigurare;
naşterea marchează începutul capacităţii de folosinţă şi exemplele pot continua.
– acţiuni omeneşti. Prin acţiuni omeneşti se înţeleg faptele omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce
efecte juridice. Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice poară denumirea de
acte juridice, iar acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se
produc în temeiul legii, se numesc fapte juridice. La rândul lor, faptele juridice pot fi fapte juridice licite (quasi
contracte)134 săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale (gestiunea de afaceri 135, plata nedatorată136,
îmbogăţirea fără justă cauză137) şi fapte juridice ilicite (delicte şi quasidelicte138) săvârşite cu nerespectarea
dispoziţiilor legale.
În raport de sfera lor de cuprindere distingem între:
– fapte juridice în sens larg (lato sensu). Includem în această categorie acţiunile omeneşti, atât cele săvârşite
cu, sau fără intenţia de a produce efecte juridice cât şi evenimentele (faptele natural);
– fapte juridice în sens restrâns (stricto sensu). Din această categorie fac parte numai acţiunile omeneşti
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (faptele juridice licite şi faptele juridice ilicite) şi
evenimentele (faptele naturale). Observăm aşadar că ceea ce diferenţiază cele 2 categorii de izvoare ale
raportului juridic civil sunt actele juridice civile (acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice) care sunt incluse în conceptul mai larg de fapte juridice.

133 GH. BELEIU ş.a., op. cit., p. 72.


134 Angajament făcut fără o perfectare legală.
135 A se vedea nota nr. 4 de la p. 39.
136 A se vedea nota nr. 5 de la p. 39.
137 A se vedea nota nr. 1 de la p. 40.
138 Quasidelictul reprezintă un act de neglijenţă sau omisiune prin care se cauzează prejudicii şi care angajează răspunderea
civilă a autorului; quasidelictul se deosebeşte de delict prin aceea că în cazul acestuia din urmă, actul prejudiciabil sau omisiunea
au fost săvârşite cu intenţie.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

2.3. Structura raportului juridic civil

În structura raportului juridic civil identificăm trei elemente constitutive după cum urmează:
– subiectele sau părţile între care se naşte raportul juridic civil;
– conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective civile şi obligaţiile subiectelor (părţilor);
– obiectul raportului juridic civil format din acţiunile şi inacţiunile la care sunt îndreptăţite părţile ori la care
sunt obligate; obiectul exprimă conduita pe care trebuie să o urmeze părţile.
Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, cele trei elemente trebuie să fie întrunite cumulative.

2.3.1. Subiectele raportului juridic civil

Subiectele raportului juridic civil sunt oamenii care participă la raportul juridic, fie în mod individual ca persoane
fizice, fie în cadrul unor organisme ca persoane juridice.
Persoana fizică reprezintă un subiect individual de drept civil, adică omul, văzut ca titular de drepturi şi obligaţii
civile.
Persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept civil, care în condiţiile stabilite de lege este titular de
drepturi şi obligaţii civile. Personalitatea juridică a acestui subiect colectiv de drept civil, se dobândeşte numai dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii 139:
– o organizare de sine stătătoare;
– un patrimoniu propriu;
– un scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Titularul de drepturi se numeşte subiect activ, iar persoana care se obligă în cadrul raportului juridic civil poartă
denumirea de subiect pasiv.
În cadrul raporturilor juridice civile obligaţionale, subiectul activ este denumit creditor, iar subiectul pasiv este
denumit debitor. Aceste denumiri generice se particularizează în funcţie de actul juridic civil care generează raportul
juridic civil concret, la care participă. Astfel, în cazul unui contract de vânzare, părţile se numesc vânzător şi
cumpărător; într-un contract de donaţie se numesc donator şi donatar; într-un contract de depozit se numesc
deponent şi depozitar; într-un contract de furnizare de produse, furnizor şi beneficiar etc.).
Mai mult decât atât, precizăm că în cazul raporturilor juridice civile născute din contracte sinalagmatice140, fiecare
dintre părţi întrunesc concomitent atât calitatea de subiect activ cât şi calitate de subiect pasiv. Astfel, în cazul
contractului de vânzare, vânzătorul este titularul dreptului de a primi preţul, dar şi debitorul obligaţiei de a transmite
dreptul de proprietate, iar cumpărătorul este titularul dreptului de a dobândi dreptul de proprietate, dar şi debitorul
obligaţiei de a plăti preţul.

Individualizarea/determinarea subiectelor raportului juridic civil


Determinarea subiectelor raporturilor juridice civile presupune identificarea subiectului activ şi a subiectului
pasiv în cadrul principalelor categorii de raporturi juridice civile. Am văzut că, după cum pot fi sau nu exprimate
pecuniar, raporturile juridice civile se împart în două categorii: raporturi patrimoniale şi raporturi personale
nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale, la rândul lor se clasifică în raporturi reale şi raporturi obligaţionale.
Având în vedere precizările anterioare, regulile privind determinarea subiectelor raporturilor juridice civile prin
raportarea la fiecare dintre aceste categorii sunt în principiu următoarele:

139 Conform art. 187 C. civ.


140 Contractul sinalagmatic reprezintă acel act juridic civil care dă naştere la drepturi şi obligaţii civile reciproce în favoarea
respectiv sarcina fiecărei părţi.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

– în cazul raporturilor juridice civile reale este determinat ab initio, numai subiectul activ, subiectul pasiv fiind
nedeterminat, deoarece obligaţia de a nu aduce atingerea dreptului subiectului activ, revine tuturor ca o
obligaţie generală. Ne reamintim că raporturile reale sunt acele raporturi patrimoniale care au în conţinutul
lor un drept de proprietate sau un alt drept real. Aşadar, în cazul acestora, subiectul activ care este titularul
dreptului de proprietate sau al altui drept real, este întotdeauna cunoscut, deci determinat încă de la început
(ab initio). Acestui drept i se opune obligaţia generală de non facere (de a nu face nimic care să aducă atingere
dreptului de proprietate/real) obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (cu excepţia
titularului dreptului), motiv pentru care subiectul pasiv în categoria raporturilor juridice reale este
nedeterminat (fiind format din toţi ceilalţi);
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt întotdeauna
determinaţi ab initio (de la naşterea raportului juridic obligaţional). Ne reamintim că raporturile juridice
obligaţionale sunt acele raporturi juridice patrimoniale care au în conţinutul lor un drept de
creanţă. Subiectul activ este titularul dreptului de creanţă (creditorul). Dreptului de creanţă îi corespunde
obligaţia de a da, a face sau a nu face (obligaţia de non facere opozabilă unui drept de creanţă constă în a
nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă) care intră în sarcina debitorului, motiv pentru
care şi subiectul pasiv (debitorul) este determinat (cunoscut) ab initio.
– în cazul raporturilor juridice civile personal nepatrimoniale, subiectul activ este determinat, iar subiectul
pasiv este nedeterminat. Ne reamintim că raporturile personale nepatrimoniale se caracterizează prin aceea
că au în conţinutul lor drepturi subiective personal nepatrimoniale (cum ar fi dreptul la nume, dreptul la
viaţă, dreptul la calitatea de autor al unei opere ştiinţifice etc.). Subiectul activ este titularul dreptului
subiectiv personal nepatrimonial (ex. titularul dreptului la calitatea de autor al unei opere ştiinţifice). Acestor
drepturi personale nepatrimoniale li se opune obligaţia generală de non facere, obligaţie ce revine tuturor
celorlalte subiecte de drept, motiv pentru care subiectul pasiv este nedeterminat (fiind format din toate
celelalte subiecte de drept care au obligaţia de a nu face nimic care să afecteze dreptul personal
nepatrimonial).

Pluralitatea de subiecte ale raportului juridic civil


Raportul juridic civil se stabileşte de regulă, între două persoane (raport juridic simplu). Raportul juridic civil
presupune două părţi, care la rândul lor pot fi formate din una sau mai multe persoane. Pluralitatea subiectelor
raportului juridic civil intervine atunci când părţile raportului juridic civil sunt formate din două sau mai multe
persoane. Pluralitatea se poate manifesta cu privire la subiectul activ (pluralitate activă), la subiectul pasiv
(pluralitate pasivă) sau atât la subiectul activ, cât şi la subiectul pasiv (pluralitate mixtă). Ca şi în cazul determinării
subiectelor raportului juridic civil, manifestarea pluralităţii de subiecte este diferită în cazul celor trei categorii de
raporturi juridice civile, astfel:
– în cazul raportul juridic civil real (de proprietate) subiectul activ poate fi o singură persoană sau, mai multe
persoane caz în care există pluralitate activă. Pluralitatea activă în cadrul raporturilor juridice civile reale se
manifestă sub forma proprietăţii comune141 şi proprietăţii periodice142.

141 Proprietatea comună există ori de câte ori dreptul de proprietate are doi sau mai mulţi titulari (art. 631 C. civ.).
142 Proprietatea periodică există atunci când două sau mai multe persoane exercită succesiv şi repetitiv atributul folosinţei
specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale (art. 687
C. civ.).
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

Potrivit art. 632 C. civ., formele proprietăţii comune sunt: proprietatea pe cote părţi143 (coproprietatea, care la
rândul ei poate fi obişnuită sau forţată 144) şi proprietatea în devălmăşie145 (devălmăşia). Subiectul pasiv este
întotdeauna nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil obligate să respecte dreptul
subiectului activ. Aşadar în cazul raporturilor reale, pluralitatea pasivă există ab initio;
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (care se caracterizează prin faptul că au în conţinutul lor
drepturi de creanţă), pluralitatea se poate manifesta sub trei forme şi anume: pluralitate activă atunci când
există mai mulţi creditori, pluralitate pasivă atunci când există mai mulţi debitori şi pluralitate mixtă atunci
când există mai mulţi creditori şi debitori. Pluralitatea de subiecte în această categorie de raporturi juridice
civile se manifestă diferit în funcţie de natura obligaţiei care creează/leagă pluralitatea de subiecte. Distingem
trei forme de manifestare a obligaţiei civile după cum urmează:
– obligaţia civilă divizibilă146 (numită şi conjunctă). Obligaţia civilă divizibilă reprezintă regula în materia
obligaţiilor, în sensul că dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa, respectiv datoria, este divizibilă. Dacă
nu există convenţie nici cu privire cuantum, fiecare parte va avea dreptul respectiv şi va fi obligată pentru
părţi egale;
– obligaţia civilă solidară reprezintă obligaţia civilă în temeiul căreia fie oricare dintre creditori poate
pretinde de la debitorul comun, plata întregii datorii şi să dea o chitanţă liberatorie pentru întreaga
datorie (solidaritate activă)147, fie oricare dintre debitorii obligaţi solidar poate fi constrâns la plata
întregii datorii, ceea ce presupune că este ţinut pentru plata nu doar a părţii din datorie care i se cuvine,
ci şi pentru părţile din datorie ale celorlalţi codebitori (solidaritate pasivă)148.
În timp ce solidaritatea activă se poate naşte numai dintr-un act juridic civil149 (ex. în cazul unei cesiuni
de creanţă prin care creditorul 1 obligat solidar cu creditorul 2, transmite creanţa sa către creditorul 3,
acestuia din urmă i se transmite obligaţia divizată, iar în raport cu creditorul 2 o eventuală solidaritate
activă poate fi angajată pentru viitor numai prin convenţie), solidaritatea pasivă se poate naşte fie din

143 În cazul proprietăţii pe cote părţi, fiecare coproprietar are determinată numai cota parte ideală din bunul asupra căruia
se exercită dreptul de proprietate comună. Stabilirea părţii materiale din bun se face prin partaj.
144 Coproprietatea obişnuită poate înceta prin partaj în timp ce coproprietatea forţată este perpetuă, nu poate înceta prin
partaj (ex. scara blocului). În acest caz, coproprietatea forţată poartă asupra unui bun accesoriu (scara) fiind necesară pentru
buna exploatare a unui bun principal (apartamentul). Prin urmare, în eventualitatea înstrăinării apartamentului se va transmite
şi cota-parte forţată din scară. În exemplul dat coproprietatea forţată ar putea înceta în cazul în care toate apartamentele de pe
acea scară ar avea un singur proprietar.
145 Proprietatea în devălmăşie există atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate
aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul
de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune (art. 667 C. civ.). Observăm că, spre deosebire de proprietatea comună, în
cazul proprietăţii în devălmăşie nu este determinată nici măcar cota-parte ideală cuvenită fiecărui codevălmaş Un exemplu în
acest sens este cel al bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, caz în care cota-parte cuvenită fiecăruia se stabileşte în
funcţie de cota de contribuţie (veniturile) a fiecărui soţ. Odată determinată cota-parte cuvenită fiecărui soţ, proprietatea în
devălmăşie se transformă în coproprietate (proprietate pe cote-părţi) care aşa cum deja am arătat, poate înceta prin partaj.
146 Obligaţia divizibilă este reglementată prin dispoziţiile art. 1422-1424 C. civ.; pentru dezvoltări, a se vedea şi I.R. URS,
P.E. ISPAS, Drept civil. Teoria obligaţiilor, op. cit., p. 339-341.
147 Art. 1434 C. civ. dispune: „(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi
de a da chitanţă liberatoare pentru tot. (2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditori îl liberează pe debitor în
privinţa celorlalţi creditori solidari”.
148 Art. 1443 C. civ. dispune: „Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează
pe ceilalţi faţă de creditor”.
149 În acest sens art. 1435 C. civ. dispune: „Solidaritatea între creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

lege, fie dintr-un act juridic civil150. De asemenea, precizăm că solidaritatea, indiferent că este activă sau
pasivă, funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut, faţă de succesori (moştenitori) obligaţia
transmiţându-se divizată151.
– obligaţia civilă indivizibilă reprezintă o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei civile. Aşa cum rezultă
din dispoziţiile art. 1424 C. civ. indivizibilitatea se naşte fie din convenţia părţilor dacă a fost stipulată în
mod expres, fie din obiectul obligaţiei dacă, prin natura sa, acesta nu este susceptibil de divizare
materială sau intelectuală. Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage prin ea însăşi,
indivizibilitatea obligaţiilor după cum creditorii şi/sau debitorii unei obligaţii indivizibile pot fi obligaţi
solidar numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens152. Indivizibilitatea poate fi activă
(indivizibilitate activă – se naşte între mai mulţi creditori) sau pasivă (indivizibilitate pasivă – se naşte
între mai mulţi debitori).
– în cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, pluralitatea activă este mai rar întâlnită, totuşi este
posibilă în cazul coautoratului153. În ceea ce priveşte pluralitatea pasivă, ea există ab initio pentru aceleaşi
raţionamente avute în vedere la categoria raporturilor juridice civile reale. Aşadar, ca şi în cazul raporturilor
juridice civile reale, subiectului pasiv nedeterminat (format din celelalte subiecte de drept civil cu excepţia
titularului dreptului personal nepatrimonial) îi revine obligaţia generală de non facere.

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil


Prin schimbarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege înlocuirea fie a subiectului activ, fie a subiectului
pasiv. Aceasta priveşte numai raporturile juridice civile reale şi cele obligaţionale, deoarece în cazul raporturilor
juridice nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept inalienabil (netransmisibil), iar subiectul pasiv este
nedeterminat, astfel:
– în cazul raporturilor juridice reale, se poate schimba numai subiectul activ, deoarece subiectul pasiv fiind
nedeterminat şi format din toate celelalte subiecte de drept civil, nu este posibilă schimbarea
acestuia. Aşadar, schimbarea subiectului activ în categoria raporturilor juridice civile reale se poate realiza
prin toate acele modalităţi prin care se transferă şi/sau se constituie dreptul de proprietate şi/sau alte
drepturi reale. Acestea sunt: convenţia (act juridic civil), accesiunea, uzucapiunea, moştenirea (moştenirea

150 În acest sens art. 1445 C. civ. dispune: „Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este
stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege”.
151 În acest sens art. 1442 C. civ. dispune: „Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii
săi.” şi art. 1460 C. civ. care prevede că: „Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de
cazul în care obligaţia este indivizibilă”.
152 În acest sens art. 1426 C. civ. dispune: „(1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi,
indivizibilitatea obligaţiilor. (2) În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar”.
153 Există coautorat în ipoteza în care opera literară, artistică sau ştiinţifică este creaţia a doi sau mai mulţi autori.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

poate fi legală154 sau testamentară155), ocupaţiunea156, tradiţiunea157, hotărârea judecătorească158, prin act
administrativ159 dacă legea dispune în acest sens, precum şi alte moduri stabilite prin lege 160.
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale se poate schimba atât subiectul activ cât şi subiectul
pasiv. Modalităţile de schimbarea a subiectelor de drept civil în cadrul acestei categorii de raporturi juridice
civile sunt diferite în funcţie, atât de calitatea subiectului de drept civil care poate fi persoană fizică sau
persoană juridică, cât şi de poziţia sa în raportul juridic civil, respectiv subiect activ sau subiect pasiv. Astfel,
potrivit legii, în cazul persoanei fizice, subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiune de creanţă161, subrogaţia
personală162 numită şi subrogaţie în drepturile creditorului prin plata creanţei şi novaţie prin schimbare de

154 Moştenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii (la persoanele, în ordinea
şi cotele determinate de lege). Ea intervine în măsura în care defunctul nu a dispus cu privire la patrimonial său, prin
testament. Sediul materiei se regăseşte în Titlul I şi II, Cartea a IV-a din Codul civil la art. 953 – 983.
155 Moştenirea este testamentară atunci când transmiterea patrimoniului succesoral se face potrivit voinţei defunctului,
exprimată prin testament. Sediul materiei se află la art. 1034-1085 C. civ.
156 Art. 941 C. civ. dispune: „(1) Posesorul unui bun mobil care nu aparţine nimănui devine proprietatea acestuia, însa numai
dacă aceasta se face în condiţiile legii. (2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin
natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale,
fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea. (3) Lucrurile
mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un
mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate”. Pentru dezvoltări, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept
civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 165-169.
157 Tradiţiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin predarea sau remiterea materială a bunului
de transmiţător către dobânditor. Transferul dreptului de proprietate este condiţionat de existenţa unei înţelegeri/acord între
părţi (ex. darul manual).
158 În anumite cazuri hotărârea judecătorească poate fi un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Astfel potrivit art. 557
alin. (1) C. civ., „dreptul de proprietate se poate dobândii (…) şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de
proprietate”. De exemplu, A şi B încheie un antecontract de vânzare-cumpărare prin care A se obligă să transfere dreptul de
proprietate asupra unui imobil lui B, la o data prestabilită. La împlinirea termenului, A refuză să încheie contractul de vânzare. Se
naşte astfel un litigiu între cele două părţi, instanţa fiind sesizată pentru soluţionarea acestuia. Bineînţeles că partea interesată va
promova acţiunea şi va solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de titlu de proprietate, faţă de refuzul
celeilalte părţii de a încheia contractul de vânzare aşa cum s-a stabilit prin antecontract. Prin hotărârea judecătorească, într-un astfel
de caz poate opera transferul dreptului de proprietate, astfel încât sentinţa prin dispozitivul său valorează titlul de proprietate. Într-
o astfel de situaţie practic magistratul constată ca s-a transferat dreptul de proprietate de la A la B în condiţiile stipulate prin
antecontractul de vânzare-cumpărare.
159 Potrivit Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, se poate reconstitui/constitui dreptul de proprietate asupra terenurilor
aflate în administrarea fostelor cooperative agricole. În cazul lor titlul de proprietate va fi emis de prefect după o procedură
prealabilă.
160 În privinţa modurilor de dobândire a dreptului de proprietate art. 557 C. civ. dispune: „(1) Dreptul de proprietate se poate
dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună
credinţă în cazul bunurilor mobile şi fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când
ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. (2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui
act administrativ. (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate. (4) Cu excepţia cazurilor
anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscrierea în cartea funciară, cu
respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888”.
161 Cesiunea de creanţă reprezintă convenţia prin care creditorul iniţial (cedent/ subiect activ în raportului juridic civil
obligaţional iniţial) transmite o creanţă împotriva unui terţ către noul creditor (cesionar/devine subiect activ în locul cedentului),
astfel încât debitorul cedat (terţul) va fi obligat în continuare faţă de cesionar (deşi este terţ faţă de contractul de cesiune). Pentru
dezvoltări, a se vedea art. 1566 şi urm. C. civ.
162 Subrogaţia personală reprezintă operaţiunea juridică prin care se substituie persoanei creditorului dintr-un raport juridic
civil obligaţional, o altă persoană (solvens) prin plata datoriei debitorului, devenind astfel creditorul acestuia din urmă. Practic,
debitorul va fi liberat faţă de creditorul iniţial însă rămâne obligat pentru aceeaşi datorie faţă de noul creditor. Subrogaţia în
drepturile creditorului a celui care plăteşte datoria (solvens) se naşte fie din convenţia părţilor, fie din lege.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

creditor163, în timp ce, subiectul pasiv poate fi schimbat prin: cesiunea contractului164, novaţie prin schimbare
de debitor165, stipulaţia pentru altul166, poprire167, moştenire. Subiectul activ în cazul persoanei juridice poate
fi schimbat prin fuziune168, divizare169 şi transformare170.
Calitatea de subiect de drept civil presupune şi capacitatea civilă, cu cele două elemente fundamentale:
capacitatea de folosinţă, (aptitudinea subiectului de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de
exerciţiu, (aptitudinea subiectului de drept civil de a-şi exercita drepturile subiective şi a-şi asuma obligaţii civile,
săvârşind acte juridice în nume propriu).

2.3.2. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic civil este format din totalitatea drepturilor subiectului activ şi totalitatea obligaţiilor
subiectului pasiv. Drepturile subiective civile născute din raportul juridic civil, formează latura activă a acestuia, în
timp ce obligaţiile civile formează latura pasivă.
Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, în sensul că fiecăruia dintre drepturile subiective civile ale
subiectului activ îi corespunde o obligaţie civilă a subiectului pasiv, iar la rândul lor fiecăreia dintre obligaţiile
subiectului pasiv îi corespunde un drept subiectiv civil al subiectului activ.
Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor, este diferită în funcţie de natura raportului juridic civil, astfel:
– în cazul raporturilor juridice civile reale, corelaţia este întotdeauna simplă, în sensul că, subiectul activ,
determinat, are numai drepturi subiective civile, iar subiectului pasiv, nedeterminat, îi revine obligaţia
generală de a nu face.
– în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă (cum este cazul contractului de
împrumut, unde împrumutatul are obligaţia civilă de restituire, corelativă dreptului subiectiv al
împrumutătorului, de a i se restitui bunul împrumutat) sau complexă, în acest din urmă caz, subiectele având
dublă calitate atât de subiect activ cât şi de subiect pasiv, (cum este cazul, contractului de vânzare, contractul
de antrepriză etc.). Prin urmare, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este titularul dreptului subiectiv

163 Novaţia prin schimbare de creditor reprezintă convenţia prin care operează substituirea unui nou creditor celui iniţial faţă
de care debitorul este liberat, acesta din urmă fiind însă obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor.
164 Cesiunea contractului (cesiunea de datorie) presupune transmiterea obligaţiei ce revine debitorului către o altă persoană
care devine debitor în locul celui iniţial.
165 Novaţia prin schimbare de debitor se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de
creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial [art. 1609
alin. (2) C. civ.].
166 Stipulaţia pentru altul reprezintă convenţia prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de o altă persoană
numită stipulant să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane numită terţ beneficiar.
167 Poprirea reprezintă o modalitate de executare silită a unei obligaţii, ce constă în indisponibilizarea, printr-o încheiere de
încuviinţare a executării, la cererea creditorului, a obligaţiei pe care o are faţă de debitorul urmărit un debitor al acestuia numit
terţ poprit. Astfel terţul poprit nu mai poate executa obligaţia sa faţă de debitorul urmărit, executarea urmând a se face către
creditor ca efect al instituirii popririi; pentru dezvoltări, a se vedea M. DINU, R. STANCIU, Executarea civilă în Codul de procedură
civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 446-493.
168 Fuziunea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice care se face prin absorbţia unei persoane juridice
de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice, în acest ultim caz, constituindu-se o nouă
persoană juridică.
169 Divizarea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice care se face prin împărţirea unei părţi (divizare
parţială) sau a întregului patrimoniu (divizare totală) al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care
există deja sau care se înfiinţează prin divizare.
170 Transformarea reprezintă o modalitate de reorganizare a persoanei juridice prin care o persoană juridică îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea unei alte persoane juridice în locul acesteia.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

civil de a primi preţul (subiect activ) şi, în acelaşi timp, debitorul obligaţiei civile de a transmite dreptul de
proprietate (subiect pasiv), iar cumpărătorul este titularul dreptului subiectiv de a i se transmite dreptul de
proprietate (subiect activ) şi debitorul obligaţiei civile de a plăti preţul (subiect pasiv). Aşadar, în exemplul
dat, dreptului vânzătorului de a primi preţul îi corespunde obligaţia civilă a cumpărătorului de a plăti preţul,
iar dreptului cumpărătorului de a i se transmite dreptul de proprietate îi corespunde obligaţia civilă
corelativă a vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate;
– în cazul raporturilor juridice personale nepatrimoniale, corelaţia este simplă pentru aceleaşi considerente
avute în vedere în cazul raporturilor juridice civile reale.

2.3.2.1. Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea, recunoscută subiectului activ (în limitele legii civile) de a avea, o
anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare dreptului său, în caz de
nevoie putând să apeleze la forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv civil presupune, aşadar, următoarele elemente definitorii:
– dreptul subiectiv civil este o posibilitate, recunoscută subiectului de drept civil (persoană fizică şi/sau
persoană juridică), în temeiul legii civile;
– această posibilitate, recunoscută de legea civilă, permite subiectului activ:
– să aibă o anumită conduită;
– să pretindă subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare, conduită ce poate consta în a da, a
face sau a nu face ceva;
– să apeleze la forţa coercitivă a statului ori de câte ori, dreptul său a fost încălcat.

Clasificarea drepturilor subiective civile


După cum titularul dreptului subiectiv civil poate să şi-l exercite cu sau fără concursul altei persoane171
distingem între drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative:
– dreptul subiectiv civil absolut reprezintă acel drept subiectiv civil în virtutea căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a fi nevoie de concursul altei/altor persoane pentru a şi-l exercita. Fac parte din
această categorie atât drepturile civile personal nepatrimoniale cât şi drepturile civile reale. Caractere
juridice: numai titularul său este determinat, ca subiect activ, subiectul pasiv fiind nedeterminat; îi
corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, adică de a nu face nimic care să
împiedice exercitarea dreptului de către titularul său; obligaţia este opozabilă erga omnes (revine tuturor
celorlalte subiecte de drept civil);
– dreptul subiectiv civil relativ reprezintă acel drept subiectiv în virtutea căruia, titularul poate să pretindă
subiectului pasiv o anumită conduită, în absenţa căreia dreptul nu se poate realiza. Fac parte din această
categorie toate drepturile de creanţă. Caractere juridice: este cunoscut atât subiectul activ/titularul
dreptului (creditorul) cât şi subiectul pasiv/persoana obligată (debitorul); obligaţia civilă corelativă dreptului
subiectiv civil relativ poate consta în a da, a face sau a nu face ceva; dreptul subiectiv civil relativ este
opozabil inter partes, în sensul că obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil relativ este în sarcina doar
a subiectului pasiv, întotdeauna determinat.

171 În literatura de specialitate, clasificarea drepturilor subiective civile în drepturi subiective civile absolute şi drepturi
subiective civile relative, se face, de regulă în funcţie de criteriul opozabilităţii. Opinia este criticată pe considerentul că orice
drept subiectiv civil, văzut ca realitate juridică, „este în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept civil, în sensul că acestea
din urmă nu pot să-l nesocotească.”, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 56.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

După natura conţinutului drepturilor subiective civile, distingem între drepturi subiective civile nepatrimoniale
şi drepturi subiective civile patrimoniale:
– dreptul subiectiv civil nepatrimonial reprezintă acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi evaluat
pecuniar (pe considerentul că prin recunoaşterea/reglementarea acestor drepturi subiective civile se
ocrotesc valori sociale inestimabile). Drepturile subiective civile nepatrimoniale se clasifică, la rândul lor, în
trei categorii şi anume:
– drepturi subiective civile care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei
fizice172. Includem în această categorie: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică
şi psihică, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine, dreptul la respectarea vieţii private ş.a. 173;
– drepturi subiective civile care privesc identificarea persoanei fizice şi/sau persoanei juridice. Fac parte din
această categorie pentru persoana fizică, dreptul la nume, dreptul la domiciliu ş.a., respectiv dreptul la
denumire, dreptul la sediu ş.a., pentru persoana juridică;
– drepturi subiective civile personal nepatrimoniale ce decurg din creaţia intelectuală. Creaţia intelectuală
este un produs al minţii omeneşti, astfel încât, autor al unei astfel de creaţii nu poate fi decât omul privit
în individualitatea sa. Includem în această categorie: dreptul la calitatea de autor al unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice, dreptul de retractare174, dreptul la calitatea de inventator ş.a.;
– dreptul subiectiv civil patrimonial reprezintă acel drept subiectiv civil, al cărui conţinut poate fi evaluat
pecuniar. Includem în această categorie drepturile subiective civile reale şi drepturile de creanţă.
– dreptul subiectiv civil real (jus in re) reprezintă dreptul subiectiv civil în virtutea căruia, titularul său poate
să-l exercite direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Caractere juridice: drepturile subiective
civile reale sunt drepturi civile absolute; drepturilor subiective civile reale le corespunde obligaţia civilă
generală de non facere a tuturor subiectelor pasive (nedeterminate); sunt drepturi însoţite de dreptul
de urmărire175 [astfel, potrivit art. 563 alin. (1) teza I C. civ. „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l
revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.”] şi dreptul de preferinţă 176;
drepturile subiective civile reale sunt limitate ca număr. Sunt drepturi subiective civile reale: dreptul de
proprietate, toate dezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitaţie, dreptul de superficie şi dreptul de servitute). Drepturile subiective civile reale se
dobândesc prin modalităţile generale şi speciale reglementate de legiuitor pentru dobândirea sau
transferul proprietăţii.
– dreptul subiectiv civil de creanţă (jus ad personam) reprezintă dreptul subiectiv civil în virtutea căruia,
titularul său numit creditor poate să pretindă subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu
facă ceva. Caractere juridice: sunt drepturi subiective civile relative; din momentul naşterii dreptului
subiectiv civil de creanţă sunt determinaţi (cunoscuţi) atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul

172 Această categorie de drepturi subiective civile personale nepatrimoniale se identifică cu drepturi ale personalităţii, astfel
cum sunt ele reglementate în Codul civil.
173 Dispoziţiile privind drepturile personalităţii se regăsesc în art. 58-81 C. civ.
174 Dreptul de retractare este un drept personal nepatrimonial de autor, în virtutea căruia, autorul poate retrage, oricând,
opera sa de la publicare, fără a i se impune un anumit motiv. Totuşi în cazul în care exercitarea acestui drept produce prejudicii
editorului, autorul va fi obligat să acopere aceste prejudicii.
175 Dreptul de urmărire reprezintă o prerogativă recunoscută titularului unui drept subiectiv civil real de a pretinde bunul
asupra căruia poartă dreptul său, de la oricine s-ar afla.
176 Dreptul de preferinţă reprezintă o prerogativă pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanţă, o asigură titularului
său, în sensul de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori. Aşadar creanţa garantată printr-un gaj sau ipotecă (dreptul de gaj
şi dreptul de ipotecă sunt drepturi reale accesorii) va fi îndestulată prioritar dacă se află în concurs cu alte creanţe pentru care nu
s-au instituit garanţii reale.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

pasiv (debitorul); obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil de creanţă poate consta în a da, a
face sau a nu face; obligaţia corelativă dreptului subiectiv civil de creanţă este, în principiu, opozabilă177
numai subiectului pasiv determinat (debitorul); ca număr, drepturile subiective civile de creanţă sunt
nelimitate. Drepturile subiective civile de creanţă se nasc din acte juridice civile, din fapte juridice civile
licite sau din fapte juridice civile ilicite.
Aşadar drepturile subiective civile reale şi drepturile subiective civile de creanţă se aseamănă prin aceea că
ambele sunt patrimoniale şi au determinat (este cunoscut) subiectul activ, ab initio. Între acestea există şi deosebiri
după cum urmează: în cazul drepturilor subiective civile reale este determinat numai subiectul activ, în timp ce în
cazul drepturilor subiective civile de creanţă este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv
(debitorul); obligaţia civilă opozabilă unui drept subiectiv civil real constă întotdeauna, în a nu face (obligaţia
generală de non facere), în timp ce obligaţia civilă corelativă unui drept subiectiv civil de creanţă poate consta în a
da, a face sau a nu face178; drepturile subiective civile reale sunt limitate ca număr şi reglementate expres de lege,
în timp ce drepturile civile de creanţă sunt nelimitate; drepturile civile de creanţă pot fi exercitate numai cu concursul
altei persoane (debitorul), în timp ce pentru exercitarea dreptului civil real nu este necesar concursul şi altei
persoane.
În funcţie de corelaţia dintre ele drepturile subiective civile se clasifică în drepturi subiective civile principale şi
drepturi subiective civile accesorii:
– dreptul subiectiv civil principal reprezintă acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că
soarta sa nu depinde de un alt drept. Sunt drepturi subiective civile principale: drepturile personale
nepatrimoniale, drepturile de creanţă şi drepturi reale. Drepturile reale principale sunt: dreptul de
proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate, dreptul de administrare al regiilor autonome,
sau după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, dreptul de concesiune ş.a.
– dreptul subiectiv civil accesoriu reprezintă acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că
soarta sa depinde de un alt drept subiectiv civil principal. Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de ipotecă,
dreptul de gaj, privilegiile, dreptul de retenţie. Toate drepturile reale accesorii presupun ca drept principal
un drept de creanţă. Sunt drepturi de creanţă accesorii: dobânda, dreptul născut din clauza penală, dreptul
de a pretinde arvuna ş.a.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspect practic. Astfel, în acord cu regula accesorium sequitur
principale, stingerea dreptului subiectiv civil principal (drept de creanţă principal/suma împrumutată) duce
şi la stingerea dreptului subiectiv civil accesoriu (drept de creanţă accesoriu/dobânda) sau restituirea
creanţei (suma împrumutată) garantată cu o ipotecă, atrage şi stingerea dreptului la ipotecă (dreptul la
ipotecă este un drept real accesoriu dreptului de creanţă principal/în exemplul nostru suma împrumutată).
În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, distingem între drepturi subiective civile pure şi simple şi
drepturi subiective civile afectate de modalităţi:
– dreptul subiectiv civil pur şi simplu reprezintă acel drept subiectiv civil care conferă titularului său un maxim
de certitudine, deoarece nici existenţa, nici exerciţiul său nu depind de vreo împrejurare viitoare;
– dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi reprezintă acel drept subiectiv civil care nu conferă titularului său
deplină siguranţă, deoarece existenţa sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Modalităţile sunt: termenul, condiţia şi sarcina. Gradul de incertitudine este mai ridicat în cazul drepturilor
subiective civile afectate de o condiţie deoarece condiţia, ca modalitate pe de o parte, afectează însăşi

177 În anumite condiţii, potrivit legii opozabilitatea dreptului subiectiv civil de creanţă se manifestă şi faţă de avânzii-cauză.
178 Obligaţia de a nu face, opozabilă unui drept de creanţă constă în a nu face ceva ce ar fi putut face cineva dacă nu se obliga
să nu facă.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

existenţa dreptului (naşterea sau stingerea lui), iar pe de altă parte este nesigură ca realizare, în timp ce
termenul care afectează numai exerciţiul drepturilor şi este sigur ca realizare, determină un grad mai redus
de incertitudine, făcând ca dreptul subiectiv civil afectat de un termen să fie mai apropiat de dreptul subiectiv
civil pur şi simplu.
Exercitarea dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu însuşi dreptul subiectiv civil. Astfel, titularul
dreptului subiectiv civil poate alege să-şi exercite acest drept sau nu. Exercitarea dreptului subiectiv civil
presupune însă, respectarea următoarelor principii:
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în acord cu legea şi bunele moravuri179;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe atât de ordin material (ex. proprietarul
unei construcţii nu o poate supraînălţa dacă în conformitate cu planul urbanistic al zonei există o limită
de înălţime, atinsă deja prin construcţia iniţială), cât şi de ordin juridic (ex. uzufructuarul nu poate
înstrăina obiectul dreptului de uzufruct);
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, ceea ce presupune, exercitarea acestuia
în acord cu scopul economic şi social, în temeiul căruia a fost instituit de lege. Depăşirea acestor limite
presupune exercitarea acestuia cu rea-credinţă, în scopul de a vătăma pe altul;
– dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă180 [potrivit art. 14 alin. (2) C. civ., „buna-credinţă
se prezumă”].
Abuzul de drept181 intervine numai în cazul nerespectării ultimelor două principii, astfel spus în situaţia în care
titularul dreptului, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui. Aşadar abuzul de drept presupune îndeplinirea
următoarelor cerinţe:
– să existe un drept subiectiv civil;
– autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil;
– exercitarea dreptul subiectiv civil să fie orientată spre realizarea altui scop, decât acela pentru care a fost
recunoscut acesta;
– dreptul subiectiv civil să fi fost exercitat cu rea-credinţă.
Faţă de cele deja expuse, rezultă că în structura abuzului de drept identificăm două elemente. Un element
subiectiv concretizat în exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv civil, şi un element obiectiv concretizat în
abaterea de la scopul economic pentru care dreptul subiectiv civil a fost recunoscut/reglementat de lege.
Sancţiunea care intervine în cazul constatării unui abuz de drept constă în obligarea autorului abuzului, dacă este
cazul, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral creat.
Reprimarea abuzului de drept se realizează fie pe cale pasivă prin respingerea unei cereri de chemare în judecată,
întemeiată pe abuz de drept182, fie pe cale ofensivă atunci când victima abuzului de drept formulează o cerere de
chemare în judecată, îndreptată împotriva autorului abuzului. Evident, calea ofensivă este deschisă numai în măsura
în care exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv civil provoacă o pagubă, o vătămare unei persoane.

179 În acest sens, art. 14 alin. (1) C. civ. dispune: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile
şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
180 În acest sens, art. 57 din Constituţie dispune: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
181 În acest sens, art. 15 C. civ., dispune: „Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori
într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
182 În acest sens, a se vedea GH. BELEIU ş.a., op. cit., p. 89. Pentru altă opinie cu privire la temeiul respingerii unei astfel de
cereri, a se vedea G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 66. În opinia autorilor, o astfel de soluţie este discutabilă, în sensul că
respingerea unei cereri de chemare în judecată promovată de titularul dreptului subiectiv civil exercitat abuziv, va interveni în
baza unei dispoziţii legale iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului subiectiv civil.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

2.3.2.2. Obligaţia civilă

Noţiunea de obligaţie civilă – este susceptibilă de trei accepţiuni după cum urmează:
– obligaţia sau obligaţiile civile reprezintă o categorie de raporturi juridice ce conţin drepturi de creanţă (lato
sensu), cunoscute şi sub denumirea de raporturi obligaţionale;
– obligaţie, ca îndatorire ce revine subiectului pasiv într-un raport juridic civil, de a da, a face ceva, a nu face
ceva (stricto sensu), concretizată în conduita persoanei care se obligă;
– obligaţie, ca înscris care încorporează şi constată existenţa unei creanţe (titlu de credit, obligaţii CEC), în sens
de înscris constatator.
Obligaţie civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face ceva sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie
prin forţa de constrângere a statului.

Clasificarea obligaţiilor civile – criterii


Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii după cum urmează:
În raport de obiectul lor, obligaţiile civile pot fi grupate în trei categorii: obligaţii de a da, a face, a nu face.
– obligaţia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. În cazul contractului
de vânzare obligaţia de a da revine vânzătorului şi constă în transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunului cert vândut, către cumpărător. Obligaţia se consideră executată în momentul realizării acordului de
voinţă între vânzător şi cumpărător. Dacă însă, bunul este de gen, transmiterea dreptului de proprietate are
loc numai după individualizarea bunului.
– obligaţia de a face constă într-o prestaţie pozitivă (predarea bunului vândut, executarea unei lucrări etc.).
– obligaţia de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o anumită
acţiune. Conţinutul obligaţiei de a nu face este diferit, după cum este opozabilă unui drept real sau unui
drept de creanţă. Astfel, obligaţia de a nu face opozabilă unui drept real, reprezintă îndatorirea subiectului
pasiv nedeterminat de a nu face ceva ce ar putea aduce atingere existenţei şi exercitării dreptului subiectiv
civil real, în timp ce obligaţia de a nu face opozabilă unui drept de creanţă, reprezintă îndatorirea subiectului
pasiv determinat de a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă. De exemplu, într-un
contract de împrumut, este stipulat ca bani să nu fie folosiţi pentru achitarea altor datorii ci pentru plata
taxei de studii. În acest caz, debitorul îşi asumă obligaţia de a face ce constă în plata taxei de studii şi obligaţia
de a nu face ce constă în abţinerea de a plăti alte datorii.
Clasificarea obligaţiilor civile în obligaţii de a da, a face şi a nu face, prezintă importanţă atât sub aspectul calificării
actelor juridice civile cât şi în privinţa aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor. Astfel, obligaţia de a da califică un act
juridic civil ca fiind translativ, în timp ce obligaţia de a face, califică un act juridic civil ca fiind declarativ. Atenţie însă
la contractele sinalagmatice unde alături de obligaţia de a da poate fi întâlnită şi obligaţia de a face. De exemplu,
vânzătorul este debitorul obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate (obligaţie de a da) precum şi al obligaţiei
de a preda bunul (obligaţie de a face). Cât priveşte posibilitatea executării silită a unei obligaţii, executarea în natură
a acesteia (regula în materie silită) priveşte obligaţia de a face, cu excepţia actelor juridice civile reale, în cazul cărora
obligaţia de a da constă în remiterea materială a bunului, transferul dreptului de proprietate operează aşadar pentru
această categorie de acte juridice civile prin predarea bunului. Obligarea pe cale silită a debitorului obligaţiei de a da
într-un act juridic real chiar dacă presupune predarea bunului nu reprezintă o obligaţie de a face. Alta este situaţia,
aşa cum deja am arătat, în cazul actelor juridice consensuale translative unde alături de obligaţia de a da există şi
obligaţia de a face.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

– obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative. Sunt pozitive, toate obligaţiile care constau într-o acţiune
(obligaţia de a face şi obligaţia de a da). Spre deosebire de obligaţiile pozitive, obligaţiile negative constau
într-o abstenţiune (obligaţia de a nu face, opozabilă atât unui drept real cât şi unui drept de creanţă).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul punerii în întârziere a debitorului183. Astfel, potrivit art. 1523
alin. (2) lit. b) teza finală C. civ.184, dacă se încalcă o obligaţie negativă, debitorul este de drept pus în întârziere, în
timp ce în cazul încălcării unei obligaţii pozitive este necesară de regulă, punerea în întârziere a debitorului 185.
– obligaţii civile de rezultat şi obligaţii civile de mijloace. Obligaţia de rezultat (numită şi obligaţie determinată)
reprezintă îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat. Astfel, obligaţia de rezultat se consideră executată
numai dacă s-a obţinut rezultatul la care s-a obligat debitorul. Este obligaţie de rezultat, obligaţia
vânzătorului de a preda bunul (obligaţie de a face), obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul (obligaţie de a
face). Obligaţia de mijloace (numită şi obligaţie de diligenţă sau obligaţie de prudenţă şi diligenţă 186) constă
în îndatorirea debitorului de a depune toate stăruinţele pentru a obţine un rezultat fără însă să se oblige la
însuşi rezultatul anticipat. Este o obligaţie de mijloace, obligaţia asumată de medic faţă de pacientul său. În
acest caz, medicul se obligă să depună toate stăruinţele pentru vindecarea pacientului său, de o anumită
boală, fără însă să se oblige la vindecarea completă a acestuia. Aşadar, în cazul obligaţiei asumate de medic
faţă de pacientul său (obligaţie de mijloace), aceasta este considerată executată numai dacă s-au depus toate
diligenţele cerute de ştiinţa şi etica medicală pentru realizarea scopului urmărit (vindecarea pacientului de
maladia în urma căreia s-a născut raportul juridic civil între medic şi pacientul său). Codul civil, prin
dispoziţiile art. 1481 alin. (3) stabileşte patru criterii ce trebuie avute în vedere la calificarea unei obligaţii
civile ca obligaţie de mijloace şi anume:
– modul în care este stipulată în contract obligaţia (ex. obligaţia asumată de a susţine un examen);
– celelalte elemente ale contractului precum şi existenţa şi natura contraprestaţiei (dacă prin contract se
stabileşte că în caz de susţinere şi promovare a examenului, debitorul va fi recompensat cu o sumă de
bani, în acest caz, obligaţia de susţinere a examenului devine obligaţie de rezultat, rezultatul fiind
promovarea examenului);
– gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (în cazul în care debitorul află târziu de
condiţiile cerute pentru examenul respectiv, astfel încât, timpul rămas la dispoziţie pentru pregătirea
acestuia este substanţial redus, făcând practic imposibilă acoperirea întregii bibliografii până la data
susţinerii examenului sau starea de sănătate precare a debitorului, aflat în perioada de convalescenţă
după o operaţie foarte complexă, creşte riscul de promovare a examenului);
– şi, nu în ultimul rând, influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei (cealaltă parte
solicită prezenţa debitorului la activităţi peste programul său de lucru ceea ce creşte riscul de atingere a
rezultatului prin reducerea substanţială a timpului necesar pentru pregătirea examenului).

183 Punerea în întârziere reprezintă o etapă premergătoare şi obligatorie executării silite a unei obligaţii civile. Ea poate opera
de drept sau la cererea creditorului. În ultimul caz, punerea în întârziere se face fie printr-o notificare fie printr-o cerere de
chemare în judecată.
184 Art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C. civ. dispune: „(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile
anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei
sau când a încălcat o obligaţie de a nu face” (s.n.).
185 În acest sens art. 1528 C. civ. dispune: „(1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala
debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia. (2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în
întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie
ulterior acesteia” (s.n.). Cazurile în care debitorul obligaţiei de a face este de drept pus în întârziere sunt prevăzute în art. 1523
C. civ.
186 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 69.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

Această clasificare prezintă importanţă sub aspect probatoriu în privinţa culpei debitorului. Astfel, în cazul
obligaţiei civile de rezultat, culpa debitorului este prezumată dacă nu s-a atins rezultatul asumat, în timp ce în cazul
obligaţiei de mijloace, culpa debitorului trebuie dovedită de către creditor, acesta având sarcina de a dovedi faptul
negativ contrar care a dus la neexecutarea obligaţiei de către debitor, în sensul că debitorul nu a depus toate
diligenţele pentru îndeplinirea obligaţiei asumate. Evident că sarcina probei pentru ambele categorii de obligaţii
revine creditorului, însă aşa cum deja am arătat, în cazul obligaţiei de rezultat, sarcina probei este uşurată de
prezenţa prezumţiei de culpă creată prin nerealizarea rezultatului asumat.
În raport de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în:
– obligaţii civile obişnuite, opozabile părţilor. Obligaţia civilă obişnuită reprezintă obligaţia care revine numai
debitorului faţă de care s-a născut. Aşadar, obligaţiile obişnuite sunt opozabile numai între părţi. Majoritatea
obligaţiilor civile sunt obişnuite, având putere de lege numai între părţile raportului juridic civil. Sunt obligaţii
civile obişnuite, de regulă, obligaţiile civile opozabile unui drept de creanţă. De exemplu, obligaţia de
restituire a sumei împrumutate asumată de împrumutat într-un contract de împrumut.
– obligaţii civile opozabile şi terţilor (scriptae in rem). Obligaţia civilă scriptae in rem reprezintă obligaţia civilă
caracterizată prin aceea că este strâns legată de un bun astfel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său
numai dacă titularul actual al dreptului real asupra bunului va fi obligat să-i respecte acest drept deşi este
terţ faţă de actul juridic civil încheiat cu fostul titular al dreptului. De exemplu, cazul contractului de
locaţiune, care în temeiul art. 1812 alin. (1) şi (2) C. civ.187, devine opozabil noului proprietar dacă bunul dat
în locaţiune a fost înstrăinat.
– obligaţii civile reale (propter rem). Obligaţia civilă propter rem reprezintă îndatorirea ce revine deţinătorului
unui bun, în temeiul legii sau din convenţia părţilor, datorită importanţei acelui bun pentru societate,
datorită unor raţiuni ce ţin de asigurarea unor raporturi de bună vecinătate etc. De exemplu, deţinătorul
unui teren agricol are obligaţia propter rem de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului; obligaţia de
grăniţuire ce constă în delimitarea prin fixarea semnelor corespunzătoare (gard) a două terenuri învecinate,
obligaţie ce revine în mod egal ambilor proprietari (în sensul că toate cheltuielile cu privire la ridicarea
gardului, făcută în scopul de a delimita cele două proprietăţi vor fi suportate în mod egal de către cei doi
proprietari) ş.a.188.
În raport de sancţiune, obligaţiile civile se împart în două categorii: obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile
imperfecte (numite şi obligaţii civile naturale).
– obligaţia civilă perfectă reprezintă acea obligaţie civilă care, în caz de neexecutare poate fi asigurată pe calea
unei acţiuni în justiţie, primul pas pentru obţinerea unui titlu executoriu în baza căruia mai apoi se poate
trece la executarea silită.
– obligaţia civilă imperfectă reprezintă acea obligaţie civilă care, în caz de neexecutare, nu mai poate fi
asigurată pe calea unei acţiuni în justiţie, deoarece dreptul la acţiune în sens material, s-a prescris. Totuşi,
dacă este executată de bună voie, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se poate cere restituirea,
deoarece aşa cum vom vedea în capitolul destinat prescripţiei extinctive, prin prescripţie se stinge doar
dreptul la acţiune în sens material nu şi dreptul subiectiv civil, respectiv obligaţia civilă corelativă. Aşadar,

187 Art. 1812 C. civ. dispune: „(1) Dacă părţile convin astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în
locaţiune. (Per a contrario dacă părţile stabilesc că locaţiunea nu va fi afectată de eventualitatea înstrăinării în viitor a bunului dat
în locaţiune, locaţiunea se menţine, devenind opozabilă şi noului titular al dreptului real asupra bunului dat în locaţiune – n.a). (2)
Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un
termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului, conform prevederilor art. 1816
alin. (2)”.
188 Pentru alte exemple, a se vedea I.R. URS, op. cit., p. 158.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

într-o astfel de eventualitate, creditorul se poate apăra pe cale de excepţie arătând că plata este legală,
deoarece dreptul subiectiv civil, căruia i se opune obligaţia civilă executată a cărei restituire se cere, există,
nu s-a stins prin prescripţie. Ceea ce deosebeşte obligaţia civilă imperfectă de obligaţia civilă perfectă, constă
aşadar, în imposibilitatea de a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia civilă asumată, dacă termenul
de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit, iar dacă a fost executată după acest termen, nu se
poate restitui, pentru considerentele pe care deja le-am expus mai sus.
În raport de izvorul lor, obligaţiile civile pot fi clasificate în:
– obligaţii civile născute din acte juridice civile (unilaterale, bilaterale sau multilaterale);
– obligaţii civile născute din fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii;
– obligaţii civile născute din fapte juridice licite (plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de
afaceri).
În raport de structura lor, obligaţiile civile se clasifică în:
– obligaţii civile simple;
– obligaţii civile complexe.
– obligaţiile civile simple reprezintă obligaţiile civile care presupun un creditor, un debitor, un singur obiect
şi nu sunt afectate de modalităţi.
– obligaţiile civile complexe, se clasifică în trei categorii:
– obligaţii civile afectate de modalităţi (numite şi obligaţii condiţionale); modalităţile sunt termenul,
care reprezintă un eveniment viitor şi sigur ca realizare, condiţia, care reprezintă un eveniment viitor
şi nesigur ca realizare, şi sarcina întâlnită, de regulă, în materia liberalităţilor);
– obligaţii civile cu pluralitate de subiecte (obligaţii divizibile – obligaţii care se împart între cei cărora
le revin, obligaţii solidare în cazul cărora oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru plata întregii
datorii, urmând ca partea cuvenită celorlalţi codebitori să fie recuperată pe calea unei acţiuni în
regres îndreptată împotriva acestora şi obligaţii indivizibile, care nu pot fi împărţite fie datorită
naturii bunului asupra căruia cad, fie datorită voinţei părţilor);
– obligaţii civile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative189 şi obligaţii facultative190).

2.3.3. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit
subiectul activ şi este obligat subiectul pasiv.
Aşadar, obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul acestuia, care aşa cum deja am arătat
este alcătuit din drepturile subiective civile ce formează latura activă a raportului juridic civil şi obligaţiile civile care,
la rândul lor, formează latura pasivă a raportului juridic civil. „În alte cuvinte, posibilitatea şi îndatorirea unei conduite
nu trebuie confundate cu însăşi conduita”191. De exemplu, în cazul contractului de locaţiune, obligaţia locatorului de
a pune la dispoziţia locatarului folosinţa bunului şi obligaţia locatarului de a plăti preţul intră în conţinutul raportului
juridic civil născut din contractul de locaţiune, în timp ce acţiunea efectivă de asigurare a folosinţei (ex. prin predarea
cheilor) şi de plată a chiriei reprezintă obiectul raportului juridic civil.

189 Obligaţia civilă alternativă reprezintă acea obligaţie civilă care, având ca obiect două prestaţii principale, permite
liberarea debitorului dacă acesta execută la alegere, una dintre ele. În cazul în care debitorul nu alege în termenul stipulat,
alegerea va reveni creditorului.
190 Obligaţiile civile facultative au ca obiect o singură prestaţie principală, de care însă, debitorul poate fi liberat dacă execută
o altă prestaţie determinată.
191 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 79.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

Lucrurile la care se referă conduita părţilor constituie obiect indirect, derivat al raportului juridic civil. Evident că
se poate vorbi de un obiect derivat al raportului juridic civil numai în categoria raporturilor juridice patrimoniale.
Potrivit art. 535 C. civ. bunurile sunt lucrurile corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial.
În sensul restrâns (stricto sensu), bunurile sunt lucruri utile, cu valoare economică care pot fi apropriate sub forma
drepturilor patrimoniale.
În sens larg (lato sensu), prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale,
cât şi drepturile asupra bunurilor.

Noţiunea de patrimoniu
În sens economic, patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor unei persoane.
În sens juridic, patrimoniul reprezintă o universalitate juridică alcătuită din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale (cu valoare economică) precum şi a bunurilor la care se referă, ce aparţin unei persoane. Totalitatea
drepturilor subiective alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimonial. Aşadar,
patrimoniul este compus din cele două laturi (pasivă şi activă).
Între bun şi patrimoniu există o relaţie de la parte la întreg. Astfel, bunul poate fi privit individual – ut singuli –
sau ca parte din activul patrimonial.
Patrimoniul prezintă următoarele caractere juridice:
– patrimoniul este o universalitate juridică fiindcă este format dintr-o masă de bunuri, de drepturi şi obligaţii
cu un anumit regim juridic, distincte de universalitate;
– patrimoniul ca universalitate nu se confundă cu conţinutul său, acesta din urmă fiind format atât din bunuri
cât şi din drepturile şi obligaţiile asupra acestora;
– patrimoniul este legat de persoană (fizică sau juridică). Astfel, patrimoniul persoanei juridice este distinct de
patrimoniul persoanei fizice, ce are calitatea de asociat al persoanei juridice;
– orice persoană are un patrimoniu. Desprindem de aici şi caracterul unic al patrimoniului sau unicitatea
patrimoniului, în sensul că o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu (unicitatea de subiect şi
unicitatea de patrimoniu);
– divizibilitatea patrimoniului, în sensul că acesta poate fi împărţit în mai multe mase patrimoniale (ex. masa
bunurilor proprii şi masa bunurilor comune, fiecare dintre acestea având regim juridic distinct);
– inalienabilitatea patrimoniului prin acte juridice inter vivos. Patrimoniul poate fi transmis numai la moartea
persoanei fizice sau la încetarea persoanei juridice.
Patrimoniul ca universalitate juridică, îndeplineşte următoarele funcţii 192: explică şi asigură dreptul de gaj general
al creditorilor chirografari, subrogaţia reală universală şi cu titlu universal, transmisiunea universală şi transmisiunea
cu titlu universal.
Bunurile, ca obiect derivat al raportului juridic civil se clasifică în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
În funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege (art. 536 C. civ.) deosebim între bunuri imobile şi bunuri
mobile:
Bunurile imobile (nemişcătoare) se clasifică în:
– bunuri imobile prin natura lor. Potrivit art. 537 C. civ., includem în această cate­gorie: terenurile, izvoarele şi
cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.

192 Pentru dezvoltări, a se vedea I.R. URS, P.E. ISPAS, Drept civil. Drepturile reale..., op. cit., p. 8-12.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

– bunuri imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare precum şi acţiunile în justiţie prin care
se urmăreşte asigurarea unui drept real ce poartă asupra unui lucru imobil cu excepţia dreptului de
proprietate asupra unui lucru imobil, caz în care un astfel de lucru este calificat ca bun imobil prin natura sa,
deoarece „dreptul de proprietate este încorporat şi materializat în obiectul său, deci se confundă cu lucrul
care îl formează obiectul”193;
– bunuri imobile prin destinaţie reprezintă bunuri mobile prin natura lor, dar care prin destinaţia lor, stabilită
de proprietar, legea le consideră imobile. De exemplu ferestrele, uşile, statuile decorative fixate etc. Tot în
această categorie pot fi incluse şi acele bunuri care prin natura lor sunt mobile dar sunt considerate imobile
fiind destinate ca accesorii pentru serviciul şi exploatarea unui imobil - de exemplu utilajele agricole,
animalele de tracţiune aferente unei gospodării agricole. De asemenea, şi materialele aduse în vederea
înlocuiri celor existente, cum ar fi de exemplu ţigla care odată montată pe acoperiş devine bun imobil.
Bunurile mobile (mişcătoare) sunt potrivit art. 539 alin. (1) C. civ. toate bunurile pe care legea nu le consideră
bunuri imobile. Bunurile mobile, la rândul lor, se clasifică astfel:
– bunuri mobile prin natura lor reprezintă acele bunuri care se transportă de la un loc la altul, fie că se mişcă
de la sine, fie cu ajutorul unei puteri străine (ex. animalele, autoturismele, un scaun etc.). Potrivit art. 539
alin. (2) fac parte din această categorie şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia
de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora;
– bunuri mobile prin determinarea legii reprezintă drepturile reale exercitate asupra unui lucru mobil,
drepturile de creanţă, drepturile de proprietate intelectuală194 precum şi toate acţiunile în justiţie cu privire
la un bun mobil;
– bunuri mobile prin anticipaţie reprezintă acele bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile
unui act juridic civil le consideră anticipat mobile, având în vedere că ele vor deveni în viitor bunuri mobile. De
exemplu, recolta neculeasă, cât timp este prinsă de pământ este un bun imobil prin natura sa, însă dacă face
obiectul unui act juridic civil (X se obligă faţă de Y să-i vândă întreaga recoltă de porumb din anul în curs)
devine prin voinţa părţilor bun mobil anticipat, deoarece părţile actului juridic civil îl privesc ca mobil pe
considerentul că recolta din exemplul nostru, va deveni bun mobil în viitor.
Această clasificare a bunurilor în bunuri imobile şi bunuri mobile prezintă importanţă sub aspectul regimului
juridic distinct pentru fiecare dintre aceste categorii de bunuri. Astfel, pornind de la regimul juridic diferit pentru
bunurile imobile şi bunurile imobile reţinem următoarele:
– efectele posesiei sunt diferite, astfel în cazul bunurilor imobile posesia exercitată în condiţiile legii poate
duce la dobândirea dreptului de proprietate prin invocarea uzucapiunii, în timp ce în cazul bunurilor mobile,
simpla posesie a acestora valorează prezumţia absolută şi irefragabilă de proprietate astfel cum este
reglementată prin dispoziţiile art. 935 C. civ.195, sau poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate
prin uzucapiune în condiţiile art. 939 C. civ.196

193 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, op. cit., p. 75.


194 Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturile ce decurg din creaţiile intelectuale (creaţii ale spiritului
uman). Acestea la rândul lor sunt formate pe de o parte din drepturi de proprietate industrială, ce poartă asupra creaţiilor tehnice
(invenţii), desene şi modele, mărci etc., iar pe de altă parte din drepturile de autor şi drepturile conexe.
195 Art. 935 C. civ. dispune: „Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de
dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului”.
196 Art. 939 C. civ. dispune: „Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta
secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi art. 934 se aplică
în mod corespunzător”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

– îndeplinirea formalităţilor de publicitate în cazul înstrăinărilor este cerută, de regulă, numai în privinţa
bunurilor imobile197;
– înstrăinarea unor bunuri imobile (ex. terenuri sau locuinţe) este condiţionată de respectarea unor formalităţi
legale cerute ad validitatem (forma autentificată la notariat);
– în materia executării silite, regulile198 sunt diferite după cum este vorba de urmărirea unui bun mobil199 sau
bun imobil200.
În funcţie de regimul circulaţiei lor juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din
circuitul civil, astfel:
– bunurile aflate în circuitul civil reprezintă toate bunurile care pot face obiectul oricărui act juridic civil. În
cadrul acestei categorii distingem pe de o parte bunurile care pot circula liber, neîngrădit şi pe de altă parte
bunuri care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate, numai cu respectarea unor condiţii speciale prevăzute
de lege (ex. armele de foc, muniţia etc.).
– bunurile scoase din circuitul civil reprezintă acele bunuri care nu pot face obiectul unor acte juridice civile
(ex. terenurile aparţinând domeniului public nu pot fi înstrăinate201).
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul valabilităţii actelor juridice civile. Astfel, un act juridic civil
încheiat cu nerespectarea prevederilor legale privind circulaţia juridică a bunurilor este lovit de nulitate.
După cum pot fi înlocuite sau nu în executarea unei obligaţii civile, distingem între bunuri fungibile şi bunuri
nefungibile, astfel:
– bunurile fungibile (res genera sau bunuri determinate generic se individua­lizează prin însuşirile specifice
speciei din care fac parte) sunt acelea care se pot înlocui unele cu altele în executarea unor obligaţii. Aceste
bunuri sunt determinabile în funcţie de măsură, număr sau greutate (un metru de stofă, trei pâini, o tonă de
grâu etc.);
– bunuri nefungibile (res certa sau bunuri individual determinate sunt individualizate prin elemente
specifice/proprii doar lor) sunt acele bunuri (unicate) care nu se pot înlocui unele cu altele, debitorul
neputând fi liberat prin predarea altui bun (ex. un tablou semnat de un anumit pictor, un autoturism
individualizat prin numărul de înmatriculare etc.).
Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
– transmiterea dreptului de proprietate în cazul unui bun individual determinat (nefungibil) operează de
regulă, la data realizării acordului de voinţă, în timp ce în cazul unui bun de gen (fungibil), numai după
individualizare (cântărire, măsurare, numărare după caz);
– locul de predare a bunului este diferit după cum acesta este un bun fungibil sau un bun nefungibil. Astfel,
executarea obligaţiei civile de predare a unui bun nefungibil se face la locul unde se afla bunul în
momentul încheierii actului juridic civil, în timp ce în cazul unui bun fungibil, predarea se face la

197 A se vedea, în acest sens, art. 876 şi urm. C. civ.


198 În acest sens, a se vedea art. 727-812 şi art. 892-894 C. proc. civ. pentru urmărirea/executarea silită mobiliară respectiv
art. 812-886 şi art. 895-901 C. proc. civ. urmărirea/executarea silită imobiliară.
199 M. DINU, R. STANCIU, op. cit., p. 377 şi urm.
200 Idem, p. 516 şi urm.
201 Astfel, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privind Fondul funciar, dispune: „Terenurile care fac parte din domeniul public
sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate
din domeniul public”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

domiciliul debitorului din momentul încheierii actului juridic civil, în acest din urmă caz plata fiind
cherabilă202 nu portabilă203.
După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, distingem între bunuri consumptibile şi bunuri
neconsumptibile, astfel:
– bunurile consumptibile reprezintă acele bunuri care îşi consumă substanţa ori sunt înstrăinate încă de la
prima lor întrebuinţare (banii, combustibilul etc.);
– bunurile neconsumptibile reprezintă acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără a fi necesară
consumarea substanţei ori înstrăinarea lor (ex. terenuri, autoturisme, biciclete, case etc.).
Calificarea unui bun ca fiind consumptibil sau neconsumptibil se face potrivit regulilor desprinse din definiţiile
acestora. Mai mult decât atât potrivit art. 544 alin. (3) C. civ., „un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil dacă prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea”. Deşi, de regulă, bunurile consumptibile pot fi
calificate ca bunuri fungibile, iar bunurile neconsumptibile ca bunuri nefungibile, totuşi clasificarea bunurilor în
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile, nu se suprapune în toate cazurile pe clasificarea bunurilor în bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile, deoarece este posibil ca un bun consumptibil să fie în acelaşi timp un bun
nefungibil (o sticlă de vin foarte veche, de colecţie) sau un bun neconsumptibil să întrunească în acelaşi timp
caracteristicile unui bun fungibil (ex. două taioare dintr-o serie de producţie de 1000 de bucăţi).
Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
– în cazul uzufructului, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, la încetarea dreptului
de uzufruct, uzufructuarul este obligat să restituie bunul în starea în care se afla la data constituirii
uzufructului, de aici şi obligaţia de conservare a substanţei lui pe parcursul uzufructului. Dacă dreptul de
uzufruct poartă asupra unui bun consumptibil, uzufructuarul va restitui un bun de acelaşi gen şi evident, dată
fiind natura bunului, nu mai are obligaţia de a conserva bunul pe parcursul uzufructului. Aşadar, în acest din
urmă caz, la încetarea uzufructului, uzufructuarul va restitui nudului proprietar fie un bun de acelaşi fel cu
cel primit la încheierea uzufructului, fie dacă proprietarul alege în acest sens, contravaloarea bunului.
– natura contractului de împrumut este diferită după cum obiectul acestuia constă într-un bun consumptibil
sau neconsumptibil. Astfel, în cazul în care obiectul contractului de împrumut constă într-un bun
consumptibil vom fi în prezenţa unui contract de împrumut de consumaţie numit şi mutuum, iar dacă
obiectul îl reprezintă un bun neconsumptibil, contractul de împrumut îmbracă forma împrumutului de
folosinţă numit şi comodat.
După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere,
astfel:
– Bunurile frugifere sunt bunuri care produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte bunuri, denumite
fructe. Fructele sunt de trei feluri: fructele naturale sunt fructe care se produc fără intervenţia omului, adică
cele pe care pământul le produce de la sine (ex. fructe de pădure, păşune nelucrată, precum şi sporul
animalelor), fructele industriale sunt cele care se obţin prin intervenţia omului (ex. culturile) şi fructe civile
prin care se înţeleg veniturile obţinute din folosirea bunului de către o altă persoană (ex. chiriile, dobânzile
la depozite bancare de economisire etc.). Distincţia între cele trei categorii de fructe este dată de modul de
dobândire. Astfel, fructele naturale şi industriale se dobândesc prin percepere (culegere), în timp ce fructele
civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla trecere a timpului). Fructele nu trebuie confundate cu
productele. Productele sunt produse ce se obţin dintr-un bun cu consumarea substanţei acestuia (ex. copacii

202 Plata cherabilă reprezintă plata care se face la domiciliul debitorului.


203 Plata portabilă reprezintă plata care se face la domiciliul creditorului.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

dintr-o pădure, piatra dintr-o carieră). Distincţia dintre fructe şi producte are importanţă practică sub
următoarele aspecte:
– în cazul uzufructului, uzufructuarul are dreptul numai asupra fructelor (în sensul dobândirii lor) nu şi
asupra productelor, acestea din urmă aparţinând proprietarului (nudul proprietar);
– posesorul de bună credinţă poate păstra fructele, nu însă şi productele.
– Bunurile nefrugifere reprezintă bunurile care nu produc fructe (un tablou, un telefon).
După criteriul modului de percepere, bunurile pot fi bunuri corporale şi bunuri incorporale:
– bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor umane
(ex. terenurile, clădirile, autoturismele etc.), iar majoritatea bunurilor fac parte din această categorie.
– bunurile incorporale sunt acele bunuri care au existenţă abstractă, ideală, care nu pot fi percepute, dar se
bucură de valoare economică. Fac parte din această categorie: drepturile reale cu excepţia dreptului de
proprietate, drepturile de proprietate intelectuală, titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni, cecuri 204, biletele
la ordin205, titluri la purtător206 şi altele), drepturile de creanţă.
Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
– dobândirea dreptului de proprietate, prin posesie de bună credinţă priveşte numai bunurile mobile
corporale, cu excepţia titlurilor la purtător;
– dobândirea dreptului de proprietate prin remitere (tradiţiune) poate fi invocată numai în cazul bunurilor
mobile corporale, cu excepţia titlurilor la purtător ş.a.
După cum pot fi, ori nu divizate, fără să-şi schimbe destinaţia economică, bunurile pot fi divizibile şi indivizibile,
astfel:
– Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia economică
(ex. terenurile);
– Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără să nu-şi schimbe destinaţia economică
(ex. un autoturism, o casă). Potrivit art. 545 alin. (3) C. civ., un bun divizibil prin natura sa, poate fi declarat
indivizibil printr-un act juridic civil.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului în sensul că bunurile indivizibile nu pot fi împărţite,
condiţii în care fie se atribuie bunul unuia dintre coproprietari cu obligaţia de a plăti celuilalt coproprietar o sultă
echivalentă cu valoarea cotei-părţi din bun a acestuia, fie bunul este vândut silit, iar contravaloarea obţinută se
împarte coproprietarilor în raport cu cota-parte ideală cuvenită fiecăruia.
După corelaţia existentă între bunuri, acestea pot fi bunuri principale şi bunuri accesorii, astfel:
– Bunurile principale reprezintă acele bunuri care pot fi folosite independent, neservind la utilitatea altui bun
(ex. autoturismele, terenurile etc.). Transformarea unui bun principal în bun accesoriu nu poate afecta
drepturile terţului cu privire la acesta.
– Bunuri accesorii reprezintă acele bunuri care nu au o funcţionalitate inde­pendentă, rolul lor fiind acela de a
servi la întrebuinţarea unor bunuri principale, fiind destinate exclusiv acestei întrebuinţări. Bunurile din

204 Cecul reprezintă un titlu de credit ce conţine un ordin tras asupra unei bănci de către o persoană numită trăgător care
având fonduri la acea bancă, îi ordonă să plătească o sumă de bani purtătorului titlului numit beneficiar.
205 Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit prin care o persoană numită emitent, îşi asumă obligaţia de a plăti altei
persoane numită beneficiar (sau la ordinul acesteia) o sumă de bani la împlinirea scadenţei.
206 Titlul la purtător reprezintă o specie a titlului de credit în care se specifică numai debitorul şi întinderea obligaţiei fără nici
o menţiune referitoare creditor, titularul dreptului de creanţă fiind persoana care posedă titlul. Titlurile la purtător circulă de la
un subiect de drept la altul prin tradiţiune. Pentru a fi valabil trebuie să conţină clauza „la purtător”.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

această categorie rămân accesorii cât timp îşi păstrează această utilizare 207 (ex. cureaua pentru ceas, husa
pentru telefon etc.). Accesorialitatea poate rezulta atât din natura bunului cât şi din voinţa părţilor. Bunul
accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal, dacă nu se prevede altfel, chiar şi în caz de
înstrăinare. Separarea temporară a bunului accesoriu de bunul principal nu îi afectează această calitate.
Această clasificare prezintă importanţă în privinţa executării obligaţiilor civile. Astfel, în cazul în care obiectul
obligaţiei de predare este un bun principal, debitorul va fi obligat să predea şi bunul accesoriu.
După cum pot fi sau nu urmărite şi supuse executării silite208 bunurile se împart în bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile, astfel:
– Bunurile sesizabile reprezintă acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al executării silite
(ex. clădirile, terenurile, banii etc.);
– Bunurile insesizabile reprezintă acele bunuri care nu pot fi urmărite silit (ex. hrana din frigider, bunuri
afectate exercitării unei profesii, sumele de bani cu titlu de pensie de întreţinere ş.a.).
Această clasificare prezintă importanţă pentru materia executării silite. Regula, în această materie o reprezintă
caracterul sesizabil al bunurilor ce aparţin debitorului, iar excepţiile cu privire la bunurile insesizabile sunt stabilite
prin lege.
În funcţie de titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor, acestea se clasifică în bunuri din domeniul
public şi bunuri din domeniul privat, astfel:
– Bunurile din domeniul public aparţin fie statului, fie unităţilor admi-nis-trativ-teritoriale (comună, oraş, judeţ)
şi se caracterizează prin aceea că sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Aşadar, aceste bunuri nu
pot fi înstrăinate, nu pot face obiectul unei executări silite şi acţiunile prin care sunt asigurate, sunt
imprescriptibile extinctiv (pot fi exercitate nelimitat în timp);
– Bunurile din domeniul privat aparţin fie statului sau unităţilor administra­tiv-teritoriale, fie persoanelor fizice
şi sau persoanelor juridice. Spre deosebire de bunurile din domeniul public, acestea sunt în circuitul civil, pot
fi înstrăinate, urmărite silit şi în funcţie de natura lor, pot fi prescriptibile sau imprescriptibile.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic distinct pentru fiecare dintre cele două
categorii de bunuri. Astfel, actele juridice civile translative având ca obiect bunuri din domeniul public sunt lovite de
nulitate.
În doctrină se face distincţie între domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi
proprietatea privată a persoanei fizice şi/sau persoanei juridice. Având în vedere că bunurile din domeniul privat al
statului sau al al unităţilor administrativ-teritoriale se supun regimului de drept comun, am inclus în domeniul privat
şi proprietatea privată.
În funcţie de modul de dobândire, în cadrul regimului comunităţii legale se face distincţie între bunurile proprii
fiecărui soţ şi bunuri comune soţilor, astfel:
– Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt bunurile dobândite prin moştenire (legală sau testamentară) şi
donaţie. Fac parte din această categorie şi bunurile de uz personal, bunurile destinate exercitării profesiei,
creaţiile intelectuale, bunurile sau sumele de bani care înlocuiesc un bun propriu etc. În această categorie se
includ şi bunurile deţinute de fiecare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei;

207 În acest sens, art. 546 alin. (1) C. civ. dispune: „Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice
a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare”.
208 În cazul în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia ce constă în restituirea unei sume de bani, creditorul
(titularul dreptului de creanţă) poate trece la executare silită a bunurilor debitorului acoperindu-şi creanţa prin sumele obţinute
din vânzarea bunurilor executate.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

– Bunurile comune sunt bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei cu excepţia moştenirilor, donaţiilor şi
altor bunuri care potrivit legii, sunt bunuri proprii. Aceste bunuri alcătuiesc proprietatea în devălmăşie a
soţilor.
Clasificarea prezintă importanţă în materia partajului. Astfel soţii pot partaja numai bunurile dobândite în timpul
căsătoriei.

***

În concluzie, reţinem că raportul juridic civil abstract se diferenţiază de raportul juridic civil concret, în sensul că
acesta din urmă se naşte în prezenţa unui act juridic sau fapt juridic (izvoarele raportului juridic civil), că în structura
raportului juridic civil identificăm trei elemente (subiecte, conţinut şi obiect), că subiectele raportului juridic civil se
împart în două categorii, respectiv subiectul activ (titularul dreptului subiectiv civil) şi subiectul pasiv (persoana
obligată), că determinarea subiectelor, manifestarea pluralităţii subiectelor şi schimbarea acestora prezintă
particularităţi pentru fiecare categorie de raporturi juridice civile (raport juridic civil real, raport juridic civil
obligaţional şi raport juridic civil personal nepatrimonial), că în conţinutul raportului juridic civil identificăm două
laturi şi anume latura activă formată din totalitatea drepturilor subiective civile şi latura pasivă formată din
totalitatea obligaţiilor civile, că drepturile subiective civile se clasifică în funcţie de patru criterii, că exercitarea
dreptului subiectiv civil se supune respectării a patru principii a căror încălcare atrage abuzul de drept care se
sancţionează în măsura în care se produce o pagubă, o vătămare altei persoane, că obligaţiile civile se clasifică în
funcţie de cinci criterii, că obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor iar în măsura în care această
conduită priveşte un bun, bunul reprezintă obiectul derivat al raportului juridic civil, că bunul nu se confundă cu
patrimoniul, şi că bunurile pot fi clasificate în funcţie de 11 criterii.

2.4. Aplicaţii

2.4.1. Teme de referat

1. Analizaţi comparativ raportul juridic civil abstract şi raportul juridic civil concret.
2. Calificaţi în funcţie de cele 11 criterii, un bun la alegere.
3. Analizaţi formele de manifestare a pluralităţii active în categoria raporturilor juridice civile reale.

2.4.2. Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi raportul juridic civil şi arătaţi care sunt premisele acestuia.


2. Prin ce se deosebeşte raportul juridic civil concret de raportul juridic civil abstract?
3. Analizaţi caracterele raportului juridic civil.
4. În ce situaţii raportul juridic civil are caracter dublu voliţional? Argumentaţi.
5. Analizaţi izvoarele raportului juridic civil.
6. Analizaţi elementele raportului juridic civil.
7. Determinaţi subiectele raportului juridic real, obligaţional şi personal nepatrimonial.
8. Cum se manifestă pluralitatea activă şi pasivă în categoria raporturilor juridice reale?
9. Cum se manifestă pluralitatea activă şi pasivă în categoria raporturilor juridice personal nepatrimoniale?
10. Analizaţi pluralitatea activă în categoria raporturilor juridice obligaţionale.
11. Analizaţi pluralitatea pasivă în categoria raporturilor juridice obligaţionale.
12. Ce presupune solidaritatea activă? În ce categorie de raporturi juridice poate fi întâlnită?
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

13. Ce presupune solidaritatea pasivă?


14. Ce reprezintă obligaţia civilă indivizibilă?
15. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul activ în categoria raporturilor juridice civile
reale?
16. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul activ în categoria raporturilor juridice civile
obligaţionale?
17. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul pasiv în categoria raporturilor juridice civile
obligaţionale?
18. Este posibilă schimbarea subiectelor raportului juridic personal nepatri­monial? Argumentaţi.
19. Care sunt modalităţile prin care poate fi schimbat subiectul activ/persoană juridică?
20. Ce se înţelege prin conţinutul raportului juridic civil?
21. Analizaţi comparativ drepturile subiective civile absolute şi drepturile subiective civile relative.
22. Calificaţi dreptul de proprietate în funcţie de cele patru criterii de clasificare a drepturilor subiective civile.
23. Analizaţi comparativ dreptul subiectiv real şi dreptul subiectiv de creanţă.
24. Ce reprezintă abuzul de drept şi cum se sancţionează?
25. Calificaţi obligaţia de a da în funcţie de cele cinci criterii de clasificare a obligaţiilor civile.
26. Ce se înţelege prin obiectul raportului juridic civil?
27. Cum se clasifică bunurile mobile, dar bunurile imobile?
28. Definiţi patrimoniul şi arătaţi ce corelaţie există între patrimoniu şi bunuri.
29. Analizaţi comparativ noţiunile de fructe şi producte.
30. Un bun fungibil poate fi frugifer? Exemplificaţi.

2.4.3. Teste grilă

1. Reprezintă o premisă a raportului juridic civil concret:


a. o normă juridică civilă;
b. un contract de vânzare;
c. orice normă juridică.
2. Contractul de locaţiune este:
a. o premisă a unui raport juridic obligaţional;
b. o premisă a unui raport juridic real;
c. un izvor al raportului juridic civil concret.
3. Reprezintă o premisă a raportului juridic civil abstract:
a. normele juridice care reglementează contractul de depozit;
b. contractul de depozit;
c. orice normă juridică.
4. Raportul juridic civil abstract devine raport juridic civil concret:
a. numai în prezenţa unui act juridic civil;
b. şi în prezenţa gestiunii de afaceri;
c. numai în prezenţa unui fapt juridic ilicit.
5. Raportul juridic civil reprezintă o relaţie socială, patrimonială sau perso­nală nepatrimonială reglementată
de:
a. lege;
b. norma de drept civil;
c. orice normă juridică.
6. Raportul juridic civil este:
a. o regulă de conduită reglementată de norma juridică civilă;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

b. o relaţie socială reglementată de norma juridică civilă;


c. un act sau un fapt juridic ce produce efecte juridice.
7. Raportul juridic civil are caracter:
a. social;
b. întotdeauna dublu voliţional;
c. numai social.
8. Egalitatea juridică a părţilor raportului juridic civil reprezintă:
a. un principiu general al dreptului civil;
b. un caracter juridic al raportului juridic civil;
c. o metodă de reglementare pentru ramurile de drept public.
9. Egalitatea juridică a părţilor raportului juridic civil presupune că:
a. în orice raport juridic civil, părţile ar avea un număr egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii;
b. voinţa uneia dintre părţile raportului juridic civil nu se subordonează voinţei celeilalte părţi;
c. toţi participanţii la raporturile juridice civile sunt egali în faţa legii.
10. Izvoarele raportului juridic civil concret sunt:
a. actele normative;
b. evenimentele şi acţiunile omeneşti;
c. numai actele juridice civile.
11. În funcţie de voinţa părţilor, izvoarele raportului juridic civil se clasifică în:
a. acţiuni omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice;
b. evenimente şi acţiuni omeneşti;
c. fapte naturale, fapte juridice licite şi fapte juridice ilicite.
12. Sunt fapte juridice stricto sensu:
a. toate acţiunile omeneşti şi evenimentele;
b. faptele juridice licite, faptele juridice ilicite şi evenimentele;
c. şi actele juridice civile.
13. Sunt fapte juridice lato sensu:
a. şi faptele juridice licite;
b. şi actele juridice civile;
c. numai evenimentele.
14. Pot fi subiecte ale raportului juridic civil:
a. şi persoanele juridice;
b. numai persoanele fizice;
c. şi persoanele fizice.
15. Personalitatea juridică a unei persoane juridice se dobândeşte:
a. numai dacă are un patrimoniu propriu;
b. dacă are o organizare de sine stătătoare şi un scop licit, chiar în lipsa unui patrimoniu propriu;
c. dacă are un scop licit şi moral, o organizare de sine stătătoare şi un patri­moniu propriu.
16. În cazul raporturilor juridice obligaţionale, subiectul activ este:
a. debitorul;
b. creditorul;
c. titularul dreptului de creanţă.
17. În cazul raporturilor juridice reale subiectul activ este:
a. titularul dreptului de uzufruct;
b. creditorul;
c. titularul dreptului de proprietate.
18. Subiectul activ al raportului juridic civil este:
a. titularul drepturilor subiective civile;
b. proprietarul;
c. persoana obligată.
19. În cazul raporturilor juridice personale nepatrimoniale, subiectul activ poate fi:
a. numai o persoană fizică;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

b. numai o persoană juridică;


c. şi o persoană juridică.
20. În cazul contractelor sinalagmatice:
a. numai una dintre părţi întruneşte concomitent calitatea de subiect activ şi calitatea de subiect pasiv;
b. ambele părţi întrunesc concomitent calitatea de subiect activ şi calitatea de subiect pasiv;
c. una dintre părţi are calitate de subiect activ, iar cealaltă parte are calitatea de subiect pasiv.
21. În cazul raporturilor reale:
a. atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinaţi;
b. numai subiectul pasiv este determinat;
c. numai subiectul activ este determinat.
22. În cazul raporturilor civile reale:
a. subiectul activ nu este determinat;
b. subiectul activ este nedeterminat;
c. subiectul pasiv este nedeterminat.
23. În cazul raporturilor civile reale:
a. subiectul pasiv este determinat;
b. subiectul activ este determinat;
c. atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt nedeterminaţi.
24. În cazul raporturilor obligaţionale:
a. şi subiectul pasiv este determinat;
b. numai subiectul pasiv este determinat;
c. numai subiectul activ este determinat.
25. În cazul raporturilor civile obligaţionale:
a. subiectul activ este determinat şi subiectul pasiv este nedeterminat;
b. numai subiectul activ este determinat;
c. atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinaţi.
26. În cazul raporturilor personale nepatrimoniale:
a. subiectul activ este determinat;
b. subiectul pasiv este nedeterminat;
c. şi subiectul pasiv este determinat.
27. Obligaţia subiectului pasiv în cadrul unui raport juridic real poate consta în:
a. a da;
b. a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă;
c. a nu face ceva ce ar putea aduce atingere dreptului real.
28. Obligaţia subiectului pasiv în cadrul unui raport juridic obligaţional poate consta în:
a. a da;
b. a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă;
c. a nu face ceva ce ar putea aduce atingere dreptului real.
29. Obligaţia subiectului pasiv în cadrul unui raport juridic nepatrimonial poate consta în:
a. a nu face nimic care ar putea aduce atingere dreptului subiectului activ;
b. a face;
c. a da.
30. Poate fi subiect activ:
a. autorul unei opere artistice;
b. numai titularul dreptului de proprietate;
c. creditorul.
31. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor civile obligaţionale presupune:
a. mai mulţi creditori;
b. mai mulţi debitori;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

c. mai mulţi creditori şi debitori.


32. Pluralitatea activă în cazul raporturilor obligaţionale presupune:
a. mai mulţi titulari de drepturi;
b. mai mulţi debitori;
c. mai mulţi creditori.
33. În cazul raporturilor civile reale pluralitatea poate fi:
a. numai activă;
b. numai pasivă;
c. şi activă.
34. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor civile reale presupune:
a. mai multe subiecte pasive nedeterminate;
b. mai multe subiecte pasive determinate;
c. mai mulţi debitori.
35. În cazul raporturilor civile obligaţionale, pluralitatea poate fi:
a. numai pasivă;
b. numai activă;
c. şi mixtă.
36. Pluralitatea activă în cazul raporturilor reale presupune:
a. mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate;
b. mai multe persoane obligate;
c. mai mulţi creditori.
37. În cazul raporturilor civile obligaţionale pluralitatea pasivă presupune:
a. mai mulţi creditori;
b. mai mulţi debitori;
c. mai mulţi coproprietari.
38. Proprietatea comună reprezintă:
a. o formă de manifestare a pluralităţii active în cazul raporturilor civile obligaţionale;
b. o formă de manifestare a pluralităţii pasive în cazul raporturilor civile reale;
c. o formă de manifestare a pluralităţii active în cazul raporturilor civile reale.
39. În cazul raporturilor civile obligaţionale pluralitatea activă presupune:
a. mai mulţi debitori;
b. mai mulţi creditori;
c. mai mulţi debitori şi creditori.
40. Pluralitatea activă în cazul raporturilor juridice civile reale presupune:
a. mai mulţi coproprietari;
b. mai multe subiecte pasive determinate;
c. exercitarea de către soţi a dreptului de proprietate asupra bunurilor comune.
41. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor juridice civile reale presupune:
a. mai mulţi debitori;
b. mai multe subiecte pasive nedeterminate;
c. mai mulţi coproprietari.
42. Pluralitatea activă în cazul raporturilor personale nepatrimoniale presupune:
a. toate persoanele fizice care au acelaşi nume;
b. autorii unei opere comune;
c. colectivul de inventatori ai unei invenţii.
43. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor personale nepatrimoniale presupune:
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

a. autorii unei opere comune;


b. mai mulţi debitori;
c. mai multe subiecte pasive nedeterminate.
44. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor reale este:
a. determinată;
b. nedeterminată;
c. exclusă.
45. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor obligaţionale este:
a. determinată;
b. nedeterminată;
c. prezentă în toate situaţiile.
46. Pluralitatea pasivă în cazul raporturilor personale nepatrimoniale este:
a. nedeterminată;
b. determinată;
c. prezentă ab initio.
47. Pluralitatea mixtă:
a. presupune mai multe subiecte active şi subiecte pasive în cadrul raporturilor juridice obligaţionale;
b. mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori;
c. presupune mai multe subiecte active şi subiecte pasive în cadrul tuturor raporturilor juridice personale
nepatrimoniale.
48. Obligaţia civilă divizibilă:
a. este numită şi conjunctă;
b. presupune divizarea creanţei între mai mulţi debitori în mod egal, în toate cazurile;
c. presupune divizarea creanţei între mai mulţi debitori potrivit voinţei lor.
49. Obligaţia civilă divizibilă:
a. nu exclude solidaritatea;
b. exclude solidaritatea;
c. reprezintă regula în materia obligaţiilor.
50. Obligaţia civilă solidară poate fi:
a. numai pasivă;
b. şi activă;
c. numai activă.
51. Obligaţia civilă solidară:
a. este divizibilă între creditori şi indivizibilă între debitori;
b. este divizibilă între debitori şi indivizibilă între creditori;
c. este divizibilă în cazul transmisiunilor prin moştenire.
52. Solidaritatea activă se poate naşte:
a. numai dintr-un act juridic civil;
b. şi din lege;
c. numai din lege.
53. Solidaritatea pasivă se poate naşte:
a. şi dintr-un act juridic civil;
b. numai din lege;
c. şi din lege.
54. În cazul raporturilor civile obligaţionale, solidaritatea activă presupune:
a. posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata întregii datorii;
b. posibilitatea fiecărui creditor de a pretinde doar partea sa din creanţă;
c. posibilitatea unicului creditor de a pretinde întreaga datorie de la oricare dintre debitori.
55. În cazul raporturilor civile obligaţionale, solidaritatea activă presupune:
a. mai mulţi debitori;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

b. mai mulţi creditori;


c. mai mulţi coproprietari.
56. Solidaritatea pasivă poate fi întâlnită:
a. numai în cazul raporturilor civile reale;
b. atât în cazul raporturilor civile reale cât şi obligaţionale;
c. numai în cazul raporturilor civile obligaţionale.
57. Posibilitatea fiecărui creditor de a cere debitorului plata întregii datorii există în cadrul raporturilor juridice
obligaţionale:
a. indivizibile;
b. cu solidaritate activă;
c. cu solidaritate pasivă.
58. Posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre debitori plata întregii datorii există în cadrul raporturilor
juridice obligaţionale:
a. cu solidaritate activă;
b. cu solidaritate pasivă;
c. cu solidaritate mixtă.
59. Unul dintre debitori poate fi obligat la plata întregii datorii dacă există:
a. solidaritate pasivă;
b. solidaritate activă;
c. solidaritate mixtă.
60. Obligaţia civilă indivizibilă:
a. reprezintă o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiei civile;
b. se naşte numai din convenţia părţilor chiar dacă nu este prevăzută expres;
c. se poate naşte şi din obiectul obligaţiei, dacă acesta prin natura lui nu poate fi divizat.
61. Indivizibilitatea obligaţiei civile:
a. exclude solidaritatea în toate cazurile;
b. devine solidară numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens;
c. poate fi şi activă şi pasivă.
62. În cazul raporturilor juridice reale se poate schimba:
a. atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv;
b. numai subiectul pasiv;
c. numai subiectul activ.
63. Prin accesiune poate fi schimbat:
a. subiectul activ;
b. subiectul pasiv;
c. creditorul.
64. Prin cesiune de creanţă poate fi schimbat:
a. subiectul activ;
b. creditorul;
c. debitorul.
65. Debitorul poate fi schimbat prin:
a. tradiţiune;
b. cesiune de contract;
c. contract de vânzare.
66. Reprezintă o modalitate de schimbare a debitorului:
a. stipulaţia pentru altul;
b. uzucapiunea;
c. poprirea.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

67. Fuziunea reprezintă o modalitate de schimbare a subiectului:


a. activ în cazul persoanei fizice;
b. pasiv în cazul persoanei fizice;
c. activ în cazul persoanei juridice.
68. În cazul persoanei juridice subiectul activ poate fi schimbat prin:
a. divizare;
b. moştenire;
c. cesiune de contract.
69. Conţinutul raportului juridic civil este format:
a. numai din drepturi subiective civile;
b. şi din obligaţii civile;
c. numai din obligaţii civile.
70. Reprezintă conţinutul raportului juridic civil:
a. conduita părţilor;
b. drepturile subiective civile şi obligaţiile civile;
c. acţiunile şi inacţiunile părţilor.
71. Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor:
a. presupune că fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie civilă;
b. este specifică actelor juridice civile;
c. este o caracteristică a contractelor sinalagmatice.
72. Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este formată:
a. numai din drepturile subiective civile;
b. şi din drepturi subiective civile;
c. şi din obligaţii civile.
73. Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil este formată:
a. numai din obligaţiile civile;
b. în mod excepţional şi din drepturi subiective civile;
c. întotdeauna din drepturile subiective civile.
74. Formează conţinutul raportului juridic:
a. norma juridică civilă şi actul juridic civil;
b. relaţia socială şi norma juridica care o reglementează;
c. drepturile şi obligaţiile civile.
75. Subiectul activ are numai drepturi iar subiectul pasiv are numai obligaţii în cazul raporturilor juridice civile:
a. reale;
b. obligaţionale, în anumite cazuri;
c. obligaţionale, în toate cazurile.
76. Drepturile civile absolute:
a. sunt opozabile între părţi;
b. sunt opozabile erga omnes;
c. au ca obligaţie corelativă, obligaţia generală de a nu face.
77. În cazul drepturilor civile absolute este determinat:
a. atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv;
b. numai subiectul activ;
c. numai subiectul pasiv.
78. Dreptul relativ se caracterizează prin faptul că:
a. este cunoscut nu doar subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
b. este opozabil între părţi;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

c. titularul său nu poate fi determinat.


79. Dreptul de gaj este:
a. drept real principal;
b. drept real accesoriu;
c. drept patrimonial.
80. Dreptul de proprietate este:
a. un drept absolut;
b. un drept relativ;
c. opozabil erga omnes.
81. Dreptul de proprietate:
a. este un drept real principal;
b. este un drept real accesoriu;
c. este un drept relativ.
82. Obligaţia civilă corelativă unui drept absolut poate consta în:
a. a da;
b. a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu se obliga să nu facă;
c. a nu face nimic care să afecteze exercitarea dreptului de către titularul său.
83. Dreptul subiectiv civil relativ:
a. este opozabil erga omnes;
b. este opozabil numai debitorului;
c. este întotdeauna un drept subiectiv civil principal.
84. Dreptul la calitatea de autor al unei opere artistice este un drept:
a. real;
b. de creanţă;
c. personal nepatrimonial.
85. Dreptul la viaţă:
a. este un drept patrimonial;
b. este un drept de creanţă;
c. face parte din categoria drepturilor privind existenţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei fizice.
86. În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective civile se clasifică în:
a. drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale;
b. drepturi reale şi drepturi de creanţă;
c. drepturi absolute şi drepturi relative.
87. În funcţie de corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se clasifică în:
a. drepturi absolute şi drepturi relative;
b. drepturi principale şi drepturi accesorii;
c. drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale.
88. Este un drept real principal:
a. dreptul de ipotecă;
b. dreptul de uzufruct;
c. dreptul de superficie.
89. Dreptul de ipotecă este un drept:
a. real principal;
b. real accesoriu;
c. patrimonial.
90. Dreptul de uzufruct este un drept:
a. real principal;
b. personal nepatrimonial;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

c. relativ.
91. Dreptul născut din clauza penală este un drept:
a. real accesoriu;
b. de creanţă accesoriu;
c. relativ.
92. Sunt drepturi reale accesorii:
a. dreptul născut din clauza penală şi dreptul asupra dobânzii;
b. dreptul de gaj şi dreptul de ipotecă;
c. dreptul de superficie şi dreptul de abitaţie.
93. Drepturile reale accesorii sunt drepturi subiective civile:
a. absolute;
b. relative;
c. patrimoniale.
94. Dreptul subiectiv civil pur şi simplu reprezintă acel drept subiectiv:
a. afectat de un termen;
b. afectat de o condiţie;
c. care conferă titularului său un maxim de certitudine deoarece un depinde de vreo împrejurare viitoare.
95. Dreptul de creanţă născut dintr-un contract de împrumut;
a. este un drept pur şi simplu;
b. este afectat de un termen;
c. poate fi afectat şi de o condiţie.
96. Obligaţia subiectului pasiv de a da se consideră, de regulă, executată în momentul:
a. executării lucrării sau prestării serviciului;
b. predării efective a bunului;
c. realizării acordului de voinţă cu privire la un bun cert.
97. Obligaţia de a da:
a. presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real;
b. constă într-o prestaţie;
c. se execută prin predarea bunului în cazul actelor reale.
98. Obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este:
a. de rezultat;
b. de mijloace;
c. de a face.
99. Obligaţia de rezultat:
a. este obligaţia asumată de medic faţă de pacientul său;
b. se consideră executată chiar dacă rezultatul asumat nu a fost realizat;
c. se consideră neexecutată dacă rezultatul nu a fost realizat.
100. Obligaţia imperfectă:
a. se mai numeşte şi naturală;
b. se bucură de sancţiune juridică;
c. este aceea a cărei executare se poate obţine pe cale silită.
101. Obligaţia propter rem este o obligaţie:
a. opozabilă şi terţilor;
b. reală;
c. obişnuită.
102. Obligaţia civilă imperfectă reprezintă acea obligaţie:
a. a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită;
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

b. a cărei executare se poate obţine numai pe cale silită;


c. care numai în cazuri limitativ prevăzute de lege nu poate fi obţinută pe cale silită.
103. Îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva este o obli­gaţie:
a. propter rem;
b. scriptae in rem;
c. obişnuită.
104. Obligaţia de reparaţie a încălţămintei este obligaţie de:
a. a da;
b. a face;
c. rezultat.
105. Transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil este obligaţie de:
a. a da;
b. a face;
c. diligenţă.
106. Obligaţia asumată de debitor de a nu folosi banii împrumutaţi pentru plata altor datorii este obligaţie de:
a. a face;
b. a nu face opozabilă unui drept de creanţă;
c. a nu face opozabilă unui drept real.
107. În funcţie de opozabilitate, obligaţiile civile se clasifică în:
a. trei categorii;
b. două categorii;
c. patru categorii.
108. Clasificarea obligaţiilor civile în obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii civile propter
rem se face după criteriul:
a. gradului de opozabilitate;
b. obiectului lor;
c. sancţiunii.
109. Obligaţia dobânditorului unui imobil de a respecta contractul de închiriere cu privire la acesta este
obligaţie:
a. obişnuită;
b. scriptae in rem;
c. opozabilă şi terţilor.
110. Sunt obligaţii civile complexe:
a. obligaţiile condiţionale;
b. obligaţiile solidare;
c. numai obligaţiile alternative.
111. Obiectul raportului juridic civil reprezintă:
a. conduita părţilor;
b. acţiunile şi inacţiunile părţilor;
c. faptele juridice în sens larg.
112. Obiectul derivat al raportului juridic civil constă în:
a. totalitatea drepturilor şi obligaţiilor părţilor;
b. conduita concretă a părţilor;
c. totalitatea bunurilor la care se referă conduita părţilor.
113. Patrimoniul:
a. reprezintă o universalitate juridică;
b. este alcătuit şi din drepturile personale nepatrimoniale;
c. explică dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

114. Patrimoniul se caracterizează prin:


a. unicitate;
b. transmisibilitate, inclusiv prin acte juridice civile inter vivos;
c. divizibilitate.
115. Reprezintă obiect derivat al raportului juridic civil concret:
a. bunurile la care se referă conduita părţilor;
b. drepturile părţilor;
c. obligaţiile părţilor.
116. Bunurile imobile pot fi imobile:
a. prin natura lor, prin determinarea legii, prin destinaţie;
b. prin natura lor, prin obiectul la care se aplică, prin anticipaţie;
c. prin natura lor, prin obiectul la care se aplica, prin destinaţie.
117. Bunurile mobile se clasifică în:
a. bunuri mobile prin natura lor, bunuri mobile prin anticipaţie şi bunuri mobile prin determinarea legii;
b. bunuri mobile prin natura lor şi bunuri mobile prin destinaţie;
c. bunuri mobile prin anticipaţie, bunuri mobile prin natura lor şi bunuri mobile prin destinaţie.
118. Bunurile mobile se clasifică în:
a. mobile prin natura lor, mobile prin destinaţie şi mobile prin deter-minarea legii;
b. mobile prin natura lor, mobile prin anticipaţie şi mobile prin determinarea legii;
c. mobile prin natura lor, mobile prin destinaţie şi mobile prin anticipaţie.
119. Un anumit teren aparţinând unei persoane fizice se clasifică astfel:
a. imobil prin natura sa, corporal, cert, aflat în circuitul civil, frugifer, indivizibil;
b. imobil prin natura sa, corporal, cert, aflat în circuitul civil, frugifer, divizibil;
c. imobil prin anticipaţie, corporal, cert, aflat în circuitul civil, frugifer, divizibil.
120. Bunurile divizibile:
a. pot face obiectul unui partaj în natură;
b. îşi schimbă destinaţia economică prin împărţire;
c. pot fi considerate indivizibile, prin voinţa părţilor.
121. Un tablou semnat de un pictor celebru este:
a. un bun mobil, cert, indivizibil, frugifer, fungibil;
b. un bun imobil prin destinaţie, sesizabil, consumptibil, indivizibil;
c. un bun mobil prin natura lui, nefungibil, indivizibil, corporal.
122. Bunurile la care se referă conduita părţilor reprezintă:
a. obiectul derivat al raportului juridic civil;
b. conţinutul raportului juridic civil;
c. latura activă a obiectului raportului juridic civil.
123. Bunurile fungibile sunt:
a. cele care produc periodic fructe fără consumarea substanţei lor;
b. cele care produc periodic fructe cu consumarea substanţei lor;
c. cele care pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile.
124. Bunurile imobile prin natura lor:
a. pot fi şi frugifere;
b. nu pot fi sesizabile;
c. nu pot fi fungibile.
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

125. Uşa de la intrare reprezintă un bun:


a. mobil prin natura sa;
b. imobil prin destinaţie;
c. imobil prin natura sa.
126. Recolta neculeasă reprezintă un bun:
a. mobil prin anticipaţie;
b. imobil prin natura sa;
c. mobil prin natura sa.
127. Sculptura „Cuminţenia pământului” reprezintă un bun:
a. mobil prin natura sa;
b. fungibil;
c. nefungibil.
128. Se dobândesc prin culegere:
a. productele;
b. fructele industriale;
c. fructele civile.
129. Bunurile consumptibile:
a. implică consumarea substanţei lor de la prima întrebuinţare;
b. nu pot fi declarate neconsumptibile prin voinţa părţilor;
c. de regulă, sunt nefungibile.
130. Fructele:
a. se obţin prin consumarea substanţei bunului;
b. sunt lucruri ce se obţin periodic fără consumarea substanţei bunului;
c. se deosebesc de producte.
131. Fructele pot fi:
a. civile;
b. numai industriale;
c. şi naturale.
132. Dobânda face parte din categoria:
a. fructelor industriale;
b. productelor;
c. fructelor civile.
133. Fructele civile:
a. se dobândesc prin culegere;
b. se dobândesc zi de zi, prin trecerea timpului;
c. aparţin proprietarului în toate cazurile.
134. Productele:
a. aparţin proprietarului;
b. pot aparţine şi posesorului de bună credinţă;
c. se obţin prin consumarea substanţei bunului.
135. Legumele cultivate sunt:
a. fructe naturale;
b. fructe industriale;
c. fructe civile.

2.4.4. Speţe

1. La data de 1.03.2015 soţii A şi B încheie un contract de vânzare cu C, având ca obiect un imobil. Preţul stabilit
de părţi în cuantum de 120.000 de lei urmează a fi plătit în 12 tranşe rate egale până la data de 1.03.2016. Prin
Drept civil. Teoria generală (curs ID) Conf.univ.dr. Violeta Slavu – Facultatea de Drept,
U.T.M.

contract părţile au stabilit şi o dobândă de 3% pe an (3.600 lei). La scadenţă, C constată că s-a plătit doar jumătate
din preţ (50.000 lei), motiv pentru care formulează o cerere de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată, C solicită instanţei obligarea lui A la plata diferenţei de 50.000 lei din preţul
vânzării şi totodată obligarea acestuia la plata dobânzii asumate în cuantum de 3.600 lei.
Prin întâmpinare, A solicită respingerea acţiunii pe motiv că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece la data
de 1.07.2015 a divorţat de soţia sa B şi în urma partajului, imobilul a fost atribuit acesteia.
a) Ce raport juridic civil există între A, B şi C?
b) Care sunt părţile raportului juridic?
c) Ce fel de obligaţie este plata preţului sumată de A şi B?
d) Ce drepturi şi obligaţii identificaţi în speţă?
e) Calificaţi în funcţie de criteriile cunoscute dreptul la dobândă al lui C.
f) Ce soluţie va pronunţa instanţa? Argumentaţi.

2. A îi închiriază lui B locuinţa sa pe perioada verii (1.06.2016 – 1.09.2016) în schimbul obligaţiei de a se îngriji
de grădină. La împlinirea termenului, A constată că B nu s-a îngrijit de grădină, deoarece toate plantele s-au
uscat. Faţă de această situaţie, A formulează o cerere de chemare în judecată împotriva lui B, prin care solicită
instanţei obligarea lui B la plata de despăgubiri în cuantum de 1000 de lei.
B se apără şi arată că el s-a îngrijit de grădină, dar fiind o vară foarte secetoasă, plantele nu au rezistat.
Martorul D, audiat în cauză declară că l-a văzut pe B în fiecare dimineaţă udând grădina şi că până spre mijlocul
lunii iulie, grădina arăta foarte bine.
a) Calificaţi raportul juridic civil intervenit între A şi B.
b) Calificaţi în funcţie de criteriile cunoscute obligaţia lui B de a îngriji grădina.
c) Ce decide instanţa? Argumentaţi.

3. A hotărăşte să-şi împrejmuiască grădina cu un gard electric pentru a ţine hoţii departe de fructele sale. Nu
comunică nimănui hotărârea sa şi conectează gardul la o sursă de energie electrică de joasă tensiune. B trece cu oile
pe lângă gardul lui A şi constată că trei din oile sale sunt electrocutate.
B formulează o cerere de chemare în judecată împotriva lui A solicitând instanţei obligarea acestuia la acoperirea
prejudiciului cauzat, respectiv să-i dea trei oi.
A, prin întâmpinare, solicită respingerea cereri pe motiv că el nu are nicio vină, deoarece prin fapta sa nu a făcut
altceva decât să-şi apere dreptul său de proprietate.
a) Ce fel de raport juridic civil s-a creat între A şi B?
b) Care este izvorul acestui raport juridic civil?
c) Ce soluţie propuneţi? Argumentaţi.

4. A se prezintă la avocatul B solicitându-i acestuia să-l reprezinte într-un proces cu sora sa, C, având ca obiect
partajarea bunurilor dobândite prin moştenire. A insistă ca imobilul ce face parte din moştenire să-i fie atribuit lui.
În urma procesului, imobilul cu pricina este atribuit lui C pe considerentul că aceasta, prin investiţiile făcute, a
sporit valoarea bunului, astfel încât, A primeşte doar o sumă de bani cu titlu de sultă. Deşi avocatul B a încercat să
obţină bunul în favoarea clientului său, faţă de refuzul lui C de a renunţa la bun, instanţa decide atribuirea în natură
a bunului către C cu obligarea plăţii unei sulte lui A, sumă care de altfel a şi fost plătită.
Nemulţumit de soluţia obţinută, A îl cheamă în judecată pe avocatul B solicitând instanţei, obligarea acestuia la
daune-interese, pe considerentul că nu şi-a executat obligaţia asumată prin contractul de asistenţă judiciară, aceea
de a obţine imobilul pentru el.
a) Calificaţi raportul juridic născut între A şi avocatul său B.
b) Calificaţi în funcţie de criteriile cunoscute,obligaţia asumată de avocatul B faţă de clientul său A.
c) Ce va decide instanţa? Argumentaţi.