SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX „SFÂNTUL VASILE CEL MARE”

SFÂNTA TAINĂ A HIROTONIEI - MISIUNE

ȘI LUCRARE HARICĂ
(LUCRARE DE ATESTAT)

PROFESOR COORDONATOR: SUSȚINĂTOR:

PR. PROF. CONSTANTIN SIMIRAȘ GRAUR ȘTEFAN-ILIE

IAȘI
2017
CUPRINS

ARGUMENT 3
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I. PREOȚIA – RELAȚIE ONTOLOGICĂ A OMULUI
CU DUMNEZEU 5
CAPITOLUL II. PREOȚIA ORTODOXĂ - SACRAMENTALITATE ÎN
ORIZONTUL ECLEZIAL 10
CAPITOLUL III. SENSUL, DINAMISMUL ȘI VALENȚELE MISIUNII ÎN
ORIZONTUL ORTODOX 13
CAPITOLUL IV. PREOTUL - SUBIECT AL MISIUNII ȘI AL
LUCRĂRII HARICE 18
IV.1. Predicarea cuvântului sau aspectul dogmatic 20
IV.2. Profilul moral-social, aspectul moral al misiunii 21
IV.3. Slujirea celor sfinte sau aspectul liturgic al misiunii 21
CONCLUZII 22
BIBLIOGRAFIE 24

2
 ARGUMENT

Am ales ca temă pentru lucrarea de atestat SFÂNTA TAINĂ A HIROTONIEI -

MISIUNE ȘI LUCRARE HARICĂ, deoarece această temă pe cât e de veche, pe atât este
de actuală și î continuă dinamică, iar misiunea preoțească stă în deplină legătură cu
înțelegerea măreției Tainei Preoției.
Vocaţia pentru preoţie este o problemă veche şi mereu nouă. Ea e strâns legată de
problema pregătirii pentru preoţie, cele două mergând împreună. Dar ce este vocaţia
preoţească? Vocaţia preoţească, în general, este o alegere dumnezeiască binecuvântată şi o
stăruitoare chemare de la Dumnezeu. Ea este o chemare tainică, răsărind din harul lui
Dumnezeu şi ducând pe cel chemat pe culmi nebănuite. Vocaţia preoţească este de două
feluri: vocaţie subiectivă și vocaţie obiectivă.
Prin vocaţie subiectivă se înţeleg înclinările sufletului spre acte de evlavie: plăcerea
de a se ruga, de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, de sfinţi, de a merge la Biserică, de a
citi sau a cânta la strană, de a respecte posturile şi sărbătorile, de a se spovedi şi de a se
împărtăşi, de a respecta persoanele bisericeşti. Dar, vocaţia preoţească nu e numai rodul
închinărilor evlavioase, ci mai ales efectul lucrării lui Dumnezeu, care cunoaşte că din sânul
mamei sale şi ajută pe cel ce se va împodobi cu înalta slujire.
Prin vocaţie obiectivă, se înţelege hirotonirea, adică acea chemare de la Dumnezeu
prin înalta ierarhie bisericească. Părinţii Bisericii pun mare preţ pe hirotonie, fiindcă prin ea
se dă deplinătatea harului, prin ea cel ce o primeşte are rang mai mare decât îngerii. Vocaţia
preoţească nu se improvizează. Ea trebuie descoperită şi îndrumată. Vocaţia reală face din
preot un om ireproşabil, gata de a instrui pe oricine, iubitor de străini, devine un exemplu
frumos pentru toţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur a văzut că pastoraţia sufletelor este o sarcină copleşitoare,
pe care el o numește „ Arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Conducerea sufletelor angajează toate
forţele preotului în special în duhovnicie. Preotul nu e de la început un duhovnic desăvârşit,
dar râvna lui neîncetată pentru curăţia sufletelor, îl va ajuta să ajungă un adevărat păstor. Din
cele de mai sus , rezultă că vocaţia este absolut necesară pentru preoţie. Ea se arată uneori
mai devreme, alteori mai târziu, dar totdeauna ea se află ca o făgăduinţă de logodire cu
Biserica în inima candidatului.

3
 INTRODUCERE

Perspectiva pe care o oferă doar scurta analiză a titlului acestei lucrări este deosebit de
complexă, de aceea am convingerea că în aceste pagini am surprins, cât mi-a stat în putinţă,
câteva dintre aspectele ce definesc această temă. Nu voi avea, aşadar, pretenţia că este o
lucrare exhaustivă, ci, mai degrabă, o radiografie a unei stări de fapt din societatea
contemporană. Mă refer aici la preoția creştină, la formele ei explicite de prezentare și
exprimare, iar nu în ultimul rând la modul în care este receptată aceasta în noul context socio-
cultural-religios contemporan.
Asistăm astăzi la o reconfigurare a societății, ceea ce implicit angajează și Biserica
într-un proces de transformare în vederea adaptabilității la conștiința religioasă sau
areligioasă a omului modern. „În această tendință există pericolul flagrant de a armoniza
identitatea creștină în spiritul unei conștiințe contemporane seculariste, de a banaliza
dimensiunea spiritualității creștine într-un context pluralist si fragmentar” 1. De aceea, astăzi,
vorbim de o reconsiderare a valențelor preoției în direcția ei sacramentală și socială, o
reevaluare și adaptare concretă a preoției în contextul de recepție actual. Această stare de
fapt, această atitudine secularistă postmodernistă, a coborât preoția din planul sacramental ca
ferment activ al pogorârii și pătrunderii sacrului în societate, la o problemă redusă greșit la
aspectul social. „Preoția în ziua de azi este percepută ca și orice alt „job”, fără o eficiență
reală în dimensiunea spirituală a omului” 2. O repoziționare a preoției în statutul de funcție
sacramentală, prin care se comunică harul divin unificator, în identitatea originală, ajută la
reconfigurarea conștiinței religioase a omului contemporan. Putem vorbi de o teologie a
misiunii preoțești, întrucât modul de existență și de exprimare a acestei sfinte taine, își
găsește valențele și împlinirile în actul dinamic al misiunii sacramentale. „În preoție se
descoperă o responsabilitate autentic creștină, o conștiință eclezială ca factor de răspundere
pentru barometrul vieții sacramentale și liturgice a creștinilor în unitatea organică a
Bisericii”3. Tipologia preotului care se adresează unei societăți a cărei creștinătate se șterge
ușor ușor , trebuie să răspundă eficient pretențiilor și cerințelor actuale.

1
Pr. Prof. univ. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 34.
2
Gheorghe Şanta, Vocție și misiune în preoție, Studia Universitatis Babes-Bolyai - Teologie Ortodoxă, nr. 1-2,
1996, p. 111.
3
Ibidem, p. 115.

4
CAPITOLUL I

PREOȚIA – RELAȚIE ONTOLOGICĂ A OMULUI

CU DUMNEZEU

Omul este o ființă cultuală ontologic. Experiența umanului cu sacrul l-a încadrat pe
om într-o dinamică cultuală, ce structurează modul raportării omului la Dumnezeu. Preoția
definește vocația naturală a omului. „Preoţia este un element structural al culturilor şi
civilizaţiilor iar preotul este persoana sacră care aduce jertfă şi invocă divinitatea în acţiunea
ei benefică pentru comunitate, soteriologică pentru fiecare ins uman în particular. Funcţia
preoţiei, care ulterior a trecut la o categorie şi la un număr redus de persoane, ţine de însăşi
condiţia umană, de omul care caută pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu mai întâi l-a căutat pe
el”4. Sfântul Efrem Sirul această profundă realitate a sufletului uman care doreşte după
Dumnezeu şi vrea să instaureze prin jertfe de sine sau prin substituirea sinelui având
conştiinţa vinei cu elemente ale creaţiei, un dialog al iubirii, o comunicare cu divinul. „Să ne
întoarcem la Abel cel drept care a fost un preot la începutul creaţiei şi să aflăm de la el că
dintru început aducea ca preot jertfa sa lui Dumnezeu. Nu s-a pogorât oare foc din cer şi a
mistuit jertfa lui? Iar când aducea lui Dumnezeu pârgile sale, precum zice Scriptura, a căutat
Dumnezeu la jertfa lui Abel, iar la a lui Cain n-a binevoit”5.
Încă înainte de preoţia levitică, preoţia instituţională a Vechiului Testament, Sfânta
Scriptură, Revelaţia Dumnezeului celui viu, oferă imaginea lui Melchisedec, regele
Salemului, „preotul Dumnezeului Celui Preaînalt" (Facere 14. 18-19) care a oferit lui Avraam
pâine şi vin, o prefigurare a „jertfei de tămâie” şi a „prinoaselor curate” ce se vor aduce „de la
răsăritul soarelui şi până la apusul lui printre neamuri" (Maleahi 1,11), pâinea şi vinul
euharistic, care, în Biserica lui Hristos întemeiată prin jertfa Sa pe Cruce (Faptele Apostolilor
20,28), dar devenind efectiv lucrătoare a păcii şi a iubirii, în Ziua Cincizecimii prin pogorârea
Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, reactualizează tainic şi nesângeros jertfa sângeroasă şi
unică a Golgotei. Deşi toţi fiii poporului ales erau „preoţie împărătească şi neam sfânt” (Ieşire
19,6) datorită faptului că Dumnezeu li s-a descoperit într-un mod minunat şi unic în contextul
prehristic şi evreii au fost singurii ce au primit revelaţia adevărată prin Moise (chiar dacă unii
critici au văzut în Platon „un Moise cu accent atic”, cum se pronunță Pr. Prof. Gheorghe
4
Pr. Conf. Dr. Daniel Benga, Misiunea bisericească – „liturghia“ de după Sfânta Liturghie”, în „Glasul Bisericii”,
LXIV (2005), nr. 9-12, p. 101.
5
Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. D. Fecioru, București , 1987, p.
228.

5
Peraru6, iar profeţii Vechiului Testament au fost păstrătorii fermi ai monoteismului, şi la
poporul ales funcţia preoţiei, slujitoare a templului şi aducătoare a jertfelor, era rezervată unei
categorii de persoane, respectiv Aaron şi fiii lui, cei din seminţia lui Levi (Numeri 18).
Tot aşa şi în creştinism, în Biserica lui Hristos, chiar dacă creştinii sunt numiţi
„seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru
2,9), aceasta pentru „naşterea din apă şi din Duh” (Ioan 3,5) şi pentru „ungerea de la Cel
Sfânt” (I Ioan 2.20; Tit 2,5). Nu toţi creştinii sunt chemaţi dă fie „iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu” (I Corinteni 4,1) adică preoţi care primesc harul Sfântului Duh în taina Hirotoniei
„cu punerea mâinilor mai marilor preoţi” (I Timotei 4,14), a episcopului hirotonit canonic,
primitor al harului în succesiunea neîntreruptă a acestuia şi a dreptei credinţe de la Sfinţii
Apostoli asupra cărora Mântuitorul Hristos a suflat şi le-a zis „Luaţi Duh Sfânt. Cărora le veţi
ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-22). De fapt, în
timpul activităţii Sale mesianice Mântuitorul Iisus Hristos a ales pe cei 12 Apostoli şi pe cei
70 de ucenici (Matei 10; Luca 9,10), iar Sfinţii Apostoli la rândul lor au hirotonit pe cei 7
diaconi (Faptele Apostolilor 6, 1-6) prin care lumea avea acces la Hristos, la învăţătura şi
harul Lui şi putea să primească harul sfinţitor.
De fapt, „preoţia Bisericii constituie actualizarea şi vizualizarea temporală şi spaţială
a unicei preoţii eterne şi nevăzute a lui Hristos, cum se pronunță Pr. Prof. Dumitru Staniloae 7,
Ce se jertfeşte neîncetat Părintelui ceresc, Care în calitatea Sa de Arhiereu suprem, de mare
Profet şi de împărat al întregii lumi a încredinţat prin Duhul Sfânt ca această slujire
îndumnezeitoare să fie împlinită de preoţia Bisericii, care învaţă, sfinţeşte şi conduce pe
oameni spre împărăţia lui Dumnezeu care este şi care vine, fiecare creştin în timpul şi spaţiul
său bucurându-se de comuniunea deplină cu Hristos cel înviat în comunitatea al cărei
membru este”.
Paginile Sfintei Scripturi a Noului Testament oferă argumente suficiente și juste
despre existenţa şi funcţia preoţiei Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos, izvorul preoţiei şi
„Arhiereul cel veşnic” (Evrei 8. 1-3) Ce S-a adus pe sine jertfă supremă pentru răscumpărarea
oamenilor de sub robia păcatului şi a morţii din iubire faţă de oameni (Ioan 3,16).
Hirotonia sau Preoția este Taina prin care cei anume pregătiți primesc, prin punerea
mâinilor și rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a

6
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Principiile „rigorii protestante” și continuitatea lor în ideologiile
neoprotestante, în “Analele Științifice ale Universitătii AL. I. CUZA din Iași”, serie nouă, Teologie, tomul
VIII, 2003, Editura Univesritatii “Alexandru Ioan Cuza”, p. 35.
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, București 1996, p. 148.

6
sfinți prin Sfintele Taine și slujbele bisericești și de a conduce pe cei credincioși la mântuire (
Matei 28,19-20).
Mântuitorul a așezat această Sfântă Taină chiar în prima zi a Învierii Sale, prin
cuvintele spuse Apostolilor: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi. Și
aceasta zicând a suflat asupra lor și a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi
iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute" (Ioan 20,21-23). Sfânta Scriptură învață că preoția
se dă prin punerea mâinilor ( Fapte 14,23; ITim.4,14; 5,22) și că ea este lucrarea Duhului
Sfânt, cum zice Sf. Apostol Pavel preoților din Efes : "Luați aminte de voi și de toată turma
întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu"(Fapte
20,28).
Puterea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu a fost dată de Mântuitorul odată cu cea
sfințitoare și de conducere prin cuvintele: " Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului" ( Matei 28-19-
20).
Puterea sfințitoare a fost indicată și prin cuvintele de la Cina cea de Taină: " Aceasta
să o faceți întru pomenirea Mea" (Luca 22,19;I Cor.11,24-25). Despre puterea sfințitoare a
preoției vorbește și Sf. Apostol Pavel: "Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai
lui Hristos și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu"(I Cor.4,1).
Puterea de conducere duhovnicească a fost arătată concret prin cuvintele: "Cel ce vă
ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi de mine se leapădă" (Luca
10,16).
Ierarhia bisericească sau preoția sacramentală are trei trepte:
1) Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la Apostoli, prin succesiunea apostolică
sau episcopală. Ea are plinătatea celor trei puteri: de a învăța, de a săvârși cele sfinte, de a
conduce Biserica.
2) Treapta preoțească primește aceste trei puteri de la arhiereu, însă fără dreptul de a
hirotoni și de a sfinți Mirul și Sf. Antimis.
3) Treapta diaconească primește în Taina Hirotoniei, de la arhiereu, puterea de a ajuta
pe arhiereu și preot, însă fără a putea săvârși singur Sfintele Taine și Ierurgii. Cele trei trepte
harice ale ierarhiei bisericești, conferite prin Taina Hirotoniei, sunt adeverite de Sfânta
Scriptură și de Sfânta Tradiție. Sfântul Ignatie scrie: "De asemeni toți să cinstească pe diaconi
ca pe Iisus Hristos, pe episcopi ca pe chipul Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu
și ca adunare a Apostolilor. Fără aceștia nu se numește Biserică" ( Sf. Ignatie 3,1).
7
 A vorbi despre preoție, înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri, de
conștiința chemării și a darului ei; înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor; mai
concret, după Sfântul Apostol Pavel, înseamnă: “a știi cum trebuie să ne comportăm în casa
lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I
Tim. III, 15).
Cât de adânc e faptul că Domnul instituind preoția o unește și o întemeiază în propria
Sa “trimitere” și slujire: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi”. Domnul
însuși, mai înainte, spusese că e “trimis”. “Nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”
(Ioan V, 30). Acum Apostolii, și prin ei, preoții sunt de asemenea niște “trimiși”, din aceeași
poruncă și cu același mesaj. În ziua Cincizecimii, când ei vor începe propriu-zis slujirea lor în
Biserică, trimițându-le de la Tatăl Duhul Sfânt, Iisus le trimite același Duh, de la Care El
însuși s-a născut din Fecioara și care a coborât peste El la Botez. “Slava pe care mi-a dat-o
Mie, eu le-am dat-o lor” (Ioan XVII, 22), mărturisește Tatălui. “Preoția e lucrare din lucrarea
lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos”. Sau cum spune
Teofan al Niceii: “Preoția este vrednicie dumnezeiască, un har prea fericit, o știință a
înțelepciunii divine, un lucru ceresc și mai presus de fire, ieșit din înseși firea lui Dumnezeu”.
Acestea confirmă ceea ce spusese Apostolul: “Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă
este chemat de Dumnezeu ca și Aaron” (Evr. V, 4).
Actul însuși al consacrării, al transmiterii Duhului Sfânt, direct prin “insuflare” din
partea Mântuitorului asupra Apostolilor, și coborârea limbilor de foc în Cincizecime, apoi
prin “punerea mâinilor” de către Apostoli peste urmașii lor, revelează această adâncă legătură
a preoției cu izvorul ei, cu preoția Mântuitorului Hristos. Taina hirotoniei, cum explica și
cuvântul, se săvârșește prin “punerea mâinilor”. Dar, “mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”,
spune psalmistul. Mâinile lui Dumnezeu Tatăl sunt: Fiul și Duhul Sfânt explică și Sfântul
Irineu. În taina preoției, prin mâinile arhiereului, lucrează mâinile dumnezeiești ale Tatălui:
Fiul și Sfântul Duh; se împărtășește în ea energie, putere, lucrare dumnezeiască. Despre
Mântuitorul spune Sfântul Evanghelist Luca: “Putere ieșea din El și vindeca pe toți”, iar
Mântuitorul spunea Apostolilor: “Pe bolnavi mâinile veți pune și bine le va fi”. Până și
“umbra lui Petru” (Fapte V, 15), și “ștergarele lui Pavel” erau binefăcătoare. Toți slujitorii
Noului Testament, urmași ai Sfinților apostoli: Tit, Timotei, preoții sfințiți de aceștia, cei
șapte diaconi, se vor împărtăși de acest har, prin “hirotonie”, prin punerea mâinilor. Prin
“punerea mâinilor” venea Duhul Sfânt asupra lor (Fapte VIII, 17-18; XIX, 6).
Când se săvârșește Sfânta Taină a Hirotoniei, Arhiereul sfinților se roagă astfel:
“Dumnezeule cel mare întru putere și adânc întru înțelepciune, Însuți Doamne, pe acesta pe
8
care ai binevoit a-l ridica la treapta de preot, umple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să fie
vrednic să stea fără de prihană înaintea jertfelnicului Tău, să vestească Evanghelia împărăției
Tale, să liturghisească cuvântul adevărului Tău, sa-Ți aducă Ție daruri și jertfe duhovnicești,
să înnoiască poporul tău prin baia nașterii de a doua”. Sunt cuprinse și transmise aici haric, în
atmosfera liturgică, lucrările sfinte fundamentale ale preoției.
Toți cei care au primit taina sfintei Preoții, au în față conștiinței, acel moment liturgic
de după sfințirea Darurilor, când Arhiereul sfinților ne-a încredințat în mâna Sfântul Agneț,
Trupul lui Hristos, rostind: “Primește odorul acesta și-l păstrează pe El până la a doua și
slăvita venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El are să-l ceară de la tine”. Acest gest
sacru cuprinde în sinteză, întreaga răspundere a preotului pentru trupul lui Hristos. Nu numai
pentru cel de pe sfântul altar, ci pentru întreg trupul Domnului – Biserica; și fiecare preot
pentru parohia, biserica încredințată lui. Preotul nu slujește niciodată singur. E împreună cu
Iisus Hristos, capul Bisericii a cărui “preoție este, după cuvântul Prea Fericitului Patriarh
Justinian, un act de slujire, de slujire nesfârșită până la jertfă” și care a spus ucenicilor înainte
de a se înălța de la ei: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei
XXXVIII, 20).

9
CAPITOLUL II

PREOȚIA ORTODOXĂ - SACRAMENTALITATE ÎN

ORIZONTUL ECLEZIAL

„Preoţia este legată permanent de conştiinţa păcătoşeniei omului şi invită la

permanentă stare de veghe, de înnoire, de curăţire pentru Hristos prin rugăciune şi iubire” 8.
Pe Cruce pune moartea şi învierea Sa, Mântuitorul Hristos a mântuit obiectiv pe toţi oamenii
iar prin înălţarea Sa la cer şi prin trimiterea Sfântului Duh la ziua Cincizecimii, lucrarea Sa
preoţească este continuată de preoţia harică a Bisericii Sale, mai întâi de către Apostoli, apoi
de ierarhia sacramentală. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a frânt pâinea pentru Luca şi
Cleopa: „Şi când a stat împreună cu ei la masă luând El pâinea, a binecuvântat-o şi frângând-
o le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Luca
24, 30-31). S-a făcut nevăzut pentru că a lăsat lor şi Bisericii Sale prezenţa Sa euharistică,
pâinea şi vinul prefăcut prin rugăciunea de invocare a preotului la Liturghie în Trupul Său
înviat, aşa cum El Însuşi ceruse ucenicilor Săi. „Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea”
(Luca 22,19; I Corinteni 11,24). Această comemorare, această reamintire a ceea ce s-a
petrecut o singură dată în istorie, pentru mântuirea omului o face Biserica în Liturghia ei prin
preoţia sacramentală, care a primit puterea de la Hristos în Duhul Sfânt „să obiectiveze
kerygma”, cum se pronunță Michel Meslin9, cuvintele lui Hristos Însuşi, dar mai mult decât
cuvintele, pe Însuşi Hristos, în chip euharistic. Obiectivarea kerygmei implică trecerea de la
evenimentul unic la cultul care face prezent sacramental evenimentul, unic în istorie, şi
aceasta se face prin preot, preotul creştin care nu constrânge asemenea magicianului
divinitatea să împlinească dorinţele omului, ci preotul creştin care îşi supune propria sa voinţă
lui Dumnezeu, se consacră unei misiuni de transmitere a învăţăturii inseparabil de harul
sfințitor prin care uneşte pe oameni cu Dumnezeu. „Fără un subiect uman care să-L
reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca persoană
darurile Sale, nu ni s-ar putea dărui pe Sine Însuşi în celelalte Taine, ca prin mijloace văzute.
De aceea de preoţie atârnă şi mântuirea în Hristos”10.

8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Transfigurare și secularizare. Misunea Bisericii într-o lume secularizată, „Studii
Teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie 1994, p. 38.
9
Michel Meslin, Știința religiilor, traducere de Suzana Russo, Editura Humanitas, București 1993, p. 111, apud
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Principiile „rigorii protestante”… , p. 36.
10
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 144.

10
 Astfel, preoţia Bisericii este condiţia celorlalte Taine prin care harul Duhului Sfânt
este prezent în viaţa credincioşilor. Epoca post-apostolică a înţeles, şi-a însuşit şi s-a
manifestat conform structurii eclesiale apostolice despre care Sfântul Ignatie al Antiohiei dă
mărturia următoare: „Vă îndemn să vă străduiţi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu,
având întâistătător pe episcop care este în locul lui Dumnezeu, pe preoţi care sunt în locul
soborului Apostolilor şi pe diaconi care îmi sunt aşa de dragi, cărora li s-a încredinţat şi
slujirea lui Hristos”11.
Unitatea dintre ierarhia Bisericii şi poporul credincios este temei şi al adevărului
credinţei fără de care nu se poate vorbi de unitatea Bisericii şi de plinătatea lucrării harice, de
siguranţa mântuirii. „Unde este Biserica este Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui
Dumnezeu acolo este Biserica şi tot harul. Iar Duhul e adevărul”12.
Mărturisind şi considerând preoţia de drept divin în structura Bisericii şi
propovăduind şi sfinţind umanitatea chemată la mântuire „in nomine Christi” şi cu puterea
Duhului Sfânt, Ortodoxia respinge atât exagerarea romano-catolicismului ce a interpus între
Hristos şi ierarhia sacramentală a Bisericii persoana papei „vicarius Filii Dei”, locţiitor al lui
Hristos Însuşi cu repercursiunile dogmatice şi canonic-organizatorice care fac ca Biserica să
fie mai mult o societate religioasă decât spaţiul comuniunii cu Dumnezeu, cu interese de
multe ori terestre decât cereşti, cu tendinţe expansioniste şi prozelitiste care nu mai relevează
„duhul lui Hristos”, dar şi pe cea protestantă şi sectară care văd în ierarhie doar ceva de drept
uman, fără legătură cu harul Duhului Sfânt ce vine neîntrerupt de la Hristos prin Sfinţii
Apostoli şi episcopii Bisericii în succesiune neîntreruptă, concepţie şi practică, cu
consecinţele nefaste pentru creştinism, ilustrate de exacerbarea individualismului religios
degenerând în pietism şi sentimentalism sau în secularism. Preoţia ortodoxă, în smerenie şi cu
conştiinţa lucrării lui Hristos Însuşi în actele ei liturgico-sacramentale, îl invocă mereu pe
Hristos să „ia chip” în creştinii încorporaţi Bisericii spre a fi toţi „sădire a adevărului în sfânta
sobornicească şi apostoleasca Sa Biserică” şi sporind în dreapta credinţă să se slăvească în
toţi numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În contextul actual de confuzie, de confruntare a fel de fel de ideologii, de afişare a
unei anumite doze de anticlericalism generat de fals intelectualism sau de ignoranţă şi
superstiţie izvorâtă din „straturi de păgânătate, așa cum se exprimă Pr. Prof. Gh. Petraru 13, ale

11
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Magnezieni, 6, 1, traducere , note și indicații de Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. I,
București 1979, p. 166.
12
Sfântul Irineu, Adversusha eresis, III, 24, 1, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Biserica universală și
sobornicească, în “Ortodoxia”, 1966, nr. 2, p. 189.
13
Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Principiile „rigorii protestante” …, p. 41.

11
memoriei colective, preoţia în Ortodoxie, neclintită în slujirea ei şi ancorată în Hristos, semn
al iubirii dumnezeieşti faţă de oamenii chemaţi la înnoire şi mântuire, la cunoştinţa adevărului
şi la viaţă veşnică, nutrită de sfinţenia şi jertfa înaintaşilor şi infuzată de „duhul locului”
consacrat ca spaţiu teofanic prin vizualizarea cuvântului în templul sacru al neamului ce cântă
în icoană şi teologhiseşte în armonia textului sacru evitând şi eliminând înrobirea textualistă
şi formalistă prin credinţa vie ce transfigurează întru lumina divină, preoţia ortodoxă prin care
se păstrează memoria vie a trecutului, numele înaintaşilor actualizate în jertfa liturgică ce
prefigurează şi anticipează plenitudinea eshatologică, dar şi viitorul umanităţi chemate la
îndumnezeirea în Hristos, este cea care invocă neîncetat să fie păzită în neosândire întru
sfinţita lucrare a Dumnezeieştilor Taine prin care Însuşi Dumnezeu este prezent în lume în
relaţie personală simţită cu fiecare creştin. Fără a absolutiza centralismul papal sau
individualismul protestant, preoţia ortodoxă, factor de reper sacramental, este chemată în
contextul actual la formarea conştiinţei religios-morale, a demnităţii umane a fiecărui
membru al Bisericii”.
Preotul ortodox, „indiferent de deschiderea sa culturală, care este o aureolă
individuală a strădaniei sale intelectuale de care trebuie să fie dublat pentru o bună experienţă
a lumii sale, a concepţiilor şi a valorilor specifice timpului său şi datorită căreia poate să fie
un bun canal al adevărului evanghelic transpus în limbajul şi sintagmele lingvistice ale
contemporaneităţii şi care aduce cinste (I Timotei 5, 17) trebuie să fie în acelaşi timp fidel în
mod absolut vocaţiei şi misiunii sacerdotale prin care se revelează Însuşi Hristos. Hristos
trebuie să fie Cel care se dezvăluie şi se relevează în cuvintele şi gesturile liturgice ale
preotului, pe Acesta trebuie să-L recepteze creştinii în mesajul şi slujirea liturgico-
sacramentală a preotului, în activitatea sa filantropico-socială”14.
Cultivarea vocaţiei teologico-spirituale şi eclesiale trebuie să fie sensul fiecărui creştin
ortodox mai mult sau mai puţin cunoscător şi trăitor întru dreapta credinţă pentru că dreapta
credinţă înseamnă echilibru spiritual şi o stare de spirit, care ajunge la împlinire, cum spune
Mircea Eliade, spirit vizionar care vedea în Ortodoxie „creştinismul autentic care trebuie
actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini - pentru a găsi un sens
vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate şi să cuprindă din acel suc al metafizicii care
singur ne orientează… Ortodoxia ne sileşte să renunţăm la o parte din viaţă ? Ortodoxia nu ne
sileşte nimic. Faptele pe care le facem sub înrâurirea ei sunt fapte fireşti care nu mutilează
viaţa - pentru că viziunea acestei vieţi e schimbată. Un ortodox poate fi ascet sau păcătos. Ce

14
Vasile Răducă, Misiunea Bisericii Ortodoxe azi - provocări, dileme şi sugestii, în "Ortodoxia" , nr. 1-2, 2005, p.
14.

12
însemnătate poate avea faptul acesta? Experienţa religioasă, dragostea către Hristos rămâne
aceeaşi. Aşadar, orice drum ar apuca o conştiinţă contemporană ajunge la creştinismul
ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu spre sfârşit de viată tristă. Dar se va împlini
şi el va fi luminarea de pe urmă”15.

CAPITOLUL III

SENSUL, DINAMISMUL ȘI VALENȚELE MISIUNII ÎN

ORIZONTUL ORTODOX

Preoţia înseamnă trăire în har, din har, prin har şi pentru har. Prof. T. M. Popescu
afirmă: „A vorbi despre preoție însemnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri; de
conștiință chemării și darului ei; înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor; mai
concret, după Sfântul apostol Pavel, înseamnă: a ști cum trebuie să ne comportăm în casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului (I Timotei
3, 15)”16. Sfântul Grigorie de Nazianz caracterizează preoția și actul de pastorație, drept „arta
artelor și știința științelor”, cuvinte care descoperă în spatele unui superlativ estetic, o adâncă
responsabilitate. Preoția ca factor sacramental, ca Sfântă Taină prin care coboară harul divin
sfințitor și absolut necesar constituției umane în demersul ei de împlinire în îndumnezeire, are
o puternică dimensiune dinamică. De fapt, misiune traduce cel mai bine preoția. Misiune,
lucrare de la ceva spre ceva, sau de la cineva spre cineva, un dinamism haric care se
desfășoară sub imperativul vocațional al sfințeniei.
Biserica ca trup tainic al lui Hristos Iisus al cărui Cap este, ca instituție divino-umană
se desfășoară în istorie într-o responsabilitate creștină, particulară, angajată într-un proces de
promovare, susținere și valorificare a Evangheliei lui Hristos. Această realitate trasează
Bisericii un profil misionar într-o perspectivă generala, și în mod special preoției, ca organ
concret care se pronunță în misiune. Identitatea preoției este identitatea misiunii creștine,
preoția fiind obiectul prin care Biserica se pronunță în lucrarea ei în lume.

15
Mircea Eliade, Profetismul românesc, Editura: Roza vânturilor”, București, 1990, pp. 59-60.
16
Prof. T. M. Popescu, Sfințenia și răspunderile preoției, în „Studii Teologice”, IV (1952) nr. 3-4, p. 159.

13
 Etimologic termenul misiune vine de la cuvântul latin missionis, substantiv ce derivă
de la verbul mitto, ere = a trimite 17. Prin misiunea Bisericii se înțelege astfel „un aspect
fundamental al lucrării instituției teandrice a mântuirii, întemeiate de Mântuitorul Iisus
Hristos, anume faptul că aceasta este trimisă în lume, așa cum Fiul a fost trimis de către Tatăl
spre a aduce prin Duhul Sfânt tuturor oamenilor vestea cea bună a mântuirii. Evanghelia
vieții veșnice”18. Misiunea exprimă esența Bisericii de a fi trimisă în lume spre a face pe
oamenii ce cred în Evanghelia lui Hristos și primesc harul Duhului, părtași la binecuvântarea
harică, mântuitoare a lui Dumnezeu19.
Misiunea este „forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi faţă de om, actualizată în cel mai
eficient mod de Iisus Hristos şi lăsată ca moştenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului.
Dumnezeu Treime se revelează pentru a intra în relaţie directă şi liberă cu omul, trimite pe
Fiul în lume pentru a-l readuce la izvoarele comuniunii şi dă urmaşilor ca misiune: „Să vă
iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13,34 şi 15,17) şi „Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel
ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15-16)”20. Din această perspectivă, „misionarul”
este cel ce iubeşte pe semenul său pe care voieşte să-L mântuiască 21. Misiunea, apostolatul
sau trimiterea spre lume evocă dinamica Bisericii lui Hristos care nu este un organism static,
reflectând un stadiu în istorie, ci un organism viu care se adaptează la condiţiile de viaţă
urmărind în permanenţă slujirea lui Hristos, capul nevăzut al trupului. Avându-şi originea în
jertfa lui Hristos, eficientă pentru întreaga lume, Biserica a primit adevărul Lui prin Apostoli,
devenind „apostolească”, adică misionară, păstrătoare a adevărului revelat direct apostolilor
care L-au vestit: „Ceea ce era la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am
văzut, ceea ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii – şi viaţa S-a
arătat şi noi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă
ni s-a arătat, ceea ce am văzut şi ceea ce am auzit, aceea vă vestim şi vouă, pentru ca şi voi să
aveţi părtăşie cu noi, iar părtăşia noastră, din parte ne, este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus
Hristos. Şi pe acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Şi aceasta este
vestea pe care noi de la el am auzit-o şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină” (Ioan 1, 1-5)

17
Pr. Prof. dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă, Iași, p. 11.
18
Asist. Dr. Radu Petre Mureşan, Misiunea Misiologiei. Câteva consideraţii actuale privind misiologia ortodoxă,
în "Studii Teologice", seria a III-a, nr. 1, ianuarie-martie 2006, p. 131
19
Pr. Prof. Vasile Răducă, Misiunea Biserici Ortodoxe azi - provocări, dileme şi sugestii, p. 20
20
Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Teologia și practica misiunii în Biserica de azi. O tratare comparativă, în “Analele
Științifice ale Universitatii AL. I. CUZA din Iași”, serie nouă, Teologie, tomul VIII, 2003, Editura Universitătii
“Alexandru Ioan Cuza”, p. 45.
21
Ibidem, p. 45.

14
şi „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Misiunea are ca obiectiv predarea adevărului
mântuitor respectiv pe Duhul Sfânt care „Le mărturisea mai înainte despre patimile lui Iisus
Hristos şi despre măririle cele de după ele, lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci
pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt
trimis din cer, v-au propovăduit Evanghelia” (I Petru 1, 11-12)22.
În studiul „Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este o
contramărturie”, Arhid. Ioan Ică jr. subsumează o serie de argumente teologice cu privire la
misiunea creştină, care se pot reduce la trei aspecte esenţiale: Trimiterea Fiului şi a Sf. Duh în
lume de către Tatăl, trimiterea Apostolilor la propovăduire de către Hristos, trimiterea
Bisericii care, prin slujitorii investiţi, vor desfăşura misiunea încredinţată până la sfârşitul
veacurilor23.
În înţeles biblico-dogmatic, trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este o expresie a
iubirii lui Dumnezeu faţă de om, pentru care Sfânta Treime poartă grija deosebită în
perspectiva mântuirii sau readucerii lui la „starea cea dintru început”. Tatăl, izvorul
dumnezeirii şi principiul unităţii acesteia, cel care are iniţiativa creării fiinţei umane, are şi
dorinţa mântuirii ei prin Fiul (Ioan 3,17 şi 12,47; I Ioan 4,14 şi Luca 9,55). Pentru om, Tatăl
nu pregetă să facă orice, până la jertfa Unicului Fiu pe care îl „trimite” să vestească voia şi
iubirea Sa: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a
dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Din această
perspectivă, Treimea este într-o permanentă misiune, căci evenimentul venirii istorice a lui
Hristos şi trimiterii Duhului în lume devine generic prin asumarea roadelor lucrării Treimii de
către fiecare creştin, prin Duhul Sfânt. Unitatea de lucrare misionară a Treimii în lume se
desăvârşeşte în Cincizecime, prin care cercul lucrării mântuitoare a Treimii cu lumea se
completează, căci începe sălăşluirea Duhului între oameni. Fiecare „Împărate ceresc”
actualizează lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt în persoana în care se sălăşluieşte şi o „curăţeşte de
toată întinăciunea”, împreună cu toată comunitatea bisericească. Hristos şi Duhul, trimişii
Tatălui, trimit pe Apostoli mai departe: „Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu
pe voi. Şi suflând asupra lor a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 21-22). Misiunea lor primeşte valoare mântuitoare,
fiindcă vestesc apropierea „împărăţiei cerurilor” (Matei 10,7), care este dăruită exclusiv al

22
Pr. Prof. dr. Gheorghe Petraru, Repere pentru o misiologie ortodoxă, în “Teologie şi Viaţă”, 7-12, 2000, p. 293
23
În volumul colectiv, Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001,
pp. 28-31, Cf. Pr.Lect.Dr. Dan Sandu, op. cit., p. 46.

15
celor ce se mântuiesc: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va
boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16).
Misiunea apostolilor devine prelungirea misiunii lui Hristos, care este în mijlocul lor
numai în măsura în care ei se află în misiune: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-
le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
spus vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 19-20). Misiunea nu
se termină până la sfârşitul veacurilor, până când toată lumea va lua la cunoştinţă despre
dragostea lui Dumnezeu24.
„Misiunea creştină dată de Hristos devenea la noii creştini mărturie a vieţii de
comuniune şi de iubire”25, căci ce dovadă mai mare de iubire poţi arăta semenului decât grija
ca el să se mântuiască, să trăiască veşnic. Apostolii şi după ei slujitorii învestiţi şi pregătiţi
pentru misiune încep să vestească viaţa cea nouă a iubirii Sfintei Treimi prin mijloace
concrete de natură spirituală, pentru că „aur şi argint nu au avut” (Fapte 3,6) dar din ce au
avut, din aceea au dat, din viaţa cea nouă în Duhul. Aria largă a misiunii se precizează şi se
diversifică după mărturia Sfântul Apostol Pavel, pe domenii de activitate: „El I-a dat pe unii
să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre
desăvârşirea sfinţilor la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge
la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnmezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la
măsura plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 11-12). El a lăsat şi modalităţile prin care Biserica
îşi împlineşte menirea în viaţa omului: naşterea în credinţă care face din străin membru al
Trupului lui Hristos, căci numai cel ce „se botează” (Marcu 16,16 şi Fapte 2,38) devine
„făptură nouă” (II Corinteni 5,17), prin creşterea în credinţă, respectiv adeziunea activă la
învăţătura şi viaţa comunităţii de-a lungul întregii vieţi pământeşti, după modelul primar unde
noii adepţi „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în
rugăciuni” (Fapte 2,42) şi în final în comuniunea în credinţă, respectiv fidelitate faţă de
tradiţie, căci „Hristos este acelaşi, ieri, astăzi şi în veci” (Evrei 13,8), este cu noi până la
împlinirea făgăduinţei (Matei 28,20), drept pentru care Apostolul neamurilor avertizează:
„Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine, cele de multe feluri!” (Evrei 13,9).
Misiunea înseamnă, aşadar, împărtăşirea de viaţa iubirii treimice încă din timpul vieţii
pământeşti, având ca mijloace concrete vizibile Cuvântul Evangheliei şi Tainele dătătoare de
har, prin care lucrează Duhul Adevărului26.

24
Pr.Lect.Dr. Dan Sandu, op. cit., p. 47.
25
Ibidem, p. 47.
26
Ibidem, p. 47.

16
 „Misiunea creştină înseamnă proclamarea Evangheliei în lume, Evanghelia mântuirii,
a împărăţiei lui Dumnezeu, care reprezintă în acelaşi timp şi viaţa' cea nouă adusă lumii prin
întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Cel dintâi care vesteşte împărăţia lui Dumnezeu este
Mântuitorul Hristos, trimisul Tatălui”27. După Mântuitorul Hristos, cei care propovăduiesc
Evanghelia, cei care primesc această putere la Cincizecime - de a predica Evanghelia şi a
instaura biserici - sunt Apostolii, iar după ei episcopii şi preoţii -ierarhia sacramentală a
Bisericii sensul că ea trebuie să se extindă în timp şi spaţiu atât cât va fi umanitatea sub cer.
De aceea, misiunea este o activitate esenţială a Bisericii. Biserica este spaţiul prezenţei şi
lucrării lui Hristos în Duhul Sfânt. În această perspectivă „misionarii nu fac misiune -cu de la
sine putere, ci lucrarea lor este un mandat dumnezeiesc de la Însuşi Hristos cel înviat,
Domnul Bisericii”28. Aşa cum arată Andrew J . Kirk29, „misiunea Bisericii poate fi înţeleasă
în funcţie de Învierea lui Hristos, ai cărei mărturisitori noi suntem în Euharistie, de
Cincizecime, ai cărei beneficiari suntem în Euharistie şi de Înălţarea lui Hristos, pe Care îl
însoţim şi la a Cărui slavă participăm prin Euharistie. Aceasta este, înainte de toate, o misiune
a comunităţii, o misiune de comuniune deoarece comunitatea trebuie să reflecte dragostea”
«Să vă iubiţi unii pe alţii, întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei» (Ioan, 13,34;
15,12,17)”.
În concluzie, misiunea este însăşi inima Bisericii și a sacramentalității ei. Dacă nu
există misiune, nu există Biserică, ori Biserica creștină, și cea Ortodoxă în mod special, este
angajată într-o responsabilitate misionară în scopul de a deschide și concretiza mântuirea
credinciosului, angajat și el la rându-i prin exercițiul liber al voinței în procesul de
despătimire și sfințire prin conlucrarea sinergică cu harul divin deificator. „Misiunea este
reflecţia vieţii religioase într-o biserică. O biserică fără activitate misionară este o biserică
inactivă, ca să nu spun mai mult (...) Aşa fiind, studiul îndrumărilor misionare este foarte
important, iar ştiinţa misionară devine o ştiinţă hotărâtoare mai cu seamă pentru aceia care
vor fi viitori preoţi şi care prin însăşi definiţia preoţiei sunt chemaţi să fie misionari” 30.
Scopul misiunii creştine nu putea fi altul decât evanghelizarea lumii şi clădirea Bisericii lui
Hristos. Studiul misiunii îndemna, prin urmare, la „convertirea necreştinilor şi

27
Pr. Prof. dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă, p. 52
28
Pr. Prof. Vasile Răducă, Teologia pastorală şi misiunea Bisericii, Studii Teologice, nr. 3, 2005, p. 88
29
Andrew J Kirk, The Mission of Theology and Theology as Mission. Valley Forge, Pa. and Leominster,
Herefordshire: Trinity Press International and Gracewing 1997 apud Pr. Prof. dr. Gheorghe Petraru, Repere
pentru o misiologie ortodoxă, p. 300
30
Prof. Dr. Vasile Ispir, Curs de îndrumări misionare, Bucureşti 1929, p. 23

17
necredincioşilor şi aducerea la adevărata credinţă a ereticilor, sectanţilor şi schismaticilor,
precum şi lupta contra relelor sociale”31.

CAPITOLUL IV

PREOTUL - SUBIECT AL MISIUNII ȘI AL LUCRĂRII HARICE

Slujirea este iubirea în acțiune, iubirea roditoare. „Slujiți unul altuia prin iubire”,
spune Apostolul Pavel (Galateni 5, 13). „Slujirea adevărată conferă transformarea interioară
și aduce bucuria harului lui Dumnezeu și aceasta este o condiție permanentă. Preoția în
Biserică este slujire, slujire din slujirea lui Hristos, căci preoția Bisericii este din arhieria lui
Hristos”32.
“Preotul nu realizează un bun serviciu – chiar dacă este foarte generos, foarte evlavios
şi este pe deplin dedicat Bisericii – dacă stă la marginea vieţii sociale şi culturale a societăţii
în care trăieşte”33. Preotul astăzi “trebuie să fie şi un om al vremurilor sale, pe deplin integrat
în istorie şi în comunitatea sa, deschis problemelor reale ale momentului şi cu o autentică
sensibilitate culturală, socială şi politică”34. Preoţii trebuie să fie persoane “convinse şi
reprezentative, la nivel uman şi la nivelul credinţei” şi trebuie să arate că posedă “calităţi”
precum “echilibru afectiv, simţ critic, unitate interioară, capacitate de relaţionare şi de dialog,
spirit constructiv şi disponibilitate de a lucra în echipă”. Preoţia este o artă în slujba Bisericii
şi a comunităţii, în care preotul trebuie să ştie să promoveze relaţii profunde, să promoveze
protagonismul parohiei şi să permită fiecăruia să se simtă apreciat” 35. De aici rezultă
necesitatea de a depăşi două riscuri opuse care ameninţă figura preotului: cel al conducerii
autoritare – încă foarte frecventă – şi cel al toleranţei excesive – astăzi atât de actuală”.
Atitudinea neconformă misiunii face pe preot lipsit de merite în faţa lumii, mai ales atunci
când viaţa lui este evident lipsită de virtuţi; lucrul acesta nu este favorabil nici chiar propriei
sale mântuiri. Sfântul Grigore cel Mare spune că viaţa vorbitorului recomandă cuvântul care

31
Ibidem, p. 35
32
Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Teologia patrstică - o teologie pastorală și misionară, în „Analele
Științifice ale Universității AL. I. CUZA din Iași”, serie nouă, Teologie, tomul VIII, 2003, Editura Universității
“Alexandru Ioan Cuza”, p. 16.
33
Christos Yannaras, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p. 53.
34
Ibidem, p. 54.
35
Gheorghe Şanta, op. cit., p. 17.

18
pătrunde bucuros în inima ascultătorilor, el învaţă cu vorba şi cu pilda îndeplineşte. Preotul
este luat din lume şi dăruit lumii spre a împlini cele ale lui Dumnezeu. Primul responsabil al
vredniciei comportamentului său este el însuşi, dar pentru că el trăieşte în mijlocul unei
colectivităţi, a unei familii parohiale mai mari, responsabilitatea pentru corectitudinea
comportamentului său aparţine într-o anumită măsură şi acesteia.
„În fiecare parohie, - spune scriitorul francez A. de Lamartine - este un om care este al
tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor ori ca reprezentat în toate actele cele mai solemne
ale vieții, care ia pe om de la sânul mamei sale și nu-l lasă decât la mormânt, care
binecuvintează ori sfințește leagănul, nunta, patul morții și sicriul; un om pe care copilașii se
obișnuiesc a-l iubi, a-l venera și a se teme firește de el; pe care chiar necunoscuții îl numesc
părinte; la picioarele căruia creștinii merg și depun mărturisirile lor cele mai intime; un om
care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelor și ale trupurilor;
mijlocitor obligat între bogăție și sărăcie, care vede pe cel sărac și pe cel bogat bătând la ușa
sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-I lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără
a se rușina, care nefiind de nici o treaptă socială, ține deopotrivă la toate clasele: la clasele de
jos prin modestia și simplitatea vieții; la clasele înalte prin educația, știința și înălțimea
sentimentelor, ce inspiră și recomandă o religie a iubirii de oameni; un om, în fine, care știe
toate, care are dreptul de a spune toate și al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligențelor și
asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeiești. Acest om este preotul”36.
Acest portret magistral, zugrăvit în imagini așa de vii și conturat într-o formă atât de
măiastră și de expresivă ne ilustrează în modul cel mai grăitor și mai convingător posibil atât
chipul ideal al preotului sacerdot cât și dimensiunea, greutatea și importanța preoției creștine,
înălțimea și bogătia ei de înteles, de conținut și de datorii.
Gândirea și trăirea patristică a trasat preoției o coordonată esențială, care trebuie să
reprezinte o referință în desfășurarea misiunii: a fi preot presupune a fi teolog, a vorbi despre
Dumnezeu și mai ales a-L simți pe Dumnezeu și a săvârși cele sfinte, trebuie să te sfințești tu
însuți mai întâi; trebuie să fii curat cu inima și pentru a fi curat cu inima, trebuie mai întâi ca
mintea să-ți stăpânească patimile; trebuie să plângi pentru păcatele săvârșite, să fii blând,
smerit, iertător, să flămânzești și să însetezi de dreptate, să fii milostiv și să iubești pe
aproapele tău. Conștient de această menire, Sfântul Grigore Teologul afirmă astfel înainte de
a se învrednici să dobândească harul preoției: „Pentru ca să curăți pe alții, spune el, trebuie să
fiu eu mai întâi curat. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumina, ca să
luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să
36
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de pastor al sufletelor, Bucuresti, 1935, p. 65-66.

19
sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere” 37. Ea este expresia celei
mai înalte conștiințe a responsabilității sacerdotale ce apasă pe umerii preotului. O conștiință
pătrunsă până în adâncul ei de duhul slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor; o inimă înflăcărată
care se jertfește și se dăruiește necontenit în slujba semenilor, „care nu caută pe ale sale și nu
gândește răul” (I Corinteni 13, 5), ci pururea urmează „cele bune și de folos sufletelor” (atât
în ce priveşte binele moral personal cât și cel a păstoriților).
Pr. Prof. Dr. Dan Sandu trasează rezumativ, dar sintetic, coordonatele definitorii și
esențiale ale pastorației preotului în cadrul organizat al parohiei.
„Departe de a fi un simplu preşedinte al comunităţii sau un mandatat al acesteia
pentru a vesti cuvântul, preotul ortodox este deodată trimisul lui Dumnezeu în misiune spre
oameni şi trimisul oamenilor în fala lui Dumnezeu. El este aşadar, într-o dublă misiune, ceea
ce face ca şi rolul său să fie esenţial: lui Dumnezeu îi garantează prin pregătire şi hirotonie
vestirea nealterată a adevărului evangheliei şi săvârşirea celor sfinte, iar oamenilor le
garantează mântuirea, cu chezăşia propriei vieţi duhovniceşti. Funcţia lui nu poate fi numită
altfel decât MISIUNE, nu profesie, meserie, îndeletnicire, mijloc de trăi şi trebuie trăită de el
însuşi ca grijă permanentă pentru mântuirea oamenilor.
Misiunea preotului în comunitate poate fi cuprinsă în trei direcţii esenţiale care
constituie dovada mărturiei sau contramărturiei lui în faţa credincioşilor, funcţie de aplicarea
lor consecventă, respectiv: direcţia liturgică, dogmatică şi morală. Le vom aborda din
perspectiva importanţei lor în misiunea sa ad extra, în relaţia cu omul modern:

IV.1. Predicarea cuvântului sau aspectul dogmatic

Omul modern este receptiv la cuvânt şi acesta se selectează în funcţie de ce i se pare
mai relevant pentru viaţa personală. Este şi spaţiul în care preotul poate greşi, scandaliza,
contramărturisi dacă nu are „cuvânt cu putere multă”. Predicarea nu înseamnă numai predica
din spaţiul Liturghiei, ci Evanghelie şi aplicabilitatea ei astăzi, cultură şi modul cum ea poate
fi creştinată, educaţie, respectiv viitorul Bisericii lui Hristos. dialog cu ştiinţa şi provocările
ei. Misiunea modernă a preotului nu trebuie să elimine misterul, lucru eşuat în lumea
protestantă, însă imaginea Bisericii ca instituţie arhaică, opacă la modern, la cerinţele omului
contemporan este rodul unei predicări defectuoase şi a transferării lucrurilor în „ascunsele"
taine ale Domnului, din trecut.

37
Sf. Grigore de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoție, trad. de Pr. D. Fecioru,
Bucuresti, 1987, pag. 170.

20
 IV.2. Profilul moral-social, aspectul moral al misiunii
Acesta, este confruntat astăzi cu tendinţa de pierdere a identităţii, de identificare cu
„lumea”. Reprezintă a doua şansă şi al doilea risc în misiune. Faptele preotului sunt faptele
Bisericii pentru credincioşi. Se poate porni de la moralitatea uniformei, care trebuie să
constituie o distincţie vizibilă, chiar în situaţii neoficiale. în prezenţa unui preot credinciosul
nu spune lucruri pe care altfel le-ar spune şi nu face lucruri pe care altfel le-ar face. Preotul
„incognito” se lipseşte de şansa de a folosi toate mijloacele date pentru misiune, „cu timp şi
fără timp”. El nu trebuie sa se piardă în mulţime, ci să strălucească în mulţime. Mare
importanţă are în acest sector familia preotului, care constituie dovada vie a capacităţii
preotului în misiune şi aduce prin actele ei cinste şi susţinere activităţii misionare. Chiar dacă
preotul ar tăcea, faptele trebuie să vorbească pentru el.

IV.3. Slujirea celor sfinte sau aspectul liturgic al misiunii

Este spaţiul în care preotul nu are cum să comită erori dacă se păstrează în duhul
Tradiţiei. Totuşi, dat fiind riscul rutinei, casa lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu
proprietatea preotului, aşa încât timpul să atenueze sensibilitatea slujitorului faţă de sfinţenia
locului, să reducă din evlavia şi conştiinţa în slujirea pe care o face în primul rând lui
Dumnezeu. Mitropolitul Anthony Bloom afirmă că „Misiunea Bisericii este Sf. Liturghie.
Acest tip de misiune se referă la misiunea internă, în sens de schimbare a persoanei în forul ei
lăuntric, de creştere duhovnicească ce se prelungeşte în cotidian, dincolo de spaţiul liturgic”38.

38
Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, op. cit., pp. 48-49.

21
 CONCLUZII

Sfânta Taină a Hirotoniei este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului și prin
invocarea Duhului Sfânt, se împărtășește unei persoane de sex masculin, pregătită în Biserică
și pentru Biserica, harul de a învăța, sfinți și conduce pe credincioși. Ea este absolut necesară
în Biserică, pentru că, fără un subiect uman care să-l reprezinte, Hristos nu ne-ar putea
împărtăși ca persoană darurile Sale și nu s-ar putea dărui pe Sine însuși în celelalte Taine, în
chip văzut. Hirotonia este condiția și mijlocul de săvârșire a tuturor celorlalte Taine.
Sfânta Scriptură arată că Mântuitorul, dorind ca opera Sa și roadele ei să fie
dezvoltate și împropriate de fiecare persoană, până la sfârșitul veacurilor, și-a ales 12
Apostoli din mulțimea care-L urma, specificând: “Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales
pe voi” (Ioan 15,16). Lor le-a promis cheile împărăției cerurilor, iar apoi, în prima zi după
Înviere, i-a investit cu puterea Duhului Sfânt, prin cuvintele “precum m-a trimis pe Mine
Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi... Și suflând asupra lor le-a zis: luati Duh Sfânt...” (Ioan
20,21-23). La rândul lor, Apostolii au instituit în aceeași putere harică, prin rugăciune și
ritualul văzut, pe preoți și pe episcopi.
Este foarte important de observat că atât Mântuitorul cât și sfinții Apostoli au instituit
și rânduit ierarhia bisericeasca de sus în jos și nu de jos în sus, cum cred și afirmă protestanții
si neoprotestanții.
Izvorul preoției sacramentale din Biserică este preoția nevăzută a lui Iisus Hristos, cf.
Sf. Ap. Pavel:”Hritos este arhiereul nostru cel unic și veșnic la Tatăl”, într-o continuă stare de
jertfă și dăruire pentru noi și cu noi Tatăl (Evrei 4,14).
Harul Preoției este unitar, dar se împarte în mod gradat celor trei trepte ierarhice.
Hirotonia nu se repetă, harul ei rămâne întotdeauna în cel hirotonit, deci Hirotonia nu se
șterge niciodată. Această calitate se numește caracterul indelebil (de neșters) al Preoției.
Chiar dacă pentru abateri disciplinare, clericii pot fi opriți de la exercitarea funcțiilor preoțești
prin caterisire, respectivul nu poate fi coborât chiar în treapta de mirean simplu sau
excomunicat din Biserică, dar harul Hirotoniei nu i se poate șterge.
Sfânta Taină a Hirotoniei este singura Taină pe care o poate săvârși numai episcopul.
Primitorul acestei Taine este creștinul ortodox liber, major, de sex masculin, integru trupește
și sufletește, pregătit oficial din punct de vedere intelectual, teologic și moral, pentru lucrarea
Preoției.
Biserica Ortodoxă și cea Catolica acceptă pentru hirotonie numai persoane de sex
masculin, în virtutea izvorului preoției, Iisus Hristos, care a fost și rămâne bărbat. Practica
22
generalizată la protestanți, de a hirotoni femei, nu poate fi acceptată, pentru că hirotonia nu
este o chestiune de egalitate sau neegalitate socială a sexelor, ci este o problema de drept
divin. Protestanții au desfigurat complet Taina Hirotoniei, generalizând hirotonia femeilor și
chiar pastorilor homosexuali, fapt criticat dur de către teologi.

23
 BIBLIOGRAFIE

1. * * * Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă

a Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993
2. BEL, Pr. Prof. univ. dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2
Exigenţe, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002
3. BENGA, Pr. Conf. Dr. Daniel, Misiunea bisericească – „liturghia“ de după
Sfânta Liturghie”, în „Glasul Bisericii”, LXIV (2005), nr. 9-12
4. DANIEL, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Teologia patristică - o teologie
pastorală și misionară, în „Analele Științifice ale Universității AL. I. CUZA din
Iași”, serie nouă, Teologie, tomul VIII, Editura Universității “Alexandru Ioan
Cuza”, 2003
5. ELIADE, Mircea, Profetism românesc, Editura: Roza vânturilor, București, 1990
6. ISPIR, Prof. Dr. Vasile, Curs de îndrumări misionare, Bucureşti, 1929
7. MUREȘAN, Asist. Dr. Radu Petre, Misiunea Misiologiei. Câteva consideraţii
actuale privind misiologia ortodoxă, în "Studii Teologice", seria a III-a, nr. 1,
ianuarie-martie 2006
8. PETRARU, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Principiile „rigorii protestante” și
continuitatea lor în ideologiile neoprotestante, în “Analele Științifice ale
Universității AL. I. CUZA din Iași”, serie noua, Teologie, tomul VIII, Editura
Universității “Alexandru Ioan Cuza”,2003
9. IDEM, Repere pentru o misiologie ortodoxă, în “Teologie şi Viaţă”, 7-12, 2000,
10. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Transfigurare și secularizare. Misiunea
Bisericii într-o lume secularizată, „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLVI, nr.
1-3, ianuarie-aprilie, 1994
11. POPESCU, Prof. T. M, Sfințenia și răspunderile preoției, în „Studii Teologice”,
IV (1952) nr. 3-4
12. RĂDUCĂ, Pr. Prof. Vasile, Misiunea Bisericii Ortodoxe azi - provocări, dileme
şi sugestii, în "Ortodoxia" , nr. 1-2, 2005
13. IDEM, Teologia pastorală şi misiunea Bisericii, Studii Teologice, nr. 3, 2005

24
14. SANDU, Pr. Lect. Dr. Dan, Teologia și practica misiunii în Biserică azi. O tratare
comparativă, în “Analele Științifice ale Universității AL. I. CUZA din Iași”, serie
nouă, Teologie, tomul VIII, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, 2003
15. ȘANTA, Gheorghe, Vocație și misiune în preoție, Studia Universitatis Babes-
Bolyai -Teologie Ortodoxa, nr. 1-2, 1996
16. SFÂNTUL EFREM SIRUL, Cuvânt despre preoție, traducere, introducere și note
de Pr. D. Fecioru, București , 1987
17. SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont
sau Despre preoție, trad. de Pr. D. Fecioru, București, 1987
18. SFÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI, Către Magnezieni, 6, 1, traducere , note și
indicii de Pr. D. Fecioru, in PSB, vol. I, București 1979
19. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Biserica universală și sobornicească, în
“Ortodoxia”, 1966
20. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, București 1996
21. VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, Preotul în fața chemării sale de pastor al
sufletelor, București, 1935
22. YANNARAS, Christos, Ortodoxie şi Occident, Editura Bizantină, București 1995

25