Aurelius Augustinus, De Civitate Dei

(fragmente)
Cartea a XIV-a, cap. 28
Despre felul celor două cetăţi, pămînteană şi cerească
Două iubiri au construit două cetăţi: iubirea de sine pînă la dispreţul faţă de Dumnezeu a făcut
cetatea terestră; iubirea de Dumnezeu pînă la dispreţul de sine a făcut cetatea cerească. Una se
slăveşte în ea însăşi, cealaltă în Dumnezeu. Una îşi cerşeşte oamenilor slava; Dumnezeu,
martor al conştiinţei, este cea mai mare slavă a celeilalte. Una, sprijinită pe propria-i slavă,
ridică capul, cealaltă îi spune Dumnezeului ei: “Tu eşti slava mea şi ridică-mi capul” (Ps. 3,
4). La principii şi neamurile cărora una li s-a supus, precumpăneşte pasiunea puterii; în
cealaltă, toţi se fac slugile aproapelui în milostenie, conducătorii veghind la binele supuşilor,
aceştia ascultîndu-i. Prima cetate, în persoana propriului ei conducător, îşi admiră propria-i
tărie. Cealaltă îi spune Dumnezeului ei: “Te voi iubi, Doamne, pe tine, tăria mea” (Ps. 17, 2).
Astfel, în prima, înţelepţii duc o viaţă prea omenească, căutînd bunurile trupului ori ale
sufletului ori pe amîndouă; acei dintre ei care l-au cunoscut pe Dumnezeu “nu L-au proslăvit
ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gînduri deşarte şi inima lor fără
pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sînt înţelepţi (adică stăpîniţi de propria lor trufie şi
făcînd caz de înţelepciunea lor) şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor
într-o icoană, care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi
tîrîtoare”. La adorarea acestor icoane au ajuns ei, conducători sau conduşi “şi au slujit şi s-au
închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvîntat în veci [! Amin]” (Romani, I,
21-25)1. Dar în cealaltă cetate toată înţelepciunea omului este în pietate, care singură dă
adevăratului Dumnezeu un cult îndreptăţit şi care aşteaptă ca recompensă societatea sfinţilor,
pe aceea a oamenilor şi, de asemenea, a îngerilor, “pentru ca Dumnezeu să fie totul în
toţi” (Corinteni I, XV, 28).

(Henri-Irénée Marrou (avec la collaboration de A.-M. La Bonnardière), St. Augustin et

l’augustinisme, Paris, Éditions du Seuil, 1955, p. 124-127).

1Traducerea s-a făcut după Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Cu trimeteri, Societatea
Biblică, s. l., s. a..
 $2

Cartea a XIX-a, cap. 17

Ce aduce pacea şi dezbinarea între cetatea cerească şi cetăţile pămînteşti
Dar cei care nu trăiesc din credinţă caută pacea casei lor în bunurile şi înlesnirile acestei vieţi;
în schimb, cei care trăiesc din credinţă aşteaptă bunurile veşnice ale celeilalte vieţi, care le-au
fost promise, şi se slujesc de [bunurile] temporale ca nişte călători şi străini, nu pentru a-şi
pune în ele inima şi a se întoarce de la Dumnezeu spre care tind, ci pentru a fi uşuraţi de ele şi
a face, într-un fel, mai uşor de suportat povara acestui trup muritor care îngreunează sufletul.
Astfel, este adevărat că folosinţa lucrurilor necesare vieţii este comună şi unora şi altora în
guvernarea casei lor, dar ţelul la care leagă această folosinţă este foarte diferit. Acelaşi lucru
se întîmplă şi cu Cetatea pămînteană care nu trăieşte din credinţă. Ea caută pacea temporală;
şi este unicul ţel pe care şi-l propune în împăcarea pe care caută s-o instituie printre cetăţenii
ei, pentru a fi între ei o unire de voinţă, ca să se bucure mai uşor de odihnă şi plăceri. Dar
Cetatea cerească sau, mai curînd, această parte a Cetăţii care este străină aici jos şi care
trăieşte din credinţă nu se slujeşte de această pace decît de nevoie, aşteptînd ca tot ce este
muritor în ea să treacă. Aceasta este cauza ca, în timp ce ea este ca şi prizonieră în Cetatea
pămînteană, unde ea a şi primit deja promisiunea mîntuirii şi darul spiritual ca o chezăşie a
promisiunilor ei, ea nu face nici o greutate în a asculta de legile acestei Cetăţi care slujesc la
potrivirea lucrurilor necesare vieţii; pentru ca, de vreme ce ea este comună cu aceasta, să fie
în această privinţă o împăcare deplină între cele două Cetăţi. Dar, pentru că Cetatea terestră a
avut unii Înţelepţi a căror înţelepciune este condamnată în Scriptură, [înţelepţi] care, prin false
imaginaţii sau înşelaţi de diavoli, credeau că trebuie îmbunaţi mai mulţi zei, fiecare guvernînd
peste diverse lucruri, unul asupra trupului, altul asupra sufletului şi în trupul însuşi, acesta
asupra capului, acela asupra gîtului şi tot aşa şi peste celelalte mădulare şi, de asemenea, în
suflet, unul asupra spiritului, altul asupra doctrinei sau a mîniei sau a iubirii, în acelaşi fel în
lucrurile care slujesc vieţii, acesta asupra turmelor, celălalt asupra grînelor, ori a viilor şi aşa
mai departe; şi că, pe de altă parte, Cetatea cerească nu recunoştea decît un singur Dumnezeu
şi nu credea decît că lui singur îi este datorat cultul […], ea nu a putut avea o religie comună
cu Cetatea pămînteană şi a fost obligată să nu fie de acord cu ea în această privinţă; astfel
încît, ea ar fi fost în pericol să fie mereu expusă urii şi persecuţiilor duşmanilor ei, dacă
aceştia nu ar fi fost înspăimîntaţi de numărul celor care îmbrăţişau cauza ei şi de protecţia
evidentă a cerului. În timp ce, aşadar, această cetate cerească călătoreşte pe pămînt, ea atrage
la sine cetăţeni din toate neamurile şi strînge din toate locurile lumii o societate care este, ca şi
ea, străină aici, jos, fără să se îngrijească de diversitatea moravurilor, a limbii şi a obiceiurilor
acelora care o compun, cu condiţia ca acestea să nu-i împiedice a sluji aceluiaşi Dumnezeu.
Cetatea cerească se foloseşte, deci, şi ea, în timpul pelerinajului ei, de pacea temporală şi de
lucrurile care sînt în mod necesar legate de firea noastră muritoare; ea se simte bine că
oamenii trăiesc în bună înţelegere, atît cît o pot îngădui credinţa şi Religia; şi ea aduce pacea
pămînteană celei cereşti, care este într-atît adevărata pace, încît creatura gînditoare nu poate
avea o alta şi care constă într-o unire foarte bine potrivită şi foarte perfectă pentru bucuria
întru Dumnezeu şi a unora cu alţii întru Dumnezeu. Cînd noi vom fi ajuns aici, viaţa noastră
nu va mai fi muritoare şi nici trupul nostru animal; ci vom avea o viaţă nemuritoare şi un trup
spiritual fără nici o sărăcire şi pe deplin supus voinţei. Ea are această pace aici jos prin
credinţă, cînd ea aduce, pentru cîştigarea acestei păci, tot ceea ce ea a făcut ca fapte bune în
 $3

această lume, atît în privinţa lui Dumnezeu, cît şi în privinţa aproapelui, cu atît mai mult cu cît
viaţa Cetăţii este o viaţă de societate.

(Henri-Irénée Marrou (avec la collaboration de A.-M. La Bonnardière), St. Augustin et

l’augustinisme, Paris, Éditions du Seuil, 1955, p. 124-127).

Cartea a XV-a, cap. 4

Despre conflictul şi pacea cetăţii pămîntene
Dar cetatea pămînteană, care nu va dura în veci (fiindcă nu va mai fi o cetate cînd va fi
încredinţată pedepsei ultime) îşi are bunul ei [folos] în această lume şi se bucură în ea cu atîta
bucurie pe cît o îngăduie asemenea lucruri. Dar, de vreme ce acesta nu este un bun care îi
poate despovăra pe fidelii ei de toate necazurile, această cetate este adesea dezbinată
împotriva ei însăşi de dispute, războaie, certuri şi de biruinţe care fie că sînt distrugătoare de
vieţi fie că sînt efemere. Pentru că, fiecare parte a ei care se înarmează împotriva altei părţi
caută să triumfe împotriva neamurilor prin sine însăşi, în servitutea viciului. Dacă, după ce a
făcut cuceriri, este umflată de mîndrie, biruinţa ei este distrugătoare de viaţă; dar dacă îşi
întoarce gîndurile la pierderile obişnuite ale condiţiei noastre muritoare şi este mai curînd
îngrijorată de dezastrele care s-ar putea abate asupră-i, atunci, jubilînd pentru succesele deja
obţinute, această biruinţă, deşi de un fel mai înalt, este totuşi, încă efemeră; pentru că ea nu
poate guverna trainic peste cei pe care i-a subjugat biruitoare. Dar lucrurile pe care această
cetate le doreşte nu pot fi, pe bună dreptate, considerate ca fiind rele, deoarece ea este în sine
însăşi, în felul ei, mai bună decît orice alt bun omenesc. Pentru că ea doreşte pacea
pămînteană pentru a se bucura de bunurile pămîntene şi face război cu scopul de a reuşi să
ajungă la această pace; de vreme ce, dacă a cucerit şi nu mai rămîne nimeni să-i reziste, ea se
bucură de o pace pe care n-o avusese în timpul în care erau [cele] două părţi care se
confruntau pentru a se bucura de acele lucruri care erau prea mici pentru a le mulţumi pe
amîndouă. Această pace este cumpărată prin războaie trudnice; se obţine prin ceea ce ei
numesc o biruinţă glorioasă. Acum, cînd biruinţa rămîne la partea care a avut motivul mai
drept, cine ar ezita să-l felicite pe învingător şi s-o denumească o pace dorită? Aceste lucruri,
deci, sînt lucruri bune şi, fără îndoială, darurile lui Dumnezeu. Dar, dacă ei neglijează
lucrurile mai bune ale cetăţii cereşti, care sînt asigurate prin biruinţa eternă şi pacea veşnică
şi, astfel, fără măsură, rîvnesc la lucrurile bune prezente, pe care ei le cred drept singurele
lucruri dezirabile, ori le iubesc mai mult decît pe acele lucruri care sînt considerate mai bune,
dacă se întîmplă aşa, atunci este necesar ca nefericirea să urmeze şi să crească mereu.

(Internet Medieval Sourcebook; © Paul Halsall, July 1988 (halsall@murray.fordham.edu)