Modelul nr.

18 – culegere roșie

Subiectul 1

A. 1. Sensul secvenței ”la drept vorbind„ din textul de mai sus indică precizia și acuratețea cu
privire la viață și concepția acesteia în viziunea autorului.
2. Pasiunea comună a soților Bacovia a fost aceea pentru literatură și poezie, ce i-a ținut în viață
împreună, până la ultima răsuflare. „Ani nu ușori, dar ne-a purtat pe aripile ei poezia, care ne-a
dat de-atâtea ori iluzia fericirii...”.
3. O trăsătură a poetului este conturată de mâinile „calde și catifelate” împreună cu ”privirile
umezite”, fapt care îi creionase cu ușurință un aspect fizic îngrijit și lipsit de grija de mâine. O a
doua trăsătură este încredințată harului intelectual de a le spune lucrurilor pe nume, dând
dovadă de o înțelepciune aparte prin replica următoare: „Ei nu au cerut vieții decât dreptul la
visare și creație”.
4. Contextul acestor confesiuni este înrămat de dorința de unire și eternitate în povestea de
dragoste. Greutatea gândului despărțirii pământene îi obligă pe amorezi să își destăinuie întreg
complexul sentimental, după sărbătorirea nunții de argint. „ne regăseam la același diapazon
liric” , „redeveneam suflete îngemănate de visare și poezie”.
5. Intenția poetului, care se desprinde din afirmația propusă, este învelită de o însemnătate
cutremurătoare. Lacrimile sunt o perdea a durerii trecerii timpului, în timp ce zâmbetul ține rolul
unei măști cu spini interiori. „... pentru ce a fost, pentru ce va mai fi...” reprezintă doar
melancolia pe care George Bacovia o resimte la gândul că nu mai are multe clipe de trăit alături
de soția lui, datorită faptului că timpul nu ține întotdeauna cu ei.

B. Problema pusă în discuție este conturată de întrebarea dacă oamenii simt sau nu nevoia de a
reveni spre trecut.
Consider că revenirea spre trecut este una chiar involuntară, dar esențială, datorită faptului că
trecutul este un far al plajei de sentimente și emoții pământești. Fără acesta am deveni o
pustietate, o cavitate pneumatică săpată în stânca sufletului.
Un prim argument care vine în ajutorul elaborării misterului propus este învăluit de perdeaua de
trăiri personale. Deseori ne pierdem printre amintiri. Oamenii au un complex de amintiri
înrămate în durere, apoi fericire, împreună cu stropi de aciditate maximă. Aceste piese de puzzle
ce ne completează identitatea sunt doar niște semnale dulci ale trecutului. Revenim în trecut
involuntar, dorind să retrăim momente dragi, dar pe care e posibil să nu le mai trăim vreodată.
„O clipă de intimidate electrizantă, ca și cele din anii de demult, rară și solemnă.”.
Un al doilea argument ce susține afirmația de mai sus este înaintată cu ajutorul dorinței de a te
avânta către trecut. „De unde această nostalgică nevoie de a reveni spre trecut!”. Suntem
concepuți ca și niște roboți a căror funcții sunt pe deplin dependente de afecțiune. Odată ce nu
mai avem parte de aceasta, preferăm să ne scufundăm în amintirile ce odinioară ne făceau
fericiți. Ființele umane nu pot trăi fără sentimentul de siguranță și împlinire, astfel luându-și
tratamentul necesar din melancolii alese. „...vicleanul trecut...stăruie în ocnițele
subconștientului de unde irumpe spre cercul luminos al conștiinței, cerând tiranic să nu fie
uitat.”
 Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem susține ideea conform căreia oamenii simt
nevoia de a reveni spre trecut, acesta constituind un loc de liniște și pace, alinare față de durere.
Deși deseori ne simțim fără vlagă și împotriva vieții, voluntar sau involuntar trecutul este acela
care ne dă motivația, sau mai rău, ne sapă răni din ce în ce mai adânci.

Subiectul 2
Rolul verbelor la timpul viitor din fragmentul „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae
Bălcescu au rolul de creare a unei perspective vizionare, reprezentarea unui plan interior al
reveriei sau al dorintei, al anticiparii profetice ori al presimtirilor nelinistite, alături de referentul
iluzoriu.
Prin structurile „ o va cârmui printr-un vice-voievod ales de țară”, „vor fi hotărâte de prințul...”,
„el va fi numai un slujbaș al prințului”, autorul ne oferă informații despre ceea ce va avea loc
odată cu încheierea tratatului dintre plenipotenții români și unguri, la Alba-Iulia.
De asemenea, prin verbele „își va alege”, „nu se va mai intitula”, „va avea drept de viață” se
lărgește orizontul în plan spațial și temporal, aceste verbe încheiând o experiență de cunoaștere,
cea a timpului trăit, iar cu ele se începe o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficţiunii
artistice.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma rolul verbelor la timpul viitor din
fragmentul operei „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu, acesta fiind
evidențiat în totalitate de exemplele înșiruite.

Modelul nr. 17 – culegerea roșie

Subiectul 1

A. 1. Sensul secvenței „nu cunoștea eticheta” din textul dat este servit de neștiința doamnei Cuza
de a proceda și de a se comporta exemplar în fața lumii, ca și soție de domnitor.
2. Supranumele Elenei Cuza era de „minunata principesă” datorită faptului că aceasta se ocupa
de orfani și a construit azile pentru aceștia, ocupându-se de întreaga populație neajutorată. „a
creat un azil care-i poartă numele”, „croia haine pentru săraci într-una din sălile palatului”.
3. O trăsătură morală a Elenei Cuza este înfățișată prin modestia de care dădea dovadă. „croia
haine pentru săraci”. În același timp, aceasta se interesa de problemele poporului, constituind o
nouă trăsătură morală, și anume altruismul. Punând necesitățile poporului în fața necesităților
ei, a făcut în așa fel încât să întruchipeze exemplul unei principese adevărate. „Se preocupa, de
asemenea, de problemele femeilor și ale bărbaților”.
4. Cauza principală a nefericirii soției domnului Cuza era reprezentată de incapabilitatea de a
concepe urmași pentru familia acesteia. „marea ei durere a fost că nu a putut să aibă copii”.
5. Intenția autoarei, care se desprinde din primul alineat al textului dat, este acela de a face o
scurtă introducere asupra personalității Elenei Cuza și de a ne oferi informații despre
proveniența și copilăria ei. „Elena Cuza, născută Rosetti Solescu, a văzut lumina zilei la 17 iunie
1825”, „încă de mică, a primit o educație aparte”.
B. Problema pusă în discuție este reprezentată de întrebarea dacă este sau nu necesară depunerea
unor eforturi pentru ridicarea la înălțimea așteptărilor celor din jur.
Consider că nu este necesară depunerea unor eforturi pentru ridicarea la înălțimea așteptărilor
celor din jur, prin prisma faptului că așteptările celorlalți pot să nu coincidă cu așteptările tale.
Deseori ne pierdem prin visele și dorințele oamenilor apropiați, uitând să ni le urmăm pe ale
noastre.
Un prim argument care vine în ajutorul susținerii opiniei de mai sus este constituit din povara pe
care un individ oarecare o duce în momentul în care este nevoit să se ridice la un nivel pe care,
posibil, acesta nu dorește să îl urmeze sau să îl atingă. Deși se află deasupra tuturor,
superioritatea fiind evidentă, persoana respectivă poate să fie plină de remușcări, temeri și frici
profunde datorită faptului că nu dorește să atingă absolutul mult râvnit de ceilalți semeni. Elena
Cuza, principesă importantă a istoriei, a trăit într-o permanentă teamă „că nu avea experiență
pentru o misiune atât de importantă”, resimțind „intens povara coroanei”. Deși femeile doreau
un astfel de titlu, aceasta era cuprinsă de anxietate și frică datorită poziției mult prea înalte.
Un al doilea argument ce susține ideea prezentată este redat de independența și corectitudinea
pe care tu trebuie să ți-o oferi sufletului tău. Uneori, dacă te ridici prea mult, s-ar putea să cazi
mai cutremurător decât ți-ai fi imaginat. Nu trebuie să devenim persoana care „depunea toate
eforturile pentru a se ridica la înălțimea așteptărilor celor din jur”. Mai întâi de toate, trebuie să
ne urcăm la înălțimea pe care noi, personal, ne-o dorim și niciun pic mai mult.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că nu este necesară depunerea
unor eforturi pentru ridicarea la înălțimea așteptărilor celor din jur, singura așteptare pe care ar
trebui să ne-o satisfacem fiind cea personală, astfel încât să fim mulțumiți cu noi înșine.

Subiectul al 2-lea.