Revista Conta Numărul 36

SUMAR
3 –Aurel Dumitrașcu la 65 de ani (un editorial de Adrian Alui

Gheorghe) * 5 - Aurel Dumitrașcu – câteva note despre poezia (încă)
inedită a lui Aurel Dumitrașcu (un studiu de Vlad Alui Gheorghe) * 8 –
Aurel Dumitrașcu – poezii inedite * 18 – Aurel Dumitrașcu – Jurnal
inedit (transcriere de Vlad Alui Gheorghe) * 42 – Poezia e un zar
aruncat în istorie (un eseu de Gheorghe Simion) * 48 – Cruce de flori
(un poem de Maria Margareta Labiș) * 50 – Poeme de Alexandru Ovidiu
Vintilă)* 53 - Poeme de Horia Dulvac * 59 – Poezii de Octavian
Mihalcea) * 64 – „Nu-mi plac scenariile apocaliptice, dar cred că cititul
nu mai are viitor‟ (Adrian Jicu în dialog cu Adrian G. Romila) * 71 -
Optimismul ca o formă de revoltă împotriva sistemului (pagini de jurnal
de Dumitru Augustin Doman) * 77 – Louise Glück – Premiul Nobel
pentru liteartură 2020 (prezentare și traducere de Dinu Flămând) * 90 –
Spre noaptea cea mai scurtă (o cronică de Vasile Spiridon) * 94 – Un
poem de Emil Nicolae * 95 –Un poem de Horia Gârbea * 97 – Un poem
de Cornelius Drăgan * 99 –Un poem de Gela Enea * 101 – Un poem de
Nicolae Panaite * 105 – Un sonet de Mihai Merticaru) * 106 – Un poem
de Cristina Prisacariu Șoptelea) * 107 - ”Îmi doresc să aduc literatura în
spectrul luminos al umanității și al frumuseții despre care ea,
fundamental, vorbește” (Ioana Tătărușanu în dialog cu Adrian G.
Romila) * 113 – Poeme de Ioana Tătărușanu * 118 – Virgil Teodorescu
– între biografie și poezie (un eseu de Emil Nicolae) * 127 – Jurnalul
dictando (o proză de Bică N. Căciuleanu) *
139 – Petru Ursache – un cărturar strălucit, un respectat magistru (un
eseu de Lucia Negoiță) * 148 – „Omul bun al culturii românești‟ (un
studiu de Zenovie Cârlugea) * 156 – Adrian G. Romila vă recomandă *
163 – Poeme de Mihaela Albu * 167 - Poezii de Andrei Gaszi * 171 –
Poezii de Virgil Botnaru * 176 - Poezii de Ana Maria Anania * 180 –
Poezii de Alexandru Cazacu * 183 - Poezii de Dumitru Mălin * 186 –
Poezii de Mihai Păcuraru* 189 –Paraclisul amorului (o docudramă de
Sabin Popescu) * 201 – Un artist arborescent: Emil Cătălin Neghină
(un eseu de Mihai Posada) * 211 – Iubirea între gramatică și geometrie
(o cronică de Daniel Luca)* 213 – Cifra octanică a iubirii (o cronică de
Daniel Luca) * 216 - Spovedania unei nimfe, de Ion Țoanță (o cronică
de Ion Predescu) * 218 – Instanța divină și catastihul ei (o scrisoare de
Magda Ursache) * 223 - O carte anamnetică, întru vindecarea rănilor
„conștiinței memoriei” (o cronică de pr. Ioan Cr. Teșu) * 230 – Pagini
de Pateric Românesc înmănunchiate de George Căbaș (o cronică de
Mihai Posada) * 233 - Recviem în lumina cerească: Gigel Bîrliba
(un eseu de Gheorghe Simon) * 236 – Aspecte privind presa catolică
din Italia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (un studiu de Iulian
Ghercă)* 241 - Universalia (traduceri de Mihai Marian) * 256 – Litera-
Tura-Vura
*
Ilustrațiile din interiorul revistei aparțin artistului plastic Victor
Bogorad (Sankt Petersburg/ Rusia) și ne-au fost puse la dispoziție de
domnul Radu Iațcu.
Conta nr. 36 (iarna 2020)
Aurel Dumitrașcu,
la 65 de ani
un editorial de Adrian Alui Gheorghe
Aurel Dumitrașcu ar fi împlinit 65 de ani în această toamnă. S-au

adunat, tot în această toamnă, 30 de ani de la plecare. Cum ar fi evoluat
Aurel Dumitrașcu pe lumea asta, în această perioadă? E greu de spus. Îi
plăceau femeile, așa că îmi imaginez că s-ar fi însurat de câteva ori; sau că
nu s-ar fi însurat niciodată, din același motiv. Ar fi avut copii? Îi plăceau,
dar nu părea să fie din categoria celor care s-ar fi dat în vânt să îi crească.
Ar fi făcut politică, că era plin de idei și de atitudine, dar una care i-ar fi
enervat pe toți ceilalți din lumea noastră politică, care s-ar fi coalizat
împotriva lui. Ar fi scris niște texte, niște pamflete de fapt, care i-ar fi făcut
invidioși pe toți pamfletarii din presa noastră. Ar fi plecat din țară, dar nu
ar fi găsit nicăieri o altă țară mai convenabilă. Din acest motiv s-ar fi întors
în România, ca să aibă motiv să se enerveze pe lumea noastră tot mai
incoerentă și mai ticăloasă. S-ar fi stabilit o vreme la București, de unde s-
ar fi întors dezgustat de deprinderile lumii de acolo în lumea lui de la
Borca; unde nu ar fi rezistat mult, lumea satului l-ar fi strâns în chingile
automulțumirii. Și ar fi plecat și de acolo. Unde? Poate la Piatra Neamț.
Sau la Iași? Sau la Cluj?
Ar fi plănuit să facă un doctorat pe o temă fantasmagorică, plecând
de la o expresie din textele lui Luca Pițu. Dar nu ar fi găsit profesorul care
să îi accepte tema, probabil.
3
Editorial
Ar fi scris poezie, cu aceeași furie și aceeași dragoste de poezie cu

care s-a născut. Apoi ar fi scris niște eseuri împotriva poeziei,
demonstrându-i inconsistența, fragilitatea. Ar fi luat premiile mari din
literatura română, despre care ar fi vorbit cu dispreț în jurnal. Ar fi scris
mai departe jurnal, în fapt o istorie personală care s-ar fi întâlnit doar pe
ici, colo cu istoria oficială. Istoria oficială l-ar fi enervat, oricum. Ar fi
denunțat istoria oficială la toate instanțele divine. Ar fi fost credincios
probabil, dar nu unul practicant; l-ar fi căutat pe Dumnezeu cu fervoarea
cu care ar fi încercat să demonstreze că poezia este esență de divinitate.
Ar fi scris câteva cărți de povestiri și câteva romane, care s-ar fi
topit în marea de indiferență din lumea noastră necititoare. Ar fi suferit
pentru asta, ar fi recunoscut mai apoi că s-a născut într-o epocă greșită.
Sau într-o lume greșită? Dar ar fi iubit-o așa, reconsiderînd-o, convins că
numai prin iubire mai poți schimba ceva.
Ar fi fost prieten cu scriitorii neliniștiți, care se chinuie să își
schimbe soarta în destin. De fapt, ar fi avut puțini prieteni, pentru că nu
mulți ar fi rezistat excesului de principialitate cu care i-ar fi evaluat.
Habar nu am cum ar fi evoluat amiciția/ frăția noastră. Cred că ne-
am fi certat de câteva ori, pînă la retragerea ambasadelor, dar ne-am fi
căutat mai apoi, cu febrilitate, să ne explicăm de ce ne-am certat. Eram așa
de neasemănători în comportament, că păream, paradoxal, complementari;
dar aveam cîteva lucruri de ne-negociat cu nimeni, între ele principialitatea
și datele caracterului! Plus că valoarea în literatură/ cultură, am susținut
amîndoi, nu se tratează niciodată cu amabilități.
Nu ar fi avut episoade bahice de povestit, pentru că se îmbăta mai
mult cu virtute. Și cu alcoolul pur, extrem de volatil, al frumuseții
femeilor.
Nu ar fi avut bani, pentru că nu știa să îi adune.
Spectator și trăitor în lumea noastră, în care s-au relativizat pînă la
confuzie valorile și principiile, în aceștia 30 de ani care au trecut de la
plecare, cred că ar mai fi murit de câteva ori. De silă.
4
Câteva note despre poezia

(încă) inedită a lui Aurel
Dumitrașcu
un studiu de dr. Vlad Alui Gheorghe
În ”Fondul documentar Aurel Dumitrașcu” se găsesc cîteva sute de
pagini de manuscrise, în general schițe de poeme, variante, idei abia
schițate, poezii din adolescență și din prima parte a evoluției sale cînd era
încă ”neformat”, toate parte dintr-un ”laborator de creație”. Este evident că
nu toate prezintă interes pentru un public cititor de poezie, ba am putea
spune că doar puține pagini ar mai reprezenta interes pentru ”consumatorii
de literatură”, totuși valoarea unui manuscris, pentru istoria literară și
pentru recompunerea imaginii unui artist și a unei opere, este importantă.
Plecînd prea grăbit, Aurel Dumitrașcu nu a apucat să facă o selecție la
sînge, să lase în urmă doar lucrurile ”reprezentative”. În aceste condiții,
această sarcină revine celor dispuși să facă cercetare pe epoca în care a
trăit și a scris Aurel Dumitrașcu, în condițiile în care chiar ideea de
manuscris a dispărut sub presiunea calculatorului și a memoriei acestuia.
Cercetînd cîteva sute dintre paginile încă inedite din arhiva rămasă
de la Aurel Dumitrașcu, am realizat o selecție minimală, reținînd poeziile
care au aceleași caracteristici cu cele publicate deja, în ideea demonstrației
că Aurel Dumitrașcu a fost un căutător de formule poetice care să îl
definească și să îl individualizeze. Ceea ce e de observat, în paginile încă
nepublicate, e tăietura silogistică a versului, care merge mînă în mînă cu o
estetizare a realului. Profunzimea poeziei, observa Ștefan Augustin
Doinaş, nu ţine nici de adîncimea filosofică a ideilor pe care le conţine,
nici de “cantitatea” observaţiei exacte asupra realului, nici de caracterul
brut, necontrafăcut, sincer, al afectelor ce le vehiculează. “Adevărata
adîncime poetică se măsoară, spune Doinaş, cu drumul pretins iniţiatic pe
care spiritul nostru îl parcurge, ca în transă, sub imperiul unor cuvinte care,
lepădîndu-şi conţinutul lor précis, intră într-un fel de stare de graţie:
încearcă să comunice ceea ce nu poate fi comunicat. Ea este egală cu
cantitatea de inefabil produsă de vers.”1La fel și la Aurel Dumitrașcu
1
Poezie şi modă poetică”, p. 177
5
Aurel Dumitrașscu - 65
cuvintele, aparent disparate, se încarcă, derulîndu-se în text cu emoţiile

celor care intră în sfera percepţiei, aşa cum s-ar recompune o matrioşca, în
burta textului intrînd un univers colcăitor, parte cu parte, pînă la
stabilitatea poemului.
Marin Mincu spunea, referindu-se la poezia lui Aurel Dumitrașcu,
că acesta, în buna linie a textualismului, încearcă să folosească o paletă cît
mai largă de mijloace, dar nu numai stilistice, ci și lingvistice. În aceste
poezii rămase nepublicate, încă ”în lucru” în opinia autorului, se văd cel
mai bine aceste lucruri. Sintaxa poemului pare a fi ”o fugă în zig-zag”,
curgerea este imprevizibilă, cuvintele sunt dintr-un spectru extrem de larg,
iar alăturările sunt cu totul surprinzătoare: ”Mereu cu tine prin rîpe acolo
măceșele roase/ concertează în voie acolo e bine. Nu am vrut să vorbesc
despre mine./ Rușinea metafizica febra. Dar textul nu de mine ascultă/ aș
zice: textul nu ascultă de nimeni./ În lumea de ochi trufaș el intră precum o
cometă/ toți se sperie toți pregătesc explicații aproape toți știu/(nu-mi
folosește la nimic că vorbesc în numele celorlalți,/ sînt singur, deci sîngele
meu e un monstru)/ Din gura mea ies destule stele destule cuvinte/ - zei
zdrențuiți într-un cer de urechi. Sînt tînăr pot lua dejunul/ pe un cîmp cu
lalele - și cine e credincios/ unei singre zile? cine se sperie de aceleași
apusuri? Nici unul,/ nici toți./ Deci du-te Ofelia du-te/ a trecut și vremea
cînd se nășteau copilași liniștiți/ iată, în valea plîngerii se vede mereu un
poet legat peste ochi/ poate el se întreabă poate eu mă întreb: spectatorii,/
spectatorii cînd intră în comă?”
Un poet pomenit în cîteva rînduri de Aurel Dumitrașcu, atît în
poezie cît și în jurnal, este sud-americanul Jose Lezama Lima. Aurel
Dumitrașcu a luat contact cu poezia acestuia dintr-un consistent studiu
însoțit de cîteva poeme traduse, dintr-un nuumăr al revistei Secolul XX
(nr. 292-294/ 1986). În studiul afectat lui Jose Lezama Lima, semnat de
Dan Arsenie, acesta spune că ”poemul lui înaintează verbal creind un
spațiu imagistic turbionar, o emblemă parcă niciodată finalizată, numită de
el imago, în care a-topia inspirației s-a dizolvat, s-a topit”. Această
imagine a turbionului o avem și în poezia lui Dumitrașcu, fie în cea finită,
fie în cea abia schițată, din paginile rămase în manuscris. Și mai departe,
lui Jose Lezama Lima i se atribuie ”metoda hipertelică”, ceea ce ar
însemna felul în care fiece fenomen își depășește țelul spre care părea că se
îndreaptă, programarea inițială, care nu există, de fapt, decît în concepția
noastră, ”un fel de libertate nealeatorie a lucrurilor.”2
După această metodă, practic nu mai există texte ”finite”, există doar
acel ”turbion” poetic care se manifestă fie pe un spațiu amplu, fie în cîteva
2
Dan Arsenie, Pentru un sistem poetic al lumii, Secolul XX, nr 292-294/ 1986, p. 105-134
6
cuvinte. Aceasta încurajează fragmentarismul, în acest sens orice text din

laboratorul de creație are importanța lui și se înscrie ”într-un sistem
poetic”, face parte din universul în expansiune al oricărui poet.Iată un text
care nu exprimă ceva anume, ci care există pur și simplu, exprimînd ceva,
greu de spus însă ce: ”Cu mici șiretenii umplem ochiul absurd și hămesit/
ca un fluviu mici șiretenii potolite cu sepii/ cînd se mai fac revoluții –
limba mea se/ răzgîndește înecată parcă în hornuri de blană/ cutii și alte
sintagme forțate. în fiecare duminică/ o săgeată iubește carnea dar
gîndurile mele/ au mușchii puternici s-au învățat cu eclipse/ dalii bolnave
mor în lecțiile predate/ ce albă devine mîna ta atingînd scalemul anterior/
capitolul unu din veșnicie se prosternează în/ chipul meu obosit (- nu mai
bate cu/ boarea albastră, cu biciul!)/ într-o bună zi vom polemiza cu
scorușii/ deși/ falsa noastră siguranță/ e visată de un concept zdrențăros.”
Apropierile aproape oximoronice de termeni amplifică senzația de turbion,
iar ”metoda hipertelică” poate fi demonstrată. Aceasta răstoarnă, în ultimă
instanță, raporturile dintre concret şi abstract, psihismul produce realitate,
oniricul transformă obiectele în stări de spirit, individul este al lumii şi al
nimănui într-o acţiune deliberată de refuz al unui loc anume. Prin metoda
hipertelică, ”vorbești despre tărîmul acesta şi despre tărîmul celălalt în
același timp”, situîndu-te, concomitent. în fiecare dintre ele.
7
Poesis
Aurel
Dumitrașcu-
Poezii
inedite
* * *
- Firește: mai buni și mai înțelepți decît orice viață
postumă - cuprinși deodată (în oricare zi) de o tandrețe
suspectă a roșului din ochii aproape închiși. Pe strada
G. Coșbuc un ciclon mă cere în fiecare zi de bărbat
sînge tînăr într-o casă în care varul se holbează
la toți. Oameni închiși ochi închiși cerul închis. Iată
pînă unde cerul e-o piatră așezată pe casele noastre.
Se lasă.
Nimeni nu mai poate aduce vești (bune sau rele) pentru că
într-o herghelie de praf jegul oricum nu se vede
și gloanțele cînd vin la concert în carnea noastră
sînt foarte reci.
(1988)
8
Propoziții vătămate de drumuri

- Nu rămîi să oprim lumina zilei în șoapte
acum cînd veștile bune mucezesc în hambare. Sînii tăi
se leagănă parcă în clopotnița de pe munte și ceea ce
vezi nu-i decît o bucată de drum care-așteaptă să mergem.
Fragilă și blîndă ca o săptămînă ștearsă din calendare; vom
spune că răbdătoare e numai durerea – cînd iese din simțuri
și trece în vorbe. Prima ta dragoste a fost o propoziție concesivă pe care o
îndrugai bărbaților liberi. Acum silabisești
cuminte despre ”pasiunile sufletului” și despre morminte.
Sînt atît de singur. O propoziție principală vine spre tine
dar nu o auzi nu o auzi. Se întoarce carbonizată.
(1988)
Geme fereastra de atîta întuneric

- În februarie citim din nou gazetele proaspete. Ni se
umplu deodată nările de speranțe sau ceva asemănător
pentru că nu vor fi niciodată puține bolile diafane
în care trăim.
Nu ești singura femeie care întreabă cum poate să fie
diafană o boală. Au fost și altele se numeau orșicum
mari bucăți de pămînt dorm peste căpățînele lor
și erau femei tinere despre care
am fi putut spune cîte ceva. Ne-a rugat iarba roșie
să nu mai vorbim are și răbdarea ecluzele ei vaporoase.
Am mai scris un poem am vorbit numai șoptit. Să mă

ierți să mă ierți auzeam în ultimul vers.
(1987)
9
Poesis
O fericire aproape perfectă
- Cîtă bunătate într-un anotimp ruinat de

nevroze. Și-i carnea cu noi și-i aici
și-i stînjenită de norii cei negri.
Ies în curtea spitalului caut poarta ies fac zece
pași, intru iar ...! Asta-i: o fericire
aproape perfectă.
Dintr-un oraș verde tu îmi trimiți agonizînd
rochiile tale de bal.
Dintr-un oraș verde în curînd voi primi
ultimele scrisori ale unei defuncte.
(1988)
***
- Aplauzele, storurile trase ale înțelepciunii.

bunăstarea mototolită de îngeri
o lume de plastilină
fardată.
mă vor aresta! zice gîndacul din patul principesei

în timp ce la morgă se vinde un frac
pe o mie de spaime
(mai nimic nu a învățat d-zeu de la
ologii din parc!)
și pe mine mă vor aresta! zice năframa murdară

asistînd la autopsia bietului prunc
asfixiat de axiome și legi
născut în ziua de Paștele Cailor
(nu putem întortochea violina! Nu putem

călători pînă la doamna profesoară
îngălbenită-n sertare)
10
pe mine nu mă vor aresta! zicee tînărul poet

și-și continuă conferința despre
influența tropilor asupra pitulicei
din dormitor.
(1982)
Valea plîngerii
- Mereu cu tine prin rîpe acolo măceșele roase
concertează în voie acolo e bine. Nu am vrut să vorbesc despre mine.
Rușinea metafizica febra. Dar textul nu de mine ascultă
aș zice: textul nu ascultă de nimeni.
În lumea de ochi trufaș el intră precum o cometă
toți se sperie toți pregătesc explicații aproape toți știu
(nu-mi folosește la nimic că vorbesc în numele celorlalți,
sînt singur, deci sîngele meu e un monstru)
Din gura mea ies destule stele destule cuvinte
- zei zdrențuiți într-un cer de urechi. Sînt tînăr pot lua dejunul
pe un cîmp cu lalele - și cine e credincios
unei singre zile? cine se sperie de aceleași apusuri? Nici unul,
nici toți.
Deci du-te Ofelia du-te
a trecut și vremea cînd se nășteau copilași liniștiți
iată, în valea plîngerii se vede mereu un poet legat peste ochi
poate el se întreabă poate eu mă întreb: spectatorii,
spectatoii cînd intră în comă?
(1987)
Vater und Sohn. Tablou realist

- Fiecare poate să spună cum am vrut să
fiu fericit lăsîndu-mi carnea în voia unei
grădini suspendate. În viața de înainte în viața
de-acum.
Mă gîndesc la Ubu, (la) Vater und Sohn a lui Ernst
agățată în camera unei mame din anii 80
într-un anume oraș. Sînt și alții
ce se gîndesc numai la Vater und Sohn
11
Poesis
chiar în zilele calde trufașe. Fiecare poate să spună

cînd vine sfîrșitul acasă
și ține discursuri. Un păianjen își dorește să fie
duios cînd vater und sohn lasă acasă la ei
o biată copilă.
(1985...?)
* Vater und Sohn/ în germană/ tatăl și fiul/ benzi desenate (n.n.)
* **
- Cu mici șiretenii umplem ochiul absurd și hămesit

ca un fluviu mici șiretenii potolite cu sepii
”cînd se mai fac revoluții” – limba mea se
răzgîndește înecată parcă în hornuri de blană
cutii și alte sintagme forțate. în fiecare duminică
o săgeată iubește carnea dar gîndurile mele
au mușchii puternici s-au învățat cu eclipse
dalii bolnave mor în lecțiile predate
ce albă devine mîna ta atingînd scalemul anterior
capitolul unu din veșnicie se prosternează în
chipul meu obosit ( - nu mai bate cu
boarea albastră, cu biciul!)
într-o bună zi vom polemiza cu scorușii
deși
falsa noastră siguranță
e visată de un concept zdrențăros.
(1983)
Poezia
- Și cele mai multe pagini le-am scris
împotriva prostiei. Mulți ar fi vrut altceva.
Dar pînă unde poți să ajungi dînd mîna
oricui sau oriunde. Sînt destule cărți în fața
12
cărora e bine să rămîi cu ochii închiși

destule plutoane în fața cărora să rămîi
cu mîinile în buzunare. Repede gînd
ce străbate melancolia unui poet!
Abia dacă sînt trei-patru zile de gală într-o
Biografie – firește, iubito, nu iubesc mai
mult moartea decît chipul tău ireal, nu-s prieten
mai bun cu sfîrșitul (lumii) decît cu umerii tăi!
Au spus atîția astfel de cuvinte. Într-o dimineață
năclăită de purpură am văzut o mireasă beată
într-un șanț de noroi.
(1986 ?)
Tropicul sîngelui
- Un conte ar plăti orișicît să nu mai aibă nici
colina riduri să stea liniștite ciorile în copaci să
le putem picta. În decembrie cînd toți cred că ai
să te-ntorci acasă de pe o parte pe alta în pămînt
molipsindu-ne de ceva. Atîtea guri ce vorbesc fără
cuvinte. Aș urî claritatea de mi s-ar spune: nu-i nimic
mai senin decît moartea pe lume. Să-ți fi scris uneori
ce mai face pîrîul de ce primesc mereu
arhipelaguri de sare. Ai putea să mă crezi? Un mort
așteaptă întotdeauna să intre pe ușă seara acasă
în ciuda văduvei sale în ciuda copiilor din care
cerul a plecat. Prin poezii umblă sătule atîtea
larve atîtea frunzare - și au atîția cititori sătui.
Îți spui: lor le plac numai veștile bune
lor nu le moare nimeni niciodată ei pot să uite
orișicît. Vezi de aceea pomenesc de conți și de coline
vezi fiecare zid s-a rătăcit.
(1987 ?)
13
Poesis
Colinele negre și cocoșii de tablă
- Colinele negre se leagănă parcă. Vezi, mîna mea

cea dinspre toamnă, dintotdeauna a urît cocoșii de tablă.
Atît: colinele negre (și) cocoșii de tablă.
Te va întreba și pe tine carnea. Sau mîna
cea dinspre toamnă te va întreba negreșit.
În puțini ani te vei întreba și tu: doar pentru mine
se leagănă ele? Atît: colinele negre (și) cocoșii de tablă.
(1987 ?)
Scrisoarea unui iubit mort

- Îmi plăcea să-ți citesc numai texte obscure. Și numai
din cele pe care domnișoara profesoară nu ți le amintea
niciodată la școală. Era o domnișoară bătrînă făcuse
închisoare prin 1950 pe urmă au reciclat-o și a venit în
acest oraș de munte ”pentru că soarele umblă prin omăt
însetat”. Noi toți îi spuneam bună ziua domnișoarei bătrîne
am invitat-o chiar și la film în perioada în care mai
puteam vedea filme. Unii au vrut să nu o lase singură
dar ea spunea mereu că nu mai este femeie și că în
sîngele ei umai umbra ține locuri vacante. Mă uitam
după ea cum trece tăcută pe stradă mă-ntorceam să-ți mai
scriu. Îmi plăcea să-ți vorbesc despre texte obscure.
De paști ți-am dăruit ”Aphrodite” a lui piere louys
legată în piele de vacă. Nu ai citit-o nici pînă acum.
Am auzit că și alții îți scriu. Eu am murit mai demult
dar scrisoarea aceasta e cît se poate de proaspătă.
(1987 ...?)
14
Groapa în care stăm împreună
- Groapa în care stau nu o vezi. De jur împrejur

hieroglife și pui grași de rață beau lacom din sîngele meu
se îndoapă
vor geme sub ploi nu vor pricepe
că-s doar un hîrdău de cuvinte
plimbat prin oraș. Nu știe nimeni de groapă nici tu
dacă plîng tuturor li se pare că rîd
dacă tac vin la mine puii de rață vin toți cu jăratec
cu plozi. O petrecere ieftină proletară. Aș putea fi o strofă
în care un bărbat tînăr moare
o ghilotină sub care sîngele scrie în grabă poeme. Din groapa
în care mă aflu îmi pot spune orice pot imagina orice
carnea se cutremură sub macii bezmetici
are și ea ifose are fleacurile ei matinale. Aș vrea să te
să te strig să te plimbi cu mine prin groapă
să fie groapa versaillesul nostru de pomină.
Nu întreba de sunt viu. Nu te înfricoșa. Groapa în care stau
nu o vezi. De jur împrejur mă păzesc
containere goale.
(1987)
O poveste din ziarul de seară

- Nu eram singur pe dig dar au vrut să mă arunce
de acolo de sus. Mi-au spus că am devenit incomod
pentru o parte din stridii (deși eu știam bine că tot ceea
ce ei numeau stridii nu era altceva decît un pîlc
de momîi ucigașe) și chiar pentru o parte din florile
care cresc pe versantul estic al acestui ținut (deși eu
știam bine că tot ceea ce numeau flori nu era
altceva decît o caravană de ploșnițe flămînzite) și
nu numai.
Erau atît de siguri pe ei se uitau ca la un om vinovat
tocmai citeam o carte a lui Alexandre Kojéve –
le-am întins-o le-am spus: în ea scrie aproape tot
despre cel care va fi aruncat de pe dig.
15
Poesis
Au fost atît de mirați păreau niște copii orfani pe

care îi încălzești cu o bucată de pîine. M-au lăsat acolo
pe dig singur sau poate cu o femeie abia cunoscută.
Sînt lucruri pe care le uitasem demult. Și tocmai
azi am citit despre mine-n ziare.
(29 ianuarie, 1989, Borca)
***
- Un rachiu sau un televizor la care te uiți
multe ore. Și mi-am spus: în așternut e cald în grădină
e cald în beciuri e cald
nu mai ofta pune mîna pe capul pisicii încet răsucește-l
amintește-ți din nou cum venea calendarul la tine cum se ruga
să rămîi viu.
Și schimbă rachiul pe vin roșu fii plictisit lîncezește.
Vei ajunge tot pînă la colțul odăii îți va fi tot cald
vei împături în ziare centrale căpșorul pisicii
vă veți plimba prin oraș: un bărbat și un cap de pisică.
Dar dacă nu mai este nimeni pe străzi? Dacă se face
de mîntuială vreo lume? Dacă ninge cu morți?
(1989)
Orb între cer și măcelării

- Prea curînd liliacul orbește în măști singur
halucinînd înșelat. De cine, pietre bolnave? De cine,
puhoaie de colivii? De cine, noblețe a omului?
Privesc minunîndu-mă ieșirea femeilor din măcelării
îmbujorate ușor sau nu șovăind.
Sînt singurul bărbat singur din acest mare oraș
eu înșel toată lumea eu tremur pe cer cu o orhidee în gură.
eu mă plimb noapte de noapte orb
ca un rege tehui.
(1989)
16
* * *
- Dacă ar fi de față și ar primi marele semn

al dispărutei priveliști singuri și în zdrențe
bogați și buboși răzlețiți
pe cîmpul mustind de faruri
simplă rugăciune la sînul de paisprezece toamne
cînd trec toți cocorii prin lumina lămpii
dar ea se stinge numai în bibliotecă
între 10 și 11 sau între sărut și metaforă
zimții morții pe sprîncenele unui biet prunc
alăptat de (pustiuri) stele
bun și milos ca nevăstuicile încuiate în cocul
acelei mirese; peste mirosul de dumbravnic
trecînd mirosul de înger
chiar tudorița chiar cu picioarele goale umblînd
printr-un ocean de omăt cîntînd – spunînd: tu
ești atît de nebun încît nici nu vezi că
de fapt ți-ai pierdut tinerețea
ca pe o funie - de care se spînzură ochii tăi
și ai altora mai puțin șirete și mai urîte
mai mototolite de moft de icoana sexului
ascuns într-un bidon-ville
peste groapa de furnici o ceață deasă se lasă

sînt nevoit să închid această carte;
pe treptele spitalului,
cu un zar în palmă, tu împrumuți aerului
un fel de păsări mutilate
urîte.
(1988)
17
Aurel Dumitrașcu - 65
Aurel Dumitrașcu /
Jurnal inedit
(Carnete maro/ Jurnal)
Jurnalul lui Aurel Dumitrașcu, publicat pînă acum, cuprinde perioada 1982 – 1990,
considerată etapa în care tânărul scriitor dobândise conștiința de scriitor. Jurnalul lui
Aurel Dumitrașcu însă este mult mai extins, el începe încă din anul 1976 și vorbește
despre căutările, cu orizont cultural sau fără, ale unui tânăr care se căuta pe sine, care
căuta lumea. ”Carnetele maro” în discuție sunt, la fel, o lume in nuce, un destin care
freamătă în cuvinte.
(Transcriere, prezentare, note, index de nume: Vlad Alui Gheorghe)
- Ai în față un volum de poezii apărut în 1953 la Editura tineretului:

„Poezii alese”, de A. Toma, sub acest nume existînd și precizarea „Laureat al
Premiului de Stat”. În prefața semnată de un anonim se trece în revistă „condiția
revoluționară” a acestui poet pe care, într-un timp, fel de fel de găgăuți îl
decretaseră ca fiind aproape cel mai mare poet al neamului. O fi fost al Partidului,
cu siguranță nu al națiunii. Deh! Se mai pitrocesc zicerile, titlurile, zorzoanele,
minciunile, se mai văruiesc și scorojesc și geniile! Dar fiecare cu geniile sale!
Deh! Sau cultura ca șurub, ca bobîrnac, chiar cultura ca tarabă.
„Luminat de învățătura partidului, A. Toma a știut nu numai să
exprime în versuri de o înaltă măiestrie artistică ura oamenilor din popor
împotriva criminalului război antisovietic…”etc., etc. Despre „înalta
măiestrie artistică” vom exemplifica mai la vale.
Citești producțiunile acestui bard și constați că de fapt și azi
revistele noastre sînt pline de cîntăreți din aceștia, ba cei de azi au pierdut
ceva din forța numitului bard!
Oricum, filozofii de atunci n-aveau cum să nu laude un bard ce
rima „farurile” cu „darurile” și scria încă din 1942 (ca să vedeți!):
„Deșteleniți, irigați, electrificați,/ Captați clocotul șuvoaielor din
Carpați”.
18
A fost un profet Toma acesta, puțin a lipsit să nu fie D-zeu!

Consemnez din „opera” acestui „poet național”, ca și cum aș aprinde
lumînări rîmelor care-i seamănă azi:
„Răsărind din Mureș
Pe’nspumatu-i șarg,
Decebal avântă
Goana-i înspre larg.”
(„Decebal”)
sau:
„Fifi, Nel și Lică s-au vorbit în șoapte
Și-au luat pantoful mamei într-o noapte
Și i-au pus o pânză
Și i-au pus catarg,
Și întrând cu toții în luntrița mică,
Fifi, Nel și Lică
Au pornit pe apa de argint, la larg.”
(„Micuții pescuitori de stele”)
De aici putem trage concluzia că în epoca burgezo-moșierească
mamele o duceau foarte greu, aveau numai cîte un pantof și chiar și pe
acela se întîmpla să li-l fure copii de francezi, Fifi de exemplu. De
asemenea se poate trage concluzia că flota noastră era subdezvoltată, dat
fiind că plecam pe mare într-un pantof care devenea încet o „luntriță
mică”. Și altele, se poate spune „puii mamei mititei”! (Gîgă).
Continuăm consemnările noastre, după-amiaza aceasta tot e lipsită
de umor:
„Frunză, omul de știință,
Cu botanica s’ocupă.
Și-a pornit în lume după
Plante rare și bizare,
Să le puie în ierbare.”
(„Triumful științei – farsă”)
sau:
„Noi suntem fauri
De viață nouă,
Să batem fierul cât e’ncins,
Ciocane dârze tună furtună
În brațe tari de neînvins”.
(„Noi suntem fauri”)
Așezarea versurilor ne trimite cu gîndul la poeții de azi care-și pun
în pagină versurile cam la fel…
19
sau:
„Inimoși știți struni Bucefali,
Furtunând spre izbînzi dârji și pali,
Stele’n ochi, vreri în gând, vis și sbor,
Lucitor scut nălțat tuturor”.
(„Imn tineretului”)
Ca să vezi numai de ce-s în stare tinerii ăștia!
sau:
„Că marea zi azi este
Să preluați,
Oameni – frați,
Tot ce ați zidit,
Și-ați înmiit, și-ați desrobit –
Bogatul rotocol
De la pol la pol –
Palatele
De voi ridicatele,
Uzinele, turbinele,
Cu căldura, luminile,
Sondele, avioanele, tractoarele,
Ogoarele, pădurile, isvoarele –
Și cerul și stelele și soarele”.
(„Marea preluare”)
Cîte nu suportă hîrtia! Omul n-ar putea fi niciodată așa…
sau acest „Răvaș din Ucraina”:
„Frunză neagră de zăvoi,
Mamă dragă, aveai doi, –
Unu-i sub troiene sloi,
Eu, și ceilalți puși la stroi,
Căsăpim la Nieprostroi, –
Nu știu, viu sunt, ori strigoi?...
Cine-a poruncit război?
Ne-om vedea noi înapoi
Și-apoi lasă, las’ pe noi!”
Urmează: „Odă marii legi staliniene”, „Imn lui Stalin”, „Nu e paloș
să ne’nfrângă” („Nu e paloș să ne’nfrângă,/ Pentru noi nu-i glonț dușman/
Secerăm vrăjmași’n cale/ Și-i sdrobim sub greu ciocan” – ciocanul, tot
ciocan!), „Partidului” („Nu-i iarba fiarelor, nici vrăji nu sânt/ Partid, tu
mânui legi de neînfrânt./ Lozinci din Marx și Lenin și Stalin/ Se împlinesc
cu forță de destin” – fantastice rime!), „Republica va fi” („Republica va fi!
20
– ai zis – / Și încă populară./ Sus, fii ai muncii, drum deschis./ Sus, până’n
vârf de scară!/” – da, și pe urmă ruperea gîturilor!), „Câinii de stăpîni s’au
dus” (citabilă în întregime; totuși:
„Ei, și dacă-s muncitor
Fără vodă nu am spor?
………………………
Azi muncim cu inimi pline
Că poporu-i demn pe sine (!!?)
Sus, băieți, nevastă, sus”
Câinii de stăpâni s’au dus!
……………………….
Cine șade, carnea-i cade,
Tineret, hai la brigade!
Curg sudori, dar curg și glume,

Uite-așa clădești o lume –
Mie, ție, nouă, vouă
Lege nouă, viață nouă!” – Just! Just! D-ne al lor…), etc., etc.
Fie-mi iertată această după-amiază în care am citit un mare poet
geniind în prostie!
*
- Ai ajuns cu nervii în ultimul hal! Aproape simți că-ți tremură
creierul! Mîncărimile de
piele aproape te-au scos din minți. Ceea ce-ți dă doctorul pentru ca să te
tratezi, n-are nici un efect! Aproape-ți ieși din minți! Îngrozitoare e starea
în care te afli, noaptea mai ales! Nici nu mai știi de cînd n-ai dormit o
noapte omenească!
27 ian. 1982
*
- Lecturi prelungi din „Jurnalul Annei Frank”! apoi din cel al lui
Kafka și din cel al lui
Pavese! Pe fondul unei căderi psihice totale! Îți tremură creierul – o
senzație cu totul insuportabilă! Dacă nu l-ai fi citit pe Camus la douăzeci
de ani, te-ai sinucide!
*
- O însemnare care te reține, din Take Ionescu: „Am oroare de
inutilitate!”. Amintindu-ți
în același timp de o recentă vorbă (în „Don Juan”) a lui Breban: „Balele
lui, privirile lui”. „Lui” fiind mai corect „lor”!
21
*
- Luna e pe sfîrșite și nu ai scris decît cîteva poeme! Asta nu ți s-a
întîmplat de mult! Totul
e de pus pe seama îngrozitoarelor mîncărimi de piele care, iată, ți-au făcut
praf nervii!
*
- Mult timp n-am avut și n-o să mai avem în România o REVISTĂ
mai bună decît
„FLACĂRA” lui Adrian Păunescu!
28 ian. 1982
*
- Bucuria scrisorilor, aceeași. Nichita Danilov îți vorbea de
Tarkovski și „Călăuza”, Adrian cu obișnuitele-i sincerități ludice, Lucian
Vasiliu îți spunea din nou vorbe de poet și prieten, Nelu Stanciu îți aprecia
„Micul cinematograf” din „Luceafărul” din decembrie – scrisorile lui sînt
foarte plăcut scrise, Georgette îți simte lipsa, Stevan îți trimitea jeans-i
italieni de proastă calitate și tutun sîrbesc, Linn (da, Linn!) mirată plăcut că
dorim să ne revedem. Toate acestea pe căderea ta psihică, neroadă,
epuizantă. Și vestea, comunicată de cîțiva dintre ei, că ai apărut cu poeme
în „Cronica” de prin 22 ian. ’82. Dar nu ești abonat la această revistă
șchioapă! Deh!
*
- Despre Liliana Cojocaru și sfiala ei va trebui să scrii cîndva un
poem tehnicolor!
*
- S-a mai „muiat” frigul! Turbat ianuarie!
Citești ore în șir, în timp ce stai gol, în cameră, cu trupul „împomădat”
de un unguent greu suportabil, texte din Kurt Vonnegut jr., Ștefan Aug.
Doinaș, N. Manolescu, Norman Manea, Tzvetan Todorov, Spinoza,
George Bălăiță, Emil Hurezeanu, Pascal, Lucian Vasiliu și Drummond de
Andrade.
Și asculți muzică preclasică. Și mai apoi country!
*
- Dorești să nu te caute nimeni în următoarele săptămîni. Să nu mai știe
nimeni că ești! Să-ți
recapeți liniștea și să trăiești ca să poți scrie! E-ngrozitor de trăit dacă nu
scrii!
*
22
- Parcurgi multe pagini din „Gramatica Academiei”, consulți fel de

fel de cărți editate pe
aceeași temă, revii, notezi, îți pui întrebări, nu ești de acord cu unele ziceri.
Apoi renunți. Citești din Supervielle, e reconfortant! Vrei să scrii un poem
despre gîndaci și Georgette. Apoi îți trec altele prin minte, fel de fel de
neseriozități. Acuzi lipsa unor lecturi serioase din Descartes și Proust, îți
notezi asta! Te uiți într-un album, rococoul ți se pare impudic și fastuos ca
prima noapte a sexului. O devălmișie care îți dă sentimentul că așa e
lumea: distinsă și neserioasă, paradoxală și comună, strălucitoare și
protestantă, docilă și mătăsoasă. Fragilă. De o grație virginală. Hedonică,
poate că mai ales hedonică.
29 ian. 1982
*
- Aș vrea ca prietenii mei să nu susțină lumea de cîlți, orbirea și
celelalte mături.
Părerea mea e că „ziaristica” nu e facultate și că ziaristica în sine
nu se poate învăța în nici o școală. (o scrisoare către Adrian)
30 ian. 1982
*
- Citești sau recitești din Aristotel. Mari idioți sînt uneori filozofii.
Aristotel, de exemplu, spunea că săracii nu pot fi mărinimoși și dacă se
străduiesc să fie așa sînt niște proști pentru că n-as corespunde rangului
lor; că inovațiile trebuie interzise, că sclavii nu sînt capabili de fericire și
discernămînt – a propos, și Spartacus?, că stăpînii nu trebuie să lucreze ei
înșiși, că sclavii și animalele de povară sînt de trecut la aceeași rubrică în
„Constituția ateniană” etc. Aberant! Poate că toate acestea par așa fiindcă
noi luăm cunoștință de ele dintr-o „altă morală”. Totuși omul s-a numit om
mereu. Și atîta timp cît am acceptat mîndria că sîntem oameni, semenii
noștri nu-s altceva decît tot oameni, indiferent de poziția socială.
*
- În „Flacăra” nr. 4 din 29 ianuarie 1982, Adrian Păunescu are o
intervenție excelentă „pentru totalitatea și unitatea culturii române”.
Atrage atenția, pe drept cuvînt, asupra faptului că numeroși critici, cu N.
Manolescu în frunte, practică o critică străină deseori de rosturile esteticii,
o critică privind mai ales atitudinea civilă a scriitorilor (a unor scriitori).
Te raliezi cu gîndurile exprimate de acest poet român ce nu poate fi pus la
îndoială oricum. Lipsa ta de stimă pentru critici rămîne. Pe poeți îi crezi,
chiar și cînd cad în excese! Pentru că au o justificare: propria-le operă. Dar
23
criticii ce au, în general, dincolo de vehemență, opinii (deseori inculte) și

partizanat?! Orgoliu, desigur. Dar nu știi să se fi născut vreodată o OPERĂ
numai din orgoliu.
*
- În același timp, nu crezi că Dinu Slătaru e un mare prozator, vai de
noi! Limbajul jurnalistic, orice s-ar zice, nu e specific adevăraților
prozatori! Pe Lăncrănjan și Paul Anghel nu prea i-ai citit, deci nu te
pronunți. Dar toată lumea le reproșează cam același lucru: limbajul cam
pustiu de virtuți profunde, estetice, literare.
*
- În „Convorbiri literare” nr. 1/ 1982, citești o excelentă proză de
Mircea Nedelciu: „Tînguire de mior către-un paznic surd și chior”. Crezi
că e cel mai bun tînăr prozator apărut la noi în ultimul timp. Tot în
„Convorbiri” te întîlnești cu două poeme ale lui Emil Hurezeanu, același
poet excepțional!
31 ian. 1982
*
- Te simți îngrozitor! Tot trupul ți-e plin de răni, de bube, de dureri!
Nu înțelegi cum mai poți fi liniștit încă! Adică ce se-ntîmplă de mai poți să
și scrii!? Ești vîndut chiar și cu ultima suflare scrisului, cuvîntului. Nervii
îți sînt cu totul la pămînt și poate că această „liniște” e de fapt nesimțirea
iscată de starea psihică absolut deteriorată ce te-a cuprins. Medicul de aici
trebuie să fie tîmpit dacă mai crede că e ceva „blînd” în ceea ce e pe trupul
tău, în ceea ce-a ajuns creierul tău. Crezi că în astfel de momente oamenii
ajung foarte repede la sinucidere. Ce simplu ar fi! Totuși imaginarul ne
salvează, deși „deteriorează eul”, cum spunea Kierkegaard. Ți-e teamă că
vei crăpa, că nu ți-ai terminat de scris cărțile. Te simți îngrozitor! Teama.
Da, teama! După mulți ani de frigiditate în acest sens! Aproape plîngi! Pur
și simplu te simți îngrozitor și nu știi ce ai! Și mama e disperată!
Vei pleca la P. Neamț, la un dermatolog, la un psiholog! Parcă n-a
fost niciodată mai rău decît acum! Ți-e silă. Știi că din asta se moare ușor.
Mai ales în veacul acesta frumos și împuțit. I-ai scris o epistolă lui George
Bălăiță! Vrei un cuvînt de la el! Poți să și crăpi, dar să ți se spună că
manuscrisul tău o să apară sigur. Ai nevoie de o certitudine. E de-a dreptul
jalnic ce se-ntîmplă cu tine. Și ție parcă nici nu-ți pasă. Tu te bați mai mult
pentru cauzele altora, mințindu-te (desigur) că acele cauze sînt și ale tale,
de parcă ai locui și-n alte trupuri. O, metafizică descărnată!
24
Dar ninge! Ninge prostește! Stăpînirea cerului dă cu fulgi în noi, dă

și dă și dă! Și tu aproape-ți ieși din minți, încercînd să uiți, să spui în
continuare că „nu, nu există cutremur care să mă distrugă”.
*
- Pari, într-adevăr, așa cum îi spuneai și domnului Bălăiță: un
irenolog care crede inutil că langusta poate fi împăcată cu crapul.
Te simți cu totul îngrozitor și ești cu încrederea cu totul vraiște!
Aștepți! Ce dracu’ aștepți?
1 febr. 1982
*
- Îngrozitoare zile și nopți între viață și moarte!
3 febr. 1982
- Te duci la P. Neamț, cu gîndul să te consulte un dermatolog. Dar ai

uitat să mai ajungi acolo, poate și pentru că pielea nu te-a mai sîcîit.
Orașul era aspru, vîntuit, fără culoare. Dar te simțeai bine umblînd
prin el. Adrian te aștepta acasă. E derutat: dacă să meargă la
ziaristică. I-ai spus că mai bine să se facă popă!
Georgette a venit la 18, la Teatru, ca să vă vedeți. Ți l-a prezentat
pe viitorul ei soț. Nu te așteptai la una ca asta! Georgette, micuța,
frumușica și buna Georgette! Le-ai dorit să fie buni, atît! Marie, puțin
derutată că o cauți la gazda ei (o babă care ți-a deschis și te-a privit ca pe
un mafiot). A doua zi te-a căutat, totuși. Tatăl ei e-n spital, nu l-a văzut din
octombrie. Îți închipui că n-are bani etc. Era tristă, derutată. Îi vei trimite
bani zilele acestea, așa, pur și simplu. Și ai vrea să-i primească fără nici o
reținere, fără a se simți îndatorată în vreun fel. Marie, Marie!
Te-ai dus la un film cu Al Pacino și Marthe Keller+Ann Duppery:
„Bobby Deerfield”. Excelent! O plăcere să-l vezi pe acest inegalabil
Pacino! Și Marthe Keller a convins. Vîntul. Noaptea, bolnavă de vînturi și
ea! N-ați dormit. Ați vorbit mult. Era un mod de a uita de tine însuți. A
doua zi te-ai dus la Raveca, după cărți. Ai găsit. Multe. Nu prea grozave,
totuși. Ai luat multe pentru a le dărui copiilor de la școală! Ești foarte
fericit cînd le dăruiești foarte des.
Apoi v-ați dus și ați revăzut superbul film al lui Liviu Ciulei,
„Pădurea spînzuraților”. Tu l-ai văzut acum vreo 15 ani. Altfel, desigur, l-
ai privit atunci. Îți rămăseseră în minte foarte multe scene stranii – cel
puțin așa le receptasei atunci. Liviu Ciulei te-a convins din nou pe deplin.
25
Borca, 6 febr. 1982
*
- O veste dezarmantă. Neagră, bolnavă de răutatea ce-o poartă, o
veste insuportabilă: tatăl Mariei a murit, în spital, la P. Neamț. Pe un vînt
călduț, ieșit să te uiți la brazi, o vecină ți-a spus asta! Ai amuțit. N-ai vrut
să recunoști! Marie nu avea nevoie de aglomerare în dramă! Și așa n-a
dus-o grozav niciodată! Moartea tatălui ei o simți dureros prin ea, prin
frumusețea și problemele ei. În același timp, ca în fața oricărei morți, te
simți incapabil să mai plîngi, o revoltă surdă te umple, un pustiu de silă îți
ciugulește gîndurile. Cînd moare un om, nu știm cine mai sîntem. Pentru
că orice moarte ne asemuiește puțin cu cenușa și pe noi cei vii încă. Aici,
acum, rămîne doar durerea (și oare nu cumva durerea vine din neputința
omului de a se sustrage pe deplin rănii, accidentului?) Mariei. Și un om
căruia-i moare tatăl nu poate fi consolat. A crede că da înseamnă a accepta
minciuna complezenței.
*
- Emil Hurezeanu îți amintește că ți-e prieten și-i ești drag! Gîndul
lui te bucură! Emil e
pentru tine cel mai bun poet pe care l-ai citit în ultimii ani. Și ești convins
că nu te înșeli deloc.
*
- Îngîndurat, uitîndu-te la cărți, în lumina măruntă a înserării, vezi un
măr putred infestînd
toată atmosfera. De ce ne face moartea cîrpe?
*
- Ca un îmblînzitor de șerpi, otrăvit pe neașteptate, lași supărarea să-
și facă, iată, cuib în
toate gîndurile tale. Dar te simți în siguranță, totuși! Asta e uimitor!
8 febr. 1982
*
- Ce poreclă și asta: „activistule!”!
*
- Cu multe zile în urmă ți s-a spus că un puști, acasă, i-ar fi zis tatălui
său că eu l-am făcut parazit (!!). Tatăl puștiului îi spune unui om pe care
știa că-l stimez că i-am făcut pe amîndoi paraziți (!?!). Țațism! Cel de-al
doilea, desigur, nu crede! Te duci în clasă și întrebi copiii cînd anume ai
26
spus tu în clasă că tatăl elevului X ar fi un parazit?! Toți, mirați, se uită

spre puștiul mincinos și răspund în cor că: „Niciodată!”. Pentru că nici n-ai
fi putut spune așa ceva în fața copiilor. Mai ales că individul-tată nu e un
parazit, cel mult un hoț lipsit de orice educație.
Individul-tată, plin de sine, te întrebase într-o zi, în autobuz, unde
mai muncești! Asta deși știe că la Mădei, unde-i înveți de doi ani doi copii
de o prostie monstruoasă! Întrebarea lui era, desigur, jignitoare.
Azi l-ai întîlnit pe individul-tată și l-ai întrebat cum de poate
răspîndi calomnii la adresa ta, cînd o posibilă afirmație a ta cum că el ar fi
un parazit se putea dovedi, potențial fiind o jignire gravă. Atitudinea
individului-tată a fost ieșită din comun: te-a făcut „animal”, „tîmpit”,
„sifilitic”, „prost”; și alte multe diagnosticuri. Evident, nu-i puteai
răspunde la fel. N-ai „pregătirea” necesară. Totuși, ieșirea individului-tată
ți s-a părut atît de sălbatică și lipsită de rațiune încît n-ar trebui decît să-l
dai în judecată! Ceea ce îți promiți e ca pentru prima dată în viață să-i
plătești vorbele – rîme aruncate! Nu cu pumni, o, nu! Dar hoții și prost-
crescuții pot fi puși la punct altfel: prin propriile lor „directive
existențiale”. După-amiaza a avut un gust amar! Nu ți s-a mai întîmplat
niciodată una ca asta. Nu poți contracara prin bun-simț nesimțirea! Este
imposibil!
Ești prea bun! Superioritatea ta stă în asta! Dar, iată, și
vulnerabilitatea! Deși, desigur, nu un prost îți poate tulbura ție viața!
Încă o dată, însă, se adeverește faptul că răul nu vine decît de la
imbecili!
9 febr. 1982
*
- Citești deseori că M.R. Paraschivescu i-a ajutat și debutat pe mulți
poeți tineri. Tu ai venit mai tîrziu. El murise. Dar și pe tine te-a ajutat! A
scris undeva că orice om, chiar copil fiind, e bine să umble cu un carnet la
el, în care să-și noteze toate ideile care-i trec prin cap, totul. De puști ai
făcut așa. Sînt cel puțin 13 sau 14 ani de cînd ai citit cuvintele lui și de
cînd n-ai făcut nici un pas fără a avea hîrtie și creion la tine.
*
- E-n 10 februarie! E ZIUA lui Madi cea frumoasă și POETĂ! LA
MULȚI ANI! – cu toată dragostea, cu toată prețuirea!
*
- Te simți mai bine. După zilele și nopțile de boală și silă! Încerci să
răspunzi la toate scrisorile!
*
27
- Petru-Ciprian e cu totul amuzant deseori! Te joci cu el pînă nu mai

poți. Cel mai des dansați. Pur și simplu dansați. Cînd aude muzică, imediat
începe să se învîrtă, să se aplece din trunchi, să facă rotocoale, să bată din
palme! E o plăcere să-l vezi și…încurajezi. În seara aceasta ați dansat vreo
douăzeci de minute, ascultînd John Lennon la „Voice of America”. Erai
transpirat! Ce v-ați distrat! Și ce frumos rîde el! și cum se mai amuză!
10 febr. 1982
*
- Azi e-n 14 februarie! Te mai simți și acum ca spînzurații. Doar cu o
nepăsare superioară te amăgești zilnic că nu e prea rău.
*
Ieri, după ora 13, erai la cimitir. A fost înmormîntat tatăl lui Marie.
Infecta liniște din cimitir, cei din jur (aproape toți cu vocația religiozității
și a lacrimei), chipurile triste și frumoase ale celor trei fete care nu mai
aveau tată, babele venite (comme d’abitude) pentru vin, sarmale și colivă,
aerul rece, amărăciunea ta vorbindu-i Mariei. Ai stat cu ea, cuvintele
voastre mai mult tăceau. N-ai avut niciodată talentul de a ști să consolezi
oameni în astfel de situații. Doar stoicism și un generos sentiment de
prietenie și încredere că nu s-a dus totul naibii, că mai există un drum de
bine și speranță, chiar dacă acest drum se face în mai puțini.
În cimitir era frig și Marie întorcea din cînd în cînd capul spre
groapa unde tatăl ei devenise pustiu și nevăzut. Ai lăsat-o mai apoi, cu ai
ei, dar erai de fapt cu ea în gînd și în gîndul ei, și ți-ai spus din nou că pe
Marie o iubești și respecți mult și că ea nu e singură.
*
- Citești un roman de Hubert Lampo. Te-a distras de la atențiile
triste. Și multe „Povestiri cu stafii” de Mario Soldati – fără a fi încîntat;
în unele era totul prea simplist spus. O proză trebuie să te întrebe ceva
dureros, altfel nu ești acasă și nici în iubire pentru ea.
*
- Individul care te-a jignit mai zilele din urmă ți-a trimis o scrisoare.
Două pagini. Regretă, poate, ceva! Își continuă mofturile și dobitocia. Nu
se poate abține să nu-și etaleze prostia, analfabetismul. Pe două pagini,
numeri 51 (cincizeci și una) de greșeli. Iată ce fel de oameni te jignesc!
Cei care nu mai încap de imensa-le prostie. O „scrisoare” bună de păstrat
la Muzeul național de artă și stîrvuri, poate sub denumirea: „Încoronata
prostie a unui achizitor de piei și lînă”. Pentru că asta e meseria
28
analfabetului cu pricina. Ai citit-o distrîndu-te cu ceilalți profesori. Și i-ai

recomandat tipului, prin fiul său, un abecedar. După aceea mai poți vorbi.
14 febr. 1982
*
- Asculți în mod repetat „Sonata pentru două piane” a lui Stravinsky.
Compusă în 1943-44, în SUA, această sonată este una dintre cele mai
profunde din cîte s-au compus vreodată.
15 febr. 1982
*
- Apare „Luceafărul” nr.7 din 13 februarie. La rubrica „Numele
poetului”, ești prezentat de Cezar Ivănescu. Te surprinde acest fapt! Mai
ales că nu te așteptai, după o scrisoare pe care i-ai trimis-o mai în vară,
cînd îi luai apărarea (pe drept) lui Mircea Cărtărescu. Cezar Ivănescu
scrisese un articol amplu împotriva lui Mircea.
Dar iată ce spune domnul Ivănescu despre tine: „„Divina
paradoxalia”, cu un epilog din Dylan Thomas: „Rage, rage against the
dying of the light”, este cartea de poeme a unui tînăr moldav de la Borca
(Județul Neamț), tînăr deosebit de înzestrat, viețuind în beatitudinea
harului, Aurel Dumitrașcu. Numele său se adaugă pleiadei de tineri poeți
moldavi pe care editura ieșeană „Junimea” ar trebui să-i publice de
urgență: Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Liviu Cangeopol, Adrian Alui
Gheorghe, Dorin Spineanu, Alina Nour și atîția alții. Publicat de mai toate
revistele literare (cîteva splendide grupaje din poemele sale au apărut în
„Luceafărul”), deținător a numeroase premii, Aurel Dumitrașcu merită să
debuteze strălucitor pe măsura talentului său.
„Divina paradoxalia” este o carte bine construită, compusă din trei
secțiuni, „Teatrul sau Fuga pe teritoriul scînteii”, „Cine merge în paradis”
și „Frumușenia sau dichotonia fericirii”, scrisă cu ambiția obținerii unui
acut stil intelectual eliotian, în care versul aspiră la lapidaritate sugestivă,
la expresivitate în sine (grafia folosind tehnica expresionistă a majusculării
cuvintelor dar și deriziunea acestei tehnici), cu un bun dozaj al livrescului
care nu înăbușă suflul dramatic existențial.
Cu un rar simț al proporției, cu un fin instinct muzical deși pare a
cultiva o artă a „decompoziției” poetul reușește să fie riguros și armonic
atît în poemele scurte cît și în poemele ample, adesea fastidioase la mulți
dintre colegii lui de generație: - (urmează, citat în întregime, poemul
„Poem trist pe fond roșu”) - .
29
Cu un mai atent auz la captarea propriei muzici interioare decît

mulți poeți tineri de azi, Aurel Dumitrașcu trebuie să încerce să evite în
viitor falsa erudiție care devine prețiozitate și de asemenea trebuie să-și
aspecteze cu mai mare atenție poemele (uneori transcriind versuri străine;
iată spre exemplificare un vers din poemul „Portret cu ditirambul
plescăitor, „sînt așa trist încît am început să orbesc” amintește prea
supărător de „mi-au orbit ochii din această tristețe a zilei””). Cîștigînd la
fiecare nouă lectură, poemele scrise de Aurel Dumitrașcu au o profunzime
reală și un sunet de pe acum inconfundabil; nu-i dorim decît, sigur pe
„scriitura sa”, să atace frontal „marile teme” ale poeziei, puținele teme
care, singurele preschimbă literatura într-un destin”.
Mulțumesc, Cezar Ivănescu! Te laudă mult! Totuși n-are dreptate
reproșîndu-ți „falsa erudiție”: nu există poeți tineri erudiți, este evident că
e o „falsă erudiție”, erudiția e o chestiune de timp; și apoi, te îndoiești că
poeții sînt erudiți cu adevărat, ei fiind foarte culți, „statutul de inventatori”
făcîndu-i mai degrabă antarhici, intenționat antarhici, decît specialiști în
enșpe domenii.
În ceea ce privește acea asemănare de versuri, ea este accidentală.
Nu recunoști de cine e versul citat de el, neavînd memoria versurilor. Și
apoi, constați, formularea ta este mult mai fericită decît cea citată de Cezar
Ivănescu!
Dar ți-a făcut plăcere să citești pentru prima dată cîteva referințe
critice despre poezia ta!
16 febr. 1982
*
- Azi ai primit „Opinia studențească” nr. 7-8/ 1981, de la Liviu
Antonesei. În antepenultima pagină, la rubrica „Semnale”, Liviu
Antonesei vorbea de tine. Sub titulatura „Aurel Dumitrașcu” (ca și-n
„Luceafărul”), citești următoarele cuvinte de bine: „Aurel Dumitrașcu stă
undeva în unul dintre satele de munte ale Neamțului, predă limba română
la o școală, citește, citește mult, și scrie poezii. Primele i le-am citit, acum
doi-trei ani, în una din paginile DIALOG-ului ieșean. Publică puțin, prea
puțin pentru realul talent pe care îl ilustrează textele sale poetice, în vreme
ce paginile mai tuturor revistelor noastre nu duc lipsă de „versuri” semnate
de versificatori mai mult sau mai puțin iluștri. Aurel Dumitrașcu a avut o
evoluție spectaculoasă: dacă primele poeme citite de mine – fără a fi rele!
– nu-mi spuneau mare lucru, ceea ce am putut lectura în ultima vreme (în
reviste sau – mai cu seamă – în manuscris) sînt poezii de o pregnanță
expresivă și de o maturitate cu totul remarcabile. Reluăm, în întregime,
30
amplul poem „Cronică de familie”, care relevă, cum nu se poate mai bine,
„strategia” lirică a poetului: - (urmează poemul citat; cu unele cuvinte
schimbate în text!) - .
Poeme lungi, ample discursuri intersectate, un acut sentiment al
incomunicării, o lucidă trăire a spaimei de singurătate, toate acestea ne fac
să așteptăm cu nerăbdare apariția editorială a „Tratatului de eretică” scris
de Aurel Dumitrașcu.”
Mulțumesc, bunule Liviu! Acest număr e interesant pentru că
dedică opt pagini prozei scurte, prezentînd multe texte absolut remarcabile
(din nou strălucitor, Mircea Nedelciu – care spune că face „inginerie
textuală”, nu scrie proză!)
17 febr. 1982
*
- Duminicile rămîn niște riduri insuportabile. Duminica, tu ești
incomplet. Se gudură în tine prea multă inconsistență. Duminica e o
femeie de care n-ai chef niciodată. Ea este o moleșeală, o amăgire, o
indistincție.
*
- Ana Blandiana a primit Premiul Herder! Te bucuri sincer! Ai rămas
îndrăgostit de această femeie frumoasă!
*
- Marie, plecînd de la școală, te caută. Tristă, în negru. Era frumoasă.
I-ai respectat decența, amărăciunea. Ai rugat-o să aibă încredere în
gîndurile tale bune, să-ți ceară orice, să nu se simtă frustrată!
*
- Joi, pe 18, seara, erai la P. Neamț. Premieră la Teatrul tineretului
cu „Muștele” lui Sartre – în regia lui Ulici. Nu mai erau bilete. Te-a
introdus dumnealui. Și pe Adrian. Sartre amestecă idei marxiste și
existențialiste, piesa e o angoasă care nu vindecă; o cumplită lipsă de
opțiune pentru claritate, destinul nu este asumat de nici un personaj;
fiecare se îndoiește de propria-i respirație; fiecare este un viu mort sau un
mort viu. Ulici a făcut un spectacol interesant. Nu crezi că spectatorii au
înțeles prea multe! Ei, prea mulți, vin numai pentru actori. „Muștele” este
o piesă a coerciției și fatalității, o imposibilitate de a rămîne om. Libertatea
personajelor este mai mult o capcană. Aceste personaje își pun întrebări
fără să aibă atitudini clare. Teama, derizoriul, vulgul, teroarea, demitizarea
– iată „fapte” care se succed în această piesă. Totul rămîne de continuat.
Deși nu știi exact ce a început.
*
31
- Cîteva eleve exagerează în a fi provocatoare! Numai nu se

dezbracă, în rest își permit cam de toate! Și tu nici măcar n-ai „puterea” să
le faci…morală! Le amintești doar că feminitatea nu e teribilism și că
precocitate nu înseamnă a-ți tremura sînii și șoldurile în fața unui poet
tînăr, dragostea lor ar trebui să fie în și întru cărți. Recunoști însă că-ți plac
mult așa naive și dulci cum sînt. Întîlnirea zilnică cu ele este un fel de
purificare, de amnezie!
*
- Ileana Budăi, o fată deșteaptă, citită, frumoasă, din clasa a VII-a B,
ți-a dat un caiet cu
poezii scrise de ea. Ai rămas plăcut surprins! Unele sînt chiar POEZIE! Un
poet?! Asta se știe în timp.
21 febr. 1982
*
- (gînduri dintr-o scrisoare către Cezar Ivănescu) – zona-zoster – un
fel de eclipsă în care magicianul vorbește cu un zid.
*
- Benn spunea o nerozie cînd afirma că „un poem se face”, el,
fascistul, da, „făcea”! un poet nu „face”, de asta poți obosi, un poet se
eliberează prin cuvînt; ceea ce e magie în literă, în cuvînt e un fapt ce ține
de acea „fête de l’intellect” sau, dacă-i dăm dreptate lui Gènette (și deseori
trebuie să-i dăm), este vorba de un anumit spațiu al limbajului în care insul
se identifică cu semnul. Care e prea des și o mască. Sincer vorbind, poate
că de fapt toate teoretizările sînt doar furii ale orgoliului, prezumții într-un
jur de găgăuți. Ar trebui să ne gîndim dacă nu cumva, pentru poet, poezia
este o formă de a se substitui amneziei.
*
- Mie mi-e dor întotdeauna de OAMENI!
*
- De aplauze au nevoie numai cabotinii și politicienii (nu știu dacă e
vreo diferență între ei). ACTORULUI îi sînt sufieciente surîsurile.
*
- Cînd văd atîția filfizoni care spun că sînt români și-și justifică,
vedeți bine, condiția de români împroșcînd cu festivism și minciună un
spațiu care este durabil prin cu totul altceva, cînd văd atîtea cuvinte oloage
prinzînd mucegai în aceleași fraze și în aceleași guri, cînd intelectualul este
(nu e altfel) considerat un paria (!) pentru „umilul” natural motiv că
gîndește, cînd pana de porc se pune la pălăria de bou și cînd oratorii
(urătorii) dogmatici călătoresc pe mături de spoială prin urechile liniștii, ei
32
bine, fără misticism, am ajuns să gîndesc oamenii numai dinspre moarte

încoace.
*
- Sînt atît de încăpățînat încît simt că istoria mă alege de plevușcă.
Mă alege ucigîndu-mă! Dar porțile în care sînt bătut în cuie sînt și rămîn
cărțile mele.
*
- Știți, la noi se face cultură de parcă am face fîn! Și fînul poate să-l
roadă oricine!
22 februarie 1982
*
- Într-un interviu, la 81 de ani, orb din 1955, Borges spune că
„Niciodată nu am avut nevoie de realitate”. Prozele sale, proiectate în
netimp, însolite, fantaste, includ totuși omul. Deci vorbesc despre o
realitate. Nimic mai real decît fantasticul, oniricul!
Totuși, te gîndești, la noi, dacă un scriitor ar spune că „niciodată n-
a avut nevoie de realitate”, ar fi cel puțin arestat! Și, iată, un punct din care
e nedrept să-i spui unui scriitor ce să facă.
*
- Cortázar, exilat la Paris, acum avînd 66 de ani, întrebat dacă e
fericit, răspunde simplu și tulburător: „Dacă vrei să fii fericit, nu întreba
și nu analiza! Dar se întîmplă că în fiecare dimineață deschid ziarul și
analizez și în fiecare seară mă uit la televizor și analizez. Ce fericire îți
mai rămîne după asta? Și totuși rămîne, rămîne ceva ambiguu, dar atît de
frumos și necesar – o teribilă bucurie, aceea de a trăi încă – și nu numai
atît, de a avea o conștiință continuă și a putea mulțumi pentru această
viață care mă lasă să privesc în jur și să mă așez la mașina de scris, azi,
acum…”
23 februarie 1982
- Revista „Luceafărul” costa 1 leu. Acum costă…5 lei. Incredibil! E

atît de proastă, aproape nu ai ce citi în ea, doar din cînd în cînd cîte un
grupaj de poeme bune! N-o va mai cumpăra aproape nimeni. Astfel i se va
putea micșora oficial și tirajul. Ce mai, facem cultură de parcă am face fîn!
TRIBUNA încă mai e tot 1 leu!
*
- Un lucru foarte grav! Un lucru care te-a enervat și neliniștit
profund: Petru-Ciprian a avut o criză ciudată azi, pe la 10. S-a albăstrit
deodată, nu mai putea ține ochii deschiși, nu se mai putea ține pe picioare,
33
o stare care a dus-o pe mama în pragul disperării. O vecină (Ștefănica

Loghin) a fugit după doctoriță, Petru-Ciprian și-a mai revenit după ce i s-a
făcut o injecție. Apoi a fost dus la dispensar.
Ai venit acasă, nu era nimeni, ți s-a spus ce s-a întîmplat, ai alergat
la dispensar. Ai găsit-o pe mama plîngînd, legănîndu-l, singuri într-un
cabinet medical. Îi revenise roșeața în obraji, dormea. Mama plîngea,
derutată și tristă, nu știa ce s-a întîmplat de Petru-Ciprian se simțise așa
rău. Tu erai la fel de trist și derutat. Dințosul dințoșilor, frumușelul! L-ai
privit aproape plîngînd! Ar fi o nebunie să i se-ntîmple ceva rău. Iulia a
venit de la P. Teiului, era și ea foarte neliniștită!
Toată ziua n-ai avut chef de nimic.
*
- Spre seară te duci din nou la dispensar. Iulia și Ionel erau cu Petru-
Ciprian. Acesta plîngea, se simțea rău, era din nou puțin alb-albăstrit la
față. O amabilă doctoriță i-a făcut (hidro) cortizon, penicilină, fenobarbital
etc. în diferite doze, cu grijă și, ți s-a părut, competență. Se pare că
frumosul-frumoșilor are pneumonie! Nu e bine deloc. Ai stat acolo cîteva
ore. Trist și neliniștit. Respira greu. Plîngea. Nici mîngîierile, nici vorbele
bune nu-i spuneau nimic. Suferea. Sufeream toți. După un timp a adormit.
Respira tot greu, obosit, ca și cum ar fi avut de trecut un pustiu.
Întorcîndu-te, singur, prin întuneric, îți aminteai cu emoție zîmbetele lui
din ultimele zile, de aseară, plăcerea lui cu totul insistentă de a dansa, de a
asculta muzică. În săptămîna trecută repeta mereu: „Tata! Tata!”. Trebuie
să fie bine! Trebuie să trăiască! Trebuie să rămînă cu noi.
Poate că mîine vei fi sigur de aceasta! Acum, aproape de miezul
nopții, nu știi, ești trist, te gîndești la el. Ai privit la TV o piesă a lui
Mrazek, „Emigranții”. Și acolo era vorba tot despre nenorocire. Dar și
despre nebunie, alienare, lipsă de speranțe.
23 febr. 1982
- În carnetul cu poezii al unei eleve de clasa a VII-a, mai multe texte

care te „vizează” pe
tine. Transcrii unul:
„De ce nu mă cuprinde și pe mine soarele în brațe?
Să-mi încălzească sufletul?
Din cauză că sînt nefericită?
Nu mă hrănesc cu speranță
34
Te folosesc pe tine în toate clipele vieții

Mă simt ingrată să nu te iubesc
Dar violența emoțiilor, nu pot să te uit
Simt că nu-mi ești indiferent
Și cred că tot ceea ce faci e pentru mine

La urma urmei am de luptat cu mine însămi
Religia mea e să te iubesc fără margini
Vreau ca toate fetele Franței

Să te vadă fermecător
Dar nici una să nu te iubească
Și nici una să nu-ți placă
Te rog să înveți ceva din starea în care mă aflu

Cine ar putea să-mi inspire dragostea?
De ce nu mă iei cu tine-n Paris?
De ce nu aș merge pe străzi împreună cu tine?

De ce nu m-ar vedea Delacroix
De ce nu mi-ar face portretul pe-o pînză albă?
Dacă într-adevăr mă remarci numai pe mine

Sînt ultima panglică a vieții”.
Eleva e Ileana Budăi.
*
- Dimineața treci pe la dispensar. Petru-Ciprian dormea. Iulia părea
mai liniștită, și puștiul de asemenea. Te-ai mai liniștit și tu. Petru-Ciprian
dormise și se simțise bine noaptea. Să aibă grijă de el BINELE.
*
- La prînz, întorcîndu-te de la școală, te oprești din nou la dispensar.
Petru-Ciprian adormi
puțin după venirea ta. Era tot rău-dispus, plîngăcios, fără nici un zîmbet.
Asta nu ți-a plăcut, absența oricărui zîmbet. Era așa trist, nespus de trist. Și
singur parcă. Singur numai cu răul din el.
Mama era acasă și plîngea. Fusese și ea la Petru-Ciprian. Și nici ei
nu-i plăcuse tristețea de pe chipul băiețelului.
35
După-amiaza n-ai putut face nimic. Ai respirat doar. Ți-e atît de

drag nepotul tău încît tot sufletul ți-e plin de mîhnirea lui în aceste ore.
*
- E aproape miezul nopții și continui să fii îngîndurat din cauza lui
Petru-Ciprian, a bolii lui, a faptului că nu se simte bine. N-ai putut face
mai nimic în această după-amiază, doar că i-ai scris lui Liviu Antonesei.
Pur și simplu suferi din cauza absenței surîsului nepotului tău drag!
O, de s-ar face bine, de s-ar face bine!
24 febr. 1982
*
- Cea mai caustică frază din schița „D-l Goe” a lui Caragiale,
amuzîndu-te mereu, rămîne aceasta: „Mam’ mare își face cruce, apoi
aprinde o țigară…”.
*
- Treci pe la Petru-Ciprian. Arată mult mai bine. Se trezise. Ți-a și
zîmbit. Ai plecat la școală cu lumină în inimă.
25 februarie 1982
*
- Deranjant în jurnalul din Austria al lui Adrian Păunescu („De la
Bârca la Viena și înapoi”) faptul că apar construcții de genul: „și nu numai
cînd va „trebui” să iau Premiul Herder…”.
Ce-i un premiu pentru un poet? Gîndul la premii este uneori un
semn de ușurătate! Îți amintești că și Borges vorbea undeva, într-un
interviu, că ar muri mai liniștit dacă ar primi Premiul Nobel!
Ce-i asta cînd e vorba de un mare scriitor?! Nu ai puterea să
înțelegi dorința asta de aplauze la poeți. Este deranjant! Și străin poeziei!
*
- La prînz, din nou la dispensar, pentru a-l vedea pe Petru-Ciprian.
O, dar e mai bine. îți zîmbește, rîde, se joacă puțin. Dar privirile lui încă
mai poartă derută în ei, privindu-i ochii simți că nu-i convine străinătatea
acelor pereți, că nu e mulțumit. Penicilina l-a moleșit, are chiar ceva umil
în grimase. Dar se simte mai bine, se vede asta în primul rînd după faptul
că rîde, că acceptă surîsul, că-și amintește zilele bune, zilele cu joc.
Vii mulțumit acasă, nu crispat ca ieri! E drept, nici azi nu reușești
să-ți revii, totuși te simți mai liniștit. Te-ai atașat așa mult de copil, îl
iubești așa mult, vei fi mereu mîhnit dacă uneori nu-i va fi bine!
*
36
- Inculți și nesimțiți prea mulți indivizi care lucrează la primărie!

Oare de ce-și recrutează Partidul organe de conducere din rîndurile
găgăuților. Hoți, analfabeți, idioți prezumțioși – de ce astfel de trepăduși
„să dea ordine”?! Este dezgustător.
*
- Te întrebi deseori cum ar trebui să faci pentru a nu te mai lăsa
enervat de unii găgăuți de pe aici, cu bani, nerespectuoși, nesimțiți pur și
simplu. Ai trăit mulți ani aici, datorezi mult munților! Și totuși, din păcate,
nimic, aproape nimic majorității oamenilor de aici. Suferi.
Toți scriitorii au lăsat amintiri frumoase despre oamenii între care
au trăit, prin sate. Dar tu nu poți lăsa astfel de gînduri alese despre ei. Ai
minți. Sînt nespus de rari cei care au rămas curați, nepervertiți, cei încă
sensibili. Nu mai au respect pentru nimic. Vorbesc foarte urît despre
președinte și comuniști, despre muncă și cinste, la ei astfel de lucruri
aproape nu au nici o importanță. Și oare de ce?
Cu siguranță și din cauza unor dispoziții „de sus”, dispoziții care,
într-un fel sau altul, încearcă să uniformizeze conștiințele, să pună egal
între un muncitor incult, bețiv și nesimțit și un, să zicem, inginer. O
națiune nu rezistă egalizînd inteligența cu prostia, cu lipsa de gîndire mai
bine zis; o națiune se impune prin mințile ei luminate. Speri să nu vină
timpul în care să nu mai știm cine sîntem. Pentru tine este cumplit de
dureros să constați zilnic că tot mai mulți nu mai au mai nimic din
demnitatea și cinstea cu care românii s-au mîndrit mereu, prin istorie, că
nu mai există respect pentru valori, că banul și minciuna au devenit
singurii contribuabili luați în seamă.
Pe vremuri, românii plecau în războaie cu o bucată de mămăligă în
traistă, nu-și puneau probleme, doar una: țara trebuie apărată, trebuie să
existe. Azi, uluitor, am ajuns să ne furăm propria țară, nu e nevoie să mai
încerce străinii s-o fure.
Ți-e silă, te doare sufletul. Gîndești prea frumos ȚARA și OMUL,
ai fi bun de politician! Și totuși nu! Tu știi că politica se face cu minciună
uneori. Și tu n-ai deloc aptitudini pentru minciuni. Tu minți inofensiv,
numai pe cei care te sîcîie cu incultura-le! Ca să poți pleca, pentru ca să nu
îți urîțești auzul.
„Scrisoarea III” a lui Eminescu e mai actuală ca oricînd! Ar trebui
s-o recitească toți! Și să aibă măcar un moment de demnitate pentru a
recunoaște că au ajuns să creadă că ei sînt mai importanți decît ȚARA, ei,
în particular, ca indivizi căcăcioși și mincinoși.
Ești fericit că trăiești prin poezie. Arta nu se face niciodată cu
minciună. Vorbești de arta adevărată, de artistul adevărat.
37
Lipsa de patriotism, manifestată în fel și chip, zilnic, sub ochii tăi,

este cel mai dureros fapt la care ți-e dat să asiști.
Și spuneai tu într-un poem: „la ce folosește înțelepciunea-n
pustiu?”. Da, în acest pustiu de neomenie care cuprinde pe tot mai mulți!
Plîngi pentru că ȚARA este mînjită și sugrumată de români.
Televiziunea și radioul „aranjează” emisiuni, mint care mai de care; și
după terminarea emisiunii, fiecare își continuă în liniște afacerile,
egoismul, nimicnicia. Am intrat într-un deceniu silnic!
25 febr. 1982
*
- Petru-Ciprian a plecat ieri de la dispensar. Acasă. La Poiana
Teiului. Se simțea bine. asta ți-a redat liniștea.
*
- Aseară ai scris (asta ți-a luat cîteva ore) un poem amplu pe care l-ai
rescris de zeci de ori, nu reușeai să-l „prinzi” între corzile unor sunete pe
care le voiai. „Balada tahicardiei”. Nici acum nu ești convins că ultima
formă e cea mai bună.
*
- Azi, 27 februarie, a fost ziua unei fete minunate, o fată care-ți cîntă
și care respiră într-o veșnică frumusețe: Tudorița Gavril. A împlinit 13 ani!
era dulce și emoționată! I-ai dăruit cărți, reviste și ai sărutat-o! Tare dulce
mai era și azi!
*
- Recitești cu mare plăcere și cu mare emoție o scrisoare din 21
ianuarie de la Elena Crent. Profundă mai e această necunoscută ce-ți excită
toate simțurile. Iată două scurte pasaje, dintre multele absolut antologice:
„În plus, nu vreau să văd pămînt în calendare”. Și: „Oamenii rîd în pruncii
prea cuminți”. I-ai scris, în sfîrșit, dorind-o!
*
- Pielea dă semne de nouă enervare! Speri să nu revină moartea,
nebunia, sila!
*
- Lecturi întinse din Gustav René Hocke! Îți plac cărțile bine
documentate.
*
- „Sălbăticuța” Liliana Cojocaru ți-a părut urîțită în ultimele zile.
Pentru unele „ieșiri” mai puțin pline de bun-simț. Numai sînii îi are foarte
frumoși acum!
*
38
- Directorul a fost plecat două zile. La propagandă. Parcă și copiii au

surîs mai mult în aceste două zile. Nici lor nu le plac tipicarii.
*
- Mărirea prețurilor, coercițiile de altă natură – iată lucruri ce-i
nemulțumesc pe oamenii de pe aici. Totuși, la TV toți cei întrebați spun
că-s foarte fericiți și că o duc foarte bine. Românii sînt întotdeauna
politicoși! Chiar și cu foamea!
*
- Mare lucru de n-au femeile creierul în buric! Ar trebui să mai
medităm asupra acestui fapt! Dacă merită!
27 februarie 1982
*
- A venit martie! E o promisiune împotriva frigului! Asta ți se pare
suficient. Din cauza bolii, totuși, ai sentimentul că primele două luni ale
anului au trecut pe neobservate, prea repede. Fetele ți-au dăruit mărțișoare;
s-a și încălzit puțin. D-na Petrescu va ieși la pensie. A fost o masă; muzică;
invitați, emoții, i-am cîntat „Mulți ani trăiască”. Șah. Ai venit cam amețit
acasă. Toate primăverile încep așa.
Ionica te saluta prin ghioceii de 1 martie! Ție-ți era dor de ea. De
cîteva zile ți-e dor de ea.
Nici nu știi ce-ai mai făcut după 17 – la ora aceea ai ajuns acasă!
*
- Ileana Budăi, din nou vorbindu-ți într-un poem, deloc rău scris:
„Dă-mi voie să-ți spun”.
„Dă-mi voie să-ți spun
Că la noapte va ninge
Dă-mi voie să-ți spun
Balada scării de piatră
Pe care un bărbat înalt urcă

Dă-mi voie să-ți spun,
Vom vedea insule minunate
Și nimeni nu va scrie nici un rînd
Dar, nu uita,
Mergem amîndoi pe un drum îngust, neted
Tăcînd
Auzind vorbele noastre cum trec în univers.
Într-un vapor care se va scufunda curînd
39
Dragul meu, atunci vom lua o trăsură

De ce vrei să știi?
Dă-mi voie să-ți spun

Vom merge împreună așa cum îmi doresc.
Dragul meu, în Paris.”
Cu mici influențe din Matei Vișniec, poemul Ilenei te emoționează!
Fata asta frumoasă și mai ales deșteaptă, te iubește! Ce-i trece prin
cap!?
1 martie 1982
*
- Plouă. Așa! Să i se-nmoaie oasele iernii! Să se ducă! Să nu mai
auzi! Să uiți! Un timp!
Cît mai mult! Să se ducă!
*
- Îl suni pe Nichita Stănescu, pe la 16,30. O femeie ți-l dă la telefon!
„Bună, bătrîne, ce faci bătrîne!?” – vorbele-i prime. O discuție de cinci
minute. Lucrează la o carte pe care trebuie s-o dea la editură. Te așteaptă!
Ți-a mulțumit pentru monede. Să nu uiți să-l vizitezi cînd te duci în
București. Și să-i scrii! Încă e-n convalescență. A ieșit din spital de mai
multe zile, se simte mai bine!
Ți-a mulțumit că l-ai sunat! I-ai dorit sănătate și numai bine!
Și erai mulțumit că l-ai reauzit vorbind! Și că se simte mai bine.
*
- E martie! Din nou te simți îndrăgostit de Ionica. De frumușenia
aceea pe care n-ai văzut-o cam de multe dimineți. Și tot nevăzînd-o, ți s-au
cam spălăcit ochii! E atît de dulce uneori, atît de vie! E bună de ucis, de
învățat cu moartea, de iubit și de ascuns, de privit și de rămînere în
surîsurile ei și în sărutările ei.
Un mărțișor de la ea, ales, sau un mod de a-ți împărți din
frumusețe.
*
- Ți s-a mărit salariul. Acum ai 1984. Mult? Puțin? Ce întrebări
neroade, adică-s comerciale. Comercianții, știut fiind, punîndu-și numai
întrebări stomacale, tîmpite, îndobitocite.
*
- „Tratatul de eretică” va fi o carte în care ești cu totul nemulțumit.
Fără a folosi vreo ars combinatoria, toate textele din această carte îți „vin”
40
pur și simplu, care mai de care mai vehemente și neînduplecate, care mai
de care mai pline de poezie zgrunțuroasă în idei și melodioasă în cuvinte.
*
- Și cu Forian ai vorbit la telefon în seara aceasta. Și cu doamna lui
mamă. Vorbele schimbate cu ei sînt întotdeauna pline de dragostea ce le-o
porți!
*
- O femeie frumoasă, cu mîna în ghips: parcă era un război
neterminat. Parcă era o femeie sărutată pe buza unei prăpăstii.
*
- Plouă. Auzi stropii – niște zeități în cumpănă; o „infectare” a
aerului cu nebunie și liniște.
Plouă. Înseamnă că primăvara se dezgolește. Îi dorești trupul ca un
turbat.
2 martie 1982
41
Poezia e un zar aruncat în

istorie
un eseu de Gheorghe Simon
Aurel Dumitraşcu: Biblioteca din Nord. Poezia

e un zar aruncat în istorie. Al doilea fiu al Mariei și al
lui Petre Dumitrașcu se naște la 21 noiembrie 1955, în
Sabasa sadoveniană. Lecturi asidue din Biblioteca
"eretică" a universitarului patafizician, Luca Pițu. Își
susține examenul de diplomă cu o exegeză despre
poezia lui Virgil Mazilescu și a lui Daniel Turcea.
Volume publicate: Furtunile memoriei (Albatros,
București, 1984), Biblioteca din Nord (Cartea
Românească, București, 1986), Mesagerul (Canova,
Iași, 1992), Tratatul de eretică (Timpul, Iași, 1995). La Piatra Neamț,
poetul Adrian Alui Gheorghe organizează concursul de debut în poezie
"Aurel Dumitrașcu" și se îngrijeștte de editarea Carnetelor maro ale celui
care avea să-și dea duhul, într-o duminică, așa cum proorocise, înainte de
echinocțiul de toamnă, 16 septembrie 1990. Este înmormântat în cimitirul
"bătrân" din Sabasa, lângă biserica în care, la intrare, Iuda e reprezentat
între Apostoli, având la una din mâini 6 (şase) degete, ca un semn
distinctiv al trădătorului.
Prăpăstioși și abrupți, cum suntem noi, trăitorii, cădem aproape

întotdeauna pe lângă text, cedînd ușor și repede presiunilor realului,
agresiunii virtuale, fără să realizăm că, de fapt, ne mutilăm fără voie (de la
Dumnezeu!). Fragmentul, secvența, breșa, flash-ul, aura întregului
(sfericului, desăvârșitului), ne apar mai expresive şi mai vii prin fulgerele
sintactice imprevizibile. Lumea e bolnavă de viclenie, de miopie morală,
de indiferență, șocată de efemerul posesiv, încât cinismul ține loc de
Evanghelie. Litera nu mai învie în spirit, iar duhul și-a rărit făptura în
Verbul parcă plictisit. Glorificând nimicul, ne nimicim noi înșine sufletul.
Derizorie în aparență, poezia face ca lumea să devină sagace prin expresia
poetică: se cuprinde de sine, se înalță prin imagine, se purifică prin
unduirilevocii poetului.
42
Aurel Dumitrașcu ne spune că suntem orbiți din fire, de prea mult

plictis și comoditate, că suntem prea netezi în gândire, fără a sesiza
săgețile amare pe care le trimite spre noi îndoiala de sine (nu cea
metodică), admirându-ne satisfăcuți de sine, de dimineața până seara.
Poezia pe care ne-o propune Aurel Dumitrașcu e un semn grav al
deteriorării umane și al înstrăinării factice, fără remediu și fără de
împotrivire care ne încrâncenează și mai mult, apropiindu-ne de firescul
nefiresc. Un singur exemplu de comoditate și mimetism (clișeu poetic):
poeții noștri scriu copilărește, împrumutându-și copios, sub ochii
maestrului, expresii de prisos. Ei spun, aproape în cor: primăvara bubuie,
în timp ce Mesagerul, Aurel Dumitrașcu, se distinge fie și printr-o singură
metaforă: cravaşa ierbii.
Răspicat și lucid ca o dimineață la Borca

(Sabasa), neiertător cu lichelele, incomod pentru cei
lunecoși și căldicei, prea intransigent cu sine (nu-i greu
să fiuaspru cu mine) pentru a sucomba în moralist, prea
trist (Un om ajuns la un gând / pe care nu-l poate gândi)
pentru a avea timp de risipit, deși se dăruia fără ezitare
tuturor celor care îl căutau, îl citeau sau îi scriau. Aurel
Dumitrașcu nu se grăbea decât pentru a mărturisi, știind
că nu mai avea mult de trăit: Voi muri într-o duminică
dimineața.//Un firicel de sânge (atât) va ieși dintr-o carte. El va vorbi. Și
chiar într-o duminică i-a fost dat să-şi dea duhul, înainte de echinocțiu de
toamnă și înainte de a împlini 35 de ani: 16 septembrie 1990. Poeții învață
moartea pe de rost fără teamă, de aceea ne uimește harul lor creator:
poeziae o uimire rănită.
Atingând treapta duhovniciei mărturisitoare (mai ales în Jurnalul
și Corespondența sa), poemele sunt scurte parabole, secvențe fulgerate de
uimire, prefigurate de floarea rară a ironiei, răsărind imprevizibil și firesc
în făptura nevinovată a diminutivelor (diminutive afurisite) pe care le-a
cultivat cu pricepere și măsură, încât să nu stingherească textul poetic,
surprins și el de un abis interior, devorator. O strălucire vie, pe măsura
expresivității umane în derivă, face să sporească deopotrivă ființa în taina
ei, echivocă: solzii limbajului ce nici acest micpoem /nu-i poate îndepărta
de unduirile vocii. Pentru Aurel Dumitrașcu, lumea e pândită de eșec și
compromis. Pacea lăuntrică e derizorie, iar poezia se înseninează prin
înțelesuri târzii: nu-i întreba pe cei singuri/ dacă sângele are umbră. Ca
uimire ce sporește prin dezvăluire, poezia sa e o replică a realului
43
multiplicat până la anonimizare, dar și repliat în breșa vagă a absenței, a

neantizării care însumează: picturalitatea cuvântului în trupul ideii.
Călăuzit de marile cărți ale lumii și al căror înțelesuri transpar ușor,

poetul înlesnește convertirea unui spațiu, fără sațiu (atâta zgomot face
colina cândmoare), într-un timp linear al rostirii neîntrerupte. Acest
cosmos, dispersat în lucruri mărunte, flendurit și tehui, se golește pe
măsură ce lucrurile sunt numite: - Ieșea din apă și parcă/ se despărțea de
propriu-i plâns/ domnea o liniște cumplită ca între silabele/ ce rostesc
numele morții/ avea trupul alb neverosimil de alb/ vous êtes si belle!
mințeam ca în vechile/ glosse.// Se făcea întuneric./ Și pe treptele care dau
numele sângelui/ surâzând întrezăream/ chipul răvășit al reflecției. (Mic
studiu înpenumbră).
Poezia lui Aurel Dumitrașcu e una a asfințitului din lucruri, a unei

tristeți care nu e doar provincială, ci și lăuntric ascetică. Toți ducem greul
acestei lumi, dar puțini știu să-i risipească tristețea și
zădărnicia: Omul e marginea de cer încare stelele
plâng. Pietrele din care se zidește locuirea în lume se
macină și devin nisip uzurpator: timp mort, clipe
deșarte. Doar omul răsare ca o umbră deasupra unui
abis interzis în care se citește făptura copilăriei: la belle
epoque d'enfancec'est fini. Asfințitul înseamnă
amintirea luminii, cu mult mai persistentă decât amiaza
impertinent de lentă: Lumina ce se stinge ca un ochi de
fată. Lângă acele/carafe (nu altele) eu îmi închipui că nu se va mai
aprinde/ nicicând. (Peste lacul înghețat).
Moartea înseamnă plecare, fără întoarcere pământeană, într-un

diluviu debreșe, breșele fiind strigătele pietrificate, încremenite de spaimă,
ale freamătului lăuntric, vulcanic, al ființei în derivă: prin toată Moldova
prăpăstiile-și fac cuiburi/în țipete. Viața înseamnă o întâmplare fericită, iar
întâmplările, provizorii și precare, devin repere pentru firescul uman,
înstrăinat în expresie și lămurit în trecutul imaginar. Breșa, virgula, pauza,
într-un cuvânt: absența face să se instituie tumultul unei trăiri, subminată
de inadecvare: Mi-ar fi fost atât de ușor să spunlucrurilor pe nume. Clipa
cea mai înaltă ține de copilărie, oglindă prihănită de apele tulburi ale
memoriei persistente: amintiri încovoiate ca dealurile. Făptura umană și
făptura lucrurilor, suprapuse și contopite în făptura transparentă a
cuvintelor (viața fără cuvânt e o ramă fără tablou), care întrerup brusc
44
realul orbitor, pentru ca, imediat, oximoronul alb-negru să estompeze

timpul devorator.
Succesiunea e convertită într-o simultaneitate stingheră și uluitoare,

un fel de geografie hai-hui, în care peisajele sunt punctate cu semne ale
mirării: Prin cel mai frumos sat/trece în fiecare noapte un înger cu o
creangă/ de aur pe gură/și mînă o turmă de porci și porcii-s de aur/ orice
analogie ar urâți întâmplarea de spus/ s-ar face negru boțul de minte
unde/ atâtea ferestre-s deschise/ e un ceas mare cât o copilărie de
haimana spun/ culcându-mă-n brumă pândind cu maria/ dincolo de zid/ și
din când în când femeia aceasta coboară-n pămînt/ de acoloîntreabă dacă
vine porcarul cu porcii de aur. (Porcarul de aur saumetafora).
Ca reper esențial, rostirea face să coincidă, într-un prezent abrupt și

abrutizat de uzură, ceea ce s-a întâmplat deja cu ceea ce nu s-a întâmplat
încă, poezia fiind un privilegiu copleșitor al ireductibilului transparent: se
întorc păsările din țărilecalde/ le vedem numai pe cele care n-ajung.
Persoana umană e o însumare de irecuperabile absențe vii, iar poetul se
lasă scris de poezie, în sens kafkian sau nichita-stănescian: un cuvânt
scrijilea un poet, iar "virgula din ochiul colinei" nu e decât clipa de
respirație a eului imaginar și care se întrupează pe măsură ce este scris/
citit. Realul, însumat și asumat, ne apare ca insinuându-se precum paragina
în devălmășia lucrurilor, nimicind ceea ce nu poate rămâne în lume decât
prin Verbul conjugat la prezent.
Lumea, lucrurile, omul sunt nu numai învecinate cu moartea, dar

și amenințate cu neantizarea prin absența cuvântului întemeietor,
lămuritor. Realul există și persistă pentru cel care îl transfigurează,
prefigurând o făptură vie, autentică, o făptură de semne care fac din
întâmplarea de a fi o parabolă a fericirii. Definițiile metaforice, aforistice,
sunt un fel de fulgere care luminează brusc textul, într-un punct de fugă,
fără a-i bruia curgerea firească, fără a-l întrerupe sau a-l fragmenta inutil.
Aurel Dumitrașcu e un poet al muntelui, al pădurii obscure, călăuză

fiindu-i Verbul dantesc, iar poezia sa ne cucerește prin asceza tăcerii, în
vacarmul unui neam de vorbăreți, el fiind un nume: Să-l pomenim! Aurel
Dumitrașcu nu iubea și nu suporta (lucru mai rar la un poet!) laudele sau
elogiile (chiar îndreptățite și argumentate), considerându-le ofensatoare
pentru șansa de a te fi născut poet. Iată cum îmi scria înaite de a fi împlinit
25 de ani:
45
Borca, 27 mai 1980
Domnule Drag Simon,
Îți spun "bună ziua !" de sub trei corcoduși !

Nu mai pot sta în casă ! Mi se pare că n-am știut niciodată să îmblânzesc o
umbră, dar accept orice pentru simplu motiv că orice amănunt mă poate tulbura.
Mă gândisem mai de mult timp că ar trebui să ne scriem, măcar și pentru
simplu motiv că îmi ești tare simpatic. Acum, când am primit epistola ta, îmi dau
seama că spiritul tău critic nu e oarecare, cred că-mi place o anumită inteligență
cu care afirmi și negi ceva, ai dreptate de multe ori, cred, nu și atunci când
vorbești de faptul c-aș fi un poet... "mare"! Pentru că mărimile n-au nici un sens
în literatură, ca să nu mai vorbim că nu putem ști niciodată dacă X e un geniu (!),
dar nici nu putem afirma că nu e. Rodnicia unui spirit e și o problemă de timp.
Tonul meu aparent persiflant ("prezumțios" a zis un ex-clujean grăbit; la Tg.
Neamț) din unele poeme ar vrea să atingă și "siguranța" cu care unii
ierarhizează pretimpuriu.
Nu știu dacă sunt original în ceea ce scriu, dar e marele lucru care mă
interesează. Când scrii, "îți dai drumul", n-ai planuri, n-ai nimic; scrii, atât.
Poezia e o stare - orice s-ar zice. Că e, cum cred eu, o uimire rănită este un mod
de a spune că nu scriu decât dacă am probleme. Și am tot timpul. Ceea ce scriu
nu este o emergență în literatură, dar eu am în cap cărți, de aceea, disparat
citite, poemele mele pot da senzația de aiureală inteligentă.
Mă interesează o anumită unitate a tot ce scriu, recunosc că-i iubesc pe toți
poeții, dar nu suport să-mi amintesc vreunul atunci când scriu, poate că nu știu
să iubesc cu adevărat pe nici unul: mă refer la textele lor. Ceea ce scriu azi e o
treaptă, dar nu-s mulțumit. Sunt un om răvășit, fantastic de răvășit, realmente n-
am știut niciodată care este dimensiunea fericirii, măcar să fiu mulțumit. Și asta
în tot ce fac. Nu știu unde voi ajunge alegând cu orice risc numai POEZIA, dar
cred că la mine nu există nici o cale de mijloc. Îți spun tot felul de lucruri
domestice, dar cred că avem prieteni pentru a avea cui ne plânge.
Poezia trebuie să fie un solilocviu care să mă lase descumpănit, altfel mă
plictisește. Spui bine că sunt puțin aforistic în ton, dar dacă cineva ar "privi" cu
atenție acele aforisme, în context, ar vedea că nu-s simple speculații, ele justifică
de multe ori aripile poemului. Îmi gândesc poemele, după aceea le scriu, apoi le
rup, vreau să spun că mă bântuie tot felul de stări, dar nu scriu întotdeauna, ci
numai atunci când simt că pot "prezenta" o stare din cap în cap. Munca pe text
nu trebuie să fie atu-ul poetului. Riscă să congestioneze respirația. Un poem care
e lipsit de spontaneitate este un poem în care lumina este de ocazie. Aș putea
scrie tone de poeme din imaginație. Dar nu asta mă intresează. Pentru mine, o
metaforă nu rezolvă niciodată un poem, dar nici discursul ireproșabil. Trebuie să
ai echilibrul amândorura (eu unul sunt derutat de acest cuvânt: prin publicații,
46
prin cărți, apare când amândorura, când amândurora !).

"Abstracțiile" mele din poeme, aparenta fantezie bufonardă - nu-s "jocuri",
eu chiar cred în tupeul irealității, în erupțiile pe care mocofanii nu le acceptă,
deși-s un dialectician convins al materiei. Într-un fel.
Cred că datorez tare mult munților, faptului că am trăit aici, absolut singur
în planul culturii, de aici detașarea cu care privesc toate "taberele", recunosc că
am încredere în ceea ce scriu, dar nu vreau să ajung ceva prinpoezie, nu mă
interesează chestiile astea, realmente nu știu să fiu mai fericit decât scriind. E o
fericire intimă, dar nu egoistă. Sunt derutat când văd scriitori certându-se,
interesându-se de gloria lor, de fapt e stupid ! Eu știu că toți sunt vulnerabili,
exceptându-i pe cei sinceri cu adevărat. Și cred că eu sunt dintre aceștia din
urmă.
Mă bucură orice poet, fiecare are ceva minunat în ce scrie, nu-mi plac cei
prea grijulii cu destinul lor literar, nu vreau să cred că trebuie să ne construim
"statutul de poet", realmente n-are sens ce suntem noi ca indivizi, numai textul
bun e o justificare. Și să nu fim toboșari. Cinismul unora de prin cenacluri nu-i
decât țipătul propriei lor neputințe. Eu știu astea, le simt. De aceea îmi place să-i
las pe toți să zică ce vor, dar îmi plac numai cei care-și justifică la modul serios
afirmațiile.
Despre poezie nu putem niciodată sfârși să vorbim. Nu știu dacă sunt un
teoretician bun, cred că mai ales prost, dar simt profund toate dealurile poeziei.
Asta mi se pare mai important. Important nu în competiție cu cineva, ci pentru
gravitatea scrisului meu. Pentru că eu sunt limbut din cauza singurătății, nu
pentru că vreau să arăt cuiva cine mi-s. Cred că nu e nici o diferență între poet,
cerșetor și fetele-fugite-de-acasă. Am spus-o undeva, acum nu-mi amintesc unde.
Duminică mă duc la Cluj! Să mă înscriu. Nu știu dacă voi învinge. Nu e
deloc simplu. Și am senzația că eu gândesc prea mult la filozofie, ori la examene
nu e bine să fii așa. Vreau să rămân în Cluj. Îmi dau seama că despre mine, clar,
nu poate vorbi decât o carte, nu poemele risipite prin tot felul de publicații. Și
cred că acolo sunt câțiva oameni care vor paria pe cartea mea nu din
amabilitate, ci pentru că au încredere în ea, pentru că vor și ei să fie împărțită
oamenilor.
Când sunt aici vreau să plec. Când sunt în altă parte doresc să revin în
munți. N-o să-mi găsesc niciodată locul. Și, de fapt, nici nu vreau să duc o
existență tihnită. Nu trebuie să mă plictisesc de aer!
Îți mulțumesc că mi-ai scris, chiar dacă prietenii nu obișnuiesc să-și
mulțumească pentru gesturile curate, normale! Îți voi scrie întotdeauna,cu
condiția să-mi scrii și tu. Pentru că o corespodență care n-are nimic constructiv
în sine nu are sens. Ea trebuie să intereseze deopotrivă. Altfel e moft!
Numai liniște și bucurie!
Cu toate gândurile mele bune,
Aurel
47
Nicolae Labiș - 85
Un
poem
de Maria
Margareta
Labiș
Cruce de flori
fratelui meu
Atunci, vântul morții
viscolea în alai
Zăpadă și sânge
printre roți de tramvai.
Tras de palton și
împins nemilos,
Peste tampoane reci
cu capul în jos,
Vedea îngrozit cum
zburau înapoi,
Scântei scăparate din
părul vâlvoi.
Cine era, Doamne,
cine era
Păgânul acela care-l
tot împingea?
Atunci, în lunga lui
noapte de dor,
Spera să se-amâne
ultimul zbor,
Nu accepta cumplita
osândă,
Măduva ruptă, osia
frântă.
Dar rugul aprins de
roșia stea
48
Conta nr. 36 (toamna 2020)
Îi ardea trupul,
sufletul ardea,
Zi după zi și noapte
de noapte,
Așa cum prevestise
el în carte.
Atunci, un înger i-a dăruit
aripa nemuririi,
Ca sufletul liber să
zboare
Spre oaza mult
visată,
De la izvorul
mântuirii ...
Din jarul trupului,
stins în pământ,
Din cenușa rămasă-n
țărână,
Adusă târziu, la noul
mormânt,
A răsărit, deodată,
mălinul.
Tăiat de atâtea ori
De coasele unor
neștiutori,
Mălinul a înălțat,
iară și iară,
Trei ramuri, cruce de
flori în primavară.
49
Poesis
Poeme de
Alexandru
Ovidiu Vintilă
Turnul de apă
uitasem
cum apele întinse
prăbușite
zac peste ascuțitele câmpii ale țării
prim mijlocul camerei

unde mi-am consumat
în mine toate fericirile
și nefericirile din acest an
trec păsări în umbra glasului lor de piatră
în templul zen dharma

din oraș
nu intră
nimeni
oblice îți sunt urmele

prin zăpada imaculată
o stranietate simplă
și o senzație de dezechilibru
e reacția pe care o ai
în fața morții unei albine
50
evident că ne vom strădui să celebrăm zorii

și verdele întunecat al munților
vom asista
în realitate
la schimbarea la față
a lumii
iată
așadar
toată această
istorie
a turnului de apă
potabilă
așteptarea
viziunea
pulberea și praful
palmele lipite
și planul înclinat
lâna de aur a hainelor lui erasmus
baruch spinoza
principiul cartezian al confesiunii
zi sau noapte rotunde
aproximativ egale
ca niște ziduri
de cărămidă roșie
acea revelație din fața morții
pașnice survenite în somn
culoarul de trecere dintr-o cameră spre afară
e luminos
prin perimetrul dreptunghi al geamului
se văd stele
tumefiate
pe cer
51
Poesis
o suită întreagă de persoane secundare
era încă devreme

așa mi-am început ziua
mai absurd
ca atunci știi tu
când toate acele detalii din viață
ți le-am consemnat
cu acribie și toate întâmplările
seara târziu
a venit
(undeva în lumea civilizată

se bea ceaiul de la ora cinci)
se spun o mie de cuvinte

despre faptele bune
prea multe
o furtună dintr-un pahar cu apă

poate atinge cotele dunării
primăvara
și frumusețea e mai primejdioasă
ca o boală de inimă
52
Poeme de
Horia Dulvac
ai grijă să nu te facă prizonier omuleții tăi amulete

m-am aruncat în biografie
plin de speranțe și ticuri
de-acum nu mai puteam regreta

până când se consuma totul
aterizasem în iarba femelă

urmam un program cronometru
monede îmi cădeau din creier

prin felurite
despicături și fante
“cling” făcea contorul

din mecanisme
le ruginite
“ai grijăsă nu tefacăprizonier

omuleții tăi amulete”
striga prietena mea iarba
dar eu învățasem
strângeam norocul în bască
53
Poesis
după care fugeam cu femeia

la timp
întotdeauna scăpam ca prin urechile acului
omuleții mei amulete

mă priveau printre gesturi
înălțându-mă milos și exact
( îi vedeam de sus nu lipsea

niciunul așa era obiceiul
așa se cuvine
la parastase)
acolo stăteau pitiți cei ce căzuseră

căutam locul
unde îmi lăsasem memoria
printre lumi și părți componente
până când am dat de Fata cu ochii

ca grotele creștinilor primitivi
ultimele locuri sigure
era prea frumoasă să fie

măturătoare de lucruri aruncate pe jos
avea privirea clitoris

și limba de păsări curată
neatinsă de cuvinte
le oamenilor
ca lamela clopotului care începuse să plângă

fără rost
umplea vidul
oare asta să fie? am dat

să mă apropii
54
îmi plăceau celulele
acolo stăteau pitiți cei ce căzuseră
am plonjat și eu cu brațele deschise

ca un crucifix în explicații
cu capul în jos pe circumferință
pe pielea acoperită cu perișori și hexagoane ecouri

de barbă albastră
înaintam ca pe apă
ca pe o poezie cu încredere plină
printre memorii și părți componente
(capsula de păpădie coordona totul)

am stat multă vreme gândind
pentru ce sunt tot felul de lucruri
până când am înțeles trebuia

un dincolo și dincoace
pentru ca cineva să îmi spună

nu face aia sau aia
dar s-a întâmplat altceva am aflat

că se poate
mi s-au deschis ochii acoperiți

de pleoape încifrate
mama
era plecată dumnezeu
ațipise dormea după masă
55
Poesis
la aceleași ore ca tata între unu și doi
așa că m-am aruncat în biografie

cu capul plin de semințe
adormite
capsula de păpădie coordona totul
cele mai nebunești proiecte

până la cel mai mic amănunt
(semințele nu uită niciodată)
urina șoarecilor inteligenți

trebuia să alerg prin biografie
în cerc
ca o jucărie ca un pinocchio cu arcuri
dacă voiam să scap de nivelul patru
repetam aceeași aceași greșeală
asta îmi solicita intens

rațiunea cum naiba
fusese posibil etcaetera
produceam din belșug urina

șoarecilor inteligenți
derulam programul
secret
soluția mizelor ultime
cea mai periculoasă era mila se lipea

de sacoul cu ticuri
și revere scămoase
toți îmi spuneau ferește-te

de privirea
56
câinelui cu abdomenul spart

de gândurile asfințitului iresponsabil
revărsat peste biografie

de privirea fetelor cu labii
în care vei rămâne prizonier
ca o jucărie ca un pinocchio cu arcuri

încercând să scapi de nivelul patru
(iar la bătrânețe vei face pipi pe tine

ca șoriceii pofticioși
prinși în capcanele foamei)
păpuși cu boluri alimentare
toți îmi spuneau să nu ieși

afară e periculos
nimeni nu te iubește
dar eu știam afară erau ei

cu biografii și boluri alimentare
ca niște păpuși de ghips ipocrite
ca niște capete de păpuși ginerică
încercând să mă lichideze
din stadiul de sămânță
(noroc că aveam rezerve solemne

din testiculele proteice
ale bunicului)
afară erau ei fâlfâind

ca șoapta ciorilor uscate
57
Poesis
ciugulindu-mă cu pliscuri
ipocrite
rămâi cu noi ne e foame
de carnea cea pură
rămâi cu noi te vom digera
moleculă cu moleculă
58
Versuri de
Octavian
Mihalcea
Desen cumva
îmbrățișarea fără a fi ascultată
trezirea la distanță
ca și când nu ai fost acolo
s-au întors buzele unei aventuri ce vine
fructele iubirii ar putea fi negre
printre semne în somn rămâne doar noaptea
această figură a uitării salvatoare
crește pentru a se închide
trece de casa interzisă
cu degete fine palpezi bucuriile
zidul viguros fără moarte
cumva desenată masca respiră
odată cu florile enigmei
Talismane
Vivaldi și arta impusă zburătoarelor
ochi lenți urmăresc gesturile lacului
recunoaștem tentații duble
limfe care vor descoperi fântâna îndrăgostită
prin aer viețuiesc talismane
părți dintr-un dans nebulos
59
Poesis
pericole instincte vise

obstacole speranțe foarte mobile
uneori alegerile pipei fixează alte armonii
așa vom deplasa substanța mozaicului
spre flagelări șarmante
Lux furios
deodată cuiele detaliului
vestesc seducții războinice
e permisă chiar și suferința muzicală
reveriile ca mărci ale curajului
e un timp cu amenințări și dragoste
multă dragoste de aur
victorie magică împotriva regulii
luxul furios nu se uită
învățăm cuvinte încinse
când apropiem încet noi labirinturi
Hazard
credință misterioasă fără tandrețe
am câștigat citirea în lumină
delir disciplinat aproape
o filosofie a totului
scrisori despre artă
eforturi lângă numere tremurătoare
aș vrea plutirea singură
strălucirea sau suferința teatrului
alături zac încercuiri terminate
într-un sărut rece
hazard frică de melancolie sfârșit
un fel de doctrină pură
va rămâne mereu aici
60
Marginea apei
încoronare gigantică totuși insuficientă
în chiar inima scenei
puțini știu paradoxurile
fugii de pe-o insulă pe alta
imediat motivele periculoase
lovituri pulverizate brusc
ce dificil supraviețuiesc cărnurile
altă luptă transformă gustul
nostalgia detaliului intim
ierarhiile ascund urme cer răzbunare
multe pietre la marginea apei
Bibelouri
nevoia de a te prăbuși
peste bibelouri
părăsirea multor bucurii
pentru un viitor multiplu
se transformă fețele
ce-și ascund rafinamentul
după clătinări
fantasme rotitoare alături
bucăți de tristețe în foc
regăsim strigătele marmurei
emoțiile neclare
Să nu strigi
inima pe sub inimile lor
mai târziu îndoirea pașilor
chiar din spate ochi blânzi ochi cruzi
preumblări păzite de câini nedoriți
să nu strigi să nu luminezi
punctul care nu e
61
Poesis
pe unii pereți tremură copaci galbeni

așadar pianul și disperarea
ascuțită a coarnelor
ia loc ia loc ia loc
cărțile umede au cele mai neobișnuite arome
Frontiere
alt preludiu impalpabil
conduce imaginea fugilor
tonuri căzătoare îndepărtându-se
la colț trompetele înduplecă spasmul
destin apropiat mării
cruzimilor adânci ale unei apariții blânde
plăcere după plăceri trecute
frontiere fragile
câteva neliniști din grotă
Fântână
patul roșu nu va fi dărâmat niciodată
astăzi se ascunde în mormânt
sau plutește pe fundul acelei fântâni
focul mângâie mereu lemnele
lent alții vin și urcă
prin pădurea veche uscată
din dreapta simți sângele peștilor
nu sunt colți alături
doar valuri mari
numai bune pentru întuneric
Săgeți arse
ascultă suflul oricărui arbore
oricărui om care sigur va zbura
62
cucerind ultime dorințe

tradiția buclelor fecunde nu se pierde
vei admira argintul
rănilor ce încă dor
calde rupturi cuprind ochii dezgoliți
ieșiri visate peste tot
săgețile arse ca îmbrățișări
63
Invitatul revistei
Invitatul revistei
”Nu-mi plac scenariile

apocaliptice, dar cred că cititul
nu mai are viitor”
„Se poate trăi și fără cronicari literari. Primii care au

înțeles asta au fost chiar scriitorii, care s-au adaptat”
- După Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura

postdecembristă (2014) ai revenit cu o antologie compozită, Baricada de
hârtie, Cronici, recenzii și alte anacronisme (2020). Ai o activitate
ferventă în spațiul literar autohton, în ultimii ani. Un nou volum de
64
recenziie o formă simptomatică de rigoare personală, aisimțit nevoia unei

relegitimări publice „la zi” sau pur și simplu.... așa a fost să fie?
- Un volum de cronici și recenzii este, pentru mine, o baricadă
împotriva uitării și o formă de a mă aduna. Pentru că nu-s un tip foarte
ordonat, ci un împrăștiat. Unul care a constatat însă că au trecut anii și că
m-am risipit în tot felul de chestii (ca să nu zic proiecte, fiindcă mă ucide
cuvântul ăsta). Așa că mi-am zis să mă întorc la ale mele. Și mai e la
mijloc o constatare:aceea că, risipite prin reviste, asemenea texte se pierd.
Așa, laolaltă, au o șansă în plus. E drept că mică, fiindcă nu-mi fac iluzii.
Cred însă căîmpreună te definesc mai bine, îți pot contura un profil de
cronicar literar.
- Scrii că cronica literară înseamnă „muncă multă, satisfacție

puțină”, că e „o Cenușăreasă” fiindcă n-are metodă, că e „la periferia
criticii”, „nu contează la dosar”, „nu te ajută la promovare” și chiar „te
descalifică” în fața istoricilor literari pretins mai serioși. Îl amintești
relevant pe Moromete, care l-ar fi întrebat pe Niculaie: „Chestia asta cu
cititul ți-aduce ceva?”. În același timp, zici că scrisul te-a transformat
„într-un amestec de rutină și plăcere vinovată” după aproape douăzeci de
ani de „cronicăreală”, că citești ca să trăiești, să devii, să experimentezi
și că, până la urmă, cronica dă, totuși, o imagine parțială și subiectivă a
literaturii actuale. Cum e cu asta, când orice postare internautică de
opinie după lectură a devenit, azi, „recenzie”? Ce mai e,azi, un volum de
cronici? E strict o chestiune de igienă intelectuală cvasi-privată, sau e și o
chestiune publică, pe piața literară? Contează? În condițiile în care, tot tu
o amintești, mulți dintre cei „mari” au renunțat la a mai face cronică...
- Văd că m-ai citit cu atenție și că nu mă slăbești deloc. Cât
privește mutațiile produse în câmpul literar contemporan, mă tem că ai
dreptate. Vrem, nu vrem, lucrurile se schimbă. Inclusiv în ceea ce privește
noțiunea de cronică literară, care devine, pe zi ce trece, tot mai fumată.
Până la urmă, e normal să fie așa. Eu nu-s din categoria celor care cred că
pe vremuri și zahărul era mai dulce... N-am nostalgii de felul ăsta. Și n-am
nici așteptări prea mari față de prezent. M-am cam lămurit. De aceea, sunt
conștient că nu s-ar întâmpla nimic grav dacă n-aș mai scrie. N-ar plânge
șapte fete dintr-un sat și-o nevastă cu bărbat. Nu. Se poate trăi și fără
cronicari literari. Primii care au înțeles asta au fost chiar scriitorii, care s-
au adaptat.Nemulțumiți, unii s-au apucat ei înșiși de cronicăreală. Și se
laudă între ei. Alții își văd de scris, indiferenți la ce spune critica. Pentru că
oricum vocea criticii se aude tot mai stins. Nu reiau aici motivele. Ne-ar
trebui multe, prea multe pagini. Și tot n-am rezolva nimic. În aceste
65
Invitatul revistei
condiții, eu îmi văd de scris, chit că știu că impactul acestui gen s-a redus
simțitor. Contează tot mai puțin, dar, câtă vreme mai sunt oameni interesați
de ceea ce faci, merită.
- Volumul tău din 2020 conturează și profiluri literare (Gabriela

Adameșteanu, Emil Brumaru, Petru Cimpoeșu, Ovidiu Genaru, Ion Tudor
Iovian, Angela Marinescu), dar comentează și cărți foarte noi și foarte
diverse ca semnătură și gen (George Bălăiță, Marius Chivu, Ioana
Nicolae, Andreea Răsuceanu, Liviu Iancu, Doina Ruști, Radu Vancu,
Varujan Vosganian, Valeriu Gherghel, Doris Mironescu, Mircea Mihăieș,
Dan C. Mihăilescu etc., etc.), bașca vreo câțiva traducători. Mă întrebam
dacă acest mozaic literar actual nu cumva aruncă în aer și ideea de
grupare, de generație, de continuitate teoretică.... Mai putem vorbi de așa
ceva, azi, când textele proliferează peste tot, pe ecrane și pe pagini de
hârtie, pe bloguri și reviste? Nu cumva literatura și-a pierdut definitiv
nota potrivită de obiectivitate, de valoare consacrată prin validările
criticilor avizați? Nu cumva contează doar plăcerea intimă a lecturii, și,
dacă place, e, dacă nu, nu e, indiferent de locul și autorul judecății
estetice? Blufez ca să te provoc, desigur...
- Îmi place asta cu „aruncă în aer”. Se apropie de titlurile din presa
noastră cea de toate zilele, cu formulări bombastic-apocaliptice, de genul
„Cutare aruncă în aer nu știu ce”, „Cutare i-a dat nucleara”, „Cutare face
dezvăluiri senzaționale” etc. Bietele mele recenzii nu aruncă nimic în aer...
De altminteri, atomizarea fenomenului literar nu se întâmplă de ieri, de azi,
ci de câteva decenii. „Democratizarea” adusă de Internet a dus la
fărâmițarea șubredei autorități a criticii încât locul grupărilor literare a fost
luat de grupuri și grupuscule. Sau, cum se spune de bule. E fiecare cu bula
lui. Unde își fidelizează un număr de adepți și defilează cu ei. Doar
numărul și obediența lor contează. E o formă de autism critic, de auto-
orbire. Evident, una păguboasă. Dar ce mai contează, câtă vreme fiecare
trăiește cu impresia că e important, că ceea ce scrie este esențial?
- Și apropo de legitimare și de faptul că cronica nu-ți aduce

puncte! Ai debutat cu o carte consistentă despre un nume aproape uitat
din cultura română, Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi
reabilitare(2008), ai continuat cuCoordonate ale identităţii naţionale în
publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc şi context
european(2013) și cuMon cher Basile. Eseu despre identitarul lui Vasile
Alecsandri (2014). Prin urmare, te-ai pronunțat „serios” și aplicat pe
zone clasice. Faci o diferență între activitatea de universitar (pentru cine
66
nu știe, ești cadru didactic la Facultatea de Litere din cadrul universității

băcăuane), care te predispune fără riscuri la opinii canonice, și cea de
publicist, de luptător în arenă, care te obligă la opinii mai recente (ai o
bogată și onorantă activitate de publicist, într-o grămadă de locuri)? E un
critic profesionist mai legat de numele clasice și doar ca exercițiu face
articlerie de dată recentă? Sau contează doar plăcerea, pasiunea
intelectuală, oricât de risipită ar fi ea? De unde Sanielevici, de ce
Alecsandri (de Eminescu nici nu te mai întreb)? Ai văzut zone neacoperite
critic în ceea ce-i privește?
- Când scrii despre o temă anume sau despre un autor, pleci la
drum cu convingerea că ai ceva de spus. Dacă reușești sau nu, asta e o altă
problemă. Eu am încercat să îmbin numele clasice cu cele mai puțin
cunoscute. Un critic profesionist nu e legat doar de autori (supra)canonici.
Când Maiorescu scria despre Eminescu, cel din urmă era un ilustru
necunoscut. Dar cineva trebuia să îl promoveze, trebuia să vadă în el ceea
ce va deveni. Așa că nu poți fi critic important scriind doar despre
celebrități. Dar parcă nici nu poți să te ocupi numai cu recuperări și cu
marginali... Așa că trebuie găsit un echilibru. Ușor de zis, greu de făcut...
„Dacă nu se adaptează, biblioteca riscă se devină un

amestec de muzeu și arhivă și să nu se mai regăsească.
Într-o bibliotecă și cu o bibliotecă se pot face atât de
multe lucruri frumoase...”
- Care e povestea acelui minunat Bac-Fest, care a ținut câțiva ani

în orașul lui Bacovia și al cărui amfitrion ai fost? I-ai adus pe scena
teatrului, în curtea casei memoriale a poetului„lacustru” și-n alte locuri
pe Mircea Cărtărescu, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Ion Pop,
Radu Vancu, Radu Andriescu, Paul Cernat, Bianca Burța-Cernat, Bogdan
Crețu, Emil Brumaru, Robert Șerban, Alex Goldiș, Adrian Alui Gheorghe,
Emil Nicolae, Vasile Spiridon, Matei Vișniec, Mina Decu, Alexandru
Cistelecan, Emilian Galaicu-Păun și pe mulți alții, ai dat premii, ai
organizat concerte și conferințe, ai avut voluntari, în fine, a fost o
veritabilă efervescență culturală. De ce s-a oprit? Are legătura și cu
finalul mandatului tău de manager la biblioteca județeană băcăuană?
Dacă se poate spune!
67
Invitatul revistei
- Se poate spune. Dar, înainte de toate, s-ar cuveni un bemol. Toate

lucrurile astea minunate despre care vorbești, cu generozitatea-ți
proverbială, nu le-am făcut singur. Le-am făcut cu sprijinul C.J. Bacău, al
unor instituții de cultură și al colegilor din bibliotecă. Și, mai presus de
toate, cu ajutorul unor oameni inimoși, care au crezut că Bacovia și Bacăul
merită mai mult. Eu n-am făcut decât să coagulez niște energii și să cred
într-un vis: acela că Bacovia e mai mult decât un poet. E un reper spiritual
în jurul căruia se poate (re)construi identitatea unei comunități. Din păcate,
nu toată lumea a înțeles asta. Mai ales când există binevoitori gata oricând
să-ți răstălmăcească vorbele și să te încondeieze așa cum le convine. Partea
tristă este că asemenea binevoitori se bucură de trecere, iar tu, care ai pus
suflet și ai promovat cât ai putut moștenirea bacoviană (și, implicit,
imaginea finanțatorului), nu ești ascultat... Cam așa s-a scris „povestea”
BacFest... Când n-am mai avut sprijinul C. J. Bacău, m-am retras. Vorba
poetului: „E unul(una) care cântă,/ Mai bine decât mine,/ Cu-atât mai bine
țării/ Și lui(ei) cu-atât mai bine...”
- Și chiar așa! Ai transformat biblioteca județeană într-un punct

iradiant al urbei tale, s-au întâmplat lucruri frumoase acolo, literar
vorbind, conferințe, lansări de carte, minispectacole muzicale, cât ai fost
tu la butoanele instituției, am avut plăcerea să particip la câteva. Are
nevoie o bibliotecă județeană să facă și activități conexe culturii sau îi e
de-ajuns statutul de... loc de unde poți împrumuta cărți de citit? Ai revenit
ușor înapoi, la catedră? Cum a fost pentru tine experiența de manager?
- Nu doar că are nevoie, ci este obligată să le facă. Altfel nu poate
supraviețui, nu poate conta. Nu își îndeplinește misiunea și menirea. Mai
ales în vremurile acestea tulburi, când interesul față de carte este în picaj
liber. Dacă nu se adaptează, biblioteca riscă se devină un amestec de
muzeu și arhivă și să nu se mai regăsească. Ea nu poate fi doar un loc de
unde se împrumută cărți. Un ghișeu. Într-o bibliotecă și cu o bibliotecă se
pot face atât de multe lucruri frumoase. Pentru mine, a fost o experiență
dulce și amară. Din care am învățat multe. Știi cum e: se spune că e bine să
schimbi câte ceva în viața profesională ca să te sustragi rutinei. Biblioteca
a fost exact provocarea de care aveam nevoie. Pentru a-mi demonstra niște
lucruri. Mie, nu altora. Mi le-am demonstrat și, când am simțit că se intră
într-o fundătură, că munca mea nu este apreciată, m-am întors la catedră.
Am revenit ușor, fiindcă n-am plecat niciodată. Orice s-ar întâmpla, rămân
legat de școală, de elevi și de studenți.
68
- Sar cumva de la una la alta, dar vreau să-ți știu opinia! Asta și
fiindcă lucrezi cu studenții, ai moderat întâlniri și cenacluri.... „Care-i
faza cu cititul”?, ca să evoc un titlu ludic de carte de acum câțiva ani? E
cititul în declin? Sau se citește, dar altfel, în alte locuri? Între coperți, pe
net, mai deloc?
- F(r)aza cu cititul e complicată... Nu-mi plac scenariile
apocaliptice, dar cred că cititul nu are viitor. Cel puțin nu în formele
clasicizate, pe care le-am (de)prins noi. Nu știu dacă ai observat, dar, între
timp, fără să ne dăm seama, am devenit generația de mijloc și mai avem un
pic până la a fi dinozauri. Dar nu rinoceri. Și datorăm asta cărții. Tinerii
trăiesc însă într-o altă paradigmă. Cititul lor nu mai înseamnă cărți pe
hârtie. Înseamnă foarte multă informație, în alte și alte formate. Paradoxal,
ei „citesc” (adică îngurgitează) mai mult decât citeam noi. Sunt realmente
bombardați. Au o flexibilitate și o receptivitate pe care noi nu le avem.
Prăpastia se adâncește pe zi ce trece. Nu-i judec și nu-i condamn. Încerc
doar să (îi) înțeleg, fiindcă nu putem rămâne încremeniți în trecut.
„Să te ferească Dumnezeu să ai opinii! Ești pierdut și

ești ridicol! Imediat se găsesc zece inși să te
contrazică, să te atace, să îți bage pe gât părerea lor...”
- Ce face Adrian Jicu când nu merge la cursuri, într-o zi, sau după
ce le-a terminat? Continuă tot cu literatura sau coboară în cotidian, în
domestic? Are timp pentru toate? Și ce-i mai important: el când citește?
Are program sistematic pe „baricada de hârtie” sau o face pe apucate?
- Depinde. Sunt zile și zile. Uneori sarcinile profesionale se mută
acasă. Mai ales acum, de când cu Coronavirusul. Nu mai știi dacă ești
acasă sau la serviciu. Dacă masa din cameră este birou, amfiteatru, loc de
joacă sau refugiu. Nu mă plâng. Aș fi ipocrit. Cât suntem sănătoși, e bine.
Așa că îmi împart zilele între ore on-line, lecturi și familie. E plăcut să
îmbini predarea cu tunsul ierbii, scrisul că toaletarea copacilor și cititul cu
joaca. N-am un program riguros, dar am un câine frumos. În afara orelor și
a chestiunilor profesionale, nu stau chiar pe baricade. Mă organizez și în
funcție de o anume dispoziție sufletească. Îmi place această libertate de
mișcare. Pentru mine, este esențială. Și da, lucrez pe apucate, în funcție de
priorități și de urgențe, fiindcă sunt, în felul meu, un apucat...
69
Invitatul revistei
- Cum te-a afectat profesional și intelectual pandemia asta

nebună? Ce ți-a răpit, ce-ți lipsește?
- Vorbeam deunăzi cu Nora Iuga și îmi spunea că nu ai cum să nu
fi afectat de ceea ce se întâmplă, așa cum pretind unii. Bravează. Mie mi-a
luat ceva foarte important: bucuria întâlnirii cu oamenii. Fie că e vorba de
ore (care s-au transformat într-o comunicare seacă, rece, prin intermediul
unei platforme), fie că e vorba de ceea ce se cheamă socializare. Aste ne
înstrăinează, ne înrăiește, ne abrutizează.Devenim suspicioși, irascibili și,
finalmente, inumani... Iar asta se vede pretutindeni: la piață, pe stradă, în
parc și mai ales în mediul on-line, unde agresivitatea atinge cote
îngrijorătoare. Să te ferească Dumnezeu să ai opinii! Ești pierdut și ești
ridicol! Imediat se găsesc zece inși să te contrazică, să te atace, să îți bage
pe gât părerea lor...
- Adi, îți mulțumesc tare mult pentru timpul acordat întrebărilor

mele! Spune-mi, la final, repede, ceva care mă interesează: te-ai gândit,
pe viitor, să mai faci vreun eveniment analog BacFest-lui sau chiar să-l
reiei? S-ar putea? Nu de alta, dar, afară de Filit-ul de la Iași, nu prea am
mai avut pe-aici, prin zonă, ceva asemănător.
- Eu îți mulțumesc pentru că te-ai gândit la mine. Chiar dacă
exagerată, comparația cu FILIT-ul (pe care au făcut-o și alții) e mai mult
decât onorantă. Dacă am reușit să facem ceva, cu un buget de vreo 20 de
ori mai mic decât cel de la Iași, înseamnă că se poate. Sunt convins că
Bacăul poate sta pe harta evenimentelor culturale importante din România.
Însă pentru asta trebuie susținere. Fiindcă unasemenea eveniment se
construiește greu, în ani, și presupune continuitate. Mă întrebi dacă m-am
gândit să fac ceva. Eu mă pot gândi la multe. Nu-i suficient. Fiindcă
nimeni nu poate face nimic de unul singur. Așa că nu-mi rămâne decât să
aștept vremuri mai bune, când lucrurile vor fi înțelese nuanțat și când ne
vom întoarce la ceea ce contează cu adevărat.
70
Optimismul ca o
formă de revoltă
împotriva
sistemului
pagini de jurnal de Dumitru Augustin Doman
(Din volumul în lucru ”366 de însemnări din

anul pandemiei”)
Pe mare, la Balcic, în dreptul Castelului Reginei Maria, pe niște

mici stânci, o mie de pescăruși și trei cormorani. Pescărușii se vânzolesc,
zboară în picaj deasupra apei, vânând probabil pești, revin, dar cormoranii
stau cu aripile larg deschise ca la expoziție, pe semne digerând ce-au
mâncat în noaptea de revelion. (Miercuri, 1 ianuarie 2020)
Într-un anumit moment, în lumina sau umbra amurgului,

telecomanda televizorului de pe noptieră îți pare un iatagan cu o mie de
tăișuri extrem de ascuțite cu care poți înjunghia toți bărbații și o parte din
femeile din orașul acesta. (Duminică)
La restaurant, un surdo-mut, cu telefonul rezemat de sticla de bere,

vorbește pe whatsApp probabil cu un alt surdo-mut. Risipă impresionantă
de gesturi, de semne din degete care-mi par complicate, de deschideri mute
de gură, gesturi care mie nu-mi spun mare lucru, se repetă de câteva ori
strigătul mut al lui Edvard Munch... (Joi, 9)
71
Jurnal
La intrarea în piață, un bărbat a căzut pe trotuar ca secerat. A venit

ambulanța și doi asistenți au încercat să-l resusciteze timp de vreun sfert de
oră. Fără succes. Să vină medicina legală! zic ei lăsându-l acolo dezbrăcat
și plecând în trombă cu sirenele țipând. Un trecător, privind trupul vânăt de
pe trotuar: „Ar putea fi amendat pentru atentat la bunele moravuri și
exhibiționism!” (Marți, 14 ianuarie 2020)
„eu am trăit ca iona în burta provinciei” (Ovidiu Genaru). Iată ce

găsesc eu că e un vers definitoriu pentru un poet, în definitiv o artă poetică
veritabilă. Astăzi Ovidiu Genaru a primit Marele Premiu Mihai Eminescu
la Botoșani. (Miercuri, 15 ianuarie)
Eu către ospătar: - Domnule, nu mă interesează meniul. Eu merg

pe mâna dumitale. Dumneata ce-ai mâncat azi de aici?
- Fudulii de crocodil la capac cu sos de portocale.
- Asta vreau și eu.
- Nu mai avem. Eu le-am mâncat pe toate trei. (Joi, 16 ianuarie
2020)
Dacă spațiul ni-l mai putem alege, timpul - nu. Caligula a fost
contemporan cu Iisus. (Sâmbătă, 18 ianuarie 2020)
Zice I. M. în visul meu de la miezul nopții: Să ne întâlnim în

câmpul muncii literare, unde versu-i vers și proza-proză, după cum
cratima-i cratimă și apostroful apostrof, și acolo să bem vinul dezbinării
estetice! (Luni, 20 ianuarie)
21 ianuarie pentru doi Henric IV. La 21 ianuarie 1077, împăratul

roman Henric IV așteaptă la ușa papei pentru a primi ridicarea
excomunicării, obținând-o după trei zile de așteptare. La 21 ianuarie 1596,
regele Franței Henric IV îl numește amiral al Franței pe Charles de
Montmorency, duce de Damville. Așadar, unul a luat, altul a dat.
Din sufletul rusului de totdeauna: „Oare de ce, zise el, atunci când
auzi un cântec frumos ți se face milă de cineva și nu știi deloc ce anume ai
vrea să trăiești: durere sau bucurie?” (Ivan A. Bunin) (Duminică, 9
februarie 2020)
Ați fost prieteni timp de 30 de ani. Dar n-ai știut în niciun fel că era
baptist. Nu știi de ce, când îi citeai poeziile și le vedeai datate și localizate
72
multe „în biserică” îl socoteai în sinea ta ușor habotnic, dar ortodox. Era
mereu neliniștit, entuziast, neavând stare nicio clipă. Acum șade în sfârșit
liniștit în sicriu, cotropit de flori. Tristețea morții lui cu exact o săptămână
înainte de a împlini 70 de ani însă ți-e dublată de tristețea lipsei de
lumânări la căpătâi. A fost un om bun și poate că se află într-un loc cu
adevărat cu verdeață și fără întristare și fără suspin. (Joi, 13)
Eugen Ionescu a fost publicat prima oară în 1928 de Arghezi în

„Bilete de papagal”. Mai târziu, Ionesco scrie că Arghezi reprezintă „speța
inferioară a poeziei”, că e „un poet mahalagiu, un mitocan cu duioșii”, că
poeziei sale i se prevestește „o grabnică efemeritate”, că poetul Arghezi „s-
a epuizat prea repede” și că poezia lui i-ar mai interesa doar pe deputați(!).
Concluzia: „Să respectăm testamentul lui Arghezi, să-l lăsăm să moară. Nu
ne va mai preocupa”. (22)
O. Henry povestește cum se cucerește o femeie. Totul depinde de

cum îi iei mâna. Iată cum: „Ai văzut vreodată un om care se strecoară în
curtea din spate și ia o piatră să arunce în pisica de pe gard? Omul se
preface că nu are nimic în mână, că pisica nu l-a zărit și că nici el n-a zărit-
o. Cam așa ceva. Nu-i trage mâna să vadă. Să n-o lași să creadă că tu știi
că ea știe că tu îți dai seama că ea e conștientă că tu îi ții mâna”.
(Duminică, 1 martie 2020)
Joan Miro: „Când am plecat spre Paris, i-am spus doamnei Picasso:
„Plec la Paris, dacă vreți să-mi dați ceva pentru fiul dvs, aș putea să-i duc”.
Mi-a dat o prăjitură. M-am prezentat la el cu prăjitura din partea mamei
lui”. Mă gândesc cum un pictor din Târgu Jiu i-ar fi spus aceeași chestie
doamnei Brâncuși, ce i-ar fi trimis? (Marți, 3 martie 2020)
Patria este locul acela unde unii dau buzna în caz de criză majoră
după ce două decenii au zis că aia nu e țară ca afară. (Miercuri, 4 martie
2020)
Zice: Ce s-a mai specializat și domnul scriitor! A făcut cursul scurt

de virusologie. De altfel, în acest zile, unul din doi români e virusolog,
știind totul despre coronavirusul care ucide oameni pe toată planeta.
(Miercuri, 11 martie)
73
Jurnal
Cum să se închidă cârciumile din motive de coronavirus? Și noi

unde mai facem pe specialiștii în virusologie și pe rezolvatorii de criză?
(Luni, 16 martie)
Zice, râzând speriat: „Dacă va fi ca la ciuma de la 1347, jumătate

din oamenii din Europa vor muri, iar jumătate vom trăi!” (Joi, 19 martie
2020)
Astăzi, cică, e Ziua Mondială a Fericirii. Tocmai acum, când

omenirea a cam rupt-o-n fericire! (Vineri, 20 martie 2020)
Cifrele zilei: 794 de infectați cu coronavirus și 11 morți. Se dă a

treia ordonanță militară. Voi, cei peste 65 de ani nu mai aveți voie să ieșiți
deloc din casă. Postezi pe fb următoarele: Pe ce criterii s-a hotărât
discriminarea asta cu 65+?. De ce nu 60 sau 61+ (vârsta președintelui
nostru)? Atenție! Să ne amintim povestirea lui Dino Buzzati „Vânătoarea
de bătrâni”. O bandă de tineri extremiști atacă la ceas de seară și agresează
ori linșează pe orice om care are peste 40 de ani. Dar, într-o seară, șeful
bandei încărunțește brusc și din vânător devine vânatul propriilor ciraci.
Aviz vânătorilor din fruntea țării! (Marți, 24)
Azi-noapte, a murit Paul Goma, într-un spital din Paris, infectat cu

coronavirus de o săptămână. Avea 84 de ani. Buna Vestire de astăzi e Prea
Reaua Vestire. Iată, ceea ce n-a reușit Securitatea lui Ceaușescu, într-un
deceniu pe urmele lui, reușește virusul ucigaș de la 2020. (Miercuri 25
martie)
A murit și Mihail Diaconescu. Îmi pare rău că eram de câteva luni

supărați. Ne-am despărțit cu un editorial cam rău, deși drept, scris de mine
în revistă. A scris un volum masiv cu articole și editoriale, iar în prefață
susținea că revista Argeș a avut program estetic sămănătorist, naționalist și
gândirist. Dar nu spunea că asta a fost doar în cele două serii ale sale ca
redactor-șef, în total patru ani din cei 54 ai revistei. Iar ceilalți trei-patru
urmași ai lui – care am realizat revista în ceilalți 50 de ani - nici nu eram
pomeniți. Apoi, îmi dau seama ce ingrată e viața. Lui, care era un orator de
modă veche, căruia-i plăcea mulțimea, a murit tocmai acum, când va avea
parte de o înmormântare de maxim opt persoane: preotul, cântărețul, doi
gropari și încă patru oameni din familie. (Joi)
74
Optimismul este în aceste zile o formă de revoltă împotriva

sistemului. (28)
Dintr-un jurnal de pandemie: O zi frumoasă, însorită, adiind un

vânt de primăvară, răspândind parfumul florilor de corcoduș și de piersic
peste toată grădina. După-amiază apar nori și se întunecă. Peste zi, dau
vreo șase-șapte ture prin livada de vișini. Scriu o povestire: Fiul risipitor.
Cifrele zilei: 1815 infectați cu coronavirus, 43 de morți. A șasea zi la rând
în care n-am ieșit din curte. (Duminică, 29 martie 2020)
Cifrele zilei: 1952 de infectați, 53 de morți. Medici de la diferite

spitale din țară își dau demisia, abandonează bolnavii. Orașul Suceava și
opt comune din jurul său au intrat total în carantină. Poliția și Jandarmeria
au blocat ieșirile din oraș. (Luni, 30)
Cioran, la 22 noiembrie 1968: „Azi-dimineață, aproape de ora 3,

am luat-o pe străzi complet pustii. Nu era țipenie. Frig. Și mi-a venit ideea
că umblu printr-un oraș ai cărui locuitori au fost cu toții nimiciți
instantaneu (război bacteriologic?). Nici angoasă, nici satisfacție. Și mi-am
spus că te obișnuiești repede cu condiția de supraviețuitor”. La 1968,
războiul bacteriologic era doar în imaginația lui Cioran. Noi îl trăim acum,
nu unul total, unul mai mic, dar real, real, real, cu cifre zilnice de ne
panicăm. Astăzi, cifrele oficiale – pentru că se pare că ele sunt mult mai
mari și mai grave: 4057 de infectați, 176 de morți. Iar comuna Godeni,
dintre Curtea de Argeș și Câmpulung, comuna natală a Ilenei Mălăncioiu,
este închisă de astăzi. (6)
România este o fereastră prin care ne uităm și vedem străzile pustii.

Dar, la noi la poartă, a poposit astăzi Înalt Prea Sfințitul care ne-a dat cu
două zile mai devreme lumină adusă de la Ierusalim din 2017 și întreținută
de un stareț de la un schit din vârf de munte până acum. (Joi, 16 aprilie
2020)
Astăzi am împlinit o lună de când n-am ieșit din curte. Bilanț: am

scris cinci-șase povestiri (unele inspirate chiar de pandemie), am citit vreo
trei romane și mai multe plachete de poezie, am făcut numărul pe aprilie al
revistei. Dar, cea mai importantă realizare: am croit în livadă șapte cărări
care nu duc nicăieri. (Vineri, 24 aprilie)
75
Jurnal
Prietenia dintre romancier și „negrișorii” lui. Îi scrie într-o epistolă

Auguste Maquet (pseudonegrișor) lui Alexandre Dumas: „O prietenie
afectuoasă, o vorbă loială ne era de ajuns, astfel încât am scris o jumătate
de milion de rânduri împreună./.../Declar că începând de astăzi, 4 martie
1945, renunț la toate drepturile de proprietate și retipărire a următoarelor
opere pe care le-am scris împreună: Cavalerul d’Harmental, Sylvanire, Cei
trei mușchetari, După douăzeci de ani, Contele de Monte-Cristo, Războiul
femeilor, Regina Margot, Cavalerul de Maison-Rouge, considerându-mă
odată pentru totdeauna foarte și în mod cu totul onorabil despăgubit de
dumneata, conform convențiilor noastre verbale”. Ei, o scrisoare de acest
gen către Eugen Barbu nu există pentru că Eugen Barbu nu le-a mulțumit
public celor care, cum se vorbește, au scris la greu pentru el. (Sâmbătă, 25
aprilie)
O nouă profesie: numărătorul de morți, la asta ar trebui și un abac

de morți: până astăzi: 10 635 de infectați, 601 morți. Și numărătorul de zile
de izolare: eu am împlinit astăzi 34 de zile de când nu am ieșit din curte.
(Duminică, 26)
În amurg, mă sună vecinul: „Vrei să te simți ca vara în Grecia?”

„He-he! zic. Ce-aș mai vrea?” „Treci strada, am o sticlă de uzo din cel mai
bun”. „Ai și Marea Egee? Îmi place să-l beau la malul Mării Egee”. Am
trecut strada și am băut și fără Egee. (Miercuri, 6 mai 2020)
76
Louise Glück – Premiul Nobel

pentru literatură 2020
prezentare și traducere de Dinu Flămând
Iată că Premiul Nobel pentru literatură revine în intimitatea literaturii și
pentru literatura intimității. Din toată inima trebuie salutată decizia juriului care a
ales-o în acest an pe poeta americană Louise Glück (născută la New York în
1943, dintr-o familie de evrei unguri plecatăpeste ocean pe la începutul veacului
trecut,din Valea Mihai, în Transilvania,unde amintirea i se păstrează bine). În cele
douăsprezece volume de poeme tipărite până acum, pe care fericit le completează
și unele eseuri despre poezie, Louise Glück și-a definit individualitatea
inconfundabilă. Totdeauna a scris despre micile evenimente al sufletului uman,
despre viața cotidiană umilă, aparent fără evenimente, și totdeauna din
perspectiva precarității emoției care cere drept la cuvânt, cât mai aproape de
suferința fără menajamente sau de bucuria pură. Chiar și atunci când recuperează
teme din mitologia greco-latină sau din lirica unor ilustre predecesoare, de la
Emily Dickinson la Sylvia Plath, poezia Louisei Glück este o discretă confesiune
personală. The wild iris (Crinul sălbatic, din 1992, cel mai bine reprezentat în
acest grupaj) i-a adus elogiile unanime. Ele s-au multiplicat prin celelalte
volume, și odată cu premiile – panoplia completă a celor mai prestigioase posibile
– care i-au însoțit cariera. Identificăm surprinșiîn acea culegere vocile unor plante
care își dau replicile, într-o grădină care va fi fost sau poate încă mai este
paradisul primordial, de unde legenda ne-a alungat, deși probabil continuăm să îl
locuim inconștienți. Critica universitară, prolifică și atât de inventivă, nu a
întârziat să clădească teorii despre o literatură a „transhumanului”, care ar eluda și
prezența omului auctorial și tradiționala dispută dintre minte și spirit, făcând totul
„inteligibil”, diferit de obscuritatea și evanescența din lirica veacurilor
precedente(vezi, de exemplu, The End of the Mind, The Edge of the Intelligible in
Hardy, Stevens, Plath, and Glück, Routledge, New York & London, 2005,
semnată DeDales Harrison).Din fericire, chiar simbolul principal, acel crin
sălbatic, evocă câmpul homeric cu asfodele unde spiritele umane și-ar perpetua
viața fără substanță, sau trimite la poezia orfică și ermetică, în dialog cu lumea de
dincolo, dar și ca dialog al culturilor, abordate cu discreția și finețea unei
inteligențe artistice remarcabile. Ni se vorbește din perspectiva plantelor, dar
prezența sensibilității umane este centrală, în opoziție cu forțele morții. A avea
suflet înseamnă a avea o voce! Iar această voce refuză orice element ornamental,
în căutarea acelei unicei „sincerități” de dorit, care e a textului. Este o austeră
recuperare de esențe, manifest pentru o complexă cauză: chiar viața poeziei.
(D.F.)
77
Eveniment
Louise
Glück
Miezul verii
Ne plăcea să înotăm în cariera de piatră în nopți ca acestea,
băieții inventau tot felul de jocuri ce se reduceau la smulsul hainelor de pe
fete
iar fetele cooperau, întrucât trupurile lor se modificaseră din vara trecută
și cum să nu le arate, iar cei cu mai mult curaj
chiar săreau de pe stânci – vălmășag de trupuri în apă.
Nopțile încă erau jilave. Piatra rece și umedă,

marmoră pentru cimitire, pentru clădiri pe care noi niciodată
nu le-am văzut,
clădiri din orașe îndepărtate.
În nopțile înnorate, bâjbâiai orbește. Iar atunci pietrele erau periculoase,

dar pe de altă parte totul era periculos, iar noi chiar asta și urmăream.
Începea vara. După care băieții și fetele se potriveau să umble perechi
dar mai rămâneau câte unii pe dinafară – continuând uneori să se uite,
alteori prefăcându-se că li s-a urât de unii și de tot restul,
însă ce puteau să facă și ei, acolo-n pădure? Nimeni n-ar fi vrut
să fie în locul lor.
Dar apăreau oricum, ca și cum într-o noapte și lor li s-ar fi putut
schimba norocul,
și ar fi putut să aibă parte de altă soartă.
Cum necum, la început și la sfârșit eram împreună cu toții.

După roboteala de seară prin casă, după ce erau trimiși cei mici la culcare,
78
eram și noi liberi. Nimeni nu spunea nimic, dar știam în ce nopți urma
să ne întâlnim și în care nu. O dată sau de două ori, la sfârșit de vară,
puteai să vezi că din tot pupatul ăla rezulta uneori un copil.
Pentru cei doi în cauză era groaznic, la fel cum era să fii singur.
Joaca se terminase. Stăteam pe pietre și ne fumam țigările,
făcându-ne griji pentru cei care nu mai erau acolo.
Se sfârșea totul cu drumul de întors peste câmpuri spre casă,

fiindcă era de mers la lucru a doua zi.
Iar a doua zi, redeveneam copii, așteptând dimineața
pe trepte și mușcând dintr-o piersică. Doar atât, însă părea grozav
chiar și să ai o gură.
Și urma să mergi la muncă pe câmp, să dai o mână de ajutor.
Un băiat mucea pentru o doamnă în vârstă, îi făcea niște rafturi.
Casa era foarte veche, poate construită când construiră și muntele.
Mai apoi ziua începea să scadă. Visam cu ochii deschiși, așteptând

noaptea,
În asfințit stăteamrezemați la ușa de la intrare, urmărind cum cresc
umbrele.
Iar o voce din lăuntrul bucătăriei încă se plângea de căldură,
voia să se termine odată.
Apoi chiar se potolea căldura, noaptea era senină.

Și te gândeai la băiatul sau la fata, cu care urma
să te vezi mai târziu.
Și la cum urma să te plimbi prin pădure și cum urma să te întinzi,
exersând toate acele unduiri pe care le-ai învățat în apă.
Chiar dacă uneori nu reușeai să vezi persoana cu care erai acolo,
nimeni chiar nu înlocuise acea persoană.
Noaptea de vară sclipea; străluceau licuricii pe câmpuri.

Iar celor care înțeleg lucruri de acest fel, stelele le trimiteau mesaje:
Urmează să-ți părăsești satul în care te-ai născut
și vei deveni în altă țară cineva foarte bogat, foarte puternic,
dar vei tânji mereu după ceva ce ai lăsat după tine, chiar și dacă
nu poți spune exact ce anume a fost,
și în cele din urmă te vei întoarce să-l cauți.
(The wild iris, 1992)
79
Eveniment
Sfârșitul verii
Pe măsură ce toate îmi vin în minte,
golul îmi vine în minte.
E o limită
a plăcerii pe care-am găsit-o în formă –
Prin asta eu nu sunt ca voi,
eu nu am rezoluție în alt corp,
nu am nevoie
de un adăpost în afara mea –
Bietele mele inspirate
creații, voi sunteți
doar ceva distractiv, în fond,
o simplă reducere; sunteți
la urma urmei prea puțin asemănătoare mie
dacă e să îmi fiți pe plac.
Și atât de candide –
ați vrea să fiți plătite în schimb
pentru faptul că dispăreți,
toate plătite cu părți de pe acest pământ,
ca niște suveniruri, așa cum odinioară
se plătea pentru orice lucru,
căci scribul era plătit
cu bani peșini, iar păstorul cu orz
doar că nu pământul
continuă acum să dăinuie, nici
aceste fărâme de materie –
Dacă ați deschide ochii
m-ați și vedea, ați vedea
golurile cerului
oglindindu-se în pământ, câmpurile
goale în continuare, lipsite de viață, ninse –
iar apoi lumina albă
ne travestită acum de materie.
80
Prim născut
Trec săptămânile. Le-am pus deoparte,
Sunt toate la fel, conserve cu supă de roșii descojite…
Păstăile de fasole se acresc în borcanul lor. Mă uit la ceapa
Singuratică plutind ca Ophelia, încrustată-n untură :
Tu trezit, te joci cu lingura.
Iar acum ? Ți-e dor de îngrijirile mele?Țarcul tău
se primenește într-un pâlc de roze, ca în urmă cu un an când
călugărițele de serviciu m-au împins pe culoar…
Tu nu puteai privi.Eu am văzut
acea Iubire convertită, pe fiul tău,
după sticlă scoțând mici bule de salivă, flămând…
Noi am mâncat bine.

Azi măcelarul își mânuiește cuțitul expert
în carnea de vițel, pasiunea ta. Eu plătesc cu viața mea.
(Firstborn,1968)
Recunoștință
Să nu crezi că nu iți sunt recunoascătoare pentru micile
tale atenții.
Mie îmi plac infimele gesturi delicate.
Da fapt chiar le prefer acum unora
mult mai substanțiale, care mereu vor să-ți scoată ochii,
ca un uriaș animal pe covor,
până când viața ta se reduce
la nimic altceva decât să te trezești toate diminețile
plictisit, cu soarele luminos străluncind pe caninii lui.
(The house of marshland, 1975)
81
Eveniment
Oglinda
Privindu-te eu în oglindă întreb

cum e să te simți așa de frumos
și de ce în loc să te iubești tu pe tine
te tai, bărbierindu-te
ca un orb. Cred că o faci să pot eu observa
că tu poți să te întorci împotriva ta
cu o violență extremă,
din nevoia de a-mi arăta cum îți sfâșii tu carnea
disprețuind-o și fără să eziți,
să ajung eu să te văd ca lumea,
ca pe um om care sângerează, și nu
imaginea oglindită pe care eu mi-aș dori-o.
(Descending figure, 1980)
Iubitorul de flori
În familia noastră, toată lumea iubește florile.
Iată de ce mormintele ni se par așa de ciudate:
lipsite de flori, doar niște ermetice lacăte de iarbă
cu niște plăci de granit la mijloc,
și cu inscripții suave, iar ușoara adâncitură a literelor
uneori adună tot felul de murdării.
Ca să le cureți, trebuie să te folosești de batistă.
Dar cu sora mea, e ceva aparte:

a devenit o obsesie. În toate duminicile se așază pe pragul mamei
și citește cataloage. Iar în fiece toamnă plantează bulbi lângă
bordura de cărămizi;
în toate primăverile așteaptă să iasă florile.
Nimeni nu vorbește cât costă. Se înțelege
că mama plătește; la urma urmelor,
82
e grădina ei, iar fiece floare

a fost plantată de tatăl meu. Fiecare
vine acasă cu mormântul lui cel adevărat.
Nu toată lumea e înstărită în Long Island.

Uneori pe timp de vară-i prea cald;
alteori o ploaie năprasnică dărâmă florile.
Așa mor macii, a doua zi,
fiindcă sunt foarte fragili.
Încordarea mamei, supărată pe sora mea:

nu va ști niciodată cât de frumoasă a fost,
de un roz strălucitor, fără punctișoare negre. Ceea ce înseamnă
că se va simți frustrată din nou.
Dar pentru sora mea, așa ceva e o condiție a iubirii.

Ea a fost preferata tatălui meu:
chipul iubirii, până aici,
e cel care continuă să revină.
(Ararat, 1990)
Confesiune
Să zic că nu mi-e teamă –
n-ar fi chiar sigur.
Mi-e teamă de infirmitate, de umilință.
Ca toată lumea, am și eu visele mele.
Dar am învățat să mi le ascund
ca să mă protejez
de o împlinire deplină: orice fericire
atrage mânia Parcelor.
Ela sunt surorile noastre, sălbtice –
până la urmă, ele nu au
altă emoție decât invidia.
(Ararat, 1990)
83
Eveniment
Iris sălbatic
La capătul suferinței mele
se întrezărea o ușă.
Ascultă-mă cu atenție: de ceea ce numești moarte

îmi aduc bine aminte.
Undeva deasupra, zgomote, zbateri de ramuri de pin.

După care, nimic. Soarele palid
abia lucind peste o seacă întindere.
E teribil să supraviețuiești
conștiință fiind
îngropată-n pământul negru.
Apoi totul se termină: cee ce te sperie, fiind

suflet e imposibilitatea
de a vorbi, sfârșind brusc, iar pământul înțepenit
ușor povârnindu-se. Șicele ce îmi păreau a fi
păsări forfotind prin tufele scunde.
Ție care nu îți aduci aminte

de trecerea spre altă lume
îți spun că din nou aș putea să vorbesc: oricine
dinspre uitare vrea să se întoarcă
revine să întâlnească o voce:
din centrul vieții mele tâșnește

jetul unui izvor, de un albastru profund
cu întunecimi de azur marin.
84
Lamium1
Așa se trăiește cu o inimă înfrigurată.
Ca mine: la umbră, pe pietrele recitârându-te,
sub marile corole ale arțarilor.
Soarele abia ajunge să mă atingă.

Uneori, la începutul primăverii, îl zăresc răsărind departe.
Mai apoi frunzele crângului cresc și-l ascund de tot.
Simt strălucirea lui prin frunziș, tremurând,
ca atunci cînd lovești marginea unui pahar cu o lingură de metal.
Nu tot ceea ce e viu are nevoie de lumină

în egală măsură. Unii dintre noi
producem propria noastră lumină: o frunză argintie
ca o potecă pe care nimeni n-o poate parcurge, un lac
de argint nu foarte adânc sub întunecimea marilor arțari.
Dar tu deja cunoști lucrul ăsta.

Tu și cei care cred
că trăiesc prin adevăr, și de asta eiiubesc
tot ceea ce este înfrigurat.
April
Lipsa disperării e ca disperarea mea –
Nu aveți loc în această grădină

să vă gândiți la asemenea lucruri, agitând
obositoare semne în exterior; bărbatul
înstare să prășească adânc o pădure întreagă,
femeia spălând rufe, dar refuzând să-și primenească hainele
sau să se spele pe cap.
Credeți voi că mie îmi pasă

dacă vorbiți între voi ?
1
Plantă anuală și perenă din familia erbaceelor, n. trad.
85
Eveniment
Dar aș vrea să știți

că mă așteptam la mai mult de la două creaturi
dotate cu rațiune : dacă nu
faptul că într-adevăr aveți grijă unul de altul
cel puțin să înțelegeți
că durerea este egal distribuită
între voi, în toată specia voastră, fiindcă eu
vă pot recunoaște, așa cum albastrul obscur
marchează poteca sălbatică, iar albul
violaceul pădurii.
Rugă de dimineață2
Nu doar soarele ci însuși pământul
strălucește, foc alb
iradiind din munții înzăpeziți
pe drumul cel neted
pâlpâitor în primele ore ale dimineții: toate
astea-s doar pentru noi, cât să ne provoace
un răspuns, sau poate esti tu
mai neajutorat să te autocontrolezi
în prezența pământului? – Mi-e rușine
de ceea ce credeam că erai tu,
departe de noi, observându-ne
ca pe-un experiment : și cât de
mult mai amar este
să fii animalul de substituție,
câtă amărăciune. Dragă prietene,
drag însoțitor al meu care tremură, ce anume
te surprinde mai mult din ceea ce simți,
oare strălucirea pământului sau propria ta plăcere?
Pentru mine, numai plăcerea
e adevărata supriză.
2
„Matins” , în original, poate fi tradus și cu „utrenie”, daraici ar avea o prea pronunțată nuanță clericală. Poeta
păstrează același titlu pentru poeme diferite. „Vesper” este un alt titlu folosit pentru multiple texte.
86
Rugă de dimineață
Intangibil tată, când
din rai la început noi am fost exilați, ne-ai alcătuit
o copie a aceluia, un alt fel de loc
diferit de cer, plănuit
să ne dea o lecție; altfel
identice – în ambele frumusețe, frumusețe
fără alternativă – Doar că
nu știam ce lecție. Singuri
lăsați,
noi unii pe alții ne-am epuizat. Ani
de tenebre-au urmat, ne-am făcut
rând pe rând de lucru-n grădină, primele lacrimi
umplându-ne ochiitot așa cum pământul
se împestrița de petale, unele
de un roșu întunecat, altele de culoarea cărnii –
Niciodată nu ne-am gândit la tine
pe care nedeprindeam să te venerăm.
Noi abia de știam să iubim ceea ce nu era omenesc
și doar ceva ce iubirea mai apoi răsplătește.
Margarete
Înainte: și spune tot ce gândești. Grădina
nu e lumea adevărată. Mașinile
alcătuiesc lumea cea reală. Spune drept
ceea ce orice nebun poate pe fața ta să citească:
e firesc s-o eviți, să i te opui nostalgiei.
Nu e destul de modernă, fâșâitul vântului
când răscolește un câmp de margarete: gândul
nu poate să strălucească urmându-l. Căci gândul
chiar dorește să strălucească, deplin,
cum strălucesc mașinile, nu să se întindă
spre adâncimi, ca de exemplu, rădăcinile. E foarte
emoționant, de asemenea, să te vezi apropriindu-te
de marginea câmpurilor cu margarete în zori,
87
Eveniment
când sigur nimeni nu te-ar putea

observa. Cu cât stai mai îndelung la limită,
cu atât pari mai nervos. Nimeni nu vrea să audă
impresii din lumea naturală: vei fi din nou
luat peste picior; din nou vei fi tratat cu dispreț.
Cât despre ceea ce asculți realmente
în această dimineață: de două ori gândește-te
înainte să-i relatezi cuiva ce anume s-a spus pe câmp
și de cine.
Ithaca
A fi iubit nu necesită
să trăiești. A fi iubit e ceva
ce trăiește în minte. Războiul
de țesut e doar pentru pețitori, suspendat
ca o harfă cu albe fire de giulgiu.
Ea era două persoane.

Era trup și voce, facil magnetism
dinspre un bărbat în viață, așadar era
visul desfășurat sau imaginea
alcătuită de femeie când își țesea teara,
așezată acolo în uriașa sală plină
de gânditori-literari bărbați.
Iar cum ți se face milă

de marea înșelată care a încercat
să ți-l ia pentru totdeauna la ea
și doar pe primul l-a luat,
pe adevăratul tău soț, tie ar trebui
să-ți fie milă de acest om: ei nici n-au habar
la ce anume se uită;
ei nu știu că atunci când iubești astfel
giulgiul devine o rochie de mireasă.
(Meadowland, 1996)
88
Fluturele
Uite, un fluture. Ți-ai pus o dorință?
Nu se pun dorințe cu fluturi.
Ar trebui să-ți pui. Ți-ai pus una?
Da.
Însă nu contează.
(Meadowland, 1996)
Hotărârea lui Oysseus

Marele bărbat îi întoarce insulei spatele.
Moartea lui nu va mai avea loc în paradis
Iar el nici nu va mai auzi
lăutele paradisului printre măslini,
lângă cristalinele bazine sub chiparoși. Timp
încă a rămas, să asculte din nou

pulsul acelei mări narative,
în zori când marea te atrage cel mai intens.
Ceea ce ne-a adus până aici
ne va duce și mai departe; nava noastră
se balansează în apa umflată a portului.
Vraja nu mai are de-acum putere.

Va trebui să-i dai înapoi viața,
tu, mare care știi doar să înaintezi.
(Meadowland, 1996)
89
Cronică
Spre noaptea
cea mai scurtă
o cronică de Vasile Spiridon
Scenariul modernist neohomeric al romanului Ulise nu păcătuiește

prin multă claritate diegetică și tocmai această indeterminare narativă
produce, și după o sută de ani de la apariție, o puternică impresie asupra
posterității sale. Odată cu eseul său O noapte cu Molly Bloom. Romanul
unei femei (Iași, Editura Polirom, 2019), Mircea Mihăieș vine să îngroașe
câteva linii de contur interpretativ ale ultimului capitol, trasate mai puțin
apăsat cu creionul de alții exegeți. În capitolul final, considerat mult timp
de unii critici o simplă addenda sau o extensie cvasi-independentă a
romanului, James Joyce cedează frâiele naraţiunii în mâinile unui personaj
feminin revendicativ, agitat, bântuit de fantasme și visător, aflat în stare de
semitrezie.
Or, universitarul timișorean este interesat tocmai de falia produsă în
roman dinspre naraţiunea bine condusă – aproape în ordine cronologică,
axată în general pe personaje, situații şi contexte inteligibile, oricât de
modernistă ar fi pluralitatea punctelor de vedere adoptată de Joyce – înspre
monologul unui personaj derutant în tot ce (își) spune. Molly Bloom
urzește derutant pânza textuală a cortinei finale, care rămâne privirii
cititorilor dezlânată în desfășurarea ei insinuantă. Ochiul critic exersat al
autorului eseului urmărește cu atenție cusătura pânzei urzite de noua
Penelopă și nu îi trebuie mult să observe că este totuși cusută cu ață albă,
deși lucrurile sunt mai complicate decât în cazul eroinei antice: „Dorindu-
şi cu egală ardoare – chiar dacă nu simultan – atât iubitul, cât şi soţul, ea
trăieşte blestemul unui dublu destin de Penelopă. Cu alte cuvinte, are de
împletit şi de destrămat de două ori mai multe pânze alcătuite din suferinţe
şi abandonuri” (p. 344).
După calculele lui Mircea Mihăieș, monologul lui Molly Bloom
cuprinde un interval temporal de trei ore și, în această privință,
hermeneutul aduce două tipuri de argumente. Întâiul argument este de
90
ordin textual (zorii zilei se ivesc în timp ce nevasta irlandeză îşi desfăşoară
sau își deapănă firul contorsionatei sale poveşti), iar al doilea este de
factură psihologică. Dacă întregul roman reprezintă o „contragere”
modernă a epopeii antice într-un interval temporal de optsprezece-
douăzeci de ore, atunci devine plauzibilă ipoteza ca un episod atât de
important în economia simbolică a cărţii să acopere, la scară proporțională,
aproximativ trei ore.
Se mai aduce şi un argument extraneu, ce ține de practica lecturii:
timpul necesar unui cititor obişnuit pentru a parcurge cele patruzeci şi
două de pagini ale capitolului final. „Date fiind dificultatea de natură
compoziţională şi complexitatea legăturilor subterane, trei ore de lectură
mi se par nu mult, ci puţin” (p. 163) – apreciază Mircea Mihăieș, ca un
cititor profesionist căruia i-au trebuit patru decenii să ajungă să scrie cartea
de față. Cât de disproporționate sunt aceste plăceri ale lecturii față de aceea
propriu-zisă a lui Molly, silită la abstinență sexuală timp de zece ani! Este
contabilizat cu atenție intervalul de timp mult visat: „Dacă Molly şi
Boylan au ajuns în pat (şi, ulterior, pe duşumea) în jurul orei 4 şi jumătate
spre 5, înseamnă că întregul comerţ sexual n-a durat mai mult de-o oră, o
oră şi un sfert. Între timp, mâncaseră şi băuseră şi chiar conversaseră.
Cum, după mărturisirea lui Molly, amantul i-a supt sânii vreme de o oră,
nu mai rămăseseră pentru acuplarea propriu-zisă decât cincisprezece-
douăzeci de minute” (p. 291).
După şaisprezece ani de menaj fără menajamente, din care două
treimi s-au scurs într-o dispută mocnită de dorinţe, orgolii, resentimente şi
frustrări, mult clamatul sfert de oră de glorie din secolul XX la atât s-a
redus și pentru Molly. Prin zecile de „da” rostite în capitolul final, Molly
Bloom exprimă dorinţele, frustrările şi suferinţele sale mai vechi sau mai
noi: „Neavând acces la intonaţia cuvintelor lui Molly, nu putem percepe cu
exactitate semnificaţia lui da (s. a.) în zecile lui de ocurenţe. Ele exprimă o
gamă largă de sentimente, identificate mai degrabă din context decât din
formele de exprimare directă, inclusiv gramaticale: consimţire, plăcere,
autogratulare, bucurie, desfătare, amuzament, satisfacţie, uimire, iritare,
mânie, ameninţare, necaz, furie, teamă. Lista nu e, evident, completă. Ea
sugerează însă dinamismul ieşit din comun al personajului prins într-o
plasă de contradicţii, speranţe şi tăceri” (pp. 21–22). De unde se vede că
protagonista este departe de a fi o „yes woman”.
Leopold Bloom, asemenea antecesorului Charles Bovary, care
venea dinspre paradigma realistă a romanului continental, este unul dintre
cele mai docile personaje create în intrepida perioadă a literaturii
moderniste europene. Unde să mai punem și faptul că, „din punctul de
vedere al sexualităţii, Molly Bloom e o Madame Jourdain care se ignoră”
(p. 415)? Într-adevăr, bovarica Madame Jourdain dublineză nu știuse că
face proză a vieții în cuplu, deși petrecuse jumătate de viață în căsnicie din
cei 34 de ani ai săi neîmpliniți (neîmpliniți cam în toate). Pe această fragilă
fâșie de graniță între deliciul amorului liber şi dorința de emancipare față
91
Cronică
de viața sexuală în interiorul traiului familial evoluează întreaga ei

meditaţie din crucea unei nopți foarte apropiate de noaptea cea mai scurtă
a anului.
Dar, deşi comportamentul adulterin de o noapte sfidează normele
puritane ale epocii, bovarica eroină tânjeşte după comoditățile unui cămin
tradițional: „Nu va deveni un Zapata feminin, nu va declanşa revoluţii, se
va mulţumi cu perspectiva continuării adulterului în condiţii incerte, cu un
bărbat pe care deja îl resimte nepotrivit cu aspiraţiile ei reale” (p. 202).
Mircea Mihăieș ar fi dispus să citeze nenumărate pasaje care să o plaseze
pe Molly Bloom în selecta companie a protagonistelor psihologismului
„fin de siècle”, dominat de sentimentalism şi de conformism într-un
efervescent climat social și moral în schimbare (sunt exact anii apariției
mișcării sufragetelor). Derularea narațiunii din capitolul final al celebrului
roman indică faptul că, abia pășită în veacul XX, Molly Bloom nu-şi
doreşte o schimbare radicală în viață, opțiunile ei rămânând blocate între
dorința schimbării și lipsa voinței de a o produce. Cu toate acestea, ea nu
suferă de niciun complex în a se contrazice.
totul este o simplă bârfă mai mult sau mai puțin literară. Însă este adevărat
faptul că, instinctual, soție „ambetată absolut” se află într-o febrilă căutare
a prototipului masculin ideal, potrivit principiului că diversitatea nu poate
să ducă decât la totalitate (sau – după o lozincă la modă astăzi – la o
„diversitate în unitate”). Pe lângă instinct infailibil, soția lui Leopold
Bloom mai deține avantajul indubitabil al intuiției, grație căreia bravează
cutumele, opreliștile şi traseele convenționale de a accede la cunoaştere:
„Ea ştie că soţul are o legătură ilicită cu altă femeie, ştie când e dorită de
masculi şi mai ales de ce. Ştie ce-i trece prin minte unui bărbat, ştie care îi
sunt preferinţele [...] (s. a.)” (p. 206). Mircea Mihăieș recunoaște că nu-și
dă seama cum ar arăta bărbatul ideal pentru visătoarea femeie şi că nici nu
are de gând să propună o schiță de portret potrivit unor date pe care textul
romanului nu le oferă. Eseistul știe doar atât: că „în Boylan s-au adunat, ca
într-un commonwealth (s. a.) amoros, toate iubirile trecutului, toate
pasiunile mocnite, dar şi potenţialitatea (şi potenţa!) îndeplinirii acestora”
(p. 196).
Micile excursuri tipologice în căutarea iubitului visat ar putea
stimula speculaţiile, dar nu ar contribui efectiv la definirea personajului și
nici nu ar explica fascinaţia pe care acesta o exercită de atâta timp asupra
noastră. Ceea ce nu înseamnă că Mircea Mihăieș nu ar întrezări cum ar fi –
în termeni maiorescieni referitori la Eminescu – copia imperfectă a unui
prototip irealizabil de bărbat în căutarea căruia se află soția lui Leopold
Bloom: „Mai trist e că nici focosul amant nu îi oferă ceea ce Molly doreşte
cu adevărat. Iubirea ideală înseamnă amorul cu un bărbat cu sensibilitatea
lui Bloom şi potenţa sexuală a lui Boylan. Adică o combinaţie de înger şi
centaur. O fiinţă greu, dacă nu imposibil de găsit în Dublinul anului 1904”
(p. 437).
92
Numai că Molly Bloom însăși pare a fi copia imperfectă a unui

prototip irealizabil, deoarece James Joyce a cultivat multă vreme
ambiguitatea în legătură cu modelul real al protagonistei, care reprezintă o
combinaţie de mai multe fiinţe reale placate pe un prototip. Romancierul a
contopit în conturarea portretului lui Molly Bloom imaginea mai multor
femei care i-au fost apropiate sau pe care ar fi vrut să le cunoască mai bine,
dar, temându-se de căderea în determinism mecanic, Mircea Mihăieș
refuză să creadă că se pot descoperi corespunderi integrale între viaţa și
opera unui scriitor. Portretul protagonistei este conturat printr-o subtilă
tehnică a camuflărilor, a devoalărilor treptate, eroina neputând fi percepută
niciodată în totalitate, ci pe cale mediată, deoarece „e şi exotică, şi
voluntară, şi fragilă, şi austeră, şi dezlănţuită, şi complexată, şi autoritară,
şi demisionară” (p. 207).
Eseul O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei scoate
remarcabil în evidență „complexitatea minţii unei femei imperiale, cu
trăsăturile dăltuite în piatră, polistratificată, singură şi purtând cu ea
însemnele unui complicat asamblaj al dorinţei şi forţei de supravieţuire şi
necontenită regenerare” (p. 432). Punând în legătură sex-appel-ul
personajului feminin din romanul Ulise, care a fascinat generații întregi de
cititori și de exegeți, cu mitul galateic răstălmăcit de Nichita Stănescu, aș
putea spune că hermeneutul timișorean îi știe lui Molly toate mișcările
(mai puțin mersul), toate parfumurile cu care îi sunt impregnați
pantalonașii purtați pe sub fustă („steagul aşezat belicos peste un câmp al
erotismului triumfător” – p. 385), precum și umbra, deși nu prea are habar
nimeni cum arată cu adevărat la trup. Îi mai știe tăcerile (ea își tace
prezența), melancolia și, mai ales, sânul provocator. Nu mai este necesar
să fie rugată Molly ca să îl nască, deoarece nenumăratele nopți petrecute
de adultul Mircea Mihăieș cu adulterina soție a lui Leopold Bloom
dovedesc faptul că pasionatul cititor fusese deja născut pentru joyceologie.
93
Antologie Conta
Un poem de
Emil Nicolae
Portretul și peisajul
Dacă nu-ți plac ochii ei apoși
decolorați de o profundă supărare
înlocuiește-i cu două exemplare bine alese
din câmpul cu floarea soarelui
(galben)
dacă nu-ți place nasul lui
transpirat și ciuruit de alcool
acoperă-l cu umbra subțire
a plopului de pe lizieră
(neagră)
dacă nu-ți plac buzele ei
frânte de o lehamite fără sfârșit
lipește peste ele un segment
decupat din apa rece a râului
(verde)
dacă nu-ți place bărbia lui
deformată de nedreptatea lumii
coboară în dreptul ei
culmea dealului arsă de apus
(roșie)
așezat cu spatele pe sensul

de mers al trenului
te sprijini de geamul care separă
peisajul de portret și te gândești
la tristețea lui Arcimboldo
94
Un poem de
Horia Gârbea
Ceasornicarul
Odată-n an, sau chiar mai rar,
Îl caut pe ceasornicar.
Și nu mi-e drumul în zadar:
Lăsați-l – zice - că-l repar.
Dar eu demult stau ca pe jar.
Zău, nu am timp – grăbit sînt foc.
Te rog, repară-mi-l pe loc.
El scoate dintr-un galantar

O trusă cu instrumentar,
Își pune-un fel de ochelar
Și meșterește un minut
Spunîndu-mi: gata, l-am făcut.
Am observat ceva bizar

Privindu-l pe ceasornicar:
mă uit la frunte și la dește
Și văd că nu îmbătrînește,
Iar fiecare rid la el
De trei decenii e la fel.
Chiar părul, altfel grizonat,

De zeci de ani e neschimbat.
95
Antologie Conta
Nu pare nici mai cocoșat,

Nici dinții nu i s-au stricat –
Același alb imaculat.
Odată-am prins a-l întreba:

De cînd te știu pe dumneata?
Și mi-a răspuns cum se cuvine:
De cînd te știu și eu pe tine.
Dar, lucru neobișnuit,

De cînd îl caut, negreșit
O dată-n an, cum am vorbit,
Nici eu n-am mai îmbătrînit.
Oglinda-n orice dimineață,
Parcă-mi arat-aceeași față.
Ieri, răsfoind niște ziare,

Văd că nevastă-mea tresare
Și-mi zice, arătînd ziarul:
Vezi? A murit ceasornicarul.
96
Un poem de
Cornelius
Drăgan
***
undeva sunetul era rupt

poate mai strâmb sughițat dar totuși
rupt
plasele cu care noi prindeam oameni
toate strânse adunate transpirau a
hoit
singurii oameni creoli indicau
Cerul
"hasta la victoria sempre"
o prună murdară care intră strident

în gură
pământul meu marea mea locuiesc
într-o coastă
unele lucruri devin nefolositoare
cu timpul
mi -am făcut arcă

cu ea locuiesc marea
cu ea locuiesc pământul
cu ea mă locuiesc
la răscruci cerșesc minuni un

97
Antologie Conta
„Doamne ajută!” deși nu cred
am dinți pe care îi pot ține

pe mandibulă strânși
pe maxilar umezi
frânturi de imagini
cu mama și tata care-mi dau povață
am sânge barbar
sânge negru
nu doare nimic
uneori iert
nevertebratele care-mi ies in cale
calcă cu grijă pământul
98
Un poem de
Gela Enea
***
oamenii vor evada din case
după ce vor fi terminat de mutat mobile/și
sentimente
după ce vor fi citit toate cărțile din bibliotecă
și gândurile/care-i țineau la suprafață
vor fi făcut gogoși umplute
vor fi spus gogoși
interpretând în felul lor verdictul jocheului
de-a se retrage din cursa finală
într-o bună zi oamenii vor sta din nou alături
îngropați în lumina verii
vor ști că sunt tot ei ascultând țipătul pescărușilor
agățat de pereții brizei
ca o placă memorială
va urma o succesiune de revelații
dinastie cu sânge albastru
profesorii
vor ține lecții elevilor conectați la net/având
fețe ivite direct din ecranele gadgeturilor
zarzavagii
vor trimite cânepa la export/pe altă planetă
politicienii
se vor rușina cu cv-urile false/cu tâlharii
adăpostiți între stern și plămâni
99
Antologie Conta
după implozia asta

vulcanul se va cuminți
mașina de tuns orgolii va uniformiza căile de acces
din călătoriile lui guliver prin el însuși
singur guliver va rămâne
să înființeze fabrici de încălțăminte
rezistentă la mersul pe jos
și o să fie bine dragii moșului
și noi
n-o să mai fim pe-atunci
100
Un poem de
Nicolae Panaite
Fiara
prin fântâna vorbitoare fiara a slobozit
fluturii ei biciuitori
cu zboruri subpământene
și aripioare ca florile de scoruș
strănutul ei se aseamănă
cu o plasă invizibilă
cu un viscol culcat în trup
ori cu niște varice hoinare
în care se mai aud
scâncete din muzica sângelui
gata să stea în calea fiecăruia
frica mult mai mare decât mine

s-a adăpostit toată în inimă
care bate și bate
de parcă o mână tremurândă
a pus degetul pe trăgaciul armei
îndreptată mai demult împotrivă-mi
acum viața este ca o grădină

plină de regina nopții
în care intrările tot mai puțin mă apără
iar o umbră hămesită
s-a strecurat pe furiș
101
Antologie Conta
i-a jefuit întreaga mireasmă

risipind-o în toate vânturile
respirările-mi și ele
sunt ca niște pui de păsări călătoare
în zbor spre țările calde
aripile lor planează
mai mult pe dinăuntru
mai mult spre îndurare și pământ
i-a prins și prima ninsoare
care le-a dăruit din înaltul
și slava ei împresurându-i
fiara și când tace

gândurile-i sunt la parce
cu fitile și urzeli de toate culorile
cu noduri semne și suspine
râvnind să clatine chiar și Sfânta Treime
uneori în zori e ca un curent de aer

care dă buzna în casă
odată cu deschiderea ferestrei
și tencuiala se umple de griji
se hrănește împreună cu mine
mă însoțește fără să o văd
o trăiesc fără să vreau
trimișilor ei le-am îngăduit
tot ce și-au dorit
târziu fără să fi știut
am văzut că particip la o vânătoare
în care trofeul dorit sunt chiar eu
pe sloiurile puterii
seamănă pulberile ei
de lanțuri și stele fără nicio noimă
cu o frenezie nedeslușită
unii își aruncă năvoadele
întârziind diminețile
iar vântul își răstoarnă adierea
din al vieții colind
102
fiara e iscusită și în artă

știe să îmbie să excite
să doară să împartă
până se ivește un sălaș
pentru izvor de mare moartă
zi istovitoare îți zici

duci mâna la piept
inima încă e acolo
ca o săgeată de gheață
printre florile abia izbucnite
ale unei plantații
respiri cu îndoială
ca în fața unei trambuline
pe care nu ești sigur dacă o treci
fiara nu doarme stă la pândă

24 de ore din 24
la moara ei se fărâmă
miraje albe și negre
făina lor mistuiește
dospeala e ca un vulcan noroios
ce însoțește și azi
surorile tuturor cenușăreselor
oriunde s-ar duce
nu știe ce e iubirea
și-a pierdut emoțiile
în aceeași zi cu placenta
nu a iubit cu adevărat pe nimeni vreodată
pentru că deși avea nespus de mult
și-a dorit totul
chiar dacă prin livezile ei

nici urmă de polenizare
iar albinele deloc nu dau ocol
fructele ei sunt poftite
având dulci și disimulate ispite
în miezul lor a căzut o rouă
103
Antologie Conta
în care văd chipul meu

înotând împreună cu imagini ale pierderii
pe drumu-mi stropit de pustiu și de spaime

deși e târziu totuși nu-i prea târziu
dacă penitența apare
să fii între noapte și zi
între viață și moarte
aprinzător de felinare
chiar și ochii stelelor par mai mult închiși

o parte din ai lor iriși a ajuns pe pământ
m-a însoțit să-l cunosc
nu pe cel care am fost
ci pe cel care sunt
timpul și orele fiara și le ascute

ca pe niște spade oculte
participă la orice vânătoare
de pe un munte pe alt munte
pe arșiță sau pe răcoare
căutând bulversând și vânzând
suflete altor suflete
104
Un sonet de
Mihai
Merticaru
În Montparnasse
În Montparnasse savurat-am o cafea

Alături de Emil Cioran, pe o sofa,
Surâzător și trist, el filosofa
Și veșnicia pe lângă noi curgea.
Printre ornamente în stil ova,

(Pe un perete, un peisaj ardea
Și un altul zugrăvea o luptă grea,)
O clipă l-am zărit pe Casanova .
Mă uit în stânga și-l văd pe Eliade,

Alături Eugene Ionesco șade,
C.V. Gheorghiu intră pe ușă
La braț cu-o mutră veselă, ghidușă.

Artiști vin la Paris, faimă să prade,
Chiuie gloria pe sub arcade.
(Din ciclul ”Sonetele Parisului”)

105
Antologie Conta
Un poem de
Cristina Prisacariu
Șoptelea
Cele mai frumoase
frigul străfulgeră peste cafeaua de dimineață disputându-și întâietatea

cu portocala care mai era din lista de cumpărături
ceața trona în bucătărie și ne împiedicam de firele albe ale luminii
de parcă se făcuse ziua dintâi
cu gesturi uscate și pași bâjbâind trotuarul
cu întrebări nespuse atârnând de colțul gurilor hămesite
cu foamea de carne tânără în gâtlej
cu dealuri pustiite și ape secate
cu muntele însingurat și sufocat de cauciuc încins
nu știam să număr decât până la trei dar așteptam
cele mai frumoase mări să inunde hăul dintre noi,
cele mai frumoase păsări să ciugulească fructul interzis
cele mai frumoase femei să nască cei mai frumoși copii
cele mai frumoase mângâieri să găsească cei mai frumoși sâni
dar cât de ușor se distinge un perete înroșit de focul sacru
dintre toți pereții în care am închis
minunata, frumoasa pasăre.
106
Dialoguri neconvenționale
”Îmi doresc să aduc literatura

în spectrul luminos al
umanității și al frumuseții
despre care ea, fundamental,
vorbește”
”Mă fascinează ideea de a fi profesor, de a intra într-
un mediu viciat, viermuitor, în care să nu-mi fac iluzia
că aș avea vreun rol mesianic. Dar unde să am, totuși,
un rol”
- Ioana Tătărușanu, faci parte dintr-o generație (conceptul ăsta e
cam de mult perimat, dar nu găsesc altul) de foarte tineri pasionați de
107
Interviu
literatură, majoritatea studenți la litere, acum. Cu ușoare decalaje de

vârstă, despre ei am tot auzit încă de când erau liceeni (enumăr la
întâmplare câțiva comilitoni pe care nu e obligtoriu să-i cunoști de-
aproape: Anastasia Gavrilovici, Mihnea Bâlici, Irisi Nuțu, Teona
Farmatu, Vlad A. Gheorghiu, Cătălina Stanislav, Mălina Turtureanu,
Andra Anițoaie, Anastasia Fuioagă, Vlad Moldovan ș.a.), pe unii azi îi
vedem des în pagini de revistă, pe bloguri, la festivaluri, premiați pe la
concursuri și pe la burse de profil, ba unii chiar au debutat în volume deja
bine receptate. Cum explici acest reviriment al literaturii printre cei ca
tine, în condițiile în care ni se tot spune cât de perdant e cititul de cursă
lungă și scrisul constant, în vremuri hiperdigitalizate, la cei născuți după
2000 (tu te-ai născut în 2001)? Contează grupul, un anume profesor,
părinții, e strict o chestie de opțiune privată, dintotdeauna literatura a
avut aderență la tineri, la anumiți tineri?
- La anumiți tineri, da. Nu e un principiu de excluziune, e doar
aderența pe care am observat-o în jurul meu la anumiți oameni de vârsta
mea. Viețile interioare ale oamenilor diferă. Pentru unii, un film la sfârșitul
săptămânii e suficient pentru a așeza liniștea și pacea provizorii, necesare,
în căutarea cărora alții scriu, citesc, se zbuciumă, tresaltă. Nici unii, nici
ceilalți nu sunt de judecat. Când e vorba de îndeletniciri atât de intime, nu
caut explicații, uneori simt că nici cele care ar trebui să mă vizeze nu
există sau nu sunt, deocamdată, de găsit. Și da, contează grupul, contează
profesorii și familia, dar am prieteni și cunoștințe care demonstrează, prin
scrisul lor, că un mediu (măcar) prietenos cu îndeletnicirile, pasiunile
personale nu e condiția absolută pentru ca ele să existe și să crească.
- Ai făcut secția de filologie a Liceului Național din Iași, ai cules

devreme premii la concursuri literare școlare, ai fost redactor-șef la de-
acum celebra revistă„Alecart” și ai fost unul dintre moderatorii
nenumăratelor întâlniri culturale organizate de grupul „Alecart” în
Iași.Amfitrioni lui infatigabili sunt în continuare profesorii Nicoleta și
Emil Munteanu , cred că nici nu e nevoie să te mai întreb despre rolul
jucat în devenirea ta literară de acești doi extraordinari dascăli. Eu
însumi te-am văzut de câteva ori pe viu, te-am citit și admirat, nu vorbesc
din auzite, pot să-ți confirm calitățile. Ai trecut prin „FILIT” (unde
„Alecart” e partener constant), prin „Poezia e la Bistrița” și prin
”FILTM” (ca invitat personal), prin cenaclul Junimea și prin cel de la
Institutul Blecher, ai susținut lecturi publice, ai publicat în varii locuri pe
hârtie și pe net. Ești în București azi, ca să te specializezi exact pe ce ai
performat în toți acești ani, fiindcă ești studentă la literatură română. Aș
108
zice, deci, că nu faci decât să exiști în câmpul literaturii cu aceeași

efervescență și pasiune ca-n adolescență. Ce te face să reziști, când vezi în
jur cât de slabă e piața literară românească față de altele, cât de deficitar
funcționează (editori, manageri culturali, burse de creație, vânzări,
lansări, promovări în afară etc.), ce precar public general avem și, în
ciuda tuturor acestor neajunsuri, cât de mulți scriitori buni activează peste
tot (deci e o acerbă concurență)? Te vezi supraviețuind în viitor cu
literatura, e doar o inerție onorabilă, nu se poate altfel fiindcă scrisul și
cititul sunt parte inseparabilă a ființei tale? Cum administrezi această
gratuitate riscantă a literaturii, pentru care deja ai optat?
- Gratuitatea e întotdeauna riscantă, cum altfel, dar pentru mine
termenul își are strict înțeles material, de venit (în sensul acesta am înțeles
și întrebarea). În privința asta, nu îmi fac iluzii și salvator este pentru mine
(deocamdată) entuziasmul cu care mă îndrept către a fi profesor. Îmi
doresc să mă apropii de oameni, nu să fiu un vehicul al informației, îmi
doresc să aduc literatura în spectrul luminos al umanității și al frumuseții
despre care ea, fundamental, vorbește. Doar că, în școală, are nevoie de o
mână care să-i ridice ca unei mirese voalul de pe o frunte cam prăfuită și
încruntată. Asta e ceea ce au făcut profesorii Emil și Nicoleta Munteanu,
au fost mâna necesară, iar gestul lor a fost blând, dar hotărât. Perspectiva
aceasta mă face să continui. De altfel, sănătos sau nu, mereu am scris
pentru alții. Gesturile mele, chiar dacă trucate, uneori terapeutice, recunosc
acum și în fața mea, s-au vrut întotdeauna privite de anumiți ochi. Nu îmi
este frică să spun asta, e un exercițiu al asumării. Poate de asta mă și
fascinează ideea de a fi profesor, de a intra într-un mediu viciat,
viermuitor, în care să nu-mi fac iluzia că aș avea vreun rol mesianic. Dar
unde să am, totuși, un rol. Să ascult, să-l fac pe cel din fața mea să simtă că
îmi poate vorbi. Asta e mult mai dificil decât a fi profesor, pentru că nu
intră în fișa postului.
„...pentru mine gesturile au o acuitate anume.

Stârnesc revolte sau bucurii imense, fie că e vorba de
așezarea unui obiect pe masă, sau de felul în care o
femeie își împreunează mâinile în poală în metrou.”
- Aproape toți cei pe care i-am amintit mai sus sunt poeți, tu însăți
ești poetă, chiar dacă, din când în când, cochetezi cu critica de
întâmpinare și cu eseul literar. De ce poezia, mai ales? Ai scris și altceva
109
Interviu
și nu a mers, ai știut de la început că asta e vocația ta? N-ar fi proza mai

de impact, mai vandabilă?
- Scriu și proză, domnul diriginte (Emil Munteanu) mereu mi-a așezat
proza înaintea poeziei. Dar eu m-am încăpățânat și încă o fac. În cazul
prozei, demersul e mult mai sistematic. E nevoie de ordine, de o disciplină
impuse, ori eu încă sunt zbuciumată și inconstantă, am senzația că nu am
citit destul (acumulările în cazul prozei sunt mai greoaie față de poezie, din
rațiuni evidente). Dar e o zonă la care îmi doresc să mă întorc, atunci când
voi fi mai liniștită. Ce înseamnă asta, sper că îmi voi da seama.
- Știu că nu e foarte comod să vorbești despre propriile texte, dar
tu cum ți-ai caracteriza referințele, temele majore, care sunt direcțiile
esențiale ale imaginarului tău poetic? Ai așa ceva, te obsedează lucruri,
stări, simboluri, sau scrii după cum îți vine, după cum îți face cu ochiul
realitatea în momentul scrierii? Te întreb pentru că sunt multe etichete
lipite de poezia zisă „post-douămiistă”, multe preluate de la poeții
anteriori (deși nu neapărat de la ei): visceral, distopic, biografist, crud,
cyber-punk, discursiv, bricolant, subversiv etc.
- Da, nu e tocmai comod. Totuși, încerc să fiu autocritică în ceea
ce-mi privește scrisul până în margini, uneori, aberante, așa că mi-am
analizat câteva dintre obsesii. Mă fascinează ruralitatea și tot ce o
compune, oamenii ei, obiectele, bătrânii, cuvintele neglijate ale limbii
române. Și mă întorc mereu la imaginea bunicilor, pentru că de ei se leagă
inepuizabila lumină care mă hrănește încă a copilăriei mele. În afară de
asta, pentru mine gesturile au o acuitate anume. Stârnesc revolte sau
bucurii imense, fie că e vorba de așezarea unui obiect pe masă, sau de felul
în care o femeie își împreunează mâinile în poală în metrou.
- Crezi că se mai poate vorbi azi, în timpuri atât de disparate, de
risipite și de imprevizibile, de vreo eventuală coerență tematică a poeziei?
Nu cumva poezia se supune și ea succesiunii de flash-uri și de evenimente
cu durata unui click de mouse, din care se compune cotidianul? Care e, în
opinia ta, structura intimă a poeticii realului, în care simți și scrii?
- Așa e, iar eu nu mă identific deocamdată cu această poetică a
realului. Răspunsul la întrebarea anterioară poate explica de ce. Eu sunt
atrasă de tihnă, de singurătate, de simplități și de aceea se produc mari și
inconfortabile contraste între mine și lumea în care trăiesc. Dar de aici se
naște scrisul meu.
- Sunt poeți maturi, din generații mai vechi, pe care îi admiri, pe
care-i citești empatic? Șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști, sau
dimpotrivă, clasici ori moderniști? De la noi și de aiurea? Sunt asemenea
și din generația ta, sau, mă rog, contemporani cu tine, cu vârsta ta? E
110
vreun autor despre care să poți spune că te-a marcat, influențat? Unul
care e activ și pe care-l urmărești constant?
- Sunt multe nume care m-au amprentat, în funcție de vârstă și de
ritmul în care i-am descoperit. Acum încerc o lectură ceva mai sistematică,
poate cronologică, și tot nu prea îmi iese, pentru că dintotdeauna am citit
haotic. În mine există încă ecourile lui Virgil Mazilescu, Mariana Marin,
Traian T. Coșovei, Nora Iuga, Constantin Abăluță. Din afară, Anne
Sexton, Sylvia Plath, Ginsberg, John Berryman. Îi citesc și îi admir și pe
Mihnea Bâlici, Claudiu Komartin, Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici,
Radu Vancu, Andrei Dosa. Am învățat mult din scrisul fiecăruia.
„...am constatat cu uimirea mereu necesară și

îmbucurătoare că anxietățile, frustrările, tulburările
mele nu sunt doar ale mele, că blocajele mele au fost
și ale altora, că fascinațiile mele sunt împărtășite și de
alții”
- Ai luat câteva premii literare, ai fost invitată în festivaluri alături
de poeți consacrați, ai moderat întâlniri cu autori importanți. Contează
astea, pentru o poetă în plină ascensiune, ca tine? Sau numai ceea ce scrii
în intimitate te poate face să crești, ca autor de literatură care vrea să
intre și să rămână în joc? Cum vezi această conviețuire, acest comerț
creativ și intelectual cu nume deja consacrate?
- Pentru mine întâlnirile acestea au contat în egală măsură cu
scrisul. Am simțit încrederea unor oameni în mine, care poate fi
păcălitoare, dar e, în primul rând, hrănitoare. Am prins cu încredere
mâinile întinse spre mine, recomandările de lectură, apropierea umană de
scriitori pe care îi citeam cu admirație, dar de la distanță și am constatat cu
uimirea mereu necesară și îmbucurătoare că anxietățile, frustrările,
tulburările mele nu sunt doar ale mele, că blocajele mele au fost și ale
altora, că fascinațiile mele sunt împărtășite și de alții. E, cum spunea Radu
Vancu, o sectă.
- O întrebare poate puțin cam personală, poți alege să nu răspunzi:
ce-au zis ai tăi, părinții, cei din familie, apropiații, când au văzut că ți-ai
ales ca profesie literatura?Știu din experiență, părinții sunt reticenți la
alegerile artistice și umaniste ale copiilor, „ce să faci, mamă cu asta, nu
aduce bani, nu poți trăi, lasă că le faci ca pasiune pe lângă, tu apucă-te de
drept, medicină, economie, inginerie, kinetoterapie....”. E și o chestiune de
sociologie literară, până la urmă...
111
Interviu
- Copilăria și adolescența mi-au fost, cum spuneam, luminoase. Am

crescut înconjurată de cărți, tata e profesor, iar bunica a fost, și ea,
profesoară de română. Iar mama a citit mereu, de la ea am prins gustul
pentru ruși, pentru literatura și filmele lor. Cei mai atenți cititori, deși
discreți, timizi, ei îmi sunt. Și cei mai mari pași înainte i-am făcut cu
susținerea și bucuria care au tresăltat și tresaltă în privirile lor. Acesta, știu,
e unul dintre marile mele fericiri ale mele. Învăț încă să le fiu
recunoscătoare.
- Te-ai format în Iași, Iașiul are o bună comunitate literară, are
FILIT-ul, are o consistentă pulsație culturală. De ce ai ales Bucureștiul,
pentru facultate?
- Am ales Bucureștiul pentru că am simțit nevoia unor stimuli care
să mă scoată din zona de confort. Am vrut să fiu străină într-un loc, printre
colegi și profesori cărora să le fiu străină. Dar am venit aici și pentru ceea
ce la București se petrece, și la Iași nu. Expoziții, teatru, lecturi care (în
afara situației actuale) au, să recunoaștem, o mult mai mare anvergură. Dar
sunt aici și pentru că vreau să scriu și simt că aici, mai mult decât acasă,
voi putea întoarce privirea către cineva atunci când voi simți că scrisul
meu e cât de cât copt pentru asta.
- Ioana, îți mulțumesc tare mult pentru timpul acordat
interpelărilor mele! La final, vreau să te întreb dacă ai de gând să
debutezi în volum, dacă ai așa ceva în plan cât de curând. Altfel, nu mă
îndoiesc că o vei face cândva, prezența ta literară ta acolo duce, vasăzică
suntem cu ochii pe tine!
- În următorii doi-trei ani, nu. Pentru mine, pasul acesta e o
problemă de important și onest dialog cu mine însămi. Sunt cărți, autori,
zone pe care îmi doresc să le explorez înainte să mă simt eu însămi
vrednică să încheg ceva. Nici un gest făcut din inerție, sau contextual, nu e
roditor.
112
Poeme de
Ioana
Tătărușanu
Piața de flori
Cu o balastieră se toarnă liniștea. în cele mai mici amănunte.
mi-am strâns baticul la spate
mi-am petrecut câteva ore hrănind porumbeii de lângă tarabă
scobeam cu unghia în rugină băteam cu vârful papucului în grilaj
tu ce făceai în timpul ăsta, Veronico, când uniise zgribuleau

și alții aveau nevoie de o poveste
când oasele mele scoteau sunete de iască
și mâinile lui tăceau mâlc
când visam la studenție la pensia liniștită a mamei
la frumusețea sticloasă a Mariei Tănase și morțile liniștite ale oamenilor
singuri
când îmi citeam în palmă înainte să mă culc și mi se împăienjeneau ochii
cum facem, Veronica, să cădem la o înțelegere

să-mi dai mie cozile tale când o să albească
să-ți dau cu 5 lei firul flori pentru morții tăi
când o să-ți vină rândul
poți să-mi plângi de milă cum stau cu fundul pe o găleată întoarsă
apuc tijele drepte ale crinilor
strivesc gândacii de radiator
mă gândesc la tine
113
Poesis
Semiluna fertilă
Sunt lucruri care mi se întâmplă și mușchii feței o iau razna
Sunt cuvinte care mă împăturesc cu sunetul unei folii de plastic și altele
de care mă feresc ca de mâna preotului când tămâiază
deasupra frunții– un turnuleț alb să mă urce printr-un lift steril
spre dragostea nevătămătoare.
Câteva zdruncinături, dar eu iubesc această gaură neagră
Un sân hrănitor și alb crescând dintr-o plantă uscată.
Ziua va fi lungă. Trec sughițând pe lângă

lujerii cu care florăresele strivesc gândacii de radiatoare
Cu noutatea, stânjenitoare ca un bețișor de ureche murdar,

Nu e nimic de făcut.
O mașină mortuară în parcarea supermarketului
Un sicriu lung, ieftin și la nici un pas un fumător liniștit
mame biciclete zburătoare
și pungi
Cineva ne dorește belșug
La ridicarea zidurilor eu
singură
nu o să plâng.
Mai degrabă o să mă transform într-un burete,
vârful unei sulițe de vânătoare cu zbor lent. suficient spațiu
cât să parez lovituri din piscul unei inimi spongioase.
Aștept acum în iglu-ul meu ca într-o pușculiță
degete groase răufăcătoare și soarele îmi intră în ochi prin gaura cheii
în alveole sângele face curte pereților de-atâta urât

sunt omul lor crenguța un ciorchine
îmi stăpânesc mișcările numărând boabe în loc de oi
deși în vise un infarct subit
mă tolănesc pe o pășune sub un uger gras de animal

deschid încet gura ca și cum aș săruta
și chiar sărut
114
efectul șederii îndelungate cu mine însămi –

îmi ia zile întregi să-mi recunosc ochii
Într-o sală plină de oameni eu sunt fata-inimă

la marginea pustie a aerodromului –
punctul de lumină care ghidează
deschide-mi pumnii
lacrimi cât ouăle de prepeliță din ei vor țâșni
atinge-mă
cu războaiele de țesut voi țesăla lumina
mă voi ghemui între ațe doar să mă agăț de ceva
căci într-o cameră plină de oameni eu sunt aritmia
și într-o sală de așteptare eu sunt amprenta antidrog
mănușile chirurgului
protecția care nu mai poate de bine
pentru că de ea e nevoie mereu
pentru că ea nu se termină niciodată
În zilele în care nu te poți baza pe tine

în spatele frunții se dau lupte grele
ridurile se despică în falii un șanț zgrunțuros
oscioare scrântite inundă albia pupilei
tălpile mocasinilor încep să pășească
lumea e pusă în mișcare de urme
Tramvaiele merg spre depou

Se arcuiesc după spinarea ciuruită de lumini a gării
mereu în urma lor mai ninge puțin
115
Poesis
Basm
Bănuțul de aur din punga cocoșului rostogolindu-se cu
sunet în căldare sunt eu cu respirația încetinită de
ropot
un sătean în culmea
disperării la metrou
bătrâneii pașnici
Nora Iuga spune că Titan e cartierul

cu cei mai mulți poeți rezidenți apoi lumina o
străpunge ca o lance
și dermatograful se prelinge pe bărbie
mă gândesc doar ce organ va îmbătrâni în mine
ultimul în timp ce școlile se redeschid
se inventează
lacuri de unghii cu uscare turbo
familia de bicicliști încalecă pe cursiere sfâșie trotuarul
de ce nu sunt eu o fetiță astmatică și

păduchioasă de care fug copiii învățați de acasă de
părinții care zbenguie arătătoarele în aer de ce
am eu reflexele unei octogenare
stârnită de timiditate și corespondențe
culoarea preferată gălbui
te aud pocnindu-ți
degetele
atunci corespund
116
Voiaj
Lucidă am cunoscut orașul
cu pielea pe asfalt călcând
cu trupul între ultimele încercări
de ridicare a mâinii
firele de păr curgând din alunița spartă
capul plin ca o boccea de plâns și merinde
spre interior
îmi orientez intențiile
de care doctorii și vagabonzii
n-au nevoie m-am întâlnit
cu femeia monitor pe o stradă
neluminată asfaltată cubic
și repede mi-a preluat proiecțiile
a fost destul să ne atingem frunțile
am izbucnit ca o casetă derulată
târșâindu-mi călcâiele
mângâind ziduri cu încheietura
cat de tandră
învăț de la oraș
să-mi feliez degetele de foi și conserve -
hrană perfuzabilă -
orientată către interior -
să-mi accept demențele
hiperpigmentația minții
osteneala treptei a treia
mizeria unui picior nelustruit de pat
frezat de mătură și pantofi
lucidă-am cunoscut orașul

ochii ăștia încă-mi aparțin
sunt pe interior
117
Eseu
Virgil Teodorescu
– între biografie și
poezie
un eseu de Emil Nicolae
Dacă vom încerca să parcurgem în paralel traseul biografic al

autorului nostru (cu evenimentele care i-au marcat adeziunea la un anumit
curent ideologic) și traseul bibliografic (cu evenimentele care țin de cariera
scriitoricească), vom descoperi o serie de puncte de confluență care se cer
explicate: ce a însemnat opțiunea pentru comunism a lui Virgil Teodorescu
și ce a însemnat alinierea lui la avangarda românească? cât a fost destin,
cât a fost vocație, cât a fost influență?
Să luăm anul 1938 ca referință convențională (dar și documentară).
Virgil Teodorescu avea atunci 29 de ani (cu studiile liceale încheiate și
licență în litere și filosofie), debutase în anuarul Liceului ”Mircea cel
Bătrân” din Constanța (1926), fusese publicat de T. Arghezi în Bilete de
papagal (1928, cu pseudonimul Virgil Rareș), scosese revista Liceu (1932,
unde semna Cocoi Taalat) și revista Tânăra generație (1935, împreună cu
Gellu Naum), dar mai ales desfășura o activitate publicistică intensă în
revistele de stânga Era nouă, Reporter, Fapta ș.a. Talentul său literar se
afla încă la stadiul de promisiune, recunoscut în cercul restrâns al
apropiaților și comilitonilor, însă nicidecum în revistele care formau
mainstream-ul cultural românesc (situație comună unei bune părți din
avangarda autohtonă). În aceste condiții, surpriza recunoașterii condiției de
”scriitor” a lui Virgil Teodorescu ne-o oferă arhivele Siguranței Statului,
într-un document din 14 iunie 1938 (emis de ”Corpul detectivilor – Secția
3-a”), intitulat ”INFORMAȚIUNI PRIVITOARE LA ACTIVITATEA
GRUPULUI SCRIITORILOR ȘI ARTIȘTILOR REVOLUȚIONARI”:
”... Susnumitul (”JULES BUMENFELD, cu pseudonimul I.
Perahim, pictor” – n.m.) a avut o consfătuire cu comuniștii HERȘCOVICI
118
ZAHARIA, zis Paul Păun, VIRGIL TEODORESCU și TAȘCU

GHEORGHIU, membri ai zisului grup, cu care ocaziune au hotărât
organizarea unor excursiuni la care să participe simpatizanții comuniști și
în cadrul cărora aceștia să prezinte un program literar revoluționar.
Scopul acestor excursiuni este de a se strânge fonduri pentru
editarea unui volum de poeme revoluționare ale comuniștilor Virgil
Teodorescu, Loker Zolman, zis Gherasim Luca, ultimul plecat la Paris
încă din februarie a.c., o plachetă cu reproduceri după tablourile
revoluționare expuse de Perahim la Praga și un volum de traduceri din
scriitorii comuniști francezi...” (s.m.) i
Merită să insistăm puțin asupra conceptului ”scriitor revoluționar”,
folosit în acest document. El cumulează, deopotrivă, o vocație și un
angajament (politic, de obicei). Complicată este aici identificarea
factorului originar: ”revoluționară” e dorința de renovare / reinventare a
limbajului sau alura subversivă a mesajului? Joncționarea dintre cele două
tendințe definește o mare parte a avangardei literare (și artistice).
În cazul lui Virgil Teodorescu, textele tipărite înainte de 1938
trădează mai întâi o revoltă a tinereții care combină, stilistic, imagismul
bogat și crud cu o evidentă înclinație ludică (paradigmă care-i va domina
poezia de maturitate):
”Abraba seamănă cu o vulpe de când o rangă l-a plesnit peste bot

abraba varsă lacrimi în pahar și seamănă pefect cu o vulpe
însă poate semăna și cu un ren și cu o malacă
poate semăna și cu o macara
abraba poate semăna cu orice pentru suma de zece lei pe zi”
(Abraba) ii
Apoi, însă, ideologicul începe să se strecoare în poezie și formula
”scriitor revoluționar” prinde contur:
”Atunci când târziu în noapte
îmi destind trupul hărțuit de luptă
nici o urmă de oboseală nu a pătruns în el
pentru că aceasta ar fi totuna
cu aruncarea mea afară din luptă
ar fi totuna
cu pierderea unui om al clasei mele
și ar fi egală
cu moartea mea de tânăr poet proletar”
(Oboseala) iii
119
Eseu
Așadar, iată cum ar fi arătat, la momentul respectiv, contribuția lui

Virgil Teodorescu la proiectatul ”volum de poeme revoluționare” invocat
în documentul Siguranței. iv
Că poetul se afla, totuși, într-o fază a ezitărilor stă mărturie
”Poemul în leopardă” din 1940. v Retragerea în ”ilegalitate” a fisurat
idealul ”poeziei revoluționare”, blocând – pe de o parte – acțiunea politică
și radicalizând – pe de altă parte – limbajul. Devenit astfel captiv al
experimentului extrem, Virgil Teodorescu a inventat o altă ”limbă”
(leoparda), a creat un alt habitat literar și a oferit, concesiv, o ”traducere”
românească. Între ludic și dezlănțuirea imagistică, provocarea (revolta?)
era totală!
”Sobroe algoa dooy toe founod...
Sobroe algoa dooy toe founod woo oon toe Negaru Hora urboe
revoulud finoe wilot
entroe toe twoe toe sarah dogarasbasmahi aroe
toe strearom prapoi rabarago oftanod hatun vehon ion marring
sculoest simprope uneor adaru iot soelof
anod dalar habai pirtoe guepasarah comienco smalol ynggggoe
voas
woa foot coon oo arbar carbe
delanot vinwid serpantis especat sabroe toe goo intoo doas cotts
fidusan gresseru
Horas umasars alisois ando hodoras minoes cordaran pergasane”...
Adică (în ”traducerea” autorului):
”Peste câteva zile îți vei găsi umbra...
Peste câteva zile îți vei găsi umbra care ar orbi fără Polul Nord
între amândouă alternativele sunt de diamant
marele fluviu aproape sufocat de atâta întuneric și se lipește de
coapsă ca o șopârlă dimineața când te scoli
și imediat încep plimbările prin pădurea goală reveriile carnasiere
și copacii iau formele strămoșilor
uciși la rădăcinile lor pisici galbene asistate de șerpi le spală coaja
într-o totală uitare de sine
Am observat câteva vehicule leopardice invadate de ierburi care
transportă întotdeauna pericolul naufragiului”...
(Poem în leopardă) vi
120
Reproduc aici caracterizarea pe care a făcut-o Marin Mincu acestui

poem: ”Leoparda inventată de poet este un fel de basic-english, un visat
esperanto poetic, ca și limba <spargă> a Ninei Cassian, un idiolect ce
provoacă pe cititor la descifrare (...) Dealtfel, pentru a risipi orice
malentendu, poetul se <autotraduce> din leopardă în română, dând
impresia că a utilizat echivalentele cele mai pedante și mai scrupuloase,
când, de fapt, traducerea este absolut arbitrară...” vii
La ”Poemul în leopardă” mai putem adăuga, din același an (1940),
creația colectivă ”Diamantul conduce mâinile” (un text scris în colaborare
cu Paul Păun și D. Trost).
Oricum, pe versantul creației literare, Virgil Teodorescu părea că
și-a decis viitorul. Încât a fost firesc ca, după război, să se regăsească în
cadrul grupului suprarealist viii, alături de Gherasim Luca, Gellu Naum,
Paul Păun și D. Trost. Împreună cu ei și numai cu ei, a ținut să precizeze
ferm Gellu Naum: ”Am să-ți vorbesc doar despre cei care au făcut
realmente parte din grupul suprarealist de la noi... Dacă o las la o parte pe
Nadine, aflată printre noi, dar cam alături – în grup am fost cinci și numai
cinci...” ix
Până să apuce să-și dezamăgească prietenii, și mai ales pe Gellu
Naum (vom vedea mai încolo), ”Vergi” a participat activ la transformarea
relațiilor de natură diversă dinainte de război într-un proiect artistic
comun, ”Infra-Noir”, de-a lungul a aproximativ trei ani, 1945-1947. În
dreptul lui putem consemna: 1. patru plachete de versuri – Blănurile
oceanelor (1945, cu două ilustrații de W. Paalen), Butelia de Leyda (1945,
cu patru lovaje și un brevet lovaj), Au lobe du sel și La provocation
(ambele din 1947); 2. un volum de proză poetică intitulat Spectrul
longevității. 122 de cadavre, scris și semnat împreună cu Gellu Naum
(1946); 3. patru opere colective ale grupului (manifeste / cataloage) –
Critica mizeriei (1945, împreună cu Gellu Naum și Paul Păun), Infra-
Noir. Préliminaires à une intervention sur-thaumaturgique dans la
conquête du désirable (Colecția Suprarealistă, 1946, împreună cu
Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun și D. Trost), Le Sable nocturne
(în Le Surréalisme en 1947, împreună cu Gherasim Luca, Gellu Naum,
Paul Păun și D. Trost), Éloge de Malombra. Cerne de l’amour absolu
(Colecția Suprarealistă, 1947, împreună cu Gherasim Luca, Gellu Naum,
Paul Păun și D. Trost). Acesta e ”pachetul” suprarealist depus de Virgil
Teodorescu în istorie. Cel puțin așa a gândit Gellu Naum: ”De Vergi îmi e
foarte milă... Îi înțeleg limitele și nu i le apreciez deloc... A murit prea
devreme, prin 1947, și îl iubesc așa cum aș iubi un prieten mort demult.” x
121
Eseu
Controverse între membrii grupului au existat, în perioada

respectivă, mai degrabă legate de ”viziunea” asupra literaturii /
suprarealismului. Dar marea încercare a venit odată cu schimbarea de
regim politic. Aceasta a impus o alegere dramatică, existențială: viața sau
literatura?! Căci îndeplinirea speranței exprimată de poet în aserțiunea
”fiecare în domeniul său” nu mai era posibilă în condițiile impuse de
comunism, fără compromisuri compromițătoare... În consecință, fiecare
dintre membrii Grupului suprarealist s-a salvat cum a putut. Gherasim
Luca și D. Trost au plecat mai întâi în Israel, după care unul s-a instalat
dfinitiv la Paris, iar celălalt – după o escală franceză – s-a stabilit în SUA.
Paul Păun a rămas un timp în România, retras într-o tăcere absolută (și
practicând profesia de medic), până a emigrat și el în Israel. Numai Gellu
Naum și Virgil Teodorescu au decis să rămână la București și să-și facă
loc în literatura română.
Iar aici intervine diferența / ruptura dintre ei. Derulate în oglinzi
paralele, evoluțiile lor au fost diferite și contradictorii. Gellu Naum, după
câteva (puține și temperate) încercări de a se adapta proletcultismului xi, a
optat ”la vedere” pentru literatura pentru copii și traduceri, în secret
urmărindu-și cu obstinație demersul suprarealist. xii Virgil Teodorescu s-a
supus cu totul comenzii politice, tipărind în această etapă o grămadă de
plachete proletcultiste xiii (și numeroase traduceri ”bine orientate”). Și
recompensele nu au întârziat: în 1955 primește Premiul ”G. Coșbuc” al
Academiei R.P.R. (pentru volumul Scriu negru pe alb), după care este
numit șef al secției de poezie la Editura pentru Literatură (fondată în
1959). Asta pentru început. Era momentul când Virgil Teodorescu plusa în
poezie:
”Văd munca noastră ca pe-o încordare
umflându-se în jurul meu ca marea
și văd la țărmul zilei descărcarea
enormei cantități de protozoare.
Văd cum câștigă lauri an de an
pulsând un sânge proaspăt în uzine
și sub pământ, ca niște mari vitrine,
văd galerii săpate-n filigran...”
(Centrifugala cursă) xiv
Și aplauzele criticii de serviciu se grăbeau să-l omologheze în
rândurile ”literaturii noi”: ”Poezia lui Virgil Teodorescu de după elberarea
patriei se clarifică ideologic, se obiectivează imagistic, se diversifică
122
tematic. Poetul afirmă Scriu negru pe alb nu numai în sensul pronunțării

răspicate a sentinței de condamnare adusă dușmanilor socialismului și
păcii...” xv Totuși, ”tehnic” vorbind, în logica vremii,
descrierea lui Savin Bratu era corectă.
Panoplia trofeelor s-a extins în deceniile
următoare, indiferent de fluctuațiile ideologice din
interiorul comunismului românesc. Astfel, Virgil
Teodorescu e numit atașat cultural la Ambasada
română din Praga, ocupă funcții în Uniunea
Scriitorilor (vicepreședinte în 1968, redactor-șef al
revistei Luceafărul în 1972, președinte în 1974),
devine membru corespondent al Academiei și
vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, i se publică
volume în străinătate, primește alte premii pentru poezie și traduceri etc.
Aerul tare al tribunelor oficiale pare să-i priască poetului și atunci
trebuie să ne întrebăm de unde i se trage gustul acesta. Oare din activitatea
ilegalistă antebelică, unde milita pentru ”viitorul luminos”? Avem o
lămurire din partea unui ”tovarăș de drum”, criticul Ov. S.
Crohmălniceanu, pe care o reproduc in extenso pentru că include și un
portret al personajului, așa cum se reflecta el în mentalul colegilor de
breaslă: ”Când n-a mai fost, multora dintre cei care se plângeau de Stancu
le-a părut rău după el. I-a luat locul Virgil Teodorescu, om amabil,
manierat, veșnic surâzător, plin de grație <burbonă>, dar surd la doleanțele
confraților. Nici nu avea autoritate printre scriitori. Jebeleanu îl poreclise
poetul suprarealist-socialist. Președinte al Uniunii Scriitorilor a ajuns
absolut din întâmplare. Ceaușescu nici nu auzise de el, iar dacă i-ar fi căzut
sub ochi versurile lui Vergi în <limba leopardă>, înalta investire nu se mai
producea, fără îndoială. Dar poetul era căsătorit cu o activistă de frunte a
mișcării sindicale. S-a nimerit să fi fost și legătura superioară a Elenei
Ceaușescu în ilegalitate. Și încă un noroc: cele două tovarășe s-au întâlnit
în vara lui 1974 la Neptun, regăsire emoționantă după atâția ani. Soții
Teodorescu au fost invitați să ia masa cu perechea domnitoare. Ceaușescu
a aflat astfel că există un scriitor care desfășurase o activitate conspirativă
în anii războiului și înainte, nu era evreu, nici ungur, și era pe deasupra
soțul unei tovarășe de încredere, ba, încă o notă bună pentru el, ilustrându-
se printr-o fidelitate conjugală nedezmințită. Viitorul președinte al Uniunii
își căpătase din acea clipă personificarea...” xvi
Revenind la literatură, trebuie remarcat că, simultan cu ascensiunea
socială, Virgil Teodorescu și-a gestionat atent pașii în teritoriul vocațional.
Profitând de așa-zisa ”destindere”, a întocmit antologia Blănurile
123
Eseu
oceanelor și alte poeme (1969), unde a avut grijă – începând chiar cu titlul
ales – să readucă în memoria cititorilor opțiunea sa pentru suprarealism,
totodată inserând pe ici pe colo texte care să indice că rămâne, totuși, un
”poet angajat”. Gestul se va repeta peste un deceniu, când a scos antologia
Poezie neîntreruptă (1978), girată de prefața lui Nicolae Balotă (fost
deținut politic!). Acesta, printre acolade encomiastice, reușește să
marcheze în final mutațiile produse în viziunea poetului descins din
Grupul suprarealist: ”Marea îndemânare tehnică, îndelungata experiență n-
au obturat vâna unei sensibilități mereu eruptive. Lipsește, e drept, adierea
acelui umor – roz sau negru – infuz în unele piese ale ciclurilor mai vechi.
În schimb, ciclurile din urmă sunt, arhitectonic, mult mai compacte, iar
pădurea emblematică e mult mai sever emendată. Nu mai e, poate,
umoarea jucăușă – acea grație ludică de mai demult – în schimb o gravitate
nouă (deloc pedant-profesională) s-a insinuat în tonul poetului...” xvii
Extrag dintre coperțile antologiei un text care poate exemplifica o
variantă a acestui suprarealism convertit:
”Aș vrea să găsesc o imagine în sistemul de comparații și metafore
o imagine puternică, echilibrată, o imagine
magnetică demnă de a reprezenta imensa răsturnare
petrecută în ziua de 23 august 1944,
atunci când grandoarea afirmației și-a impus prezența
și logica istoriei și-a regăsit cursul sfărâmând stăvilarele,
când cuvintele, printre care și cuvântul om, și-au cucerit exactitatea
și când legile mecanicei reale au fost într-adevăr nevoite să se
supună ideilor revoluției,
aș vrea să găsesc această imagine centrală,
care ar trebui să aibă strălucirea antracitului despicat în adâncuri;
și-mi vine să cred că ar putea fi
un uriaș poliedru
scăldat de lumină solară.”
(O imagine)
Iată o adevărată ”artă poetică” a turnurii pe care a luat-o scriitura
lui Virgil Teodorescu sau, poate, o împlinire a idealului ”poeziei
revoluționare”, menționat mai sus.
124
Totodată, nu e de trecut cu vederea abilitatea

poetului în a-și etala de-a lungul deceniilor
performanțele suprarealismului de tinerețe. Stă
mărturie, în acest sens, includerea consecventă în
antologiile sale a publicațiilor din perioada 1945-1947
(cu excepția – semnificativă! – a manifestelor).
Elocvent este, mai ales, cazul volumului Spectrul
longevității. 122 de cadavre (1946), scris împreună cu
Gellu Naum, tocmai pentru că a fost mereu revendicat
și republicat de cei doi autori, din pozițiile lor diferite
și chiar adverse. Virgil Teodorescu a fost primul care a
preluat prozele poematice în 1969 xviii, pentru ca Gellu Naum să o facă
peste numai un an. xix Comparând edițiile, am avut surpriza unor
numeroase deosebiri... Nu intru acum în detalii (deși se spune că diavolul
s-ar ascunde în ele!) și nici nu mă lansez în ipoteze (că ar fi vorba despre
”scăpări” de transcriere etc.). Cert este că varianta lui Gellu Naum e un fel
de replică, din moment ce reproduce exact ediția din 1946. Deşi în alte
texte din Poetizaţi, poetizaţi... operează mici schimbări, explicate într-o
notă finală ”Către cititor” care trebuie înțeleasă în contextul reeditării:
”Iată de ce socotesc culegerea de față mai mult ca pe o addenda a unor
poeme scrise cu treizeci de ani în urmă (...) Într-un fel, un text vechi se
aseamănă cu o fotografie veche. Tânărul acela suntem noi înșine și nimeni
nu s-ar gândi să-și retușeze lumina de pe frunte. Dar când petele au
îngălbenit cartonul, pare firesc să le înlăturăm, cu o singură condiție: să nu
atingem cu nimic trăsăturile. E ceea ce am încercat și eu aici, uneori mai
accentuat, alteori mai puțin vizibil. Dacă, într-un caz sau altul, mi-am
depășit intenția, n-am nici o scuză. Oricum, tânărul acela ușor desfigurat,
cu toată rugina lui, era mai autentic decât mine...” xx Iată, așadar, două
tipuri de asumare a unui trecut comun, în două circumstanțe ale unui
prezent comun(ist)!
Mă opresc aici, dar nu înainte de a semnala încă o curiozitate
documentară (precum am început), de astă dată aflată în arhivele
Securității comuniste. Un colaborator bine școlit, conspirat cu numele de
cod ”Mihu”, semna la 17 septembrie 1983, o ”NOTĂ cu propuneri și
sugestii generale privind omologarea și reactualizarea scriitorilor
emigrați”. După un preambul în 6 puncte, în care-și motiva demersul și
sugera metodele de lucru, atașa două anexe cu numele și prezentarea pe
scurt a celor vizați. În ”Anexa II”, la poziția 2, propunea: ”Un studiu
despre grupul celor cinci suprarealiști, cu activitate principală între 1944-
1947, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Trost, Paul Păun și Gherasim Luca,
125
Eseu
ultimii trei plecați. Analiza cărților lor și analiza activității din artele
plastice ar evidenția contribuția ultimilor suprarealiști din România la
dezvoltarea unor direcții contemporane din artă și literatură.” xxi Trec peste
numeroasele recuperări editoriale ”cu voie de la comenduire”, care s-au
produs înainte de 1990 ca efect al acestui document (ar merita un studiu
separat), și mă opresc la Grupul suprarealist, cu un singur exemplu. În
primele ediții (din 1974 și 1978) ale volumului I din seria Scriitori români
de azi, Eugen Simion se ocupa, în capitolul 2 (”Momentul 45-46”), de
boemă, exotism și ironie, fără vreo referință la Grupului suprarealist.
Ulterior, la retipărirea seriei (revizuită și completată), în volumul al 3-lea
(din 1984), introduce ”Momentul 1945-1947. Prelungiri ale
suprarealismului”, unde se ocupă de Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Sașa
Pană, Paul Păun, Gherasim Luca, Constantin Nisipeanu ș.a. (însă fără D.
Trost). xxii Coincidența este exclusă!
Oricum, dincolo de meandrele biografice discutabile și de fandările
oportuniste, Virgil Teodorescu își merită locul în istoria poeziei române
datorită talentului și impunerii unui imagism cu tipar specific.
i
cf. Avangarda românească în arhivele Siguranței (ediție îngrijită și prefațată de Stelian Tănase), Ed. Polirom, Iași,
2008 (col. ”Istorii subterane”);
ii
cf. Virgil Teodorescu, Poezie neîntreruptă (cu o prefață de Nicolae Balotă), Ed. Minerva, București, 1978 (col.
Bibilioteca pentru toți);
iii
idem;
iv
peste decenii, în volumul Armonia contrariilor (Ed. Cartea românească, București, 1977), Virgil Teodorescu și-a
explicat ”în clar” orientarea: ”Poezia noastră era pusă în slujba revoluției. Eram convinși de necesitatea și posibilitatea
unei strânse colaborări între poezie și acțiunea politică, râmânând fiecare în domeniul său specific...”;
v
v. Un vis în leopardă (cu stilamancii de D. Trost, o hartă a Leopardiei și un glosar), exemplar unic apărut la Les
Editions de L’oubli, București, 1940;
vi
cf. Sașa Pană, Antologia literaturii române de avangardă (cu o prefață de Matei Călinescu), Ed. pentru Literatură,
București, 1969;
vii
v. Marin Mincu (antologie de), Avangarda literară românească, Ed. Minerva, București, 1983;
viii
cf. Ion Pop, Avangarda în literatura română (ediția a III-a, definitivă), Ed. Cartier, Chișinău, 2017: ”1940 – Este
întemeiat Grupul suprarealist român, de către Gherasim Luca și Gellu Naum”;
ix
cf. Despre interior-exterior: Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003;
x
idem;
xi
v. Filonul (1952), Tabăra din munți (1953), Poem despre tinerețea noastră (1960), Soarele calm (1961);
xii
scrie pentru sertar poemele Calea șearpelui (1948-1949) și Heraclit (1958);
xiii
v. Scriu negru pe alb (1955), Drepturi și datorii (1958), Semicerc (1964), Rocadă (1966), Corp comun (1968);
xiv
cf. Poezia română contemporană. Culegere (cu o prefață de Eugen Simion), Ed. pentru Literatură, București, 1964
(col. Biblioteca pentru toți);
xv
v. Gazeta literară din 26 ian. 1956 (cf. Ana Selejan, Literatura în totalitarism. 1955-1956, vol. 4 (ediția a II-a), Ed.
Cartea Românească, 2010;
xvi
cf. Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Ed. Nemira, București, 1994;
xvii
cf. ”Virgil Teodorescu și poezia neîntreruptă”, prefață de Nicolae Balotă la volumul Poezie neîntreruptă, Ed. pentru
Literatură, București, 1978 (col. Biblioteca pentru toți);
xviii
v. Blănurile oceanelor și alte poeme, Ed. pentru Literatură, București, 1969 (redactor Elis Bușneag);
xix
v. Gellu Naum, Poetizați, poetizați..., Ed. Eminescu, București, 1970 (redactor Bogdan Rădulescu);
xx
idem;
xxi
Fond ”D”, dos. nr. 10966, vol. 13;
xxii
v. Eugen Simion, Scriitori români de azi (vol. 3), Ed. Cartea Românească, București, 1984
126
Proză de Bică N.
Căciuleanu
Jurnalul dictando
Romanț deasuprarealist cuprinzând o selecție de viziuni din jurnalul cu
vinișoarele capilare umflate de-atâta presiune, un fel de labirint al inteligenței prin care
curg cuvintele, ca un sânge albastru de fluorit, roșu de rubin, uneori, negru de grafit, de
antracit, de huilă, care-mi face legătura cu lumea aflată în haos permanent din care nu se
poate fugi, în prea bunul și polivalentul limbaj deasuprarealist, în care, a se "nemolipsi",
este verbul de conjugat între noi, cei neînjugați la niciun virus, care trăim ultima clipă a
prieteniei, a dragostei și milei mileniului care va trece cât ai clipi dintr-o pleoapă, dac-o
mai fi aer, dac-o mai rămâne apă, mă gândesc, în originea noastră geto-dacă.
Mecanica viselor
Sunt întins în pat cu capul pe-o pernă și deasupra altă pernă îl
acoperă. Așa-mi place să dorm. De undeva, dintr-o bucătărie vecină, se
insinuează prin fereastra deschisă un iz de pește prăjit. Adorm în izul
acesta. Mă scufund în copilăria mea.
Soarele arde. Din pământ, sfărâmicios, iese seceta. Este ca o iarbă
galbenă-albicioasă. Așa o văd. Aerul din jur este umed și miroase-a pește.
Se așează pe pietre, pe iarba de pe maluri, se-ncurcă-n pletele arinilor, se-
mbibă-n haine, câte avem pe noi, intră-n piele, și este plin de pești
fluturându-și cozile de elicopter și aripile, care,-n disperarea lor, parc-ar
vrea să fie păsări. E plin de bărbați, femei și copii, ca mine. Prindem peștii
cu mâna. Tuturor le e foame. Păsări adevărate prind peștii din zbor într-o
frenezie generală, amețitoare. Niciuna nu renunță la pradă. Mișcare și
inerție. Cine se mișcă mai iute, câștigă. Bistrița, strangulată de baraj la
127
Epic
Bâtca Doamnei, e un fir de apă care se strecoară printre pietrele maronii,

pe care le văd ca pe niște pateuri pietrificate de pește, printre care mișună
pești mari și mici încercând să se ascundă-n conserve. Aerul dens, închis în
sine, se respiră greu. Trupul meu e de pește, solzos, căutând, ca toți
ceilalți, peștii gură cască. Alunec, când calc din neatenție pe-un pateu, dau
din mâini și plutesc în aerul dens în încercarea de a-mi regăsi echilibrul.
Totuși, cad pe burtă și, când mă ridic, în maieu, ca-ntr-un năvod, s-a prins
un peștișor mic cât o țigară. Mă roagă să-i dau drumul. Atunci, m-am
trezit. În mână țin strâns creionul cu care-am scris visul.
Într-una din zile

Mă gândesc la o cutie. Ce culoare are cutia neagră a avionului?, se
întreabă unii. Cutia asta despre care vorbesc, eu, foarte ciudată și incoloră,
prin urmare, invizibilă pentru cei mai mulți, țin să precizez, apărută și
descoperită de visele mele mereu colorate, este cutia în care am găsit un
text vechi de sute de mii de ani, pe care tocmai azi noapte am reușit să-l
descifrez, după o mie și una de nopți de vis la rând, text în care se spune că
"... primele limbi vorbite pe Pământ sunt două-ntr-una singură, dacă și
parcă. Dar, dacă, dacă nu ar fi fost, nici parcă n-ar fi existat". Și, mai
încolo, se mai spune cu un simț premonitoriu demn de invidiat, bag de
seamă, că "limba dacă de ieri este româna de azi". Parcă așa! Asta a fost.
Punctele și virgulele îmi aparțin. Nu le-am văzut în text. Vorba aia, Cât
timp e pace, se poate visa, sau câte-s în cer, așa-s și pe Pământ, dar numai
puncte și virgule nu-s. Parc-așa.
De ziua limbii românești, pesemne cea dintâi de

pe pământ, cum spuneam mai devreme, scrisă și
vorbită de zei
"... Vorbesc la nivel interplanetar despre Lună, despre Soare, despre Emin,
despre Luceafăr adică, și despre alte planete, draga mea, îi spuneam într-o
scrisoare verișoarei de la Ploiești, atunci când mă gândesc că Luna
următoare va fi Septembrie, pitită după Luna August, care este o altă Lună
a Pământului, dintre cele douăsprezece câte se cunosc azi. I-am mai spus
în altă ordine de idei, scăldat în metafore, lacrimi picurând din colțurile
ochilor, că parcă-mi saltă sufletul înspre Soare, până-n al nouălea cer,
fiindcă-s bucuros că voi primi câțiva lei, pe care de ceva vreme mulți îi
128
cer, și eu, bunăoară, alături de ei, pentru grădina mea zoologică din
buzunară, (sic!) printre alte câteva animăluțe aflate acolo, căci mă gândesc,
după ce trec de Luna asta (un pic) cu viteza unui Apollo, și de celelalte
luni în care am de ales încotro să merg, când deja s-a pornit agitația la
vânătoarea de lei hrăniți cu gogoși umplute cu dulceață, că am să privesc
prin telescopul Hubble, poate-o prind în viață pe Venus, planeta cu
inspirația, dezbrăcată de atmosfera ostilă, așa cum îi stă bine ei,
strălucitoare și apetisantă, și că se va întâmpla asta bineînțeles, dacă până
în Marte mai este destulă vreme de alergat, urcat pe spinarea leilor cu
coamele lor lungi de comete, prin magazinele Cosmosului și, că sper, să nu
mă rețină prea mult domnișoara Veneră și madonă, mesagera dragostei, și
să-mi ajungă aerul responsabil cu respirația, paraleii din grădina mea de
buzunar, aurul cel pe deget și imaginația care se mai poate amaneta ani
buni pentru ea, până amartizez în bune condiții, viu și nevătămat. Apoi, voi
mai vedea."
Deci asta i-am zis și cam asta a fost.
Drumul din jurnalul dictando

Visez cu capul sub pernă un drum. Ca apa prinsă-ntre maluri mă
simt, visul șerpuiește, ca pârâul Cuiejdel, pârâul, ca șarpele, sâsâie peste
pietre, lespezile-mi șoptesc despre pești, șoaptele lor îmi inundă urechile
și-mi surpă coastele cu totul, iar pe spate fiorii reci se-ncheagă-n cuvinte,
trupul mi-e plictisit de el însuși, ca o șopârlă agilă dispărută-n tufișurile
verii în care coada își lasă, de aceea, eu am încredere în apa de o
inteligență genială care se transformă-n vin doar vorbindu-i, în apa care
țese pânza, în apa care fabrică făina morarului, în apa care susură, în apa
pe care o vezi, dar n-o poți atinge, în apa care plutește, ca un abur cenușiu,
să cadă ca o ploaie, în apa care se-ntărește, ca să alunece de pe munți și să
se topească în lacuri, mări și oceane pe care mi le pune la dispoziție să mă
plimb cu placa, barca, iahtul, inventând și smulgând timpului zile și nopți
pentru o ultimă poveste de iubire care să străbată eternitatea, eu, acel lichid
care a fost cândva solid și care se va ridica la cer, ca un abur invizibil. Și
toate astea se petrec în vremea în care, arătându-mi drumul, ceru-mi intră
prin fereastră-n cameră, așa cum intră el de obicei în apă când este prea
albastru, ca sineala, să-și scrobească norii de cenușă, numai că drumul
acesta nu-i îndeajuns pentru mine. Mă voi întoarce. Asta ar fi chiar un
miracol! Punct și de la capăt.
129
Epic
Miracolul de la Marea Neagră

Întotdeauna, marea seduce, se duce pe valuri într-un ocean de nisip
și n-o putem opri în niciun fel și-n niciun chip. Miracolul nu impune
condiții. El se desfășoară în toată plenitudinea și splendoarea lui pentru
vedere și auz, și se-nfășoară, închizându-se-n el însuși, tot atât de repede,
precum apare de neașteptat în singularitatea lui. De aceea, miracolul, de
pildă, un peisaj căruia epitetele-i sunt de prisos, când se ivește, el singur
place și, la fel, uimește pe toată lumea.
Sunt singur. Singurătatea nu doare. Ea usucă. Și dacă stau bine și
mă gândesc, punctele și virgulele pe care le folosesc în decursul vremii,
scriind despre ea, sunt zâmbete, surâsuri ale buzelor mele, săruturi pe
icoana ei. Singur sunt și mă simt, ca o ploaie cu umerii uzi, care se
prelinge în suflet, și mă mai simt, uneori, ca un nor, dar fără să am putere
să zbor, și ca gheața mă simt, care rimează cu multe alte lucruri, dar nu ele
alunecă, cum nici eu nu-s alunecos, chiar dacă toate alunecă de pe mine.
Numai că, nu știu ce să fac cu mâinile, cu picioarele, cu mintea. Azi, după
o lungă pauză restrictivă, am băut o cană plină cu lapte pentru prima oară,
cu 3,5% grăsimi, apoi am spălat-o. De ce se spală vesela, mă-ntreb?
Fiindcă atunci când se vor așeza muștele pe buzele ei, să fie foarte curată!
Între timp, Soarele-n asfințit sfințește casele de vacanță de la
marginea mării cu fluidul său roșu incandescent, pentru ca noaptea,
ferestrele recunoscătoare să-i trimită pozele cu chipu-i îmbujorat rămas pe
sticlă în Lună, înflăcărărând-o cu dragostea lui! Iată cum se desfășoară și
se-nfășoară miracolul în întreaga fire, îmi zic în gând.
Mâncătorul verde de pietre căzute luni și

marți din lună și marte
1. Cum priza suferă de plăcere când intră ștecherul triumfător, lumina
din bec e răspunsul, cam așa se-ntâmplă cu toate lucrurile în Univers, se-
nmulțesc atât de repede, încât nici nu le putem număra și nici nu le putem
vedea sărmanele corpuri cu răsuflări efemere. Gândurile și ideile lor care
luminează drumul spre stele sunt răspunsul.
2. Când iubim ce-avem, asta-i adevărata iubire. Ea este a femeii care
adună-n ea victoriile și înfrângerile. Iubirea este parte femeiască. Absoarbe
totul pentru a naște.
130
3. Când iubim ce n-avem, asta-i dorința. Ea este bărbătească-

ntotdeauna, este a bărbatului bărbat, este datorie. Ea varsă sânge pentru a
clădi case, familii, regate și împărății.
Și gândurile astea-mi vin rotindu-se de jur împrejurul meu,
coborând din Univers, exact din locul în care-au luat naștere, îmi intră-n
ochi și se duc în labirintul meu de creier, Iscoditoarea și Născocitoarea
Minte, pentru ca, mai apoi, să se așeze pe limbă și, țuști, să-mi iasă pe
gură, când o prinde deschisă.
Cam ăsta ar fi circuitul.
Uneori se-ncurcă-n labirint și rămân acolo negrăite. Acolo, ele
dospesc și se transformă-n idei. Așa se-ntâmplă-n cazul meu. Dacă vreau
să nasc ideea, trebuie să-mi storc creierii, mai mult pe cel mic, până se
usucă, și asta-i treaba cea mai grea.
Și uite-așa trec lunile, carii anilor mei, care mănâncă întotdeauna pe
cel prezent, cu ochii pe cel care vine, vorba aceea, unu-n mână, unu-n gură
și cu ochii după altul, în vreme ce nopțile se scurg alene de pe acoperiș pe
pereți, ca să intre în întunecimile pământului care se hrănește cu
rubedeniile, umbrele și penumbrele lor, lacom de orice, acolo unde vor
moțăi toată ziulica, pentru ca să încolțească și iarăși să-și întindă pe-nserat,
ca iedera, vraja pe care nici vântul, oricât ar fi de vijelios, nici ploaia, nu o
pot mișca din loc, să o culce jos. Acesta-i miracolul nopții ce nu mai miră
pe nimeni dar care hipnotizează, adormindu-i pe fiecare-n parte, făcându-i
să viseze vise în care timpul nu există, în care oasele-s transformate-n
pietre pentru hrana celui cu trupul de nisip și pielea verde și veșnic umedă,
Mâncătorul Verde de Pietre, exact acela care se adapă din zborul Fluturelui
născut din izvorul Aripei.
Când soarele a apărut în colțul locului, blocului, ochiului, atât de
aproape, a trebuit să mă trezesc și să scriu toate astea, să nu se piardă, ca
un abur, ca un fum.
Astea-s gândurile încropind ideea pe care-am reușit s-o storc din
creierul mic, pentru că taman se formează, precum spuneam, de sus până
jos, chiar acum.
Mi-au trebuit trei zile și trei nopți să prind în lațul cuvintelor acest
miracol.
131
Epic
sâmbăta în culori vii, cu lux de amănunte:

omul de siliciu
Se povestește undeva că, pe ici pe colo, câte unul rămâne fără dinți,
altul fără unghii, altul fără păr, și toți merg la cei mai buni medici, să facă
implanturi, și urmează fel de fel de tratamente - arătate în diverse spoturi
publicitare de care sunt pline străzile, ziarele, revistele, rețelele de
socializare și televiziunile - pentru care plătesc bani grei. Domnilor, dar,
tocmai astea-s semnele! Nemurirea este aproape! Cuvintele acestea le
strigă-n gura mare nebunii, sau, cum le zice Fănuș Neagu, acești frumoși
nebuni ai marilor orașe, nebuni numai pentru că ei cântă dragostea,
libertatea, răzvrătirea, dar nu ca pe o amenințare, zic eu. Nebuni, dar
vorbele lor sunt ca nişte lovituri de tun, apropo de Phoenix. Nemuritorii
sunt printre noi! Ei nu pot fi aflați după miros, clamează ei. N-au miros?
Nu miros? Sunt întrebări puse-n derâdere, întrebările care, de fapt,
declanșează furtuna explicațiilor și argumentelor. Nu transpiră, domnilor.
N-au nevoie de deodorante, de alifii și pilule, de hair stiliști, nici măcar de
doctori. Din partea lor, industria cosmetică, industria farmaceutică și
bomba atomică n-ar trebui să existe. Nu vedeți că farmaciile și saloanele
de cosmetică proliferează în timp ce medicii sunt pe cale de dispariție?
Nemuritorii au mirosul Soarelui diminețile, până se schimbă culorile zilei,
și mirosul Lunii, cât durează noaptea, au ceva numai al lor. Așa spune
nebunul ăsta, o arătare cu pălărie cu pană pe-o căpățână de usturoi cu ochi
verzi. După cum îl văd, nu este prea înalt, nici prea tânăr, dar are bluză
albastră asortată la jeanșii rupți în genunchi, și adidași albi cu limbile
scoase în ochii lumii, vorbește, ca pentru sine, chiar acum, alegându-și
calul de apă, de iarbă, de mare, Pace, pace între două dobitoace, și încălecă
la sfârșitulul discursului calul putere al celui mai mare dobitoc din mijlocul
hergheliei, ca un vrăjitor de meteoriți, de scântei, de greieri și licurici,
pentru că, zice, el este geamănul Vânătorului de vânt împotriva căruia-i
zboară păsărelele. Probabil de aceea se scarpină-n cap pe sub pălărie. Cam
la modul ăsta ni s-a recomandat. Ce mai, zi-i nebun și lasă-l în pace, nu ți-l
pune-n cap, că n-o scoți la capăt cu el. Ce nebun, un handicapat, cum i-ar
zice, mai în glumă, mai în serios, soră-mea, care-i medic și e în cunoștință
de cauză. Săracul, n-are bani, dar e-mbrăcat casual, n-are avere, dar are
scântei de gânduri care-l bântuie și, cu asta trăiește, înflăcărându-se și
înflăcărându-i pe alții Așa îi dictează vocea lăuntrică, să glăsuiască de zor
adevărul lui pentru toți semenii, în autobuz, în troleu, în tren, aici în
metrou, în tramvai și chiar la televizor. Nimeni nu-l ascultă, doar urechile
acelea care aud mai departe de zgomotul trenului, dintr-un elan care
132
cutremură serios timpanul, preluat de ciocan, de nicovală și de scăriță

învrednicite să conducă tremurul cuvintelor pe dinăuntru la cohlee, până la
creier, dacă nu-ntâlnesc în drumul lor tristețea așezată, ca o femeie pe
scăriță, picior peste picior, atât de ademenitor încât nu mai ții seamă de
nimic, că, nu-i așa, sufletul omenesc, mai ales al bărbatului, este plin de
femei. Drumul acesta e o minunată invenție, deschide toate ușile și ochii
închiși, pentru că invenția asta-i făcută ca să ne deșteptăm când auzim
soneria momentului promis. Cam așa. Da, domnilor, nemuritorii se nasc
nemuritori. Nu au păr, dinți, unghii. Cum să vă spun, să înțelegeți că
există, că sunt printre noi. Cum să nu fie nemuritori, fără păr, fără dinți,
fără unghii, când toate astea i-ar înfățișa ca pe niște biete animale cu
mirosuri fetide, așa cum suntem noi acum, în timp ce pe dinăuntru, pe sub
piele, lumea lor arată o altfel de lume, o lume umplută cu idei și gânduri,
ca niște scântei pentru timpuri viitoare care trebuie să se-mplinească. Pe
măsură ce se împlinesc, abia atunci nemuritorii încep să moară puțin câte
puțin, abia atunci apar primele riduri, dacă nu cumva creierul lor mai
fabrică în continuare semințele viitorului încălzite și clocite de sângele lor,
carburantul care întreține viața, acea fierbințeală necesară seminței din
cuibar, abia atunci, după ce le seacă izvorul, precum se termină ovulele,
abia atunci, după ce li s-au epuizat semințele, când, „atunci”, este
echivalent, în curgerea timpului socotit, cu cel puțin o mie de ani, prin
urmare, mai mult decât oricare Matusalem, nemuritorii ar putea să moară
prefăcuți în cenușă și vânt prin ardere de tot. Credeți-mă pe cuvânt. De
aceea nu-i veți găsi în vreun cimitir, ci doar în ideile desenate pe cer sau în
apă de dânșii în timpul vieții sau în semințele lor căzute și încolțite în
Pământul care scârțâie când îl călcăm împreună. Vorbind despre toate
astea cu mare încredere, arată-nspre mine, spunând cu voce tare, Tu și Eu.
Cum adică?!, m-am întrebat în gând. Te-am visat, îmi zice. Tu nu? Ne-am
visat reciproc întruna până, iată, ne-am întâlnit, nu-i așa? Hm, mda. Ridic
din sprâncene. Și apoi? Apoi tăcere.
În tren, audiență perfectă: dovleci în păr, vopsiți, cu șepci, cu
pălării, cu ciupilici, cu pantalonii scurți sau lungi trecuți de încălțări, cu
plete și rochii și fuste, cu măști cu gust de banană, de trandafir, ori de
mentă, să fie suportate mai ușor, firește, de unde și miasmele din aerul
hergheliei, unele albastre, amintind de Frunza albastră a Mirabelei Dauer,
altele mai mult verzi, ca frunzele de platan, trase peste barbă, peste față și
peste ceea ce erau, ca țevile puștii, nările cu care se vânează mirosul
banilor, femeii și puterii bărbaților; măști virgine, tocmai bune de-nghițit
în sec prin care se vedea cum sugeau aerul de cretă suculentă care se
prelingea pe geamuri construind drumuri de marmură cu trotuare din
133
Epic
mozaic, șerpuitoare, care se scurgeau înăuntrul pervazurilor unde-și

făcuseră din timp vizuinile de șerpi; dovleci cu frunți mai mult sau mai
puțin golașe, ca niște dealuri despădurite, cărora li se vedeau numai ochii
care zburau ca albinele, din floare-n floare; femininele sunt ca margaretele,
ortensiile, crizantemele, magnoliile, cam atâtea flori văd prin preajmă și
deja sunt îndestulat de culorile în care sunt înfășurate și de parfumul lor
îmbătător, iar bărbații-s ca bobocii de trandafir, diferă doar mărimea,
privindu-se unii pe alții; am căutat și eu printre flori și prin iarba înaltă, dar
n-am văzut chipul ei ascuns, probabil, printre inșii și tipele care mâncau tot
ce era de mâncat: afișele cu tot cu pozele colorate în roșu și negru și cu
literele de-o șchioapă, reclamele care rulau pe ecranele televizoarelor din
capetele vagonului, POARTĂ MASCĂ; de aceea, numai urechile de
iepuri, de șoricei, de arici, li se vedeau. Erau de-a dreptul hidoși. Erau, că
nu i-am mai văzut la un moment dat, și nici vreun nebun care să spargă
semințele de dovleac între dinți și să le scuipe pe jos nu mai era. Or fi
coborât toți, fără un, La revedere, acordat pe-o singură notă, simplu,
respectuos? Rămăsese din vagon, în urechi doar zgomotul de fond al
hergheliei galbene, în nări mirosul de herghelie transpirată de mentă, de
banană, de trandafir, și, mai apoi, o voce care-a coborât din tavan și alerga
din vagon în vagon dând știrea zilei: Atenție, se deschid ușile, urmează
stația Salvării Raționale cu peronul pe partea dreaptă. Am auzit bine?
poate-o fi anunțat stația Salvării Naționale și n-am înțeles eu. În fine. Mi-
am șters umbra de pe banchetă și urmele de culoarea castanelor de pe
pardoseală ale pantofilor mei, că numai pantofi de culoarea castanei îmi
cumpăr, și, ca și cum nici n-aș fi fost acolo, am ieșit din vagonul în care
călătorisem câteva stații dus pe gânduri.
În urma mea, trenul galben fără cai a Angelei Similea a dispărut cu
totul, cum dispare visul când te uiți pe fereastră. În urma lui, urma să mă
nasc eu: Omul de Siliciu.
S-a-ntâmplat într-o duminică

Fete și băieți ne naștem pe bandă rulantă, mergem la școală să
învățăm, să ne școlim, cu alte cuvinte să fim educați, apoi la școli înalte,
cât mai înalte, să câștigăm bani cât mai ușor, să ne încropim o familie
căreia să-i construim un adăpost și să plecăm în rai mulțumiți și cu sufletu-
mpăcat, nu în păcat, că copiii noștri vor ajunge mai sus decât noi, așa-i
viața pe Pământul căruia-i scobim prin măruntaie din curiozitatea care se
numește foame ancestrală. Ce Pământ?, un cartof ciuruit de gloanțe care va
suna a gol la sfârșit. Și mă-ntreb, de ce-ar avea nevoie natura de un penis
134
lung și gros dacă punctul G este atât de aproape? Unii sunt terorizați, nu de
teamă, ci de tema asta. Așa a și apărut industria sexului, sunt pline rețelele
sociale de reclame. Sunt terorizați numai pentru că o femeiușcă plină de
carne macră, sâni rotunzi, latifundiară, get-beget, adoră mușchiul și de
aceea alege bărbățelul înalt și lat în umeri, amândoi plini de talente încât
nu știi, dintre ele, pe care să le enumeri. Știm cu toții și cu toatele, de ce, la
asta ne-ndeamnă natura că, vorba aceea, oameni suntem, din orice ne-om
trage, că om din om, din pământ, din apă și din aer suntem făcuți, ne-o
tragem oricum, iar dacă și numai dacă suntem singuri, ne punem un I.D. și
deschidem o fereastră să ne vadă orice curios căutător, orice curioasă
căutătoare, poate ne intră-n suflet cum ne dorim noi, cum își doresc ele, să
ne scormonim acolo până când devenim o singură ființă, fără
aprehensiune, înșelând realitatea aspră și crudă, ca iarba de primăvară, să
dea domnul, să dea doamna, ăsta-i adevărul gol-goluț. Ne lăsăm pătrunși
de sentimente, pasiuni și vise, hrănindu-ne unii din alții cu țărâna, apa și
aerul din care suntem alcătuiți până devenim una cu ele, unul dintre ele,
căci o singură viață avem, de aceea suntem atât de neputincioși, un zeu
veșnic absent, care să ne țină scutul deasupra capului împotriva tuturor
răutăților, chiar și împotriva morții, pentru asta este deja inventat. Unde
ești Doamne? Descoperim că suntem asemenea dar foarte diferiți, probabil
să nu ne plictisim unii de alții, îmbătrânim și timpul n-are nicio vină,
trupul, sărmanul, el se uzează, e perisabil, apă, pământ, pământ și apă, cum
spuneam mai devreme și, cum știm, din momentul în care filosoful din noi
ne spune, înțelegem asta. Degeaba graba, degeaba răbdarea, cine ajunge
primul nu prea mai contează, mereu va fi înlocuit mai devreme sau mai
târziu și, dacă fericirea constă în a fi primul, poate că-ntr-o zi și tu, dragul
meu, draga mea, vei gusta din fericirea asta pentru ceea ce urmează...
Noaptea nunții
Cu mintea destupată de grijile mărunte și de gândurile care umblă
ca haihuiu, haidem împreună să tragem un ochi în viitorul nostru dup-
atâtea cafele. Viața-i legătura dintre mine și tine, iubito. Să ne bucurăm,
așadar, acum, cât timp suntem înfometați și curioși, să le-astâmpărăm pe-
amândouă dintr-un foc, și foamea și curiozitatea, cu focul și para dragostei,
zice, și-i-acoperă gura cu gura lui. Nu se mai poate spune niciun cuvânt.
Toate se duc pe gât în jos, în stomac, ca păsările-n picaj, flutur-acolo.
Fiecare cu păsărica lui. Furnici-s mai jos de pubis. Ce cuvinte?, doar
murmure și-ncurând țipătul păsărilor, doar urechile le-aud și, auzindu-le, le
cresc aripile celor doi, păsări ciugulind zecile, sutele, miile de furnici, până
135
Epic
la ultima furnică. Oare, cât timp a trecut? Nu ne spune povestea. Ce bine te

simt, în sfârșit, numai tu. Iată cum se pot lega cuvintele dintr-un vocabular
fără coperți. Multe-s șoptite-n urechi printre săruturi, cadouri, ca buchete
de flori puse în vazele goale pe masa pe care-i întinsă o față mângâiată și
netezită cu mâinile, așa de albă, ca neaua, și de fierbinte, ca pielea ei,
mmm, ce parfum, da, așa, extaziați, fără rușine, fiindcă nu există pudoare,
nici decență între cei doi tineri căsătoriți, numai sacrificiu, de la un minut
la altul se pot transforma în orice, fac cum simt, trăiesc ce simt, clipa,
clipele, de-ar fi mai multe, să ardem de tot. Știm momentele. Toți trecem
prin asta. Uite, pasărea mea a ciugulit toate furnicile din-afară-năuntru, e
sătulă, în timp ce noaptea s-a scurs pe sub ușă. Și ce dacă zilele-s trecute-n
calendar, ele nu pot trece pe sub ușa aceea închisă cu cheia. Da, da, de
aceea nu mai știm în ce zi calendaristică suntem. S-au iubit pân-au devenit
măr și pară, pară și măr, spune povestea lor de iubire. Noaptea, tiptil, ca un
șarpe cu gura deschisă, sâsâie și scoate limba. E șarpele care nu-i mușcă.
Altul a mușcat mai devreme din ei pe-ntuneric. Acum sunt adormiți,
îmbrățișați. Un măr și o pară. Măru-i rotund, para-i șolduroasă. Altă
metaforă n-am găsit la-ndemână. Încă mai sâsâie șarpele care se numește
Noaptea nunții. Ah, Doamne, ce bine e când te măriți! M-aș mărita de
câteva ori pe săptămână tot cu tine, dacă mă mai vrei. Este, mai degrabă,
un joc jucat pe cuvinte scrise pe asfalt la șotron. Mai erau și altele. Ea a
sărit, cu grabă, pe mai puține cuvinte pentru că, în vis, nu este timp, ca-n
viața reală, totuși acesta le-a fost înțelesul. Știm din poveste că a câștigat o
sumedenie de nunți pe care le-a numit luni. Viața noastră-i făcută din luni
și din ani, nu din nunți, draga mea, dar, ar fi bine, să nu ne jucăm cu
cuvintele. Cam atât, deocamdată. Urmează peste câțiva ani, să sărim. Așa
se vede-n cafea, zice el. Uite-aici, din lună-n lună, luni de luni. Le zicem
luni, dar între ele sunt ani, și ani de ani. I le indică cu arătătorul pe fiecare.
Uite luna de hârtie, dincoace-i luna de bumbac, luna de piele, luna de
pânză, luna de lemn, aici e luna de fier, luna de cupru, iată și luna de
bronz, apoi, după un alte salturi în timp, ca la șotronul pe care-l joacă
fetele și uneori băieții, căci vom sări și peste luna de salcie, luna de
aluminiu, luna de oțel, luna de mătase, luna de dantelă, luna de fildeș, luna
de cristal, luna de porțelan, ca să ajungem în luna de-argint asta
strălucitoare de pe peretele ceștii, și, împlinindu-se anii, ia, uită-te-aici, se
vede clar, vom trece de luna de perle, luna de rubin, ca s-ajungem în luna
de aur unsă cu miere. Dar, uite, se pot vedea mai încolo, luna de ametist,
luna de platină, luna de diamant. Mai departe nu disting piatra sau metalul,
dar ajungem noi și pân-acolo! Viitorul ăsta l-au văzut în cafea. Și pentru că
l-au văzut, va trebui trăit aievea cu bune și cu rele. Sper că nu v-ați pierdut
136
răbdarea. Povestea merge mai departe. Așa cum Dumnezeu s-a odihnit
după ce a făcut Pământul, Luna, stelele, pe Adam și pe Eva, și mărul și
para se odihnesc acum. Au trecut șase zile, după cum am constatat. Ușa-i
deschisă. O singură lună-i pe cer nu mai multe. De bună seamă toate
celelalte sunt inventate de bucurie, așa cum le-au văzut mintea și ochiii lor,
pentru a le sărbători pe fiecare când le-o veni sorocul. Mâine e luni.
Într-o luni, Dumnezeul din noi de vorbă cu

Dumnezeul uni-versului
(extras din ultima parte a cuvântării ținută la tribuna Guvernului
Mondial- în facsimil)
Nu trebuie să ne surprindă, Domnul meu, Doamna mea, doamnelor

și domnilor, că, beneficiind de o bună dispoziție specială în spațiu și în
timp, și de multă căldură, chiar prea multă, Uni-versul, noi, cei puțini, care
știm acum, că-i un ou făcut de Dumnezeu, Uni-versul, deci, a apărut, s-a
ivit, s-a născut, a-nflorit, ziceți-i cum credeți de cuviință că-i mai aproape
de adevăr, prin ecloziune – acesta-i cuvântul corect, un ou care-a explodat.
Unii savanți denumesc acest mare eveniment, Big Bang, eu îl mai alint,
numindu-l, Big Bang Bum, fiindcă numai așa, sau asemănător cu „așa”,
iese la iveală în Soarele dimineții, sau sub clar de Lună, una dintre cele
douăsprezece, orice vietate, orice, orice, aceasta fiind, după părrerea mea,
geneza Uni-versului în vers alb sau în rime, după o inspirată comparație cu
realitatea în care trăim, fiind vorba de o anume mecanică cuantică a
materiei, un anume mod propriu de a se multiplica, ce se transmite de la
cea mai mică, cea mai simplă particulă descoperită de om, quark, proton,
foton, graviton, ș.a.m.d., până la cea mai complexă, la o adică, până la
ființe, efectul urmându-i cauzei, fiind vorba de cauza de care se ocupă o
grămadă de savanți care încă mai caută printre firele de iarbă și boabele de
nisip răspunsul la întrebarea, Cum a apărut Uni-versul? Răaspunsul e unul
singur, Domnul meu, Doamna mea, doamnelor și domnilor: prin
ecloziunea Oului Dogmatic! (Când am citit asta cu oul, gândul mi-a fugit
la Ion Barbu. NB)
Și, Doamne, deoarece totul ce are culori și forme dumnezeiești
copaci, flori, iarbă, etc., și toate ființele de pe Pământ, denumind printre
ele tot ce are suflet și respiră, îndeosebi oamenii, au fost create, primele
după voia Ta, după multe încercări, apoi, omul după chipul și asemănarea
Ta, în mod cert, și, pe cale de consecință, este clar că și Tu ai mâini rapace,
gură vorace, cel puțin o gaură-n cur și-o privire dibace. Spun asta cu
137
Epic
optimism pragmatic și respect nedisimulat pentru ordine și disciplină,

pentru Programul Celui care ne este dintotdeauna deasupra tuturor, aceste
două cuvințele neapărat trebuiesc legate, scrise și citite ca atare,
DEASUPRATUTUROR, adică peste această lume grobiană aflată într-o luptă
permanentă pentru putere, suntem exact cât ne-am dorit, o sută de
milioane, zicem că am rămas cei mai buni, totuși încă e o lume derizorie,
plină de rahat, cu mirosuri care mai de care, nicidecum cea mai bună
posibilă, întrucât au existat altele, macrobiene, unele nemuritoare, mai
bune, create mai înaintea ăsteia, lumi pe care le-ai plănuit dintr-un singur
foc, dar le-ai plantat pe alte sfere care erau pe-atunci mai la-ndemână, mai
aproape adică, de ochii, de mâinile și de inima Ta, lumi pe care oamenii de
pe Pământ, care-și fură unul altuia invențiile cu mintea mică cu care i-ai
înzestrat, le caută cu acribie pentru un eventual schimb de experiență, că
poate le-ar fura ceva din lipsa atenției și din nebăgarea lor de seamă.
Semnat,
Macrobius Actuar,
Membru al Guvernului Mondial, Președinte fondator al Ligii

Macrobiene și inițiatorul Legii cu același nume asemănător Legii lui
Arhimede, adică, Legea lui Macrobius Actuar, aici de față, în virtutea
căreia, dacă ai trecut de 150 de ani, ești declarat Monument al Naturii
Umane, prin urmare, venerat, și, ca atare, mai primești încă 90% gratis, din
10 în 10, până la moarte.
Data, luni, 12.10. 2120 SS indescifrabil Ștampila

Guvernului Mondial
138
Petru Ursache –
Un cărturar
strălucit, un
respectat
magistru
un eseu de Lucia Negoiță
O luminoasă efigie
Profesorul Petru Ursache ne-a lăsat o impresionantă moștenire, în

domeniile pe care le-a slujit, cu exemplară dăruire, întreaga sa viață:
etnologia, antropologia, estetica, etnosofia, istoria literară. Momentele
formării, ale afirmării vocației, s-au constituit în tot atâtea etape ale
devenirii pe drumul împlinitor, nu totdeauna lin, al carierei sale de scriitor
și magistru. Ca și în cazul altor oameni de cultură, obârșia a reprezentat un
dorit leagăn al stabilității. Un arbore protector viguros din care s-au
ramificat componentele personalității sale luminoase.
Născut în lumea satului tradițional, în 1931, Petru Ursache a dus
mai departe crezul strălucitelor generații de intelectuali afirmate după
înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, pentru care spiritualitatea românească a
fost un izvor regenerator de energii creatoare: ”Satul nostru era croit după
chipul bisericii și al școlii”, îi mărturisea profesorul lui Mihai Dinutz, într-
un interviu memorabil. ”Preotul și învățătorul erau oameni de temei ai
satului, cunoșteau bine traiul fiecărei familii și interveneau la nevoie, cu
vorba și cu fapta. Erau ascultați cu respect, pentru că acei mici cărturari ai
satelor de pe vremuri se bucurau de un credit moral fără cusur… Sigur este
că m-au pregătit așa să mă fac preot.”
Un portret de neuitat, expresiv și tonic, semnat de poetul Gheorghe
Grigurcu, are pentru noi o valoare de luminoasă efigie: ”Un mare cărturar,
139
Eseu
un om ales. E necesară a doua precizare, întrucât nu totdeauna în lumea

noastră înțesată de contradicții cele două calități se conjugă. Am întâlnit
erudiți macerați de vanitate, cu ondulații ale caracterului în funcție de
interese variabile, complexați de propriul lor venin. Personalități reputate,
care însă nu puteau să-mi lase decât un gust amar… În măsura în care l-am
cunoscut, din scrierile sale mereu substanțiale și atrăgătoare la lectură, dar
și în persoană, Petru Ursache nu înfățișa niciun fir de impuritate. Astfel
încât m-a impresionat profund. Spunea ce avea de spus, cu o coerență a
viziunii, cu o consecvență, cu o fermitate stilistică fără cusur, în relația cu
semenii arătându-se de o amabilitate de fel artificioasă, drept un reflex al
bunei credințe, al, pur și simplu, bunătății. Era un veritabil om de dreapta.
Eșantion întârziat al <<lumii vechi>>, puse în zilele noastre la grea
încercare.”
Întoarcerea la izvoare
Numeroasele cărți de referință apărute sub semnătura lui Petru
Ursache au stat în ultimele decenii, mai ales, sub semnul necruțător al
luptei cu timpul. Aflat într-o stare permanentă de receptivitate față de
domeniile profesionale care l-au consacrat, profesorul și-a dinamizat cu
folos propriile energii creatoare în finalizarea unor proiecte ambițioase.
Puține personalități culturale de la noi ”au ars” cu atâta putere în apărarea
tradiției, a literaturii orale, a filosofiei populare. Marile modele, repere
sigure cu rol formator au fost amintite cu venerație, de fiecare dată, la
ocaziile potrivite. Pentru profesor, întoarcerea la izvoare a devenit datorie
de onoare și totodată o deviză de la care nu a abdicat: Eminescu, Vasile
Pârvan, Blaga, Gh. Brătianu, Nichifor Crainic, Monseniorul Ghika,
Arsenie Papacioc, Radu Gyr, Iustin Pârvu, Mircea Eliade, Cioran, Horia
Stamatu, Ștefan Baciu, Vintilă Horia.
Frumosul, binele, adevărul au fost valorile de căpătâi care s-au
transmis, în timp, generațiilor de cursanți ai prestigioasei Universității
ieșene. Un fost student, astăzi apreciatul profesor Adrian G. Romila,
mărturisea: ”Petru Ursache s-a numărat printre figurile rare între umaniștii
vechii capitale moldave: pe cât de străluctie, pe atât de discrete (...) Îl
cunoșteai bine numai dacă îi audiai cursurile, îi citeai cărțile și articolele
sau dacă îi deveneai apropiat (...) Erudiția, căldura umană, solicitudinea,
deschiderea sufletească și intelectuală erau daruri care se revărsau din
belșug peste cel ce-i intra în intimitate (...) Ca reputat specialist, se mișca
ușor în domenii interconexe și putea să se refere competent la idei și autori
140
destul de depărtați ca areal.” Un dascăl de vocație, mi-aș permite să

întăresc, plin de farmec și har, din stirpea celor ce luminează locul în care
le este dat să-și împlinească menirea. Pentru Luca Pițu, Petru Ursache este
magistru prin excelență: ”Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al
limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian,
drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii
universitare interbelice.”
Omul bun al culturii românești

Pentru veritabilul om de carte, biblioteca a fost statornica, a doua
lui casă. Împătimit căutător de documente și iscoditor de arhive, profesorul
și-a diversificat permanent instrumentele profesionale de cercetare. Un
argument solid vine în sprijinul meu: monografia „Petru Ursache”,
semnată de Iordan Datcu (Eikon, 2016), care își împlinește exemplar rolul
de ghid necesar și atent elaborat, în descifrarea drumurilor, popasurilor,
întrebărilor, corespondențelor unei opere atât de diverse ca orientare.
Era mereu riguros, informat, plin de viață, avea un umor măsurat,
pledând de fiecare dată propria-i cauză, cu entuziasmul omului mereu
tânăr la suflet. Recursul la document a devenit pentru el o etapă
obligatorie, pe care o vom evalua așa cum se cuvine în ampla reconstituire,
”Istorie, genocid, etnocid”, ediție integrală, prefață de Magda Ursache,
postfață de Theodor Codreanu, editura Eikon, 2019.
Camera de lucru din apartamentul situat pe Copou era ticsită de
cărți, fișele se înmulțeau pe zi ce trecea, încadrându-se firesc în mediul
familial ambiental. Așa cum ni s-a transmis din partea celor apropiați,
profesorul nu s-a cruțat nici în ultimele, încercatele luni de viață, când a
fost supus unei intervenții chirurgicale. Visa să se întoarcă la masa de
scris. Acesta părea a fi rostul bine cumpănit al existenței sale.
Când s-a decis să editeze volumul monumental ”Petru Ursache,
omul bun al culturii românești. Apaos”, editura Eikon, 2016, Magda
Ursache și-a asumat o muncă eroică. A adunat, sârguincioasă și
răbdătoare, evocările semnate de cei care l-au cunoscut și apreciat pe
savant: scriitori, universitari, istorici, editori, teologi, critici literari,
jurnaliști, prieteni din zonele culturale cele mai diverse. Pentru unii dintre
apropiați, cei doi soți Ursache erau temperamente diferite. Prozatorul Radu
Mareș observa, cu fină intuiție: ”cei doi Ursache nu seamănă, fie și
judecând după felul de a face explozie. Timpul, vitregiile nu puține,
viețuirea – care se împarte la doi, aritmetic – într-un mediu ostil, poate și
comună, totala dăruire pentru citit-scris, i-au sudat însă până la a nu putea
141
Eseu
fi imaginați decât împreună (de asta ”Ursăcheștii”). Ei alcătuiau una din

acele familii de modă veche, indestructibile, care se mai găsesc ici-colo, în
generația noastră, a dinozaurilor și vor deveni curând amintire.” Întru
același gând, un discipol luminat, Adrian Alui Gheorghe, consemna: ” Rar
mi-a fost dat să văd atâta armonie intelectuală între doi oameni.”Bătrânu și
Magda”, îi alintau prietenii [...}.Ne-am citit unul pe altul din respect, ne-
am găsit compatibili și în atitudine și în substanță. Pentru că ne-am
revendicat mereu de la cultură, de la noutățile de lectură.”
Cea care așterne aceste rânduri avea să remarce cu admirație acel
special cod comun care facilita dialogul și comunicarea. Este sigur că
această stare era atinsă doar de cele două făpturi, puternic unite afectiv în
anii unei conviețuiri îndelungate. Prin, poate, cea mai emoționantă poveste
de viață apărută în anii din urmă, Petru Ursache a dobândit o dorită
proiecție ideală, a nașterii din nou.
Lumile ”scrise”
”Cărțile au dat vieții lui durată și cuprins și sens”, era îndreptățită
să noteze Magda Ursache într-o agendă a trăirilor celor mai intense, pe
care le îngăduie doar iubirea fără margini pentru literatură. Tărâmul
umanioarelor a fost pentru Petru Ursache spațiul benefic de afirmare a
preocupărilor lui profesionale. Avea o mare putere de muncă, își iubea
meseria, mereu la curent cu informațiile la zi. Căpăta noi puteri după
ritualul zilnic al vizitei în arhivele și bibliotecile orașului Iași. Un coleg de
breaslă, îl numesc aici pe Ioan Constantinescu, scria: ”Pentru Petru
Ursache, modernitatea nu este o sperietoare și nici un travesti, ci un climat
normal al faptei sale cărturărești, un sine qua non al demersului său
hermeneutic... Petru Ursache este un modernizant cu măsură, dotat cu mult
gust pentru spiritul străvechi, încă viu, al culturii populare, care, cu tot
sincretismul ei, crește pe același trunchi cu cea cultă, și animat de un
autentic spirit al sintezei satisfăcut de calea regală a interdisciplinarității și
a dialogului artelor.” Putem lesne observa, prin trecerea în revistă a
publicațiilor, că avem în față, încă din primele perioade ale activității,
imaginea unor proiecte de lucru armonios articulate în domeniul creației și
al cercetării. Temele au un caracter deschis, mijloacele se distilează și se
rafinează în pagini de autentică literatură. Argumentele vor fi întotdeauna
”la purtător”. Este de ajuns să reproducem aceste afirmații de pe ultima
pagină a monografiei ”Omul din Calidor”: ”Dacă toate se pun cap la cap,
însăși viața trăită a lui Paul Goma este o capodoperă”; ”Nu cunosc alt
scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă și
142
mai de nepătruns în propria-i cultură, spre scriitorul de acasă, ca lui Paul

Goma”.
Profesorul a debutat în anul 1972 cu volumul ”Șezătoarea în
contextul folcloristicii”, fiind salutat cu entuziasm de vestiții profesori
Mihai Pop și Constantin Ciopraga. Vor urma ”Cursul de estetică”, 1973,
”Cursul de literatură populară”, 1974, ”Poetica folclorică”, 1976,
”Prolegomene la o estetică a folclorului”, 1980, ”Eseuri etnologice”, 1986,
(care trebuia să se numească „Moartea formei”, titlu nedorit de cenzură),
”Etnoestetica”, 1986, ”Titu Maiorescu, esteticianul”, 1987. Regăsim aici
temele riguros articulate, care se vor desăvârși în noi ediții aduse la zi.
Volumele apărute la vârstele maturității depline, după anul 1989, vor
confirma reputația scriitorului. Alte titluri edificatoare: ”Mic tratat de
estetică teologică”, 1999/2009, ”un îndreptar al relației religie – literatură”.
Am parcurs această carte cu gândul la beneficiile spirituale ale studenților
prezenți la cursuri în amfiteatrele universității ieșene. Menționăm în
continuare ”Cazul Mărie”, 2001, ”Sadovenizând, sadovenizând...”, 2005,
”Etnosofia”, 2006, monografia dedicată lui Paul Goma, ”Omul din
Calidor”, 2012, ”Etnofrumosul”, 2014, ”Înamorați întru moarte.
ErosThanatos la Cezar Ivănescu”, 2006/2018, ”Antropologia, o știință
neocolonială”, 2006/2010, ”Miorița, dosar mitologic, 2010, ”Istorie,
genocid, etnocid”, 2010/2013, ediția integrală în 2019, ”Miorița, dosarul
mitologic al unei Capodopere”, 2015.
Un interviu document din anul 2012

Întâlnirea mea cu domnul profesor Petru Ursache s-a petrecut prin
mijlocirea revistei „Acolada”. Citisem parte din cărțile domniei sale, ba
chiar am mărturisit că mi-aș fi dorit să am un asemenea îndrumător, în
îndepărtata, de acum, a mea studenție. Cu prilejul lansării monografiei
dedicate lui Paul Goma, i-am remarcat distincția, politețea, admirabilul
comportament în spațiul public. Transmitea celor aflați în preajmă o stare
de echilibru și bună cuviință. Interviul realizat în anul 2012 a reprezentat
pentru mine un moment de bilanț al anilor când, realizator de emisiuni tv
fiind, am inițiat o serie de dezbateri culturale după anul crucial 1989. O
carte de anvergură, cum se dovedește a fi ”Istorie, genocid, etnocid”, pe
care azi o putem citi în ediție integrală, poate constitui, în opinia noastră,
un necesar și generos punct de pornire în analiza problemelor specifice
culturii noastre. Iată ce îmi mărturisea domnul profesor în anul 2012, cu
ocazia interviului pomenit. ”Am spus istorie pentru că rezistența din munți
și din sate, deportările, colonizările, detențiile au însemnat fapte vii,
143
Eseu
evenimențiale, dramatice, în opoziție cu <<reformele>> comuniste,

<<planurile cincinale>>, cuvântările de tribună ale capilor Puterii; am spus
genocid pentru că acesta a fost aplicat sistematic și cu sălbăticie; am spus
etnocid pentru că asasinatele, deportările, colonizările s-au produs în
proporție de masă, vizând cu predilecție etnicul românesc, minoritățile
fiind ocolite în mod vizibil; atac învăluit la Articolul 1 din Constituție.
Cominternul lucra tare și atunci. În Bucovina și Basarabia, deportările se
țineau lanț. În zonele dislocate erau îngrămădiți ruși și ucraineni, până la
modificarea îngrijorătoare a proporției demografice în defavoarea
românilor. Mai nou, ucigașa operație se practică intens prin forțarea
emigrării masive a românilor, iarăși și iarăși puși pe drumuri, adică în
căutare de lucru după desființarea programată a întreprinderilor industriale
și a fermelor agricole. Ferească Dumnezeu de cinismul grobian al unui
președinte care spunea că spitalele rămân și dacă pleacă doctorii. Un prim-
ministru, Ciorbea, anunța în Parlamentul țării că s-a decis înstrăinarea pe
un dolar a fabricilor. Crimă curată: etnocid.”
”...memoria vie nu e decât o biserică vie” (Magda

Ursache)
Scriitorul Paul Aretzu definea această scriere, ”Istorie, genocid,
etnocid”, ”o carte testamentară pusă în slujba adevărului”. În ce mă
privește, o spun fără ezitare, este una dintre cele mai temerare apariții din
ultima vreme. În cuprinsul celor 600 de pagini, care recompun o adevărată
saga a suferințelor noastre, sunt rememorate ceasurile nefaste ale istoriei
noastre recente. Istorie care ”nu se învață la școală”. Analiștii,
comentatorii, gazetarii, istoricii și, nu în ultimul rând, publicul interesat de
carte vor regăsi într-o sinteză inedită, temele care au dinamizat, o vreme,
spațiile revistelor noastre și formatul unor emisiuni de radio și televiziune.
Cultura își cere încă dreptul la adevăr. Despărțirea de trecut impune o
analiză clară, temeinică a presiunilor și servituțiilor care au afectat grav , în
comunism, mesajul actului creator.
Prefața Magdei Ursache, ”Sub semnul justițiar al neuitării”, este
parte din întregul acestei restituiri. De-a lungul paginilor introductive
regăsim inconfundabilul stil al Magdei Ursache, dublat de talentul ei
publicistic real și de lunga experiență a cizelării paginiilor scrise. Recursul
la memorie devine un câmp mereu deschis, un teren favorabil luptei de
idei.
144
O carte eveniment
În forma de azi a ediției integrale ”Istorie, genocid, etnocid”, avem
în față una dintre cele mai importante restituiri apărute la noi în ultima
vreme. În calitatea mea de realizator de emisiuni culturale la TVR, încă din
primii ani de după Revoluție, auzeam adesea acest ”refren”: ”TV este
simplu divertisment... Nu mai interesează pe nimeni teme precum
specificul național, moștenirea culturală, ierarhia valorilor...” Am nutrit
convingerea că publicul trezit în lumea plină de zgomote a unei alte
realități avea o nevoie acută de acei purtători de opinie necompromiși în
spațiul public. Dar glasurile așteptate nu s-au făcut auzite. Ideile au fost
abandonate în plin maraton. Nici abordările la zi despre multiculturalism
sau noua sincronizare europeană nu au avut succes. Schimbul de focuri
între tabere partizane s-a stins încet, fără finalitate. Vântul schimbării s-a
dovedit a fi vânare de vânt. Coborârea forțată la nivelul precar al
politicului a adus prejudicii statutului de jurnalist care presupunea
susținerea interesului public.
Cele șapte capitole care compun această ediție integrală acoperă o
arie largă a temelor derulate în spațiul instabil al societății românești
postrevoluționare. Istoria recentă se scaldă în continuare în alte și alte ape
tulburi. Un exemplu: ”Istoria instaurării comunismului la noi după
Războiul Mondial al Doilea”, în opinia lui Petru Ursache, ”este direct
răspunzătoare pentru programul diabolic de distrugere a elitelor
românești.” Valorile supreme precum religia, patria, naționalitatea, sunt
supuse unor grave deformări de percepție, unor interpretări tendențioase de
maximă gravitate. Capitolul ”Documentele ne destăinuie cu lacrimi de
sânge” selectează acele mărturii dramatice din viața celor care au traversat
cele mai înspăimântătoare bolgii ale Infernului comunist. Tragicul ecou
cuprins repetitiv în sintagma ”au ucis, au ucis, au ucis!” nu poate fi anihilat
prin uitare. Avertismentul autorului nu lasă loc iluziilor. ”Este de dorit ca
documentul istoric să-și recapete credibilitatea în înfățișare corectă și în
slujba adevărului vrednic de memorie, privind destinul postbelic al
românilor, fără teamă, fără prejudecată, și fără teze prefabricate cu ifose
postmoderniste.” Un alt capitol, intitulat ”Drama generalilor – drama
Armatei – drama noastră”, grupează o serie de documente care
incriminează ”decapitarea Armatei Române între 1944 – 1946”. ”Procesul
de lichidare a unor ofițeri superiori, căpitani, maiori, colonei, absolvenți ai
școlilor militare, piloți, comandanți de regiment, prizonieri de război” a
urmat un plan distructiv, pus la cale minuțios de creierele malefice ale
ideologiei comuniste. Vom observa și de această dată atâtea întrebări
145
Eseu
vulnerabile care nu și-au găsit răspunsurile pe măsură. Generațiile de azi

par să fi obosit să mai aștepte vreo clarificare.
Cartea semnată de profesorul Ursache mi-a reactivat emoția legată
de apariția, în anii ’90, a unor cărți uimitoare, precum ”Drumul crucii”,
vol. I, II, de Aurel State, ”Tortura pe înțelesul tuturor”, de Florin
Constantin Pavlovici, ”Cumplite încercări, drame neștiute, exoduri
incredibile în Siberia”, de Marcel Petrișor, ”Închisoarea noastră cea de
toate zilele”, de Ioan Ioanid. Notele cuprinse în subcapitolul ”La Schit și
la gherlă” reînvie tipologia sfinților și a eroilor care au ales, în plină
afirmare forțată a comunismului, drumul suferinței martirice, pe Golgota
istoriei noastre. Autorul apelează în mod justificat la jurnalele și memoriile
vremii (Anton Golopenția, Paul Goma), la reconstituirile de epocă (Oana
Orlea, Ioan Ianolide), la evocări și reportaje, la studii de specialitate
dedicate deportărilor, dizlocării satelor românești, dramelor trăite într-un
alt nefericit exod, pe nesfârșitele ”pământuri ale pierzaniei”. În primă și
ultimă instanță, se înșiruie sunetele dureroase ale unui recviem inspirat de
atâtea destine frânte, în miezul tragicei istorii pe care au parcurs-o
generațiile părinților noștri. Ne cutremură gândul că tragicul veac XX nu a
răscumpărat încă sângele ororilor și crimelor nenumărate. Petru Ursache
ne îndeamnă în mod neobosit să descifrăm tragismul celor întâmplate în
spiritul devizei atât de des invocate: adevărul ne va face liberi.
Cine va urma itinerariul suferinței îndurate de martirii închisorilor
de la Jilava, Mislea, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Miercurea-Ciuc, Sighet,
al coloniilor de muncă din Deltă, de la Canal sau Bicaz, al apăsătoarelor
domicilii obligatorii din Bărăgan, Piatra Neamț, Câmpulung, Cheia, își va
putea face o imagine devastatoare a condiției tragice care a dominat istoria
noastră recentă. Cărțile unor Paul Goma (”Patimile după Pitești”), Virgil
Ierunca (”Fenomenul Pitești”), Octavian Voinea (”Masacrarea studențimii
române în închisorile Pitești, Gherla, Aiud”), Mihai Buracu (”Tăblițele de
săpun de la Itșet-Ip”), Lena Constante (”Evadarea tăcută”), Florin
Constantin Pavlovici (”Tortura pe înțelesul tuturor”), Grigore Caraza
(”Aiud însângerat”), Ion Zubașcu (”Dialog cu Adrian Alui Gheorghe”),
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (”Războiul întru cuvânt. Cuvinte către tineri
și alte mărturii”), depun o mărturie cutremurătoare a suferințelor Estului.
Torționarii nu și-au primit lecțiile cuvenite, un alt proces Nürnberg întârzie
să apară, nicidecum să rostească, în fața istoriei, așteptatele verdicte
cutremurătoare. Alte subcapitole ale cărții, purtând titlurile ”Basarabia,
Basarabia”, ”Bucovina după Bucovina”, ”Exilul, zarca, schitul”, reaprind o
serie de probleme delicate din mentalul nostru colectiv.
146
Cartea aceasta se cuvine a fi străbătută filă cu filă, pentru că există,

în cele mai multe cazuri, o legătură logică în desfășurarea faptelor. Multe
dintre pagini sunt construite după legile narative ale ”romanului
cinematografic”, care scot în evidență un crescendo al faptelor, o
acumulare de argumente, luminând mai puternic punctele culminante ale
întâmplărilor relatate. Cuvintele își multiplică, prin patetica lor rostire,
ecoul lor benefic în inimile noastre. Cartea aceasta, așa cum recunoaște
Magda Ursache, va fi fost cu siguranță greu de scris și poate va fi fiind la
fel de greu de citit. În opinia noastră, ea constituie o lectură cu folos, care
atestă trecerea unui examen cu un anume coeficient de dificultate. Una din
concluziile cărții repune, în plan moral, pledoaria profesorului Ursache,
pentru respectarea demnității umane: ”…drepturile omului implică
necesar și logic drepturile neamului, adică adevărul general uman, același
pentru toți, împotriva comunismului distrugător de lume și de istorie.”
La capătul acestor însemnări, facem o adâncă reverență în fața editorului
împătimit de carte, Valentin Ajder. Datorită lui, avem la îndemână toate
volumele postume ale cărturarului.
Epilog
Pentru cea care semnează aceste rânduri omagiu, la șapte ani de la
plecarea la Domnul a profesorului Petru Ursache, lectura cărții comentate
a lăsat urme adânci.
Ar fi trebuit să vorbesc poate mai mult despre bucurie. Despre iubire și
devoțiune. Despre urmele luminoase pe care ”omul bun al culturii
românești” ni le lasă fiecăruia dintre noi, ca semne ale unei alte puteri.
Eu mi-am regăsit partea mea de rost. Partea de frumos, de bine, de
har, de bună cuviință.
Aleg acum taina gândului smerit. Care poate fi citit doar… în
tăcerea dintre cuvinte.
București, iulie 2020
147
Studiu
„Omul bun al
culturii
românești‟
un studiu de Zenovie Cârlugea

După trecerea în veșnicie a magistrului Petru Ursache (15 mai 1931 –
7 august 2013) – cunoscut îndeobște drept „omul bun al culturii românești” -,
devotata Magda Ursache i-a editat „Bătrânului” iubit nu mai puțin de 14 cărți,
la care se adaugă, iată, și această PULBERE DE AUR (2020, 412 p.), apărută
în seria Etno, „singura serie de autor consistentă”,, răsplătindu-l pe editorul
Valentin Ajder cu un valoros premiu la Târgul de carte „Librex” (2019). Să
amintim, așadar, decada editorială „Petru Ursache” din seria „Etno” a Editurii
„Eikon”, parte consistentă a operei în ansamblu: „Etnosofia” (2013),
„Etnoestetica sau Mic tratat de estetică a artelor oralității” (2014),
„Etnofrumosul sau Cazul Mărie” (2014), „Gastrosofia sau Bucătăria vie”
(2014), „Antropologia, o știință neocolonială” (2014), „Moartea formei.
Eseuri etnologice” (2014), „Miorița. Dosarul mitologic al unei capodopere”
(2015), „Istorie, Etnocid, Genocid” (2019), „Etnoistorie și Imagologie”
(2019), „Pulberea de aur” (2020).
S-o spunem de la bun început, nelăsând loc vreunei insidioase
îndoieli, în tot ceea ce a gândit, spus și scris, Petru Ursache s-a orientat,
cardinal, după marea constelație a valorilor perene ce individualizează cultura
și spiritualitatea românească în planul universalității și diversității creatoare.
Dincolo de a avea complexul existenței marginale într-un Est al Vestului
148
european, cultura română nu a fost niciodată o „Siberie a spiritului”, căci,

potrivit lui Jurgis Baltrusaitis (pe care Petru Ursache îl cita), „Esențialul se
petrece la margine”, acolo unde existența este mai interesantă, mai vie, mai
plină, având o largă perspectivă centripetă și nu centrifugă... Mai totdeauna
„marginea” determină politica și aspirațiile „Centrului”, a cărui „autoritate”
nu poate fi determinată prin sine ci prin referențialitate expresă, prin dorință
de cunoaștere și cuprindere expansiv-dominatoare. În cazul nostru, latinitatea
ortodoxiei a conferit acestei „margini” de răsărit europene deopotrivă o
specificitate rezistențială, dar, în același timp, amintea, din punct de vedere
istoric, Occidentului de trunchiul primar al ortodoxiei, același cer al credinței
iudeo-creștine plutind, cu constelațiile lui evanghelice, peste întreaga Europă,
dezvoltându-se organic sub spectrul unor tradiții diverse. Pentru ca acum, în
vremurile din urmă, în spiritul unui globalism ștergător de tradiții și nivelator,
accentuat de maniacala ideologie neo-marxistă a „corectitudinii politice” –
care, iată, ce valuri face dincolo de Atlantic, în USA, prin mișcarea cu discurs
de tip rasist „Black Live Matter, inspirată justițiar de universitățile negre
„worke” (foarte „treze”), care, în numele unor tradiții vechi și cutume
imemoriale, se războiesc cu prezentul pentru instaurarea unei „noi ordini”! –
să ni se ceară renunțarea la specificitate și naționalism în numele
„revizuirilor” de tip globalist, europenizant, o parte însemnată din cultura
română fiind supusă „evaluărilor” globaliste după noua Scriptură a aceleiași
ofensive corectitudini... Faptul este cu atât mai grav pentru o națiune care a
rezistat de-a lungul veacurilor tuturor primejdiilor și adversităților
(„boicotind” Istoria, cum scria L. Blaga), dezvoltându-și o cultură emergentă
cu aspirațiile ei istorice și de cunoaștere, cu felul de a fi și de a trăi într-o
tradiție consolidată și a gândi într-o spiritualitate plămădită ființial.
Pulberea de aur, recenta editare postumă a eruditului magistru
etnolog Petru Ursache, este, după cum sugerează și sintagma metaforică din
titlul lucrării, o revenire de urgență la valorile perene ale culturii și
spiritualității românești, într-un context de răstălmăciri și minimalizări
inspirat de frisonul și vânzoleala „europenizării” și „globalismului” ce i-au
cuprins, de ani buni, în contextul deschiderilor continental-occidentale, pe
câțiva din românașii tranziției implicați în „marile prefaceri” politice,
strategice și culturale. Uitând de „românitatea” imemorială a neamului (dacă
ar fi avut-o vreodată!), de valorile ce i-au consacrat specificitatea de sine și
diferențierea în multe planuri (geo-istoric, strategic, cultural-spiritual etc.),
năimiții „noii ordini” scutură din nas la tot ceea ce este românesc, asumându-
și alte opțiuni ideologice și culturale, punându-se, cu alte cuvinte, orbește, în
serviciul unei „des-țărări” europeniste. Refuză să fie „români europeni”, ci,
printr-un „elitism” de carapace doctrinară, zburdă transfrontalier către lumea
iluziilor globalizante, cu o temeritate susceptibilă chiar și pentru însăși noua
„dezordine” mondială... „Cine vrea să pună o piatră tombală pe literatura
149
Studiu
scrisă din perspectivă națională – subliniază Magda Ursache într-un prefațator

Cuvânt lă(r)muritor despre „Pulberea de aur” – nu știe că tot ce-i peren iese
de sub piatra seacă? Iarba care vine scapă cumva de lespede, ocolind-o. În
Pulberea de aur, Petru Ursache face un pariu privind neuitarea valorilor
perene. Și nu pot să-mi permit să cred că-l va pierde.”
Capitolul inițial, Repere absolute, se fixează de la bun început pe
dimensiunea unor indimenticabile valori perene românești. Bunăoară, Doina
lui Eminescu, pentru care „s-a făcut închisoare, pe vremea comunismului și,
mai ales, a sovietizării” (însuși autorul, ca elev de liceu, a fost martorul unei
povești pe viu cu mercenari kaghebiști, petrecută în anul 1948, al comunizării
staliniste), atât de actuală în contextul imperialismului „de la Răsărit”, mult
doritor de transformarea țării, după Scriptura stalinistă, într-o gubernie
carpato-dunăreană, a devenit azi „piedică” în calea europenizării noastre, ca și
miturile naționale referitoare la latinitatea și continuitate de neam, la
rezistența contra năvălitorilor și la vitejia strămoșească etc. Acuzată de
xenofobie și de naționalism vulgar, gregar, incitant, Doina eminesciană
(schițată încă de pe la 1878-1879, ca reflex al unor politici de impact
european al marilor puteri) continuă să fie „piedică” în calea unui... destin
național european: „Cum era să «intrăm» ieri în U.R.S.S. cu Doina lui
Eminescu? Și cum o să intrăm în Europa cu aceeași Doină și iar Doină?”
Când, observă autorul, „părinții și copiii stalinismului sunt în relații excelente,
discursul apodictic al foștilor proletculți a fost recuperat. Se potrivește mănușă
în acțiunea de forțare a «revizuirilor», de minimalizare a valorilor
culturale.”(eseul „Doina și iar Doina”). Printr-o amplă analiză a aprecierilor,
izvoarelor, variantelor (stabilite de Perpessicius), inclusiv a „cuvintelor
certate” cu atingere la texul abuziv incriminat, Petru Ursache consideră textul
„un caz” de psiho-mentalitate colectivă, o „expresie a mentalului românesc”.
Structural, de la formulele „introductive” modelatoare și tipice în lirica
populară (De la Nistru pân la Tisa), la „versuri și expresii poetice” având la
bază prototipuri orale, culminând cu figura neagră a „blestemului” din cele
patru versuri (Cine-au îndrăgit străinii...) și, desigur, cu invocația retorică
voievodală „Ștefane Măria Ta” (ce ține de psihologia abisală a
subconștientului colectiv), cunoscuta poemă eminesciană cu caracter eponim
devine „cântec de luptă”, mobilizator, incitant, direcțional, „anticipând și
pregătind, în viziunea eminesciană, desăvârșirea unității naționale”.
De aici, o altă observație verificabilă atât în creația lirică dar mai ales
în gazetăria eminesciană, căci, dincolo de acreditarea maioresciană a
„contemplativității” liricii eminesciene (în studiul din 1889 Eminescu fiind
declarat de critic spirit „visător”, lansându-se teoria schopenhaueriană a
geniului extatic, abstras în idealitatea-i contemplativă), avem de a face atât în
poezii, cât mai ales în gazetăria binecunoscută, cu un condei de atitudine,
profund implicat în lupta de idei social-politice a vremii sale, pe linia
150
„chenozei” (suferinței) existențiale a geniului (în tristețe vesel, trist în veselie

– in tristia hilaris, in hilaria tristis, cf. lui Giordano Bruno, evocat de L. Blaga
în cunoscuta baladă). Pe aceeași linie a chenozei, „geniul” se întâlnește cu
„eroul” care l-a premers, dar și cu „sfântul”, care l-a însoțit adesea, crede
autorul, termenul teologic de „chenoză”, aplicat sfântului, vizează totodată
suferința geniului. Maiorescu se întreba, într-un estetism retoric, în studiul lui,
dacă „a fost fericit Eminescu?”, subliniind aproape canonic conceptul de
nefericire, într-un plan romantic al geniului incapabil de „fericire” de vreme
ce îmbrățișează „sacrificiul de sine”...
În cazul lui Eminescu, nu putem face abstracție de spiritul luptător,
implicat și incitant al gazetarului, dovadă că latura contemplativă a geniului
eminescian trebuie urgent completată cu dimensiunea cealaltă a activismului
critic, luptător, viață și reprezentare fiind factori de reprezentativitate în
lumea gândită de Schopenhauer (Lumea ca voință și reprezentare, I -1819, II-
1843), filosof pe care Freud îl considera „singurul precursor adevărat” al
psihologiei abisale. Aerul tare al eternei «modernități», ce i-a fascinat pe mai
mulți comentatori (de la generații mai vechi: Maiorescu, Călinescu, Alain
Guillermon, C. Noica, Rosa del Conte, Edgar Papu, Tudor Vianu, Eugen
Todoran, I. Negoițescu, G. Munteanu, la comentatori mai recenți, precum
Svetlana Paleologu-Matta, care accentuează heideggerianismul eminescian,
văzut ca „existențial”, dar care are, în comun, cu romanticul Hölderlin, „un
orizont de fantasme”)... Profunzimea poeziei eminesciene stă „în abisul
cuvântului” , iar ființa „nu este exprimabilă decât în termenii de neant”, pe
care – crede comentatoarea – „poetul l-a introdus în poezia română”... Totuși,
a se observa că Eminescu oferă un „sentiment românesc” al ființei în istorie,
durată și existență, gândirea geniului fiind o „rostire filosofică” a acesteia,
într-o panoramică desfășurare de idei și imagini, revelarea ființei fiind la
Eminescu, deopotrivă, devenire, înfățișare, idealizare, spectru al sacralității,
iar limba română, cum scria poetul înainte de Heidegger și Noica,
„împărăteasă la ea acasă”...
O altă permanență a culturii și literaturii noastre este Ion Creangă, care
a avut de două ori noroc, scrie Petru Ursache, „după faimoasa comico-
tragedie din decembrie 1989”. În primul rând „a scăpat de bălăcăreala
urâcioasă” din partea „spoitorilor comisari al noii comenduiri” ce se întreceau
în „denigrarea valorilor consacrate” (vremea „manualelor alternative” și
„maneliștilor”, „vremuri de poveste”, cu un revoluționar Caramitru
atotprezent și cu un H. R. Patapievici „ajuns și acesta, pe căi la fel de
suspecte, mare făcător de ordine într-o cultură pe care o urăște cu patimă”!).
În asemenea vremuri de relativizare a valorilor perene („de răvășire
generală”), apare și studiul lui Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui
moralist jovial (2011), o restituire analitică destul de aplicată și
„convingătoare”, susținând cum „omul (fire jucăușă, ludică, hâtră, însă de
151
Studiu
viziune „homerică”, cum îl percepea Ibrăileanu) își întrece opera, în sensul că

devine personajul cel mai viu și marcant al propriei creații, nu în înțeles
„imaginativ” ci într-un mod „miraculos”, jucându-și coroziv și identitar rolul
într-o lume „larg dispărută, plină de inexactități, dar care se reconstituie, în
imaginar, într-un ansamblu armonios, viu și antrenant”... Concluzia e că,
pentru „complexitatea” operei lui Creangă, se așteaptă și „un alt tip de
lectură”, o „revizitare” care să nu mai repete ce s-a spus deja, pornind,
bunăoară, de la un Valeriu Cristea (Dicționarul personajelor lui Creangă,
1995) sau de la un Eugen Simion, relevându-se „aspecte noi, diferențiate în
orizontul larg al cunoașterii” („Humuleșteanul își are ceata de cercetători, ca
și grupul de cititori fideli și responsabili”), un dialog mirabil într-o succesiune
a generațiilor, „miracolul regenerării românismului” (A. D. Rachieru)...
Un alt grupaj de scrieri îl constituie cel din al doilea capitol, Pulberea
de aur, care dă și titlul volumului, dedicat „Generației în pulbere” sau
generația eroică, nimeni alta decât gruparea tinerilor intelectuali de la
„Criterion” în frunte cu Mircea Eliade (Emil Cioran, Constantin Noica,
Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Horia Vintilă, Petru Comarnescu, apoi
Nicu Steinhardt), etichetată, într-o răutăcioasă polemică din deceniul al
patrulea, drept „generația în pulbere”, sintagmă denigratoare aparținându-i
militantului gazetar de stânga Zaharia Stancu (alături de el, confratele
comunist Oscar Lemnaru a întocmit repede, „de pe turela tancului sovietic
«eliberator», prima listă neagră de scriitori români destinați genocidului
cultural: detenție aspră și «canal», dacă se aflau în viață și în țară; eliminarea
mânioasă și totală din bibliotecile publice a operelor aparținând autorilor de
toate categoriile, fie clasici, fie contemporani, ca și cărțile exilaților de voie
ori de ne-voie”). Gruparea aceasta a „generaționiștilor”, cu elanul ei creator și
înnoitor, era „o curajoasă provocare carpatică, aruncată semnificativ în spațiul
Est-Vest”, „ca să se știe că existăm și că suntem pregătiți să ne alăturăm
puterilor democratice ale lumii moderne, în cea mai bună tradiție europeană,
întăriți după marile izbânzi din tranșee și după refacerea granițelor țării și a
limbii române «ce-o vorbim»”.
O fi ajuns Criterion-ul, până la urmă, o «generație în pulbere», cum
și-a dorit-o „oculta externă-internă”, adică spulberată, nimicită, dislocată, dar
până la urmă „pulberea de aur” a acesteia, ridicată deasupra vremii, s-a
împrăștiat „în toate părțile fără a fi învinsă”, ca în parabola nou-testamentară
cu sămânța bună și norocoasă care „a rodit pretutindeni”... În ciuda
perseverenței aceluiași „desculț” simbriaș al ocultei staliniste care revenea la
20 ianuarie 1955, în „Gazeta literară” cu impenitentul articol „Pleava din
căruțele dușmanului”, îndreptat împotriva „martorilor” din diaspora, precum
un Mircea Eliade susținut de Virgil Ierunca, care publica în
„căruțele”/revistele românești din spațiul occidental (al „dușmanilor”), căruța
vizată fiind revista „Luceafărul” de la Paris (1948-1949), apărută sub egida
152
Societății Scriitorilor Români din exil. Se știe că dintre toți criterioniștii,

Eliade este cel care a făcut „o carieră culturală și științifică strălucită în
Occident și în Statele Unite”, de aceea împotriva lui, în vremurile noastre, s-a
dezlănțuit o campanie de denigrare (anatemă și asupra altor mari scriitori
români), prin invocarea opțiunii legionare „din tinerețe”, de care nu va
întârzia să se dezică, scriind articolul Noul barbar, sfârșind astfel prin a fi
deopotrivă în atenția legionarilor și comuniștilor... Dincolo de atâtea lucrări
scrise cu intenție, victimizarea lui Eliade continuând și în anii ceaușismului
„generos”, cartea lui Gabriel Stănescu, de o documentare și probitate fără
precedent, vine să spele imaginea literatului și savantului (Mircea Eliade.
Odiseea omului modern în drum spre Itaca, 2009), denigrat pentru „tinerețea
legionară” atât în România cât și în publicațiile de stânga din străinătate
(precum făcea fostul admirator al savantului, Edgar Reichmann, devenit, în
deceniul al optulea, un înverșunat adversar al „fascistului” și „antisemitului”
criterionist).
Aceleași judicioase observații privind omul și opera întâlnim în
articolele despre Emil Cioran și Al. Cioran, dar mai cu seamă în grupajul de
scrieri Basilica-Biserică (IV), etnologul și antropologul definind fie „chipul
antropologic al ființei”, fie „comportamentul religios” și pe „Omul autohton
și întrebător”, când nu scrie despre „Războiul icoanelor pe ecran
postmodern” și „Semnele vremii”, ori despre „Naștere și Înviere în celulă” și
„Iov – povara suferinței asumate”.
Definind în capitolul precedent (III) câteva spații ale recluziunii și
existenței carcerale, precum exilul, celula de închisoare („zarca”) și schitul , -
în condițiile cărora a luat naștere „o literatură a limitei existențiale, în vremea
tensionată a Cortinei de Fier”, - Petru Ursache evocă „cea mai grea probă de
rezistență a patrioților români” deținuți împotriva bolșevismului cauzată de
întâmpinarea marilor sărbători creștine, precum Nașterea și Învierea
Mântuitorului, în condiții de temniță, în celulă, în mină (Baia Sprie, Cavnic,
Valea Nistrului), în coloniile de muncă forțată. Libertatea interioară nu li se
putea suprima deținuților, care trăiau astfel de sărbători în mistica unui
mesianism adânc înrădăcinat în inima și sufletul lor. Regimul bolșevic nu a
întârziat să batjocorească biserica neamului, aruncând în închisori pe
reprezentanții acesteia, clerici de mir, ierarhi și prelați, iar din 1949, anul
înființării Securității, inimaginabile au devenit mijloacele de tortură și regimul
de lichidare din închisorile și lagărele comuniste, unde a fost decimată elita
intelectuală și oameni cu totul nevinovați, în numele unei ideologii criminale
aduse pe tancurile Armatei Roșii.
Terra – țară – țăran (IV) e un mic îndreptar pe elementele unei tradiții
organice, substanța medulară a acesteia raportându-se la credința și morala
creștină, cu exemplificări din cultura română. Iată, bunăoară, Imaginarul
sărbătoresc al „Sămănătorului-semănător”, amintind de tandemul Coșbuc-
153
Studiu
Vlahuță, inițiatorii „Semănătorului” din 1901 (devenit în 1903, sub direcția lui
N. Iorga, „Sămănătorul”, precum în pronunțarea populară), ce avea să
exprime și să coaguleze în cultura românească „cea mai patetică, mai dreaptă,
mai generoasă mișcare”, ideologică, culturală, literară. Contestat cu atâta
înverșunare de pe pozițiile elitist-estetice ale unui „modernism” îndreptat cu
fața către alte realități, „noul sămănător” a avut mai mult „o funcție culturală”
(G. Călinescu), dar nu i se pot nega nici unele realizări literar-artistice, după
cum același critic spunea în Istoria sa despre Nicolae Iorga, cel care a preluat
revista și a dezvoltat doctrina sămănătoristă în context socio-cultural, că „a
jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire”. Paginile
în care Petru Ursache evocă, în documentare strânse sub genericul Istorie și
etno-istorie, contribuțiile unor personalități interbelice în domeniul cercetării
(Iorga, D. Caracostea, N. Densușianu, Petru Caraman, N. Densușianu ș.a.), țin
de o specialitate a domeniului cu deschideri conexe, precum în eseul Iorga-
Sadoveanu-Basarabia, în care sunt evocate personalități basarabene precum
Ion I. Nistor, Al. Boldur ș.a. și din care aflăm că în timp ce Iorga colinda țara
eliberată de la est de Prut cu trăsura, Sadoveanu o făcea mai târziu cu trenul,
„purtat împărătește”. Dacă Iorga în scrierile sale despre Basarabia, din anii
1929-1933, are o informație corectă „fidelă momentului, dar și în dialog cu
pagini ale trecutului păstrat în documente”, Sadoveanu face literatură
(descrieri de locuri și oameni) într-un idiom prozastic specific manierei sale
de creație, lirico-narative... Mai târziu, Sadoveanu, ignorând situația mizerabil
de tristă a provinciei readuse la imperiul sovietic, „s-a comportat dezastruos,
începând cu Lumina vine de la răsărit, continuând cu Mitrea Cocor și cu
celelalte.”
Interesul și compasiunea lui Petru Ursache pentru Basarabia și
Bucovina revin și în alte articole de analiză, dovedind o înțelegere exactă a
realităților din aceste provincii românești, în care fenomenul de
deznaționalizare și asimilare forțată a devenit politică de stat (O cruce de
basarabean, Vânătoarea de capete, Românii la Est de Nistru).
De fapt, scrie autorul în deplină cunoștință de cauză, într-un mare
impas se găsesc înșiși românii din țara „europenizată”, care de mult nu-și mai
pot veni „în fire”... Este vorba de o stare națională gravă, ce se poate citi „pe
chipurile oamenilor”, dar nu recunoscută oficial, clasa politică nefăcând nimic
pentru protejarea ființei identitare a neamului, a „românismului” tot mai
încercat de fenomenul globalizării, „europenizării”... Cultura este lipsită de
fondurile necesare dezvoltării, ea agonizează în procente de supraviețuire.
Valorile perene și miturile fundamentale sunt „revizitate” conform
incriminantei „corectitudini politice”, învățământul devine „alternativ” și, azi,
chiar on line, realizările în domeniul etno-folcloristicii, bunăoară, sunt acelea
puține care țin nu de instituții ci de personalități independente cu inițiative în
domeniu (Iordan Datcu, Marcel Lapteș ș.a.). În fața acestui tablou general
154
greu de asumat în fața istoriei, totuși, Petru Ursache speră în revenirea la

normalitate (să precizăm că, în cei șapte ani scurși de la trecerea sa în
Eternitate, lucrurile nu s-au schimbat deloc, dimpotrivă):
„Așadar sperăm să se revină la normalitate, pornindu-se de jos în sus,
în buna tradiție haretistă și sociologică. Exemplele centrelor județene de
cultură, asemenea celor amintite aici (Drobeta Turnu-Severin, Deva, unde
apar publicații de interes etno-folcloric, n.n.), ar putea constitui un început de
drum, cel puțin în direcție morală. Pe această bază, românii și-ar redobândi
șansa de a se reprezenta pe ei înșiși și prin ei înșiși.”(Românii despre ei înșiși)
Iată-l, așadar, și în această a 15-a carte postumă, pe profesorul Petru
Ursache drept un spirit de asumată altitudine intelectuală, mereu într-un
dialog nemijlocit și analitic cu marile valori culturale ale neamului românesc,
apărător intransigent al tradițiilor culturale într-o tulbure actualitate, spirit de
veghe la hotare culturale de neam românesc, analist etno-folclorist (și în varii
domenii conexe) de limpezimi academice, cu o mirobolantă dezvoltare a
ideilor, scriind cu cerneala de suflet a credibilității și cu conștiința unui
nepătat românism.
În neașezatele vremuri ce le trăim, călăuzitoare fie-i amintirea!
Târgu-Jiu
Duminică, 18 octombrie 2020
155
Cronici
Adrian G. Romila vă recomandă:

* Cristian Pătrășconiu a lansat la începutul
lui 2020 un desant de interviuri (sunt vreo patru
volume, reunind discuții care au avut loc ”pe hârtie” și
on line în varii locuri), țintite tematic: centenar,
comunism, trei decenii de la Revoluție. Al patrulea
dintre ele, intitulat De taină (Editura Universității de
Vest, Timișoara), cade oblic pe obligația unei teme, în
sensul că nu și-a propus una anume, ci în mod eclectic
a lăsat la alegerea celor unsprezece interlocutori
desfășurarea referințelor. Valoarea textelor cade, astfel, pe prestigiul și
varietatea celor intervievați (Ioana Pârvulescu, Mirel Bănică, Ioan
Alexandru Tofan, Bogdan Tătaru-Cazaban, Medeea Axinciuc, Monica
Pillat, Adrian Papahagi, Martin S. Martin, Ioana Scoruș, Ion Vianu, Dan
Grigore), dar și pe subiectele abordate. Inevitabil, ele sunt legate de
domeniile de care răspund partenerii de dialog ai coordonatorului:
literatură, antropologie, religie, teologie, dreapta politică, etică, medicină,
psihanaliză, muzică.
Neexistând coerciția vreunui domeniu al volumului, autorul a
întrebat aleatoriu (nu fără competență și provocare), în funcție de
interesele partenerului de dialog. Cu Ioana Pârvulescu, de pildă, a vorbit
despre rugăciunea în literatură. Cu Mirel Bănică, despre valențele
pelerinajului religios și ale burselor „în afară” înainte de intrarea României
în UE. Bogdan Tătaru-Cazaban e specialist în angelologie, Medeea
Axinciuc se pricepe la ierarhii divine și la educația întru cele nevăzute,
Monica Pillat vorbește despre Iuda și trădare, Adrian Papahagi, despre
creștinul în cetate și corectitudine politică, iar Martin S. Martin, despre
morală și practica medicinei. În sfârșit, Ioana Scoruș și Ioan Vianu au
abordat psihanaliza din perspectiva biografiei și a relației cu sinele
psihanalistului, iar Dan Grigore a dezvoltat legătura dintre muzică,
Dumnezeu și viață. Cele unsprezece dialoguri sunt, totuși, antologate în
jurul unei idei despre care coordonatorul lor susține că există în zona
Olteniei: a sta de taină. Expresia nu înseamnă neapărat a vorbi, cât a fi
sincer, spontan și profund, a te referi la lucruri cu adevărat importante,
dincolo de mode și prejudecăți. Cu alte cuvinte, asta au făcut interlocutorii,
în opinia lui, au stat de taină, răspunzând cât au putut ei de bine și de
autentic întrebărilor puse.
156
* Cum ar fi fost dacă Sovietele n-ar fi ocupat

România după Al Doilea Război Mondial (nici România,
nici Europa de Est), iar noi ne-am fi continuat firesc viața
sub monarhie, așa cum era ea înainte de 1947? Cum ar fi
fost dacă Germania ar fi ieșit onorabil din conflictul pe
care ea însăși l-a provocat, cu ajutorul vestitului atentat al
lui von Stauffenberg în Bârlogul Lupului, care ar fi reușit
și, deci, l-ar fi ucis pe Hitler? Cum ar fi fost dacă ar fi
fost oprită extinderea comunismului cu ajutorul aceluiași
von Stauffenberg, ale cărui armate ar fi renunțat subit la jurămintele
naziste după asasinarea Führerului, ar fi ieșit din războiul ofensiv și s-ar fi
concentrat exclusiv contra Rusiei, pornită deja în marș cuceritor spre
Berlin? Și cum ar fi fost dacă, în acest incredibil context, Cioran, Ionescu,
Eliade, Vulcănescu și Țuțea, ca mulți alți vectori intelectuali și comerciali
ai României interbelice, și-ar fi continuat după 1945 carierele, publicistica,
afacerile și prieteniile, într-o Românie aurorală, evoluând natural în
democrația parlamentară și-n monarhia constituțională, din toate punctele
de vedere?
Cam asta îndrăznește să-și imagineze Eugen Cadaru în
romanul său de debut, construindu-și scenele și personajele ce descriu
fragmente de istorie contrafactuală pe mecanismul universurilor
alternative, al lumilor simultane și plurale, al visului în vis și al
indistincției dintre vis și realitate. S-a petrecut ceea ce știm sigur că s-a
petrecut, de fapt? Cine pe cine și ce visează? Oare ceea ce trăim e real,
oare ceea ce visăm e doar produsul imageriei subconștiente? Nu cumva
realitatea atât de palpabilă e produsul unei dimensiuni nevăzute, în care
mai coexistă alte dimensiuni, la rândul lor pre- sau indeterminate? În
Cișmigienii (Polirom, 2020) îi regăsim pe cei cinci prieteni amintiți mai
sus, fiecare cu idiosincraziile lui atât de cunoscute (Cioran - sceptic și
cinic, Eliade – fervent pasionat de mistere și de remitologizarea realității,
Țuțea – naționalist și ortodoxist, Vulcănescu – visător și scump la vorbă,
Ionescu – rațional și echilibrat), adunați la o masă din Parcul Cișmigiu în
vara lui 1971, pentru a asculta povestea unui un vis ciudat și repetitiv al
universitarului (și ministrului) Eliade. În el, România e exact ceea ce a fost
în realitate: o țară-satelit a Uniunii Sovietice, una în care comunismul s-a
instalat pe tancurile rusești cu tot alaiul de violențe și constrângeri, una în
care fiecare dintre comilitonii de față, spre stupoarea lor prezentă, a avut
destinul pe care istoria noastră reală, cea a cititorilor, l-a consemnat
(Eliade, Ionescu, Cioran – exilul, Vulcănescu, Țuțea – închisoarea
157
Cronici
politică). În jurul aceluiași parc bucureștean gravitează și celălalt fir

narativ, care conturează discret (doar) începutul promițător al unei povești
de dragoste. După ce asistă, într-o galerie de artă deschisă oficial cu ocazia
unei expoziții, la defilarea întregii protipendade a capitalei (familiile
Palade, Malaxa, Mociorniță, Ghica, Sturza, Auschnitt, Colibășeanu etc.),
Dragoș Montani (la rându-i, fiu rebel al unui magnat) e invitat de către
frumoasa, talentata și bogata Nadia Reisner să discute despre filosofia artei
și despre credință și să descopere cotloanele ascunse ale orașului de pe
Dâmbovița. Firme luminoase, turnuri, blocuri, crâșme cu subterane
tenebroase, străzi, nume de prieteni dispăruți și întâmplări nemaiauzite nu
sunt pentru Dragoș Montani, tânărul student al lui Mircea Eliade, decât
dedesubturile nebănuite ale unor realități care coexistă. Așa îi și
confirmase scrisoarea celebrului savant Nikola Tesla, pe care o
descoperise providențial și pe care i-o arătase profesorului său de la
facultate. Poveștile sunt foarte diferite și îndepărtate în timp, la prima
vedere, dar la scara cronologică a unui univers plural, ele se ramifică și se
intersectează, deschizând mereu posibile continuări. Încă nu știm cum va
evolua cuplul Nadia-Dragoș, atât de invidiat de ceilalți, așa cum nu știm de
ce l-a convocat fratele său mai mare, George Montani, la o discuție de
taină despre ceva foarte important. Misterele nu se dezvăluie din prima,
dar e sigur că multe dintre ele, la un moment dat, vor comunica reciproc
într-un sinuos labirint spațio-temporal, întins magic la infinit.
Combinație subtilă între genul SF și fantasticul convențional,
romanul lui Eugen Cadaru e o poveste originală și bine închegată estetic,
amintind discret de omoloagele unor Eliade și Culianu. Finalul e
surprinzător și, oricum, e o lume pe care cu greu ne-am fi putut-o imagina,
* Pentru multe dintre tinerele musulmance ale căror destine

dramatice au ajuns cunoscute în Occident, puterea testimonială a fost cea
care a biruit. Ea le-a ajutat să supraviețuiască, după ce au devenit victimele
tradițiilor violente ale lumii în care s-au născut. Ele au devenit doar
exponentele miilor de cazuri cumplite cu care se confruntă spațiul
musulman, zone hiperconservatoare din Asia, Africa, Peninsula Arabă și
Orientul Mijlociu (Afganistan, Pakistan, Iran, Palestina, Maroc, Algeria,
Tunisia, Yemen, Malaysia, Bangladesh etc.). E o lume profund patriarhală,
unde funcționează cutume tribale de sute de ani și unde, în ciuda oricăror
prescripții coranice pozitive, a te naște femeie înseamnă din start o
condamnare la o existență periferică, de ființă sub-umană. Atunci când nu
sunt ucise din fașă, cele mai multe fete musulmane sunt forțate să se
căsătorească din adolescență (prima menstruație e semnul maturizării),
158
sunt vândute, umilite, bătute, abuzate, mutilate, obligate să se ascundă sub

veșminte, sunt puse la muncă în slujba tuturor bărbaților din familie, sunt
lipsite de educație, de libertate de mișcare și de drepturi esențiale.
Mărturiile lorau devenit cărți printr-o strategie literară interesantă. Dat
fiind faptul că cele mai multe dintre victime sunt analfabete, depozițiile lor
sunt construcții jurnalistice stilizate sever în romane autobiografice. Fetele
intră în contact cu jurnaliști europeni (de obicei femei) care le preiau
poveștile, le prelucrează și le transformă în literatură. Relatarea la persoana
I (cu schimbarea evidentă a numelor reale) sporește autenticitatea
reconstituirilor și facilitează posibilitatea introspecțiilor. Punând între
paranteze veridicitatea garantată a celor relatate, un asemenea text câștigă
estetic prin intensitatea dramei și prin exoticul unei lumi complet
necunoscute cititorilor ne-musulmani, obișnuiți cu asemenea orori doar în
ficțiune.
Așa s-a întâmplat și cu eroina din Arsă cu
acid (Polirom, Iași, 2020, traducere de Nicolae
Constantinescu), o carte care a mișcat profund spațiul
cultural francez în 2010, la apariție. Grație jurnalistei
Célia Mercier, Naziran, o tânără pakistaneză de 20 de ani
dintr-un sat din sudul Punjabului și-a spus povestea și,
prin ea, s-a deschis procesul unor schimbări profunde în
legislația regiunilor musulmane cu privire la autorii
faptelor. Impactul ei a fost, așadar, notabil, și a dovedit
încă o dată valoarea inestimabilă a mărturiei, a cuvântului care salvează,
într-o societate în care acesta nu trece de barierele absurde ale religiei sau
ale unei pretinse purități.
Născută dintr-o mamă surdo-mută și săracă (care mai avea doi
băieți dintr-o căsătorie anterioară), Naziran gustă din plin condiția de fată
într-o familie în care mai există deja mulțime de frați și de surori, un tată în
vârstă violent și o altă soție a sa, teribil de geloasă. E pusă la muncă, e
bătută deseori și e tratată aproape animalic, cu toate că e abia o copilă.
Orice împlinire rămâne un vis frumos, orice aspirație e reprimată din start,
orice ocazie de fericire cât de mică e inexistentă (un televizor, o păpușă, o
haină, un prieten), iar descinderile lacome și brutale ale tatălui îi lasă
mereu pe ea, pe mama ei și pe ceilalți copii fără liniștea zilelor viitoare. Ca
și celelalte surori ale sale, Naziran e căsătorită forțat la 13 ani cu un tânăr
pe care-l va iubi, până la urmă, chiar dacă se dovedise soțul musulman
clasic, supărat că n-a primit dotă și că nu i s-au născut băieți. Fiindcă
rămâne repede văduvă, i se iau cele două fiice și e măritată din nou de
familia defunctului cu propriul cumnat. Noul soț e un bărbat de două ori
159
Cronici
mai în vârstă ca ea, care mai avea o nevastă și alți copii, Naziran, așadar,
nu face decât să repete destinul mamei (și pe cel al tuturor femeilor
coreligionare - obiecte la dispoziția bărbaților din jur): nu-și poate vedea
fetele, e lovită și umilită sistematic, e urâtă de soț, de fosta soacră, de
cumnate, de cealaltă soție. Nici rugăciunile la marile templele din Lahore,
nici apelul la vindecători, nici tendința de a-și câștiga singură banii ca
angajată la magazinul de CD-uri al fratelui, nici încercările curajoase de a-
și păstra o brumă de demnitate nu ridică poverile unei vieți ratate dintru
început. Intrată fără voie în dizgrația tuturor (cu excepția mamei), Naziran
va plăti, până la urmă, prețul greu al disprețului și-al răzbunării: din motive
inextricabile, cu anticipte consecințe colaterale, soțul îi va turna într-o
noapte acid sulfuric pe cap și pe piept. Destinul i se schimbă radical din
acel moment, căci, mutilată pentru totdeauna și abia scăpând din ghearele
morții pe patul de spital, nu-i rămâne decât să înfrunte dezgustul tuturor, să
accepte asistența străină și să se readapteze la noua condiție. Pentru a-l
scoate afară, noul ei corp va trebui tratat special, acoperit complet de
haine, de văl și de ochelari de soare.
Detaliile întâmplărilor sunt terifiante, iar sfâșierea
personajului, atât de bine dozată narativ prin ritmul sacadat al frazării, se
transmite repede unui cititor empatic. Emoția textului e sporită de dorința
de-a povesti, pentru ca prin poveste, lumea să afle și astfel de fapte
abominabile să iasă din anonimat, să se oprească. Ramificate pe multiple
planuri (existență privată, relații de familie, ierarhii sociale, concepții
religioase), dar aproape identice, poveștile dure ale acestor inocente „ucise
înainte să poată trăda” pot opri răul tocmai fiindcă, trecând prin el, îl
exorcizează în cuvinte.
* Ieșind fără motiv în timpul restricțiilor din casă, un director de

instituție riscă să fie amendat de poliție, dar de câte ori e
oprit cu mașina, dezvoltă o stranie complicitate confesivă
cu agenții de la circulație care staționează în cartierul său.
Pentru un tânăr singur și prea imaginativ, o colegă de
birou altfel neutră devine, în timpul izolării, iubita ideală.
O studentă se întoarce din Japonia dornică să-și revadă
țara, părinții și mai ales pe bunica, dar coronavirusul îi
schimbă tragic planurile croite în lungile reverii
nostalgice de pe avion. Un preot bețiv și un iconar cam
auster constată că drama pandemiei nu se rezumă doar la îmbolnăvirile
zilnice, că Judecata de Apoi ar trebui să-și schimbe agenda păcatelor și că
viața, dincolo de amenințarea virusului, rămâne la fel de imprevizibilă ca
160
înainte. Destinul unor nou-născuți e schimbat într-o noapte printr-o simplă

mutare, calculată cinic de asistentele puse să vegheze saloanele
maternității și îmbrăcate, din cauza măsurilor de protecție, ca niște identici
zei-cosmonauți.
Acestea sunt câteva dintre plot-urile povestirilor din noul volum
al Florinei Ilis, Pandemia veselă și tristă (Polirom, Iași, 2020). Construite
în jurul recentei crize prin care trece omenirea, cele șase proze oferă tot
atâtea tipologii narative care în mod sigur s-ar potrivi unor situații
cotidiene petrecute aievea. Obișnuită cu marile și complicatele desfășurări
epice din romane, unde „realismul” evoluează mai mereu înspre parabolă
existențială, înspre simbol și alegorie, autoarea lasă aici impresia unui
binevenit respiro epic. Decupajul de viață operează precis, direct, fără
pretenții formale care să complice inutil textele. Exercițiul narativ pe
spațiu scurt concentrează la maxim evenimentele, gesturile, psihologiile și
conexiunile între fapte. E vorba de instantanee surprinse în contexte unde
complicațiile provocate de izolare, de frică, de avalanșa de mesaje
contradictorii din presă și din mediul on line, de schimbările bruște de
decor și de destin concurează cu scenariile imaginate și adesea puse în
practică. Nu doar mediile de viață sunt diverse, ci și caracterele, căci avem
oameni care, sub presiunea constantă a misterioasei patologii, descoperă
ba că nu se poate sta în casă atâta timp cu nevasta, ba că o fată indiferentă
altădată trebuie urmărită pe internet fiindcă e, de fapt, aleasa, ba că așa-
numita „telemuncă” și distanțarea socială modifică mereu raporturile
dintre vis și realitate, ba că unii nu merită ceea ce primesc la naștere sau că
lucrurile nu stau chiar așa cum apar ele în mass-media. Dar cu bune și cu
rele, cu surprize și confirmări, cu morți și cu vii, până la urmă, virusul
contagios pare să nu fi schimbat semnificativ tabloul obișnuit al zilelor, iar
peisajul și-a păstrat pitorescul, dacă ai răgazul să-l mai privești:
În prozele Florinei Ilis pandemia e doar ocazia de a investiga
eficient biata noastră umanitate, fragilă și vulnerabilă, oricât s-ar pretinde
ea de rutinată în atâtea secole, de avansată afectiv și tehnologic.
* Ultima carte a lui Lucian Boia e cea mai subțire, între cele din
de-acum binecunoscuta sa serie ”oblică” despre România. Asta mai ales
fiindcă ea se dorește nu o abordare tocmai nouă, ci mai degrabă o
prelungire a eseului din 2012 (reeditat în mai multe rânduri), De ce este
România altfel?. Acolo autorul vorbea despre singularitatea stranie a țării
natale între celelalte națiuni europene. Occidentalizarea sinuoasă și dificilă
a Românei era privită pornind de la primele formațiuni prestatatale din
secolul XIV, mergând până la contemporaneitatea scrierii.
161
Cronici
Românii și Europa (Humanitas, București, 2020) continuă în

același stil cursiv, eliberat de bibliografie și didacticism, perspectiva
asupra „alterității” României, punând din nou degetul pe răni sensibile și
nevindecabile. De data aceasta mai vechiul eseu menționat mai sus e
completat succint (și pe alocuri redundant) printr-o curajoasă „revizitare” a
unor chestiuni lingvistice și minoritare, chestiuni
esențiale în discuția despre așa-numitul „stat național-
unitar”. Suntem, oare, ca descendență, numai romani,
suntem numai daci, ambele? Limba română e atât de
”latină”, cum se pretinde, dincolo de micul nucleu al
vocabularului de bază, în toate timpurile? Ce rol au jucat
slavii în nuanțarea idiomului de la nord de Dunăre și-n
evoluția creștinismului nostru prins între ortodoxie și
catolicism, de-o parte și de alta a Carpaților? Când ne-
am turcit, când ne-am franțuzit, când ne-am grecizat, când ne-am
americanizat? Care e, de fapt, procentul etnic în fiecare zonă importantă,
câți români, câți greci, câți maghiari, germani, italieni, ruși sau țigani? Ce
model am urmat, de-a lungul secolelor, în civilizație? Cât din pretinsa
noastră identitate națională a fost afectată de schimbările numeroase
suferite? Nu cumva stabilirea unei anume coloraturi etnice într-o zonă
depinde de modul în care sunt trasate frontierele, după marile conflicte sau
tratate? Cât de diferite etnic și cultural sunt Transilvania, Moldova și
Muntenia?
Sunt tot atâtea probleme discutate de autor în cartea sa,
mergând iarăși alert din zorii istoriei noastre până în prezent
(„experimentul Dragnea”). Ideea centrală a tuturor conjecturilor lui Lucian
Boia pare a fi necesitatea unei deosebiri fundamentale: aceea între biologie
și cultură. Nu contează atât controversata zestre genetică originară, cât
mult mai evidentele asimilări culturale ulterioare („problema este strict de
ordin sociocultural”). Am fost, de-a lungul istoriei, extrem de receptivi și
suntem rezultatul unui extraordinar amestec. Poate că în asta și constă
unicitatea noastră, ”alteritatea” noastră în Europa. Nu ne lipsește aproape
nimic din civilizația europeană, am preluat din toate câte ceva, suntem,
poate, cel mai european popor al Europei.
Dacă autorul are sau nu din nou dreptate, rămâne de văzut. Dar
în mod sigur discuțiile trebuie purtate și multe dintre punctele lor nodale
sunt absolut interesante și de luat în seamă. Ele ne privesc pe toți, cei ce
reflectăm constant la „forme” și la „fond”, la decalaje și sincronizări, la
genurile proxime și la diferențele specifice.
162
Poezii de
Mihaela Albu
Poem de martie în „Starea de urgență”

Un om caută un alt om
pe autostrada zilei
„Nu stați în grupuri! Distanțați-vă!”

vine îndemnul dinspre o voce
rece
vine comanda de la un megafon
indiferent
O inimă caută o altă inimă
cu care să se adune
seara
să stea de vorbă și să-și spună
fiecare
cu mâna pe inimă
„am nevoie de tine”
Să râdem împreună
Singur, râsul miroase a toamnă brumată
Doi oameni/ două inimi

Ni se spune
ar fi totuși permise împreună
„dar la distanță de doi metri”
vor striga unul la altul

163
Poesis
pe stâlpii de telegraf
vor spânzura cuvintele
bătăile inimii se vor rătăci
pe drumul altădată drept
spre destinatar.
Liniștea întunericului
Liniște de început de lume:
nici vântul nu-ndrăznește
să mângâie/
nici să certe.
Poteca gândului pierdut în zare

își șterge cu regret lumina
E-o liniște de început de lume

și toamna-și face drum perfid
Copaci bolnavi de frică brațele își strâng
a rugăciune.
O vreme de sfârșit de lume

spaima se mută în tăcere
loc pe negândit își face
sapă cu sârg
lin se strecoară în fiecare vatră
în fiecare inimă de piatră
stavilă pune trecerii
oprește verdele
oprește înflorirea.
Vicleana liniște a Marelui Întuneric!
Autoportret
Printre ruine și tăceri
un stol de păsări
aripi mari/ înfrigurate adieri
zbateri de vultur solitar
164
A fost odată gândul viu

cale-și făcea prin loc pustiu
printre urzici și păpădii
prin vânt ușor ori prin urgii
A fost odat-un început!

Ziua – un capăt ne-ntrerupt
Departele părea târziu
Târziul – vorbă în pustiu
Amiaza prinse soare cald

Poteca luminată-n alb.
Drumul deschis spre asfințit

Învață că nu-i infinit.
La ceas de seară, locuri goale

Se zbate liniștea-n obloane
Aripi întinse-n larg de zare
coboară căutând cărare
Oprit în cerc e zborul care

zărește Ceru-n așteptare
A fost odată un foc viu

Cale-și făcea și prin pustiu
A fost odat-un început
Un prag viclean către-asfințit.
Orașul meu
Mi-am cumpărat un oraș în vis
ca pe Marte
departe
Peste tot – arbori tineri

îi închiriasem pro bono păsărilor –
Erau și flori
invitasem albine la ospăț
165
Poesis
de cu zori
Pe străzile drepte
fără cotituri și-ndoieli
între pomi și miresme –
plină de încredere – o casă!
La temelie – poeme.
Te invitasem în orașul meu.

Ai adus cu tine
Încredere
În valiză – preaplinul lunii Mai
Bucurii și triste depărtări
În orașul meu de pe planeta visată

cu apă curată
netulburată
Ai adus cu tine
în dar
Poezia!
Un vis
Am visat o pasăre-n fereastră
Mă privea.
Mă privea cu ochi întrebători
Era o chemare?
Era un noroc?
Am visat o pasăre albastră

zbura liberă peste case/
peste oameni și întâmplări
libertatea o măsura în ani trecători
Am visat o pasăre în zbor

Era o plecare?
Era un joc?
Trecerea – preschimbată-n noroc?
166
Poezii de
Andrei Gazsi
Prin viile lui Ambrozie
Mi-am propus să scriu un poem

dezbrăcat de lava vulcanică, un poem nud, pur și simplu,
cu inima cât o vișină răscoaptă ascunsă de văzul lumii
sub prundișul de sub ape.
Am început din anticamera cunoașterii
imediat după ce mama a acostat pe pământ să mă nască.
Toamna m-a purtat cu graurii prin viile lui Ambrozie,
apropiindu-mă de centru.
Apoi am fost aruncat, prin copilărie, în adolescența crudă.
Maturizează-te!îmi zicea tata în drumul lui spre făgădău,
până când să te mai car în spate
ca pe un popândău?
Prin vecinătatea zilei anterioare,
bunicul se întorcea de la târgul de vite
cu fanteziile lui nocturne ațipite în păru-i umflat de vânt.
Părea un violonist desculț, despuiat de valuri.
Cum te cheamă?m-a întrebat rezemat de gâtul dimineții.
Dante, bunicule, i-am răspuns din umbra prăpastiei.
Așa m-am născut,
căutând în cuibarul porumbeilor voiajori depărtările,
orizonturile căzute unul peste altul,
poemul dezbrăcat de lava vulcanică, poemul nud
ca inima mea.
167
Poesis
Prin suburbiile acestui univers blestemat

După ce am împreunat culorile ivirii,
luna s-a rostogolit pe linia orizontului ca o roată uriașă
ciupită de lumină pe partea cealaltă a lumii.
Am alergat după ea, la început, pe drumurile încolbate
de la marginea neplouată a prunciei,
apoi prin pădurile încinse în asfințit și mai departe.
Am alergat de-a lungul și de-a latul copilăriei
până când mama m-a chemat de pe drumuri strigând:
E vremea de cină!
Ți-am spus să nu te îndepărtezi prea mult de casă,
pentru că tatăl tău, ostenit, vrea să fim
cu toții la masă!
Apoi m-a ajuns din urmă adolescența, atingându-mă
mai întâi cu buricul degetului arătător, apoi cu toată palma,
ca până la urmă să mă închidă în pivnița ei sub un clopot fără limbă.
Astfel am devenit tăinuit, invizibil, îndrăgostit, după spusele mamei.
Doar tatăl meu, de supărare, părea aplecat peste un război.
Peronul gării îmi ațâța dorul de ducă oriunde,
adulmecam fumul locomotivelor cu aburi prin nările amândouă.
Prizonier în acest cartier întristat, de navetiști și păsări fără grai,
rătăceam pe coridoarele bântuite de fantezii,
prin gangurile întunecate, cu lilieci,
din suburbiile acestui univers blestemat.
Rozul a îngălbenit
Poștărița mi-a adus prima scrisoare

într-o zi când măturam frunzele de arțar în târnaț,
mânate de vânt din cine știe ce păduri,
coapte într-o înaltă toamnă.
Era un plic roz cu timbru verde.
Femeia avea un zâmbet luminat, limpede,
să n-o deschizi, îi spune mamei, e doar pentru el,
scrie aici, pe dos!
O, ce teamă, ce valuri de căldură m-au cuprins!
168
Am deschis-o într-un târziu, când întunericul

s-a rarefiat într-atât încât
puteam să-i văd colțurile roase de timp.
Rozul a îngălbenit,
timbrul a pălit
și nu se mai putea citi nici țara
din care a fost destinat.
Parcul din fața cinematografului
Am coborât întâiași dată treptele orașului

dintr-un tren cursă de persoane, a cărui locomotivă
tocmai se odihnea pufăind din jăratecul încins,
emoționat de uimirea mea. Așa a început coșmarul cunoașterii.
Fratele mai mic al tatălui meu a cumpărat bilete la film,
prima mea aventură.
Casele înalte pe lângă care treceam erau văruite-n curat,
orășenii călcau ca pe ouă pe străzile spălate (prima ciudățenie).
În piața din marginea câmpiei coborau oameni
parcă din altă lume, cuvintele lor erau rostite cu bărbăție,
doar de ei înțelese.
Mai târziu am aflat că exact în acel moment
am trecut pragul poleit cu har pe un pământ doar al meu.
Eram pentru întâia oară la oraș, locomotiva care m-a adus
se odihnea, cum spuneam, o alta tocmai pleca spre o altă gară
doar de mecanicul încănit știută. Se opintea
precum iapa neagră și lustruită a potcovarului din satul meu,
un șuierat răgușit o acăța de nori cu o funie lungă, cenușie, de fum.
Eu continuam să mă amestec
printre niște oameni ciudați, țanțoși.
Ai grijă la picioare,
îmi spunea fratele mai mic al lui tata,
să nu-ți rupi sandalele estea noi pe care abia le-ai primit
de la biserică! Nu te uita în urmă, ci înainte,
vezi să nu-ți pătezi cămașa cu înghețată!
Pantaloni mei scurți erau mai gri decât ai altor copii.
Numele oamenilor care veneau înspre mine
le era scris în frunte, dar eu nu știam să citesc.
169
Poesis
Să te ferești de viclenia lor! îmi spunea fratele mai mic al lui tata.
În parcul din fața cinematografului, niște călugărițe
cântau: Dumnezeu e iubire, în timp ce vrăbiuțele nimănui,
ciuguleau dintr-un colț de pâine înfometate.
Azi i-am spus nepotului meu Viktor: Dacă vreodată alți copii
vor veni în orașul acesta, arată-le cuvintele mele
și învață-i să le rostească cu voce tare, ca astfel să înțeleagă
traseul clapelor de bronz prin mintea pianistului luminat,
să simtă că adevărul nu e în noi, ci în frunza ce cade!
De pe buza unei dune galbene de nisip priveam marea
trasă de locomotivele copilăriei de-a latul pământului.
Mai încolo, copilul în pantaloni scurți și gri
număra încă firele de iarbă din parcul cu statui
din fața cinematografului.
170
Poezii de
Virgil
Botnaru
îndrumar de caracterizare a personajelor

liuba nicolaevna are 76,
antonina sergheevna 75.
locuiesc amîndouă într-un bloc
pe alba-iulia, în capăt.
de luni pînă vineri,

la șapte și jumătate
urcă amîndouă în troleibuz
la stația șoseaua balcani
se așează pe două scaune alăturate
și merg pînă-n celălalt capăt al Chișinăului.
tot drumul vorbesc despre

aceeași vecini, despre ce-au mai văzut aseară
la televizor, despre promisiunile președintelui
care s-a întors ieri de la Moscova.
se uită prin ochelarii fumurii

la cei care merg la muncă,
la cei care se duc acasă, după o noapte albă
și șușotesc,
acoperindu-și vorbele cu mâna.
171
Poesis
la stația terminus coboară,

merg la un magazin din preajmă,
își cumpără cîte o franzelă
urcă în troleu
și se întorc acasă.
după ce iau prînzul

fac amiaza
și pe la cinci,
cînd ies toți de la serviciu,
fac o plimbare de seară
pînă la magazinul de lângă
porțile orașului,
de unde își cumpără
lapte și biscuiți
pentru a doua zi, la micul dejun.
părinți & copii

radu, vecinul de la 7,
s-a mutat
cu soția și copiii
la socri,
undeva prin Buiucani.
în apartamentul lor
stau acum
cu chirie
niște arabi,
studenți la medicină.
bătrînul lui tată

mai speră că
într-o zi
o să-i vină feciorul
și o să-l ia
la el,
la oraș.
172
planuri de vacanță
din ’82 pînă în ’85
tata, tînăr dintr-un sat din cîmpie,
a făcut armata în marina sovietică.
crucișătorul lor a străbătut marea baltică,
marea nordului, canalul mînecii, o parte
de atlantic, prin gibraltar au intrat
în marea mediterană, apoi în cea egee,
au trecut prin dardanele și bosfor
și au ajuns în marea neagră.
tata a cucerit-o pe mama

cu poveștile lui din armată
și i-a promis că vor merge neapărat
într-o zi
să se scalde în mare,
măcar la odesa, că e mai aproape
și mai ieftin.
mama e profesoară de geografie.

îi plac la nebunie olivele și portocalele.
mama n-a văzut niciodată marea.
chercher la femme
după ce apăruse filmul „troy”,
fetele de la oraș purtau părul
împletit à la elena,
regina pentru care grecii și troienii
s-au bătut 10 de ani împliniți
173
Poesis
sincopă
la 27 de ani
adriana nu mai crede
demult
în dragoste.
cu niște ani în urmă

mi-a plăcut de ea,
dar într-o zi mi-a zis că
nu putem fi
decît prieteni.
adriana are serviciu bun,

recent și-a cumpărat
apartament
lîngă parc
și un cățel negru
cu urechile mari.
merge
marțea și joia
la fitness
și citește
seara
goală
în pat.
amor propriu
sîmbăta trecută
m-am întîlnit prin oraș
cu alina.
ne-am iubit o vreme

când eram în liceu,
pe urmă am aflat
că se culca
pe ascuns
174
cu un coleg de clasă.
era bucuroasă
că ne-am văzut
după atîția ani.
vîntul îi răsfira
peste fața palidă
cîteva fire din perucă.
după sărbători
o să rămînă
fără sînul drept,
pe care
l-am atins o singură dată,
în 2004.
Virgil BOTNARU s-a născut pe 8 august 1988, la Sîngerei (Republica

Moldova). A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți.
Volume de poezie: Return to Innocence (București, Casa de pariuri literare,
2014); Schimbare de altitudine (București, Casa de pariuri literare, 2017).
A realizat, împreună cu Daniela Botnaru, antologiile PAȘII MAMELOR
NOASTRE și PAȘII TAȚILOR NOȘTRI (Chișinău, Prut Internațional, 2020).
A publicat în: Contrafort, România literară, Luceafărul, Zon@ literară, Tiuk!,
Revista literară, Limba Română, Noii Barbari, Sud-Est, Scriptor, Quadrat ș.a.
Prezent în antologii și volume colective apărute în Republica Moldova,
România, Germania, Ungaria, Rusia.
175
Poesis
Ana-Maria
Anania
Poezii
1.
frica e un pictor nesigur. nu așa îmi spuneai
de fiecare dată când îți ridicai brațul noduros
asupra mea? abandonează-te, lasă-te desenată
în culorile morții. cu cât te zbați mai tare, cu atât e
mai dureros. taci. picturile se privesc în liniște.
am fugit de atâtea ori prin labirintul ăsta blestemat

și de fiecare dată ajungeam în același punct. niciodată
nu am reușit să închid ușa aia, așa că am renunțat de mult
să mai ridic mâinile. pentru că mi-am sfărmat toată limba,
începusem să mușc din viața care se scurgea din mine.
nu tremura. degeaba te prefaci; știu că îți place.

nu așa îmi spuneai de fiecare dată când îmi legai
mâinile cu eșarfele alea odioase, pe care mi le făceai
cadou după fiecare operă de artă?
trebuie să recunoști că natura se pricepe de minune

la colorimetrie. nu așa râdeai în fiecare dimineață în
care mă trezeam cu amprenta metacarpienelor tale rupte
pe chipul-pânză?
eu nu mai sunt om. sunt o galerie de tablouri nereușite.

176
culorile morții s-au scurs în sufletul-canal, însă rădăcinile

suferinței îmi brăzdează acum tot corpul. le numesc vergeturi
maturate ca să nu le spun cicatrici.
2.
aș putea parca oricând pe locurile alea albastre,
căci incapacitatea de a mă iubi rămâne încă un mare handicap.
trec constant printr-o comisie de evaluare care mă analizeazăsuspicios,

de parcă încrederea în sine ar mai crește vreodată
după ce a fost ciopârțită de experințe ruginite, lăsând la vedere
niște cioturi care trebuie să fie pipăite de toate privirile
și să mestec vorbe de încurajare și comparații inutile.
după ce îmi primesc certificatul, pe care o să îl ascund în sertarul cu

diplome adunate inutil, pot să îmi reiau lupta pentru supraviețuire,
care oricum nu interesează pe nimeni.
3.
nu vrei să mă cunoști.
tristețea mea e scatofilă și mereu gravidă,
așa că ori de câte ori are pofte, trebuie să scormonesc
prin scârnele trecutului și să caut cele mai apetisante amintiri.
izul acesta de ghenă părăsită mi-a alterat simțul realității
și nu aș putea să îți spun ce îmi mai place cu adevărat.
plâng cu lacrimi zoioase și oricât mi-aș freca obrajii ,
mă însoțește duhoarea aia care apasă greu asupra orașului
în zilele de duminică când brantnerul nu vine să ridice gunoaiele.
am ochii verzi ca mucegaiul de pe sicriul norocului meu

și trebuie să trăiesc cu asta pentru că sunt lucruri în viață
pe care dacă nu le accepți te vor seca mult prea devreme.
știu. am picioare lungi, dar nu ca să le pun în jurul gâtului fericirii,
ci ca să dau mereu cu capul de pragul de sus când mă retrag în mine.
buzele mele sunt doar o crustă pe care o zgândăr cu fiecare zâmbet
și cuvinte nespuse se preling pe bărbie inutil.
4.
când se trezesc cuvintele din capul meu
sunt furioase că le țin prizoniere și îmi scot ochii
cu un cârlig de prins pește fără momeală căci știu
că sunt o captură sigură deloc imprevizibilă chiar
177
Poesis
după ce orbitele sunt goale și negre

ca o gaură misterioasă din Univers
își întind brațele anchilozate de atâta somn
și ochii mei se transformă într-o copie a Medusei
doar că în loc de șerpi sunt multe brațe
noduroase frumoase rupte dezosate pline de bube
toate mâinile astea tastează zgomotos și puternic

pe laptopul primit cadou de la tine nu le pasă de tastatura firavă
nici nu știu că ecranul nu se atinge nu le pasă căci
nu e cadoul lor ci al meu și mereu tratăm totul cu indiferență
când nu este vorba despre noi
ele vor doar să își verse furia care le clocotește în vene

și care le prăjește pielea cu aburii ăia clocotiți
nu avem spitale pentru arși și ele știu că vor muri
dacă nu scot dinăuntrul lor toată lava asta verbală
5.
în fiecare noapte am același coșmar. mă urmărește
o umbră. nu are nimic diabolic, nici nu mă sperie.
e o umbră frumoasă și asta este partea cea mai urâtă.
tu o vezi, dar nu o faci să dispară. o așezi la masa
sufletului meu, pe care o cipârțiți amândoi
cu tacâmurile alea de argint, pe care le scoatem doar la ocazii.
râdeți atât de zgomotos, încât îmi tremură ficatul. de fiecare

dată când mă uit în ochii tăi tulburi, văd doar o umbră sfâșiată.
mă obligi să deslușesc acest puzzle, deși mâinile mele sunt rupte
și înlocuite cu niște cioturi.
casa mea nu mai este a mea. sunt decupată din toate fotografiile
și pisicile nu mă mai recunosc. nu mă mai recunosc nici eu.
zgâlțâi imaginea din oglindă, însă nu se întâmplă nimic.
te caut cu disperare, dar nu găsesc decât
parfumul primelor minute în care ne-am zâmbit.
fiecare noapte se transformă într-un coșmar.

te rog de fiecare dată să îmi faci o cafea, iar tu
îmi fierbi un ceai din cuvinte neînflorite.
178
6.
„Gândurile negre și
frica
și furia
Sunt câini negri turbați cu bale la gură ”1
de aia îmi e atât de frică de ei
și mă ascund în spatele tău ori de câte ori
ne întâlnim cu ei pe stradă.
tu râzi și zici că nu îmi fac nimic,

dar te strâng de braț și mai tare
când simt cum mă adulmecă.
sunt prieten cu ei, îmi zici zâmbind,

dar eu nu sunt și te rog disperată să mă ajuți
când îmi dau târcoale, cu ochii bulbucați și limbile scoase.
trebuie să vorbești cu ei, să nu îi respingi, să nu fugi,

îi mângâi ușor și se vor domoli, te vor urma pretutindeni,
însă pentru tine e ușor pentru că știi cum să-ți îmblânzești demonii.
7.
sunt plămădită din cicatricile mamei
& fricile sălbăticite ale tatălui meu.
sunt tot ce nu a fost bunica mea.

fericită.
am tot ce nu a avut străbunicul meu.
speranță.
sunt tot ce nu au visat părinții mei vreodată.

obișnuința îmi e o haină prea mică
& îmi țes fiecare zi din fir aspru de rebeliune.
1
Radu Găvan – „Bestia obișnuinței”
179
Poesis
Poezii de
Alexandru
Cazacu
O trecere
Trecerea unei femei frumoase
într-o zi de toamnă
prin orașul mic și provensal
cu miros de lavandă
la orele cand soarele pătimește
peste zidurile medievale
iar obloanele negustorilor acoperă ferestrele
precum amintirile o tandrețe îndepărtată
iar seară multicoloră se înalță
din hainele jucatorilor de cărți ai lui Cézanne
și nu mai ști
peste pavelele străzii din cartierul vechi
dacă mica disperare din jumătățile de gând
va întregi trecutul ori doar inima
își numără neîncepute cruciade
180
Fǎrǎ scǎpare
Toamnă timpurie printre blocurile
din cartierul cu nume de erou
ce pare un lung șir de menhire
și-n piețele pietonale
chipurile trecătorilor ieșite
din pânzele olandezului Frans Hals
te înconjoară implorându-te să mai rămâi puțin
să nu pleci prin aburii de alcool și cafea
când frigul se lasă brusc
precum partea mobilă
a unei capcane de prins mamifere
în această parte a Europei Christiana
unde norocul are o viață de netrăit
prin casele de pariuri ale cartierelor sărace
iar iubirea se zbate fără scăpare
prin inimi şi trupuri
de foști îndrăgostiți ce-și mai trăiesc
mereu la sfârșit de sezon
o nouă adolescență
Intra-muros
Florile de ger ale iernii
par a scrie cronica
unor lumi necunoscute
sâmbătă la cinsprezece treizeci
peste vitrina unei galerii din Sud
când tes yeux qui brille
asupresc luminile de semnalizare
ale autoturismelor
și cerul oglindă
reflectă norii peste pământul înghețat
Singurătatea cartografiază
intra-muros fiecare alee
unde clădirile stau înșirate
precum o procesiune
care face un popas tăcut
181
Poesis
Numai statuile
își povestesc una alteia odiseea
și mă învață că adesea
atunci când asculți
începi sa iubești
Va învinge
Îmbătrânită și calmă
amiaza ne ține pe umeri
cu brațe matusalemice
O frumusețe invizibilă
copleșește totul în jur
Un fel de milă picură din sacii de nisip
de pe marginea marginile batiscafului
şi înaintează prin neguri
asemeni săgeților unor cuceritori
Ca un om ce-și caută ochelarii

pipăind obiectele din jur
rămâneau amintirile toate
și pilda poveștilor sculptate
în capitelurile unor abații
ne încredința că astăzi
cineva va învinge
182
Poezii de
Dumitru Mălin
Cum de-am crezut?

Cum de-am crezut că sunt nemuritor
Când toate-n juru-mi tot mureau întruna,
Doar eu nebun și beat de viitor
Strângeam la piept seninul și furtuna.
Eu îngropam urâtul în pământ

Și doar frumosul îl lăsam afară;
Vedeam că-s om, dar nu-mi păsa nicicât,
Ce-ar fi putut pe mine să mă doară?
Și cine-ar fi-ndrăznit să-mi ia din munți,

Cine să-mi bea fântânile solare?
Chiar dacă prieteni n-am avut prea mulți,
N-am străbătut nici singur vreo cărare.
Acum pe unde-s toate câte-au fost,

Femei, petreceri, zboruri necurmate;
De ce mi-s toate zilele de post,
Iar nopțile cuminți și-acasă toate?
De ce mi-aduc aminte c-o să mor,

Măcar spre seară, când lumina pleacă;
De ce nu-s beat de nici un viitor,
Dar și prezentul îmi lipsește parcă!?
183
Poesis
Când scriu poeme fulgerele
Tot ce-am trăit rămâne bun trăit,

Nu-mi pot schimba, de-acum, nimic în soartă,
De soare-am fost, mă duc spre asfințit,
Apun și trec în partea cealaltă.
De lună-am fost, voi presăra argint,

În noaptea infinită și deplină,
Să dau îndrăgostiților alint
Când se sărut-aprins ori când suspină.
De-am fost doar iarbă-n vesel răsărit

Pe câmpuri și pe dealuri de mătase
Voi înverzi sub pasu-ndrăgostit
Al unor fete zvelte și frumoase,
De-am fost pădure înfrunzind de dor

Când trilul cerne păsări înnoptate,
Știam că-i sunt pământului dator
Și-oi fremăta atâta cât se poate.
Doar om de-am fost, cu sufletul vuind,

De altceva să fiu n-am fost în stare,
Voi scăpăra-n ecouri lungi oricând,
Când scriu poeme fulgerele-n zare.
Dor de vară
Nori bătrâni, ca mine, trist obraz de cer,
Trece-voi de toamnă și de iarnă sper
Și-oi ajunge, iarăși, pâlpâind ca-n vis,

În înalt de vară și senin deschis.
184
Lenevi-voi ziua pe la mal de mări

Hăituit de drumuri și de depărtări.
Iar când noaptea trage clopote-n adânc

Inima, ca jarul, iarăși să mi-o sting
Lâng-un vin lunatic, din pahare reci:

Treci mai iute, toamnă, iarnă, hai și treci!
Nu contează viața, treacă și ea-n zbor,

Mie de seninul mărilor mi-e dor!
(Din volumul „În munte, lângă Piatra Cântătoare”, în curs de apariție)
185
Poesis
Poezii de
Mihai
Păcuraru
În umbra luptei
Așa de simplu e:
am ales cel mai stupid joc
de a mă ascunde de mine
însumi, de tine, de natura
moartă și vie, doar noaptea.
În vis simțeam valuri de rece

și cald care mă atingeau,
căutam să urc pe verticala
voinței,de sub groapa de lei.
Așa de bine m-am camumflat,

că un vultur, ce mai trecuse
prin mine, s-a întins săgeată
și m-a descoperit, aruncând
apă vie pe mine...
186
Temelie și ploaie
Mult parfum peste pietre,
bucăți de sticlă adaugi;
șanțul adânc respiră,
sângele mielului astupă
locul alb, nins de cruce.
Anotimpurile,ca gimnaști de la circ,

se urcă unele pe
umerii celorlalți,
apoi se pulverizează într-o
plăcere de a privi nimic.
Printre degete împletite,

țâșneșc trei cuvinte din
ce este acum:
temelie și ploaie, temelie și ploaie.
Vezi cum ne jucăm...

Vezi cum ne jucăm de la naștere
până la săgețile în care ne înfigem trupul?
Vezi cum ne jucăm, dacă avem timp,
cu apa fântinilor, cu valurile marilor ape
și cu mărăcinele soarelui ridicat
deasupra creștetelor noastre?
Vezi cum nu ne mai jucăm,

când ploaia ne pălmuiește și tot ea plânge?
Vezi cum nu mai știi anul, nu mai știi drumul
spre o cetate, și te înclini în fața
stâlpului gol?
Spune-mi ce vezi când eu rostesc cuvinte ce-și

iau zborul, vesele că pot pluti,
iar noaptea rostogolește luna în mine și o desfac portocală, aruncând
câinilor dintre stele cojile cu puțin sânge pe ele.
187
Poesis
o mare bogăție de pește
Apa clocotește ca un creier devenind casacadă ce trage spre un gol vârtej,

mormolocii țâșnesc printre dinții
peștilor,
iar eu, întârziat, am pregătit
undița pe malul instabil al
zilelor.
E o mare bogăție de pește în
etajele apei;
arar, câte unul trage firul,
apoi scapă. Jocul stupid, mașină izbită de zid
mă captivează într-o scenă
unde un actor, fără decoruri
și public, își declamă rolul
scris de penița unui plop pe cer, unde crede ca-i o altă apă limpede de
de început și sfârșit, unde chipul meu luminat de tine devine oglindă
și ne atingem de pești, în lichidul de început, dorind să învățăm
să ne naștem împreună.
188
Paraclisul
amorului
docudramă de Sabin Popescu
PERSONAJELE:
Anton Pann
Anica
Platonida
Elisaveta
Neofit
Ilie 2
SCENA 1
Grădina din fața unui paraclis. Vegetație bogată și așezată pe culisante
care, la un moment dat, o vor scoate din scenă. În mijlocul grădinii, o
buturugă și șase butuci mai mici, de o parte și de alta. În fund, pridvorul
paraclisului din lemn, cu o ușă funcțională și cu posibilitatea înclinării
paraclisului, la un moment dat.
ANTON PANN, așezat pe buturugă, cu partituri în mână, cântă
„Binecuvântările”, pentru glasul 1, secondat de cinci novice, așezate pe
butuci.
PANN: Bine ești cuvântat Doamne, învață-mă îndreptările tale! Îngeresc
sobor s-a minunat văzându-te între morți, socotit fiind și a morții putere,
Isuse, stricând-o; scos-ai ridicând pe Adam răul iad și pre toți din muncă
cu el slobozindu-i.
Pentru ce miruri, prin milostivire cu lacrămi, mestecați ucenițelor? Din
mormânt a strigat Preasfântul Înger și zise: „Groapa o vedeți și-nțelegeți
înșivă că Mântuitorul a înviat din morți.”
189
Teatru
Dimineața de noapte, alergau cu miruri la mormânt ucenițele și plângând

ele, iată îngeresc grai le zise: „Vremea tânguirii trecu, deci nu plângeți, ci
vestiți apostolilor Învierea!”
Purtătoare de mir muieri la groapa Ta, Doamne, au venit tânguindu-se și,
stând înger de față, a grăit către ele: „Drept ce socotiți voi pre cel viu între
morți? Căci ca Dumnezeu au înviat din mormânt.”
(în proză) Mărire. (cântând) Preacurată, născând pe dătătorul vieții, pre
Adam din păcat l-ai scos, împreună și Evei ai adus bucurie și pre toți cei
morți la viață ai îndreptat! Cel întrupat din Tine, Dumnezeu și om!
(în proză) Aliluia de trei ori întreit. Apoi Ectenia cea mică și Ecfon
(cântând singur) Că tu ești împăratul păcii. (După o pauză, lăsând
partiturile, ridicându-se și cuvântând) Prea smeritelor cântătoare ale
monastirii Dintr-un lemn, cu adevăr vă zic că muzichia este însuși glasul și
cuvântul care l-a insuflat Dumnezeu în om (plimbându-se) Eu altele n-am
învățat decât din mica copilărie a mea mi-am bătut capul să ajung
desăvârșit în meșteșugul muzicii bisericești. Cinci ani sunt de când am luat
în mână condeiul tălmăcirii cântărilor bisericești și am românit toată
plânsă-cuvântarea cu care se descrie pătimirea domnului și mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Iar acum vă spun vouă, cântătoarelor eclisiastice, așa:
Cântă, măi soră româncă, pe graiul și limba ta și lasă cele străine ei de a-și
le cânta. Mai demult aveai dreptate să te pocești, vrând-nevrând, cu
pronunție străină, tălmăcire nevând. Acum însă-mbrățișează pe aceste
românești, pe limba tatii și a mamii, pe care o și vorbești. Eu pe cât am
putut face și pe câte le-am făcut, iată, le dau la lumină pentru cei ce le-au
plăcut. Multora, am băgat de seamă, cântarea când o primesc și o văd
înzorzonată le place de-nebunesc, neștiind că meșteșugul nu stă în scris
înzorzonat, ci în buna potrivire și în stihul luminat. Eu dar de multe
zorzoane am fugit cât am putut și am urmat cuviinței, peste reguli n-am
trecut, ci am căutat la tonul zicerilor românești ș-am potrivit glăsuirea ca-n
vorbirile firești. Căci în alt chip de a face ar fi cu totul prostesc și aproape
de nimic, ca lucrul copilăresc. Aș mai zicea, dar de-a surda o să-mi pierd
scumpul meu ceas. Întrerup aici cuvântul și în voie vă las, căci celui ce
înțelege, țânțaru-i e trâmbițar, iar celui ce nu-nțelege, toba, surle-s în zadar.
(O novice se ridică urmată de celelalte, și toate părăsesc grădina cu
capetele plecate. Pann se așează pe buturugă, răsfoind partiturile și
murmurându-le, apoi își ridică ochii din ele și începe să cânte melodia
„Luna, stelele să cază”.)
Luna, stelele să cază,/ Să-mi reverse mie rază/ Soare, când vorbesc cu tine,
/Să te poci vedea mai bine;
190
Dacă cruda noastră soartă/ Astfel rău cu noi se poartă, /Ziua o petrec cât
veacul, /Noapte merg ca liliacul.
(Intră una din cele cinci novice, ANICA, cu un ceaslov deschis în mână,
privind în spatele ei și înaintând tiptil până aproape de PANN.)
N-avem și noi ca tot omul/ Să ne facem la timp somnul, / Că tot prin
noapte ce oarbă/ Amândoi ședem de vorbă.
Ah! Și-mi pare noapte mică, / Când văd zori că se despică, / Și plec iar cu
doru-n mine, / Of! să mor atunci de bine…
(ANICA face un pas, ajungând în dreptul lui PANN, care se ridică rapid,
cu partiturile în mână. Amândoi privesc spre locul de unde a venit ANICA,
până când PANN, ținând partiturile cu stânga, bate lent cu dreapta o
măsură aleatorie.)
ANICA: O, Doamne, tot nu-mi vine să crez auzului meu: ce minunat glas!
Cât m-a aprins, cât m-a smintit!
PANN (rămânând cu mâna dreaptă suspendată): Și eu, Anică, fiind atât
rănit când te-am văzut, ca să port am hotărât dulcele tău lanț de gât, pururi-
n orice minut. Ș-în lume cât voi trăi, oriunde mă voi afla, cu credință a-ți
robi ș-în pieptu-mi a te slăvi până nu voi mai afla.
Numai tu, cu jurământ ești draga mea pe pământ, și alta nu mai voiesc nici
să văz, nici să iubesc. Nu te îndoi dar și nu te mâni-n zadar, lasă cele ce te
stric și crede cele ce-și zic. (arătând spre culise) La dușmance nu căta, la
gura lor n-asculta, că-i a relelor izvor și fericire nu-și vor. (lăsând mâna
dreaptă jos) D-aș știi că nu-și sânt pe plac, n-aș sta supărări să-și fac, ci
ochii mi-aș stăpâni și mai mult nu m-aș răni.
ANICA: Ba eu te simț prea bine, dar e prăpastie între noi. Soarta m-a lăsat
de tot orfană și m-a împins să trăiesc ca și ei din închisori.
PANN (pășind spre ea): Spune-mi acum: mergi? Nu mergi? Din două una
să-ți alegi. Spune, dară: vrei? nu vrei? Sau mă iei sau nu mă iei?... Hai,
Anică, să fugim, să fugim, să pribegim, unde-om putea să trăim!
ANICA: Maica stareță mi-a spus c-ai fost însurat o dată c-o fată.
PANN: Da, așa este.
ANICA: Și că ai simțit-o c-oarecine și, pândind, ai prins-o în casă cu el.
PANN: Și că ai zis, arătând toporul: „Nevastă-mea de-ți place, te las cu
dânsa-n pace, numai-ntoarce-mi de la nuntă cheltuiala mea cea multă”.
ANICA: Ai vândut-o cu-nvoială pe a dintâi și așa eu acum își voi fi a doua
soție?
PANN: Așa este. Și de nu vei fi de treabă, te vând și pe tine-n grabă! (O
îmbrățișează cu tot cu ceaslov și partituri.)
191
Teatru
Heblu. Muzică.
SCENA 2
Același decor, dar fără vegetația așezată pe culisante. Intră PANN,
privește cadrul, se așază pe buturugă și începe să cânte melodia „Amărâtă
turturică”.
PANN: Amărâtă turturică/ O, sărmana, vai de ea, / Când rămâne
singurică!/ O, sărmana, vai de ea, / Plânge și inima-și strică, / O, sărmana,
vai de ea, / Neștiind ce să mai zică; / O, sărmana, vai de ea.
Dar eu care sunt din fire/ Decât ea mai cu simțire, / Cum să sufăr
despărțire/ Fără jale și mâhnire!/ Despărțirea mi-e amară!/ Trupul mi-e în
foc cu pară: / Mii de chinuri m-apucară,/ Parcă sufletul să-mi sară...
(Intră maicile starețe PLATONIDA și ELISAVETA, urmate de ANICA, în
haine de novice. PANN vine în avanscenă și își face cruce. Cele trei șe
așază pe butuci, în partea stângă, și încep să citească din trei cărticele de
rugăciuni. PANN se așază și el pe un butuc, în partea dreaptă și începe și
el să citească dintr-o cărticică de rugăciuni. Pauză. Se deschide ușa
paraclisului și intră protopopul Ilie, aducând un jilț arhieresc, pe care-l
lasă în pridvor, și având asupra sa un catastif.)
ILIE: Preasfinția sa părintele, episcopul Râmnicului, Kir Neofit! (Cei
patru se ridică. Intră NEOFIT, îi binecuvântează din pridvor pe cei patru,
care-și pleacă capetele. NEOFIT se așază în jilț. Se așază și cei patru pe
butuci, iar ILIE, rămas în picioare, deschide catastiful.)
Delă în pricina lui Anton Pann cântăreț pentru soția sa Anica, nepoata
stariții Platonida a Mănăstirii Dă un lemn (NEOFIT se ridică la fel cu
ceilalți și vine și se așază pe buturugă. Ceilalți se așază. ILIE vine și el din
pridvor, așezându-se pe un butuc, în partea lui PANN.) Numitul Anton
Pann!
PANN: Preasfințite Stăpâne, cu umilință arăt că Maica Elisaveta, Stareța
schitului Surpate, la 24 ale trecutului lui martie, găzduind la mine, în feluri
cu momele, au scos din fire pă soția mea și au luat-o fără voie cu tot
calabalâcul casii ca să o călugărească, care și altădată, de câte ori au
găzduit la mine, cu felurimi de făgăduieli o îndemna spre fapta aceasta,
care însuși soția mea mi le spunea...
ELISAVETA (ridicându-se): Preacinstite stăpâne, eu, în trecutele zile,
aflându-mă la București, și, fiindcă am mers la casa numitului însuși m-au
poftit, zicându-mi că soția dumnealui vrea ca să se mai preumble, vrând a
vedea și pă maica stareță Platonida, soru-mea, după cum am mai venit și în
alte dăți și viind câtevași zile pentru schimbarea aerului și apoi să să
192
întoarcă la casa-și. Cu acest chip au fost primită de mine în căruță

împreună cu un copil mic și cu o slujnică...
PANN: Da, osebit au înșălat o slujnică de la vecini și au luat-o, pentru care
mă apucă stăpânul ei să împlinesc o păreche de cercei, care zice că i-au
furat. ELISAVETA: Aceste bârfeli câte bârfește, nu știu de unde le-au scos
și pentur care sfârșit au făcut o asemenea urmare. Știut este, Preasfinția
Voastră, istoria numitului, cât au vroit a făcut casă cu nepoata noastră după
frate, sora Anica, când au hrăpit-o din cinul călugăresc și au primit-o întru
căsnicire, îmbrăcând-o mai întâi bărbătește, cu culion pă cap, ca pe
seminariști, cu anteriu și cu scurteică vânătă și au dus-o la Brașov,
recomandând-o ucenicu dumisale. Dar fiindcă vremea nu ne-a iertat și am
socotit a nu ne face de râsul lumii, am suferit pentru Dumnezeu, dar
aceasta acuma fiind cu totul nesuferită, nu putem de a răbda a nu arăta
Preasfințiii Voastre, rugându-mă a i se face numitului cuviincioasă dojană
a nu mai urma asemenea și cu alții. (Se așază.)
PANN: Așa zice și povestea vorbii: Dușmanii de pizmă într-ale lor șoapte
născocesc defaime în zi și în noapte să mir cu ce pâră să mă clevetească, să
mă depărteze și să mă rănească.
Mă rog fierbinte Preasfințiii Voastre ca luând în adâncă băgare de seamă
urmarea numitei starețe asupra unei leguite căsnicii, mai vârtos legată și cu
prunci, să binevoiască a porunci de a le întoarce înapoi cu tot calabalâcul.
Și pă deoparte soția mea să să așeze în liniștită căsnicie, precum au fost și
până acum, iar pă de altă rămâne a să chibzui de Preasfinția Voastră
urmarea numitei starețe. (Se așază.)
NEOFIT (Către ILIE, care se apropie de buturugă.) Cucernice protopop
Kir Ilie, ți s-a dat copia jălbii lui Anton Pann cântărețul îndreptată către noi
și poruncirea să mergi acolo la numitul schit Surpatele și de la cuvioasa
Elisaveta stareța să ceri a ți se da în mână pă hrăpita legiuita soție a
dascălului Anton și pă slujnică, ca să le trimiți îndărăt cu tot calabalâcul
lor. Cucernicia ta, însp, ci au făcut zăbavă mare într-acestea și cu hotărâre
să știi că vei cădea în răspundere.
ILIE: Preasfințite și multmilostive Stăpâne, după stăpânească poruncă,
îndată am și mers spre cercetare spre schitul Surpatele, unde găsind pe
cuvioasa stareță Elisaveta, i-am făcut cunoscut toate poruncite, la care,
cuprinzându-să de o mare mirare, au răspuns că niciunele din cele coprinse
în copia de jalbă nu i-au trecut prin minte a urma, însuși Anton au rugat-o
a o aduce aicea, la Râmnic, pă soția sa, iar nu că au fost fugită sau hrăpită.
Și altceva ne mai putând zice cuvioasele starețe, le-am făcut arătare că sunt
poruncit, dacă să întâmplă să tăgăduiască, să le chem la scaun de judecată.
193
Teatru
Și făr de zăbavă au urmat porunca Preasfințiii Voastre, și când

preacuvioasa stareță Platonida prin netrebnice cuvinte m-au necinstit...
PLATONIDA (ridicându-se): Preasfințite Stăpâne, nădăjduindu-mă tare în
înalta înțelepciune a Preasfințiilor Voastre, toată împrejurarea adevărului
acestei urmări este în cunoștința Preasfinției Voastre pă larg. (Se apropie
de ILIE.)
Cu smerenie depun chezășie că cucernicul protopop Ilie a lucrat nu doar
fără zăbavă, ci și cum mare iuțime. Luni, la 30 aprilie, mergând cu nepoata
mea la Râmnic ca să târguiesc câte ceva și pentur drum, căci era gătită a
veni la bărbatul său iarăși, m-am pomenit cu cucernicul protopop (cu
vehemență) făcându-mă de ocară în curtea domnului medelnicer Alecul
Bujoreanu, unde eram sălășluită, și, viind la mine, cu nejudecată asprime și
cu înfățișare urâtă, dojenitoare, mi-au zis că s-au trimis porunca
Preasfinției Voastre pentru nepoata mea și au pus să tragă din casă pe
nepoată-mea cu îmbrâncituri, făcând-o necinstită și alte multele, iar după
aceasta, înființându-mi și asupră-mi un necuviincios zgomot, în casa
domnului medelnicer, unde se întâmplase spre vizită și alte obraze osăbite,
categorisându-mă asemenea și în tot orașul și cinstita ocârmuire a
județului. (cu calm) Eu, însă, pentru răspect stăpâneștii poruncii
Preasfințiii Voastre, împietrindu-mi inima cu singură răbdare, am petrecut
în tăcere, cerându-i să-mi arate porunca Presfințiii Voastre, socotind că nu
avea ciest ordin să-mi facă atâta mare defăimare prin case streine boierești.
Iar cucernicul protopop Ilie, fiind aprins de nesuferita sa omenească
iuțime, n-au luat în băgare de seamă câte încredințări i-am făcut că este
gata să plece nepoată-mea la bărbatu-său și încă mai rău au prisosit
neiertata hulă împotriva cinstei noastre cât au vrut.
Drept aceasta, mă rog smerită și prea plecată Preasfințiii voastre, ca să vă
milostiviți a nu lăsa de sub pătrunzătoarea dreaptă judecată ființa
numitului, fără canonisita mustrare pentru relele sale întrebuințări, care au
fost fără asemănare, tocmai acum la vârsta când nu m-am știu către
Preasfinția Voastră cu nimic greșită. Se cuvenea a veni…
PANN (ridicându-se): Prea Sfințite Stăpâne! Am văzut în faptă că v-ați
făcut arhipăstoreasca datorie de ați poruncit să fie adusă atât legiuita mea
soție, cu pruncul și tot calabalâcul ce l-au fost luat cu sine, dar cuvioasa
stareță Platonioda după ce au zis către sfinția sa, părintele protopop Ilie, că
o va trimite cu căruța sa în București, în loc de a pune în lucrare trimiterea
soției mele, cuvioșia sa au pregătit-o s-o trimită în Transilvania, peste
graniță, ca să o lase la celelalte rude de-ale sale, iar la vedere au dat cuvânt
că merg de facere de băi lângă Râmnic, precum pentru aceasta poate să-l
facă dovadă și ocârmuirea județului, de unde au scos răvaș de drum peste
194
graniță, care copie de răvaș o alătur. (Îi dă o hârtie lui Neofit. Platonida se
așază.)
Preasfințite stăpâne, ca să nu ajungă prin aceasta la desăvârșită spargere de
casă, eu mă rog preaplecat să binevoiți a porunci să rămâie la mine legiuita
mea soție cu pruncul și cu calabalâcul și cu arătata slujnică. (Se așază.
Pauză.)
NEOFIT: Preacuvioasă maică stareță Platonida a Mânăstirii Dintr-un
Lemn când ți s-a făcut cunoscută porunca noastră, dată în această pricină,
te-a arătat întâi cu pricinuire plănuită, dar și în urmă în loc de a face
urmare cu a trimite pă cerutele femei, ai mijlocit vicleșug că unde era să le
pornești către casă le pregătiși a le trimite peste graniță (îi arată hârtia).
De aceea, pentru că te-ai arătat cu abatere de la ale datoriei, precum și
nesupusă poruncii noastre, te strășnicesc de a nu te mai arăta și pe
viitorime cu asemenea fapte împotriva casei lui Anton Pann cântărețul. Iar
pe de altă parte să despăgubești pă cucernicul protopop de toate cheluielile
ce i s-au pricinuit. Să fiți blagosloviți!
(NEOFIT se ridică, urmat de ceilalți, îi binecuvântează și intră în paraclis
urmat de Ilie, care ia și jilțul. Platonida și Elisaveta părăsesc demne
curtea, ignorând-o pe Anica, care încearcă să se apropie de ele și apoi
privește în urma lor.)
PANN: Urât de-ți sunt iar, fără rău să-mi pară, mă voi depărta. La un cu
simțire silita iubire este de prisos. Multe din natură, mor, iubesc din gură,
pentru vreun folos. Ești dar înțeleaptă, judecă deșteaptă câte ți le zic, uită-
te la tine și mă vezi pe mine, nu-și mai zic nimic. (ANICA se întoarce spre
PANN și vine spre el, întinzându-i o micuță casetă.) Ce e aicea? Inele
pentru noi?
ANICA: Nu. Cerceii cu pricina, pentru vecinu… (Pauză.)
PANN: Umilit fac rugăciune, de ți-am făcut vreun rău, spune, nu-l tăcea-n
inima ta. Și de vei avea dreptate, după multa-ți bunătate, primesc a mă
certa. 7
ANICA: Doamne, Antoane, mai bucuros aș vrea eu să fiu o carte între
cărțile tale, că atuncea știu că mai des m-ar lua bărbatul meu în mână.
PANN: Atuncea ar trebui să ai grijă să nu fii un călindariu, ca să nu-mi iau
în tot anul altul! (O îmbrățișează. ANICA rămâne inertă. PANN se
retrage.) Spune-mi, dragă, ce-ți lipsește, suflețelul ce-ți dorește?
ANICA: Atunci-ți spun să lăsăm Bucureșcii, să ne așezăm aicea, în
Râmnic.
PANN: Dacă-mi spui așa, eu ți-oi spune da!
Heblu. Muzică
195
Teatru
SCENA 3
Același decor cu butuci, dar în fundal praclisul este înclinat. NEOFIT,
așezat pe buturugă, ține în mână o carte. PANN, în picioare, cântă
melodia „Tu-mi ziceai odată”. Lângă butuc sunt legate câteva cărți într-
un pachet.
PANN: Tu-mi ziceai odată/ Ah, al meu iubite,/ Partea mea din ceruri/ Ție
o voi da;/ Toate sunt uitate/ Toate sunt pierdute/ Astfel este veacul/ Nu e
vina ta.
Cinste și virtute, /Amor și credință/ Ieri îmi jurai mie,/ Azi cui i s-o-
ntâmpla; /Nu cunoști iubire, /Nu ai pocăință,/ Astfel ți-e și sexul,/ Nu e
vina ta…
NEOFIT (răsfoind cartea): Iubite cântătorule, de-avem răgaz, să mai zici
una de of! (PANN se pregătește să cânte, dar intră ILIE cu un catastif,
urmat de PLATONIDA, ELISAVETA și ANICA, îmbrăcată în mireană. Toți
patru se apropie de NEOFIT, care-i binecuvântează, după ce și-a pus
cartea în sutană. PANN vine în avanscenă și își face cruce, apoi toți, în
afară de ILIE, se așază în aceleași poziții ca în Scena 2.)
ILIE (deschizând catastiful): Delă în pricina Anicăi, nepoata stareții
mânăstirii Dă un Lemn din …. Vâlcea, cu soțul ei Anton Pan cântărețul…
Preacuvioasa maică stareță… (PLATONIDA se ridică)… Elisaveta
(ELISAVETA se ridică, PLATONIDA se așază.)
ELISAVETA: Preasfinte și multmilostive Stăpâne, s-apropie doi ani acum
de când numitul profesor și anume Anton Pantaleon iar au venit în orașul
Râmnicu și s-au tocmit cântăreț la o biserică, însă patima băuturii, ce au
avut mai înainte, din zi în zi se înmulțea, asemenea și dragostea cea
nebunească ce au avut asupra nepoatei noastre Anica, din pricina patimii
sale, iarăși din zi în zi se perdea și o mâhnesc totdeauna fără milostivire.
Acum la trecutul mai, într-o noapte, bătând-o de moarte, în puterea nopții,
au fugit prin mahalale la casa boierească a domnului medelnicer Alecu
Bujoreanu, care vestindu-ne totodată ne și sfătuia ca să ne milostivim și să
trimitem a o lua la noi, căci neîntorcându-ne în milostivenie părintească
asupră-i, poate să-și facă singură primejdie. Și ca să nu se întâmple un
asemenea extraordinar lucru, am primit și am luat-o la noi, pe care văzând-
o, ne-am speriat de a ei patimă. Și tocmai atunci și-au recunoscut și ea
greșeala ce au făcut la tinerețe. Pentru care, în genunchi înainte-ne, au
cerut cu plângere iertăciune și în cele din urmă prin spovedanie ne-au
arătat că nu este nici cununată cu dânsul și toate câte ne-au arătat amândoi,
că s-au cununat în Brașov, au fost neadevărate și plăsmuite de dânsul.
Și fiindcă împreunarea lor a fost nepravilinică și în scurt cu nelegiuire,
după părinteasca datorie ce o avem, ne este cu neputință a mai lăsa nepoate
196
noastră să păcătuiască cu dânsul, ci, de astăzi înainte, am luat-o iarăși supt

ocârmuirea noastră. Însă, spre mai bune descoperire a adevărului, am adus
de față nepoata noastră ca să se întrebe, descoperindu-se dreptul adevăr.
(Se așază.)
NEOFIT: Numită Anica! (Anica se ridică.) Ești căsătorită cu pârâtul
Anton Pan după lege sau nu?
ANICA: Nu. (Se așază)
NEOFIT: Numitule Anton, ce să zice că ești soț al Anicăi, dacă vei zice că
sunteți cununați, îți cerem dovezi în care-și an, lună și zi, în care oraș sau
sat, în care eparhie, la ce biserică, ce preot anume și cine v-au fost naș și
nună.
PANN (ridicându-se): Nu am fost cununați, Preasfinția Voastră. (Se așază.
Pauză.)
NEOFIT: Până se va da hotărâre de la noi de desfacere și de canonisire a
împricinaților, numita Anica să fie îndatorată a petrece în mănăstire pe
lângă una dintre cuvioasele starițe ce se arată că sutn mătuși ale ei, iar
numitul Anton să fie îndatorat a face cale întoarsă la București la
trebuințele sale. Să fiți blagosloviți! (Vrea să se ridice, la fel ca ceilalți,
dar sunt opriși de intervenția energică a lui Ilie.)
ILIE: Preasfinția Voastră, cu supunere fac cunoscut Preafințiii voastre că
preoții popa Scarlat și popa Matei, de la Mânăstirea Dintr-un lemn, au
săvârșit o cununie fără voie și răvaș de la protopopie, anume pă Anica,
soția lui Anton Pann, cântărețul, cu un nepot al dumnealui medelnicerul
Bujoreanu și anume Alecu Milcoveanu. Totdeodată mă rog Preasfințiii
Voastre a să chibzui cele de cuviință într-această pricină, a nu mai îndrăzni
pă viitorime a săvârși și alții cununii fără răvașu protopopii. (Pauză)
NEOFIT: Cucernice protopop, popo Ilie, mie îmi pare că în urmă cu ani
doi, cucernicia ta au găsit-o pă preacuvioasa stareță Platonida și pă nepoata
ei în curtea domnului medelnicer Bujoreanu. Așa este, cucernice?
ILIE: Da, Preasfinția Voastră.
PANN (de pe butuc): Nici nu și-a adus aminte de ale sale jurăminte, când
zicea că o să-mi fie până la moarte soție, să ne-ngroape într-un mormânt.
Și acum, cele zise au rămas ca niște vise, dar cereasca judecată o va
pedepsi vrodată, și însuși al ei jurământ. (ridicându-se și pășind spre
Anica) Anii cre îi trăiai împreună cu mine, nu crez și acum să-i ai tot cu
același bine. Nu zic că ședeai pe bani și umblai cu caleașcă sau te slujeai
de țigani, muștele să-și gonescă. Nu. Căci eu singur am fost cu dragoste la
toate, bărbat, slugă și rob prost, slujindu-și cât să poate. (Anica începe să
plângă.) Iar tu doamnă te numeai ș-a casei stăpână, orce doreai și pofteai,
își era și în mână. Care, dar, alt neajuns, o, nemulțămitoare!, te-a rănit și
197
Teatru
te-a pătruns, să te faci vânzătoare? Ah! Iudo! Dalila! De interes orbită, vai!
amar seamă vei da, aspidă otrăvită! (se retrage și se așază.)
NEOFIT: Cucernice protopoape, îndestulându-ne acum de cele aflate și
văzând că în asemenea pricină , fără a fi mai întâi lămurită prin hotărâre de
judecată bisericească, s-a săvârșit această cununie, făr’ de chip rău și fără
cuviință, porunca noastră este grabnică, canonirea acestor doi preoți ce au
îndrăznit de au citit slujba cununiei, fără a cere forma și neavând răvaș de
la cucernicia ta, știindu-să mai întâi Anica petrecând în căsnicie cu pârâtul
Anton Pan. Poruncim cucerniciei tale ca acum, îndată, să-i poprești a mai
sluji cele prea sfinte nici la mânăstirea Dintr-un Lemn, nici la altă biserică.
Iar de urmarea poruncii în grabă să ne raportuești (întorcându-se, cu calm,
spre Platonida.) Preacuvioasă maică stareță…
PLATONIDA (ridicându-se brusc): Preasfinția Voastră, înalte părinte,
într-unile greșim și într-altele ne pedepsim; noi, amândouă surorile, însă,
se vede că suntem cele mai păcătoase înainte lui Dumnezeu și, pentru
răsplătirea păcatului, ne-a dat pă această ticăloasă nepoată a noastră dă
frate, Anica, că sunt acum aproape zece ani, când dinspre una, când
dinspre alta, ne aflăm tot cu lacrimile pe obraji. Și din vreme în vreme, tot
întru întristare ne aflăm. Acum, cu această poprire pe amândoi preoții ce-i
avem de slujire la sfânta biserică de a nu mai sluji de aici înainte cele
sfinte, rămâne sfântul locaș închis și maicile fără nici o mângâiere
sufletească.
Noi, însă, rugăm fierbinte pe Preasfinția Voastră, din partea voastră
amândorura și obștea maicilor cu genunchii plecați Preasfințiii Voastre, să
vă milostiviți a ierta acea greșeală atât a celor doi preoți, cât și a noastră
păcătoaselor, că cunoaștem că suntem greșite înaintea Preasfinției Voastre,
ca să nu stea sfântul locaș închis fiindcă noi ne pierduserăm din pricina
ticăloasei de nepoată-ne. Și iarăși ne rugăm Preasfinției Voastre a nu ne
lăsa mâhnite cu închiderea sfintei biserice; dar și nouă nu este mai puțin
rușine și ocară, fiind sfânta biserică fără preoți, căci lumea va găsi acuma a
râde și a vorbi după cum vor voi despre cinul călugăresc.
Aceasta rugăm pe Preasfinția Voastră cu toată evlavia. (Se așază.)
NEOFIT (exasperat): Popo Ilie, poruncă: slobozim pă acei doi preoți de la
Mănăstirea Dintr-un Lemn din popreala cu care au fost canonisiți, le dăm
voie a săvârși sfintele slujbe la numita mănăstire și totdeodată făcând
cunoscut și lor această iertăciune ce li s-au dat. (ridicându-se, cu asprime)
Să fiți blagosloviți! (Face semnul binecuvântării. Ceilalți își pleacă
capetele și ies discret. Ultimul rămâne Pann, oprit de intervenția lui
NEOFIT, care se așază.) Fiule, iacă-te slobozit de nevastă și mai vârtos de
198
mătușile sale! Mulțămit ești? Că singurătatea e bunătatea trailului

filosofesc.
PANN (venind lângă NEOFIT): Preasfințite Stăpâne, cum zice și Povestea
Vorbii: Mulți doresc singurătate, dar eu de ea sunt sătul, i-am cunoscut
bunătatea, mi-a venit acră destul. Preasfințiii Voastre, de pe sufletul meu,
i-aș mărturisi acum tot ce voiesc eu.
(așezându-se pe un butuc) Cu Dumnezeu înainte îmi iau inima în dinți,
mă-nsor iar, cunună, părinte. Zică-mi toți că n-am minți. Știut este că de
două ori am fost căsătorit, am ținut două neveste și nici una n-a murit!
Asta mă lasă pe mine, pe una o lăsai eu. De am trăit rău sau bine, să ne
ierte Dumnezeu. Șapte ani trăii cu prima și mereu m-am judecat, gâra-
mâra am vândut-o ș-am scăpat! Cu Anica făcui casă, dar la al zecelea an,
vrând să se facă (făcând din degete semnul banilor) mai grasă, mă urî ș-
îmi fu dușman. Sărace fure toate, săracă și acum iau, cu doar, c-o fi și cu
poate peste mai bine dau. Dar însă de loc nu-mi mai pasă orișicum d-oi
nimeri, unde-o ieși, să iasă, sunt deprins a suferi.
NEOFIT (scoțând cartea din sutană): Cinstite dascăle, grăiești cu
minunăție, ca din carte, dar nu dinc ea bisericească a lui Dumnezeu, ci din
cea politicească a lumii acesteia.
PANN (ridicându-se și apropiindu-se de pachetul de cărți) Preasfințite
Stăpâne, câteva versuri politicești pentru petrecerea viețuitoarelor socotesc
că nimănui nu va fi spre vătămare. M-am apucat a aduna și a face câte o
carte din cele lumești, încet-încet, învățându-mă singur, unu, ca să-mi
treacă de urât, și al doilea socotind ca să trăiesc. Din nenorocire, prea cu
strânsoare mă chinuiesc cu meșteșugul muzicii bisericești, după
cheltuielile cele din ziua de astăzi și după mica leafă ce se plătește
cântăreților. Și de multe ori fiind silit a alerga după alte spiculații spre
chivernisirea vieții: eu acum nu sînt numai cântăreț și profesor, ci totodată
și tipograf și librar.
(luând pachetul de cărți și punându-l la picioarele lui NEOFIT)
Preasfințite stăpâne, am îndrăznit a vă aduce cincizeci de Prohoade, știind
că vă trebuie pentru seminar, după au luat și celelalte seminarii câte o sută,
și Decsastare câte o sută. Prețul unui Docsastar este zece sfanți, cu hârtie
olandă bună. Prohoadele sunt câte un sfanț și jumătate unul, precum se
vede la scoarță însemnat. V-am pus însă și zece Prohoade peste cinzeci ca
dar Preasfințiii Voastre, la fel și cartea lumească „Spitalul amorului sau
cântătorul dorului”.
NEOFIT (cercetând cartea din mână): Spune-mi, cântătorule, de ce se
cheamă „Spitalul amorului”?
199
Teatru
PANN: Ca să nu se cheme de-a dreptul „Balamucul amorului”, căci ce

sunt, cu adevăr, amorurile, de nu boli închipuite. Cum zice și povestea
vorbii: Amorul nu e om, nici vro vită, nici vreun pom. Numele lui toți îl
știu, dar nu e-n ființă viu. El e numai povestit, ș-în idei închipuit. Sau
vorba cântecului (cântând melodia „Vezi pricina de amor”): Vezi pricina
de amor/ Inima cum leagă dor! Cum din om ajungi neom/ Și te usuci ca un
pom./ De amor când auzeam, / Îmi plăcea și eu să-l am: / Socoteam că e
zahar,/ Dar a fost venin amar. (Intensitatea vocii se filează până la șoaptă,
paralel cu filarea intensității luminii.)
Heblu. Muzică
EPILOG
În mijlocul scenei goale, Pann îmbrăcat cu o haină neagră, cu un fes roșu,
care apare pentru prima dată, aplicat pe haină la piept, cu mâinile
împreunate pe abdomen și rămânând nemișcat.
PANN (jovial): Aici s-a mutat cu jale, în cel din urmă an, care în cărțile
sale se citește Anton Pann. Acum mâna-i încetează ce la scris mereu ședea,
nopți întregi nu mai lucrează la lumină. Împlinindu-și datoria și talentul
neîngropând, și-a făcut călătoria, dând în lume altor rând. Cum zice și
Povestea Vorbii (șăgalnic): Anii ca zilele trec și minutele ca clipe, nu
simțim cum se petrec tinerețile cu pripe. Noi din zi în zi murim și ne
pierdem din viață, ca musca ne amăgim și ne-necăm în dulceață, interesuri
căutând; trăim tot în neodihnă, și ne hrănim griji păscând, n-avem un
minut de tihnă. Cu nădejdi ne mângâiem și ne îndulcim amarul, ne
îmbătăm și iar bem până la drojdie paharul. Am vrea pe plac să trăim și să
fim în fericire, dar oricât să dobândim, murim în nemulțumire. Ne mai
rămâne o nădejde, vorba cântecului (închizând ochii și cântând energic):
Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte, ta-ri-ta-ta-ta-ti-ta, ta-ri-ta-
ta-ta-ta-ti-ta. (bis)
HEBLU
200
Un artist
arborescent:
Emil Cătălin
Neghină
un eseu de Mihai Posada

Personalitatea complexă a lui Emil Cătălin Neghină va fi cu greu
fixată într-o «sistematică» a artiștilor cu multiple valențe, pe modelul elaborat
bunăoară, pentru cu totul alte scopuri hermeneutice, de savantul suedez Carl
Nilsson Linnaeus (1707-1778), cunoscut drept «părintele taxonomiei și tatăl
ecologiei moderne», în sensul de știință a legilor de clasificare și, respectiv,
ecologie umană, cu relațiile speciale stabilite între fenomenele sociale și
spațiile lor de cuprindere. Născut la 4 ianuarie 1965, proteicul Cătălin
Neghină se (re)prezintă,polivalent, într-o dezvoltare arborescentă,
deocamdatăca:actor (al Teatrului Naţional «Radu Stanca» din Sibiu, licenţiat
în actorie, cu specializări masterale în «Vorbire şi limbaj în artele
spectacolului» şi «Scriere dramatică». A interpretat peste 80 de roluri în
teatru, pe scenă și în spaţii neconvenţionale: tramvaie, autobuze, lacuri,
păduri, hale industriale, pieţe publice, baruri, spitale, cetăţi, patinoare, etc.Pe
scenă i s-a jucat monodrama Pisica albastră, la Sibiu, în anul 2011, în regia
regretatei regizoare Mona Marian; text montat doi ani mai târziu de regizorul
Gavriil Pinte la Teatrul Național Radiofonic, cu titlul original:Nopțile gri ale
pisicii albastre); profesor (un întreg deceniu a predat artă dramatică în şcoli
sibiene); redactor-şef la un post de radio şi jurnalist culturalvreme de 16 ani
la ziare locale; artist vizual:cu peste 20 de participări – cu lucrări de grafică,
sculptură, instalaţie şi fotografie – în expoziţii personale şi de grup);mai recită
și acompaniat de propria chitară. La nenumărate manifestări literar-artistice,
împreună cu colega de teatru, actrița Lerida Buchholtzer, asigură nivelul
plastic/artistic ridicat al prezentărilor/lansărilor de carte sau al altor
evenimente importante în sens cultural, ale colegilor de cenaclu și de viață
dedicată propășirii literaturii și artelor. Colaborează cu reviste culturale din
România şi este prezent în câteva antologii. Membru al Uniunii Scriitorilor
201
Eseu
din România din anul 2006, îngrijește o rubrică permanentă de teatru în

revista EUPHORION.
Cărţile publicate:Monştrii-s acri–poeme, Ed. AXA, 2003 (Premiul de
debut la Concursul Naţional de poezie «Porni Luceafărul», ediţia a XX-a,
Botoşani-Ipoteşti și premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu,
pentru volum de debut, poezie); Din culise totul se vede altfel–poeme, Ed.
Axa, 2003; Sărbători fericite sau grijă mare ce-ţi doreşti că ţi s-ar putea
împlini–teatru, Ed.Etape, 2004; Alfabetariu cu Han–poeme, în colaborare cu
artistul plastic Sorin Han, ilustrator-interpret al textelor, Ed. Rotarymond,
2005; Turnul respiră / Der Turm atmet–poeme, volum bilingv român-
german, trad. Wolfgang Fuchs și Anna Neamțu, Ed. Alma Mater, 2007;
Inima din creier – 50 de poeme de dragoste, Ed. A.T.U., 2012 (premiul
«Piaţa Aurarilor» al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, 2013);
Capcană pentru floretă și portjartier – teatru, Ed. Eikon, 2017;
DEBULKING fucking DANCE – teatru, volum bilingv român-maghiar, trad.
Csiki Attila, Ed. Limes, 2018.
* * *
«Beat de lume și păgân» pentru că «nu își are inima în cap» și nici
«creeri n-are în inimă», cum afirmă Blaga în Lumina raiului (Poemele
luminii, Sibiu: Biroul de imprimate «Cosînzeana», 1919, pp. 44-45) – Emil
Cătălin Neghină se arată un lucid blagian contradictoriu, așa cum îi stă bine
oricărui dionisiac ce își cântă, filosofic și năstrușnic, iubirea – vezi cele 50 de
poeme de dragoste culese în 2012 sub titlul pseudoarogant Inima din creier.
Fals contra-blagian, pentru că incitantul titlu nu răsfațădecât o isteață
cochetărie promoțională. Mușcând cu poftă postmodernă din mărul ironiei,
firește că umorulautoruluimustește cât se poate de insolit: impresia de
anacolut organizat regizoral, dozat inteligent și finețea pozelor «dure» dau un
aer cu totul particular umorului întins ca o coardă de arbaletă, conviețuind
fericit cu lirismul de cea mai pură expresie: „Ea dansează pe sprâncenele mele
și cântă:/ Cer un fir de cer pirpiriu,/ vreau un leagăn adevărat/ să mă dea
huța în fiecare noapte, să mă dezlege de întunericul din fapte” (p. 8); „Mă
strânge în brațe atât de tare/ că simt cum educația ei sentimentală tremură/ și
intră în vibrație cu a mea./ Nu am înclinația necesară să trăiesc o dragoste/ din
care să nu fac parte cum aș vrea,/ așa că accept să fiu donator fruntaș/ de
energie pentru atingerea sânilor ei” (p. 11).
Culegere bilingvă, înregistrată de Biblioteca Națională a României ca
«bibliografie», Turnul respiră / Der Turm atmet–poeme apărea în 2007, care
înseamnăanul când primul oraș al României devenea Capitală culturală
europeană – Sibiul, în parteneriat cu Luxemburg, capitala Marelui Ducat, iar
la succesul editorial al cărții de 60 de pagini a stat un proiect discret, după
cum aflăm din înscrisul de pe coperta a doua: „Mulțumim susținătorilor
202
proiectului și secției germane a Teatrului Național Radu Stanca Sibiu”, de

asemenea, „domnului Joachim Wittstock, scriitor pentru susținerea domniei
sale în finalizarea traducerilor și domnului Constantin Iridon, compozitor și
profesor, pentru transpunerea grafică a partiturilor”, deoarece șapte dintre
texte sunt nu doar traduse dar și imortalizate ca lieduri, cantabile în istoria
prezentă și viitoare a burgului; concepția grafică și tehnoredactarea aparțin
domnului Adran Matioc, tiparul a fost realizat la Print ATU din Sibiu, iar
prefața i se datorește președintelui Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din
România, domnul Ioan Radu Văcărescu. În chiar titlul textului Despre cum e
să simți că între a fi și a nu fi se mai află ceva (din Turnul respiră, p. 14)
cititorii vor descoperi o esențială prefigurare a ceea ce autorul însuși consideră
„o rescriere a magnificei și fundamentale piese Shakespeariene Hamlet” (sic!,
Capcană pentru floretă și portjartier, p. 5); în vreme ce versurile – potrivit
viziunii lui Blaga din celebra poemă Trei fețe – desfoliazăcu bătrânească
înțelepciune elanul tineresc al iubirii gloriei și faimei ca pe o naivitate
copilărească, pizmașă, într-o expresie de sinceritate maximă, comparabilă
limpezimii modelelor deja menționate: „Prietenul mi-a încredințat bolovanul./
În ideea celebrității, am acceptat./ Eram încântat că, în sfârșit,/ se va vorbi de
chinul meu/ și nu de al lui.// În timp ce trudeam/ urcând bolovanul,/ lumea
vorbea de chinul lui Sisif/ de-a nu mai fi Sisif./ Despre mine, nimic”. Se poate
vorbi despre o plimbare fantastică începută de insomniile baladești ale lui
Radu Stanca prin cetatea mediavală a bătrânului Hermannstadt și continuată
mai puțin metafizic dar înzecit tragi-comic, de viziunea burlescă a lui Emil
Cătălin Neghină în versurile sale pro-sibiene, culminînd cu textul Rotund în
noapte, Turnul sfatului căzând/ Rund in der Nacht, fällt der Rathausturm (pp.
53-56). Cartea rămâne ca un document despre ce poate face o comunitate
culturală, o cetate literar-artistică, atunci când își propune cu adevărat ceva.
Și tot așa, ca sevele circulând în arborescenta construcție spațio-
temporală a propriei opere, Emil Cătălin Neghină lasă să se întrevadă
năvădeala acesteia, concreșterea bucăților, a cărțilorsale, fabulos, una din alta,
cum iată, în rostirea lui Adrian, personaj al piesei de teatru citate adineaori, ca
replică hamletiană: „Uite, am găsit un album cu fotografii de când eram
prunc. Aici vă ascundeați, amintirilor?” un același/alt cititor va găsi
îngemănarea cu o piesă de teatru în genul monodramei (cu un singur personaj,
„visătorul”) intitulate cal de lemn cu om și apărute ulterior, în Nr. 4 /2019 al
revistei sibiene EUPHORION, la pp. 78-79, despre un album cu 49 de
fotografii cu sine găsite într-un căluț de lemn dezmembrat înjocul amintirii și
al creației.Cronologia genezei și a publicării acestor texte ce cresc unul din
altul ca o cultură subtilă de microorganisme, cum sistemul nervos al
organismului unic, poate fi inversată, căci numai autorul știe în ce ordine le-a
compus, în ce ordine le-a dat publicității. Cert este că toate se leagă și
alcătuiesc, la vedere, originala construcție literară ce-l reprezită pe artistul
203
Eseu
rămuros: al scenei, al simezelor și al rafturilor de librărie și bibliotecă

deodată. Reținem, pentru a sublinia caracterul de profund lirism al textului
dramatic produs de Emil Cătălin Neghină, un fragment autodefinitoriu al
monodramei: „în cămăruţa-mea-de-joacă-bibliotecă din turnuleţul din turnișor
nu e greu de atins starea spirituală cea bună. aici caut, cu ajutorul calului meu,
fără oprire, locuri care nu sunt comune, care n-au cum să devină niciodată
comune (vis de poet), caut să găsesc spaţii noi unde să respir fără să fiu
deranjat de energiile altora”.
Dragostea e un text ales pentru frumusețea sentimentului și a
expresiei artistice, din care aflăm: „De aceea s-a inventat dragostea,/ ca
oamenii să știe de ce plâng”. Pe modelul heterocromiei din Coryndon al lui
Radu Stanca, Emil Cătălin Neghină prelucrează splendid: „Ea uită deseori de
mine,/ de ochiul care îmi plânge./ Se delectează râzând de celălalt ochi/ în
care își caută basmul ei”. Dialogul interior între poetul iubit și iubita lui, din
care sunt alcătuite textele de aici, la 2012, poate fi chiar un soi de cheag
(enzimă lingvistică) preluat creativ de prietenul-poet puțin mai matur, Ioan
Radu Văcărescu, în ciclul interogărilor dramatice din cartea sa de poeme
intitulată Pescar de cuvinte, Ed. Junimea, 2019: un frumos exemplu de
interferență culturală și circulație liberă, sublim-empatică, a ideilor și formelor
în literatură. Iar cartea Inima din creier în care apare poema Dragostea (la p.
12), ne motivează să-l vedem pe poetul Emil Cătălin Neghină ca pe unul din
cei mai împliniți cântăreți ai iubirii totale cu care l-a fericit destinul său de
artist. Cartea sa e o declarație poetică de iubire domestică, în sensul clasic și
sănătos al termenilor, lansată în absolut. Nu e nevoie, parafrazând vorba lui
Titu Maiorescu, să mănânci tot burduful ca să îți dai seama că brânza e bună.
Dar cititorilor le recomand cu căldură să-l citească și să-l caute pe autorul și
interpretul arborescent, peste tot: în expoziții, în librării, în săli de spectacole
tradiționale sau improvizate ad-hoc, în biblioteci, în teatre, turnee și, cu
precădere, în singurătatea textelor unui suflu poetic din cele mai puternice la
ora aceasta.
Prier izolat 2020, Sibiu-pe-Cibin
204
Aferim, sau despre celula de siguranță a iubirii-

poesie, la George V. Precup
o cronică de Mihai Posada
Poesia este, desigur are dreptate Christian

Crăciun, autoportretizare, și mai mult chiar decât
autobiografie versificată, este un curriculum vitae
într-o limbă pe care poetul o numește „uitată de
Dumnezeu”, o limbă pe care nu o mai știe nimeni,
dar despre care nenumărate tomuri vorbesc ca despre
o «limbă a îngerilor» sau ca fiind rostirea de taină de
dinainte de facerea lumii, și pe care poeții au fostși
sunt singurii dispuși să o mai folosească. În această
limbă scrie George V. Precuppoesie așa cum respiră
și cea mai frumoasă descriere a dicției salea făcut-o
tot un orfic poet, la 2007, Dumitru Chioaru: «Limba
originală sacră în care vorbește GVP tăinuiește un
mesaj care fascinează cititorul, fiind unul dintre
inițiații în această limbă (al unei religii numite Poesie, în care cuvântul
năzuiește să redevină Verbul lui Dumnezeu din ziua Creației)». Ne amintim în
treacăt, aici, de observațiile notate de H. P. Blavatsky în tomul IV al studiului
său Doctrina secretă, vorbind despre Simbolismul arhaic al religiilor lumii:
«‘Adam-Adami’ este un nume generic compus, la fel de vechi ca limbile
vorbite. DOCTRINA SECRETĂ arată că Ad-i era numele dat de arieni primei
rase umane din această Rundă, înzestrată cu darul vorbirii. De aici vin numele
Adonim și Adonai (forma antică de plural a cuvântului Adon), pe care evreii
le-au dat lui Iehova și îngerilor lor, care erau primii fii spirituali și eterici ai
Pământului și ai zeului Adonis care, în numeroasele lui variații, însemna
‘Primul Domn’.Adam este cuvântul sanscrit Ada-Nath, care înseamnă tot
Primul Domn, la fel ca Ad-Ishvara sau orice prefix Ad (primul) urmat de un
adjectiv sau substantiv. Motivul acestui fapt este acela că astfel de adevăruri
constituiau o moștenire comună. Era o revelație primită de prima omenire,
înainte de epoca numită, în limbajul biblic, ‘perioada unei singure buze și a
unui singur cuvânt’ sau a unei limbi unice; cunoașterea s-a dezvoltat mai
târziu prin intermediul intuiției proprii umane, deși ulterior a fost protejată de
orice profanare sub un simbolism adecvat». Poetul însuși empatizează, cum
vom vedea, dând glas nostalgiei «adamice» după Raiul pierdut pe care
odinioară îl împărtășea cu „Ea” și pe care poemele sale îl recompun la
205
Eseu
nesfârșit: „poezia/ o zeiță aflată în mișcare./ Memoria ochilor ei m’a văzut

fericit” (Post scriptum, p. 82). Transfigurarea iubirii pierdute echivalează
dezmărginirea, pentru care numai trestiile gânditoare au organ: „O nuia de
alun/ Eu răsuflam prin ea și rămâneam fără măsură” (Michelle, p. 81) sau: „El
răsuflă în ea ca’ntr’un tărâm fermecat/ și fără măsură rămâne.// Ea crește în el
și întunecă frica/ unul în altul de moarte uitând” (Myralis, p. 84).
Mi s-a părut, citind versurile lui George V. Precup adunate în
culegerea Aferim (București: Eikon, 2015), că aud capul Botezătorului Ioan
ținut în propriile brațe, vorbind de pe tipsie. Și senzația că aceea care a tăiat
capul celui ce nu contenește a șopti despre „Ea” e fără să vrea, răspunzătoare
pentru tot universul creat de însăși absența ei,într-un fel fără asemănare: „Cu
ea începe ploaia și tăierea capului” (Frumoasa fără corp, p. 65).O absență
care zidește o prezență mai vie decât însăși viața. Poetul a zidit-o pe Ea în
carte, cum Manole Meșterul și-a jertfit iubirea, pe Ana, în taina Bisericii din
mitografia românească. Iubita fără corp a poetului a trecut toate vămile, a
sublimat, e numai duh poetic, dar: „Eatace’n Vancouver” (Pocal, p. 98);
poetul se confesează: „Un timp din altă memorie trăiesc” (Vancouver, p. 99).
Rămâne doar Poesia. O lume, o existență, în care se înzidește la nesfârșitși
pentru totdeauna, viața poetului care nu-i decât Poesie; o viața trăită ca o
rugăciune continuă (Și scrisul e rugă, p. 25), anamneză curgând fără oprire, ca
mirul din rana icoanelor: „Mi s’a scurs printre mâini frumusețea,/ celei ce’a
fost curgere’n mine” (Alejandra, p. 70); iar dacă: „Ochii îngerilor
îmbătrânesc. Ochii iubitei, nu” (Aferim, p. 104). Cum larva fluturelui se
înfășoară ca în lințoliul învierii,în cocon, imago al spiritului ancorat pentru
totdeauna într-o iubire fără seamăn, fără altă urmă în plan material/terestru,
realitatea ei e doar amintirea conviețuind cu veșnicia, ea aparținând unei alte
lumi, numite simplu, „dincolo”, acolo unde „mierea” nu îmbătrânește: „Mă
simțeam lepădat într’un alt continent/ cu plaje căprui și forme incerte./ Miere
pe noi” (Pocal, p. 98); „Și eu am văzut o femeie luminându’se/ am tradus-o
atom cu atom” (Etysia, p. 58); sau: „Ucenicind unul în altul, ne’am furat/
trupurile, nemaiștiind cine eram./ Eu eram ea, ea era eu[…] Eu mai sunt ea,
ea, nu mai știu...// Între noi un Dumnezeu de hârtie, care/ mă’ncearcă și mă
rescrie!” (Pluta memoriei, p. 47).Precup depășește în felul său, cu avantajul
maturității, perplexitatea trăită într-o experiență existențială similară, de un
cerebral ca Iustin Panța care vorbește despre Ea care «a plecat lăsând totul în
urmă», textualizând autoreferențial: „Pleacă într’o liniște de metal. Lasă în
urmă/ lucruri ciudate, zvonuri poetice mari, o/ telegramă pierdută într’o carte
de care/ aproape a uitat, lasă în urmă trădarea” (Noaptea metalică, p. 48),
poetul refuzând pierderea „Ei” care devineedificiu de lumină în Aferim – un
Taj Mahal de cuvinte: „Numai scrisul proaspăt îmi amână moartea./ Numai
aerul lui, ce’l respir uitând că exist.// Ea, ce vibra violet.// Dar plecând mi-a
206
lăsat scrisul...// Amânare pe jumătate a morții,/ Jumătate luând-o cu ea

(Jumătate, p. 87).
Poesia devine astfel capsulă spațială, celulă de siguranță, foton întru
absolut – aceasta reprezintă culegerea Aferim pentru poet: viața adevărată, a
iluziei mai adevărate decât pot înțelege chiar cei mai apropiați concitadini,
care vădpoate în George V. Precup un Don Quijote al Sibiului. Sibian este
toposul interior al poemelor, pe alocuri răsunând ca din Mircea Ivănescu: „În
care e vorba de ea, de nesfârșita singurătate” (Merele ascunse, p. 41); dar mai
ales ca din cartea de debut a lui Ion Mircea (Istm, Dacia, 1971, paginile 15, 84
și 89) și de la care Precup preia chiar două titluri: Dublul(p. 19)și I(p. 71), dar
le umple cu originala sa metaforă, dezvoltând o școală poetică adică, fără a
prelua mimetic-neintertextualist imagini, pe modelul practicat fără rezerve de
Mircea Cărtărescu (vezi asemănarea frapantă a textuluiMatrița de Ion Mircea,
în vol. Piramida împădurită, Cartea românească, 1989, p. 55 – cu
pagina:2004, 2 februarie,a Cărtărescului, din Zen-Jurnal.2004-201, publicată
«în exclusivitate» de ADEVĂRUL LITERAR&ARTISTIC în ediția de
miercuri, 25 mai 2011). Precup vorbește limba lui Ion Mircea, fără să o
îngâne. Dacă la Ion Mircea – care citează din vechiul imn latin «Te lucis ante
terminum», transcris prin veacul creștin al patrulea deAmbrozie al Milanului –
momentul postnatal se botează, în volumul echinoxist,Noaptea u, la Precup,
minunea acestei nașterieste „Fata”; el depune mărturie pentru o unică
dragoste, aceea de părinte: „sangvină, dragostea pentru fiica ce pândind
nevăzutul/ sparge tristețe” (Autoportret până la os, p. 20); „Fata lui a crescut,
tufă înflorită ce dă flori și iubește” (Noaptea metalică, p. 48).Cartea întreagă
este dedicată Fiicei poetului, Andra. Singurele bunuri înscrise în declarația de
averea poetului sunt Fata și biblioteca: „Am două averi. Fata care/ este
departe și biblioteca” (Piatra căzută din cer, p. 37).Precup afirmă în Aferim:
„De asta scriu./ Strat după strat dând la o parte materia” (Dând la o parte
materia, p.78), Ion Mircea publică la Junimea, în 2018, culegerea Materia
care ne desparte (poeme inedite). Mai trebuie confirmare, că Sibiul are o
Școală de Poesie? Școală de care, desigur, nu sunt străini poeții Iustin Panța,
Ioan Radu Văcărescu, Dumitru Chioaru, câțiva încă alții...
Paradoxal nu ar fi că victima (cel «decapitat») își face nemuritor
asasinul (un soi cu totul aparte de sindrom Stockholm cu autoimunitate
construită, aici), uluitoare este știința gestionării acestei pierderi în plan
material, care transcende planul sensibil, cu iluzia-credința că moartea poate fi
învinsă, prin text.Fantastică pare convertirea pierderii, alchimică parcă, întru
înveșnicirea unei entități ca de „abur” a iubirii celei dintru început: „dimineața
port aburi în loc de trup” (Noaptea roșie, p. 64), „Prin noi trece un abur de
început, ca prin pâine” (Mireasă fără prăsele, p. 76), asemenea științei secrete
a mumificării dovedite de egiptenii antici în căutarea nemuririi, zonă agreată
de poetul ce își mumifică iubirea în lumini și arome de mir, uleioase: „La
207
Eseu
Egipt mergem, Dacia noastră’i Egiptul” (Frângerea, p. 18).Și aici e ceva din
originarele tărâmuri colindate cândva de Ion Mircea: «cum pătrunde piramida
în faraon/ cum pătrunde eternitatea în moarte» (Copacul cu 10.000 de
imagini, Cartea Românească, 1984, p. 9). Răzbat și alte mărturii privind
părăsirea, singurătatea transformată și ea din pedeapsă în binecuvântare
lucidă, autoimpusă: „Numai atingând singurătatea mă pot mântui” (Miri
amărui, p. 73). În carnea diafană a amintirii, un amănunt cu violență
dureroasă, de șrapnel, rănește anamneza: „Unde e omul dinaintea cuvântului,/
asprimea de piatră, linia ce nu aflase trădarea?” (Mecanica, p. 26). Iubirea
pentru femeie o părăsește pe aceea spre a o reclădi ca poem:„Dincolo de
frumusețe, tot frumusețe?” (Sângele rar, p. 72), sau: „Întorceam pe dos
mănușă lumina,/ în spatele ei altă lumină” (Cine pe cine scrie, p. 83).Tot ce s-
a întâmplat după trădarea/plecarea ei nu există (decât numai ca text). Tot ce a
fost înainte de acest moment asimilat/similar căderii protopărinților, devine
poem. Depărtarea, înstrăinarea țin de femeie. Aneantizarea distanțelor, de
prototipul (ei) poetic: „Ea stăpânește distanțele dintre noi și pune capac urii
[…] Acum, scriind despre noi, cântă așezată pe/ nori și arde distanțele”
(Merele de aur, p. 45).
Procesul acestei transformări, translatări sufletești dictate de
Dumnezeu e dureros dar înfruntat în timp cu eroismulascezei: „Am pierdut
mărăcinii din inimă, visele au prins coajă,/ purtăm pumnale în spate, roșie
mișcare pe trup”, (Texte străine de noi n’au fost scrise, p. 59), sau: „Otravă
dulce, spinii sângelui ei m’au cuprins,/ fesele coapte de noapte, buzele cu gust
de coniac.// Mi s’a scurs printre mâini frumusețea,/ cele ce’a fost curgere’n
mine” (Alejandra, p. 70), proces rezervat celor aleși dar puțini, de un mistic
tragism și ascunzând frumuseți pe măsură, după cum ne lămuresc vorbele
Preafericitului Părinte Teodor, Patriarhul Alexandriei și al întregii Africi,
comentând presupusa aflare a Chivotului Legii, în Etiopia: «Dacă există
credință, iubire și jertfă, acestea sunt cele mai importante și mai esențiale
lucruri care ne însoțesc atât în viața aceasta, cât și în viitoarea, cu voia lui
Dumnezeu» (https://basilica.ro/ce-spune-patriarhul-alexandriei-despre-
presupusa-descoperire-a-chivotului-legii/). Că s-ar afla în Kiriath Jearim, la
12 kilometri de Templu, în Ierusalimul de Vest, sau îngropat de profetul
Ieremia într-o grotă pe Muntele Nebo, în Iordania, de unde Moise numai a
văzut Țara Făgăduinței fără a păși vreodată în ea, ori în Etiopia, la Aksum –
reținem asemănarea importanței artefactului, tot așa cum întregul volum
Aferim apare, ca un „glob mișcător” (p. 48), un întreg de credință în utopica
euforie aparentă care este în fapt o zidire în absolut, mai trainică decât orice
închipuire și căreia întreaga existență a poetului îi este închinată pe viață, tot
așa cum pe viață este încuiat în Aksum paznicul împreună cu obiectul
adorației sale și sens al vieții păzitorului. Văzut de puțini, între careAbuna
Pauolos, Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Etiopia, despre chivotul sfânt,
208
musulmani înțelepți spun că va fi arătat (tuturor profanilor) abia în ultimele

zile ale omenirii și lumii de către mesianicul Mahdi. Precup dezvăluie
artefactul iubirii sale transfigurate, poem cu poem.Cartea Aferimse
apropieprin farmec de poveștile arabe din 1.001 de Nopți, chiar un citat ales
de poet fiind din Shá-ir Al-Walahán, cel nebun de iubire (pentru ciclul Sărutul
și umbra, p. 55). Arabul folosea poesia ca limbaj al luptei și dragostei - era
nebun în iubirea pentru Ea, nu întru Hristos, cum creștinii. Nici poetul nostru
nu mărturisește, din modestie doar, pentru Unsul lui Dumnezeu prea multă
evlavie: „Își aduce aminte de Iisus rar” (Sângele rar, p. 72), dar recunoaște, pe
urmele lui Mark Twain cel din Jurnalele lui Adam și al Evei de la 1906, că
«unde era ea acolo era Raiul»: „Ea este locul unde începe și se termină
Paradisul” și adaugă: „De aceea i’au zis frumoasa fără corp/ În ea începând și
sfârșind Paradisul” (Fragment dintr’un manuscris uitat în lumină, p. 54).
Procesul radierii „femeii” în folosul pygmalionicei zidiri a acesteia în
imagine, în imaginea iubirii pentru ea, în Poesie, mărturisește, totuși, ceva din
smerenia golirii de slavă, întru reumplerea cu dumnezeire a Celui întrupat,
numită chenoză; avem adică un model particular de imitatio Christi, pentru
creatorul cărții Aferim. Iar divagația anterioară servește sublinierii afirmației
că Aferim este o celulă de siguranță, un sas al adâncurilor, o nacelă
intergalactică, o arcă a timpurilor,o capsulă spațială – pentru un zâmbet
expediat în infinitul vieții-iubire și căreia îi spunem simplu, Poesie. Coperta
bine ilustrată cu o imagine de tapiserie medievală a Lycornei șezând captivă și
strălucitoare, cum „Ea” din «tinerețe fără bătrânețe», în poemele de azi ale lui
Precup: „Unii vorbesc despre femeie,/ eu scriu despre aura ei” (Sufletul ud, p.
97).
Poetului nu-i rămâne decât să traducă vocea providenței, a destinului
său: „Scriu și traduc din Dumnezeu/ spălându’mi mâinile de poezie cu
poezie...” (Minunea, p. 22).Despre actul izbăvirii prin Poesie vorbește,ca
despre o investitură de taină ce i-a fost dată,însuși poetul: „Aceasta’i puterea./
Descrierea lumii pe altă lungime de undă”(Texte străine de noi n’au fost
scrise, p. 59).
Poetul rostește adesea, eminescian, despre «a gurii calde șoapte», dar
el însuși „șoptește”: „Ea mă atinge în vis, eu, cu șoapte...” (id., p. 59), sau:
Purtătorii de șoapte (titlu de ciclu și de text, p. 15) ca și cum universul său
poetic e numai estompare, numai iluzie, așa cum iluzii sunt femeia de sare a
dreptului Lot, Euridice a tracului Orfeu, Laura lui Petrarca, Beatrice a lui
Dante etc.Dar iluzia nu se lasă răpusă. O îndârjire aparte, o desperare miruită
cu uleiul înțelepciunii o întărește. Dojana are blândețea unei mângâieri:
„Mi’au înghețat sferele roșii în mine,/ stau într’un trup orbit de splendoare
odată.// Încă respir prin venele tale și tu ai uitat” (Anuarul frigului, p. 49), sau:
„Te’am aflat, te’am pierdut sau te’am visat?/ umblând cu tine cum soldatul
209
Eseu
sub scut.// Când genele tale pentru altul trăiau” (Scut, p. 89). Esența de lumină
îi este iubirea, iertarea, împăcarea. Cu toți și cu sine.
Poesia ca jertfă de sine arzând pe altar: „Rostul ei/ să mă facă să uit că
am fost fericit” (Merele de aur, p. 45) induce, lucid, oboseala eroică: „Între ea
și mine o aromă de pipă de pe / vremea când nu știam că voi îmbătrâni”
(Pluta memoriei, p. 47); „Simt timpul pe poteci biruite/ toți pierd ce’n viață
n’au pierdut destul,// dar inima mea fără ea, umbra pierde” (Biruit, p. 61);
„Am îmbătrânit odată cu cerul,/ numindu’l bijuterie a singurătății!// Dar
timpului ei nu i-am mai găsit diamante” (Îmblânzit, p. 67); „Un timp din altă
memorie trăiesc” (Vancouver, p. 99).
Marea lecție a poetului GVP este umilința. Într-o donquijotescă schiță
de auportret, poetul bravează, cu salutară înțelepciune: „Nu mi se cuvine
nimic: nu învins, nici învingător” (Autoportret până la os, p 20); din miezul
capsulei sale de trecere în veșnicie, în răspărul politicii, societății, istoriei,
contra tuturor distanțelor:„Un popor de poeți șoptește în noi,/ suntem bătaia
de joc a cetății, dar lustruim poezia./ Blândețea ne uită și nu ne mai leagănă.//
Aleluia!/ Aleluia!” (Aferim, p. 105).Poetul însuși cutează a se socoti nu din
lumea aceasta: „Cei ce cred că măvăd nu mă văd/ Dincolo sunt./ Aici mă arăt
vederii ca și cum aș fi” (De una, de alta, p. 34).
Darul acestei cărți, nădejdea: „Termină aici ce n’ai sfârșit dincolo.//
Ea este o fisură din care țâșnește universal/ Mai mult!// Orbii îi văd
frumusețea./ Mai mult!// Suma răsuflărilor ei de abia a început./ Mai mult!//
Dar ce înțelegi, când de barbaric ce suntem,/ nu am văzut fata ce tocmai
trecuse/ în fața căreia aerul s’a dat la o parte” (!, p. 79).
Pentru cine aude „șoaptele”-i-atâta de frumoasă poesia aceasta, că
doare. O foarte densă carte de poeme cu sufletul la gură este culegerea lui
Precup, Aferim, geamăt înălțător șoptit cum tunetul, sublim.
Prier-Florar 2020, în distanțare impusă, Sibiu-pe-Cibin
210
Iubirea între gramatică și

geometrie
(Ramona Müller - Dumnezeu la vocativ, Editura Libris Editorial, Brașov,
2018)
o cronică de Daniel Luca
Volumul de versuri Dumnezeu la vocativ

(Libris Editorial, Brașov, 2018) de Ramona Müller
aduce în discuție regulile iubirii. Sunt reguli impuse
din două direcții: dinspre gramatică („suntem
subiecții aceluiași predicat / în facerea amorului”;
„potrivește-mi vara / după calapodul fulgilor tăi de
nea / apoi să ne topim / în același plural”) și dinspre
geometrie (una spațială: „pe trotuarul nirvanelor
cuțitul cade / cu lama urbană / în ughi de cosinus”).
Aparent paradoxal, nici gramatica și nici
geometria nu aduc vreo constrângere dezlănțuirii sentimentelor, a
carnalității. Există o explicație: orice normă își are propriile slăbiciuni, iar
iubirea este o profitoare înnăscută din acest punct de vedere; ba mai mult,
e capabilă, la nevoie, să o încalce. Prezența lui Dumnezeu nu este pusă
nicio clipă la îndoială, pentru că se află în interiorul fiecăruia și nu trebuie
căutat altundeva („Dumnezeu există în prea plinul celulei mele”), puterea
sa fiind resimțită din plin („căci Dumnezeu / mi-a așezat / vara pe umeri /
pentru iernile din noi / deja apuse”), cu atât mai mult în iubirea
pământească care se dezlănțuie cu o pasiune nestăpânită, până dincolo de
păcat („voi repeta avalanșele din toate păcatele mele, / sub privirea-mi
acvilină, / ninsorile îți vor germina / prin tălpile temătoare, / ghiocei”).
Dar iubirea nu presupune numai suflet, ci și trup, împreună
alcătuind un tot inseparabil („Păcatul meu lichid / curge în emisfera sudică
/ a trupului tău”). Deși mai apar și puncte de vedere contradictorii, tratate
cu ironie ori sarcasm („mă trag de șireturi cu sufletul / abandonați în circul
/ unde păpușarii au demisionat”).
Ramona Müller nu se teme de cuvinte, nu se sfiește să spună
lucrurilor pe nume, creând imagini proaspete și senzuale („ard caloriile pe
cearșafuri față verso/ amintirea salivează pe gingii de suflet”).
211
Cronică
Deoarece iubirea adevărată este la fel de pură ca și copilăria („și

totuși / sunt același copil flămând/ de tine/ de lumină”), iar timpul
niciodată nu așteaptă, ci trece mai departe, indiferent de consecințe („în
sala de așteptare / timpul mă doare”).
Pe de altă parte, există o relație între speranță, moarte și naștere, de
care trebuie ținut cont („mâncătorii de speranță pane / revendică echivocul
morții hrănite în leasing/ cu păcatul nașterii”).
Uneori poemul e salvat de final (de pildă, ultimele două versuri din
”unde ești iubirea mea de octombrie”), dar scrupulozitatea scriiturii nu
poate fi pusă nicidecum la îndoială.
Dincolo de lacrimile inevitabile într-o poveste de dragoste, iubirea
înseamnă trăire și dăruire totală, vis împlinit.
212
Cifra
octanică
a iubirii
o cronică de Daniel Luca
Beţiv, îndrăgostit sau amândouă? „that is the question”. Întrebare la

care Marian Boboc încearcă să răspundă în volumul de versuri str.
bețivilor. poeme de iubire (Editura Fundației Alfa, Cluj-Napoca, 2018).
Beția și iubirea sunt stări de spirit, de grație, nu oricine le poate trăi
la intensitate maximă. Excepție face poetul, un exemplar pursânge, un
cavaler care nici măcar nu încearcă să își înfrâneze pornirile, ba chiar se
avântă în furtună fără a ține cont de nimic.
Se spune că gura bețivului adevăr grăiește. Sinceritatea lui
dezarmantă poate fi socotită nebunie, așa cum beția dezleagă creierele,
limbile și băierile pungii, iar cârciuma devine locul în care se nasc cele mai
îndrăznețe idei („în dimineața aceea / bețivii vorbeau lucruri concrete /
mesele lor erau pline de cifre și schițe / de calcule și arhitecturi bizare /
erau învăluiți într-un abur aritmetic / cu iz de alcool și tutun”; „«în
dimineața aceea a început nebunia bețivilor» / notează cronicarul / și el un
bețiv complet / de berevinromvotcă / dar iubitor de litere parfumate” –
Nebunia bețivilor).
Nu este vorba aici de bețivul amator, ci de cel profesionist, a cărui
artă de a bea este inspirată din Kama Sutra („bețivul cu grad înalt de
calificare / nu pupă niciodată sticla / oriunde s-ar afla / pe pământ pe mare
în aer / bețivul îmbrățișează sticla cu buzele // suprem gest de devotament
erotic” – Despre unele dezavantaje).
Beneficiile beției sunt arhicunoscute, însă niciun program electoral
nu promite darea în folosință a vreunei cârciumi ori bodegi, efectul
constând în pierderea unui important număr de voturi, semnificând o
îndepărtare a politicienilor de comunitate [„din păcate / nici un candidat la
municipalitate / nu a cuprins vreodată în programul său electoral /
213
Cronică
edificarea unei cârciumi / unei amărâte de bodegi / (…) // de aceea noi /

cetățenii străzii bețivilor / nu am votat niciodată” - Boicot].
A fi bețiv este o îndeletnicire deloc ușoară, acest stil de viață fiind
extrem de periculos, de riscant, atât pentru cei care o practică, cât și pentru
cei din jurul lor, însă este asumat cu bună știință („grele zile au ajuns să
trăiască bețivii / au fața plină de sânge / căci trăiesc doar pe muchiile
ascuțite / de sticlă ale nopților și zilelor” – Plini de pământ), pentru că nu
trăiesc numai pentru ei, ci și pentru ceilalți, doar bețivii și poeții putând
exprima, într-un fel sau altul, cea mai adâncă durere ori cea mai profundă
fericire, desgăduindu-le spre liniștire („ferească-te Dumnezeu de / plânsul
bețivilor / de cuvintele lor pline de cioburi” – Bețivi înlăcrimați), pentru
că iubirea lor este dincolo de cea a muritorilor de rând („într-o zi o să te
ridic / pe tavanul de aer al mesei / te voi țintui în cărămizile / de aer și
aburi deasupra / sticlelor și paharelor / atunci vei vedea / cât de mult te
iubesc / băutură” – Declarație de dragoste). Cu atât mai mult cu cât
poezia luminează până și cea mai întunecată crâșmă [„fiecare avea câte o
sticlă în mână / și recita versuri din câte un poet / (ca să alunge toate
relele)” – Poezia cu (d)efect], iar granița dintre beție și trezie este extrem
de fragilă, așa încât până și cei mai încercați grăniceri pot fi induși în
eroare („întrucât teritoriul dintre beție și trezie / nu este delimitat de nici un
tratat / misiunea străjii bețivilor pare / de-a dreptul imposibilă / să păzești
ceva ce nu știi / să aperi un teritoriu ale cărui granițe / sunt și nu sunt
trasate” – Straja bețivilor).
Așa cum nu există grănițuire clară între beție și trezie, la fel se
întâmplă între beție și iubire, ambele semănând între ele până la
confuziune și nici cuvintele nu pot fi bornă de hotar („decât să-mi spui că
te iubesc, / mai bine arunci cuvintele de / pe stâncă în marea înfuriată / ca
pe niște pui neputincioși / de vulturi / ca pe niște pui fără aripi / care nu au
/ îmbrățișat niciodată / cerul” – Însingurare).
Poetul nu este și nu poate fi un străjer, el putând fi și bețiv, și
îndrăgostit, pe rând ori concomitent („astăzi / sunt cavalerul văduvelor
poeziei / care trăiesc însingurarea și nostalgia / după bărbat până la ultimul
iamb / și cărora cu negrul doliului / cu buzele vineții arse de dor / le scriu
poeme pe sânii aflați / într-o veșnică părăsire / până la revenirea la viață” –
Cavalerul).
Așa cum poartă o bătălie cu sticla, poetul poartă una la fel de
intensă cu femeia („în noaptea asta sigur nu voi dormi în post / cu limba
voi trage pe coapse trasoare / vei fi avionul meu de luptă low cost / cu care
voi face lupinguri din pat până la soare” – Iubito, mă pregătesc de
război), știind că proporția de alcool absolut se exprimă în grade, iar
214
rezistența la detonație a iubirii este exprimată prin cifra octanică, alcoolul

și iubirea având rol de combustibil. Totuși, cifra octanică a iubirii este mult
mai greu de determinat (dacă nu imposibil) decât gradele alcoolului [„ea
știe cifra octanică a iubirii / ea știe când e apă în benzină / (…) / ea îmi dă
un chibrit / și se unge cu benzină pe sfârcuri / atunci / iau foc / chiar lângă
pompa de benzină”; „de-atâta timp paznic la pompă / nu ți-am aflat încă /
cifra octanică a iubirii” - Benzinăreasa].
Suntem în prezența unui volum despre iubire, indiferent de forma
pe care o îmbracă, (auto)ironia și sarcasmul sunt prezente și transmit
adevăruri care nu se doresc aduse la suprafață, ci lăsate ascunse undeva în
adâncurile sufletului.
215
"Spovedania unei
nimfe"
de Ion Țoanță
o cronică de Ion Predescu

Volumul lui Ion Țoanță, "Spovedania unei nimfe", este coolant și
generos cu lectorul de toate vârstele, o sărbătoare, în hainele aproximate de
H.Taine, adică după ce te-ai îmbăiat întâi și apoi ți-ai pus hainele noi, te
apropii de o carte. Ceea ce se traduce: prin lecturile anterioare, ca
metamorfoză și asumare, te poți apropia de carte. Incantabil, aproape
incantabil, volumul lui Ion Țoanță îți amintește că trebuie să parcurgi drumul
inițierii, al credinței, al taumaturgiei, după îndoiala anterioară de tine însuți,
de societate, de insondabilele genetice. Simbolistica, informație luxuriantă,
maximum de accesibilitate cu maximum de expresivitate, memorie colectivă
și memorie individuală, poveste și nu rezumat, eros, social, tanathos.
Prologul romanului „Spovedania unei nimfe”conține afirmații
învolburător de apodictice: „cred în Dumnezeu” și „mi-am iubit aproapele ca
pe mine însămi și i-am oferit inima care-mi bătea ca o tornadă lubrică. Mi-am
făcut, apoi, icoană din fiecare trimis al lui Cupidon care mi-a poposit efemer
în suflet și-n trupul dorințelor incandescente. Am iubit bărbații, i-am adorat și
i-am provocat să pătrundă în templul trupului meu. Am ars în flacăra
pământului. E păcatul vieții, pe care mi-l asum necondiționat”; sau „am
senzația că mă aflu pe drumul spre pierzanie”, „vreau să plătesc pentru
păcatele mele, sunt pregătită. Da, voi plăti, dar nu cu prețul vieții. E prea
mult.”
Prin aceste fraze, Ion Țoanță provoacă lectorul cu inteligență și
febrilitate. Romanul în sine se desfășoară așa: febril-oximoronic. Anastasia
parcurge socialul, istoria recentă, istoricitatea, o povestește atunci când
cancerul o atacă agresiv. Scriitorul Ion Țoanță propune un discurs epic,
modern și postmodern cu dexteritate și lecture asimilate, care scoate din
buzunar frecvent ironia din jocul de-a jocul și jocul de-a joaca. („Străzile
orașului de provincie, în care nu plouă de trei ori pe săptămână, par împietrite
în timp.”)
216
Spovedania este un ceremonial sub semnul metaforizării, autoironiei.

Chiar dacă metafora este mai expresivă decât notațiadirectă, preotul îi
recomandă exprimarea fără nuanțele echivocului. Anastasia știe însă că, de
fapt, credința în sine este o metaforă revelatorie. Și existența vieții spre
mântuire, la fel.
Anastasia vorbește despre jurnalul ei de boală determinat de niște
analize „banale”. Discută despre viața pe capitole, doctori, simțind nevoia de
a se confesa, cum s-ar spune în catolicism și spovedanie, în ortodoxie.
Existența à la légère uneori a Anastasiei o face să se gândească la confesiune
mai mult, confesorul având și alt econotații. Despre un Dumnezeu bun, despre
un Dumnezeu rău cu semnul întrebării, despre creștinii trecuți prin foc și
sabie, întrebarea „Ce-am făcut cu sufletul”?, iluzia păcatului nepedepsit: „Ia și
citește, acesta este trupul meu! Trupul atins de trupul aleșilor mei care s-au
lăsat seduși în alcovul ca un cuib al păcatelor”.
Preotul are și el povestea lui, a iadului de aici, căsătoria cu preoteasa,
la care „i-a cam plăcut brambureala”. Anastasia este caracterizată de Cristian
Crăciun: „est eprofesoară, carcter puternic, răzvrătit, insubordonabil, deloc
dispusă la compromisuri, decisă încă din adolescență să-și ardă până la capăt
experiențele. Are doi copii, în urma unei căsnicii pasagere, mari acum, o fată
și un băiat, plecați departe și cu care nu mai comunică decât de sărbători”.
Anastasia este, sigur că este, în sine, nu pentru că are un extaz
neclasificabil, o libertate în sine cât mai departe, cât mai aproape de ceea ce
înseamnă păcatul. Cartea are umor, mult umor, funcția lui fiind de ridendo
salavator.
Jurnalul acesta al vieții dăruite, sau a unei alese, cum spune ea însăși
(„Da, mă voiam și mă vedeam femeie, și nu una simplă, oarecare, ci una de
elită. Mă voiam și mă vedeam unică, o fiică demnă de frumusețea și măreția
Eladei”).
Există contrar tatălui ei care a fost un campion al experiențelor cu
frumusețile locale. Există apoi sigur experiența preotului, o ipseizare.
Romanul ar fi fost stilizat de un poet, Dan Stoian. Un compositum
romanesc cu diegeză, extra - intra - hetero. Și, repet, un ridendo cu adiaforie.
Elementele socialului se constituie într-o panoramă a celor morbid
înregistrabile segmente, evenimente, din epoca comunistă, o adevărată
panoplie de morbid, inerenta celei societăți, antamat în salvarea firească prin
jocul cu sens al cuvintelor.
217
Spiritualitate
Instanța
divină și
catastihul ei
“Scuturați praful de pe sandaua Galileanului”

Lucia Negoiță
o scrisoare de Magda Ursache
Prețuite Părinte Ioan,

N-am apucat, din motiv de Coronavirus 19, să mă spovedesc după
Postul Mare. O fac acum, deoarece, în aste stări de nestare, sub
amenințarea altei pandemii, ni s-a spus că bisericile rămân închise și că se
vor deschide „în viitorul apropiat”. Vagă promisiune guvernamentală! E în
firescul firii ca slujba bisericească să se facă înlăuntrul bisericii, nu în afara
ei. Mă pot ruga acasă, dar – simplificând – Sfânta Liturghie presupune să
ne sprijinim unii pe alții, să stăm „cu inimile lipite”, în formularea poetei
pe care o prețuiesc, Eugenia Țarălungă. Oare va dispărea legănatul colivei
la pomenire, legându-ne totodată unul de celălalt? Fapt cutremurător:
biserica închisă, comuniunea creștină anulată prin stare de urgență, apoi de
alertă. Păstrați distanța! Spălați-vă pe mâini de religie! Știți că frizeriile s-
au deschis înaintea cimitirelor; la păcănele, ca să ne păcălim, putem merge,
nu și la biserică, pentru a ne însufleți, deși, cu siguranță, slujbele religioase
domolesc panica apropierii de moarte. Bunul Vasile Andru obișnuia să
218
repete că fericirea este „liniștea lăuntrului”. Biserica îți oferă liniștea asta,
pleci împuternicit de la Liturghie. Te împotrivești, orbești!
Supără puterea bisericii? Evident că da. Biserica a întreținut
solidaritatea de etnie, etichetată de atei și neo-marxiști ca „solidaritate
tribală”. Părintele Dumitru Stăniloae, pe care îl citați deseori, a spus despre
Ortodoxie că este „inima neamului nostru”. Și nu-i în firescul firii să ții
la/cu neamul tău, să te lași cuprins de amor patriae?
Pericolul unității prin biserică îi îngrijorează pe cei care ne vor
dezbinați. E ușor de înțeles că n-ar fi intrat de-a călare, în Sfânta Sofia,
cuceritorul Constantinopolului dacă n-ar fi fost atât de dezbinați creștinii.
La o lansare de carte vin 50 de cititori, la biserică vin mulțimi. Puterea
cuvântului fiind mai mare decât a sabiei, Sfântului Maxim Măturisitorul i-
au tăiat limba.
De ce n-am spune-o? Suntem așa cum suntem pentru că asta s-a
vrut: degenerarea nației. Pământul – de vânzare, legea – încălcată, trecutul
eroic –mort și îngropat, limba – stricată, munca – la sparanghel, în Nemția.
Și ce-i mai rău: biserica zăvorâtă.
Petru Ursache îl cita și el des pe Părintele Stăniloae: „Religia nu e
o teorie, ci un mod de a fi”. Or, cine să lupte cu slăbiciunea etică a tinerei
generații, dacă nu biserica și școala? Educația a devenit, de prea mulți
luștri răi, de o ineficacitate strigătoare la ceruri. Tânărul trecut prin școala
vieții actuale este superficial, egoist, orbit de interes personal, nu interes de
obște. Semibarbar chiar, de vreme ce susține apăsat: „cărțile miros a
bătrân”, cum ați sesizat Dvs. într-o tabletă. Devotament? Sacrificiu?
Neglijabile. Pasivitatea, lașitatea, iresponsabilitatea, trăsături ale clasei
politice în întregul ei, se oglindesc în tineretul lipsit de mândrie națională,
adulmecând pe dată oportunitățile. Sunt mulți hăplăi conduși de dorința de
a beneficia de pomeni guvernamentale, iar cei buni (încă destui, care nu se
lasă dresați politic) sunt mai degrabă resemnați de lipsa de criterii privind
suișul social normal.
Consiliera președintelui Iohannis, doamna Pralong (informația am
găsit-o pe active.news.ro) a declarat ritos: „Religia face oamenii obedienți,
timorați, asistați și slugarnici”, opunându-se predării religiei ortodoxe în
școli, ca nu cumva să se simtă discriminate celelalte culte. Așadar, să se
simtă discriminați majoritarii creștini.
Consiliat anapoda, președintele a lipsit de la slujba de inaugurare a
Catedralei Mântuirii Neamului. O fi știind că sintagma îi aparține lui
Eminescu sau îl urmează pe Petrică-baricadă, care, ca premier iliesc, a
dispus demontarea tricolorului de pe Casa Poporului? Era cel mai mare
steag național din Europa și nu Ceaușescu personal l-a ridicat acolo. Dar se
219
Spiritualitate
pare că nu mai avem nevoie nici de spațiu național, nici de steag național.
Pe cale de consecință, un vlogger urinează pe tricolor, îi dă foc și-și
postează isprava.
Nu, n-am de gând să citesc Istoria criminală a creștinismului. Nu
găsesc suita de 11 volume pline de crime făcute de creștini „higienă
existențială”. Da, așa este, biserica n-a eliminat nici tortura, nici arderea pe
rug. Le trec nu la bătălii câștigate, ci la bătălii pierdute. Teologul Valeriu
Gafencu, sfântul închisorilor, a spus ce trebuia spus: „Păziți neschimbat
adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere
dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilbrată, lucidă și profund
umană”.
Dacă suntem indiferenți ori neatenți, istoria se autoplagiază și
vedem cât îi place s-o facă. La 385 înainte de Hristos, statuia Atenei din
Palmyra a fost distrusă de creștini bigoți; refăcută de arheologi, a fost din
nou fărâmată de islamiști duri. Bolșeo-comuniștii stalinieni au distrus
statui (la Iași, grupul statuar al Reîntregirii, din fața bibliotecii „M.
Eminescu”), biserici, icoane. Noii vandali îl adoră pe Marx și-i păstrează
bustul în Germania, vor ca tătuca Stalin să fie zugrăvit în frescă de biserică
rusă. „Tutankalmucul” de Lenin rămâne neîngropat (nici pământul nu l-ar
primi). După istoricul D. Volkogonov, dezastrul l-a înfăptuit Lenin, care a
inventat și termenul de „dușman al poporului”; „popii –
contrarevoluționari în sutană”. Decretul din 4 mai 1922 a instituit pedeapsa
cu moartea pentru preoție. Din 1918 până-n 1923, Ilici a împușcat între
14.000-20.000 de clerici și laici activi religios; din 80.000 de biserici
rusești mai funcționau 11.525. Stalin i-a desăvârșit „opera”.
Ni se induc idei greșite: creștinismul ca traumă, ca o constrângere.
Altă idee „primită”? Biserica e incompatibilă cu democrația. Dragostea în
sens creștin e batjocorită. Iubirea concordantă cu seninătatea, cu bucuria,
cu liniștea plictisește, fiind prea...vârstnică. Și-mi aduc aminte de
prezicerea Dvs. că va să vină o lume îmbunătățită, a „iubirii neînserate”.
Chiar dacă n-am s-o apuc, imaginea acestei lumi mă întărește. Ni se tot
spune că îndoiala e pozitivă. Nu pentru mine. Mie îmi trebuie certitudine.
Și nu vreau să gîndesc orice despre Dumnezeu, c-ar fi un ornament, iar
minunea dumnezeiască o simplă fabulă.
Pentru metafizică, avertiza Noica, îți trebuie dinți tari. Nu poți
umbla chiar la orice, cum nu poți serba nașterea lui Iisus în miezul verii și
Învierea de Crăciun. E o rânduială în toate. Pe Iisus nu-l putem vedea cum
vrem, un „personal Jesus” cu sex-appeal, nici pe apostoli stricați și
mincinoși, așa cum se întâmplă într-o piesă de teatru premiată, unde pe
cruce urcă o femeie despuiată, iar Iuda devine salvatorul situației. Încerca
220
autoarea să dovedească „o înapoiere incredibilă” a creștinismului? A

dovedit alt fel de înapoiere, dar adepți a câștigat: în altă piesă de teatru,
actori costumați în monahi mănâncă slană cu ceapă sfărâmată cu pumnul
pe icoana lui Iisus. Or fi și monahi care nu se tem de bătaia lui Dumnezeu,
de instanța divină și de catastihul ei, dar îl ascult pe arhimandritul Justin
Pârvu: „Monahul stă de veghe acolo la miezul nopții”. Și încă:
„Monahismul este garda!” (din Albumul Cristinei Nichituș Roncea,
Părintele Justin Mărturisitorul.Fotografii și vorbe de duh, Editura Mica
Valahie, 2014).
Glumăreți neo-marxiștii! În pușcăriile comuniste, se ștergeau
tinetele cu stihare de preoți; pe scena unui teatru național s-a spălat scena
cu un mop original: cârpa tricoloră. Libertate de creație contra creatorului,
n’așa? Ce sugestiv e, în sensul acesta, titlul altei piese: Eu sunt. Și? Ce-i cu
asta? Ce atâta discuție?
Deunăzi, această libertate a mai atins o culme: s-a girat „arta”
LGBTQ +, în fapt un atac la biserică pe față. Ministrul Culturii Bogdan
Gheorghiu și-a luat „o porție de creativitate și reinventare”, iar doamna
Turcan, amatoare de diversitate și-n politică, și-a declarat apropierea de
artiștii contemporani, fără distanțare. Care artiști au deschis sezonul la
Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), dăruit de guvern cu
două milioane de lei. Unul dintre actori a îngenunchiat pe final de show,
strigând: „Cum cad eu în genunchi, așa să cadă Catedrala Mântuirii”.
Grozav țel, aplaudat fără mască. Să nu fi auzit de la Dostoievski ministrul
Culturii că „frumusețea va salva lumea”, nu kitsch-ul?
Prețuite Părinte, eu am o modestă cultură creștinească, nu sunt (cu
spusa lui Gabriel Mardare) decât un „pique assiette” din platoul bisericesc
al multelor dvs. cărți, una dintre ele tipărită în 8 limbi. Refuzați
formalismul canonului, vă deschideți spre spirit critic, spre modernitate,
spre știința vremii noastre. Vă apropiați de cercetările științelor, religia și
știința fiind în raport de complementaritate, dar vedeți în ele planul lui
Dumnezeu. Și cred că vă displace omul-demiurg, care se crede în
parteneriat cu Dumnezeul creației când trimite în spațiul cosmic o bombă
inteligentă, o rachetă sau meșterește un robot humanoid (ca-n Star Trek),
care mănâncă rumeguș.
În alte cuvinte, încercările vieții, necazurile sunt „trepte de
înălțare”. Cărțile Dvs. m-au convins că suferința are un rost al ei (est
modus in rebus). E o sursă de alinare în suferință. Secretă, greu de aflat,
dar, dacă vrei, poți. Iisus a suferit, iar noi nu trebuie să-l întrebăm pe
Dumnezeu „De ce, Doamne?”, ci să înțelegem, să vedem în felul lui
Arghezi: „Așa e înălțarea și prețul se plătește/ Cu chin și suferință și slavă,
221
Spiritualitate
omenește”. Iată de ce nu cred, ca Gherasim Luca, faptul că în această lume

poeții n-au ce căuta, sau că motivul religios n-are ce căuta în poezia
modernă.
Aflăm și în pandemia asta un rost: să fim mai atenți la suflet, să-l
inspirăm pe Iisus ca oxigen necesar ca să n-avem nevoie de aparate de
respirat. În Teologia necazurilor (Editura Sf. Mina, 2018), demonstrați
limpede și ferm că necazul poate aduce câștig pentru suflet. După Matei
(16:26): „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde
sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul lui?”
Fără suflet, „lumea e un imens pustiu de sare și cenușă” (Mircea
Vulcănescu). Nu doresc acest pustiu nici dușmanilor.
Dea Domnul bine!
Magda U.
Iași, 15 iunie, 2020
N:B: Între timp, bisericile s-au deschis, în fine. Ușile, ușile!
222
O carte
anamnetică, întru
vindecarea rănilor
„conștiinței
memoriei”
(Magda Ursache, Ridică-te, Gyr, ridică-te, Crainic!, Editura EIKON,
București, 2020)
o cronică de Pr. Ioan Cr.Teșu
Perioada interbelică, până la instaurarea ciumei comuniste, a fost,

pentru cultura română, una de înaltă efervescență și creativitate. În ciuda
acestui fapt, puțini sunt cei care se apleacă asupra ei, pentru a-i descoperi
căderile, dar și valorile autentice. Cele mai multe studii sunt fie
părtinitoare, fie unilaterale.
Însă una dintre persoanele iubitoare de adevăr, de afirmarea și
biruința lui, este Magda Ursache, scriitoare lucidă și inspirată a zilelor
noastre. Ea scrie fără teamă, cu deosebit curaj. Este curajul pătimirii și al
mărturisirii, ce izvorăște din conștiința datoriei de a arăta și apăra binele și
frumosul.
Fiecare dintre lucrările autoarei poate fi socotită o radiografie a
lumii contemporane, a societății românești trecute și actuale. Autoarea
demască și înfierează, cu neobosită energie, compromisul de orice fel,
căutând să pună în lumină adevăratele valori istorice, religioase, culturale,
literare și spirituale, cu speranța sa neînfrântă că „frumusețea va birui
lumea”. Magda Ursache este un glas ce strigă în pustia lumii noastre și a
culturii românești actuale, cu speranța că, până la urmă, frumusețea, în
toate nuanțele ei, materiale și spirituale, și uneori cu prețul a numeroase și
dureroase jertfe, va copleși și transfigura lumea, viața și sufletul omului.
Tema fundamentală a prezentului volum – „Ridică-te, Gyr, ridică-
te, Crainic!” - este istoria recentă, crizele și convulsiile prin care a trecut,
223
Spiritualitate
în secolul apus și în cel prezent, România și cultura națională. Este descris,

cu maximă obiectivitate, întregul cortegiu de atrocități, călăii și lichelele
care le-au provocat și promovat. Însă paginile cele mai frumoase sunt cele
în care ne sunt prezentate, ca adevărate repere morale și paradigme
spirituale, eroii și sfinții care s-au remarcat în vremuri de aprigă persecuție,
căci, spunea Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Malul Mării,
„comunismul a umplut cerul cu sfinți”.
Magda Ursache a învățat lecția autentică a istoriei alături și
împreună cu distinsul ei soț – Petru Ursache – Profesor emerit al
Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pentru acesta și pentru
autoare, revelarea adevăratei istorii, cu speranța corectării vremurilor de
cădere, potrivit unor repere axiologice, nu este o simplă temă de cercetare
și inspirație, ci o problemă de profundă reflecție, o chestiune de viață și de
moarte a spiritului românesc. Distinsul profesor, mutat între cei bineplăcuți
Domnului, în ceata cărturarilor iubitori de țară și cultură, de frumos artistic
și spiritual, a cunoscătorilor și mărturisitorilor, a surprins, în operele sale,
fibra, esența și specificul spiritualității românești, în cele mai arhaice și
mai curate, mai înalte și definitorii trăsături ale ei: folclorul, etnologia,
etnosofia, etnoteologia.
Deși poartă un titlu precis, inspirat de „omul bun al culturii
românești”, un titlu, am putea spune, „martiric” la fel ca destinul celor
două personalități preponderent evocate: Radu Gyr și Nichifor Crainic,
conținutul lucrării este larg, observațiile privind evenimentele istorice
relatate, fiind dublate de profunde reflecții morale, către care este condus
cititorul, cu multă iscusință și persuasiune.
Lucrarea, cuprinzând șase capitole, este precedată de o Prefață
substanțială, semnată de Theodor Codreanu, în care acesta, pe un fundal
larg, istoric și cultural, cu bogate trimiteri, caracterizează operele și temele
predilecte ale autoarei, între care și cea prezentă.
Titlurile capitolelor, simbolic și inspirat alese, ne conduc prin
labirintul istoriei și al culturii românești din secolul al XX-lea, cu efecte
încă în derulare în contemporaneitate.
Lucrarea Magdei Ursache pune, de această dată, în oglindă, spre o
mai bună cunoaștere și definitivă condamnare și aruncare la groapa
comună a istoriei negre a monștrilor, pe care somnul rațiunii i-a produs:
comunismul și racilele sale: diletantismul, amatorismul, carierismul,
falsificarea adevărului, proclamarea minciunii și a imposturii, etc.
Autoarea descrie, în adânci detalii istorice, modul agresiv, criminal chiar,
de insalarea comunismului în România cu tancurile sovietice; ne terifiază,
descriindu-ne „liturghiile negre” și etapele „reeducării” de la Pitești și ne
224
coboară cu gândul în zarca „lagărelor minții”,din închisorile de

exterminare a rezistenței anticomuniste, de la Sighet, Gherla, Aiud, Mislea,
Jilava, Târgșor, Tg. Ocna, etc., făcându-ne, prin mișcătoarele descrieri
realizate și prin medalioanele create, să ne solidarizăm cu martirii și sfinții
din închisori, să fim parte din ei. Închisorile comuniste sunt înfățișate de
autoare nu doar ca „laboratoare ale reeducării” (p. 29), ci, contrar dorinței
torționarilor, ca „adevărate ateliere de creație” (p. 29), amfiteatre ale
culturii și spiritualității profunde. Sunt descrise pagini dramatice ale
istoriei recente, genocidul moral și cultural, la care a fost supus poporul
român, în perioada atee comunistă și lanțul ei de răutăți și fărădelegi: lupta
de eliminare a rezistenței morale și intelectuale românești.
Magda Ursache nu ne predă o istorie de manual, fie ea și autentică,
ori falsificată din interese ideologice, cum au făcut materialiștii școliți în
spirit sovietic. Magda Ursache ne descrie istoria din interior, ca una care a
trăit-o și a „pătimit-o”, plătind cu umilințe pentru valoarea pregătirii sale
intelectuale și suferind pentru integritatea sa morală, într-o rezistență „de
apartament și de bibliotecă”, prin lectură și prin scris, prin cultură înaltă și
spiritualitate profundă, alături de soțul ei ; amândoi, în opoziție față de
infernalul tăvălug comunist, deznaționalizator, desacralizator de virtuți și
destabilizator de valori.
Roadele acestei integrități ne sunt împărtășite neobosit de această
„Doamnă” a culturii noastre contemporane, sub forma numeroaselor
volume publicate sau în curs de apariție, atât ale sale, cât și ale distinsului
ei soț, care pare a fi mai prezent acum, deși tainic și surâzător, decât în
vremurile de opresiune ideologică, în care s-a încercat marginalizarea lor
aparentă, ceea ce i-a condus, însă, la o deplină libertate morală.
Magda Ursache nu ne prezintă o istorie de „catedră”, deși catedra
care ar corespunde acestor evocări este una universitară, ce i-a fost răpită,
pe nedrept, la tinerețe, ci o istorie lăuntrică, în geneza și efectele faptelor.
O istorie care nu apare în documente, deși le-a produs și este cunoscută de
puțini, unii dintre ei fiind cei care i-au purtat efectele, în propria ființa, așa
cum este și cazul autoarei.
Întreg conținutul lucrării este, astfel, construit, în două registre:
adevăr-minciună, valoare-impostură, bine-rău, comunism-neocomunism și
„piteștenizare continuă”. Autoarea cheamă, cu discernământ, dar fără
părtinire, la judecata istoriei, spre a pune, odată pentru totdeauna, la stâlpul
infamiei și a elimina incultura, impostura și imoralitatea. Prin aceasta,
demonstrează că este o umanistă, funciar, în profunzimile sufletului ei, dar
și o idealistă, deși o știe: „la vremuri noi, tot noi”. Locul acestor semidocți
diletanți, ființe meschine, de compromis și manevră, trebuie luat, în
225
Spiritualitate
convingerea ei, de spirite edificate moral și atotcuprinzătoare intelectual,

care să fie puncte cardinale în haosul general actual. Autoarea se vădește a
fi un umanist incorigibil, un optimist de neîngenuncheat pentru că, dincolo
de ororile constatate și descrise cu dramatism, ea încă speră într-o
renaștere spirituală și într-un reviriment moral al nostru, ca neam și ca
persoane.
Totodată, conținutul lucrării este inițiatic. Mai întâi, ni se relatează
evenimentele, în detalii adânci, pentru ca apoi să fim invitați să împreună-
medităm. Magda Ursache vorbește despre iubirea de Creator și despre
iubirea de Țară și Neam, ne oferă exemple paradigmatice în „Oamenii
națiunii” și aceasta din perspectiva unui destin asumat ca viață întru
Hristos.
Sub titlul simbolic de „Recurs la tricolor” (p. 23), este prezentată
istoria umilirii neamului și a falsificării adevărului istoric „la comandă”,
mijloacele diabolice de deturnare a culturii sale și de opresiune asupra
credinței creștine, prin propaganda agresivă dusă de ideologia materialistă.
Sunt descrise momentele instaurării comunismului în România, precum și
efectele lui, atrocitățile și abuzurile ridicate la rangul de metodă de
„reeducare”.
Autoarea ne arată, însă, că nu există decât o cale de reparație
istorică și de asanare morală: redescoperirea și cultivarea valorilor morale
și culturale naționale autentice, într-un circuit larg, european și mondial, în
dragoste de Dumnezeu și de semeni, prin „amor patriae”, precum eroic au
făcut-o Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica,
Ion Petrovici, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Goma, Valeriu
Gafencu, Părintele Calciu-Dumitreasa, Părintele Justin Pârvu și mulți alții,
pentru a-i menționa doar pe cei care au avut cel mai mult de suferit pentru
convingerile profunde și pentru credința lor înaltă.
Împotriva „de-românizării” și a „des-ființării”, ca persoane și ca
neam, a mutării în altă țară, autoarea propune „conștiința memoriei” (p.
104), „dreptate critică pentru valoarea românească” (p.150). Pseudo-
culturii de televizor, șubredei și șchiopătândei „teleculturi”, care nu pot
conduce decât la rătăcire și eșec, ea le opune redescoperirea valorilor
autentice, trecute prin „proba istoriei”.
Magda Ursache face „jogging prin mass-media” zilelor noastre ca
să ne amuzăm împreună de „supereroii” creați și hrăniți artificial de
televiziune, dar și să ne îngrijorăm de popularitatea și ratingul acestora.
Autoarea are, însă, și speranțe mari. Și nu vin cu porția, ca, altădată,
lumina de la Răsărit, ci de la noi înșine, printr-o reală pocăință și reformă
spirituală. „România citește!”, ne încredințează, cu bucurie, autoarea.
226
Citește și se trezește. Începe să-și descopere, cu „dreptate critică”, destinul

ei, ca neam și în cadrul adevăratei „idei europene” (p. 217), la care țara
noastră poate contribui covârșitor. Iar presa de valoare, publicațiile de
cultură susțin aceasta, în ciuda „corectitudinii politice” (p. 217), larg
clamată astăzi și impusă prin metodele trecutului, dar mult mai subtil.
Magda Ursache vorbește fără frică, ca altădată Petru Ursache,
despre etnic și național, despre patriotism și valori fundamentale,
opunându-se căderii spirituale generale (p. 218) și depersonalizării (p.
218), mondializării și globalizării, ca uitare a rădăcinilor (p. 225). În fața și
împotriva lor, nu se poate rezista decât printr-o „Românie profundă” și o
„Europă culturală” (p. 226), prin redescoperirea istoriei și a valorilor, prin
reconsolidarea instituțiilor și, în special, a familiei creștine, „biserica de
acasă” (p. 229). Acestea sunt capabile se înfrângă „piteștenizarea
continuă” și neocomunismul. „comunismul de după comunism” (p. 83).
Magda Ursache crede profund în Dumnezeu. Dar mai crede și în
Frumos și în biruința lui. Crede în tot ceea ce este înalt și peren. Crede în
artă și în cultură, în spiritualitate și în literatură. Și, în credința ei, luptă să
facă din poezie o „Prințesă”, nu o „Cenușăreasă” (p. 285), într-un climat
de „buruieni lexicale” (p. 301).
Magda Ursache este fascinantă. În scrisul ei redescoperim
prospețimea și energia, eleganța și vigoarea slovei românești. Autoarea are
revelații artistice și inspirații geniale, pe care le transmite cititorului. Cu
toții am citit manifestul social al lui Radu Gyr „Ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane!”. Dar chiar am știut toți că „lui Gyr, Iisus i-a intrat în
celulă”? (p. 28)
Când judecă, Magda Ursache tună, după cuvintele Părintelui
Iachint Unciuleac, fost stareț al Lavrei Putnei, care spunea că „Vorba sună,
fapta tună!”. Vorba autoarei chiar tună atunci când critică. În rest, alină și
întărește, încurajează și liniștește, ca însăși întreaga ei ființă – caldă și
tonică. Condeiul autoarei, alimentat la cerneala istoriei, este ascuțit ca o
sabie. Când critică, Magda Ursache este nemiloasă, tăioasă. Când
apreciază, este extrem de duioasă. Comunismul „cu rele și rele” este
iremediabil înfierat, fără menajamente protocolare și scuze diplomatice.
Când descrie, însă, medalioane de eroi și sfinți, este parte din ei. Este soră
și fiică în suferința lor. Pe aceștia îi elogiază și, astfel, alină, cu
responsabilitate, conștiința că scurgerea timpului duce la uitare.
Descriind atrocitățile regimului totalitar, o face cu un umor negru,
sumbru, pronunțat. Când, însă, vorbește despre căile de revigorare, o face
cu entuziam și optimism, încurajând și încântând. Oricine a citit, fie și
numai câteva pagini scrise de Magda Ursache, a observat, de la primele
227
Spiritualitate
cuvinte, că scrisul ei atrage intrinsec și farmecă, te provoacă și te cheamă

lăuntric să te apleci nu doar asupra cărții, ci asupra temei, în general, prin
lectură și insistență, prin reflecție și adâncă meditație. Și aceasta pentru că
analizează temele fundamentale ale vieții, în diferitele ei forme și
manifestări. Volumele Magdei Ursache, precum este și cazul acestuia,
descriu adevărul și propun soluții spirituale. Adevărurile reiterate de
autoare dor, dar singura cale a alinării rănilor este conștientizarea acestor
pagini negre, pentru a nu se mai repeta.
Precum o reconfirmă și în acest volum, autoarea nu este adepta
echilibristicii morale. Pentru ea, nu există compromis și nici nuanțe, scuze
plauzibile și justificări acceptabile. Nu există decât bine și rău, într-o
permanentă luptă, și, în consecință, eroi sau trădători, creatori sau
detractori. Iar deasupra tuturor, genii și sfinți.
Detaliile istorice se împletesc, în prezentul volum, cu „picanterii”
din viața culturală și, în mod deosebit, cea literară, iar întreg demersul
autoarei este integrat într-o perspectivă morală și spirituală.
Istoria locală, centrată mai ales pe „Universitatea care ucide” și pe
editurile ieșene și reprezentanții lor, persoane faste sau nefaste, se îmbină,
în prezentul volum, cu paginile de istorie națională, europeană și
universală. Tot astfel, operele literare, din care autoarea citează cu eleganță
și pentru a convinge, creațiile mai vechi sau mai noi sunt permanent
raportate la marile curente de gândire și artă din patrimoniul universal.
Volumul Magdei Ursache este, astfel, o anamneză: descrie căderile, ne
arată cauzele lor profunde, dar ne înfățișează și piscurile pe care suntem
chemați să le urcăm. În plus, bisturiul taie unde trebuie. Calea pe care o
știe și o recomandă este doar o cale a jertfei.
Capitolul final al lucrării este unul ziditor, în sensul duhovnicesc
sau religios al cuvântului. După ce își spune suferința, îmbrăcată în haina
faptelor autentice și a evenimentelor veridice, personale și colective,
Magda Ursache ne arată că nu există decât o singură cale a biruinței asupra
tuturor relelor – iertarea, dar nu uitarea, atenționarea, și nu ignorarea. Sunt
convins că ne va mai oferi numeroase astfel de „lecții de neuitare”. Multe
i-au fost predate cu duritate, însă ea le-a înțeles tâlcul, le-a transformat și
transfigurat în lecții de viață și devenire morală.
Magda Ursache și-a transformat suferința în biruință a spiritului, în
fața valurilor vieții. Calea găsită și urmată a fost calea sublimă a sacrului
și, din acest motiv, ea vorbește atât de insistent și determinat despre
„nevoia de sacru” (p. 374), prin care ne ridicăm deasupra celor vremelnice
și neputincioase omenește, deasupra ezitărilor și a căderilor multiple, în
infinita lume și libertate a spiritului.
228
Cheia în care trebuie citită cartea presupune, așadar, într-o primă

lectură, descoperirea și cunoașterea istoriei noastre recente, a culturii și a
spiritualității pe care geniile, eroii și sfinții ei le-au creat, pentru care apoi,
prin reflecție morală, să fie identificate căile de reîncadrare pe o traiectorie
demnă a istoriei și spre un viitor fericit și meritat.
Astfel, cartea Magdei Ursache nu este doar o lecție de istorie, ci și una de
morală. Ea nu constată doar, ci propune și cheamă la schimbare,
individuală și generală, la îmbunătățire. Iar în acest travaliu, în care viața
ne este șantier, avem nevoie de repere . Dacă nu le vom urma, aceste
repere – eroii și sfinții noștri – ne vor judeca, pentru indiferența noastră
față de jertfa lor și față de vocația noastră autentică. Aici este vorba despre
durere și mângâiere, iar în acest itinerariu spiritual, în care ne-a condus
măiestrit autoarea, „iubirea înseamnă răbdare” (p. 349) și, astfel probată,
își află alinarea.
Nu numai că ar trebui să dăm atenție acestui volum unicat în
„editologia” românească actuală, ci ar trebui să ne dăm fiecare dintre noi
concursul la împlinirea speranțelor autoarei. Petru și Magda Ursache și-au
închinat viața acestui ideal moral, cultural și spiritual. Poate e vremea ca și
noi, dacă nu am reușit până acum, să ne facem din credință și cultură un
proiect de viață, într-o lume tot mai pragmatică și legată de „cele de jos”,
în vremuri tot mai tulburi și mai întunecate. Doar astfel vom redescoperi,
la modul personal, noblețea spiritului românesc. Aceasta este esența
culturii noastre naționale și a credinței noastre creștine, creatoare de genii
și sfinți și dătătoare de împlinire și mântuire.
Personal, dacă în alte cărți i-am citit și i-am înțeles mai ales
suferința, mă bucur că, în paginile acestui nou volum, i-am constat și am
trăit împreună biruința. Biruința Magdei Ursache este biruința spiritului
puternic, îndelung încercat și călit în focul pătimirilor nemeritate, dar
asumate demn. Este cea mai frumoasă biruință. O biruință prin credință și
mărturisire, prin cultură și lectură, la care se ajunge prin jertfă și eroism,
prin lacrimi, căci, ne arată autoarea, există „ o tehnică și o practică a
lacrimii”, pe care a exersat-o fără de voie, la început, iar apoi ca alinare.
Însă, într-un suflet curat, precum ne îndeamnă și pe noi să dobândim, spre
a o înțelege cu adevărat, lacrimile de dor și de suferință se transformă în
lacrimi de biruință și de bucurie, în lacrimile eroilor, care au înfrânt lumea
și au biruit, spiritual. La acestea ne cheamă și ne îndeamnă Magda
Ursache, prin exemplul sublim de viață, alături de distinsul Profesor,
precum și prin opera de reflecție profundă, pe care au alcătuit-o și din care
ne împărtășesc nouă, ca din „merinde” de preț.
229
Spiritualitate
Pagini de Pateric
Românesc
înmănunchiate de
George Căbaș
o cronică de Mihai Posada
George Căbaș se prezintă ca: profesor de religie în Sibiu, licențiat al

Universității «Lucian Blaga» în Mecanică (1984) și în Teologie ortodoxă
(1997), redactor-șef adjunct al revistei ”Porunca iubirii”, fost președinte (între
1991-2015) al Asociației pentru Isihasm, afiliată la Sydesmos (The World
Fellowship of Orthodox Youth) și BOYA (The Balkan Youth Association).
Dedicat cercetării și vizitării față către față a părinților duhovnicești din
România, Grecia și Israel, de-a lungul anilor a avut bucuria a nu mai puțin de
șase șederi mai lungi în Sfântul Munte Athos și a vizitat – fericit hagi, de trei
ori – Țara Sfântă. Director,din anul 2002, al Editurii Anastasis din Sibiu,
semnează aici volumele: Pagini de Pateric românesc (2009/2011),Părinţi
contemporani din Sfântul Munte Athos (2011), Întâlniri în Ţara Sfântă
(2012/2013), Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, volumul al
doilea (2014), Sfânta Maria Magdalena: glorie și defăimare pentru cel dintâi
Hristos a înviat! (2020), cât şi numeroase articole publicate în Curierul
Românesc, Lumea credinței, Porunca iubirii.
Cartea din 2009, apărută „cu binecuvântarea Î.P.S. doctor Laurențiu
Streza, Mitropolitul Ardealului”, a fost alcătuită de George Căbaș,
mărturisește autorul în Cuvânt înainte (pp. 7-8), după modelul
înaintemergător oferit de: „Osteneala și gândul Părintelui Ioanichie (Bălan) de
la Mânăstirea Sihăstria”(10 februarie 1930-22 noiembrie 2007) – puternicul
duhovnic și arhimandrit român prigonit de autoritățile comuniste, activ
misionar ce a lăsat circa douăzeci de volume de popularizare a credinței
ortodoxe, ca autor și editor, operă vastă din care numai Viețile Sfinților
numără douăsprezece volume – și al celor două de Convorbiri duhovnicești
(1984 și 1988), din introducerile cărora mai tânărul căutător de daruri
duhovnicești extrage îndemnul de a își concepe și alcătui volumul intitulat
Pagini de Pateric Românesc.Poate s-ar cuveni făcutecâteva precizări: sensul
cuvântului pateric (de la grecescul patir, adică tată) arată o colecție de
230
învățături și de experiențe duhovnicești ale călugărilor din cele mai vechi

timpuri și până la ale acelora din zilele noastre, iar duhovnicesc însemnează al
duhovnicului, privitor la duhovnic, prin generalizare, preoțesc, în vreme ce
duhovnicul (din slavonescul duhoviniku) este preotul care primește de
laepiscop, printr-o hirotesie, puterea și permisiunea de a săvârși Taina
spovedanie iși de a îi îndruma pe credincioșii parohiei sale și devine astfel
părinte duhovnicesc sau părinte spiritual al credincioșilor, al turmei
încredințate lui.
„Douăzeci și doi de părinți, maici și dascăli ai bisericii”, unii mai
cunoscuți marelui public, alții mai ascunși mediatizării contemporane, și-au
dăruit învățătura adunată aici de vrednicul cercetător al vieții și cu precădere,
al cuvintelor de învățătură ale acestor părinți duhovnicești: Părintele Dumitru
Stăniloae, Arhimandritul Sofian de la Antim, Părintele Constantin Galeriu,
Arhimandritul Teofil de la Sâmbăta, Arhimandritul Arsenie de la Techirghiol,
Arhimandritul Cleopa de la Sihăstria, Arhimandritul Iachint de la Putna,
Arhimandritul Claudiu de la Neamț, Arhimandritul Ioanichie de la Sihăstria,
Arhidiaconul Ioan de la Neamț, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa,
Arhimandritul Justin de la Petru-Vodă, Ieroschimonahul Gheorghe de la
Colciu, Schimonahia Alexandra de la Dragomirna, Ieromonahul Calinic de la
Lainici, Monahul Gamaliil de la Neamț, Ieromonahul Elefterie de la Secu,
Părintele Dimitrie Bejan, Maica Ierusalima de la Râmeț, Maica Nazaria de la
Văratec, Ieroschimonahul Rafail din Apuseni și Arhimandritul Ioan de la
Rarău.
Fiecare beneficiază de câte o prezentare cu note de biografie: uneori
bibliografice, de cele mai multe ori din cele trăite în direct, alteori cu
informații transmise de terți, cum în cazul cuvintelor Î.P.S. dr. Serafim Joantă,
Mitropolit al Germaniei, al Europei Centrale și de Nord, după trecerea la
Domnul a marelui teolog Dumitru Stăniloae.
Câteva inexactități de ordin editorial, cum ar fi omisiunea datării
precise a fiecărei convorbiri,pentru înlesnirea muncii cercetătorilor interesați
de conținutul volumului; grafierea numelui Justin Pârvu, după Fundația
omonimă, în loc de Iustin întocmai cu al Mărturisitorului și Filosofului Sfânt
ortodox trăitorîntre anii 100 și 165 când a fost martirizat la Roma, nume pe
care-l purta și Mărturisitorul arhimandrit de la Petru-Vodă;sau lipsa diortosirii
(corecturii) cuprinsului ce nu respectă, la diferență de câteva bune pagini,
numerotarea reală; lipsa de la începutul sumarului a mențiunii pentruCuvânt
înainte și a paginiirespective – toate aceste detalii lasă loc îmbunătățirilor de
dorit într-o ediție viitoare. În timp ce, la pagina 6, Descrierea CIP a bibliotecii
Naționale a Românieiindică anul apariției volumului ca fiind 2009, la pagina
imediat următoare, în Cuvânt înainte semnat de autorcitim negru pe alb:
„Suntem în anul mântuirii 2011”, de unde rezultă un «paradox editorial», mai
231
Spiritualitate
binezis o situație nefericită și deloc singulară pe drumul de la manuscris la

apariția cărților, în prezent, pentru care nu dă nimeni vreo explicație lizibilă.
La începutul acestor splendide pagini de învățătură duhovnicească,
George Căbaș menționează că: „Unele din convorbirile redactate aici au o
vechime de peste zece ani”, dovadă a dăruirii și râvnei neobosite a autorului,
care și-a alcătuit cartea ca pe o culegere de dialoguri. El vorbește despre
răspunsurile părinților ca despre adevăruri rostite în absolut, pentru că: „își
păstrează tinerețea fără bătrânețe, izvorâtă din darul deosebirii duhurilor” – or,
«Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate»!, îndeamnăînsuși Poetul
Glossei. „Dar cel mai important, aproape tulburător, este darul înainte vederii,
darul previziunii, care se arată în multe dintre cuvintele smerite și necăutate
ale părinților din Biserică. Avem dovada cea mai puternică, dovada adusă de
această dăinuire în timp, că sunt cuvinte dincolo de timp, insuflate de Sfântul
Duh, spre binele nostru al tuturora, la vreme de cumpănă și de cernere. Redau
din mesajul Părintelui Dumitru Stăniloae către țară în vara anului 1993: «...noi
trebuie să ne întărim în spiritualitatea noastră, care este această legătură cu
Dumnezeu, pe care Europa nu o mai are. Putem lua ceva din tehnica Europei,
dar noi trebuie să-i dăm spiritualitate Europei»”, mai arată în cuvântul
premergător, autorul. Cum afirma, după Keyserling, și Nichifor Crainic,
despre edificarea noului «bizantinism românesc».
Este important amănuntul că mărturisirile părinților sunt „smerite și
necăutate”, întrucât nu despre literaritate în sensul ancorării în criterii afiliate
vreunui curent nici istoric, nici postmodern, nicistrict experimental sub aspect
estetic este vorba în dialogurile adunate de George Căbaș, textele fiind
teleologic legate de un domeniu spiritual și profundfilologic de care, vreme de
peste 70 de ani, scrântirea comunistă prin interdicțiile și cenzura ei s-a
îndepărtat. Or, în cele trei decenii de liberă exprimare pe care ne bucurăm să
le consemnăm, nu s-a realizat deplin și profesionist la nivel academic
românesc, re-legarea, re-conectarea filologiei cu morala creștină, cu
începuturile ei firești, genetice, i.e. Cuvântul lui Dumnezeu –așa cum iese el
din gura părinților Bisericii, «cuvântul ce exprimă adevărul», nu jumătățile de
adevăr ci adevărul întreg, unul, de care s-a rupt și continuă cu penibilă
mândrie prost înțeleasă, să sângereze: bătrâni cârcotași învechiți în zile rele,
tineri mândri nevoie mare că au crescut atei... Cu ce drept ar fi respinse cărțile
de învățătură duhovnicească de intelectuali subțiri care strâmbă din nas la
auzul numelui lui Iisus cel Uns, Hristosul, curtați de o societate prostită atâta
vreme, scindată atât de dramatic, împinsă pe același drum fără Dumnezeu, și
acum? Să fie criteriul economic de vină? Greu de crezut, când poporul trage la
moaște ca însetatul la apă. Cu certitudine volumul Pagini de Pateric
Românesc de George Căbaș merită statutul de carte de ținut pe noptieră, lângă
Biblie.
232
Recviem în lumina
cerească: Gigel
Bîrliba
Vibrări valahe
un eseu de Gheorghe Simon
Semne şi indicii. Descifrări. Ne întrebăm de unde vine Gigel Bîrliba şi
unde vrea el să ajungă. Numai că el ne ajunge din urmă şi ne şi întrece. Firea sa
discretă, cu alcătuiri fine, nu are nimic din vocaţia unui solitar. Dimpotrivă.
Preferă însoţirea, prietenia. Smerit şi loial, fără viclenii ascunse, evită pe cât se
poate taclaua şi clevetirea.Ceva neliniştitor îl face să caute răspunsuri la cei care
îşi pun întrebări. Omul clişeelor verbale, omul care nu-şi mai pune întrebări e
omul pierdut, pentru totdeauna. Şi nu atât un răspuns aşteaptă el, cât mai ales o
dumerire de sine, o împăcare, în Duhul mângâierii. Aşa se face că în preajma sa
nu te încearcă îngrijorări cotidiene. Laşi totul deoparte şi îţi vezi de sufletul tău.E
firesc să aflăm şi de la el un răspuns, iar el ne răspunde cu uimiri, cu mirări, cu
desluşiri de taină. Când suntem în impas, ridicăm, neputincioşi, din umeri şi ne
lamentăm băbeşte: nu-i nimic de făcut. Nu putem corecta nimic din apucăturile
firii umane. Gigel Bîrliba nu cade pe gânduri şi nici nu se resemnează laconic. Nu
se întreabă unde bate gândul omului şi nici încotro bate vântul, deşi îi aude vuirea
şi tânguirea, câteodată chiar jalea bântuirii de sine, dacă învârtejirea ar putea avea
expresie, chip uman, adică, şi nu ne-ar cuprinde şi ne-ar surpinde, tăcuţi şi
îngânduraţi. La fel de nestatornic precum vântul şi gândul, omul stăruie în
rătăcire şi în loc de a-şi urma calea, el preferă să vadă pe unde se poate strecura,
în aşa fel, ca să nu-l vadă nimeni, amăgindu-se cumplit că în felul acesta e liber.
Gigel Bîrliba e pe cale, urmându-şi chemarea interioară, spre o destinaţie
cereascălămuritoare. iar noi avem bucuria de a-l cunoaşte în toată măreţia
simplităţii sale. Când nu-i nimeni, el urcă repede repede în clopotniţă şi ne
trezeşte şi ne cheamă în incinta unei întâmpinări.
233
In memoriam
Literar vorbind, vibrări valahe sunt de fapt metonimii, adică partea dă

seamă de întreg, iar întregul are în vedere partea nevăzută, şi această parte nu
poate fi decât sufletul, duhul nevăzut, energia cerească, harul frumuseţii şi
slăvirea creaţiei. De la triste violete vibrări bacoviene, Pictorul Gigel Bîrliba face
trecerea spre o altfel de locuire, una care ne bucură privirea şi ne încântă sufletul.
E o altă cale, nebătătorită, una care devine tot mai strâmtă, pe măsură ce te
apropii prea mult de celălalt tărâm al cunoaşterii. Meticulos şi minuţios, îndelung
răbdător, el îşi exersează privirea cu îndemânare, pipâind parcă aerul impercetibil
al unui duh al locului. Când privim vreo lucrare a lui Gigel Bîrliba, care să ne
încânte privirea, ceva ciudat se întâmplă cu percepţia vizuală. În loc să vedem
mai clar şi mai bine, auzim, auzim, cum respiră florile şi cum tăcerea de clopotdin
văzduh, deodatăirupe tăcerea şi în dangătul tânguitor auzim un fel vestire din
ceruri, dar şi o prevestire a morţii, o ameninţare de niciunde şi oricând să se
întâmple. Clopotul are ceva divin, nu prin dangăt grav de recviem sau de chemare
la liturghie, ci prin faptul că nu poate fi decât rezonant, fără intermitenţe, urmând
o partitură diafană, în văzduh de cuminţire, de ritm cosmic şi statornic. Cum de
auzim clopotul şi când nu bate, ne întrebăm. Şi chiar de nu ar mai fi nimeni să îl
clintească, clopotul nu poate fi redus la tăcere, iar dangătul e frângerea eternităţii
reci, fâcând din trecere o clipă veşnică şi unică. Această vuire continuă poate fi
auzită în galeria eclezială din fiecare tablou metonimic, alegoric şi parabolic,
semnat de Gigel Bîrliba. Poate nu mă înşel, dar arta compoziţiei la Gigel Bârliba
nu ţine deloc de spaţiu, mai mult, spaţiul devine timp, care înseamnă mişcare,
neîntrerupere, neîncetare. E un duh în toate şi toate sunt în mişcare. Figurarea e
puţin ciudată, cum să ne imaginăm că o clopotniţă ar putea-o rupe la fugă, ieşind
din peisaj şi rupând ramele. Or, ce vedem noi cu privirea lucidă e, de fapt, o
metonimie a dezrădăcinării, ca ameninţare perpetuă a neamului nostru, aşezat la
răspântie, veşnic ameninţat din toate părţile, şi nici o dată înfrânt. Abia acum,
românii au fost răpuşi chiar de ei înşişi. Au rupt-o la fugă, deşi rădăcinile sunt
aici, vii şi pline de sevă sfântă. România nu a fost până acum o ţară de emigranţi,
ci, mai mult decât atât, România a fost dintotdeauna o ţară de imigranţi. Aici s-au
aciuat străinii şi noi nu i-am bănuit de vreo pierdere a ceva din firea noastră.
Mesajul subiacent din pictura lui Gigel Bîrliba e unul al ameninţării, al
pericolului dezrădăcinării (déracinement), al strămutării şi înstrăinării într-un alt
ţinut necunoscut. E, de fapt, mesajul nescris, de pe pereţii pictaţi în Bucovina.
Ameninţarea, pericolul, sugerate plastic prin secvenţa metonimică a Căderii
Constantinopolului, La chute du Constantinople. Să nu uităm în ce moment
neprielnic a urcat pe tron Ştefan cel Mare, la numai patru ani, 1547, după 1543,
un an nefast care marchează ruptura şi suferinţa creştinătăţii. Gigel Bîrliba are la
îndemână un temei de nezdruncinat, protector, fără şubrezire şi nici învechire:
izvodirea şi dezvăluirea, zidirea vie, Biserica albă, martirică; clopotniţa ca o
chemare şi o trezire.Pârjolul şi pustiirea nu au cum să nimicească duhul unei
aşezări, dacă ea are în centrul ei, pe un promontoriu al neclintirii, semnul
crucificării şi al jertfei. I-ar fi fost mai uşor şi la îndemână să picteze icoane,
chipuri de sfinţi sau parabole din Evanghelie. Gigel Bîrliba, pictorul, suferă mai
234
mult decât Gigel Bîrliba, istoricul. Cui se adresează mesajul său creştin, ne
întrebăm, dacă nu celor mai expuşi înstrăinării şi părăsirii, dorul sfâşietor al
fraţilor noştri de dincolo de Prut. În toate lucrările şi plăsmuirile sale picturale, ne
e dat să citim nu atât o consfinţire a locuirii, ci, o cu mult mai bună situare a
persoanei umane în lume, învecinaţi cu veşnicia şi respirând aerul sfinţeniei, aura
celestă a chipului, a întrupării şi a întruchipării. Într-un cuvânt, pentru Gigel
Bârliba, Biserica e şi cuib, e şi matrice (stilistică), eşi amprentă a Duhului, e şi
altar, în faţa căruia ne înclinăm şi ne închinăm. Acum ştim care e destinaţia către
care se îndreaptă Gigel Bîrliba, spre tainica locuire a primenirii, gata să primim
ofranda luminii. Îl şi vedem cum urcă repede repede treptele Clopotniţei spre a ne
chema la o întâmpinare a dimineţii, când zefirul adie fără mohorâre, fără bântuire,
fără învăluire. Dezvăluire a sfinţeniei, acesta îmi pare a fi liturghia luminii din
creaţia sa, statornicie şi neîntrerupere.
Teme, temeiuri şi temeinicii. Vrednicii le-am putea numi în pronia şi
ponderea lor cerească.Cum nu putem vedea idei, ele nu pot fi nici figurate.
Imaginarul şi ficţiunea nu au ce căuta într-o pictură. Ele pot fi cel mult îngânate
prin cuvinte. Plăsmuirea şi zămislirea ţin de lumină, de cunoaştere, până dincolo
de moarte. Nici lumina nu se cunoaşte pe sine, ea se arată prin umbra ei. Doar
lumina interioară, lumina care ne luminează sufletul, nu ne orbeşte. Gigel Bîrliba
are darul acesta de a vedea, de a fi privire, darul transfigurării, al
transsubstanţierii, al Euharistiei, dacă e să privim Bisericile maramureşene, unde
lumina e temei interior, adică zidirea pare a fi conectată la izvodirea din sine a
creaţiei. Pe lângă faptul că e atât de ordonată, neşubrezită de vreo ezitare, ea e
chipul luminii interioare. Zidul protector e întărit prin razele nevăzute ale
Duhului. Şi nu atât această lumină, cât subţietatea şi săgeata înaripată a
clopotniţei în văzduhul de neatins al înălţării la cer.
Cu totul aparte şi cât mai personal cu putinţă e partitura istoriei vii, cu
repere eterne, nestrămutate vreodată, fără vremelnicii trecătoare, ci doar,
persistentă şi statornică memorie vie, trăire şi simţire, în duhul unei patrii cereşti,
sugerată prin galeria bisericilor svelte şi neclintite de nici o primejdie. Pentru
Gigel Bîrliba istoria nu-i cronică şi nici cronologie, ea e cartea vie de învăţătură a
unui popor.
Ne priveşte pe toţi, laolaltă, şi nu la grămadă, într-o incintăa proniei
protectoare, şi, din privitori de ocazie, devenim fără să vrem, pentru o clipă,
fericiţicu o binecuvantare şi o mângâiere de duh ceresc.
Plecăciune! Gigel Bîrliba!
Piatra Neamţ, 17 septembrie 2020
235
Studiu
Aspecte privind presa catolică din

Italia în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea
un studiu de Iulian Ghercă
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modul de

manifestare a catolicilor în viaţa publică s-a schimbat. Acest fapt a
determinat Biserica Catolică să acorde o atenţie sporită mijloacelor de
comunicare socială şi întregului fenomen „media”1. Documentele emise de
autorităţile ierarhice bisericeşti pe această temă şi dezvoltarea instituţiilor
de comunicare catolice au demonstrat importanţa acordată dar şi
inexistenţa unui plan coerent de lungă durată privitor la presă.
Contextul istoric şi schimbările care s-au produs în state catolice
importante aflate în raport direct cu Vaticanul au influenţat viziunea
Bisericii referitoare la mijloacele de comunicare. Poziţionarea Sfântului
Scaun pe scena relaţiilor internaţionale, modul în care s-au dezvoltat
publicaţiile catolice în prima jumătate a secolului al XX-lea, scopul lor şi
modalităţile de adaptare a Bisericii la noile realităţi politico-sociale au fost
marcate de evoluţia unor state catolice importante de pe scena
internaţională.
În Occident, unii intelectuali catolici au încercat să sprijine Biserica
Catolică, adoptând o atitudine moderată, organizându-se în jurul unor
instituţii (în special ziare) care doreau să îmbine ideile şi filosofia statului
liberal şi a Revoluţiei franceze cu concepţia religioasă. Această atitudine a
fost sancţionată însă de cler şi de ierarhia locală, măsură susţinută şi de
Papă.
La toate problemele contemporane, Biserica a oferit modele şi
seturi de valori, răspunsuri şi exemple. Preocuparea manifestată pentru
mass-media are o dublă cauzalitate: în primul rând, deoarece fenomenul
1
Mijloacele de comunicare în general- presa şi literatura în special- devin şi creează un spaţiu al solidarităţii.
Începând cu perioada modernă, Biserica a privit astfel presa şi a încercat să folosească acest fenomen, să şi-l
însuşească, sau măcar să-l raporteze la propriile principii. Ziarele devin un mijloc de menţinere a unei coeziuni
şi de unificare a catolicismului din întreaga lume, indiferent de ţară, limbă, naţionalitate. Acest fapt a fost
dovedit şi de organizarea de evenimente precum Expoziţia mondială a presei catolice, Congresul mondial al
presei catolice, de înfiinţarea unor instituţii care să reunească activitatea jurnalistică (ASV, Fondul Archivio
della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, busta 19, fascicolo 59, f. 690-710).
236
mass-media2- care are multiple implicaţii şi influenţe în toate planurile

vieţii umane- a reprezentat în sine o realitate a modernităţii faţă de care
Biserica a trebuit să se pronunţe, să o definească şi să o catalogheze; în al
doilea rând, deoarece mass-media a reprezentat un mijloc, o cale prin care
Biserica şi-a exprimat şi transmis viziunea asupra societăţii, cu toate
progresele şi cu toată evoluţia sa întregii lumi, putând totodată să fie
conectată în mod direct la comunitatea creştină universală.
În lumea catolică, ideile s-au dezvoltat în mod intuitiv, în ritmul
istoriei şi al evenimentelor sociale, tehnologice sau politice, aşa cum s-a
întâmplat şi în alte domenii. Au apărut instituţii pentru distribuirea presei
de calitate, au existat creştini cu prestigiu care au sprijinit publicaţiile
catolice, s-au înfiinţat şcoli pentru instruirea jurnaliştilor.
Prezentarea situaţiei existente în Italia referitor la presă este
esențială în demersul de a analiza rolul presei în cadrul Bisericii, deoarece
Italia avea o populaţie majoritar catolică, o puternică elită intelectuală care
s-a implicat în reaşezare Bisericii catolice în societatea modernă şi un grad
mai ridicat de dezvoltare- Vaticanul și Italia fiind centrul spiritual al
Bisericii. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea în Italia au avut loc
evenimente şi schimbări politice şi sociale care au afectat şi ziaristica,
pentru că acest domeniu urma tendinţele politice şi culturale ale societăţii.
În 1850, la iniţiativa Societăţii lui Iisus (Ordinul Iezuit) s-a înfiinţat
revista Civiltà Cattolica; aceasta urmărea educarea opiniei publice în
spiritul creştin, într-o societate aflată în plin proces de transformare.
Revista a început să fie publicată la Napoli, până când presiunile politice
au determinat mutarea ei la Roma, câteva luni mai târziu. Proiectul revistei
fusese iniţiat în 1846, iar conducătorul Societăţii- Joannes Philippe
Roothaan - primise numeroase propuneri pentru concretizarea lui. Însă
instituţia traversa o perioadă dificilă, deoarece atacurile împotriva sa
(începute din deceniile precedente) încă mai continuau. Lui Roothaan îi
era teamă că revista- şi împreună cu ea, Societatea, ar fi putut fi amestecate
în probleme politice şi sociale. Propunerile preoţilor Taparelli, Curci şi
Liberatore au primit un impuls decisiv din partea Papei Pius IX, într-o
întrevedere a acestuia cu Roothaan, ce a avut loc la Gaeta în decembrie
18493. După acea întâlnire, au început pregătirile pentru lansarea revistei,
al cărei prim număr a apărut patru luni mai târziu. Începutul a fost nesperat
de bun, deoarece în urma unor calcule reieşea că revista putea fi susţinută
2
Mijloacele de comunicare în masă au reprezentat un progres impresionant al societăţii moderne. Ele reuneau
inteligenţa umană şi talentul artistic cu inovaţia tehnologică, având un rol major în formarea culturii moderne.
Mass-media nu doar transmite informaţia, ci creează imagini prin care noi percepem lumea, lucru ce a făcut ca
Biserica să fie interesată de acest fenomen, deoarece voia să ofere „cheia” înţelegerii şi trăirii vieţii.
3
F. Dante, Storia della Civilta Cattolica (1850-1891), Edizioni Studium, Roma, 1990, p. 63.
237
Studiu
economic datorită celor 3000 de abonaţi. În 1852, aceştia deveniseră deja

13.300, dintre care mai bine de 500 erau din afara Italiei. Printre
problemele analizate în revistă (dezbătute şi de alte publicaţii catolice),
următoarele trei erau cele mai importante:
a) Caracterul său oficial; deşi revista nu era un instrument oficial,
opiniile publicate în paginile ei erau apreciate a fi oficiale în anumite
medii, tocmai datorită relaţiei sale cu Societatea lui Iisus- şi începând din
1851- şi cu Vaticanul; când s-a considerat necesar transferul ei din regatul
napolitan în Statele Papale, s-a hotărât ca fiecare număr să treacă prin
filtrul Sfântului Scaun, înainte de a fi publicat.
b) Autonomia revistei- a stârnit numeroase dispute cu caracter
filozofic, pentru că prin intermediul ei unii autori au promovat tomismul ca
izvor de mântuire, sfidând anumiţi profesori de la Colegiul Roman, care nu
dădeau acestei doctrine o prea mare importanţă.
c) Dorinţa de a-i instrui pe catolici în diferite domenii -se lovea de
dificultatea de a împăca libertăţile unui stat liberal; din acest motiv, uneori
articolele puteau fi interpretate ca o negare a autorităţii constituite4.
La iniţiativa organizaţiei Opera dei Congressi, a luat naştere în
1880 instrumentul său oficial de informare- Il Movimento cattolico, o
publicaţie lunară condusă de monseniorul Jacopo Scotton, împreună cu doi
fraţi de-ai săi5.
În 1874 existau aproximativ 17 ziare catolice în Italia, deşi
probabil doar şapte aveau caracter radical6; caracterul polemic răzbătea şi
din paginile L’Unità Cattolica, care din 1870 până în 1898 a fost tipărită
cu un semn de doliu prin care s-a făcut referire la „nedreptăţile comise de
statul italian în 1870”. Tipăritura fusese înfiinţată la Torino de către
Margotti şi apoi mutată la Florenţa. Davide Albertario, aflat la conducerea
publicaţiei L’Osservatore cattolico,a apărat Biserica pe tonuri combative.
Cu timpul, iniţiativele jurnalistice s-au înmulţit şi numeroase oraşe
au ajuns să aibă propriul ziar catolic; pe lângă acesta, s-au dezvoltat treptat
reviste săptămânale şi bilunare, foi volante etc.
Presa a reprezentat unul dintre principalele mijloace de propagandă
catolică, concretizându-se şi sub forma ziarelor populare cu caracter
4
Ibidem, p. 156.
5
M. Belardelli, „Per una storia della definizione di Movimento Cattolico”, în F. Traniello, G. Campanini,
Dizionario Storico dell Movimento Cattolico in Italia 1860-1980, vol. 1, Marietti, Casale Monferrato, 1981, p.
2-12.
6
S. Tramontin, „L”intransigentismo cattolico e l”Opera dei Congressi”, în Storia del Movimento Cattolico in
Italia. I cattolici e lo stato liberale, Il poligono editore, Milano, 1981, p. 177.
238
politico-religios7. Un bun exemplu de ziar popular catolic era săptămânalul

La domenica dell’operaio (1890-1901).
În jurul unor teme de doctrină social-creştină, la Roma a apărut
Rivista internazionale di scienze sociali e discipline ausiliarie, sub
conducerea lui Giuseppe Toniolo. Revista a început să fie publicată din
1893, iar în 1927 a trecut sub tutela Universităţii Catolice din Milano.
Polemicile erau frecvente; de exemplu, L’Osservatore cattolico al
lui Albertario i-a atacat pe monseniorul Bonomelli, pe abatele Stoppani şi
publicaţia L’Eco di Bergamo, acuzându-i că cedau în faţa liberalismului. A
criticat şi alte ziare catolice, considerându-le excesiv de moderate, precum
Il cittadino (Brescia) sau L’Ordine (Como)- publicat la început de trei ori
pe săptămână, iar din 1895, zilnic. Însuşi Papa Leon XIII a fost nevoit să
intervină pentru calmarea spiritelor8, deşi chiar el impulsionase acţiunea
jurnaliştilor printr-o enciclică adresată episcopilor italieni în 1882 (Etsi
nos)9; în rândurile ei, îi încurajase pe ziariştii catolici să-şi apere cu
seriozitate principiile religioase, chiar de-ar fi fost nevoiţi să facă acest
lucru în mediul public în care lucrau.
Alte ziare catolice transparente au fost: Il Panaro (Modena, 1862-
1919), L’Unità cattolica (Florenţa, 1893-1929) şi Croce di Costantino
(1896-1916), acesta din urmă înfiinţat şi condus de don Luigi Sturzo10. Tot
la Florenţa, a fost publicată revista Rassegna Nazionale (1897-1915)11 în
care s-au unit mai multe curente catolice conciliante, sub îndrumarea lui
Da Passano. Ea dezbătea teme precum relaţiile ştiinţă-religie şi autoritate-
libertate, sau colonialismul12.
S-a creat o asociaţie a presei religioase care a promovat ziarele
catolice, încurajând abonarea organismelor publice la acest tip de jurnale;
tot ea a pus la dispoziţia jurnaliştilor o asociaţie de ajutor reciproc.
În 1903, Ferrandina a făcut un bilanţ al presei catolice italiene, în
urma căruia a contabilizat 474 de publicaţii (fuseseră 297 cu zece ani
înainte): 25 erau cotidiene politice, 145 publicaţii locale cu caracter
religios, politic şi social şi 177 ziare religioase. Între acestea din urmă, 33
erau ziare marianiste, şapte misionare, 39 culturale, 59 educative şi 26
7
Acesta din urmă a fost la început instrumentul de informare al cooperativelor de credit din mediul rural şi din
acest motiv a distribuit până la 20.000 de exemplare în aceste zone extinse (Ibidem, p. 182).
8
G. Licata, Giornalismo cattolico italiano (1861-1943), (în continuare Giornalismo...), Editrice Studium, Roma,
1944, p. 62-63.
9
Papa Leon XIII, Enciclica Etsi nos, 1882.
10
G. De Rosa, Luigi Sturzo: La Croce di Constantino, Roma, 1958, p. 174.
11
G. Licata, La Rasegna Nazionale: conservatori e cattolici liberali italiani attraverso la loro rivista (1879-
1915), Edizioni di storia e letteratura, Roma, 1968, p. 307.
12
F. Malgeri, „La stampa quotidiana periodica e l” editoria”, în F. Traniello, G. Campanini, Dizionario Storico
dell Movimento Cattolico in Italia 1860-1980, vol. 1, Marietti, Casale Monferrato, 1981, p. 273-275.
239
Studiu
destinate clerului13. În 1895 mai mulţi ziarişti de la aceste publicaţii au

creat „Asociaţia Jurnaliştilor Catolici Italieni”, care din 1911 s-a numit
„Asociaţia Presei Catolice Italiene”.
La începutul secolului, tonul ziarelor catolice a devenit mai
moderat. L’Osservatore cattolico, de exemplu, s-a unit cu La Lega
Lombarda, luând naştere L’Unione (1907). Publicaţia avea o poziţie
conciliatoare şi modernă şi era condusă de Filippo Meda. Alte jurnale
moderate erau Il momento (Torino, 1903) sau Corriere d’Italia (Roma,
1904). Era o presă mai mult informativă decât ideologică, fiind interesată
mai degrabă de problemele politice generale, decât de „problema romană”.
La Civiltà Cattolica regreta ruptura existentă în presa catolică şi
sugera o mai bună organizare14. Dintre publicaţiile conciliatoare amintim
L’emancipatore cattolico (1862-1882)- cu o viziune catolico-liberală şi
revista Carità, înfiinţată de doi preoţi în 1865 (Casoria şi Attanasio) şi
axată pe aspecte culturale, religioase, ştiinţifice şi literare. Din 1887 până
în 1937, s-a numit La carità dell’orfanello.
În 1895 a început publicarea revistei Vita nuova (Roma), condusă
de preotul Romolo Murri, care avea ca scop adunarea în jurul ei a
universitarilor catolici. Aceasta nu a fost singura iniţiativă editorială a lui
Murri; la începutul secolului, a contribuit la formarea „Uniunii editoriale
catolice”, care cuprindea publicaţii precum: Cultura sociale (1898), Il
Domani d’Italia (1901-1903) sau Lettere ai lavoratori (1903-1904). Il
Domani d’Italia era un săptămânal cu caracter popular, care a ajuns să
distribuie 15.000 - 25.000 de exemplare- cifre considerabile pentru acea
vreme.
În Italia presa catolică s-a aflat într-o confruntare cu puterea
politică şi a apărat interesele Bisericii şi ale Vaticanului, implicându-se în
politică.
13
A. Ferrandina, Censimento della stampa cattolica in Italia. Note statistiche, storiche, critiche, Tipografia
Cozzolino, Napoli, 1903, p. 143.
14
G. Licata, Giornalismo..., p. 65.
240
Poezie americană în traducerea lui

Mihai Marian
Jim
Harrison
Jim Harrison s-a născut pe 11 decembrie 1937 în Grayling, Michigan. Este autorul mai
multor lucrări de ficțiune și non-ficțiune, scenarii, și a mai mult de o duzină de volume de
poezie, printre care Dead Man’s Float (Copper Canyon Press, 2015), Songs of Unreason
(Copper Canyon Press, 2011) și Braided Creek. A beneficiat de o bursă Guggenheim, și a
fost ales ca membru al Academiei Americane de Arte și Litere în 2007. A locuit în
Montana și Arizona până la moartea sa, în 26 martie 2016.
Viața
Nu mai sunt atât de priceput când vine vorba de viață.
Uneori mă trezesc și nici nu o mai recunosc.
Casele, mașinile, mobilierul, cărțile sunt o ceață,
în timp ce copacii, păsările și caii se văd
cu claritate. De asemenea înțeleg muzica
unui antic varieteu de dinaintea secolului nouăsprezece.
Unde oare am fost în tot acest timp?
De la fereastra trenului, număr florile
dintre Sevilla și Granada, dar și tauri și măslini.
Nu am putut dormi în camera lui Lorca pentru că era bântuită.
Chiar și sticla de vin pe care o duceam în mână era bântuită.
Spania nu a mai fost niciodată ea însăși după acest asasinat.
Nopțile ei sunt pline cu dinții roșii ai morții.
241
Universalia
Au fost mulți cei care s-au dus cu el. Nu poți număra,

în ordine crescătoare și descrescătoare,
păsările și florile în același timp.
La șapte ani în pădure

Sunt oare atât de bătrân pe cât sunt?
Poate nu. Timpul e un mister
care ne poate răscoli cu totul.
Parcă mai ieri aveam șapte ani și hălăduiam
prin pădure.
Un bandaj îmi acoperea ochiul orb,
stăteam într-un sac de dormit pe care Mama
îl făcuse să pot dormi în aer liber,
departe de oameni. Un șarpe-jartieră aluneca
pe lângă mine fără să mă bage în seamă.
O cicadă
a aterizat pe unul dintre degetele de la picioare, era
atât de ușoară încât nu puteai crede că există. Noaptea
fusese lungă, iar vârfurile copacilor
pline cu trilioane de stele. Cine
eram eu, cel pe jumătate orb, tolănit pe podeaua pădurii,
cine eram eu la vârsta de șapte ani? Șaizeci și opt
de ani mai târziu, încă pot locui în trupul acelui copilandru
fără să mă gândesc la timpul care a trecut.
E o povară a vieții să trăiești atât de multe vârste în același timp,
fără să vezi că timpul aproape ți s-a scurs.
Omul câine
Am invidiat cățelușa ce sta tolănită în curte,
așa că nu m-am gândit mult. Dar aveam o pietricică
sub burtă care mă deranja. M-am ridicat, am căutat-o,
am dat-o la o parte
și m-am așezat din nou. Ea
nici măcar nu băgase în seamă pietricica. Cred că
datorită blănii sale groase.
Capului așezat în vale, sângele i-a adus
o mulțime de idei. Asta nu e bine. M-am ridicat. Rostogolit.
242
Acum văd sute de furnici extrem de mici. Sunt pe casa lor.

Mă ridic și mă mut la vreo doi-trei
pași distanță.
Cățeaua nu s-a dat din locul ei liniștit.
Acum sunt prea aproape de un hățiș unde săptămâna trecută
am văzut un șarpe mare și negru
care ar putea să decidă să mi se alăture.
Mă mut aproape de cățea
dar se ridică și pleacă sub pridvor. Nu-i place
când mă port ciudat. E un fiasco, eșuez ca și câine
când cei de-un neam cu mine mă resping, și totuși
mă descurc mai bine
decât atunci când invidiez păsările, creaturile cele mai puțin
asemănătoare nouă, prin urmare imposibil de imitat.
Pentru siguranța mea am ciripit mult dar nu am încercat să zbor.
Noi oamenii ne putem avânta spre cer cu ușurință,
dar suntem execrabili la aterizare.
Vaiet
Cântecule, nu sunt obișnuit cu tine —
când vii,
vocea ta de dincolo de copaci
cheamă pe un altul dar rostind numele meu.
Atât de puțin din mine vine înspre tine

încât nu îți pot suporta greutatea —
Te îngrop în somn sau mai torn niște vin,
ori pierdut în muzica altuia, uit că vreodată ai glăsuit.
De mai vii, vino strigând

Elias! Elias! Elias!
și dacă chemarea ta o singură dată ar fi
un răget,
un stâlp de lumină, nu te-aș trăda.
O altă țară
Iubesc zorii aceștia moi și cruzi
cu mii de păsări pe care le poți auzi, dar nu poți
243
Universalia
să le zărești în cețurile ce le ascund.

Trupul meu bătrân și înstrăinat e un imigrant
care se chinuie să intre într-o altă țară.
Cântecul cufundarului mă face să tremur.
Ajuns înapoi la cabană văd o carte
și nu sunt foarte sigur ce lucru este acesta.
David
E tânăr. Tatăl îi e mort.
Afară e o noapte rece de noiembrie,
mașinile celor veniți la înmormântare sunt parcate pe peluză;
sub lumina de la streașină, trei
frați le vorbesc celor trei fii ai lor
și tremură făra ca vreunul să știe că și celălalt tremură.
Mintea lui este toată hățișuri negre
și sânge; el știe: carnea se desprinde ușor de pe os,
el știe că nu va mai avea parte de-o ultimă privire,
el știe că prin abundența de flori,
pleoapa stă închisă să ascundă
ce nimeni nu poate suporta,
știe că metalul sfâșie carnea,
că în discuția îndepărtată a fraților săi,
sub creaturile cu vârfuri albe, sub stele,
tatăl este mort.
Unde este Jim Harrison?

A căzut de pe marginea unei zafu de
la înălțimea de aproape optsprezece centimetri.
Nu s-a putut ridica din cauza operației.
Crede în Înviere, în mare parte,
pentru că nu a fost niciodată învățat cum să nu învie.
* zafu = pernă rotundă folosită pentru meditația Zen
244
Ai
Ogawa
Ai Ogawa (21 octombrie 1947 - 20 martie 2010) a purtat la naștere numele Florence
Anthony. Dar mai târziu și l-a schimbat în Ai („Ai” înseamnă „dragoste” în limba
japoneză) Ogawa.
Ai a fost întotdeauna o voce aprigă și fără compromisuri. Este autoare a șapte cărți de
poezie memorabile, și a câștigat American Book Award pentru "Păcat" în 1987, și
premiul National Book Award pentru "Viciu" în 1999. În calitate de asistent la catedra de
scriere creativă a Southwest Texas State University (2002-2003) a câștigat o bursă
United Fellowship Ford Artist,în 2009.
O căsnicie de douăzeci de ani

mă lași să aștept într-un camion
a cărui singură roată bună stă înțepenită în șanț
în timp ce te piși pe partea dinspre sud a unui copac.
grăbește-te!
în seara asta nu port nimic pe sub fustă
și știu că încă te înfierbântă lucrul acesta.
camionul nu are ferestre
și scaunul, o coapsă falsă din piele
lipită strâns de a mea, este rece.
port aceeași mărime, am aceleași forme
ca acum douăzeci de ani.
intră în mine, pornește motorul;
vei avea puterea, voința de a te mișca.
eu voi trage, tu vei împinge, ne vom face bucățele
245
Universalia
unul pe altul.
hai, iubitule, lasă-mă pe spate
prefă-te că nu-mi datorezi absolut nimic
și poate o să ne cărăm de aici
lăsând trecutul stive în urma noastră;
ziare vechi pe care nimeni nu va trebui să le mai citească vreodată.
Cuba, 1962
Când cocoșul sare pe pervaz
și-și întinde aripile roșii-aurii
mă trezesc crezând că-i soarele
și strigând-o pe Juanita, o aud cum răspunde,
însă doar în mintea mea.
Știu că e afară deja,
rupând trestia aproape de rădăcină,
folosind doar palmele ei mari.
Îmi iau macera și merg prin lanul de trestie,
până când o văd, zăcând cu fața în jos în noroi.
Juanita, moartă într-o dimineață ca asta.

Ridic maceta —
ce iau din pământ dau înapoi —
și îi tai picioarele.
Ridic trupul și-l duc la vagonul
în care încarc trestia s-o vând în sat.
Oricine simte gustul femeii mele în bomboana sa,
prăjitura sa,
simte gustul a ceva mai dulce decât al trestiei ăsteia;
acest ceva este jalea.
Dacă mănânci prea mult din ea, vrei mai mult,
nu te poți sătura niciodată.
Puștoaica
Sora mea răsucește fața păpușii-n noroi,
apoi se cațără prin fereastra deschisă a camionetei înăuntru.
246
Nici nu mă bagă în seamă când mă plimb în jurul său,

lovind cauciucurile dezumflate cu un drug de fier.
Bătrânul strigă la mine să-l ajut să strângem echipa,
dar continui să mă plimb în jurul camionetei, lovind și mai tare,
până cînd mă strigă mama.
Iau o piatră pe care o arunc spre geamul bucătăriei,
însă nu ajunge pînă acolo.
Vocea bătrânului ricoșeazâ din aer ca o minge de cauciuc
Peste care nu-mi pot ridica piciorul.
Stau lângă el, așteptând, dar nu el privește deasupra sa

și eu strãng mai tare drugul de fier, îl ridic, îi crap craniul.
Mama aleargă spre noi. Rămân nemișcată,
dar o lovesc peste șira spinării de îndată ce se apleacă deasupra lui.
Las drugul să cadă și iau pușca din casă.
Trandafirii sunt roșii, violetele sunt albastre,

un glonț pentru calul cel negru, două pentru cel roib.
Mor repede. Scuip, limba mi-e însângerată;

Mi-am mușcat-o. Izbucnesc în râs, îmi amintesc de cea din
camion.
O surprind vrând să scape pe fereastră. Trag.
Păpușa se prăbușește la pământ împreună cu ea.
O ridic și o legăn în brațe.
Da. Sunt Jack, fiul lui Hogarth.
Sunt îndemânatic. Sunt iute.
Înăuntrul casei, îmbrac cel mai bun costum al bătrânului
și pantofii din piele, de firmâ.
Pun cămașa de noapte făcută din satin a mamei,
și păpușa surorii mele în valiză.
Apoi ies și traversez câmpul spre autostradâ.
Am paisprezece ani. Sunt un vânt ce nu vine de niciunde.
Îți pot frânge inima.
247
Universalia
Femeia către bărbat

Fulgerul lovește acoperișul,
înfige cuțitul, întunecime,
adânc în pereți.
Sângerează luminâ peste noi
și chipul tău, fantasticul, se împăturește,
astfel încât să nu pot vedea cât de frică
îți e să fii cu mine.
Nu ne potrivim, nici măcar în pat,
unde întotdeauna ajungem.
Nu e nevoie să ne prefacem:
tu ești zăpadă, eu cărbune,
am rănile care să dovedească acest lucru.
Dar deschide gura,
o să te fac să guști atâta negru
că nu vei uita vreodată.
Pentru o vreme, îl voi lăsa să te facă puternic,
să-ți facâ inima leu,
apoi îl voi lua înapoi.
Kristallnacht
Evreica a rămas în spatele
ferestrei magazinului său cu pălării de damă
și ne-a blestemat
și părea că marele vânt
al bibliei era acolo cu ea
printre bucăți de pâslă, printre paie și pene.
Limba ei era un șarpe.
Medusa, îmi spuneam în gând,
și știam că o să mă transforme în stanâ de piatră.
Trebuia să o opresc.
Vocea mea și vocile
altor buni cetățeni ai Berlinului
erau un val negru plin de stele
care urma să-i ia pe sus pe evrei
și să-i suspende în căință și sticlă spartă.
Am aruncat o piatră și încă una
248
și am realizat că eram singură —

era sticlă spartă pretutindeni,
chiar și în părul meu
iar evreica zăcea la picioarele mele, aveam sângele ei pe pantaloni, pe
cămașă.
Am ridicat fața spre cer
și bucăți de sticlâ mi-au căzut în ochi
și se simțeau ca apa, doar apă.
Antoine. Cineva mă cheamă. Antoine,
plouă. Hai înăuntru.
Mă întorc
intrând prin fereastră
unde evreica încă e-n picioare
și trec de ea,
spre locul unde tu stai aplecat,
dragostea mea,
peste tiparnița dată cu cerneală
cu pensula ridicată
deasupra ziarului unde ideograma japoneză
ce înseamnă Rai se usucă.
Privești în sus.
249
Universalia
Ocean
Vuong
Ocean Vuong este un poet, eseist și romancier american de origine vietnameză. S-a
născut pe 14 octombrie 1988, în orașul Ho Chi Minh, Vietnam.
În 2014 a primit din partea institutului Ruth Lilly/Sargent Rosenberg o bursă de studiu, în
2016 premiul Whiting, pentru poezie, iar 2017 premiul T. S. Eliot. Romanul său de debut
"On Earth We Briefly Gorgeous" a fost publicat în 2019.
Fără titlu (Albastru, Verde și Maro): ulei pe pânză :

Mark Rothko: 1952
La tv au zis că avioanele au lovit clădirile.
Și am zis "da" pentru că mi-ai cerut să rămân.
Poate că ne rugăm așezați în genunchi pentru că Dumnezeu
Ascultă doar când suntem atât de aproape
de diavol. Sunt atât de multe lucruri pe care
vreau să ți le spun.
Că cea mai mare realizare a mea a fost
să traversez Brooklyn Bridge
fără să mă gândesc la zbor.
Că trăim ca apa: atingând o limbă nouă
fără a spune prin ce am trecut.
Ei spun că cerul este albastru
dar eu știu că e negru văzut prin prea mult aer.
Întotdeauna îți vei aminti ce făceai
atunci când te doare cel mai tare.
Sunt atât de multe lucruri pe care vreau
să ți le spun - dar am primit doar o viață. Și nu am luat nimic. Nimic.
250
Cum ar fi o pereche de dinți la final.

Televizorul continuă să spună întruna "Avioanele...
Avioanele..." . & am rămas așteptând în cameră
alcătuit din defecte păsări cântătoare. Aripile lor
vibrând se ciocneau de cei patru pereți
nebuloși. Doar tu erai acolo.
Tu erai fereastra.
Sindromul Imunodeficienței Umane Dobândite
Lumea spune ca întâiul portret a fost făcut

de durere: vreo fată înnebunită a trasat
umbra iubitului ei pe momentul începutului unui război.
Este posibil, atunci, să jelim

după cei vii? Mâinile imi tremurau
în timp ce trasam cu markerul
conturul întunericului proiectat de viața ta.
Ai zâmbit și ai spus "Fă-mă să arăt bine".

Nu m-a lăsat inima să îți spun
Că nu mă pricep la desenat cântece.
Desigur, nu te-ai întors

din războiul care se ducea în tine.
De-atunci cerneala s-a șters.
Trupul tău s-a făcut nevăzut în vecernii.

Dar dragă, cum să fac să dispară
crăpăturile din peretele
unde te-am sărutat de noapte bună?
251
Universalia
Rugăciune pentru noii damnați

Preaiubite Tată, iartă-mă căci am văzut
în spatele gardului de lemn, pe un câmp luminat
de vară, un bărbat care își pusese piciorul
pe grumazul altui bărbat. Oțel schimbându-se
în lumină
pe ceafa asudată. Iartă-mă
că nu i-am răsucit limba în forma
numelui Tău. Pentru că m-am gândit:
probabil că în felul acesta începe orice rugăciune.
Expresia "Te rog" împarte
vântul în bucățele, în ceea ce
un puști aude în nevoia sa de a ști
cum durerea binecuvântează
trupul păcătosului. Ora s-a oprit subit.
La fel și omul, buzele sale zdrobite
de cizma neagră. Greșesc oare
să iubesc acei ochi, să văd ceva atât de limpede
& albastru ca ei - și ei imploră să rămână limpezi și albaștri?
S-a zbătut nervos mușchiul obrazului meu
când umbra umedă a îmbobocit din prohabul său
& s-a prelins în țărâna gălbuie
Cât de repede
Tăișul ești tu. Dar lasă-mă să reîncep: Există un puști
care îngenunchează într-o casă cu fiecare ușă
deschisă de perete spre vară.
Există o întrebare care îi corodează limba. Un cuțit a cărui lamă
îți atinge degetul îndesat pe gât.
Preaiubite Tată, ce se va întâmpla cu baiețandrul
care nu mai este băiețandru? Te rog
spune-mi ce se va întâmpla cu păstorul
când oile sunt canibale?
252
Bust de aer
Să zicem că chiar îți schimbi viața
& trupul este mai mult decât
o bucățică de noapte - pecetluită

cu răni. Sa zicem că te deștepți
& îți găsești umbra înlocuită

cu un lup negru. Băiatul este frumos
& departe. Așa că te apropii cu cuțitul de perete.

Scormonești & scormonești
până când o monedă de lumină apare

& reușești prin ea, finalmente,
să tragi cu ochiul la fericire. Ochiul

care te privește și el de dincolo -
așteptând.
Într-o zi îl voi iubi pe Ocean Vuong

Ocean, nu-ți fie teamă.
Capătul drumului e atât de departe
încât e deja în urma noastră.
Nu te îngrijora. Tatăl tău este tatăl tău
doar până când unul dintre voi uită acest lucru.
Asa cum șira spinării
nu-și va aminti aripile
indiferent de cât de multe ori genunchii noștri
vor săruta țărâna. Ocean,
mă asculți? Cea mai frumoasă parte
a trupului tău este cea pe care
cade umbra mamei tale.
Aceasta este casa unde copilăria
a amorțit imobilizată cu un singur fir roșu
253
Universalia
care la cea mai mică mișcare

poate să declanșeze explozia.
Nu te îngrijora. Doar numește orizont firul
& astfel nu-l vei atinge niciodată.
Aceasta este ziua de astăzi. Sări. Îți promit
că nu e o barcă de salvare. Acesta
este bărbatul a cărui îmbrățișare e îndeajuns
de largă încât să îți poată cuprinde plecarea.
& acesta este momentul,
imediat de după stingerea luminilor, când poți încă
vedea torța istovită dintre picioarele sale.
O folosești din nou & din nou
pentru a-ți regăsi propriile mâini.
Ai cerut o a doua șansă
& ți-e dată o gură în care să o golești.
Nu îți fie teamă, sunetul de împușcături
este doar sunetul oamenilor
care încearcă să își prelungească viața
încă puțin.
Ocean, Ocean, ridică-te.
Cea mai frumoasă parte a trupului tău
este cea care are un țel.
& amintește-ți:
singurătatea este totuși timp petrecut alături
de lume. Este camera în care au loc absolut toți.
Chiar și prietenii tăi morți care trec
prin tine cum trece vântul
prin tuburile de metal atârnate la fereastră
Uite un birou
cu un picior mai scurt & o cărămidă
care să îl echilibreze. Da, uite o cameră
atât de călduroasă & și aproape de sânge,
încât, îți jur, te vei trezi
& vei crede că acești pereți
sunt piele.
254
Sărutând în vietnameză
Bunica mea sărută
de parcă bombe explodează în curtea din spate,
unde menta și iasomia își întind parfumurile
prin fereastra bucătăriei,
ca și când undeva, un trup se destramă
iar flăcări își croiesc cale înapoi
prin încâlcelile coapsei unui tânăr băiat,
ca și când dacă ai ieși pe ușă afară, trunchiul tău
ar dansa din rănile pe care proiectilele
le-au făcut la ieșirea din trup.
Când bunica mea sărută, nu există
smotoceală sclipicioasă, muzică western
sau buze strânse, sărută de parcă ar vrea să
te aspire înlăuntrul său, cu nasul lipit de obraz
astfel încât să îți reînvețe mirosul
iar perlele tale de transpirație transformate
în picuri de aur
să îi intre-n plămâni, de parcă în timp ce te ține,
moartea te ține și ea de încheietură.
Bunica mea sărută ca și când istoria
nu s-a încheiat niciodată, de parcă undeva
un trup încă
se destramă.
255
Litera-Tura-Vura
Litera – Tura – Vura

Nicolae Manolescu: ”De veghe-n lanul de cuvinte”
(editorial/ România literară, nr 43)
Când doi mari intelectuali români ajung la aceeași concluzie, și îi

numesc aici pe Nicolae Manolescu și Ioan-Aurel Pop, e limpede că situația
este dramatică, dincolo de orice comentariu. Reținem un fragment din
editorialul semnat de domnul Nicolae Manolescu, referitor la relația tot
mai șubredă dintre școală și societatea românească: ”Am făcut de mai
multe ori observația că, în societatea românească, tot binele și tot răul
pleacă de la școală. Mă confirmă într-un mod strălucit o carte recentă
datorată lui Ioan-Aurel Pop, al cărei titlu l-a inspirat pe al editorialului
meu, Veghea asupra limbii române. (Dacă vă gândiți la un celebru roman
american cu un titlu asemănător, da, și el mi-a venit în minte.) E o culegere
de eseuri despre dificultățile pe care limba română le întâmpină de la o
vreme, având drept cauză a cauzelor școala proastă. Istoric de profesie,
președintele Academiei Române dovedește o cunoaștere exhaustivă nu
numai a domeniului său, dar și a istoriei limbii române. Ceea ce mi s-a
părut cu deosebire remarcabil este faptul că autorului nu-i sunt străine
fenomenele actuale care provoacă, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de
masă, degradarea limbii române. Competența în materie de istorie este cea
care i-a sugerat, în majoritatea cazurilor, motivele profunde ale alterării
vorbirii și scrierii. În definitiv, vorbim despre insuficiența studiului istoriei
și limbii (al limbilor, îndeosebi al latinei!) în școală. Ioan-Aurel Pop
constată, bunăoară, că ora de latină dispare după clasa a VII-a. Între timp,
dacă sunt corect informat, limba lui Cicero nu se mai predă în nicio clasă.
Sunt decenii bune de când gramatica nu mai formează obiect de studiu în
liceu, cu excepția celor filologice sau pedagogice. În ce privește literatura
română, programa e de-a binelea contraselectivă: mari autori clasici nu
sunt nici măcar menționați în manuale sau în lecții. Lectura nu mai
reprezintă o prioritate. Nici chiar la Facultățile de Litere. Limba scriitorilor
clasici a constituit multă vreme un model de exprimare pentru cei care le-
au urmat, ca și pentru vorbitorii de toată mâna. Astăzi, profesorii îi
îndeamnă pe elevi să nu-i citească pe Sadoveanu sau Creangă, deoarece,
chipurile, n-ar mai răspunde întrebărilor noilor generații. Nici scriitorii
256
contemporani nu mai sunt recomandați elevilor, de obicei fiindcă nici

profesorii lor nu-i citesc sau, când îi citesc, nu e cu adevărat vorba de cei
valoroși.
Minunata carte a lui Ioan-Aurel Pop, pe care nu urmăresc s-o
recenzez aici, las cronicarilor revistei această treabă, examinează minuțios
efectele negative pe care neglijarea în școală a limbii și, odată cu ea, a
culturii generale, le are asupra societății românești. O ironie poate fi
considerat, de exemplu, obiceiul purtătorilor de cuvânt sau al liderilor unor
partide de a da vina pe o proastă comunicare de câte ori comit câte o gafă
politică. Desigur, comunicarea e de vină, dar nu în sensul presupus de
gafeuri. În fond, ei sunt incapabili de o comunicare corectă și eficientă. Cu
alte cuvinte, n-au învățat arta cu pricina, care se cheamă retorică, absentă
din școală și greu de deprins în școala vieții. Din nefericire, plaja erorilor
este imensă. Fiecare capitol al cărții bate în cuie un alt tip de eroare, în
vorbire și în scriere: în presa scrisă, la TV, pe „burtiera“ ecranului, în
comentariul invitaților, politicieni sau specialiști, în limbajul moderatorilor
și reporterilor și unde nu. Doamne, cum vorbesc uneori profesorii înșiși,
medicii, politicienii, sindicaliștii, jurnaliștii și atâția alții! Erori de
falsificatori de diplome. Erori de plagiatori. Pe scurt, erori de neșcoliți.
Biata limbă română! Aici, pe ruinele ei, șezum și plânsem. Ne întoarcem
de unde am pornit: la școală. Vorbă veche românească: aici e buba. Nu pot
să nu mă întreb, odată cu Ioan-Aurel Pop: ce-i de făcut? Nici măcar
Shakespeare nu ne ajută: degeaba îl trimitem pe Caliban la școală. Acolo
nu se învață mai nimic de când nu adevărații dascăli fac legea, ci
„experții“, cum se autointitulează mai nou stricătorii de programe și de
manuale, de limbă, de literatură și de istorie. Precum și de atâtea altele. Îi
mulțumesc lui Ioan-Aurel Pop că a încercat să mă reconforteze moral.”
O întrebare neretorică, totuși: ce e de făcut? Sau: se mai poate face
ceva?
Domnișoara Hogaș
Eram încă preșcolar cînd, plimbîndu-mă într-o zi pe o stradă din
Piatra Neamț în tovărășia unui adolescent romașcan venit în vizită, băiatul
a remarcat o placă pe zidul unei clădiri: „Casa lui Calistrat Hogaș“.
Auzeam prima oară acest nume și rezonanța lui mi s-a părut bizară,
încrucișîndu-se în mintea mea necoaptă cu mai vechiul și simpaticul
257
Litera-Tura-Vura
Nastratin Hogea. Ulterior, firește, lucrurile s-au lămurit, iar în 1940 am
citit Tataia, cartea de amintiri a fiicei scriitorului, profesoara de muzică
Sidonia Hogaș.
Casa lui Hogaș este situată la confluența a două străzi, care se
termină simetric în Bulevardul Republicii (numit inițial Emil Costinescu).
Terenul din față are forma unui triunghi isoscel, cu catetele marcate de
străzile menționate mai sus, iar baza este însăși casa scriitorului – o
construcție foarte asemănătoare cu alte locuințe moldovenești, precum
casa natală din Pașcani a lui Mihail Sadoveanu sau casa din Tîrgu-Ocna a
socrilor mei: patru ferestre încadrînd ușa de intrare, un cerdac cu stîlpi de
lemn, un acoperiș cu fronton triunghiular (vagă reminiscență a
elenismului). Partea dinspre nord a casei lui Hogaș prezintă străzii un lung
zid orb, semn că celor patru odăi principale, dispuse două cîte două de-a
lungul unui coridor, li se adaugă în dreapta șirul unor încăperi secundare,
isprăvindu-se cu bucătăria și cu alte acareturi. Dar asta urma s-o aflu mai
tîrziu, curtea lui Hogaș fiind lipită în stînga de o casă a unei familii
prietene, unde veneam destul de des. Mă dădeam fericit într-un leagăn și
vedeam ca în palmă curtea domnișoarei Hogaș, uneori chiar și pe ea în
ținută de casă, îmbulzită de o mulțime neverosimilă de cîini și de pisici, de
toate vîrstele și de toate rasele. Era o moștenire a profesoarei de muzică de
la ilustrul ei părinte: „Iubitor și foarte blînd cu dezmoșteniții de soartă în
patru labe; toți cîinii vagabonzi și mîțele bolnave și fără stăpîn erau aciuiți
în casa noastră; cîți copii [erau în total opt], atîția cîini, dacă nu mai mulți;
cinci-șase la număr erau puțini; cei din drum, de pe lîngă poartă, hrăniți și
ei, nu se mai numărau și totdeauna grija de aceste vietăți așa-zise
inferioare – și poate singura – a fost lege de educație pentru noi, copiii.“
Dar iată-ne la 2-3 ani după 1940, adică în plin război, și pe zidul
orb despre care am pomenit apare un mare carton alb, cu un text din
cerneală albastră, scris cu litere de mînă: „Blăstămul să cadă asupra
acelora care vor mai azvîrli animale la această casă.“ Pasămite, orășenii
„miloși“ nu se îndurau să înece în Bistrița puii de mîță ori cățeii
netrebuincioși, ci îi aruncau în curtea domnișoarei Hogaș. Dragostea
pentru cîini și pisici se întorcea acum împotriva ei. Cum să hrănești, în
timpul unei raționalizări drastice a alimentelor, puzderia de animale ?
Forma regională „blăstămul“ mi s-a părut că agravează imprecația, dar
despre efectul ei practic nu știu și nu pot spune nimic.
În toamna lui 1944, la redeschiderea cursurilor școlare, nu toți
profesorii se întorseseră încă din refugiu. S-a apelat atunci la o seamă de
dascăli pensionari, ceea ce mi-a prilejuit o oră de muzică predată de
domnișoara Hogaș. Femeie impunătoare, voce agreabilă, expunere clară.
Nu mai țin minte tema lecției, dar o frază a ei mi s-a întipărit perfect în
258
memorie: „Diezul ridică nota cu o jumătate de ton, pe cînd bemolul

o pogoară cu jumătate de ton.“ Folosirea verbului cu rezonanță religioasă
mi-a amintit atunci un episod relatat în Tataia : Hogaș însoțind un
mitropolit aflat în trecere prin județul Neamț și controversa ivită între ei;
„pe la mijlocul drumului, Sf. Sa, enervat îl apostrofează: «D-ta, domnule,
ești un ateu», și îl invită să se pogoare din trăsură“. În vocabularul
profesoarei nu figura, pare-se, banalul „a coborî“.
Cîtă vreme cineva își mai aduce aminte de dînsa, Sidonia Hogaș
încă n-a dispărut. O învăluie ceea ce Lamartine a numit „aurora boreală a
mormîntului“.
Ștefan Cazimir
România literară nr. 42/2020
Poezie și cotidian
Obligată să convieţuiască cu o mulţime de alte forme de a
organiza cuvintele în discursuri, în modernitate poezia se opune
cotidianului. Nu că înainte s-ar fi întâmplat altfel, dar sfârşitul secolului
XIX şi tot ce a urmat au adus marea revoluţie a limbajului poetic,
denumită cândva, în anii ’50 ai veacului trecut, de un teoretician german
(Hugo Friedrich) drept „structură lirică modernă”. Dacă până la
romantismul anglo-franco-german poezia încă mai ţinea cont de
verosimilitatea aristotelică, de necesar, de universal, de imitaţie şi de tropi,
odată cu Baudelaire, cu Mallarmé, cu Verlaine, odată cu explozia
avangardistă şi cu individualismul existenţial de după Primul Război
Mondial, poezia se defineşte mai ales prin categorii negative.
Dezumanizare, depersonalizare, dezorientare, timp crepuscular, creştinism
în ruină, identitate goală, trascendenţă goală, izolare şi spaimă, realitate
distrusă, irealitate senzorială, iată câteva dintre aceste categorii ale esteticii
poetice moderne — mai pe scurt, stranietate, obscuritate şi disonanţă.
Sensul ca rezultat imprevizibil al textului însuşi, eu liric fantasmatic,
fragmentat, în aceeaşi măsură ermetic şi confesiv, cerebral şi sentimental,
un cititor deconcertat şi suspendat, ca şi poetul, deasupra normelor, acestea
ar fi câteva dintre consecinţele revoluţiei poetice moderne. Fie că e
abstractă sau formal-transparentă, fiziologică ori ideologică, poezia
secolului XX a marcat definitiv o nouă sensibilitate umană, în deplină
concordanţă cu procesul general de „dezumanizare a artei”, cum l-a
caracterizat eseistul spaniol Ortega Y Gasset. Poezia modernă, ca toate
259
Litera-Tura-Vura
celelalte forme artistice, s-a orientat narcisiac spre ea însăşi, refuzând
orgolioasă lumea reală, cotidianul sărac şi platitudinile intelectuale ale
cititorului.
Am putea urmări acest lung proces aplicându-l pe literatura
română. Să comparăm poeţii de până la Eminescu, pe Alecsandri,
Bolintineanu, Alexandrescu, cu cei de după momentul auroral eminescian,
cu Bacovia, Arghezi, Barbu şi Blaga. Până la Eminescu, poezia
românească era încă prinsă în chingile clasice ale genului imitativ şi
formal, era didacticistă, retorică şi pedantă. După providenţiala inserţie de
limbaj şi imaginar eminescian, excluzând inerţia unor Goga şi Coşbuc,
poezia românească capătă substanţă şi suflu, devenind deschisă
experimentelor textuale, ermetismelor de largă respiraţie filozofică şi
ambiguităţilor de tot felul. Plasticitatea incantatorie a cuvintelor din versuri
devenea mai puternică ca oricând, detronând orice aşteptare hermeneutică.
Un Tzara, un Voronca, un Vinea au dus la extrem aceste tendinţe. După
AL Doilea Război, neoavangardismul şi generaţia şaizeciştilor inauguraţi
de Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar şi „cerchiştii” sibieni au reluat şi
amplificat în noi forme orgolioasa poetică centrată pe sacralitatea de
necontestat a cuvântului creator de noi şi noi ocurenţe semantice. În
continuare, poezia se lupta cu un cotidian a cărui degradare era sporită, de
data aceasta, de ideologia comunistă, suspicioasă, teroristă şi antiestetică.
Generaţia optzecistă a sincronizat, într-o luptă surdă cu presiunile culturale
autohtone, poezia românească cu ceea ce se întâpla în literatura
occidentală a timpului. Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu,
Liviu Ioan Stoiciu, Bogdan Ghiu, Adrian Alui Gheorghe, Emil Nicolae,
Ion Mureșan, Gellu Dorian, Adrian Popescu, mulţi mulţi alţii reprezintă,
încă, vârfurile a ceea ce s-a numit „post-modernism poetic românesc”.
Discursivitatea egolatră şi biografistă, puzzle-ul urban, minimalismul,
tragicomicul, intertextualitatea, simbolizarea oblică s-au constituit în
forme contemporane de a plasa poezia între cele mai originale forme de a
eluda, cu orice preţ, mai vechea cerinţă a imitaţiei artistice. O făcuseră,
oricum, puţin mai înainte, cu mijloace ceva mai sobre, generaţia lui Marin
Sorescu, a Anei Blandiana, a Ilenei Mălăncioiu, a lui Emil Brumaru, a lui
Nicolae Prelipceanu şi a Angelei Marinescu, de la care se pot revendica
optzeciștii, nouăzeciștii, douămiiștii și toți care vor mai fi.
Poezia împotriva cotidianului înseamnă, de fapt,
resemantizarea ultimului, o resemantizare paradoxală, pentru că lucrează
prin negaţii. Între atâtea frecvenţe care folosesc astăzi cuvântul, dar care îi
devalorizează forţa evocatoare şi întemeietoare de sens, coborându-l într-o
logoree informă şi manipulatoare, poezia rămâne singura care îmbogăţeşte
realitatea. Împotriva voinţei ei şi cu riscul de a deveni, cu timpul, o
260
enclavă. Şi mă întreb dacă nu cumva a devenit, deja, dacă, spre deosebire

de mai accesibila proză, de omniprezenta politică şi de vorbăraia culturii
de consum, poezia nu mai e celebrată decât la festivaluri elitiste, în
concursuri de gen, în reviste literare sau în cărţi pe care le citesc puţini.
Cotidianul a castrat logosul, pierzând, astfel, cea mai adâncă și
mai curată oglindă a sa. Poezia mai face, încă, efortul de a reclădi mereu
temelia solidă pe care cotidianul să-şi depoziteze bruma de spirit care i-a
rămas. Ca şi Homer, poezia e oarbă, dar asta nu înseamnă decât că, în
cotidian, ea vede esențialul și-l transmite mai departe. Poezia e martorul
select al cotidianului, exact cel pe care lumea, de obicei, îl ignoră: piatra
din capul unghiului.
Adrian G. Romila
(din volumul Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe,
Junimea, Iași, 2020)
Libertatea de a fi anonim
Scrii un articol. Îl semnezi. Spui ceva: e opinia ta. O opinie ți-o faci
după cîtă inspirație ai, după cîtă cultură, după cîtă experiență de viață și în
domeniul în care te pronunți ai adunat. Te aștepți ca ”receptorul”, cititorul
să fie sau să nu fie de acord cu tine. Sau să rămînă indiferent. Tu semnezi
articolul/ opinia/ mesajul etc. cu numele tău. Identificabil. Articolul/
opinia/ atitudinea îl/ le publici în ziar, în revistă apoi în formele noi de
promovare a presei, pe internet. Ei, dar după ce tu spui și te expui, ajungi
la mîna, la interpretarea celor care nu au nume sau au nume ascunse, false.
Și începe un cor de fluierături, înjurături, vulgarități. Care merge cu
aluziile pînă la mame, neamuri, oricine poate spune orice sub acoperirea
anonimatului. Dacă citești acest tip de reacții, semnate ”anonim”, începi să
te întrebi pe ce lume trăim și dacă mai merită să ai opinie, să gîndești
pentru tine și pentru ceilalți. Dacă merită să ai soluții, să cauți soluții, să
propui soluții.
Ai o funcție, oarecare, de la președinte la ministru, de la primar la
consilier. Te străduiești să vii ”în agora” cu soluții la probleme, eventual
cauți calea care să împace cît mai multă lume. Spațiul pentru comentarii
devine, automat, infinit. Că e infinit acest spațiu, pentru comentarii, este
extraordinar: e în spiritul democrației, a liberei exprimări. Dar, nu mai e
nici democrație, nici liberă exprimare cînd acest spațiu devine/ rămîne la
261
Litera-Tura-Vura
dispoziția anonimilor periculoși, hiper activi, a căror preocupare de bază
este ... ura. Care urăsc tot ce nu pot atinge, care urăsc tot ce nu le seamănă
lor, care se simt jigniți de orice e valoros în lumea din preajmă, în lume în
general. Iar sub ”protecția” anonimatului poți spune orice! Chiar orice!
Poți înjura pe oricine, oricum. Poți încerca limitele limbajului, poți să-ți
exhibi toate frustrările, toate eșecurile, poți arunca toată mizeria adunată în
minte, în inimă. Și cu cît arunci mai multă mizerie, cu atîta descoperi că ea
sporește în inimă și în suflet și în minte. Înainte, în alte vremuri, cînd nu
existau aceste forme de propagare instantanee a ideilor, a opiniilor, a
gîndurilor etc., oferite de internet, cei despre care vorbim aveau la
îndemînă scrisoarea ”semnată” anonim. Și trimiteau, bieții, peste tot
scrisori cu otravă. Dar fluxul era limitat, era efort, erau costuri, nu oricine
avea determinarea să o facă, trebuia să ai ceva porniri ”patologice” de
acest tip, nu glumă. Spunea cineva că un adevărat caracter este acela care
își păstrează regulile și principiile și în intimitate, cînd e singur. Aici e
proba educației, să fii principial și corect cu tine însuți și cu ceilalți cînd nu
te vede nimeni. Da, în intimitate, cei mai mulți își umflă ego-ul precum își
umflă gușa broasca din fabulă.
Umberto Eco a sesizat la vreme, cu autoritatea sa, aceste lucruri, le
reiau deși pot să fie foarte cunoscute: „Drama internetului este că l-a
promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr. Rețelele de socializare
dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la
bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub
tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu
Nobel. Este invazia imbecililor”.
Scrie, postează, spune ceva un Patapievici, un Pleșu, un Cărtărescu,
o Ana Blandiana, un Theodor Baconski ...? Oricine poate să le spună orice,
să le facă praf credința, speranța, profesiunea de credință cu vorbe greu de
calificat în partea urbană a dicționarului. Contează că postacii aceștia nu au
minte nici cît șiretul de la bocancul lui Pleșu? Nu are nicio importanță,
atîta vreme cît nu semnează, sau spun un nume arbitrar, pot să debiteze
orice, să te împroaște cu oricîtă mizerie.
Vorbești despre Biserică, spui că a dat acestei nații cultură, istorie,
unitate ...? Apar belferii anonimi care te trimit la naiba cu toți popii tăi,
care îți explică ce le-ar face ei ierarhilor, preoților, babelor care
îngenunchează în fața unei icoane...! Și ce ți-ar face și ție, la o adică. Și ce
v-ar face el e din panoplia grotei din care nu a ieșit, de fapt, niciodată. În
postura de anonimi toți sunt foarte viguroși sexual, tot semn al frustrărilor
din realitate, de fapt.
Un anonim care are în față tastatura unui telefon mobil poate rezolva
diferențele dintre el și un președinte de țară, dintre el și un ierarh al
262
Bisericii, dintre el și un președinte de Academie foarte simplu: îi înjură, îi

”bagă și îi scoate”.
În societatea noastră, dar și în lume, polemica a dispărut, a rămas
doar ciorovăiala. Și are dreptate cel care țipă mai tare, care e mai vulgar,
sumă a mentalităților celor care îl receptează și îl aplaudă. Pentru că
fiecare imbecil reprezintă o mulțime de alți imbecili, pe cînd o minte
luminată reprezintă umanitatea în ce are ea mai bun la un moment dat. Da,
internetul este, indiscutabil, o minune a inteligenței umane, din păcate pare
să fie, mai ales, la îndemîna ”imbecililor” (după Eco!). Vom fi o lume
normală atunci cînd internetul va asigura dialogul în spațiul public și nu
agresivitatea drojdiei de imbecilitate din ”lumea anonimă”. Ego-urile
umflate în fața imensității internetului se revarsă apoi pe stradă, vedem
astfel mocirla caracterelor revărsîndu-se fără limite.
Așa cum a apărut ”mașinăria” internetului, pentru civilitatea lumii și
pentru supraviețuire ei în istorie, trebuie să apară și imposibilitatea de a
vorbi, la nivelul opiniilor și al polemicii ... anonim. Anonimul să re-
devină, eventual, ”marele anonim”, un gînditor și nu o fiară fără scrupule,
fără educație, fără cultură. În felul acesta, constatăm că oamenii sunt egali
între ei biologic, dar sunt diferențiați pe scară socială în funcție de gradul
de apreciere a realității imediate, a istoriei, a perspectivei. Nu e vorba de
cenzură, nimeni nu cenzurează pe nimeni, dar nu poți să te lupți cu niște
figuri indistincte din grotă, care te atacă cu bîta, în timp ce tu ai în mînă
doar un condei.
Vom fi (vom redeveni?) o lume normală, atunci cînd fiecare își va
asuma ceea ce spune. Cu nume și prenume. Dacă nu vor vrea să o facă,
atunci ar trebui să fie obligați. Pentru că ne întoarcem la un principiu al
democrației, poate cel mai important: libertatea ta nu trebuie să o
îngrădească, să o tulbure pe a mea. Iar libertatea ta de a vorbi să nu fie o
pălăvrăgeală exclusivistă care să jignească bunul simț și pe toată lumea.
(A. A.G.)
263
Litera-Tura-Vura
Eveniment la ”Târgul de Carte” de la Piatra Neamț

”Despovărarea. Simțuri și instincte” (Editura Tracus Arte) de
Radu Boroianu
Evenimentul Târgului de Carte de la Piatra Neamț îl constituie, fără

discuție, lansarea cărții în două volume, ”Despovărarea. Simțuri și
instincte” (Editura ”Tracus Arte, 2019) semnată de Radu Boroianu.
Autorul este ”personaj” și personalitate în lumea românească, născut într-o
familie cu pedigree boieresc a trăit istoria recentă cu toate suișurile și
coborîșurile ei. Dacă înainte de 1989 a fost regizor de teatru, implicat în
lumea culturală bucureșteană, după revoluție a intrat în politica
dâmbovițeană, cu plusurile și minusurile ei, a fost ministru al culturii o
vreme, ambasador al României la Berna. Din această perspectivă, cele
două volume sunt o autobiografie cu subiectivitățile și certitudinile ei, cu o
istorie trăită, cu o istorie văzută, totul sub auspiciile afectului dar și ale
spiritului critic.
Adrian Alui Gheorghe a spus, în prezentarea cărții și a autorului,
între altele, că acest tip de scriere se situează în categoria ”autoficțiunii
literare”, un gen mult apreciat în literatura europeană. Autorul își propune,
conform acestui procedeu, să creeze un personaj pe care îl pune să îi
trăiască biografia, amintirile. Există, de altfel, un capitol introductiv, în
care autorul discută cu personajul său, un alter ego firesc, despre sensul
acestui tip de mărturisire, despre limitele sincerității în momentul în care
îți devoalezi amintirile. Cartea ”dă seama”, în ordine firească, despre
copilărie, despre formarea intelectuală, despre viață pur și simplu în anii de
instaurare a comunismului în Românie. Apoi, lucrurile evoluează spre
limpezirea conștiinței, ochiul critic este cel care preia interpretarea
realității, mai ales în ultimii ani ai comunismului în România.
Volumul al doilea cuprinde ieșirile în spațiul public ale
politicianului, ale ministrului sau ale diplomatului Radu Boroianu, o
trecere în revistă a ideilor și a trăirilor sub lumina ”ochiului public”. Cele
două volume se citesc empatic, istoria recentă, trecută prin filtrul unui
intelectual fin, te ia copărtaș, îți relevă fațete nebănuite. ”Despovărarea”,
de Radu Boroianu, este o ”descărcare” a memoriei imediate pentru a face
loc concluziilor unei istorii pline de semnificații.
(REP)
264
Pictura Cătălinei Drăgulin la ”Muzeul Țăranului

Român”
În martie am fost la ultimul vernisaj dinaintea perioadei
panorbitoare la Muzeul Țăranului Român. Virgil Ştefan Niţulescu și
sculptorul George Mafu deschideau una dintre cele mai importante
expoziții de sculptură din câte mi-a fost dat să văd în România! Lume
multă, curtea muzeului plină de artiști cu fețele luminate ca de Paște -
sculptori, pictori, graficieni, ceramiști, muraliști, istorici de artă.
George Mafu îmi spunea despre pictorița Cătălina Drăgulin că este
un artist singular, cu totul deosebit printre pictorii de azi. Andrei
Romoceanu vorbea atât de însuflețit despre lucrările și ideile Cătălinei
Drăgulin, o vede este unică, ca pe este un fenomen printre contemporanii
ei și ai noștri.
Cătălina Dragulin este un artist echilibrat, prin savoarea insolită a
temelor, subiectelor alese. Fascinante și nu ușor de înțeles pentru alții par
temele abordate de ea. Pare ineluctabil atrasă de frumos de la peisajul
compoziție și până la naturile statice redate prin filtrul propriei
sensibilități. Florile pictate de Cătălina respiră, trăiesc și spectatorul
privitor caută culorile știute sau descoperă altele pe cele create de artist.
Tablourile ei realizează o adevarată fascinaţie a culorilor pastelate,
puternice sau fove, într-un discurs plastic, minuţios până la caligrafierea
formelor. Reflexele cromatice, cu o diafanitate ce trimite spre oniric,
transmit o plăcută senzaţie de căldură şi încântă ochiul dând sentimentul
de pace şi linişte interioară. Lucrările par o transpunere a lumii existente
cu rafinament cromatic, sublimată până spre ireal.
Sensibilitatea cred că e un numitor comun și nu doar în cazul
portretelor realizate linear, întrerupte sau nu. Există o senzație de
plenitudine, de armonie între desenul bine studiat și compus și cromatica
aleasă.....Picturile Catalinei Drăgulin sunt scene din viața ei, din universul
ei, în diverse ipostaze, vizează trăirile sufletești, emoțiile alese, redau
indelebile alterități între linii, umbre și lumini.
Indiferent din ce parte cade lumina, lucrările sale au o viabilă
succesiune a tonurilor, desen riguros, dinamic, bine precizat și
sigur/probabil recognoscibil. Desenul se impune privitorului și prin
deschiderea spre alternanțe de tonuri, de contururi dorind să găsească o
realitate vizibilă în cea obiectivă, o transfigurare artistică. Cătălina
Drăgulin a fost dintotdeauna și rămâne pentru totdeauna o iubitoare de
poezie. Lirismul o urmărește în creațiile sale. O temă recurentă este cea a
candorii, a iubirii, linia devine topos și îi dă semnificații noi. Orice creator
265
Litera-Tura-Vura
de artă este aplecat asupra întrebărilor lumii, indiferent că e vorba de un
scriitor, un artist vizual, compozitor sau filosof.
Ca dovadă, unele lucrări sunt pasteluri care aduc a primăvară, aduc
renaștere, încredere și poate astfel se explică estetica - ştiinţă şi călăuză pe
drumul opţiunilor artistice. Un artist matur trebuie să îmbine şi să pună în
valoare tot ceea ce, tot ceea ce știe, indiferent de curente, şcoli, tendinţe,
orientări. Și asta se simte în respectul pentru desen, riguros şi aplicat,
compoziţie inventivă, dar şi armonioasă, culoare învăluitoare.
Liliana Popa
Agramatul și păduchele de pe frunte

Agramatul este individul care nu cunoaşte regulile elementare ale
gramaticii. Din păcate, acesta se găseşte în toate mediile sociale, începând
de la măturător şi până la ministru. Când se află pe spiţa de jos a scării, nu
prea deranjează, ba chiar amuză, dar, cand îl vedem cocoţat foarte sus, spre
vârful piramidei, devine caraghios şi dezgustător.
Cel mai adesea îl auzim la radio sau îl vedem la televizor dând
interviuri şi rostogolindu-se de pe colinele limbii române ca o bute goală,
care te asurzeşte cu huruitul prelung pe care îl produce. Marea lui plăcere
este să se vadă şi să se audă vorbind fără cea mai mică preocupare de a
respecta ortoepia (pronunţarea corectă a cuvintelor), morfologia şi sintaxa
limbii române.
Mult mai jalnic arată agramatul rătăcit pe la radio sau televiziune,
care nu are nicio scuză, întrucât nimeni nu-l obligă să fie acolo unde nu-i
este locul. Numărul greşelilor gramaticale care ne produc o stare de
inconfort este de ordinul miilor. Nu avem de gând să le elucidăm pe toate
la ceastă rubrică, ci ne vom referi la cele mai simple şi mai uşor de
îndreptat şi, mai ales, la cele care se manifestă cu o frecvenţă năucitoare.
Vom începe seria referinţelor cu adjectivul demonstrativ acest (aceasta,
aceşti, aceste) care, ca orice adjectiv, se acordă în gen, număr şi caz cu
substantivul determinat: acest fotbalist, această voleibalistă, aceşti
fotbalişti, aceste voleibaliste.
Din păcate, agramaţii nu folosesc decât forma de masculin singular:
acest. Timpanele ne sunt zgâriate în fiecare minut de sintagme precum:
acest(sic!) situaţie, acest problemă, acest casete, acest partide, acest
266
necazuri etc. O anumită emisiune de la radio se încheie cu propoziţia: acest

au fost ştirile.
Situaţia devine catastrofală când aceste adjective demonstrative
sunt folosite la cazurile dativ-genitiv. Agramatul însă nu îşi face probleme.
El rămâne fidel tot unei singure forme şi pronunţă sau scrie: teritoriul
acestui republici (corect: acestei), purtătorul de cuvânt al acestui
formaţiuni politice, abrogarea acestui lege, eliminarea acestui deficienţe
(corect: acestei formaţiuni, acestei legi, acestei deficienţe).
Pe când eram tânăr profesor, am dat o lucrare de control (atenție!)la
clasa a VI-a, cu un text în care am lăsat libere spaţiile ce urmau să fie
completate cu adjectivele demonstrative respective. Spre satisfacţia mea,
80% dintre participanţi au obţinut nota zece.
Se pare că politicienii noștri s-au recrutat dintre cei 20% care nu s-
au descurcat la acest test.
Mihai Merticaru
Stelian Tănase: ”Lumea seamănă tot mai mult

cu un uriaș spital psihiatric”
(postare pe facebook/ 26 octombrie 2020)
Mai peste tot in Europa lumea se revoltă impotriva măsurilor

restrictive luate de guverne pentru a bara calea pandemiei. Pandemia
cunoaste o recrudescenta de o violenta teribilă. Unii se așteptau la asa
ceva, alții nu. Cert este că dupa zece luni de izolare, carantina, spitalizări,
frica, amenzi, politisti pe strazi, fereală, societatea a obosit in multe
segmente. Nervii tuturor sunt intinsi. Psihicul multora este foarte diferit de
ce era in femartie trecut. Rezistența a scăzul la multi aproape de zero.
Desigur sunt si protestatari de profesie, grupați in diferite secte
politico-ideologice si ies in strada cu orice prilej. Vocatia lor e sa conteste
statul, guvernele, sa faca scandal ca sa se vada la televizor si s⁷a devina
liderii unor miscarii contestare. Sunt cei care iși caută isi caută o voce și
întretin o stare de revoltă, de haos, pentru ca au rebeliunea in ADN. Marea
lor bucurie este să se cafteasca cu politia in intersectiile marilor bulevarde.
La noi fenomenul s-a observat prea putin. Nu avem traditie.
Ce se vede in Gubernia noastra e altceva. Nu se protestaza direct,
nu se arunca cu pietre in vitrine, nu se incendiaza masinile politiei. Lumea
aici foloseste o forma de protest sui-generis. Se stringe prin localuri si
chefuieste ca-n vremurile fara pandemie. Fireste nu poarta masca, nu
267
Litera-Tura-Vura
pastreaza distanta. Se trancaneste ( de preferinta politica), se danseaza, se
infuleca bunatati, se bea zdravan.
Cum sa-mi explic parangheliile astea? E o sfidare ? Se cred eroi,
luptatori pentru libertate? Chestiunea e ca risca viețile celor din jur. Se
acopera cu scenariul conspirationist după care pandemia nu există. Ar fi
vorba despre un complot pus la cale de guvernul mondial care vrea să
schimbe ordinea lumii.
Acestea fiind zise, intrebarea ar fi - totusi ce e cu prea numeroasele
victime, cu cei care mor in spitale pretutinden? La Londra, la NY, la
Roma, la Madrid, la Paris?
Lumea seamănă tot mai mult cu un uriaș spital psihiatric. Cum
scăpăm de aici numai dracuꞌ știe.
Ioan Brad, la 70 de ani. O ”autodedicație” literară

Trudnicul și ambițiosul om și prieten vechi al meu, Ioan Brad, a
ieșit nu demult pe piață cu o nouă apariție editorială, a patra, intitulată: La
70 de ani – ministru fără portofoliu. Această scriere urmează după: Cu
cărțile pe față (debut, 2015), Prolog și epilog și Mesaj nocturn. Este o
carte aniversară, un fel de auto-dar pe care autorul și-l face sieși la
împlinirea unor ani rotunzi, târzii, dar încă foarte productivi și dedicați
vieții sociale active. Dovadă și poza căruntă, dar teafără și roșcovană de pe
coperta întâi. Iar directorul editorial al ziarului Unirea, Gheorghe Ciul, un
ziarist de prestigiu al județului nostru, și el prieten vechi al lui Ioan Brad, îi
face, în loc de prefață, un elogios portret, încadrându-l hotărât între Brazii
Ardealului (cu referire la bogata listă de frați cu numele Brad, pănăzeni
care au împodobit literele și cultura din Ardeal și din țară).
Cartea lui Ioan Brad al nostru este împărțită în trei mari capitole,
care reușesc să creioneze un veridic portret al autorului la o vârstă a
împlinirilor, dar și a unor noi căutări și provocări din partea vieții.
Primul capitol intitulat: De prin presă adunate (1970-2015), se
subdivide în alte trei secvențe din biografia activă a insolitului ministru
fără portofoliu, Ioan Brad: 1. Sub cupolele Astrei, Ion Agârbiceanu
sărbătorit la Cenade, 2. Ziua Școlii, sărbătorită la Liceul Tehnologic
Ștefan Manciulea din Blaj și 3. O surpriză neplăcută de Sfântul Ioan.
Înainte însă ca primele două subcapitole să se refere desigur la participarea
directă a lui Ioan Brad la anumite evenimente patriotic-comemorative
268
astriste, sau de alt gen, ministrul nostru se autodescrie, începând cu prima

lui încercare (reușită!) de-a scrie o carte, cea apărută în 2015, veridică din
punct de vedere literar: Este vorba de romanul autobiografic Cu cărțile pe
față. Deși Ioan Brad a scos sub semnătură proprie un număr de patru cărți,
cea mai valoroasă rămâne, totuși, cea de debut, el nereușind, nici pe
departe să se legitimeze la fel de pregnant în următoarele trei.
În rest rămâne foarte lăudabilă vocația sa de arhivist și mânuitor al
condeiului, care se luptă cu trecătorul și risipitorul timp al vieții spre a-i
mai smulge la intervale ritmice, nu neapărat egale între ele, câte-o izbândă
prozodică fie și doar aniversară cum e cartea de față. A avut un moment de
glorie literară, atunci, în 2015 la publicarea primei sale cărți. Și este
adevărat că de atunci este cunoscut în rândul scriitorilor și oameniilor de
cultură din județul Alba, iar pecuniar a avut , tot atunci, toate motivele să
fie satisfăcut după cum mărturisește și în volumul tipărit acum fiindcă „
cele 800 de exemplare ale cărții, tipărite în două ediții, s-au vândut ca
pâinea caldă în țară, precum și la comunități de români din America, Italia,
Canada, Spania și Republica Moldova”.
Este de apreciat, apoi, cum a păstrat autorul toate numerele de ziare
și alte publicații unde a apărut în perioada menționată câte un articol,
oricât de mic, sau unde i-a fost pomenit de către cineva, cumva, numele.
Plus toate asociațiile și organizațiile cultural-patriotice din care face parte
și toate activitățile, cu dată și oră, la care a participat, bătând țara „în lung
și-n lat”, mereu cu o misie culturală în suflet și-n minte. Nu uită să
pomenească chiar și despre debutul său în mass-media încă din vremea
când era militar în termen, sau de când era la „Școala de ofițeri activi a
M.I”. Asta ca să înțelegem că el a cochetat cu cuvântul scris de multă
vreme, dar numai în timpul din urmă a avut răgazul de-a se dedica acestei
vocații. Nu sunt puține, în acest sens, nici intervențiile sale cu articole în
coloanele ziarului județean Unirea, unde, prin Gheorghe Ciul, a publicat
destul de mult mai ales după Revoluția din decembrie 89. În legătură cu
acest subiect este readus în discuție, din nou, un articol jignitor pe care l-a
scris regretatul ziarist Horea Sandu despre un gest până la urmă patriotic
pe care Ioan Brad l-a făcut la acea vreme, dar pe care ziaristul l-a găsit
nepotrivit și l-a sancționat ca atare. Dar ce replică contondentă a primit din
partea scriitorului de mai târziu! Iar activitatea sa publicistică în ziarul
Unirea este inventariată mai apoi minuțios cu toate articolele pe care le-a
publicat la diverse ocazii, inclusiv felicitări de ziua fiului sau fiicelor
proprii.
Lansarea volumului Cu cărțile pe față din 2015, la Blaj,
personalitățile culturale care l-au prezentat, lăudat și suținut pe autor,
269
Litera-Tura-Vura
fotografii de la eveniment sunt de asemnea readuse sub ochii cititorilor
pentru reamintire. (Fotografii cu Ioan Brad, Aurel Pantea Ion Buzași și
alții).
Nu voi face tot inventarul activităților astriste la care Ioan Brad a
fost prezent asiduu, nici al altor publicații (precum Astra Blăjeană), pe
unde i-a apărut numele, sau poza, cu diferite ocazii.Face acest lucru el
însuși amănunțit în cartea despre care vorbim. Inclusiv se referă la un
incident petrecut într-o zi de Sfântul Ioan cu unii reprezentanți ai Uniunea
Artiștilor Plastici albaiulieni care s-au comportat nepotrivit cu autorul,
lucru ce nu le face cinste. Acum sunt nominalizați în carte, acei
nepoliticoși artiști.
Capitolul al doilea poartă titlul: În ziar au fost publicate, dar aici
vor fi stocate. Sunt puse, deci, în stoc toate micile însemnări, dări de
seamă, cronici de evenimente de mai mică sau mai mare întindere, apărute
sub semnătura lui Ioan Brad, ca membru ASTRA, Blaj sau în alte calități.
Este vorba de o duzină de evenimente descrise, inclusiv o auto-preluare
din cartea de debut unde descrie evenimente din timpul lui decembrie 1989
cu arestarea sa, pentru câteva zile și închiderea în Crama Cetate, alături de
alți colegi dintr-o instituție a statului la care lucra pe-atunci! Sau episodul,
descris iarăși în cartea de debut, când a intrat în conflict cu scriitorul
aproape omonim, diplomatul și poetul Ion Brad, cel plecat la București,
din Pănade, dar și fără grad de rudenie cu bradul nostru, ci doar cunoștințe
din „celaltă epocă”. Aceste cronici sunt semnate cu numele și calitatea
autorului: astrist, colonel (r), scriitor, publicist sau toate la un loc. Mai rar
simplu Ioan Brad.
Frumoasă în această parte a cărții rămâne povestea martirei pentru
unitatea neamului românesc – Maria Puia din Blaj, arestată și torturată
până la a fi dusă la sinucidere de către autoritățile austro-ungare pentru
răspândirea poemului „Vrem Ardealul”scris de Radu Cosmin în anul 1914
și publicat în ziarul Adevărul din București în anul 1916.
În sfârșit, al treilea capitol, reunește un buchet de cuvinte
aniversare adresate de colegi, prieteni, cunoștințe cu ocazia împlinirii de
către Ioan Brad a rotundei vârste de 70 de ani. Regăsim aici următoarele
nume, (dar și poza),, nume pe care le transcriem în ordinea din carte: Ana
Filip, Maria Cioica, Daniela Ciută, Dorin Oaidă, Dragomir Vlonga,
Daniela Floroian, Maria Daniela Pănăzan, Despina Stanciu, Răzvan
Ducan, Dumitru Acu, Floarea Pleș, Ilie Frățilă, G. Mitrea, Iacob Oniga,
Ioan Mărginean, Ioan Seni, Ionel Covrig, Irimie Străuț, Gheorghe Iutiș,
Luminița Cornea, Mircea Frențiu, Maria Ursa-Brad, Ioan Popa, Grigorie
Pop, Nicolae Suciu, Ioan Mihălțan, Dumitru Mălin, Ioana Franc, Victoria
270
Fonari, Maxim Morariu, Nicu Anușcă, Viorica Cazan, Vasile Todor,

Veronica Oșorheian.
Toți cei nominalizați am dorit să-i facem lui Ioan Brad aniversarea
frumoasă, fără să știm (unii, cel puțin) că gândurile noastre despre el vor
figura într-o viitoare carte de autor.
Dar acest gen de cărți aniversare au început să fie obișnuințe mai
ales la împlinirea unor vârste rotunde și, deci, nici Ioan Brad nu iese din
rând și nu face vreo excepție în acest demers care va fi presupus destulă
sârguință și determinare. Lucru pentru care merită, desigur, laudele noastre
sincere.
Dumitru Mălin
Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica

Benedicta 100
Note la o expoziție
La Centrul Cultural ”Iacob Putneanul”, de pe lîngă Mănăstirea

Putna, a fost deschisă, pe data de 20 august, expoziția ”Acad. Zoe
Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta – 100”. Evenimentul a fost
prilejuit de desfășurarea celei de-a XIV-a ediție a colocviilor inițiate de
către Fundația ”Credință și Creație”, cu o temă extrem de generoasă: ”Har
și vocație în cultura română”. Ediția din acest a fost dedicată, în cea mai
mare parte, personalității celei care a fost în viața mireană Academician
Zoe Dumitrescu-Bușulenga și care, în ultimii ani ai vieții, s-a călugărit la
Mănăstirea Văratec, din județul Neamț, devenind Maica Benedicta. A fost
înmormîntată, după dorința testamentară, la Mănăstirea Putna. Au susținut
comunicări, în cadrul colocviilor, Acad. Ștefan Afloroaie, Acad.
Alexandrina Cernov (Cernăuți), profesorii universitari Mihai Șleahtițchi
(Chișinău), Lucia Cifor (Iași), Virgil Ciomoș (Cluj Napoca), Iulian
Costache (Berlin), Stephen Poen (Roma), Constantin Parascan (Iași),
Gheorghiță Geană (București), scriitorii Maria Șleahtițchi, Ioan Pintea,
Adrian G. Romila, Adrian Alui Gheorghe, Gheorghe Simon, muzicologul
Irina Hasnaș, jurnaliștii cultural Teodora Stanciu și Oana Enăchescu,
monahii Hrisostom Ciuciu și Iustin Taban. Lucrări de artă plastică, la
271
Litera-Tura-Vura
temă, semnate de Dacian Andoni, Paul Gherasim și Constantin Flondor au
fost expuse în spațiul colocviilor.
Expoziția dedicată personalității celei care a fost Acad. Zoe
Dumitrescu-Bușulenga și care s-a săvîrșit/ desăvîrșit drept Maica
Benedicta, scoate la lumină documente dintr-o arhivă extrem de bogată,
care a intrat în patrimoniul Mănăstirii Putna, beneficiind de spații și
condiții de conservare la cele mai înalte standarde.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta a trăit în vremuri
atipice, ca să nu spun anormale. Din acest motiv, a trebuit să folosească
dublul limbaj, dubla atitudine, să pară și să fie în același timp. În această
expoziție sunt probele acestei dedublări, în care primează, între altele,
generozitatea și forța unei personalități de a folosi planul public pentru a
putea întinde o mînă celor care aveau nevoie de sprijin.
În calitate de co-participant la organizarea fondului documentar și a
expoziției, alături de doamnele Teodora Stanciu și Oana Enăchescu,
răsfoind miile de pagini scrise sau tipărite, din care am ales cîteva sute care
sunt la vedere, am avut de nenumărate ori stări de exuberanță culturală
dând peste semnături ale unor personalități care au marcat decisiv epoca.
Febrilitatea cu care ne-am trecut din mînă în mînă cele cîteva mii de pagini
spune totul despre curiozitatea firescă intelectuală, dar și despre căldura
umană care însoțește fiecare document, probă de viață și de cultură.
Nichifor Crainic îi scrie ”doamnei profesoare” în 23 martie 1971,
mulțumindu-i pentru interesul arătat ”cazului meu literar”, dar spunîndu-i,
cu amărăciune, că după 15 ani de pușcărie, după ce a încercat să se
adapteze ”regimului socialist” lucrînd la o publicație de propagandă pentru
exterior, ”Glasul patriei”, trebuie să facă față atît criticilor din afara țării,
cât și criticilor publiciștilor din interior. Mai mult, la 82 de ani, cardiac
fiind, trăiește dintr-o pensie care nu îi ajunge decît pentru medicamente. În
scrisoare îi cere să îl ajute să publice un volum de poezii inedite, compus
în închisoare, cu banii obținuți astfel să își poată asigura cheltuielile de
înmormântare. Și asta pentru că, ”așa cum am trăit toată viața doar din
munca mea, vreau să mă înmormântez tot din munca mea”.
Gerda Barbilian, soția poetului Ion Barbu, îi scrie doamnei
Dumitrescu – Bușulenga, în 4 martie 1970, o scrisoare amplă în care se
plînge că este terorizată de ”o președintă de stradă”. Cauza terorii o
reprezintă cățeii pe care Gerda Barbilian îi moștenise de la Ion Barbu și pe
care ea îi îngrijește pentru că ”ei au fost toată bucuria lui și care, prin
prezența lor, au contribuit la multe din creațiile lui”. Mergând cu
explicațiile mai departe, cățeii sunt doar un pretext, ”președinta de stradă”
este invidioasă pe casa poetului, ea locuind la apartament. Gerda Barbilian
face precizări importante: ”Casa am construit-o când eram încă studentă,
272
cu banii mei din Germania, ca să fie un adevărat home pentru bărbatul meu
– ceea ce a și fost. Amintirea lui va trăi aici veșnic căci se va face casă
memorială”. Deși nemțoaică, Gerda declară în scrisoare că ”după moartea
lui am rămas cu dragă inimă aici, fiind foarte atașată de țară. Să nu credeți
că m-au îndemnat motive materiale. Pensia, la care am drept în Germania
Federală, ar fi fost mult mai mare decât cea de aici. Pentru mine aceasta n-
a contat. Scopul vieții noastre comune n-a fost banii niciodată”. În finalul
scrisorii o roagă pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga să intervină ca să nu mai
fie terorizată de ”președinta de stradă” și îi solicită o recomandare către
editură pentru a tipări o integrală a poeziei lui Ion Barbu, lucru pe care
aceasta îl și face. Prezentarea se regăsește între exponatele din expoziție.
O scrisoare de la Cella Delavrancea, din 7 februarie 1973, vorbește
despre o confuzie pe care aceasta o făcuse, prilej de autocaracterizare
șăgalnică: ”Doamna Zoe, sunt o doamnă Cella zăpăcită! Mi-am adus
aminte aseară că nu ești autoarea celor cîteva rânduri pentru care-ți
aduceam laude. Acelea îmi fuseseră citite de cineva și i-am uitat
semnătura.”. Ca să își scuze zăpăceala, Cella Delavrancea argumentează:
”Mă consolează amintirea marelui matematician Poincaré, văzut pe stradă
în drum spre facultate, în mână cu păsărica lui în colivie, în loc de servieta
de lucru”.
Al. Rosetti, într-o scrisoare din 28 oct. 1985, este extrem de
curtenitor: ”Dragă Zoe, scriind numele D-tale în fruntea acestor rînduri,
îmi răsare chipul fermecătoarei Zoe, glasul ei de aur”. Și tot Al. Rosetti,
într-o scrisoare din 23 aprilie 1971 îi spune: ”Doamnă Zoe, să facem ceva
pentru Mircea Eliade! Să-l scoatem la lumină! Și, apoi, să-l proclamăm
”doctor honorius causa” al Univ. din București (am reușit pentru Coșeriu,
după lupte seculare!), și membru al Academiei. Autoritatea d-voastră e
mare!”
Cărturarul George Uscătescu, continuator la catedră la Madrid lui
Ortega y Gasset, îi scrie în 4 august 1987, din Spania, că ”una din marile
bucurii ale călătoriei mele a fost întîlnirea cu tine”, apoi apreciază la
superlativ studiul ”Eminescu și romantismul german”, insistînd pe justa
apropiere dintre Eminescu și Hölderlin.
Matei Călinescu îi scrie o carte poștală în martie 1968, în care îi
spune că s-a instalat ”într-un dărăpănat hotel din Cartierul Latin”, se simte
ca un student, la fel de sărac dar plin de vise și deși se află într-o stare
precară, se oferă să o ajute dacă are nevoie de ceva. Din 1973 îl regăsim pe
Matei Călinescu în America, de unde trimite numeroase scrisori, cu
chestiuni punctuale, științifice dar și particulare.
273
Litera-Tura-Vura
Ciorna unei scrisori a doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
nedatată, dar probabil din anul 1985, adresată ministrului educației,
vorbește de situația grea a învățământului umanist din Facultatea de Limba
și Literatura Română a Universității din București, considerând abuzive
deciziile de îndepărtare de la catedră a unor profesori străluciți, precum
Cornel Mihai Ionescu, Antoaneta Tănăsescu sau Mihai Pop, susținând, în
același timp, posibilitatea deschiderii spre generația de tineri profesori, ca
un act de continuitate firească.
O scrisoare din 7 martie 1972, trimisă din Olanda, este adresată
soțului său, alintat Tilicuț. Scrisoarea are intimitatea ei, iertată să ne fie
indiscreția, însă vorbește despre gesturi absolut umane, din panoplia grijii
față de cei din preajmă: ”Vă trimit trei tuburi de cremă de ras, unul ție,
unul lui Iorgu, unul lui tata mare; iar Elvirei, de ziua (sau zilele ei) care au
fost ieri și azi, punguța cu ciorapi, săpunul și rouge-ul. Celelate sunt ale
tale. Poate îi dai o cutie de țigări lui Răzvan și o chocolată”.
O bogată corespondență de la nume grele din cultura românească,
din diaspora dar și din țară, vorbește despre capacitatea de comunicare și
valorificare a culturii române în condiții vitrege, medierea între granițele
formale dintre intelectualii epocii. Este vorba de Alexandru Ciorănescu,
Radu Gyr, Horia Stamatu, Andrei Oișteanu, George Banu, Virgil
Nemoianu, Alexandru Philippide, Dinu Pillat, Ion Vlad, Ioan Alexandru,
Sorin Alexandrescu, Andrei Pleșu, Petru Creția, Dan C. Mihăilescu,
Augustin Z. N. Pop, Ștefana Velisar Teodoreanu, Mihai Drăgan, Emil
Manu, Valentin Lipatti, Adrian Marino, Ștefan Augustin Doinaș, Marian
Papahagi și mulți, mulți alții.
De asemenea, Premiul Herder primit în anul 1988 este ilustrat cu
extrase din presa germană și din presa românească, este expusă inclusiv
invitația oficială la ceremonia de acordare de la Viena din ianuarie 1988.
Relația cu Rosa Del Conte, cea care l-a impus pe Eminescu în
spațiul cultural italian, prin studiul ”Eminescu sau despre Absolut” mai
ales, este ilustrată printr-o serie de scrisori, prin ciorne de răspuns și prin
manuscrise olografe traduse.
Un capitol aparte în biografia, în viața Acad. Zoe Dumitrescu-
Bușulenga l-a reprezentat relația constantă cu personalitățile din Biserică.
Într-o scrisoare din 6 mai 1980, Valeriu Anania îi mulțumește pentru eseul
scris despre poemul dramatic ”Miorița”, spunînd că ”am dobândit
sentimentul că, de acum, nu multe lucruri esențiale vor mai fi de spus
asupra poemului meu”. În altă scrisoare, din aprilie 1994, Bartolomeu
Anania face referiri minuțioase la biografia și opera lui Roman Braga,
pentru a limpezi niște confuzii din spațiul public. Într-o scrisoare din 16
iunie 1981, părintele Traian de la Milano îi mulțumește pentru prezența la
274
hramul din 14 iunie, de Ziua Pogorârii Duhului Sfânt, pentru cuvintele pe

care le-a spus referitor la semnificația sărbătorii, cum a reușit ”să aprindă
flacăra luminii line care pîlpîie în fiecare om”, referindu-se la cei prezenți
la întîlnire. Patriarhul Teoctist, mitropoliții Antonie Plămădeală, Nestor
Vornicescu, arhim. Juvenalie Ionașcu sunt alte nume care semnează
scrisori, cărți poștale, pastorale și alte însemne ale prieteniei și prețuirii.
Expoziția este completată cu manuscrisele unor cărți esențiale
pentru profilul Acad. Zoe Dumitrescu- Bușulenga, precum ”Eminescu și
romantismul german”, studii despre Ion Creangă, Brâncuși, Sofocle. De
asemenea regăsim multe pagini de jurnal, în parte inedite, din Suedia,
Germania, Italia, note în pagini disparate sau în carnețele de însemnări.
Autografele sunt, de asemenea, parte în expoziție, cu semnături de la
Constantin Noica, Dinu C. Giurescu, Fănuș Neagu, Petru Creția, Petru
Comarnescu și mulți, mulți alții.
În cadrul Centrului Cultural ”Iacob Putneanul” a fost refăcut, într-o
cameră dedicată, biroul de lucru al Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga, în
care se regăsesc biblioteca, mobilierul de interior, pianul și alte obiecte
care i-au aparținut.
Expoziția a fost posibilă datorită generozității urmașilor Rodica și
Radu Marinescu, cei care au donat Mănăstirii Putna documentele
moștenite ”despovărîndu-se” de dificila misiune de a gestiona postumitatea
unei personalități complexe, insuficient cunoscută. Dar mai mult, expoziția
a fost posibilă datorită stăruinței starețului Mănăstirii Putna, Arhimandrit
Melchisedec Velnic, cel care, conștient de valoarea modelului în lumea de
azi a susținut calitatea de model de intelectual a Acad. Zoe Dumitrescu-
Bușulenga, cea care a îmbinat strălucit în operă și în spațiul public cultura
românescă, tradiția și spiritualitatea creștină.
(A.A.G.)
Putna,22 august 2020)
275

Revista Conta Numărul 36

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Conta Numărul 36

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUMAR

3 –Aurel Dumitrașcu la 65 de ani (un editorial de Adrian Alui

Aurel Dumitrașcu ar fi împlinit 65 de ani în această toamnă. S-au

Ar fi scris poezie, cu aceeași furie și aceeași dragoste de poezie cu

Câteva note despre poezia

cuvintele, aparent disparate, se încarcă, derulîndu-se în text cu emoţiile

cuvinte. Aceasta încurajează fragmentarismul, în acest sens orice text din

Propoziții vătămate de drumuri

Geme fereastra de atîta întuneric

Am mai scris un poem am vorbit numai șoptit. Să mă

O fericire aproape perfectă

- Cîtă bunătate într-un anotimp ruinat de

- Aplauzele, storurile trase ale înțelepciunii.

mă vor aresta! zice gîndacul din patul principesei

și pe mine mă vor aresta! zice năframa murdară

(nu putem întortochea violina! Nu putem

pe mine nu mă vor aresta! zicee tînărul poet

Vater und Sohn. Tablou realist

chiar în zilele calde trufașe. Fiecare poate să spună

* Vater und Sohn/ în germană/ tatăl și fiul/ benzi desenate (n.n.)

- Cu mici șiretenii umplem ochiul absurd și hămesit

cărora e bine să rămîi cu ochii închiși

Colinele negre și cocoșii de tablă

- Colinele negre se leagănă parcă. Vezi, mîna mea

Scrisoarea unui iubit mort

Groapa în care stăm împreună

- Groapa în care stau nu o vezi. De jur împrejur

O poveste din ziarul de seară

Au fost atît de mirați păreau niște copii orfani pe

(29 ianuarie, 1989, Borca)

Orb între cer și măcelării

- Dacă ar fi de față și ar primi marele semn

peste groapa de furnici o ceață deasă se lasă

(Transcriere, prezentare, note, index de nume: Vlad Alui Gheorghe)

- Ai în față un volum de poezii apărut în 1953 la Editura tineretului:

A fost un profet Toma acesta, puțin a lipsit să nu fie D-zeu!

Curg sudori, dar curg și glume,

- Parcurgi multe pagini din „Gramatica Academiei”, consulți fel de

criticii ce au, în general, dincolo de vehemență, opinii (deseori inculte) și

Dar ninge! Ninge prostește! Stăpînirea cerului dă cu fulgi în noi, dă

- Te duci la P. Neamț, cu gîndul să te consulte un dermatolog. Dar ai

Borca, 6 febr. 1982

spus tu în clasă că tatăl elevului X ar fi un parazit?! Toți, mirați, se uită

- Petru-Ciprian e cu totul amuzant deseori! Te joci cu el pînă nu mai

analfabetului cu pricina. Ai citit-o distrîndu-te cu ceilalți profesori. Și i-ai

Cu un mai atent auz la captarea propriei muzici interioare decît

- Cîteva eleve exagerează în a fi provocatoare! Numai nu se

bine, fără misticism, am ajuns să gîndesc oamenii numai dinspre moarte

- Revista „Luceafărul” costa 1 leu. Acum costă…5 lei. Incredibil! E

o stare care a dus-o pe mama în pragul disperării. O vecină (Ștefănica

- În carnetul cu poezii al unei eleve de clasa a VII-a, mai multe texte

Te folosesc pe tine în toate clipele vieții

Și cred că tot ceea ce faci e pentru mine

Vreau ca toate fetele Franței

Te rog să înveți ceva din starea în care mă aflu

De ce nu aș merge pe străzi împreună cu tine?

Dacă într-adevăr mă remarci numai pe mine

Eleva e Ileana Budăi.

După-amiaza n-ai putut face nimic. Ai respirat doar. Ți-e atît de

- Inculți și nesimțiți prea mulți indivizi care lucrează la primărie!

Lipsa de patriotism, manifestată în fel și chip, zilnic, sub ochii tăi,

- Directorul a fost plecat două zile. La propagandă. Parcă și copiii au

Pe care un bărbat înalt urcă