Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

Referat

Rolul Papei Ioan Paul al II-lea în combaterea

comunismului

Realizat: Ion Moraru, gr. I, an. II, FIF

Profesor: Dr. hab., Prof. univ. Anatol Petrencu

Chișinău, 2018
 Cuprins

Introducere
Scurt biografic al Papei Ioan Paul al II-lea
Papa Ioan Paul II și “Solidaritatea”
Întâlnirea a doi lideri mondiali: Ioan Paul II și Mihail Sergheevici Gorbaciov
Concluzii
 Introducere

Comunismul s-a impus nu doar ca doctrină politică și economică, dar și ca una

antireligioasă, sau atee. Ateismul, în esență, este tot o religie, care în forma sa comunistă nu a
mers prea departe în negarea ideei de divinitate, mulțumindu-se cu propagarea absolutistă a
supremației partidului și a conducătorilor legendari ai acestuia, forțând nota până la divinizarea
măcar și nedeclarată a acestora.
Și dacă ideologia partidului a venit pe un ton demoralizant, respingând etica creștină, pe
care societățile se perindaseră de secole, în Europa, Bisericii îi revenea cuvântul de încurajare a
popoarelor suprimate. Partidul a prevenit acest pericol, și în spațiile ocupate, curând, nu au mai
existat voci ferme, în rândul clerului, care să mențină spiritul liberal, democratic, creștin. Astfel,
unica sursă creștină de propulsare a mesajelor anticomuniste era Biserica Occidentului, sau
Biserica Romano-Catolică.
Urcarea unui cardinal polonez pe Scaunul Pontifical, în 1978, a marcat lumea creștină din
raza sovietică, în special pe cea romano-catolică. Iar speranța acesteea nu a fost dezamăgită de
către noul papă. Papa Ioan Paul al II-lea a fost omul potrivit la locul potrivit. Implicarea lui
fermă în lupta pentru libertate din Polonia, dar și întrevederea cu Secretarul General de la
Kremlin au lăsat un ecou în întreaga Europă.
Este o tema actuală, într-o eră a secularizărilor, când vualat, dar intens, se vrea excluderea
instituției bisericești din societate, deoarece noii exponenți ai moralității propuși la scară
mondială, iarăși, ca și în perioada de sovietizare, nu mai coincid cu normele moralei creștine.
Biserica iarăși prezintă un impediment în calea așa-zisului progres. Asemănarea situației actuale
cu cea din era sovietică, pe filieră religioasă, este izbitoare, s-au schimbat doar unele metode de
luptă cu Biserica, altele rămânând neschimbate.
Importanța flagelului religios în societate este o temă vastă, dar un segment restrâns în
cronotop vreau să-l elucidez în lucrarea de față, prin prezentarea unui reprezentant impunător al
Bisericii Universale: Papa Ioan Paul al II-lea.
 Scurt biografic al Papei Ioan Paul al II-lea

La 18 mai, 1920, în Wadowice, Polonia, s-a născut Papa Ioan Paul al II-lea (Karol Józef
Wojtyła). A fost cpnducătorul Bisericii Romano-Catolice și primul papă de altă origine decât cea
italiană, după mai mult de patru secole si jumătate. A trecut prin lume ca un colos, declanșând
lanțul de revoluții care au dus la sfârșitul comunismului, predicând un mesaj de moralitate
creștină într-o eră din ce în ce mai laică. Fost actor în tinerețe, acest mare orator și-a trăit ultimele
zile sub privirile publicului, pe scenă mondială. A fost fiul unui ofiter polonez. Își începe studiile
la Universitatea Iagellona din Cracovia, în 1938. A petrecut o mare parte a războiului studiind
teologia în clandestinitate, în timp ce lucra într-o carieră de piatră și într-o fabrică de chimicale.
În 1946 devine preot. A stat la Roma vreme de doi ani, întorcându-se în Polonia în anul 1948,
pentru a-și gasi țara sub jugul stalinist. Biserica Catolică rămăsese una dintre puținele instituții
neaservite; era un mediu de catalizare a naționalismului și de opozitie tăcută la adresa
autorităților comuniste atee. Viitorul papa a parcurs repede ierarhia Bisericii, devenind în 1964
arhiepiscop al Cracoviei la treizeci si opt de ani. În 1967 Devine cardinal. La 16 octombrie,
1978, uimește lumea apărând la balconul catedralei Sfântul Petru din Roma, ca primul papă de
altă origine decât cea italiană în 455 de ani. În 1979 viziteaza Polonia comunistă ca papă,
pornind un val de opoziție la adresa comunismului, care a dus la revoluția organizată de
sindicatul Solidaritatea. Solidaritatea a format primul guvern necomunist al blocului estic în
1989 și, curând după aceea, regimurile marxiste au început sa cadă unul câte unul în întreaga
Europă. "Vorbesc în numele celor ce nu se pot face auziți", a spus el în 1980 cu ocazia unei
vizite in Africa. I-a criticat pe dictatorii de dreapta și de stânga și a avertizat că societatea de
consum nu este răspunsul la problemele omenirii. Ca puternic apărător al drepturilor omului și al
libertăților religioase a cerut instituirea unei "noi ordini economice mondiale și apărarea
drepturilor muncitorimii", fapt care a făcut să fie numit prin sintagma "papă socialist". În 1981,
Papa Ioan supravețuiește unei tentative de asasinat. Acesta a avut loc în Piața Sf. Petru din
Roma, atentat comis de Mehmet Ali Ağca, un turc fanatic extremist de dreapta. Ioan Paul al II-
lea a fost rănit grav de trei gloanțe, după care a fost internat în spital până în august. Papa a dăruit
glonțul extras din corpul său locului de pelerinaj Fátima din Portugalia. Glonțul respectiv a fost
montat în coroana de aur care decorează statuia Fecioarei Maria de la Fatima. Presupușii
organizatori ai atentatului ar fi fost serviciul secret rus KGB, fapt care însă n-a fost declarat de
extremistul turc. Papa, în convalescență, l-a vizitat în închisoare pe Ali Ağca și i-a iertat fapta
comisa. În 1982 supraviețuiește unei alte tentative de asasinat. La 12 mai, în timpul unei vizite in
Portugalia, preotul ultraconservator Joan Fernandez Krohn, un adept al grupării tradiționaliste
Societatea Sf. Pius al X-lea din jurul episcopului Marcel Lefebvre, a încercat un nou atentat
asupra papei, atentat zădărnicit de garda personală pontificală. Preotul respectiv si-a motivat
atentatul prin încercarea sa de a „salva biserica catolică” de Conciliul Vatican II (1962–1965). În
1990 vizitează Cehoslovacia. "Noaptea a luat sfârșit, soarele a răsărit din nou", a spus papa cu
această ocazie. La zece ani după prăbușirea comunismului, și-a îndeplinit un alt vis, a vizitat
Țara Sfântă. Acolo a cerut iertare pentru păcatele făcute de catolici împotriva evreilor de-a
lungul secolelor. Și-a înțeles menirea de papă ca pe o îndatorire de a predica întregii lumi,
vorbind celor săraci și oprimați, luând poziție împotriva tuturor nedreptăților.
La 2 aprilie, 2005, Papa Ioan Paul al II-lea moare, la Vatican. La 27 aprilie, 2014, Papa
Francisc l-a sanctificat pe Papa Ioan Paul al II-lea. Ceremonia a avut loc în piața Sfântul Petru
din Vatican, unde au participat sute de mii de credincioși. În cadrul ceremoniei a fost declarat
sfânt de către Biserica Romano - Catolica și numit Papa Ioan al 23-lea.
Papa Ioan Paul a fost un călător neobosit, a vizitat mai mult de 130 de țări, atrăgând
mulțimi uriașe, în fața cărora, precum odinioară student la actorie, avea sa joace la perfecție.
A fost primul papă care a ținut o predică într-o biserică protestantă, într-o sinagogă și
primul papă care a călcat într-o moschee (în Damasc). Dar, deși era susținătorul unității creștine,
a rămas extrem de conservator mărind astfel discrepanțele dintre Biserica Catolică și cea
Anglicană. A dus o luptă susținută împotriva avorturilor, contracepției, sexului preconjugal,
divorțului si a homosexualității. În Biserica sa, a condus cei aproape un miliard de catolici cu un
pumn de fier, respingând reformele liberale. "Doctrina bisericească nu se poate baza pe opinia
populară", a spus el odată. Cu o altă ocazie a declarat: "Dumnezeu va avea mereu ultimul
cuvânt".
Cunoscut cândva printre credincioși drept  "Atletul lui Dumnezeu", papa a suferit de Boala
Parkinson și de artrită în ultimii ani ai vieții, boli care făceau aproape imposibil statul în picioare
sau mersul, fără dureri atroce.
 Papa Ioan Paul al II-lea și Solidaritatea

La 14 august 1980, în Polonia, pe șantierele navale din Gdansk, a avut loc una dintre cele
mai importante mișcări greviste din țările membre ale blocului sovietic. Mișcarea de protest a
muncitorilor polonezi a intrat in istorie, mai ales, pentru faptul ca a dus la înființarea primului
sindicat liber din Europa de Est, “Solidaritatea”. Actul de înființare a fost semnat de către Lech
Walesa cu un pix sevenir al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea. În vara anului 1980, Polonia traversa
o gravă criză economică, iar mișcările greviste deveniseră tot mai frecvente. Protestul angajaților
de la șantierul naval din Gdansk l-a avut în centru pe Lech Walesa, care a devenit astfel liderul
protestatarilor. Autoritățile comuniste au fost de acord să negocieze cu greviștii, iar Lech Walesa
a obținut, pentru muncitori, câteva luni mai târziu, dreptul la grevă și dreptul la organizarea unui
sindicat propriu, independent. Astfel a luat naștere organizația muncitorească “Solidaritatea” care
a devenit treptat motorul schimbărilor care au cuprins toate țările din blocul sovietic. În scurt
timp de la înființare, Solidaritatea, sindicatul care a adunat muncitori din întreaga Polonie, a
ajuns să numere nu mai puțin de 10 milioane de membri. În 1982, mișcarea este interzisă, iar de
la mijlocul anilor ’80, Solidaritatea ființează ca o organizatie semilegală. Liderul mișcării
Solidaritatea, Lech Walesa, a primit in 1983 premiul Nobel pentru Pace, devenind simbolul
luptei împotriva comunismului.
În acest cotext, Papa Ioan Paul al II-lea s-a manifestat alături de revoluționari, ca un patriot
adevărat, apărând în trei vizite oficiale în patria sa, cu mesaje de încurajare în lupta pentru
libertate. Lech Walesa menționa despre papa: “Condițiile precare economice și sociale au
constituit motivul protestului, dar Papa și învățăturile sale au fost declanșatorul care care a
eliberat spiritul societății și i-a conferit puterea.” Suveranul Pontif aducea în Polonia un mesaj
occidental, iar autoritatea sa eclesiastică era indiscutabilă într-un popor preponderent romano-
catolic. Specificul predicilor pro-democrație ale Papei era rezolvarea problemei prin dialog
pașnic. Poziția sa anticomunistă era evidentă, dar a ajuns să fie respectat chiar de către
reprezentanții conducerii sovietice poloneze, anume pentru soluția pașnică a revoluției. Pe plan
internațional se observa începutul perioadei de decădere a comunismului, erorile sistemului
ieșiau la iveală, și necesitatea găsirii unor compromise devenea stridentă, astfel, mesajul Papei
aducea poporului încredere în forțele proprii, iar conducerii comuniste, o ofertă de depășire
pașnică a impasului.
  „Nu există război sfânt; numai pacea este sfântă” – cu astfel de slogane, Papa implanta în
mințile polonezilor ideea de schimbare prin intermediul dialogului pașnic. Wojciech Jaruzelski a
introdus în anul 1981 legea marţială în Polonia, drept opoziţie lui Solidarność, înainte de a avea
loc primele alegeri democratice. Această manevră nu a schimbat spiritul Papei în privința
problemei. Totuși, în timpul celei de-a treia vizite în Polonia, în 1987, el s-a rugat în fața
monumentului in Gdansk, închinat muncitorior uciși de regimul comunist, iar la sfârșitul Missei
oficiate în fața a 750000 de credincioși, a menționat că „Nu există luptă mai eficientă decât
solidaritatea!” din care frază mulți au perceput cuvântul solidaritate ca semnificând organizația
revoluționară.
 Întâlnirea a doi lideri mondiali: Papa Ioan Paul al II-lea și Mihail Sergheevici
Gorbaciov

Mihail Gorbaciov intrase în zodia întâlnirilor istorice. La 1 decembrie 1989, cu o zi înainte

să dezbată problemele internaţionale cu George Bush, la Malta, liderul sovietic l-a vizitat pe
Papa Ioan Paul al II-lea. Întrevederea s-a desfăşurat la Vatican. S-a ajuns atunci la un acord
privind stabilirea de relaţii diplomatice între URSS şi Sfântul Scaun, prin trimiterea de
reprezentanţi permanenţi. Cei doi lideri de origine slavă au vorbit despre pace, perestroika şi
drepturi religioase. Noua orientare politică sovietică, de deschidere spre reforme, găsise sprijin la
Înaltul Pontif. Se rugase, după cum mărturisise oaspetelui, pentru reuşita perestroikăi. Europa
"trebuie să respire cu amândoi plămânii săi", a spus apoi Papa, în cadrul întrevederii, referindu-se
la cele două sisteme, capitalism şi socialism. Mandatul lui Gorbaciov în fruntea URSS schimbase
natura relaţiilor cu Vaticanul. Cardinalul Casaroli, secretar de stat, adeptul unui "Ostpolitik"
(politici estice) în materie religioasă, participase, în urmă cu un an, la Moscova, la festivităţile de
celebrare a 1000 de ani de la creştinarea ruşilor. A convorbit atunci timp de 90 de minute cu
şeful de la Kremlin despre dificultăţile catolicilor din prima "patrie a socialismului". Printr-un
gest de bunăvoinţă, Gorbaciov a reinstalat în funcţie doi episcopi catolici lituanieni exilaţi.
Pentru prima oară, în 1989, bieloruşii au primit şi ei un episcop catolic. A urmat apoi
"pelerinajul" lui Gorbaciov la Vatican. Era un alt gest de normalizare a relaţiilor URSS-ului cu
lumea necomunistă. Dar şi cu proprii cetăţeni, de vreme ce, potrivit unui sondaj efectuat în
epocă, peste 40% dintre sovietici credeau în Dumnezeu. Şapte decenii de ateism nu fuseseră de
ajuns pentru a slăbi credinţa oamenilor, fie ei ortodocşi, romano-catolici, protestanți sau
musulmani.
Totuşi rămăseseră nerezolvate numeroase aspecte religioase, după cum a mărturisit, de la
început, gazda întâlnirii. "Aşteptăm cu multă emoţie şi speranţă adoptarea de către ţara
Dumneavoastră a unei legi privitoare la libertatea de conştiinţă, a spus Ioan Paul al II-lea.
Nădăjduim că adoptarea acestei legi va avea ca efect lărgirea posibilităţilor vieţii religioase
pentru toţi cetăţenii sovietici. Omul devine credincios în urma liberei sale alegeri şi este
imposibil a obliga pe cineva să creadă. În Uniunea Sovietică şi mai ales în Rusia, ca şi în anumite
ţări vecine, cea mai mare parte a credincioşilor sunt creştini ortodocşi. Bineînţeles că nutrim
nădejdea ca fraţii noştri ortodocşi să se bucure de mai multă libertate. Şi aceasta cu atât mai mult
cu cât ne-am implicat acum într-un dialog ecumenic, care se desfăşoară într-un mod activ, cu
Bisericile ortodoxe, în special cu Biserica ortodoxă rusă. Căci suntem foarte apropiaţi între noi."
Papa Ioan Paul al II-lea a amintit şi despre enoriaşii catolici de rit roman şi rit bizantin, din
Lituania, Letonia, Bielorusia şi Ucraina. Îl preocupa lipsa "dreptului fundamental al libertăţii de
confesiune". Înţelegerea cu sovieticii referitoare la stabilirea de relaţii diplomatice prin trimiterea
reciprocă de reprezentanţi a fost, de asemenea, pe ordinea de zi a întâlnirii.
 Concluzii
La origini, creștinismul a însemnat o comunitate unică, și principiul de unitate s-a păstrat
ca unul fundamental până azi. Divizarea pe criterii doctrinare a intervenit mai târziu, dar a avut
urmări de milenii. Nici una din ramificațiile confesionale ale creștinismului nu vine contrar
principiilor statale, democratice sau socio-economice, fiindcă Biserica s-a dezvoltat în stat, și nu
înafara lui. Unele mișcări politice și culturale au găsit în principiile creștinismului impedimente
ale progresului, dar aceste concepte au fost compromise în timp, odată cu decăderea lor,
antitetică cu perpetuarea creștinismului.
Locul în care rolul Bisericii este observat în stat, sunt impasurile, când instituțiile statului
sunt blocate de un sistem bolnav, și doar Biserica, ca un organism independent, dar implicat în
viața societății, mai poate funcționa.
Papa Ioan Paul al II-lea este unul din exemplele în care Biserica liberă, oferă implus unei
societăți îngenunchiate, de a progresa, de a depăși o problemă, și nu oricum, ci prin cea mai
unamitară metodă – pacea. Un aspect foarte important aici este poziția liberă a Bisericii, și nu a
uneia subordonate statului, deoarece numai așa cuvântul Bisericii este echivoc, independent și
nepărtinitor.
Papa Ioan Paul al II-lea este un conducător creștin care a demonstrat rolul vital al Bisericii,
în progresul societății europene.
 Bibliografie
1. Brian Mooney, Mari lideri din antichitate până în prezent, trad. Liviu Mateescu, Editura
Lider, Bucuresti, 2008;
2. Massimiliano Signifredi, Ioan Paul al II-lea şi sfârşitul comunismului. Perioada de
tranziţie 1978 -1989 în Polonia;
3. Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrșitului de mileniu, Cluj, Casa de Editură Viața
Creștină, 1999;
4. Jean-Bernard Raimond, Ioan-Paul II – Un Papă în inima Europei, Prietenii Cărții,
București, 2000;