Trimișii

Ce mari sînt veșnic Doamne trimișii Tăi smeriți

dar nici o vreme-n lume și neam nu i-a-nțeles
în nici un rînd de oameni n-au fost urmați de lume
deși ei duc solia ce Însuți Tu le-ai dat,
deși Cuvîntul Vieții în gura lor e unic,
- ei sînt mereu de semeni adînc necunoscuți
fiindcă cei ce-alături trăiesc, - sînt orbi și surzi
urechile și ochii li se deschid tîrziu...
- Cînd se deschid devreme, atunci, prea tulburați,
din lene și păcate, - în contra lor uniți -
se scoală să-i trimită cît mai curînd napoi
la Dumnezeul care la dînșii i-a trimis.

... O, lumea nu iubește Cuvîntul Celui Sfînt!

- și oricine i-l aduce e osîndit de ea.
Trimișii, totdeauna plătesc cu jertfe grele
curajul mărturiei aduse lui Hristos.
Ei, care valorează mai mult decît popoare, - 
în trecerea prin lume sînt cei mai defăimați.
- Purtînd Lumina Slavei, ei simt că sînt nevrednici,
Lumina dusă însă, îi face sori pe veci.
Cînd Dumnezeu El Însuși nu le ascunde Fața
s-ascund ei să nu-i vadă prostia strălucind
căci lauda le-ar face ne-nchipuit de rău.

Doar cei smeriți cu duhul, ce-au ochi curați,

îi văd
- și îi urmează-n taină...
dar ei, ades, sînt muți.
Cînd le revine graiul și spun, e prea tîrziu:
primejdia răsplății, în lume, a trecut.
 ... Iar după-aceea poate să-i laude micimea
aceasta-i doar dovada nevredniciei ei.

—Traian Dorz