„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (Lucian Blaga)

 
Modernismul este un curent cultural-literar apărut în perioada interbelică, alături de
tradiționalism, căruia i se opune ca estetică. Acest curent a fost promovat de Eugen Lovinescu prin
intermediul revistei și cenaclului „Sburătorul”, dar și prin studii cuprinse în volumele: „Istoria
literaturii române contemporane” și „Istoria civilizației române moderne”. Modernismul reprezintă
o doctrină bazată pe ideea sincronizării literaturii române cu literatura universală. El presupune atitudini
anticlasice, antiacademice, antitradiționale și anticonservatoare, susținând ruptura față de trecut. Se
caracterizează printr-o mare diversitate tematică, prin subiectivitatea lirismului, inovație prozodică și
lexicală, valorificarea mitului, expresivitatea și ambiguiatatea limbajului. Mișcare largă, modernismul
cuprinde toate curentele postromantice: expresionism, simbolism, constructivism, suprarealism.
Creația lui Lucian Blaga depășește modernismul, apropiindu-se de expresionism, prin frenezia
trăirilor, nevoia eului de a-și depăși limitele, comuniunea cu natura, simbioza dintre bine și rău, viață și
moarte. Pentru expresioniști, creația este expresia pură a trăirilor sufletești. 
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul debutului editorial  din
1919, „Poemele luminii”, având rol de program (manifest) literar, realizat cu mijloace poetice.
Textul face parte din seria artelor poetice moderniste din literatura română interbelică, alături de
„Testament” de Tudor Arghezi și „Joc secund” de Ion Barbu.
Este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă în mod direct crezul artistic, propriile convingeri
în legătură cu misiunea artei și a artistului, în legătură cu tematica, modalitățile de creație și de expresie
artistică. Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică
la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Este o artă poetică expresionistă prin prezența unor trăsături:
sentimentul absolutului, exacerbarea eului creator, relația subiectivă cu misterul universului,
interiorizarea și spiritualizarea peisajului. 
De asemenea, se poate considera că textul constituie o materializare a crezului artistic blagian,
exprimat în „Pietre pentru templul meu”: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu
este să-l descifrăm, ci să-l adâncim atât de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”.
Ideile exprimate în acest text își vor găsi corespondent conceptual în lucrarea filosofică „Trilogia
cunoașterii”, în care autorul teoretizează două tipuri de cunoaștere: cunoașterea paradisiacă,
rațională, logică, ce urmărește descifrarea adevărului și reducerea misterului (specifică omului de știință,
filosofului) și cunoașterea luciferică, intuitivă, subiectivă, ce urmărește amplificarea,
supradimensionarea misterului cu ajutorul imaginației (specifică firilor artistice). Artistul optează pntru
al doilea tip de cunoaștere, ceea ce înseamnă adâncirea misterului și protejarea tainelor prin creație:
„Omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului”. Creația devine
astfel o răscumpărare a neputinței de a cunoaște absolutul, un mijlocitor între eu și lume. Sentimentul
poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Misterul este substanța originară
și esențială a poeziei: cuvântul originar; iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului; cunoașterea
lumii este posibilă numai prin iubire (comunicare afectivă totală).
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă
în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: pronumele personal la persoana întâi
singular („eu”), adjectivul posesiv la persoana întâi („mea”), verbele la prezent, persoana întâi singular
(„nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogățesc”, „iubesc”), alternând cu persoana a treia („sugrumă”),
topica afectivă/ cezura.
Titlul reprezintă o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Pronumele
personal „eu”, reluat de șase ori în cadrul textului, este așezat în fruntea primei poezii din primul volum,
adică în fruntea operei, confirmând trăsăturile expresionismului (exacerbarea eului), dar și atitudinea
poetului-filosof de a proteja misterele lumii. Verbul la forma negativă, „nu strivesc”, exprimă refuzul
cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de
minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, semnifică misterele
universale. 
Titlul este reluat în incipitul poeziei, iar sensul său, îmbogățit prin seria de antiteze și metafore, se
întregește cu versurile finale: „căci eu iubesc/ și flori, și ochi, și buze, și morminte”. Iubirea devine
astfel o cale de cunoaștere a misterelor lumii, prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Metaforele
enumerate surprind temele majore ale creației poetice, imaginate ca petalele unei corole ce adăpostește
misterele lumii: „flori” - viață / efemeritate / frumusețe, „ochi” - cunoaștere / contemplație, „buze” -
iubire / rostire poetică, „morminte” - moarte / renaștere.
Din punct de vedere compozițional, poezia este alcătuită din trei secvențe marcate prin scrierea cu
inițială majusculă a versurilor. 
Prima secvență exprimă, prin verbe la forma negativă („nu strivesc”, „nu ucid”), atitudinea
poetică în fața tainelor lumii, refuzul cunoașterii logice. Verbele se asociază metaforei „calea mea”
(destinul poetic asumat).
A doua secvență se construiește pe baza unor opoziții: „eu” - „alții”, „lumina mea” - „lumina
altora”, definind două moduri de cunoaștere, două moduri de raportare la mister.
Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Blaga, inclusă în titlul volumului de
debut, sugerează cunoașterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziția dintre „lumina altora”
(cunoașterea de tip rațional) și „lumina mea” (cunoașterea poetică).
Ampla comparație, așezată între linii de pauză, funcționează ca o construcție explicativă a ideii
versului median. Cunoașterea poetică este asemănată astfel luminii lunii; eul poetic devine un creator al
lumii, prin amplificarea misterelor ce o alcătuiesc.
Cele două tipuri de cunoaștere, sugerate de cele două metafore, sunt puse în relație cu două serii
verbale antitetice: „lumina altora” - „sugrumă”, („strivește”, „ucide”, „nu sporește”, „micșorează”, „nu
îmbogățește”, „nu iubește”), iar „lumina mea” - „sporesc”, „mărește”, „îmbogățesc”, „iubesc”, („nu
sugrum”, „nu strivesc”, „nu ucid”).
Antiteza este marcată și grafic, prin versul liber; astfel, în poziție mediană sunt plasate cel mai
scurt („dar eu”) și cel mai lung vers („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).
A treia secvență are rol conclusiv. Astfel, cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...
se schimbă... sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc”).
Discursul liric se organizează în jurul a două elemente de recurență: „misterul” și „lumina”.
Conjuncția „și”, prezentă în zece poziții, oferă cursivitate discursului liric. Topica afectivă (inversiuni și
dislocări sintactice) explică opțiunea pentru o formă de cunoaștere ce implică iubire, creație.
La nivel lexico-semantic, se observă frecvența termenilor abstracți, a cuvintelor din sfera
cosmicului. Conceptul de mister este redat prin metafore revelatorii: „tainele”, „flori, ochi, buze,
morminte”, „vraja”, „nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „a lumii taină”, „nențeles”,
„nențelesuri și mai mari”.
La nivel stilistic, se remarcă utilizarea cu predilecție a metaforei revelatorii, care urmărește să
reveleze un mister esențial pentru însuși conținutul faptului, dar și a metaforei plasticizante, care dă
concretețe faptului.
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu rimă variabilă și
măsură inegală), al căror ritm interior redă fluxul ideilor și frenezia sentimentelor. Eufonia versurilor
sugerează amplificarea misterului. Se cultivă ingambamentul, conferind cursivitate ideilor poetice.
În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică modernistă, punând în
evidență opțiunea poetică pentru un tip de cunoaștere subiectivă, luciferică, ce presupune contemplație,
iubire, imaginație, ce nu limitează, ci amplifică misterele universului. Astfel, prin mijloacele ei
specifice, miturile și simbolurile, poezia pătrunde mai adânc tainele universului. Opinia mea este că „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie reprezentativă pentru direcția modernistă, prin
viziunea subiectivă asupra lumii, prin elementele expresioniste precum exacerbarea eului, prin
intelectualizarea emoției, dar și prin prozodia modernă: ingambamentul, măsura metrică inegală și
absența rimei.