Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și

întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost
formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa
canadiană Mary Ainsworth.

Pentru sugari și copiii mici, „obiectivul principal” al sistemului de comportament atașat este menținerea sau atingerea
apropierii de figurile de atașament, de obicei părinții.

Learn more

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.

Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor.

Learn more

Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli de ortografie sau de punctuație.
Puteți consulta manualul de stil și contribui prin corectarea greșelilor.

Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile
emoționale individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații
emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil.

Teoria atașamentului se folosește de gândirea etologică, de gândirea psihologiei

dezvoltării, a psihanalizei și a teoriei sistemelor.
Bowlby își propusese ca scop principal să pună bazele științifice ale unui punct de vedere
psihanalitic al teoriei relației obiectelor și să verifice empiricipotezele psihanalitice în acest
domeniu. Pe parcursul cercetării științifice însă el s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de
psihanaliză, iar teoria atașamentului a devenit o disciplină de sine stătătoare.
Teoria atașamentului se înrudește strâns cu teoria sistemelor și psihologia cognitivă și
contribuie major la terapia familiei, terapia cognitivă și psihanaliză.
EvoluțieModificare

Charles Darwin

Lorenz și Tinbergen

Bowlby se referă la Charles Darwin atunci când spune că fiecare om este înzestrat cu sisteme de
comportament care să asigure supraviețuirea speciei. Din aceste sisteme face parte și comportamentul
atașat.
Arietta Slade, psihanalist american, cercetătoare în domeniul teoriei atașamentului și terapeut de copii
și adolescenți, rezumă următoarele stadii:
1. copilul are o predispoziție genetică de atașare de o anumită persoană

2. copilul își va organiza comportamentul și gândirea astfel încât această relație atașată să aibă
continuitate, lucru esențial pentru supraviețuirea sa psihică și fizică.
3. adesea, copilul plătește cu deranjamente funcționale păstrarea continuității atașamentului față
de o anumită persoană.
4. tulburările emoționale și cognitive care își au rădăcinile în tulburările de atașament din
copilărie iau naștere ca reacție la incapacitatea părinților de a-i satisface acestuia nevoile de
confort, siguranță și liniște emoțională.[1].

În esența teoriei sale, Bowlby se raporta la etologialui Charles Darwin, (cercetarea comparata a
comportamentului). După jumătatea anilor 1950 au apărut în teorie și referințe strânse la Konrad
Lorenzsi Nikolaas Tinbergen, care experimentau comportamentele innăscute ale animalelor. El făcea
referiri la cercetări din Teoria învățării care au avut loc de exemplu cu pui de maimuța Rhesus
(Macaca mulatta). Harry Harlow a descoperit următoarele: Puii de maimuță caută apropierea fizică a
mamei-păpușă acoperită cu blană, care însă nu îi hrănește-evitând însă contactul fizic al mamei-păpușă
din sârmă, care îi hrăneste, dar nu este acoperită cu blană.Acest fapt contrazicea după părerea lui
Bowlby teza clasică formulată de psihnaliză care în contextul educațional susținea ca legătura dintre
mamă și copilul ei este determinată în primul rând de hrănirea acestuia din urmă de către mama lui.
Aceasta era accepțiunea de atunci a acestor teorii. Bowlby a inițiat diverse speculații în ce privește
efectele pozitive și negative pe care aprorpierea sau separarea de mamă sau de grup ar putea să le aibă
asupra individului. Concluzia lui finală a fost că atașamentul este un comportament învățat de-a lungul
evoluției speciei, care are ca rol apărarea de animale de pradă. Chiar și adulții se simt mai siguri în
apropierea unei anumite persoane sau grup, în special cănd se află într-o situație neobișnuită. Pentru
animalele tinere sau copii atașamentul are însă o însemnătate deosebită deoarece,în cazul separării de
mamă acestea sunt expuse pericolelor. Cercetări ulterioare au confirmat teoria lui. Însă abia
experimentele psiholoagei Mary Ainsworth, au adus dovezi științifice acceptate de către specialiștii în
teoria atașamentului. Ainsworth a inventat un cadru experimental special, în care comportamentul
atașat al copiilor a fost dovedit în mod diferențiat. Întrucât de la început teoria atașamentului a fost
puternic criticată de către psihanaliști cercetările lui Bowlby nu au stărnit în mod deosebit atenția. În
ultimii 20 de ani însă, interesul psihanaliștilor pentru această teorie a crescut simțitor. În prezent,
Teoria atașamentului este recunoscută ca făcând parte din teoriile consacrate ale psihologiei. O mare
masă de cercetători și oameni de știință studiază atent atașamentul și interacțiunile dintre părinți și
copii, rezultatele cercetărilor întregind constructiv teoriile privind dezvoltarea normală și
patologică[2].Acest fapt a condus implicit la folosirea acestor resurse teoretice, în special în
psihoterapia adulțior si a copiilor[3][4][5].
Principii
Atașamentul (engl.: attachment) definește legătura emoțională strănsă dintre oameni. Între nou-născut
și părinții acestuia sau alte persoane se dezvoltă o relație specială. Atașamentul determină copilul mic
să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință, în caz de pericol.Acest pericol poate să fie
atât obiectiv cât și subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care copilul se
atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.
Comportamentul atașării cuprinde diverse moduri de comportament social cum ar fi: zâmbet, țipăt,
ținut strâns, târâtul pe burtă spre mamă, căutarea persoanei de referință, s.a.m.d. Aceste manifestări
compun un sistem complex de comportament care este programat genetic și care se întâlnește la toți
puii de mamifere,în special la om.
Manifestarea comportamentului atașării este activată în situații de alarmă sau când copilul dorește
apropierea fizică. Situațiile de alarmă sunt însoțite de stres emoțional, de exemplu când distanța față de
persoana de referință este prea mare, în stări de disconfort, durere sau teamă. Se manifestă de
asemenea la reuniunea cu persoana de referință.

Apropierea scurtă, contactul vizual sau fizic de scurtă durată de persoana de referință pune capăt în
general comportamentului atașant. După aceea copilul se simte în siguranță și de obicei își manifestă
curiozitatea(comportament explorator) pentru tot ce îl înconjoară. Nevoia de stabilire în mod
repetat a contactului vizual cu persoana de referință la copii arată cât de important este atașamentul
sigur, pentru explorarea lumii înconjurătoare. Acesti doi poli vor sta la baza
dezvoltării autonomiei sănatoase a individului. Comportamentul atașant nu rămâne stabil ci cunoaște
pe parcursul vieții anumite schimbări. La copiii mai în vârstă și la adulți, atașarea în forma ei
originară, observabilă cu ochiul liber, nu mai este atât de evidentă.Gesturile de apropiere și de
îndepărtare de persoana de referință, comportamentul atașant și explorator evident dispar. Totuși,
folosindu-se de bazele teoretice ale teoriei atașamentului, cercetătorii au descoperit cauzalități clare
între comportamentul atașant al copilului mic și comportamentele din copilăria târzie, adolescență si
maturitate. În urma experiențelor timpurii cu persoanele de referință,copilul dezvoltă un model
internalizat de reprezentare (en: inner working model ), o matrice psihică ce va rămăne relativ stabilă
de-a lungul întregii vieți.
Modelul internalizat de reprezentare conține experiențele timpurii ale atașamentului precum și
așteptările pe care individul le va simti în relația cu oamenii de-a lungul vieții. Aceste așteptări au ca
scop anticiparea și interpretarea comportamentului persoanelor cu care subiectul intră în contact. [6]
După dezvoltarea în primul an de viață, modelele internalizate de reprezentare devin din ce în ce mai
stabile, acestea transformându-se în reprezentări ale atașamentului [7].Termenul de reprezentare a
atașamentului corespunde mai degrabă tradiției psihanalitice decât pshihologiei cognitive, care ar
vorbi mai degrabă de schemă, mai precis de schema atașamentului.
De reținut este că tipurile de atașament rezultă din relația părinte-copil, acestea
oglindind calitățiinteracționale ale comportamentului ambelor părti. Hotărâtoare pentru calitatea de
mai târziu a atașamentului este sensibilitatea persoanelor de referință, mai exact reacția promptă și
adecvată la manifestările și nevoile copilului. În acest sens, comportamentul atașant ulterior al
copilului, reflectă în primul rând interacțiunea cu persoana de referință și mai
puțin temperamentul sau caracterul individului.

Prin atașare, copilul încearcă să primească consolare din partea persoanei de referință

Termenul interacțiune (sinonim: influențare reciprocă) definește comportamentele umane

reciproce. Psihologia socială folosește acest termen pentru a se referi la reciprocități sau
condiționări reciproce în context social. John Bowlby a folosit acest termen pentru prima dată în
lucrarea sa Despre atașamentul mamă-copil [8] în contextul comportamentului social. Pe fundamentul
teoretic al Teoriei atașamentului,cercetătorii au reușit să operaționalizeze interacțiunea atașantă și să o
probeze empiric prin testul intitulat Situația neobișnuită ( Strange situation). În acest test se
cercetează sensibilitatea persoanei de referință , atașamentul copilului și legătura dintre cele două
aspecte.
Comportamentul specific atașării se dezvoltă în primul an. Până la vârsta de șase săptămâni persoana
de referință poate fi înlocuită cu oricine. Apoi,odată cu zâmbetul acordat unei anumite persoane, ia
naștere o legătură mai mult sau mai puțin strânsă față de una sau mai multe persoane ( de
ex:mamă,tată,frați sau bonă).
Pe măsură ce copilui poate să se deplaseze( locomotor), începând cu luna a șaptea-a opta, acesta
poate fie să păstreze activ apropierea fizică de persoana de referință fie să se îndepărteze de aceasta
pentru a explora mediul înconjurător (individuare).Această fază este posibilă și
datorită permanentizării obiectului, care îi permite copilului să-și imagineze un obiect fără ca
acesta să fie prezent în fața ochilor lui. Începând cu al treilea an de viață copilul încearcă să
influențeze comportamentul persoanei de referință în funcție de situație< [9]
Modelul celor patru faze ale atașamentului după Bowlby 1969: 1. Faza premergătoere: până la cca. 6
săptămâni 2. Faza de diferențiere a persoanei de referință: săptămâna a 6-a până în luna a 6-7-a 3.
Atașarea propriu-zisă: lunile 7-8 până la 24 4. Parteneriatul orientat: după 2-3 ani Comportamentul
atașat, respectiv cristalizarea tipului de atașament a nou-născutului, se naște prin adaptarea la
comportamentul persoanelor de referință care stau la dispoziție în momentul respectiv. În acest sens,
primele 6 luni de viață au cea mai importantă pondere (engl: imprinting). Totuși, se consideră că
fenomenul posedă o anumită plasticitate: În urma experiențelor, comportamentul asociat
atașamentului se modifică în funcție de experiențele avute, pe tot parcursul copilăriei și tinereții.
Anumiți factori de risc, sau factori favorabili (cum ar fi psihotraume sau atașament sigur târziu) s-au
dovedit a avea influențe decisive. La maturitate atașamentul e considerat relativ constant și repetabil în
toate relațiile strânse care iau naștere. Interacțiunea mamă-copil timpurie tinde să se generalizeze.
Dincolo de acest aspect, cercetările au demonstrat că matricea atașării are și aspecte transgenerative:
Copii atașați nesigur, vor avea la rândul lor, când devin părinți, adesea copii atașați nesigur. Teste
specifice pot prezice cu un înalt grad de probabilitate tipul de atașament pe care viitorul copil îl va
avea, în funcție de tipul de atașament propriu mamei [3][7][10][11]
În decursul dezvoltării ontogenetice s-au găsit corelații semnificative între calitatea atașamentului la
copii de un an și psihopatologia la vârsta de 10 ani.[12]. Cercetări recente au demonstrat de
asemenea corelații serioase între atașamentul sigur și stabilitatea psihică, respectiv între atașamentul
nesigur și deranjamente psihopatologice (tulburări emoționale a vârstei tinere, tulburări borderline ale
personalității, atacuri de panică, comportament impulsiv, și diverse dependențe).
Situația necunoscută
Tipuri de atașamentModificare
În Situația necunoscută, dar și în cursul altor teste au fost descoperite și definite tipuri clare de
atașament. Comportamentul asociat acestora este divers și adesea individualizat. Cel mai adesea se
numesc patru tipuri de atașament:[13]

Tip de Comportametul în
Simbol Descriere
atașament test

Sunt scurt timp iritați

iar uneori plâng dacă
persoana de referință
părasește încăperea.
Totuși, se lasă
Acești copii pot să
consolați de persoana
regleze apropierea
străină și se liniștesc
și distanța
Sigur Tip-B persoanei de repede; se joacă și în
prezența persoanei
referință în mod
necunoscute; la
adecvat.
reîntoarcerea
persoanei de referință
aleargă în
întâmpinarea acesteia
și o salută bucuros.

Nesigur- Tip-A Copiii arată o Reacționează cu

evitant pseudodependenț nepăsare la
ă față de persoana despărțirea de mamă;
de referință. se joacă foarte des
Aceștia ies în singuri; nu
evidență prin reacționează la
evitarea contactlui, întoarcerea persoanei
iar pentru a de referință sau o
compensa stresul refuză prin ignoranță.
ivit se
concentrează pe
 jocul obiectele la
îndemână.

La despărțirea de
mamă aceștia sunt
dezorientați, aleargă
spre usă și o lovesc, iar
Acești copii se persoana necnoscută
comportă nu reușește să îi
Nesigur- ambivalent la liniștească. La
Tip-C
ambivalent reuniunea cu reîntoarcerea mamei
persoana de manifestă un
referință. comportament
ambivalent atât de
căutare a contactului
cât și de refuz agresiv
a acesteia.

Principala
caracteristică a
comportamentului
acestor copii sunt
Copiii arată un manifestări bizare cum
comportament clar ar fi privirea fixă,
dezorientat, învârtirea în cerc,
Dezorganiza
Tip-D părând că nu au legănarea și alte
t
nicio relație cu mișcări stereotipe;
persoana de uneori sunt amestecate
referință. și celelalte tipuri de
comportament al
atașării cum ar fi
simultaneitatea
căutării contactului și
refuzul acestuia.

Atașamentul sigurModificare
Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copiii atașați sigur au o mare încredere
în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de care adultul dă
dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă a semnalelor
copilului și interpretarea corectă a lor precum și prin reacția potrivită la aceste semnale, o reacție care
să nu provoace frustrări copilului.[7]
Acești copii plâng și ei în „situația necunoscută“. Ei își manifestă clar emoțiile, ba chiar acceptă
parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la experiment. Cu toate că
despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că persoana de referință nu îi va lăsa
definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată.
În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“, în care copilul se
află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este atașat nu este cu el – sunt
însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta caută
contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din nou explorării
mediului înconjurător.

Atașamentul nesigur-evitantModificare
Copiii cu atașament de tip A reacționează aparent indifernți, cănd persoana apropiată părăsește
încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a părea înfricoșați sau
supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a copilului
în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în momentul când mama
părăsește încăperea crește mai mult decât la copii atașați sigur care își manifestă clar supărarea. Acest
fapt denotă stresul prin care copii atașati nesigur-evitant trec. S-a constatat și creșterea pulsului. La
revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând
persoana de referință.
Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ce privește disponibilitatea persoanei de care
sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de
asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul persoanei de referință. Acest tip de atașament se
observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o găsesc pentru a scăpa
de această situație stresantă și amenințătoare pentru ei, este de a evita relația în sine.
Atașamentul nesigur-ambivalentModificare
Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de Tip
C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți de persoana de referință. Când aceasta
părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută cât și de
încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească încăperea. Întrucât
situația neobișnuită îi înspăimântă, copiii își manifestă comportamentul atașant de la bun început.
Schimbul continuu între afecțiune și respingere determină copilul să se manifeste în permanență atașat.
Micuțul nu poate aprecia comportamentul și reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea
el este preocupat în permanență să ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința
și dorințele acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a
curiozității și a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea
mediului înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă pentru că persoana
de referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că
„situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și temători.
Atașamentul dezorganizat/dezorientatModificare
Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea atașament de Tip
D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main care a întreprins și
cercetări în domeniul atașamentului adulților AAI (en: Adult Attachment Interview). Au fost
întotdeauna copiii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și colegii
ei îi încadrau pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau pe unii chiar în atașament nesigur-
evitant. După introducerea celei de-a patra categorii ( de tip D) s-a dovedit că o mare parte din
comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au
manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipurisau mișcari
incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a
persoanei de referință și manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau
nesigure și de împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de
referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să
mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feței
foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează persoanei apropiate. Unii
reacționează temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu expresii ale feței pline de anxietate,
umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului pornește de la premiza ca orice
copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul aferent
atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana
de referință se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de atașare coerentă pentru a primi
apărare și consolare: deoarece persoana de referință - omul care ar trebui să ofere protecție- este și cel
care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită situatie dublu atașată ( ''Double Bind-
Situation'') din care nu mai găsește ieșire.
O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul lor traume
psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care remarcă starea
de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața adultului care suferă de intruzii
( penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl sperie pe copil și îi activează acestuia
sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil. În cele mai multe cazuri
adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și reacționa adecvat la nevoile micuțului.
Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită pozitie sau comportamente neutre
provoacă teamă copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui
groază se oglindește pe fața adultului[4][11]. Cercetările lui Ainsworth și Crittenden au dus la o
clasificare asemănătoare, pe care au numit-o ambivalent-evitantă ( de tip A/C) respectiv instabil-
evitantă[11].
Efectele tipului de atașament asupra dezvoltării ulterioare ale
copiluluiModificare

Tată cu copil: Copii se pot atașa în mod stabil de mai multe persoane

Prin teoria atașamentului s-au putut dovedi efectele pe termen lung ale relației timpurii dintre persoana
de referință și copil. În funcție de rezultatele testului „Situația necunoscută“ făcute cu copii între 12-18
luni, se pot deduce cu siguranță unele din efectele pe care tipul de atașament îl are asupra persoanei
testate:

Copii atașați sigur, au la grădiniță și școală un comportament social mai adecvat, dau dovadă de mai
multă fantezie și afectivitate pozitivă la joacă, se pot concentra mai bine și pe o perioadă mai lungă, au
o mai mare încredere în sine și manifestă mai rar simptome depresive. Alte cercetări au dovedit că
aceștia sunt mai deschiși și mai competenți în a stabili contacte sociale noi, atât cu de adulți cât și cu
alți copii, decât copii care sunt atașați nesigur-evitant sau nesigu-ambivalent. La vârsta de șase ani,
copii atașați sigur se manifestă mult mai rar psihopatologic decât cei atașați nesigur [12].Experințele de
atașament timpurii au un și efect neurofiziologic asupra receptorilor hormonuluiOxitocin, care la
rândul lui influențează comportamentul.
Grupe cu grad de risc ridicatModificare
În rândul grupelor cu un grad de risc ridicat, cum sunt copii bolnavi psihic, puternic traumatizați sau
neglijați, s-au descoperit și alte tipuri de atașament, mixaje de tipuri de atașament nesigur-evitant cu
ambivalent. De asemenea copii cu o nevoie exagerată de atenție și îngrijire sau cu manifestări de
supraadaptare ( acceptarea oricăror condiții) la tipul nesigur-evitant, precum și comportament agresiv
amenințător sau total neajutorat la tipul nesigur-ambivalent. [7]
Atașamentul tinerilor și al adulților
Atașamentul adulților și efectele acestuia asupra calității atașamentului copiilor
Debutul relației de atașare și neurobiologia
Modificări ale teoriei lui Bowlby după noile cercetări
Anomalii ale atașamentului
Riscuri și psihopatologie
Teoria atașamentului și psihoterapia
Percepția
Note
Bibliografie
Ultima modificare efectuată acum 2 ani de către 37.251.220.48.
PAGINI SIMILARE
adulțilorModificare

După cum am văzut în testul „Situația necunoscută“ copii manifestă diverse tipuri de atașament.
Aceste tipuri sunt de fapt strategii cu care copii tind să iși regleze raporturile emoționale față de
persoana de referință.

Un punct important pe ordinea de zi a cercetărilor din domeniul teoriei atașamentului îl constituie și

reacțiile persoanei de referință la comportamentul atașant al copilului, modul în care adultul înțelege
comportamentul de atașament al copilului și cauzele pentru care adulții înțeleg în mod diferit
comportamentul de atașare a copilului.

Dacă la copii cu vărste cuprinse între 12 și 36 de luni comportamentul asociat atașării este ușor de
observat, la copii mai în vârstă sau la adulți acesta nu se mai manifestă atât de vizibil. Apropierea de
persoana de referință și explorarea mediului doar sub protecția acesteia nu se mai poate observa.
Începând cu vârsta școlară copii au formate păreri asupra atașamentului, păreri care sunt formate din
experiențele trecute și care la rândul lor le influențează comportamentul.

Au luat naștere și alte metode în afara „Situației necunoscute “ a lui Ainsworth. Pentru a cerceta
comportamentul specific atașării de-a lungul întregii vieți, s-au format diverse interviuri si teste
specifice .

Unul dintre cele mai cunoscute instrumente în acest sens îl constituie Interviul Atașării Adulților Adult
Attachment Interview (AAI) a psiholoagei Mary Main[14]
Pentru copii cu vârste cuprinse între 8 și 13 ani, s-a conceput „Interviul Atașării Copiilor“ (Child
Attachment Interview)(CAI).
Tipul de atașament al copiilor preșcolari și din primii ani de școală se stabilește cu o metodă de
completare în joacă de către aceștia a unor povestioare dinainte pregătite.. [15]
Observarea interacțiunilor mamă-copil este de asemenea un mijloc răspândit prin care psihologii își
fac o imagine asupra relației de atașament dintre un copil și persoana de referință a acestuia.
Atitudinea cognitivă și emoțională care stă în spatele comportamentului adulților care interacționează,
este studiată printre altele prin testul numit Interviul Atașamentului Adult ( en: Adult Attachment
Interview“ (AAI). Interviul Atașamentului Adult este o metodă de interviu semistandardizată, prin
care se evaluează experiențele cognitive și emoționale ale persoanei adulte în raport cu persoanele de
referință ale acesteia. Interesant este faptul că, în acest test nu sunt evaluate descrierile experiențelor
pe care persoana le-a avut în copilărie, ci coerențadeclarațiilor asupra acelei perioade de timp, precum
și atitudinea pe care adultul o are în prezent față de atașament. Se încearcă să se aprecieze gradul de
coerență și logicâ din spatele declarațiilor adulților privitoare la situațiile legate de atațament, atât din
copilărie cât și din prezent. Rolul principal este jucat nu atât de trăirea unor experiențe traumatice, ci
din coerența declarațiilor se fac deducții legate de gradul de integrare și prelucrare a experiențelor
copilăriei în situația prezentă. În acest sens, se definește ca fiind coerentă, acea declarație a peroanei
intervievate care descrie experiențele trecute in mod succint, și logic corelându-le la situația lor
prezentă. Interviul Atașamentului Adult permite stabilirea unor corelații clare dintre tipul de atașament
al copilului si atitudinea atașantă a persoanei de referință. În urma evaluării unei anumite atitudini
atașante a mamei gravide testate , s-a putut dovedi clar corelația cu un anumit tip de atașament al
copilului. Clasificarea atitudinii atașante a mamei stabilită prin Inteviul Atașamentului Adult,
corespunde și poate fi prezisă în proporție de 80 % cu tipul de atașament al copilului, stabilit ulterior
prin „situația necunoscută“ Interviul Atașamentului Adult a permis clasificarea câtorva categorii clare
de „atitudini atașante“ ale adulților. Acestor categorii li s-au corelat tipuri de atașament descoperite la
copii în cadrul „situației necunoscute“. La bazele acestor cercetări stau premizele teoretice ale lui
Bowlby, „modelele internalizate de reprezentare“ adică efectele experiențelor specifice atașamentului.
Atașamentul adulților și 
În chimia organică, un alcool este un compus organichidroxilic, care conține o grupă
funcțională hidroxil (-OH), aceasta fiind legată de un atom de carbon saturat, în starea
de hibridizare sp3. Grupa hidroxilpoate fi legată de o catenă saturată, din partea saturată a
catenei unei alchene, sau de catena laterală a unei hidrocarburi aromatice. Formula generală
pentru un alcool simplu, aciclic, este CnH2n+1OH.

Grupa funcțională hidroxil (-OH) legată de restul de hidrocarbură; unghiul reprezentat este unghiul dintre legături.

În limbajul curent, termenul de alcool se referă aproape întotdeauna la etanol, cunoscut și

ca alcool de cereale, și deseori la orice băutură care conține etanol (vezi băutură alcoolică).
Acest sens stă la baza termenului de alcoolism (dependență de alcool). Reținerea de a nu
consuma alcool (abstinență), iar legea din SUA din anii 1900 de interzicere a consumului de
alcool (prohibiție). Ca medicament, etanolul este cunoscut ca având un efect depresiv, care
scade acuitatea reflexelor sistemului nervos central. Alte forme de alcool sunt de obicei
denumite cu un adjectiv de rigoare, precum alcool izopropilicsau prin sufixul -ol, ca
în izopropanol.
Cuvântul datează din secolul XVI, când a fost folosit pentru se denumi orice substanță la
care se ajungea prin sublimare. Acesta derivă din termenul latin medieval alcool ("pudră
de stibiu"), originar din arabăal-kuḥūl (‫)الكحول‬, care este de asemenea sursa termenului kohl și
legat de rădăcina k-ḥ-l, atestată în cuvântul arab pentru machiaj.
Alcoolismul, denumit și etilism, este o intoxicație alcoolică cronică, o stare patologică
determinată de consumul excesiv de alcool.[1] Prin alcool se are în vedere etanolul.

„A la Mie” un restaurant 1891 (53,5 × 68 cm) 

Boston Museum of Fine Arts (SUA) / Ulei, guașă pe carton
Pictură de Henri de Toulouse-Lautrec, și el alcoolic cea mai mare parte a vieții sale adulte

Gin Lane de William Hogarth (1751), Tate Gallery, Londra

„Regele alcoolului și prim-ministrul său”

Termenul alcoolism a fost folosit pentru prima oară de către medicul suedez Magnus
Huss în 1849.[2] În secolul 19 și la începutul secolului 20 pentru dependența de alcool
se folosea doar termenul dipsomanie.
Alcoolismul este manifestarea, conștientă sau nu, prin care individul caută satisfacerea
nevoii de a consuma alcool, indiferent de mijloace sau consecințe, pentru
evitarea sevrajului sau a stărilor psihice neplăcute. Consumul de alcool este
determinat atât de dependența fizică, cât și dependența psihică. [3]
Consumul necontrolat de alcool are repercusiuni asupra sănătății și poziției sociale ale
celui care bea. La fel ca și alte dependențe, alcoolismul este privit ca o boală tratabilă.
Dependența de alcool include patru simptome: [4]
 nevoia incontrolabilă de a consuma alcool
 pierderea controlului - incapacitatea de a se limita la un singur pahar de băutură la o ocazie
deosebită
 dependența psihică - simptome provocate de abținerea de la alcool, ca de exemplu amețeli,
greață, anxietate, tremurături și transpirație abundentă
 toleranța - nevoia de a crește cantitatea de alcool consumată pentru a-i simți efectele

Alcoolismul este o boală, nu un viciu. Este o boală progresivă, fizică, mentală și

spirituală, marcată de obsesia de a bea, în ciuda răului fizic produs de consumul de
alcool. Este o boală a negării, în care bolnavul declară cu convingere "Eu nu sunt
alcoolic!"- în ciuda tuturor evidențelor.[5]
Intoxicația cronică, voluntară, prin consumarea repetată și uneori masivă de băuturi
alcoolicereprezintă un flagel social (o adevărată "pandemietoxică"), etanolul fiind inclus
în categoria "drogurilorsociale"[6].
Profesorul american Elvin Morton Jellinek a realizat o clasificare a formelor de
alcoolism:[7]
 Alcoolismul alfa/α (faza prealcoolică) cu o durată care se întinde de la câteva luni până la
câțiva ani. Inițial alcoolul este consumat ocazional iar ulterior constant în scopul ameliorării
unui conflict intrapsihic sau a efectului anxiolitic. Nu se ajunge la dependența fizică.
 Alcoolism beta/β. Consumul abuziv de alcool este datorat obiceiurilor socioculturare. Datorită
abuzului pot apărea complicații medicale diverse.
 Alcoolism gamma/γ. Se constată pierderea controlului asupra cantității consumate, creșterea
interesului pentru procurarea alcoolului concomitent cu scăderea interesului general și
neglijarea îndatoririlor sociale și familiale (psihopatizare). Se identifică în mod constant un
tablou clinic de sevraj după 3-7 zile ce denotă instalarea dependenței fizice.
 Alcoolism delta/δ. Se caracterizează prin perioade de intoxicație prelungite ce favorizează
degradarea treptată a personalității, scăderea abilităților noetice până la apariția demenței și a
psihozelor alcoolice. Dependența fizică este foarte intensă, nepermițând suprimarea
consumului nici pentru 1-2 zile.
 Alcoolism epsilon/ε (dipsomania). Se caracterizează prin consum de alcool periodic în cantități
exagerate timp de câteva zile. Are un debut și un final brusc, cu intervale libere de chiar luni
de zile. Poate apărea în contextul unei patologii afective bipolare, al unei turburări de somn
asociate cu tulburări medicale/psihiatrice, tulburările de somn asociate cu tulburări mentale,
tulburări de personalitate sau în epilepsie. Dipsomania este considerată forma cea mai gravă a
alcoolismului.
La întreruperea consumului, se instalează sevrajul etanolic, care poate fi clasificat în 4
categorii, în funcție de severitatea simptomelor și momentul apariției lor: [8]
1. Sevrajul etanolic minor (tremor) care apare în 6-12 ore de la ultima băutură și care se
manifestă prin tremor, anxietate, grețuri, vărsături și insomnie.
2. Sevrajul etanolic major (halucinații) care apare în 10-72 ore de la ultima băutură și care se
manifestă prin halucinații tactile, auditive și vizuale, tremor al întregului corp, vărsături,
diaforeză și hipertensiune. Prezența halucinațiilor este un factor predictor de apariție a
Delirium tremens.
3. Convulsiile care apar în 6-48 ore la pacienți care în mod normal nu au convulsii, prezinta EEG
normal și care se caracterizează prin crize tonico-clonice generalizate cu perioadă postictus
scurtă. Aproximativ 40% din pacienții cu sevraj etanolic au crize izolate, doar 3% din pacienți
evolează spre status epilepticus. Circa 33% din pacientii cu sevraj și convulsii evolează spre
Delirium tremens.
4. Delirium tremens (DT) este cea mai severă complicație a sevrajului etanolic și se manifestă în
general la 48-96 ore de la întreruperea consumului de alcool. Majoritatea semnelor clinice care
apar în DT sunt similare celor din sevrajul necomplicat, dar diferă ca severitate: tremor,
instabilitate vegetativă (hipertensiune și tahicardie), agitație psihomotorie, stare confuzională,
halucinații, febră.
5. Alcoolismul este un tip de dependență la fel ca și cea de droguri. Nu este atât
fizică cât și mentală. Alcoolismul este împărțit în 2 categorii: dependența și
abuz. Oamenii care sunt dependenți de alcool petrec o mare parte din timp cu
consumul de alcool și obținerea acestuia. Dependența fizică implică: o nevoie
de cantități tot mai mari de alcool pentru a se îmbăta sau pentru a atinge
efectul dorit (tolerantă), urmările fiind boli legate de alcool, probleme de
memorie, după ce au băut cantități mari. Apar simptomele de sevraj când
consumul de alcool este stopat.
6. Nu există nici o cauza cunoscută comună a alcoolismului. Cu toate acestea,
mai mulți factori pot jucă un rol important în dezvoltarea să. O persoană care
are o mamă alcoolică este mult mai probabil să devină alcoolică spre
deosebire de o persoană în a cărei familii nu se consumă alcool. Cercetarea
sugerează că anumite gene pot crește riscul de alcoolism, dar care gene sau
modul în care lucrează nu este cunoscut.
7. Factorii psihologici pot include: o nevoie de ajutor, anxietate, conflicte în relații,
depresie, stimă de sine scăzută. Factorii sociali includ: ușurință de a obține
alcool, acceptarea socială a consumului de alcool, stil de viață stresant.
8. Cei cu risc de a dezvolta [9] includ: bărbații care au 15 sau mai multe reprize de
consum de alcool pe săptămână, femeile care beau de 12 sau mai multe ori pe
săptămână, oricine consuma 5 sau mai multe băuturi ocazional, cel puțin o
dată pe săptămână.
9. Teste pentru abuzul de alcool includ: nivelul de alcool din sânge - alcoolemia -
(acest lucru poate spune dacă cineva a consumat recent alcool, dar nu
confirmă neapărat alcoolism), hemograma completă, teste de acid folic, teste
ale funcției hepatice, teste serice de magneziu, totalul de proteine și de acid uric.
10. Alcoolismul afectează sistemul nervos central precum un medicament
antidepresiv. Acest lucru duce la o scădere în activitate, anxietate, inhibiții și
tensiune.
11. Chiar și câteva pahare pot schimba abilitățile motorii, comportamentul și
capacitatea de a gândi clar. Alcoolul poate afecta concentrarea și judecata.
Consumul excesiv de alcool poate duce la o intoxicație a organismului.
12. Unele simptome ale alcoolismului includ: durere abdominală, confuzie,
episoade de violență, ostilitate, lipsa de control asupra alcoolului,
imposibilitatea de a elimina sau de a reduce cantitatea de alcool din consum,
găsirea diverselor scuze pentru a bea, greață, vărsături, nevoia de a consuma
alcool în fiecare zi în mod regulat, neglijența de a mânca, amorțeala și
furnicături, aspect fizic neîngrijit, comportament secretos pentru a ascunde
consumul de alcool, tremurături dimineața.
13. Eliminarea alcoolului duce la simptomele următoare: confuzie, anxietate,
moarte, creșterea tensiuni arteriale, pierderea poftei de mâncare, greață și
vărsături, psihoză, creșterea temperaturii, ritm cardiac rapid, agitație sau
nervozitate, convulsii și tremur.
14. Mahmureala este o stare neplacută, rezultată in urma consumului de alcool, ca
urmare a unei intoxicații etilice si deshidratare, dar și a efectului pe care îl are
alcoolul asupra sistemului digestiv, rinichi și ficat.

15.
16. Mahmureala un tablou de Toulouse-Lautrec

17. Mahmureala se instalează după ce efectele toxice ale alcoolului încep să

dispară. Consumul de alcool are efect diuretic asupra organismului, conducând
la folosirea frecventă a toaletei, și de fiecare dată când se elimina apă, se
elimină și o mulțime de substanțe minerale, fapt ce va cauza starea neplăcută
specifică mahmurelii. În mahmureală există simptome fizice precum, cel mai
adesea, dureri de cap și stomac și tulburări psihice precum depresia.
18. Durerile de cap (migrenele) au drept cauză deshidratarea, care, la consumul de
alcool, este mai acută. Corpul intră, pe „avarii” și consumă apă din țesuturi,
conducând la dureri în mai multe zone. Vara, consumul de apă este mai mare,
 din cauza temperaturilor ridicate, prin urmare, mahmureala de vară este mai
puternică.
19. Nu s-a dovedit științific că amestecarea tipurilor de băuturi alcoolice ar
provoca mahmureli cu manifestări mai neplăcute, mahmureala este in directă
legatura cu cantitatea de alcool consumată.
20. Unele studii sugerează că anumite băuturi provoacă o mahmureală mai
puternică. Whiskey-ul, romul, vinul roșu și băuturile închise la culoare, dau o
mahmureală mai puternică decât vodka sau vinul alb.
21. De asemenea, băuturile care folosesc coloranți duc la o mahmureală mai
puternică din cauza substanțelor toxice care sunt prezente in coloranți.
22. Mahmureala e un tip de criză de abstinență. Precum toate alimentele ingerate, acoolul
pătrunde în sânge și prin acesta în toate celulele corpului. Senzația de beție se
instalează atunci când alcoolul a ajuns la nivelui creierului, acesta e momentul
intoxicării. Organismul face eforturi mari pentru a ține sub control dozele mari de
alcool iar cel mai afectat este ficatul care trebuie să producă enzime pentru a-l absorbi,
pentru a-l transforma în grăsimi și de a-l secreta în bilă. Când administrarea alcoolului
se oprește și munca ficatului se termină acesta intră într-o stare de depresie care
dereglează tot metabolismul. Sistemul nervos care a fost și el accelerat intră într-o
stare asemănătoare.
23.Manifestări

Mahmureala are următoare simptome:

 dureri de cap
 dureri de stomac
 greață
 sete
 sensibilitate la lumină (fotofobie)
 sensibilitate la gălăgie
 tulburări de dispoziție: tristețe, depresie, apatie
 letargie
 diaree
 ușoară amnezie
 dureri musculare
 hipotensiune ortostatică
 amețeli

Pentru atenuarea neplăcerilor care urmează stării de beție trebuie să se consume:

 apa - elementul de care corpul are cea mai mare nevoie pentru hidratarea organismului după
intoxicația cu etanol.
 apă de cocos - excelentă pentru hidratare, dar și plină de vitamine, anitoxidanți și electroliți.
 ceaiul verde - hitratant, energizant si răcoritor, este un bun element pentru înlocuirea cafelei.
 ceaiul de ghimbir sau mentă - are efect benefic asupra stomacului și alungă greața.
 spanac - conține vitamine si are un efect răcoritor asupra organismului.
 banane - potasiul din acest fruct este de mare ajutor pentru corp.
 kiwi - conține vitamine, are un efect răcoritor iar gustul acrișor taie greața.
 ciorba - acră și răcoritoare, dar si cu o mulțime de substanțe nutritive extrase din legume și
zarzavaturi.
 consumarea alimentelor, îndeosebi a oului care conține cisteină.
 consumul de băuturi izotonice
 administrarea de vitamina B6
 consumul de suc natural de fructe, mai ales cel de roșii
 adiminstrarea altor medicamente pentru alinarea durerilor și a altor tulburări post etilice
precum aspirina, etc. Paracetamolul nu este recomandat pentru că interacționează cu alcoolu