Cum tratezi agresivitatea copilului tau

Primul pas pentru înțelegerea fenomenului și pentru a explica agresivitatea la copil

este înțelegerea, de către părinte, a faptului că această manifestare este un comportament
normal pe care copilul care trebuie să-l experimenteze pentru că doar așa o să-l înțeleagă și o
să-l poată gestiona. În plus, unele forme de agresivitate ale copilului nu doar că nu sunt
nocive, ci sunt chiar necesare. Iată explicațiile!
Există două forme de agresivitate pe care copilul le poate experimenta.
Prima este o agresivitate directă, când copilul tău trage un pisoi de coadă, lovește cu
piciorul o jucărie, își lovește părinții sau colegii de joacă sau distruge o carte. A doua formă
de agresivitate este indirectă și se manifestă prin refuzul de a răspunde și de asculta
rugămințile și cererile părinților, refuzul evident de a răspunde la solicitările acestora, uneori
în mod violent prin țipete sau reacții de protest.
Francoise Dolto este una dintre personalitățile de renume ale psihanalizei franceze.
Dolto a fost o somitate în ceea ce privește psihologia copilului, fiind unul dintre cei care a
adus o abordare nouă problemelor legate de dezvoltarea copiilor. În mai multe din lucrările
sale (dacă nu ai citit încă ”Când apare copilul”, și ai un copil mai mic de 18 ani, ți-o recomand
cu multă căldură), Dolto analizează și găsește soluții și pentru agresivitatea copilului și modul
în care această manifestare trebuie înțeleasă, gestionată și educată.
Dolto spune că furia și agresivitatea copilului nu trebuie reprimată, ci trebuie expusă,
înțeleasă și controlată, iar părintele trebuie să-i ofere copilului alternative la gesturile agresive
ca soluție reală, eficientă și perfect normală la toate formele de agresivitate ale copilului.
Agresivitatea copilului, cauzele ignorate:
Lipsă de atenție din partea părinților. Un copil care încă nu vorbește sau abia
începe să vorbească încearcă să atragă atenția părinților, uneori prea ocupați, prin gesturi
extreme pe care el le consideră normale la vârsta lui (lovește, strică, trântește, împinge,
aruncă, mușcă). Faptul că un astfel de gest este urmat aproape întotdeauna de o reacție a
părinților nu face decât să-l încurajeze pe cel mic să folosească aceasta strategie agresivă de
câte ori vrea să fie băgat în seamă.
Posesia unei jucării. Un copil este posesiv cu jucăriile lui, dar și cu cele care nu îi
aparțin. Dacă cineva îndrăznește să îi ia jucăria, cel mic devine violent, țipă, i-o smulge din
mână și, dacă “adversarul” nu cedează, nu ezită să fie agresiv. Plânge, țipă, lovește.
Frustrarea. Frecvent, adulții le pot provoca frustrări celor mici prin limitarea
independenței. Un copil care abia merge, care nu înțelege multe lucruri, dar care vrea să
exploreze totul în jurul lui se simte frustrat, presat dacă i se impune să facă ce îi zice părintele.
Adică, exact opusul dorinței lui. Jucăriile inutile sau pe care copilul nu le înțelege pot fi și ele
un motiv de frustrare. Reacția și replica copilului este agresivitatea.
Înainte de a începe să vorbească copilul copiază violența din jur. Mimica, tonul
vocilor, gesturile, reacțiile sunt percepute de copil ca moduri de exprimare, și cum este în
ADN-ul lui nevoia de a se exprima, copiază reacțiile celor din jur în forma lor brută pentru că
nu are capacitatea de a face diferență între bine și rău. Frica. Sentiment normal, frica devine
generatoare de agresivitate în cazul în care copilul nu primește dragostea și atenția de care are
cu adevărat nevoie.
 Dolto scrie și explică cu lux de amănunte, faptul că cea mai bună alternativă pe care o
are un părinte și prin care poate gestiona agresivitatea copilului este cea prin care îl va face
pe copil să înțeleagă că sentimentele lui sunt corecte și normale, dar mai ales pricepute de
părinți. Părintele trebuie să înțeleagă și să accepte furia, frica, frustrarea, tristețea și
agresivitatea copilului și trebuie să-i arate acestuia că toată atenția sa este concentrată asupra
lui.
Al doilea pas este acela de a-l încuraja pe copil să-și exprime agresivitatea într-un mod
acceptabil. ”Nu-l lovim pe prietenul nostru, Mihăiță, dar putem alerga împreună cu
Mihăiță să vedem cine câștigă!”, este o strategie mai mult decât inteligentă care – o să fii
surprinsă, funcționează de fiecare dată (evident adaptat situației). Redirecționarea furiei, a
frustrării către o activitate pozitivă sau lipsită de agresivitate și violentă este mereu o bună
soluție.
”Nu certa niciodată un copil care este agresiv. Ignoră-l, dar nu-l certa. Părintele
este exemplul principal pentru copil, iar copilul își copiază părintele din primele luni de
viață. Un părinte care se aprinde repede, care țipă și își agresează verbal și fizic copilul
trebuie să se aștepte la aceleași reacții din partea acestuia, față de el și/sau față de alți
copii”, spune Dolto.
Aceasta mai susține că pedepsirea copilului pentru agresivitate nu o să facă decât să
amplifice pornirile copilului pentru pedepsindu-l mesajul părintelui este ”nu te înțeleg, nu-i
bine ce faci”, iar frustrarea copilului va crește alimentând agresivitatea. Soluția cea mai bună
este identificarea factorilor care provoacă agresivitatea copilului și eliminarea lor în paralel cu
gestionarea instinctelor agresive prin strategii ca cele sugerate anterior.
Agresivitatea copilului nu vine din răutate. Copilul nu se naște rău! Agresivitatea nu
este altceva decât o formă de exprimare care trebuie acceptată, înțeleasă și canalizată către
soluții de exprimare normale, non-agresive. Importantă este atitudinea promptă și consecvență
a părintelui, dar și demonstrațiile de empatie și înțelegere pe care acesta trebuie să le transmită
copilului, orice oscilații ale adultului, făcând din ce în ce mai grea și mai complicată
încercările părintelui de a gestiona și educa agresivitatea copilului.