Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS”, GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE


SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE
Tema : Etică, morală și deontologie 

Profesor : Andreea Elena Matic


Student : Dragomir Răzvan Paul
Grupa 1, An II, AP
Vorbind despre etică și morală simțim nevoia să definim acești termeni.
Definirea termenului etică poate fi dificilă căci ar trebui să explicăm o mulțime de
alți termeni interdependenți. Potrivit lui Pritchard și Goldfarb (2007), „Etica este
despre ceea ce este corect sau greșit, bine sau rău, drept sau nedrept, responsabil
sau neresponsabil, obligatoriu sau permisibil, lăudabil sau condamnabil. Ea este
asociată cu vina, rușinea, indignarea, resentimentul, empatia, compasiunea și grija.
Ea este interesată atât de caracter cât și de conduită. Se adresează atât unor
probleme de politici publice, cât și unor probleme personale”.
Autorii nu ne dau o definiție reală căci consideră că „a cere o definiție de la bun
început poate înăbușidiscuția la fel de ușor cum o poate stimula”. Ei subliniază de
asemenea că nu diferențiază între teremenii etică sau morală. Totuși, căutând
definiții în dicționare putem să găsim diferențele. Astfel, „etica” este definită ca
„ramură a filosofiei care studiază morala”, în timp de „morala” reprezintă
„credințele despre ce este comportamentul bun și ce este comportamentul rău” sau
„măsura în care ceva este corect și bun” (An Encyclopedia Britannica).Cu alte
cuvinte, etica include valorile și normele morale, ea reprezintă o știință despre
comportamentul moral (Longman Dictionary of Contemporary English), în timp ce
morala include norme și principii care ghidează relațiile umane, reprezintă tipurile
sau modelele ideale de comportament. Deontologia poate fi definită ca
știința despre obligații, datorii. Domeniile care îi sunt subordonate
vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale, normele, regulile și
obligațiileprofesionale. Dicționarul lui Miriam Webster definește termenul
deontologie ca „teoria sau studiul obligațiilor morale”, în timp ce
Encicolpedia Stanford de filosofie online precizează că termenul
deontologie derivă din cuvintele grecești datorie (deon) și știință (stdiul) lui logos.
Se spune de asemenea că deontologia se încadrează în domeniile teoriilor morale
care ghidează și evaluează alegerile pe care ar trebui să le facem (teorii deontice)
în contrast cu teoriile despre virtute care ghidează și evaluează ce fel de persoană
(în termeni de trăsături de caracter) suntem și ar trebui să fim”. În filosofie
termenul „etică deontologică” se concentrează pe corectitudinea sau
incorectitudinea
acțiunilor înșile, ca opuse corectitudinii sau incorectitudinii connsecințelor acelor
acțiuni sau caracterului individului. Dacă o situație este bună sau rea depinde de
faptul dacă acțiunea care a adus-o a fost rea sau bună. Corect înseamnă acum să te
conformezi unei norme morale, sau să acorzi prioritate Binelui. (The
Basics of Philosophy)
Raportul între datoria morală, autoritate și deontologie
Dorind să caracterizăm relația dintre datoria morală, autoritate și deontologie
trebuie să clarificăm semnificația acestor concepte. Scrierile despre etică (Vocila
2010) dau definiții diferite termenului de „datorie morală”. Kant consideră că
datoria morală este reprezentată de Legea Morală, adică toate normele
morale pe care trebuie să le respecte cineva, în timp ce J. Rawls crede că datoria
morală este expresia forței morale care influențează comportamentul unui individ.
El consideră că datoria morală asigură prioritate „la ceea ce este bun pentru el
însuși”. Același autor evidențiază principalele reguli ale
conduitei etice afirmând că „dreptatea (justice) este prima virtute a instituțiilor
sociale” sau că „ceea ceea ce este corect moral este prioritar față de ceea ce este
bun”. Teoriile deontologice proclamă prioritatea Eului față de scopurile pe care ele
le promovează. Dar acest raport presupune demnitatea individului indiferent de
rolul pe care acesta îl îndeplinește. Cele mai cunoscute forme de deontologie
afirmă că unele alegeri nu pot fi justificate prin efectele lor- că indiferent
cât de bune moral sunt consecințele lor, unele alegeri sunt interzise moral. Pentru
deontologie, ceea ce face ca o alegere să fie bună este conformitatea sa cu o normă
morală. Aceste norme trebuie să fie pur și simplu respectate de fiecare agent
moral. În acest sens, ceea ce este corect (Right) trebuie să aibă
prioritate față de ceea ce este bun (Good). Dacă un act nu este în acord cu ceea ce
este corect (Right), nu poate să fie intreprins, indiferent cât de mult bine ar putea
produce (inclusiv un bine constând în acte în concordanță cu ceea ce este corect
-Right).
Conceptul de „autoritate” poate de asemenea să fie definit diferit,
depinzând de domeniul științific căruia îi aparține autorul. Literatura sociologică
definește termenul ca „relația în care o persoană sau un grup care acceptă ca fiind
legitime deciziile și acțiunile sale, ghidate de o instanță superioară”.
„Instituționalizarea și dreptul liderilor politici de a controla acțiunile indivizilor în
societate, în tot ceea ce afectează atingerea țelurilor comune” și ”puterea de
a acționa în limite bine definite” sunt definiții formulate din perspectiva
politicienilor sau din cea a managerilor (Lazăr, 1999, p. 76). În schimb,
„puterea” este dreptul de a impune decizii personale ca garantate de liderii
ierarhic superiori ai organizației. De aceea, puterea implică organizare,
conducere, coordonare, control, evaluare, țintind ierarhia socială. Autoritatea
și puterea nu se suprapun în toate situațiile, deoarece autoritatea este
rezultatul unei investituri cu responsabilități și încredere, în timp ce puterea este
numai dreptul de a dispune de o persoană sau de un grup.
Un aspect important este legitimitatea autorității. Dacă încredera celor care
recunosc o autoritate este înșelată, legitimitatea devine nulă. Dacă autoritatea
socială este imoral orientată spre interesul unui individ, neglijând investitura de
încredere, autoritatea își pierde componenta morală, înclinând spre
autoritarism, tiranie și dictatură. Un alt aspect important al raportului între
autoritate și deontologie se manifestă când purtătorul de autoritate nu este capabil
să-și îndeplinească responsabilitățile. În acest caz, materializat prin incompetența
purtătorului de autoritate, jurisdicția devine un act moral. Când vorbim
despre tipurile de autoritate (politică, economică, legală sau profesională) aceasta
este legitimă numai în măsura moralității ei. Astfel, autoritatea morală țintește
comportamentul moral exemplar, aducând în câmpul profesional principiul care
proclamă că promisiunile trebuie să fie onorate.
Cel mai adesea, raportul autoritate-putere-deontologie este vizibil în
comportamentul liderului, iar cum un profesor trebuie să fie de asemenea un lider
eficient, putem să transferăm calitățile unui lider etic la identitatea profesională a
unui bun profesor. Astfel, cercetarea introduce conceptul de lider etic și
exersarea acestui tip de conducere este realizată, conform lui Langois, în trei
dimensiuni etice care sunt grija, dreptatea și critica.

Pincipiile deontologice si codurile etice profesionale si personale

personale
Finalitatea practică a a cestor considerații teoretice despre deontologie este
dobândirea unui ghid de lucru valabil atât pentru purtătorul autorității (în cazul
nostru profesorul), cât și pentru agenții săi executivi (elevii). Un astfel de ghid
poate să ia forma unei liste de valori morale universale care ar putea să acționeze
ca principii deontologice, sau într-o formă particularizată, ca un cod deontologic.
Analizând literatura despre deontologie Vocila (2012) sintetizează
principiile care ar trebui să regleze comportamentele, atât ale purtătorului de
autoritate cât și cele ale subordonaților săi. Umanismul este principiul exprimat în
imperativul lui Kant, „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea din propria
persoană sau din a altuia, întotdeauna ca scop și niciodată numai ca mijloc”.
Principiul își găsește forța deplină în activitatea profesorului de a preveni abuzul
de autoritate în relația profesor-elev.
altruismului, sau principiul „celei mai mari fericiri a celuilalt” este menit să
restaureze egalitatea între
Principiul purtătorul autorității (profesor) și agentul executiv (elev). În consecință,
purtătorul autorității ar trebui:
• să recunoască dreptul celuilalt la fericire, descoperindu-l și cunoscându-l
• să contribuie la fericirea celuilalt angajându-se în educația elevilor săi
• să-și construiască propria fericire în fericirea fiecăruia, angajându-se la o
atitudine morală ridicată față de subordonații săi.
Principiul reciprocității cere purtătorului de autoritate să accepte să se judece pe
sine ca și cum i-ar judeca pe alții, să se gândească la consecințele acțiunilor sale
asupra altora ca și cum ar fi în locul lor.
Această schimbare a rolului imaginativ este necesară dacă vrem ca purtătorul
autorității să fie moderat și să judece corect faptele subordonaților săi.
Autoritatea suficientă este alt principiu deontologic care ar trebui să prevină
reglementarea
excesivă, permițând agentului executiv să manifeste inițiativă. Potrivit
acestui principiu, purtătorului autorității îi este permis să aplice unele
reglementări, dar el trebuie să le aplice numai în anumite
circumstanțe. Astfel, numărul sau cantitatea de reglementări ar trebui să
fie rezonabilă.
autorității necesare vizează atingerea competențelor profesionale și morale
de către pur
Așa cum afirmă cercetătorii, un cod profesional este o abordare
sistematică de mediere a conflictelor care pot să apară când o persoană,
activând în calitatea sa profesională, îndeplinește mai
multe roluri. Codurile profesionale sunt definite de aesmenea ca declarații de valori
împărtășite, din care rezultă o prescripție pentru acțiuni corecte.(Kriesberg)
Vorbind despre conținutul necesar al unui astfel de cod, Hayry și Hayry
afirmă că „un cod profesional complet enumeră atât obligațiile cât și
privilegiile profesiei sau asociației căreia îi sunt atașate. Drepturile pozitive
și datoriile grupului profesional sunt direct sau indirect legate de satisfacerea
nevilor care ar trebui să fie promovate de membrii grupului. Profesioniștii au
obligația fermă să satisfacă nevoile, să promoveze interesele și să respecte valorile
clientelei lor, căci îndeplinirea acestei obligații constituie baza poziției lor
privilegiate în societate”(Hayry and Hayry, 1999, p.139). Atfel, un
cod profesional este un acord de grup, un contract, un ghid despre cum să se
folosească competențele de specialitate. El este specific specializării și contextului.

Un cod profesional diferă de un cod etic personal, care este despre valorile după
care trăim în general și se referă la comportamentul nostru în societate.
Totuși, există deontologi ca Regan sau Herkert (Kriesberg, 2000, p.5) care cred că
nimic nu poate înlocui deliberarea morală personală, când se confruntă cu conflicte
etice. Ei subliniază nevoia de coduri etice care să fie specifice contextului. Ei
subliniază de asemena că ceea ce este relevant pentru o profesie poate să fie
irelevant pentru o alta.

Principiile deontologice și codurile etice profesionale și personale


Principiile deontologice și codurile etice profesion
Principiile deontologice și codurile etice p
2.3.2 Principiile deont

Bibliografie :

https://www.researchgate.net/publication/311406664_Generalitati_despre_etica_m
orala_si_deontologie_Un_scurt_istoric
Data accesarii site-ului 15.11.2020