editorial

Pandemia online
şi din viaţa cea de toate zilele

Iniţial am zis că nu mai scriu despre

pandemia anului 2020, pentru că am scris în
editorialul din numărul precedent, însă, ca
mulţi dintre noi, nu mă pot abţine. E deja
de înţeles că în spatele acestei pandemii
unii suferă, iar alţii se imbogăţesc, aşa cum
se întâmplă în fiecare război sau aşa cum se
întâmplă de regulă pe piaţa financiară.
Cu toate acestea, mass-media, apa-
ratul de propagandă furnizează zilnic, ca
înt-o reclamă bine plătită, informaţii pri-
vind situaţia îmbolnăvirilor, a deceselor cu
Covid 19, informaţii care dezechilibrează
total pe oamenii fricoşi din fire, iar pe alţii îi
fac să profite de situaţie.
Unii vând mai bine, alţii vând mai
prost sau deloc, unii merg la serviciu, alţii
deloc sau lucrează de acasă, unii devin pro-
feţi, alţii specialişti în politici de sănătate,
unii se ascund în spatele simptomelor Covid
19 pentru a nu intra în ucigaşul aparat sani-
tar, iar alţii, poate cei mai puţini, trăiesc cu
acest virus ca şi când nu ar exista deloc.
Oricum ar fi, toată lumea este preo-
cupată de evoluţia acestei vieţi pandemice.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 1

Pe reţelele de socializare, în spaţiul online
sunt postate la fiecare secundă sute de
informaţii, fiecare are ceva de spus despre
Covid 19.
Însă, ceea ce mă surprinde tot mai
mult este felul în care scriitorii trăiesc
această experienţă. Trebuie să recunosc,
am văzut sute de postări pe Facebook ale
scriitorilor despre felul cum îşi petrec viaţa
cea de toate zilele în acest timp pandemic.
Sunt reacţii de toate felurile. Unii scriu
poeme, ca şi când ar scrie ode de război,
alţii scriu fel şi fel de poveşti în care acest
virus ia diferite chipuri, unii scriu jurnale,
alţii eseu sau studii sociologice.
O vedetă literară, academică, financi-
ară, chiar politică a ajuns acest virus. Asta nu
ar fi o curiozitate, pentru că în fond, majori-
tatea pandemiilor de la facerea lumii încoace
au fost menţionate în operele literare.
Apoi, din tot ce se scrie, ceva-ceva tot
va rămâne. Cine ştie, poate va exista un pre-
miu NOBEL pentru o carte despre Covid
19. Cei din viitor vor putea citi despre
istoria timpului prezent ca dint-un roman
conspirativ sau vor putea vorbi ca despre
o religie care a reaşezat întreaga civilizaţie
2 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
şi întreaga planetă. Chiar am văzut deja în
mediul online multe discuţii care duc în
această zonă. Nu ştiu cât de coerente sunt
multe, important e că indiferent de cum
percem prezentul acesta pandemic, trebuie,
vrem sau nu, să ne asumăm organic fiecare
fază a vieţii aflată în continuă schimbare.
Pentru mine cert e un lucru, trăim
două tipuri de pandemii, una din viaţa cea
de toate zile în care se văd consecinţe de
toate felurile, şi una online, în care se creaază
(pentru mulţi) starea de confort a unei vieţi
normale. Îmi amintesc de un joc virtual,
SecondLife, în care fiecare participant trăieşte
viaţa şi realitatea pe care şi-o doreşte, altfel
spus îşi trăieşte după bunul plac o altfel de
viaţă. Diferenţa e că în joc tu eşti cel care
guvernează celelalte forme de viaţă, şi o faci
după interesele tale primare, pe când în tim-
pul real, alţii îţi guvernează viaţa, şi o fac în
funcţie de nevoile politice, financiare, sani-
tar-sociale, tu nemaifiind factor de decizie, ci
de supunere. Nu ştiu câţi vor trăi după bunul
plac o a doua viaţă după toată această peri-
oadă pandemică, insă cert e încă un lucru,
învăţăm să trăim şi online, ceea ce anunţă clar
o altă etapă a planetei şi a omenirii.
www.zonaliterara.ro
 vizual & virtual

Regizorul Lev Dodin se referă la sensurile umanismului astăzi (Hamlet personifică ideile
umanismului, dar omoară foarte multe personaje) şi la crimele care se comit în numele unor valori
umaniste, a marilor idealuri, precum binele ori justiţia. Ironia face că Erasmus din Rotterdam, un
umanist, dezvăluie în  Elogiul nebuniei  adevărata natură umană şi critică, neconformist şi curajos,
principi, teologi, clerici, într-o epocă în care aceştia erau deţinătorii puterii sociale, politice, religio-
ase. De fapt, aceasta e tocmai atitudinea nonconformistă a lui Hamlet care expune putreziciunea
unei lumi lipsite de umanitate, criticând moravurile umane ale contemporanilor săi şi situându-se,
prin aceasta, chiar foarte aproape de om.

Titlul spectacolului e  Hamlet-ul lui Rotterdam. În al doilea rând, interesează cronicile

Dodin  pentru că scenariul se revendică, pe
lângă piesa de teatru a lui William Shakespeare,
de la alte trei surse. În primul rând, avem
legenda scandinavă despre prinţul Amleth
redată de Saxo Grammaticus în Gesta Danorum.
Numele Amleth înseamnă  stupid; e un
posibil un joc de cuvinte între prost, absurd
şi nebun, excentric, similar celui cu privire
la termenul  fool  (gr.  moria, lat.  stultitia) din
titlul  Elogiul nebuniei/prostiei  de Erasmus din
istorice ale lui Raphael Holinshed din 1577, surse
pentru mai multe piese ale lui Shakespeare,
printre care şi Regele Lear, Macbeth sau Richard
III. De asemenea aspecte se ţine cont în scrierea
textului de spectacol şi în partiturile rezervate
celor din rolurile comedianţilor.
În al treilea rând, mai interesează poezia
lui Boris Pasternak intitulată Hamlet care apare
în romanul autorului rus, în  Doctor Jivago.
Poezia inspiră momentele în care personajele

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 3

din  Hamlet-ul lui Dodin, aşezate în rândul 0,
privesc, spre scenă, spectacolul lumii. Iniţial,
acţiunea scenică se consumă în prim-plan, într-
un spaţiu situat în faţa scenei. Scena este under
construction  sau  work in progress, urmând să
fie dezvăluit ulterior sensul lumii ca un vast
cimitir. Jocul comedianţilor aduşi de Hamlet
să joace scenariul uciderii tatălui său se va
desfăşura în scena propriu-zisă, pentru ca în
cele din urmă scena ca atare, inclusiv spaţiul
din spatele scenei, protejat de folii, să fie luate
cu asalt de actori şi de interpretarea acestora.
Cu privire la Hamlet şi la raportul
dintre teatru şi viaţă, din poezie reies două
atitudini opuse asupra teatrului şi a vieţii:
prima, când Hamlet e aruncat în lume, în
iureşul vieţii, dar şi al scenei, “fixat de o mie
de lornioane”, rugându-şi tatăl ca “paharul
acesta să fie îndepărtat” de la el (aluzie cristică)
şi să fie “eliberat” de povară; dar (a doua)
“ordinea actelor a fost prestabilită”, iar Hamlet
se lasă pradă forţei implacabile a destinului,
expunându-se fatalismului - “Şi sfârşitul acestei
călătorii nu poate fi evitat/ Sunt singur. Totul
gâlgâie de fariseism./ A trăi nu-i deloc un lucru
uşor.” Ipocrizia este condamnată de Hamlet ca
“fariseism” (de aici, uciderea lui Polonius, pe
care l-a confundat sau nu cu Claudius, ambii
împărtăşind aceeaşi natură duală).
Cu atât mai mult cu cât e vorba de un
4 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
scenariu propriu, o adaptare realizată de Dodin,
în scenă apare cartea,  Hamlet-ul lui William
Shakespeare, din care se citează, cu intonaţia
potrivită pentru o interpretare tradiţională,
făcându-se diferenţa dintre teatralitatea trucată
din alte abordări şi teatralitatea autentică a
actorilor din Hamlet-ul lui Dodin. Jocul actorilor
e transparent, autentic, credibil (scenele în
care personajele se sărută), totodată de un
profesionalism inegalabil. În acelaşi timp, cartea
din scenă serveşte pentru inventarea soluţiilor
regizorale, florile dăruite de Ofelia reginei
Danemarcei nu sunt decât pagini rupte direct
din manuscris, în timp ce este parcurs pasajul
cu pricina, într-o scenă de altfel detaşată, deloc
emfatică, deloc implicată prin joc actoricesc.
Hamlet-ul lui Dodin  este exemplar în
doar cinci personaje/actori. Potrivit viziunii
regizorale, care reiese şi din scenografia
spectacolului - decorul rece, chiar şi atunci când
se înroşeşte prin mijlocirea luminilor, schematic
şi folosit în întregime şi cu rost (schele, trei scări
de lemn, plăci de lemn, folii de protecţie) -,
lumea nu e o scenă, ci un vast cimitir ale cărui
cripte sunt construite în timp real, iar groparii
fac parte din spectacol (plăcile de lemn cu
mâner simulează capacele unor cavouri care
sunt închise de gropari pe măsură ce încă un
personaj e ucis şi aruncat dedesubt).
Într-adevăr, dacă iniţial ar fi putut
www.zonaliterara.ro
exista iluzia că lumea e o scenă cu actorii în
prim-plan şi comedianţii tocmiţi de Hamlet,
jucând în spaţiul scenei propriu-zise (actorii
din rolurile Horaţiu, Marcellus, Bernardo îşi
întorc hainele pe dos, negrul neutru fiind
înlocuit cu haina de bâlci, din petice colorate),
ulterior devine din ce în ce mai evident
cum lumea nu-i decât un cimitir enorm.
Pe măsură ce Hades-ul de sub scenă se
umple de cadavre, o singurătate apăsătoare
se aşterne deasupra, o singurătate care te
poate înnebuni, te poate face să dansezi, să
cânţi, iar astfel să agonizezi (dezlănţuirea lui
Hamlet/Danila Kozlovsky din final).

Regizorul Lev Dodin alege o abordare modernă (prin tricourile purtate de actori, emblem-
atice prin imprimeu pentru identitatea acestora, portretul fostului rege ucis, portretul actualului
rege sau portretul lui Hamlet, comportând mesaje diferite cum ar fi “My King”; prin costumaţia în
alb şi negru, uşor picantă coloristic prin inserarea roşului unei bretele, vizibilă de sub tricoul lui
Gertrude/Ksenia Rappoport, a unei piese de lenjerie intimă a Ofeliei/ Ekaterina Tarasova, dar şi în
cazul pantofilor roşii asortaţi ai lui Gertrude şi Claudius/Igor Chernevich; prin sunete amplificate,
iar coloristica scenică, realizată din lumini, reprezintă o depăşire a naturalismului brut). 

Regizorul are un excelent simţ al
proporţiilor în ceea ce priveşte întregul, dar
şi raportarea la detalii, lucrează cu spirit
geometric, când gestionează urcările pe
şi coborârile personajelor de pe schele sau
aruncarea corpurilor sub scenă, nelipsindu-i
nici spiritul de fineţe, când imaginează cum
cad draperiile din folii albe în final şi sunt astfel
dezvăluite culisele, echivalând cu o cădere
a măştilor şi o dezvrăjire teatrală, chiar şi
atunci când orchestrează frenezia dansului lui
Hamlet, deasupra văii de cadavre de sub scenă,
peste care s-au fixat plăcile de lemn, plăci
bătute în podeaua scenei/lumii, care la final
va fi acoperită cu un linoleum negru. Dar nu
înainte ca Hamlet însuşi să se arunce înăuntru,
căzând şi ultima scară dinspre Hades spre scena
lumii, totul sus devenind acest uriaş cimitir, şi
nu înainte de a rosti că a decis să părăsească
această lume putredă şi lipsită de umanitate.
Moartea personajelor din  Hamlet-ul lui
Dodin, exceptând masacrarea lui Polonius, nu
are foarte mult de a face cu Hamlet (şi nici
cu  Hamlet): în spatele foliilor netransparente,

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 5

nu mai devine deloc evident că Ofelia se
sinucide, deoarece cuplul Gertrude-Claudius o
urmăreşte sus foarte impacientat de situaţie, iar
cei doi se dispensează rapid de cadavru, pentru
a muşamaliza situaţia, apoi, la rândul lor,
Gertrude şi Claudius sorb într-un mod foarte
natural din pocale, fără prea multe explicaţii
şi fără a recrea scenic scenariul tradiţional,
iar comedianţii dispar din scenă în numele
artei, la fel cum au şi apărut; Dodin renunţă
la personajul Laertes şi la scena duelului; în
replici, lui Laertes îi ţine locul actorul din rolul
Polonius. E eronat să mai consideri că Hamlet e
autorul tuturor ororilor care s-au petrecut, că el
a ucis mai toate personajele; de fapt, şi nu există
decât acest adevăr actual, cu toţii sunt victimele
lumii în care trăiesc. Spectacolul dobândeşte o
autonomie şi o stare de graţie aparte, dincolo
de latura ideatică a viziunii regizorale, demnă
de invidiat. Ca o veritabilă operă, care, odată
lansată în lume, în auditoriu, are propria viaţă
şi se expune unei interpretări infinite.
Modernismul plonjează în actualitate,
odată ce devine evident că norvegienii au cucerit
Danemarca, iar imaginea lui Fortinbras, noul
conducător, în costum negru, o figură politică
a zilelor noastre, ţinând un discurs, apare pe o
plasmă, purtată de-a lungul scenei. Coroana nu
mai e a lui Hamlet, coroana nu mai e a nimănui,
regulile lumii s-au schimbat, vechea lume e un
vast cimitir, iar noua lume o enigmă.  Hamlet-
ul lui Dodin  îşi rezervă câteva coduri secrete
ale sale, în acelaşi mod în care  Hamlet-ul lui
Shakespeare şi-a permis să fie una dintre cele
mai enigmatice tragedii ale bardului. O tragedie
care nu exclude comedia. În acest punct, Dodin
şi Shakespeare se întâlnesc. Marile replici
din Hamlet sunt integrate în contexte comice şi
aduc zâmbetul pe buze. Cea mai mare tragedie
presupune comedia şi grotescul, la fel cum
6 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
comedia paroxistică nu exclude tragedia.
Un rol extrem de important revine,
în  Hamlet-ul lui Dodin, muzicii. Se optează
în principal pentru muzica clasică (Alfred
Schnittke, Johann Bach), dar şi pentru jazz
(Duke Ellington). Muzica survine atunci când
trei rânduri de culise (dreapta, stânga - în faţă,
dar şi una în spate) se deschid, lăsând la vedere
reflectoarele, iar de acolo se revarsă sunetele
armonioase. Odată uşile închise, muzica se
opreşte şi ea. Într-un spectacol, muzica poate
contribui la atmosferă până la a deveni ea
însăşi personaj în spectacol. Între aceste două
ipostaze, cel mai important rol care poate reveni
muzicii (cum e cazul şi aici) e acela de a
crea, potenţa sau tempera stările de spirit din
scenă. Odată ce se rostesc adevăruri care se
cer evidenţiate sau cuvintele devin de prisos,
uşile se deschid, iar muzica e lăsată să invadeze
scena. Însă replicile îşi cer tributul, iar uşile
se închid, iar conversaţia scenică îşi urmează
cursul. În acest mod, dansul (tangou), muzica
şi instrumentul muzical (flautul lui Hamlet) au
roluri precis determinate în spectacol. Tangoul
(actriţa din rolul lui Gertrude este extrem de
elastică, interpretând fără afectare, fără efort, ca
de la sine orice mişcare scenică), dar şi flautul
lui Hamlet au, pe de o parte, rolul de a potenţa,
iar pe de altă parte, rolul de a tempera stări de
spirit cu care personajele/actorii s-au confruntat
ori urmează să se confrunte în scenă.
(Hamlet-ul lui Dodin, text: Dina Davidovna,
regia şi adaptarea: Lev Dodin, distribuţia:
Danila Kozlovsky/Hamlet, Ekaterina Tarasova/
Ophelia, Ksenia Rappoport/Gertrude, Igor
Chernevich/Claudius, Stanislav Nikolsky/
Polonius, Sergey Kurishev/Horatio, Igor
Ivanov/Marcellus, Sergey Kozirev/Bernardo,
scenografia: Alexander Borovsky, Maly
Drama Theatre, St. Petersburg, FITS 2019)
www.zonaliterara.ro
 vizual & virtual

Aurel VLAD (n. 1954, Galaţi), sculptor. În 1984 a absolvit Institutul

de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia sculptură. Din 2005
este Doctor în Arte Vizuale şi conferentiar universitar la Universi-
tatea Naţională de Arte Bucureşti. Premii şi distincţii: 1986 - Bur-
sa „Dimitrie Paciurea”; 1990 - Premiul pentru sculptură al Uniunii
Artiştilor Plastici din România; 1998 - Marele Premiu al Salonului
Municipiului Bucureşti; 2000 – Ordinul Naţional „Pentru Merit” în
grad de Comandor; 2002 - Premiul „Ion Andreescu” al Academiei
Române pentru sculptură; 2003 – Premiul al III-lea la Simpozio-
nul Internaţional de Sculptură din Fuente Palmera, Spania; 2009
– Marele Premiu „Constantin Brâncuşi”, Bienala de Pictură, Sculp-
tură, Arad; 2010 – Marele Premiu „Constantin Brâncuşi” – Biena-
la de Pictură, Sculptură, Timişoara; 2011 - Diploma de Excelenţă
şi Premiul pentru Cultură al „Centrului Cultural George Apostu,
Bacău”; 2014 – Premiul pentru excelenţă în artă, acordat de Uni-
unea Artiştilor Plastici din România; 2016 – Premiul „Constantin
Brâncuşi”, acordat de M.L.N.R. şi Academia Română.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 7

 Aurel Vlad este unul dintre puţinii sculp-
tori care reuşeşte să articuleze, pornind de la
suma propriei vieţi şi experienţe deopotrivă
personale şi profesionale, un discurs despre om
şi umanitate totodată. Desigur, la o primă vede-
re aceasta ar fi la îndemâna oricărui artist, mai
ales a celui înzestrat cu capacitatea sintetizării în
expresie a unei trăiri, dar ceea ce îl diferenţiază
pe Aurel Vlad, pe lângă tehnica de însufleţire a
tablei şi a dermei prin nituri, este viaţa cu care îşi
animă făpturile. În universala ciclicitate a emo-
ţiilor, sentimentelor şi a patimilor, a clipelor de
angoasă şi, în definitiv a tot ceea ce alcătuiește şi
se contopește cu fiinţa umană, Aurel Vlad vine
cu propria-i mărturisire, întregul şir de personaje
fiind ipostaze ale dedublării prin suprapunere, a
formei umane plăsmuită de mâinile sculptorului
şi a specificităţii unei trăiri, ce imprimă din exte-
rior spre interior reacţia, gestul.
8 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
Fără a se revendica existenţialismului
sau expresionismului german, fără a-şi considera
propria operă a sta sub semnul sacrului sau a
misticului, sculptorul rescrie, într-un prim capi-
tol, „Geneza”, prin resemantizarea plastică a
miturilor. Adam şi Eva nu ispăşeşc “păcatul” ci
par a se feri de o forţă ce îi ţintuieşte la pământ.
Cu o palmă deschisă deasupra capului, cu
cealaltă acoperindu-şi faţa, personajul feminin
simte amplitudinea pedepsei, spaima întipârin-
du-se în mişcarea întregului corp, corp alipit
celui masculin, apăsat, contorsionat şi imobili-
zat în faţa „căderii”. Fireşte, posibile trimiteri
la anima-animus şi la universul ce conţine şi
exprimă o forţă creatoare, duală şi totuşi uni-
tară. Dar permutarea mitului continuă, artistul
îl făureşte pe „Prometeu” şi pe „Icar”, ambele
personaje suspendate în tragismul existenţei.
„Geneza” lui Aurel Vlad are un leit motif ce
conjugă spre ideea că toate pedepsele îndurate
de personajele mitologice, renăscute de artist,
au ca punct comun cunoaşterea, sacrificiul întru
naşterea civilizaţiei. Poate tocmai de aceea în
dramatismul situaţiei în care se descoperă per-
sonajele, ce servesc drept pretext pentru decrip-
tarea prezentului şi nu pentru analize teosofice,
apărarea şi deformarea în faţa forţelor externe,
îl fac pe acesta, indiferent dacă este femeie sau
bărbat, să devină o părticică de materie infinit
de mică, o particulă elementară a cosmosului.
Personajele sculptorului nu sunt simpli
spectatori ai vieţii, ci rând pe rând ies de după
cortină. Fiecare are un nume şi un destin iar
Aurel Vlad preia individul ca punct de plecare
pentru a şlefui unicitatea concretă a fiecărei
persoane. Mulţi dintre aceştia știu soarta fiului
risipitor care a ales să se îndepărteze de siguran-
ța obiceiurilor și a tradițiilor pentru a înfrunta
realitatea vieții. Tocmai de aceea, cel de-al doilea
capitol, narează poveşti individuale ca formă,
universale ca dăinuire, sub forma unor instanta-
nee fulgerătoare, în care întregul corp şi chip este
oprit din mişcare la limita dezlănţuirii, atunci
când emoţia puternică a primejdiei cuprinde ca
într-un cocon fiinţa umană. Dar, spaima la Aurel
Vlad nu se traduce întotdeauna prin frică ci, pe
alocuri, prin uimire. Îmi place să cred că această
uimire ce emană din interiorul personajelor este
în fapt o “trezire” în aceea că odată înzestraţi
cu viaţă, aceşti oameni sunt martorii propriei
schimbări în ceea ce, poate, este menit să devină
iar noi, cei de la exterior vedem a mia parte din
secunda de dinaintea transformării.
Dar omul lui Aurel Vlad poate fi om
doar atunci când este în relație cu ceilalți.
www.zonaliterara.ro
Nu teatralitatea descrie instalaţia sculptu-
rală, fiindcă fiecare expoziţie este în sine un
amplu proiect transdisciplinar, ci lumina
pe care o aduce fiecare personaj. Nu cea ce
se reflectă pe suprafaţa brută, suturată prin
nituri, ci cea care conectează esenţele. Esența
deznădejdii dar şi a ocrotirii şi a speranţei
te ţintuiesc în faţa celor trei lucrări de mici
dimensiuni, „Auriga, Coşmarul şi Haina”,
suprinzând în potirul vieţii propria nelinişte.
O ramură de măslin îşi găseşte loc pe picioa-
re sau pe cap, simbol al reclădirii, victoriei şi
al iertării. Cea de-a treia este cel al oglinzii
întoarsă spre sine, într-un proces de vinde-
care prin păşirea în afara sinelui, privind
dincolo de umbre, în „ipostaze ale durerii”
Al patrulea act, care putea la fel
de bine să fie şi primul dacă ne gândim la
sculptor în termenii regiei de teatru sau film,
este cel al umbrei şi al dedublării. Explorând
în colţurile ascunse ale sufletului, în acele
locuri populate de animale, demoni dar şi
de îngeri, acolo unde au loc experienţe de
natură extatică şi mistică, Aurel Vlad crează
oameni prinşi în umbra lor, asemenea unei
pelerine-sarcofag-umbră, croită pe dimen-
siunea şi amplitudinea gestului. Figurine
mici din lemn, asemenea totemurilor antice,
sălăşluiesc în interiorul rece, înfricoşate şi
însingurate, aşteptând eliberarea. Dacă alegi
să vezi în fiecare gest şi mişcare, în fiecare
chip şi degete, o ipostază a omului, poţi
vedea tegumentul drept umbra ce îl însoteşte
pe acesta. Golul rămas în înveliş, o posibilă
părăsire a captivităţii şi ieşire înspre lumină,
„Umbra şi lupul”, vorbeşte în absenţă des-
pre alienare şi uniformizare, unde singurul
rămas în „viaţă” este animalul.
Există un eroism în fiecare fiinţă cre-
ată de sculptor, eroism ce aminteşte de ceea
ce înseamnă în fapt natura umană, ca atunci
când sfâşiat de durere, parcă auzindu-i lacri-
mile cum cad în încordarea cu care ridică tru-
pul neînsufleţit al animalului de pe sol, uşor
aplecat, pe vârfuri, într-un gest de iubire şi
disperare, omul se desparte metaforic de
sine însuşi. Iar povestea se ramifică în grafi-
că şi gravură, amplificând asemenea corului
din tragedia greacă acţiunea dramatică.
În tot tumultul există lumină,
speranţă, oamenii lui Aurel Vlad sunt pro-
tejaţi de artist şi poate că fiecare poate
avea, într-un alt scenariu, şansa salvării prin
iubire, acolo unde splendoarea uşurătăţii
fiinţei ia locul povarei.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 9

laptopiseţ literar
Pentru acela care își zidește casă în
cer prin versurile sale, orașul rămâne un
omagiu adus mundanului, un paradis terestru
al rătăcirilor și al pierderii, al risipirilor
folositoare în contemplație și reflecție. Fără
a construi un volum tematic după un rețetar
prestabilit, Vasile Burlui adună, în volumul de
față, poemele pe care le-a dedicat, de-a lungul
vieții și în periplurile sale nu doar exterioare,
ci și spirituale, unor metropole precum Paris,
Veneția, Bruxelles, alături de care invocă
toponime dragi sufletului moldav precum Iași,
Galați sau Tecuci, apoi Bucureștiul și orașele
cu rezonanță istorică ce amintesc, din textele
sale, de figurile unor mari învățați și erudiți
precum Arhimede, Socrate sau Pitagora. Fără
a-și mărturisi modelele în chip declarat, Vasile
Burlui ni le amintește prin melodicitatea lor, dar
și prin unele asocieri tematice de profunzime,
10 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
Adevăratele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut.
Marcel PROUST
cum ar fi aceea, recurentă și deosebit de
frumoasă, de expresivă, a înțelegerii orașului
drept o etapă intermediară între casă (casa
sufletului) și necuprinderea cosmică.
Câteva trepte ale construirii acestei teme
în literatura română sunt astfel reamintite:
eminescianismul – care așază, la crepusculul
unui secol atât de darnic cu literatura română
precum a fost, fără urmă de tăgadă, secolul al
XIX-lea, ideea de topos pe unul dintre locurile de
primă scenă în alcătuirea poemelor modernității
–, pentru că a adus cu sine, în lirica românească,
o metamorfoză neașteptată. Devansându-și cu
mult epoca, poetul care a dat Iașului operele
ce i-au determinat perenitatea în memoria unei
comunități încă ezitante în fața frumosului
autentic a surprins prin acest text ce reconstruia,
în plină glorie romantică, o poetică a spațiului cu
totul aparte, gândită mai degrabă să fie un chip al
www.zonaliterara.ro
modernității, și nicidecum o oglindă a insolitării
și insularității geniului ostracizat de gloată.
Orașul, cu ipostaza sa colorat feminină urbea,
iată un suprapersonaj care se cere întotdeauna
scris cu majusculă... Simboliști autentici precum
Macedonski, Minulescu, Bacovia și moderniști
precum Arghezi, Blaga, Topârceanu ori Emil
Botta îl înfățișează apoi și ei pe acest Ianus
cu chipul încercănat de stradele pietruite și
piațete multicolore, căzând în dizarmonii
de toamnă sau înverzindu-și parcurile sub
rapsodii de primăvară, îi recompun o identitate
din fragmente... În lirica românească și în
curgerea rapidă a celor doar câteva decenii care
au constituit devenirea citadină a societății
în ansamblul ei, orașul este contradictoriu
și are ritmuri de ființare paroxistice, adesea
datorate antitezei și oximoronului și tributare
încă prozodiei clasice și romantice. Până la
urmă un loc comun în imaginarul modernilor,
care sunt siliți să trăiască în marile aglomerări
urbane, unde spleen-ul merge mână în mână
cu deznădejdea și din care evadarea e, practic,
posibilă doar în moarte, urbea își pierde, treptat,
din aura civilizatoare și devine o formă de
expresie a decadenței, un Turn Babel în sine întors,
autosuficient în obscurantismul evilor trecuți,
prezenți și viitori. Aceste tipuri de înțelegere
diferită amprentează și paginile volumului de
față, care se constituie ca un jurnal al oscilațiilor
sufletești pe care le încearcă, în fond, solitarul
în peregrinările sale, cel care se descrie aparent
ludic, dar în fond autoironic în poemul Imperator
drept un deținător al adevărului fatalmente
hulit de cetate: „Sunt împăratul cerului și al
pământului,/ Stăpân al artelor magice și al
cuvântului,/ Stăpânesc păduri, câmpii și chiar
dealuri/ Și fluvii tumultoase curgând între
maluri.// Stăpânesc fulgerul din înaltele ceruri,/
Și ploile verii, și asprele geruri./ Sunt împăratul
gâzelor și al furnicilor,/ Imperator recunoscut în
clanul aricilor”.
Iată și aici, reașezată sub motto-ul vetero-
testamentar „Deșertăciunea deșertăciunilor,
totul e deșertăciune”, imaginea unui Babel
în care la loc de cinste stă larma sufocantă a
celor ce nu rostesc înțelesuri, ci doar vocabule
alienante, care refuză și îndepărtează orice
posibilitate de manifestare a transcendenței.
Poetul îi privește cu distanțare, ca pe un cor
antic care îi ostracizează ființa și îl care îl
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 11
îngână; își disprețuiește adulatorii și preferă
retracția în satul astral, în tovărășia vegetalului,
care îl apropie de ritmurile naturii, ea singură
onestă și demnă: „Ridicând până-n înalturi
colb sideral,/ În larma de câini vagabonzi din
satul astral,/ Pe galactice uliți, când îmi port
eu alaiul,/ Mulțimea șoptește uimită: ,«acesta
e craiul!».// Admirați-mi mantia cusută din
frunze de boz/ Și tunica splendidă din tulpini
de rogoz,/ Frumoasa ghirlandă din vrejuri de
volbură,/ Dar ce minunat palat am clădit într-o
scorbură!”.
Asemeni împăratului gol din poemul
mai sus-amintit, poetul autentic întotdeauna
caută sensuri cu care să-și îmbrace sau să-și
anuleze disperarea. Disperarea proprie
și resemnarea celorlalți. Pe care uneori îi și
pedepsește, lăsând în urmă regretele războaielor
trecute și asumându-și până la capăt harul,
chemând, în răstimpuri, inspirația în sprijin
într-o lume nebună, nebună, nebună: „În mâna
mea augustă port sceptrul aurit,/ Pedeapsă
pentru acei ce mai au de clevetit./ ... Acest dar
dintr-o regească întâmplare/ De fapt a fost o
creangă căzută în cărare”.
Vasile Burlui propune acum o antologie
tematică, în care include poeme dedicate nu
doar Iașului, ci și unor topoi transistorici și
chiar intertextuali, de referință în literatura
universală și, în fapt, cu rezonanță provenind
(și reclamându-se) din marea cultură. În
toate locuiește, ca odinioară Hölderlin, poetic,
adică asumându-și un limbaj anume, care să-l
reprezinte prin hățișul de stiluri și să instituie
luminișul filozofic în pădurea de simboluri
mitologice sau iudeo-creștine la care fac, cu
atâtea consistente prilejuri, referire textele
din volume precum Via dolorosa, Concert
brandenburgic, Sărutul leprosului, Interogațiile lui
Așur sau Solilocvii...
Supratema urbanității a soluționat,
după cum se știe, la poeți canonici din perioada
interbelică și din cea imediat postbelică ecuația
coagulării unui stil personal, dincolo de
manierism, un stil definitoriu și reprezentativ.
În cazul de față, coagularea despre care vorbim
se produce dinlăuntru (venind din imaginarul
autorului însuși); interesant rămâne modul în
care devine vizibilă, concretă tensiunea mereu
creatoare între substanța existențială care a
produs poezia și soluționările ei în planul
expresiei. După Hegel, ar fi adevărate doar
acele opere de artă ale căror conținut și formă
ajung să se identifice. Ceea ce demonstrează
o dată în plus că poeții asistă la și oferă apoi
lumii o geneză a contaminării între sens și
expresie, pe care am putea-o surprinde drept o
metamorfoza bruscă a formei în conținut, dar și a
conținutului în formă.
Scrise în vers clasic și armonios, parcă
în contra timpurilor tulburi pe care le trăim,
Poemele orașului reflectă întru totul această
continuitate în spirală, a ideii în formă și a
formei în idee, de sorginte hegeliană. Dintru
bun început autorul ne împinge, din pragul
toamnei, să fim la fel de nostalgici precum eul
contorsionat între trecut și prezent din aceste
poeme, precum eul ce respinge, altfel spus,
virtualitatea unui viitor mundan, preferând să
stea pitit între pagini de carte sau să rătăcească
prin evi simbolici, alături de alții asemeni
lui, inițiații în marile, indicibile taine, în
căutarea eternei și furtivei Euridice. Uvertura
volumului plasează totul sub semnul unui
anotimp care corespunde și el ideii dragi
poetului, aceea de continuitate. Toamna, poetul
ia în posesie realul și privește cum ,,Se lasă
iarăși toamna peste orașul meu/ Cel obosit
de patimi, uitat de Dumnezeu./ Pe străzile
lui strâmte, troiene de frunzarii,/ Iar vântul
care suflă alungă anticarii.// Încețoșate neguri
coboară de pe dealuri/ Ca fluvii cenușii, fără
zăgaz de maluri./ Acoperișuri strâmbe, sub
ploaie prăvălite/ Şi timpul risipit în secole de
clipe”. Legătura dintre topos și cronos nu avea
cum să rămână indescifrabilă; în această lume
diluviană, unde ploaia și, în alte părți, omătul
cad pentru a spăla păcatul ființării deșarte, în
absența sensului înalt, metafizic, erele se sting
în obsesii deșarte, iar fulgii de nea sunt gene
de iubită.
Odinioară, Constantin Noica descria,
pornind de la Goethe, cum numai primăvara
poate purta, în literaturile europene, pecetea grea
a întemeierii, a punerii în ființă, a deschiderii către
devenire. „Ce e cuceritor și unic în primăvară”,
scria filosoful român în Despărțirea de Goethe,
„nu e faptul frumuseții, nu e nici al frumuseții
precare, făgăduitoare, tinerețea, e, mai degrabă,
reîntinerirea, revenirea. Esența primăverii e de
a reveni. Celelalte anotimpuri nu revin: ele sunt
readuse de primăvară, readuse firesc, necesar,
12 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
aproape logic... (...) Ea nu e un simplu anotimp, e
anotimpul, cercul timpului (...), este cu adevărat
eterna reîntoarcere a ceea ce nu poate rămâne”.
În poemul Primăvară cosmică descoperim din
nou această cale regală a cosmosului, pe care
pășește numai cel inițiat. Poemele orașului sunt
și poemele anotimpurilor care, în curgerea
lor, rezonează cu devenirea cosmică, cu marea
călătorie dantescă în astral, cea care se încheie,
în chip simbolic, invocând imaginea iubirii care
schimbă lumea și „mișcă sori și stele”. Cel care
poartă pe umeri catapeteasma lumii, asemeni
unui sacerdot având, drept misie, despovărarea
de înțelesurile comune, face gesturi ritualice
pentru a chema divinul în sprijinul refacerii
ordinii cosmice, precum magul odinioară
călător prin stele a cărui imagine revine și aici:
„Mă-nchin când din genuni apare/ Mănunchi de
sori plecat din constelaţii./ Neliniştind câmpiile
solare,/ Lumina otăveşte-n negre spaţii.//
Mă-ntâmpină pe boltă vreun efeb/ Cu care
mă asemăn câteodată,/ Mă răscolesc în ziceri
magii din Deneb/ Şi mă alungă-n căi astrale
roată”. Tot astfel, în Primăveri astrale, legătura cu
cosmosul este reînnodată, ei asociindu-i-se, de
această dată, și imaginea comunității spirituale
a celor aleși, a deținătorilor de mari taine și
revelații. Cu iarba cerului încolțindu-i în palmă,
poetul se regăsește pe sine însuși „dezbrăcat
de arme şi de scuturi” și se scufundă în aurora
calmă, în serenă contemplație și asceză. O
asceză de care, ca și în poezia lui Baudelaire,
se contaminează și peisajul, decorativul, cel
care devine din obiect al privirii simbol peren,
provocând imaginația: „Se-ntorc din universuri
sfărâmate,/ În şiruri lungi, peregrinând, cocorii,/
Purtând mirajul lumilor damnate/ Şi suferinţa
drept obol splendorii”.
În alte poeme, Vasile Burlui stabilește că
și în anotimpurile extincției, toamna și iarna (căci
din acuarelele sale primăvara lipsește aproape
cu desăvârșire, iar vara, prăfuită, stă sub semnul
toropelii apropiindu-l, bacovian, pe poet de
finis mundi), sinonime cu starea de spleen a
prăfuitelor burguri – moldave și nu numai
–, există viață, ba chiar acea viață pulsatilă, a
reflecției despre ființă și creație. Ca în retorica
romanticilor, timpul, apoi – în descendență
magică – anotimpul sunt doar interspații prin
intermediul cărora poetul pășește în lumina
lăuntrică, cea adevărată.
www.zonaliterara.ro
 Tablourile dedicate toamnei sunt pentru
autor, într-o notă simbolistă, o manieră de
a străbate burgul îndepărtându-se de toată
coloratura lumii meschine, vulgare și ignorante
din jurul său. Un mod de a-și asuma, în fond,
ipostaza de a fi visător până la capăt, de a
trăi împotrivindu-se mulțimilor false, cumva în
război cu toată lumea, după spusele lui Eugène
Ionesco, și de a se regăsi pe sine doar în ipostaza
eternului vagabond, acel personagiu straniu,
cuprins de aspirația spre un ideal de frumusețe
și puritate. El scrie o poezie peripatetică, în
consonanță cu maieutica vechilor greci.
Asemeni călătorului prin timp din Geniu pustiu,
cu care se identifică pe calea ursită a referințelor
intertextuale, eul poemelor urbane se descrie
pe sine fie drept un vagabond al „spațiului
inert”, fie drept un hoinar „galactic peste ani”,
înveșmântat în straiul „peticit cu stele” și
totuși „solidar cu câinii din boschete”, purtând
„traista cu vise pentru traiul tihnit”... În poemul
Vagabond din volumul Via dolorosa îl regăsim în
următoarea ipostază: „Sunt vagabond galactic
peste ani,/ Iar straiul meu e peticit cu stele,/
Mi-e cunoscută ceata de golani/ Călătorind prin
constelațiile mele.// Sunt vagabondul serilor
cu lună,/ Rătăcitor în galaxii, printre spirale,/ ciudat, cu eul expirat,/ Abandonându-și crezu-n
Ascult cum armonia universului răsună/ În neputință!” (Singur printre oameni).
lamentări, când tomberoanele sunt goale”. În marele cerc al timpului, orașul
Pentru el, orașul adună valori ale consonează, pentru Vasile Burlui, cu acea
pozitivului, ale civilizației. Dar poate fi, în egală autentică geografie interioară. Poemele dedicate
măsură, și o heraldică trimitere către ruină, Iașului – fie că-l aflăm în straie de sărbătoare,
către degradare, către pierdere și nereușită omagiindu-și sfinții, fie că-i deplângem mizeria
existențială. Mai întotdeauna o risipire a eului umană, atunci când boschetarii îi calcă aleile –
care se dăruiește celorlalți cu bună știință, se alătură acelor versuri în care tema urbanității
fără a-și pierde vreodată, opunându-se gloatei, capătă dimensiuni intertextuale (Spre Trapezunt
întocmai semnul stelar de pe umăr. Rămâne sau Helsingøre), amintindu-ne de Yorick ori de
singur printre oameni, în acest oraș care îl înghite, neîncoronatul prinț al Danemarcei, ipostaze
dar nu-l devorează, în urbea care e sinonimă cu ale omenescului cu a căror trăire și patimă eul
lumea, cu întreg cosmosul, cu ordinea firescului. liric se identifică. Clipele de reflecție amară
„Eliberat în cuget”, străduindu-se să păstreze cu privire la istorie și fatuitatea acesteia sunt
în sine „copilul stingher pe o insulă pustie”, colorate poetic în nuanțe de gotic, totul este
ascuns „umil în larmele amiezii,/ Neobservat și neguros, obscur, doar cheile tragicului și ale
liber ca într-o colivie”, eul conștientizează faptul katharsisului mai pot deschide zăvorâtele porți:
că se supune finitudinii, dezantropocentrizării; „Cercând în orizonturi destinul să şil vadă,/
conștientizează faptul că lumea care îl absoarbe, În schele, al Danemarcei prinţ îndoliat/ Pe
fără a-i devora libertatea, nu mai consonează cu ziduri de cetate stă sprijinit în spadă,/ Privind
ideea de comunitate, ci este o formă de carceră, întrebător spre boltă înnegurat. // Zăbranicul
ba mai mult, una care îl transformă într-un de ceaţă când îi ascunde cerul/ Cu ochi nebuni
expropriat, „singur printre oameni exilat,/ gândeşte la străluciri de stele,/ Cutremurat
Dezabuzat și fără de voință,/ Un personaj de spaime, el strânge-n mână fierul,/ Păcatele
cetăţii în sânge vrând să spele” (Helsingøre).

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 13

 Anotimp al metamorfozei, ilustrând
limpede, prin contrastele de nuanțe, difuzele
trăiri ale eului rupt parcă între reverie și realitatea
contondentă, toamna sugerează antagonismul
dintre cele două lumi cărora burgul le dă
naștere aici, în siajul marii poezii simboliste,
de descendență baudelairiană. Cea reală, a
spleen-ului, a căderii în păcat și în deriziune, și
cea ideală, spre care aspiră poetul. Am putea
vorbi așadar despre o încărcătură pur „estetică”
în acele poeme unde este tematizată ideea
predestinării întru creație, a coparticipării celui
ales, menit să devină artist pe lume pentru că nu
poate altfel. Lumea, apoi, în care frumusețea
e concurată de erotism, cuprinzând poezii
dedicate eternului feminin, o imagine, adesea
fulgurantă, prin care în fond frumosul se face
vizibil. Dar refugiul în dragoste intensifică și
mai mult zădărnicia, sentimentul că totul a fost
deja trăit și că trecutul este ireversibil.
Un alt versant important al acestor versuri
este cel de natură filozofică, în care domină
motivele disperării, al spleen-ului, dezgustului,
plictiselii, scepticismului. Încercarea poetului
de a evada în lumea marelui oraș, acolo unde,
călătorind, se oprește și vede contrastele sociale
și nedreptatea, absurditatea existenței bazate
pe corupție, raporturile ierarhice incorecte,
arareori frumusețea copiilor jucându-se ori
citind se soldează cu abandonarea exaltării
eului liric ce caracterizează poezia romantică și
prin încercarea de a o „depersonaliza“ în sensul
obiectivizării ei, transmițând, adică, cititorilor că
și ei pot deveni o infimă particulă în jocul sorții.
Conceptul simbolist al „corespondențelor”
și apetența creatorului pentru sinestezie sunt
evidente în orice pagină a volumului de față,
dar cu precădere în poemul dedicat maestrului
Dan Hatmanu, prieten pe viață și sursă fecundă
de inspirație prin crochiurile pe care le-a dedicat
orașului cu floare de tei. „Orașul meu este
orașul lui Dan Hatmanu”, îmi mărturisea Vasile
Burlui, invocând crochiurile și contururile
atât de sugestive din pictura sa. În S-a lăsat
toamna pe oraș, obiectul poeziei (identic cu
cel din lirica simbolistă a înalților predecesori
ai modernității) îl constituie stările sufletești
nelămurite, vagi, confuze, neobișnuite, de obicei
negative, determinate de ambianța de criză
spirituală care face ca „Aleea promenadelor” să
„nu mai îmbie”, regretele din suflet să-l bântuie
14 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
mereu pe poet, căci „e vreme pentru plâns și de
beție!”... Tehnica folosită aici are note picturale,
îmbinând imagini cromatice ce reflectă stări de
spirit cu imagini olfactive și auditive, la ceasul
când s-a lăsat „toamna burniței peste cetate”,
când „Înfrigurate umbre-n noapte se strecoară,/
Când ornicul din turn plin ploaie bate,/ Iar în
locante cântecul anemic de vioară”. Motivul
orologiului ce bate solitar – la ceasul când
ceața tușește asmatic „peste biete mahalale/ (...)
peste case și grădină,/Ștergând cu guma liniile
– agale,/ Atenuând contururi și lumină” – e și
el un extras din recuzita romantică, dar o atare
interpretare pare a fi doar o iscusită capcană a
autorului, căruia i se refuză căile astrale pentru
drumeție și care poate izbândi doar asemeni
lui Poe, invocat în mod direct aici, prin forța
intelectului său și prin robustețea verbului.
Melancolia, singurătatea, oboseala,
plictiseala, disperarea, spaima, iată atâtea
tipuri de trăire pe care poetul nici nu le poate
formula clar, nici nu dorește s-o facă; bazându-
și constructul liric pe principiul sugestivității,
poetul nu exprimă stările sufletești amintite în
mod direct, ci numai le sugerează, face aluzii,
redă impresii. Așa se face, în final, că mai
sus invocatul principiu al corespondențelor
îngăduie autorului contemporan care este Vasile
Burlui, în ciuda referințelor livrești fără de care
poezia lui n-ar mai fi ceea ce este, stabilirea
unor raporturi intime între eul său (universul
mic) și lumea din jur (universul mare), intuind,
altfel spus, că sufletul individual oglindește
chintesența vieții, întregul cosmos pulsatoriu
la ceasul când „Cetatea-și plânge-n ploaie
măreția,/Când bucuria nu-și mai are loc”, când,
în fine „A mai rămas doar plânsul și beția!”.
O nouă ordine sufletesc-cosmică se
instituie în labirintul existenței. Din această
ordine nu lipsește nici dorința de evaziune;
specific romantică, ea se schițează cvasi-epic
într-un poem precum Spre Trapezunt, evident
intertext al Albatrosului ucis de Charles
Baudelaire, cu mențiunea că, de această dată,
prințul înaltei zări nu mai cade răpus sub ocara și
blestemele marinarilor, ci își descoperă tovarăși
de drum asemenea lui, care ajută armoniei
sale interioare. Simbolic, motivul călătoriei
ca aventură a descoperirii sensului ființial
definește întregul volum. Aici însă, el face
trecerea de la un eu descriptiv, contemplativ,
www.zonaliterara.ro
către unul coparticipativ, care reface unitatea
lumii semantice în consonanță cu des amintita
(în aceste poeme, cel puțin) ceată a rapsozilor
inițiați, pentru care devine o demnă și mult
folositoare portavoce în prezent: „Corăbiile
mele, plecate-n Trapezunt,/ Comorile din suflet
cu grijă să le-ascund,/ Prea pline de speranțe, cu
velele întinse,/ Călătoresc în noapte cu focurile
stinse.// (...) Spre Trapezunt dar, mergeți, cu
grijă mateloți,/ Ferindu-vă de geámbași, de
prefăcuți și hoți./ Atunci când vă întoarceți
cu glorie-n cetate/ Vă așteptăm cu lauri sub
clopotul ce bate”.
Purtarea falnică a însemnelor imperiale
cu a căror imagine, de altfel, am început și noi
această călătorie întru înțelegere se dovedește,
în final, a nu fi întâmplătoare. Ea-mi amintește
de o frază din Novalis în care transpare atât de
limpede ideea textului revelat prin intermediere
divină. „Poezia contopește ființă străină în
ființa noastră proprie”, scria autorul Cântecelor
religioase... Amintindu-ne că opera lirică
rămâne, dincolo de granițele comprehensiunii
lingvistice, un text în esență ocult, pentru
înțelegerea căruia e nevoie să te retragi din
real, să-ți privești elanurile tinereții și avântul
iubirii (de semeni, de o ființă caldă sau de
copii) zădărnicite... Dar, fără a fi retractil, să te
descoperi , asemenea lui Vasile Burlui, Singur
printre oameni, să te regăsești alături de gunoierii
care fac, ermetic, curățenie în cetățile sufletești
(„Se strâng gunoaiele de toamnă în oraş,/ Ci eu
cu gunoierii iar mă fac părtaş./ Adun de prin
cotloane ce-i de dat/ Când clopoţelu-n stradă
sună mâniat”) și lasă acolo loc pentru meditație
și metafizică, căutând cunoașterea întotdeauna
în esențele sufletești tari, în armonia catehetică
dintre suflet – lacrimă – inimă – stele, ordine
care de fapt reinstituie, într-un peisaj citadin
supus finitudinii, principiul dantesc al iubirii
care mișcă sori și stele: „Mai am un suflet pustiit
şi de pripas/ Dar n-am săl dau, catât mia mai
rămas./ Când toamna plimbă ceţuri sub castani/
Nu dau nici suferinţa adunată peste ani!// (...)
N-am să vă dau nici lacrima vărsată,/ Nici inima
din piept demult surpată!/ Le voi purta mereu,
sunt ale mele,/ Până ce stelele mă vor chema la
ele”. În altă parte, dedicat actorului Dorel Vișan,
poemul intitulat Căderea Romei face trecerea
în transistoric, amintind că idea de urbanitate
este un însemn al puterii imperiale. Dar gloria
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 15
de odinioară intră, în aceeași cheie de boltă
eminesciană, în antiteză cu prezentul pângărit
de corupție, de viermuiala celor mulți și imorali,
blamabil în sine, dar și de nesoluționat. El însă
nu îl lasă rece pe poet, care propune, cu o doză
de umor amar și chiar cu autoironie, o manieră
ceva mai draconică de îndreptare a moravurilor
căzute în degringoladă: „Eterna Romă moare
sub spada de barbar,/ Dar spre uimirea lumii,
ea va renaște iar./ De aceea, când cu teamă evoc
pe regele Alaric,/ Mă-ntorn plin de speranță și-n
taină eu îmi zic:/ Mai adă, Doamne, încă o dată,
vizigoții,/Căci ne sugrumă țara, minciunile și
hoții”. Amintind de capitala care ucide, anumite
poeme refac și acest traseu tematic al cetății
care-și ucide fii. Cel puțin trei mari exemple din
istoria umanității sunt reluate prin imagini de
mare forță, înfățișându-ni-i pe Pitagora, Socrate
și Arhimede uciși, sub furia gloatei neînfrânate,
la Crotona, Atena și Siracuza.
Fie că se mișcă într-un oraș real, fie că
începe o călătorie în trecut și imaginar pe o
solitară vreme de furtună, poetul privește încă
prin ocheanul întors, refuzând, crepuscular,
contemplația, și asumându-și până la capăt
gestul purificării trupești și spirituale. Indiferent
că e într-un parc, urmărind vremuri de mult
apuse în filmul memoriei pe care doar jocul
copiilor prin frunzele arămii îl mai întrerupe,
uneori, în joacă, sau într-o cameră, fugind din
calea veiozei sub draperiile grele, eul din aceste
poeme nu este, după crezul lui Arthur Rimbaud,
un autre. La începutul și către finele călătoriei,
Vasile Burlui încheagă din toate marionetele un
suprapersonaj care, în oglinzile caleidoscopice
ale urbei, se descoperă singur. Rupt, fragmentat,
doldora de durere și frumusețe, dar fărâmițat
între trecut și prezent, fără a arunca nicio
privire către promisiunile viitoare... Câtă
înțelepciune, atâta solitudine. Poemele orașului
nu sunt, cum ne-am fi așteptat, poate, poeme
ale comunității sau poeme ale comuniunii. Poemele
orașului sunt poeme ale insolitării. Și iată
cum, în lumina interstițiului solar, eul liric se
preschimbă în eternul pelerin galactic, în acel
Arhaeus care reface din nimic lumea. Lirica
lui este confesivă și peripatetică. „Somnambul
la margini de lume”, el își continuă – stingher,
căci singur în mulțimile zgomotoase și aleatorii
– periplul nocturn „printre stele-n cădere”. O
ipostază foarte interesantă, la origine bazându-
 se pe intertextul eminescian, e aceea a
poetului pelerin prin galaxii, constelații
și ere, vizibilă în poeme precum Tristeți
vesperale, Bilanț nocturn, Pelerin perpetuu
sau Calea robilor. Cuprins de tristeți
vesperale, eul asistă neputincios la
metamorfoza iubirii în katharsis,
contemplând, crepuscular, în amurgul
vioriu care se iscă în vale, sub cetate,
cum „Din ceruri pogoară fulgi albi
de colind/ Şimi pare căs genele tale”.
Apoi, căutând cu obstinație – în colbul
amintirilor, rămase la fel de vii precum
anii cărora le aduce aici prinosul
recunoștinței sale – sinele pierdut,
descoperă că este purtător de însemne,
tăinuitor de înțelesuri pe care le supune
ermetizării, metamorfozându-le în
simboluri ale înaltului și transcendenței:
„Cu suflet pustiu mă întorc la izvor,/
Pelerin timpuriu rătăcit către casă,/
Tristeți, năluciri, cu toate dau zor/ Şi
iniman piept mio apasă.// Totul e alb
și e viscol, și vânt,/ Sprijinit pe totem,
mă înalț spre zenit/ Sau cerul înalt a
căzut pe pământ,/ Peste sufletul meu?...
Pelerin obosit!// Tristeți vesperale
încet mă consumă,/ Cu Steaua Polară
ascunsăntre nori,/ Zadarnic suspinul
în bulgăr de humă/ Şi dorul de neant
pătrunzândumi prin pori”.
Și totuși, Vasile Burlui
conștientizează, tot mai acut în poemele
dedicate opoziției dintre eu și comunitate,
acea ruptură, de adâncime și de durată,
în înșiși fractalii ființei. Deși există în
multe poeme o latură socială puternică,
o critică a actualității socio-politice
pe care nici nu o poate îndrepta, dar
nici nu se poate resemna să o treacă
sub tăcere, poetul se mărginește la a
semnala ruptura, fără a îndrepta răul
sau răutățile din agora. O ruptură ce
corespunde – în poeme precum Seniorii,
Cv-ul unul vagabond, Toiagul înțelepților,
Calea robilor sau Ostraca – unei dislocări
fără precedent a omului din universul
său interior, a separației, a îndepărtării
față de exotismul naturii și de forța
ziditoare a iubirilor de odinioară, cele
care l-au clădit interior.

16 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 Și, în Odiseea personală, l-au readus
înapoi, acasă... Adică acolo unde, dincolo de
circumstanțele exterioare, îl interesează mai
mult arca metafizică a poeziei și unde îl însoțește
în permanent gândul că este un întemeietor, un
făuritor, în sens blagian, al minunii. Dar unde
poate fi acest acasă? E casa locuirii terestre sau
e casa sufletului, acea perenă boltă din astral?
Atunci când lasă, zgomotos, orașul să alunece
„Într-o sărbătoare continuă/ Cu artificiile
indiferenței/ Arzând pe boltă, fără noimă”,
poetul îl descoperă – asemeni lui Serghei Esenin
cu care rezonează adeseori – în copilărie, în
copilul care este, în copilul care nu s-a dezis de
sine pe parcursul devenirii lui întru ființă, ca în
poemul Copilăria („Copilăria mea s-a ascuns/
După steaua Polară/ Sau după Luceafărul de
Seară,/ Sau după/ Nuștiucare Stea./ Prea multe
oseminte/ Sau adunat pe Calea Robilor!/ Cohorte
de lințolii/ Scâncesc la fereastră/ Întrebări din
cuvinte nerostite”). Alteori, copilăria pe care
o contemplă îl readuce în preajma purității
și îl face să devină un mijlocitor încărcat de
dorința de a invoca, iar și iar, miracolul eternei
reîntoarceri. Ca în acest Vis plăpând dedicat,
pe 25 decembrie 2011, micuței Carina: „Copiii
nimănui îmi bat în poartă/ Cu ochii plini de
întrebări și nenoroc./ Ei nu pricep nicicum
ce-nseamnă soartă/ Și multe altele nu le înțeleg
deloc.// Și dacă clopoțelul sună în ogradă/
Tristeți de lângă ușă alungând,/ Fulgi albi din
ceruri stau să cadă,/ Cei mari, cei mici, se mint
cu-n vis plăpând”.
În insula alienantă a orașului, poetul
reclamă, de la începutul și până la finele
aventurii urbane care este volumul de față, în
sprijinul propriei existențe, un tovarăș, un frate
spiritual, în fine, un interpret. Precum antieroul
de teatru absurd, îl așteaptă pe Godot care nu
vine, în realitate, niciodată. Doar îl păcălește
că va sosi, deghizându-se uneori sub fardul
din obrajii feciorelnici ai iubitei, în frumusețea
castanilor toamna sau în zăpada care acoperă
și spală păcatele lumii, aducând, în ierni
friguroase și grele, bucurie copiilor sărmani.
Singură și extrem de rar făcându-și apariția
printre Poemele orașului, în acordurile unei
Romanțe de sertar încărcate de Parfumul anilor
ce-au fost, ființa dragă, însă pierdută în cețuri
din trecut, delicată și cu trup de fantasmă,
înveșmântată prea puțin în carnalitate și prea
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 17
degrabă în lințoliul morții, îi mai aduce aminte
că iubirea este irealizabilă până la capăt în plan
mundan. În fantasma care mai străbate până la
el în nopțile cu iz de sânziană or în panglicile
colorate ale celui ce cântă la acordeon, pe Rue
de Vaugirard, unde răsună acorduri din Traviata
lui Giuseppe Verdi („Parisul, iubito, nu ne mai
desparte/ Vom fimpreună până la moarte!”). Sau,
de ce nu, în ochii de care se desparte, cum o
făcuse odinioară Paul Verlaine sous le ciel de
Paris sub care Sena curge, indiferentă la iubirile
deșarte ale ființelor, mici și impetuoase în
adevărul lor de negrăit: „Mi-ai strâns atuncea
mâinile ușor/ Şi, așezați pe bancă sub castani,/
Ai plâns cu lacrimi calde-ncetișor,/ Cerându-
mi să mă întorc acolo peste ani”. Poetul se
întoarce, e adevărat, dar nu în Parisul vizitat
odinioară, ci parcă într-un cosmos îndrăgostit
și antropomorf, redat prin această frumoasă
metaforă a Aurorei îndrăgostite sub speciae
eternitatis de Luceafărul ei și etern condamnate
la ne-întâlnire, la ne-întrupare, la ne-istovire.
O mărturisește cel care, simțindu-și sufletul
pustiit „ca o cetate/ Uitată-n timpul vechi, cu
metereze goale,/ Cu ornicul din turn ce nu mai
bate,/ Cu câinii vagabonzi urlând în mahalale”,
se refugiază în memoria afectivă, în acest
construct mental în care întrezărește singura
salvare posibilă. Parcă pentru a demonstra că,
în ciuda rutinei și a neînduplecatei suferințe,
ochii care nu se văd nu se uită. Ochii, doar ochii
aceia care sunt lumină metafizică, ochii care sunt
călăuze în întuneric și porți spre necuprins.
Pentru poetul îmbrățișat de insomnii și neliniști
nocturne, trăitor absent într-un oraș nepăsător,
de unde trudește, cu migală, la scrierea
inspiratului incunabul. Reiterând crezul lui
Hölderlin, după care „suntem încă un semn
fără tălmăcire”...
Pentru Vasile Burlui, calea robilor e
singura cale regală posibilă. El pune, cu o rară,
constelată sinceritate, întrebările de al căror
răspuns ne temem. Despre ușile care s-au
închis pentru totdeauna și despre ferestrele pe
care le zidim zilnic întru mântuirea noastră.
Curajul cu care își asumă acest gest aparține
nefirescului, e curajul celui care, considerat
în neorânduială cu lumea, strigă totuși în
cetate spre folosul celorlalți, nu al lui propriu.
Depinde de noi dacă-l auzim. Și o putem face
într-un singur fel: citindu-l.
laptopiseţ literar
Sunt cărți pe care, citindu-le, simți nevo-
ia să subliniezi textul dintr-un capăt în altul,
fie fiindcă îți place ceea ce citești, fie că vrei
să revii, ca să reții pasaje semnificative sau să
dialoghezi cu textul și cu subtextul. Una din-
tre aceste cărți este „Ridică-te, Gyr, ridică-te,
Crainic!” (Editura Eikon, 2020), semnată de
Magda Ursache, un autor care are darul de a
(te) provoca de fiecare dată, cu fiecare carte,
cu fiecare text. Nu știi ce să apreciezi mai întâi,
în scrisul Magdei Ursache în general, dar mai
ales în această carte, bogăția de informații,
care merge până la minuție, setea de adevăr și
dreptate care pare să dispară (să fi dispărut!)
din planul public românesc, chiar dacă e vorba
de istoria imediată sau să reții tonul alert în
care curg fraza, textul. Magda Ursache reite-
18 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
rează ceea ce susțineau Monica Lovinescu și
Virgil Ierunca, în conferințele lor din România
post-revoluționară, îndemnul de a nu uita, dar
„să nu uităm împreună”. Și Magda Ursache
reușește să îl antreneze pe cititor la această
co-participare la „actul neuitării”, argumente-
le din texte sunt credibile, deși sunt din sfera
incredibilului adesea. Noi înșine suntem pe
cale să devenim niște monștri, în măsura în
care uităm și iertăm și neglijăm monstruozită-
țile care s-au întâmplat în patruzeci de ani de
comunism, umbra unui „experiment Pitești”
s-a extins asupra întregii societăți românești,
cu forme diverse de manifestare. Numai că
definitivarea acestui/ acelui „fenomen Pitești”
se petrece astăzi sub ochii noștri, când suferința
atroce, morală și fizică, este dusă în derizoriu,
www.zonaliterara.ro
este „interpretată”, uitată, sunt judecați din ce
în ce mai des martirii și nu călăii. Călăii trebu-
iau să trăiască și ei cumva, să mănânce o pâine,
nu e așa?, de asta suntem dispuși să le uităm/
iertăm nemernicia. Martirii sunt etichetați drept
„deviaționiști ideologic”, la grămadă, condam-
nați încă o dată de indivizi-instanță, de asociații
care și-au pus tentaculele pe interese și fonduri
publice și care ... trebuie să trăiască și ei/ ele ...!
Mai mult și „cartea de istorie” i-a condamnat
pe martiri la uitare, lipsa unui capitol de „mar-
tirologie” din perioada comunistă este greu de
acceptat, de înțeles. Suferința unei nații poate
produce, în continuare, pentru unii, „plusva-
loare”. Asta ne amintește de faptul că, în 1964,
când au fost eliberați în masă deținuții politici
de la Aiud, a existat o tentativă de grevă a gar-
dienilor și a personalului administrativ, care se
vedeau fără „materia primă”, bieții pușcăriași
politici adică, care le asigurau lor pâinea cea de
toate zilele. Putem face o referire și la patimile
din alt orizont, al Siberiei, cu mărturiile unui
trăitor și supraviețuitor al lagărului de acolo,
e vorba de moldoveanul nostru Ion Moraru,
care de anul trecut își doarme somnul veșnic în
cimitirul satului său, Mândâc, din apropierea
orașului Bălți. În una din cărțile sale, „Treptele
infernului”, apărută în anul 2018 la Editura
„Nicodim Caligraful” de la Mănăstirea Putna,
acesta evocă pe colegul său de suferință, mult
mai celebrul Alexandr Soljenițin, de la care reți-
ne, dintr-o convorbire, între altele: „Dragii mei
tovarăși de suferință, pe noi ne păzește o arma-
tă de trântori. Ei sunt asigurați cu toate bună-
tățile vieții, grație muncii și sudorii noastre.
Dacă pe noi ne eliberează, credeți că ei ar dori
să pună mâna pe rangă și târnăcop? Ei nu sunt
capabili să facă altceva. Profesia lor, într-un fel,
are ceva în comun cu cea a hoților în lege”.
În textul (mă feresc de cuvântul eseu, care
are ceva ubicuu în acest context!) „Ridică-te,
Gyr!, ridică-te, Crainic!”, care deschide car-
tea de față, Magda Ursache aduce în discuție
relația cu vinovăția, în epocă, a intelectualului
român. Leonte Răutu numește „jivine legiona-
re” pe oricine nu este pe „baricadele comunis-
mului”, de la Lucian Blaga la Nae Ionescu, de
la Gyr la Crainic, de la Mircea Vulcănescu la
Ion Petrovici etc. Eugen Jebeleanu scoate de pe
piața editorială, în anul 1969, o antologie a poe-
ziei dintre cele două războaie mondiale pentru
că îi cuprindea pe Gyr și Crainic. Ca umilința să
fie maximă pentru cei care au stat în închisoa-
re, precum Vladimir Streinu, Radu Cioculescu,
Crainic, Gyr, Părintele Stăniloae ș.a., singura
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 19
ofertă pentru supraviețuire, după eliberare, a
fost să scrie în revista „Glasul patriei” articole
în care să înfățișeze realitățile socialiste pentru
cititorii din străinătate. Era vorba de bucata de
pâine, totuși, care în libertate era și mai neagră
decât în închisoare. Le-a evaluat și redat „nea-
mul românesc” prețul umilinței? Din păcate,
nu. Expresia „amor patriae” a căzut în desuetu-
dine, o atitudine neo-proletcultistă este pe cale
să elimine din planul public, după cum spune
Petru Ursache, adus în discuție de Magda
Ursache, biserica, școala, familia creștină, limba
română, presa liberă, istoria națională, perso-
nalitățile modelatoare în urma unei susținute
„vânători de capete”. În afara acestor „capete”,
care sunt reperele identitare ale unei nații, ceea
ce mai rămâne este o populație derutată, obo-
sită, fără memorie și fără orizont. Eventual, o
populație fericită, dacă facem recurs la butada
care i se atribuie lui Winston Churchill, că feri-
cirea înseamnă o memorie slabă și o digestie
bună.
„Recursul la tricolor” nu are întotdeauna
și un răspuns pentru o istorie morală a societății
noastre, „protocomuniștii s-au vrut protoca-
pitaliști” și au și devenit, am revenit în istoria
Europei cărând în spate un uriaș „bagaj de
corupție” favorizat de structurile securității care
nu au fost nici măcar deranjate de „aglomerația
revoluționară de la 22 decembrie 1989”. Un
secol de politică românească pare să se situeze
între ceea ce spunea Ion I. C. Brătianu: „Politica
e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și
viitorul țării” și ceea ce spunea, mai recent, Zoe
Petre: „Politica e imorală”. Dacă politica e imo-
rală, cel sau cei care o fac cum sunt?
Un alt capitol se numește „Comunism
după comunism” și aduce în atenție modul în
care ne-am eliberat (sau cum nu ne-am eliberat,
mai bine zis!) de morbul comunismului care
pare a fi intrat, din păcate, în ADN-ul nostru.
Procesul comunismului are paradoxale accente
de „proces al anticomunismului”, patriotismul
este blamat, naționalismul este înfierat, deși,
spune Magda Ursache, îndreptățit, așa cum
spune orice bun european: „Naționalismul bun,
echilibrat, erudit este stimulant și nu trebu-
ie denigrat ca izolaționism, extremist, șovin”.
„Godzilele staliniste” încă se mișcă sprinten
în planul public, un ministru al lui Ceaușescu
numește comunismul „o dictatură de dez-
voltare”, iar „demolatorul postdecembrist
își trage sămânța din demolatorul proletcul-
tist”, conchide bine justificat Magda Ursache.
„Deromânizarea românilor” este un proces insi-
dios și susținut, el începe prin „ocultarea adevă-
rului” istoric, continuă prin falsificarea repere-
lor identitare și a noțiunii de model, ca apoi să
îi pună pe tineri pe linia unei educații sterile,
fără valoare și fără perspectivă. Exemplul unui
Lucian Boia, un pseudo-istoric care deturnează
istoria pe gustul unei caracude care aplaudă de
la galerie, este edificator, este adus în discuție
răul pe care îl provoacă asemenea vulgarizări
ale memoriei colective, ale suferinței care a
însoțit fiecare act al istoriei noastre.
Magda Ursache face, într-un capitol
special, „o reverență” prozatorului Nicolae
Breban, una dintre cele mai complexe perso-
nalități ale literaturii române din ultimul veac.
Este vorba despre „inepuizabilul Breban”, cel
care „a refuzat arta tocmită” în comunism, care
e „un scriitor demn de crezul său” și asta în
timp ce „ranchiuna confraților a stat în spatele
deconspirărilor de la CNSAS”. Cum recunoști
o valoare în societatea noastră? „De câte ori
apare un eseu sau o scriere semnată de inco-
modul N. Breban, se declanșează în presă un
tsunami. De apreciere dar și de contestare”.
Elogiul Magdei Ursache la adresa unui confra-
te este un model de admirație intra-intelectua-
lă, un asemenea demers multiplicat la nivelul
lumii noastre intelectuale ar da o altă măsură
culturii române, pentru că și cultura tot pe
iubire prinde adevărata temeinicie.
Un „personaj” care apare în mai toate sec-
vențele cărții este Petru Ursache, cartea în sine
este un dialog implicit cu cărturarul și cu „omul
bun al culturii române”, cel care a lăsat o operă
inconfundabilă care ni se relevă azi prin efortul
și prin implicarea totală a Magdei Ursache. Plecat
prea grăbit din lumea asta, în urma unei „culpe
20 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
medicale”, Petru Ursache și-a găsit în Magda
Ursache un mijlocitor și asta pentru că aceasta
a găsit și a dat un sens „absenței brutale”, drept
pentru care și declară: „Anii nemaitrăiți îi supli-
nesc eu cum pot”. Titlul cărții de față, „Ridică-te,
Gyr, ridică-te, Crainic!”, îi este oferit autoarei
de Petru Ursache de pe patul de spital, în timp
ce dânsul pregătea o carte cu un titlu la fel de
pătrunzător, „Un pământ numit Aiud”. De ase-
menea, în prelungirea volumului „Istorie, geno-
cid, etnocid”, Petru Ursache pregătea un capitol
care nu mai trebuie explicat, în contextul încer-
cărilor de azi: „Războiul contra crucii continuă”.
Cărțile pe care le prezintă Magda Ursache
sunt din aceeași categorie, a reperelor cultu-
rale și morale care dau un sens istoriei de azi,
regăsim astfel numele unor autori precum Ioan
Aurel Pop, Ion Nistor, Iordan Datcu, preot Ioan
Teșu, Ioan Adam, Ioan Lazu, Gabriel Mardare,
Nicu Gavriluță, Radu Ulmeanu și mulți, mulți
alții. De fapt, Magda Ursache nu prezintă cărți-
le, ci intră în dialog cu ele, ca să fim mai exacți.
Atentă la ceea ce se întâmplă astăzi în
lumea noastră, „neuitând și neiertând” cu ușu-
rință „răul de România” (după un titlu de carte
mai vechi!), Magda Ursache este, fără îndoială,
una din vocile credibile și autoritare din spațiul
„literaturii memoriei”. Patosul cu care scrie te
prinde ca într-un vârtej care îți imprimă frisonul
„adevărului și dreptății” ca o iminență pentru
supraviețuirea noastră în istorie. Deși trăim
într-o epocă a autismului istoric, dobândit sau
indus, când reiterarea mitului Casandrei care
are viziuni profetice poate fi o variantă de com-
parație, Magda Ursache are conștiința senină a
celui care a spus adevărul fără menajamente și
chiar fără precauții.
www.zonaliterara.ro

Precedate de un cuvânt – „Lămurire” –
al autorului, cele „șapte întâmplări” care com-
pun volumul lui Radu Paraschivescu „Omul
care mută norii” (Editura Humanitas, București,
2019) sunt proze scurte în maniera artistică recu-
noscută a scriitorului care, atent mereu la real-
itate, îi observă mai ales derapajele și aspectele
care ies din tipare, pe primele sancționândule,
într-un fel de prelungire, mutatis mutandis, a
acțiunii lui I. L. Caragiale, paginile cărții lui,
fiind, din acest punct de vedere, o reiterare a
hazului de necaz, considerat de unii starea de
spirit națională a românilor. Dar acțiunile nu se
desfășoară doar pe aceste plaiuri.
Cum prima „întâmplare” din carte diag-
nostichează și tratează „Șapticemia”, iar cartea
cuprinde șapte proze, s-ar chema – în tonul
relatării –, că „boala” identificată de scriitor și
adusă la cunoștință cititorilor de către nara-
torul-personaj este incurabilă, însă, mai exact,
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 21
laptopiseţ literar
manifestându-se într-un număr incalculabil de
forme, se cheamă că nu poate fi eradicată.
Scriitorul are marele talent de a transpune,
în forme savuroase, în creața sa în mod firesc – și
fără efort, s-ar zice – cascade, cel puțin, de remarci
privitoare la o lume ce pare tarată fără speranță. De
pildă, această primă proză din carte este o relatare
ce aduce a jurnal ori a autobiografie informală,
din perspectiva unui personaj care, mai întâi, își
declină identitatea și continuă cu prezentarea, în
amintita notă a hazului de necaz, a situației locative,
a condițiilor de trai la bloc etc.: „Eu sunt Gabriel.
(…) Am treizeci și patru de ani, gastrită și încă
cincisprezece ani de rate la apartament. Stau la
etajul șapte, ultimul al unui bloc de care primăria
nu s-a sinchisit și nu se va sinchisi niciodată. Vara
te lichefiezi, iarna te pietrifici. Vara miroase a
șobolan, iarna a varză murată. Primăvara miroase
ca vara, toamna miroase ca iarna”.
Urmează, cu argumente din belșug,
detalierea convingerii că există ceea ce numește
„șapticemie”, mai precis că șaptele ne guver-
nează existența, iar dovezile peremptorii le
oferă, mai ales, prin povestea vieții, pe melea-
gurile mioritice, de fapt pe malurile bucureș-
tene ale Dâmboviței, a unui danez, Michael
Kieft, din Aarhus, adus în România de dra-
gostea pentru o Carmela Toașcă, de sensibili-
tatea lui, dar și de alte nevoi, părăsit de iubita
cârcotașă care îi dăruise și un copil (Carmelo),
refăcut, în scurt timp, sentimental alături de o
Letiția Bigan, a cărei meteahnă este o aproape
permanentă „debobinare sufletească”, tradusă
într-un „plâns cosmic” din și pentru orice,
locul ei fiind luat, mai departe, de „ceva care
răspundea la numele de Antonia Podeanu”, în
descrierea căreia caricaturalul este definitoriu:
„Totul în alcătuirea acestei contabile roșcate
de treizeci și șase de ani, cu un corp amintind
de lotul feminin de haltere al Ucrainei, sugera
o greșeală de încadrare. Antonia ar fi trebuit
să fie, de bună seamă, băiat. Părea capabilă să
22 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
care singură frigiderul în sus pe scări și să tragă
după ea un TIR cu o funie prinsă între dinți. La
întrecerile galeze de cărat în cârcă partenerul
prin mocirlă ar fi câștigat fără emoții”. În ce-l
privește, cu noua iubită, „Michael a devenit vic-
tima vigilenței de cuplu”, de care a scăpat, pe
de o parte din cauza, iar pe de alta grație unei
fotografii a unei actrițe găsite de femeia fără
pic de cultură cinematografică în buzunarul
lui, încât își „surpase rezervele de încredere”,
ajungând să rivalizeze, ba chiar să-i depășească,
în ochii ei pe „Casanova, Don Juan și Cristian
Borcea”. Cum danezul nu avea de gând să
părăsească prea repede plaiurile românești,
mai ales că venise cu suficient capital încât să
stea doar să trăiască, găsește o altă femeie gata
să-i fie alături, Umbreta Foiaș, ciudată și prin
numele ales de părinți în cinstea provinciei
italiene unde o aduseseră pe lume, dar și prin
plăcerea ei de a-și face, eufemistic spunând,
„contabilitatea erotică”, într-un carnet unde
nota tot ce i se întâmplă la acest capitol. Și ea îl
www.zonaliterara.ro
părăsește pe Michael, iar locul îi este luat de o
Despina Ignatov, „vânzătoare într-un magazin
de pantofi de lux, o blondă de aproape treizeci
de ani, tunsă perie, rivală la tatuaje cu Zlatan
Ibrahimović și dornică să-și trăiască ultima parte
a tinereții la frontiera incandescenței”, având,
totodată, „instinctele animalului de mall” și, de
vreme ce în „turneele prin malluri” câte un card
al bărbatului nu rezistă la asalturile continue
ale femeii, este părăsit și de aceasta, nu înainte
de a-l pune la punct în cea mai curată limbă a
faunei din care face parte: „Păi bine bă, săracule
care ești tu sărac, așa te porți cu femeia care-o
iubești? Atâta ești tu în stare să faci pentru ea,
zdreanță care ești? Sărăcia săracilor, chitrosu’
pământului care ești! Uite cu cine-mi pierd eu
tinerețea, care m-am luat după promisiunile
tale”. Și alte asemenea vorbe, amendându-l, în
plus, cu „te dai lebădă-n lighean”!
Vindecat și după ultimul eșec amo-
ros, dar nevindecat de femei, eroul se căpă-
tuiește, în continuare, cu o Izabela, pelerină
prin bisericile Capitalei, citându-l pe monahul
Agapie Criteanul și rugându-se să-i fie pedep-
sit tatăl care a vrut să o abuzeze, convinsă că
„fiecare dintre noi are mai multe păcate, însă
pe fiecare îl definește unul singur”, încât, după
o încurcătură ideologică, îl părăsește și ea pe
danez, nu înainte de a-I spune care e păcatul
lui: „ești un porc. Asta ești. Un porc și nimic
mai mult”.
Terapeutic, Gabriel, naratorul, pentru
scurt timp, încearcă să-l scoată din cursa erotică
pe Michael (ajuns a stăpâni aproape perfect
subtilitățile limbii române), prin înființarea,
împreună, a unui „fel de cerc de critică literară”,
de fapt „critică de apartament” sau „minice-
nacluri”, „împotriva imposturii editoriale”, a
căror activitate se axează asupra unor aberații
– ca prea multe altele – puse sub semnul liter-
aturii și constituind scara pentru autoarea lor
pe care s-a cățărat în Uniunea Scriitorilor. Dar,
măcar pe danez, bazaconiile citite îl salvează
de încă o „iubită”, „clorotica Alberta Ținteș”,
pregătindu-l pentru ultimul asalt al iubirii dâm-
bovițene, o Claudia, a cărei apariție nu este,
din punctul de vedere al lui Gabriel, deloc
întâmplătoare, fiindcă, din analiza făcută de el,
iubitele lui Michael au fost șapte, din inițialele
lor se poate construi numele ultimeia și, în plus,
acesta are tot șapte litere. Cum cu fiecare dintre
ele, cinefilul Michael văzuse câte un film, care
avea, de asemenea, în titlu, cifra șapte, după
care se despărțiseră, finalul prozei e deschis,
unul dintre cei doi cu nume de arhangheli,
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 23
Ga-briel, își avertizează prietenul: „–Aveți grijă
ce filme vedeți”.
Cea de-a doua „întâmplare” dă numele
volumului și poate fi citită ca un insolit pamflet
la adresa escrocilor promovați de mass-media,
a manipulatorilor de minți, dar și a naivității
celor care se lasă în voia impostorilor, al căror
comportament frizează, de cele mai multe ori,
nebunia, fără a fi câtuși de puțin deranjați de cei
ce ar trebui să le stopeze acțiunea.
În prim-planul acestei proze se află
un grup de șarlatani: Ethereia și Bianconero
(ea, „astrocoach vocațional”, iar el, „conec-
tor experiențial”), asistenții (sau locotenenții)
care gravitează în jurul „contelui” Adolf Iosif
Ignorenko, un fel de summum al abaterilor de
la normalitate, textul fiind, după „lămuririle”
inițiale ale autorului, „o farsă”, pornind de la
afișele ce împânzesc diverse locuri din țară, prin
care se face publicitate unor inși cu puteri ieșite
cu mult din comun și care, totuși, în pofida
ridicolului evident (sau poate tocmai de aceea)
sunt capabili să adune un public numeros în
jurul lor, să-i asculte, să le soarbă cuvintele, ca o
dovadă că, așa cum tot autorul menționează în
rândurile de la începutul cărții, „anormalul e de
mult normă în România”.
Personajul care face obiectul atenției, de
această dată, este caricatural, megaloman, se
laudă cu miile de oameni care vin să-l asculte,
în toată țara, de vreme ce el este creatorul sau
specialistul mondial principal al unor domenii
aberante fiind, de pildă, „savant cosmist”, „„de
renume mondial”, „Grand-doctor în filozof-
ie, Grand-doctor în psihoinformațiologie, (…)
Grand-doctor în cosmoeniopsihologie” etc., etc.
etc. și prezidând, între altele, „Liga Mondială
Cosmoumanistă a Națiunilor” și alte aseme-
nea greu de pronunțat „instituții”. „Contele”
are, firește, în palmaresul său, și o mulțime de
cărți, a căror importanță este de aceeași talie,
mondială”, iar cartea lui „de suflet” este „Cum
să ajungi un fenomen planetar”, numai că, în
pofida puterilor lui inimaginabile, nu reușește
să-l stopeze pe un alt șarlatan, fost ucenic al lui,
care îi fură brandurile, între care pe cel ce dă
titlul cărții lui Radu Paraschivescu, „Omul care
mută norii”. Satiră puternică la adresa infir-
mităților morale ale unei societăți care, în ciuda
evoluției științei, continua să cultive tot soiul de
pseudospecialiști în domenii închipuite, pentru
că omenirea rămâne mereu atașată de eresuri,
păstrându-și o latură infantilă, cea de-a treia
proză din carte, „Cățui, plase, Doamne-ajută”
este o radiografiere a lumii fotbalului contem-
poran, dar și o satiră la adresa ofensivei fiorului
mistic al banului, în instituții care ar trebui să-l
ocolească.
Cu „Un nas și o gură”, Radu
Paraschivescu își îndreaptă atenția spre prov-
ensali, dintre care își alege două personaje,
Annette Dupuy și Fabien Boiel, doi surdomuți
cărora, deși destinul le-a rezervat o viață în afara
cuvântului rostit sau auzit, le-a dat extraordina-
ra șansă de a face lucruri deosebite, pentru că
fata învață de la un priceput parfumier să-și
folosească excepționalul simț al mirosului ca
să creeze ea însăși parfumuri prețuite de foar-
te mulți, iar băiatul are norocul de a fi copilul
unei mame – bucătăreasă deosebit de apreciată
– care îl crește singură, îl iubește și îl învață tot
ce știe ea în materie de cofetărie, încât, adunân-
du-se laolaltă, după ce ajung mari, cei doi se sta-
bilesc împreună la Cabris, o așezare mică, unde
sunt priviți cu ostilitate de comunitate, care nu
pricepe că aceștia fac lucruri minunate, căutate
de oameni cu bani din multe locuri.
A doua parte a prozei, ușor anecdot-
ică și cu final deschis, în ce-i privește pe cei
doi surdomuți, relatează, concis, pățania celui
mai bogat om din împrejurimile așezării în
care locuiesc aceștia, Guillaume d’Aspremont,
conte de Gravèche, care, vrând să dea o mare
petrecere de ziua fiicei de care se ocupa singur,
după ce soția îi fugise cu „un neisprăvit” de
menestrel, solicitase de la excepționalii creatori
de delicatese ceva nemaivăzut, pe măsura săr-
bătorii.
În cutia colorată, așteptată cu mare curi-
ozitate de gazde și de invitați și pentru care cei
doi nu au vrut banii înainte, contele descoperă
cu stupoare doar un bilet pe care scrie „Cum e
când n-ai și-ai vrea să ai?” Mergând apoi călare
să-i pedepsească, la casa lor, supranumită de
țărani „Bârlogul” sau „Vizuina” și pe frontis-
piciul căreia fusese firma „Un nas și o gură”,
o găsește părăsită, iar din numele prăvăliei
rămăsese doar „ură”, litere „lăsate acolo ca o
amintire a ceea ce simțiseră Annette și Fabien
din partea celorlalți, de când puseseră piciorul
în Cabris și până când se hotărâseră să plece”.
Antepenultima proză din volum,
„Speranța cântă trash” este povestea – sub
formă de jurnal – tristă a unui fragment, ulti-
mul, din viața unei fete împovărate cu o boală
rară – „Progeria sau Sindromul Hutchinson-
Gilford”, cu simptome „de îmbătrânire pre-
matură”, care-i răpune pe purtătorii ei – și pe
care, ironie a sorții, o mai cheamă și „Speranța”.
Nevoia de comunicare, de împărtășire
24 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
a imensei, cumplitei suferințe date de
îngrozitoarea maladie se manifestă într-un mod
aparte, singurul pe care, poate, îl crede eficient:
ascultă muzică (răspândită prin boxe foarte
puternice) și nu oricare, ci pe cea a formației
braziliene Sepultura, despre al cărei solist nara-
torul notează că „dacă-și pune mintea, Derrick
Green poate să-și transforme glasul în burghiu.
Nici un perete nu e în siguranță în fața lui. Are
vocea unui om care, îngropat de viu, e scos de
sub pământ doar ca să fie muiat în untdelemn și
prăjit la foc mic, în timp ce un ferăstrău circular
îi taie picioarele, iar un clește înroșit în foc îi
smulge nasul”.
Acțiunea acestei proze durează, așa cum
consemnează în jurnalul său Damian, naratorul,
din 4 mai și până în 1 iunie, timp în care fata se
stinge.
Următoarele „întâmplări”, ultimele
două, surprind tot lumi aparte. Penultima este
o ficțiune care îi are ca eroi pe doi frați, adoles-
cenți, care pun la cale niște jafuri, într-o comu-
nitate unde tatăl lor este croitor, și, peste tot,
la locurile pe care le-au ales drept ținta acțiunii
lor, lasă, după „operațiune”, niște versuri aiuri-
toare, care, până la urmă sunt descifrate, mesajul
acestora dovedind că gesturile lor ar fi fost puni-
tive, făcute în colaborare cu tatăl, și îndreptate
împotriva celor care nu-i plătiseră (deloc ori
suficient) pentru ceea ce comandaseră la el.
Există acolo și o vrăjitoare (atipică,
tânără și seducătoare) și o pelerină care face
minuni, dar și metamorfoze ca-n basme sau ca
în filmele SF…
În finalul volumului, cu „Marmură
de Pavonazzo”, acțiunea se mută la Roma, și
latura fantastică se accentuează, fiindcă per-
sonajul-narator este nu o ființă umană, ci un
edificiu celebru din capitala italiană (Bocca
della Verità), aflat dintr-o zonă intens căutată
de turiști, cunoscută lumii și adorată de foarte
mulți și grație unor filme celebre („Vacanță la
Roma”, „La Dolce Vita”).
Cartea lui Radu Paraschivescu decu-
pează, așadar, fragmente dintr-o realitate greu
de panoramat în totalitate, drept care autorul
pare a aduna la întâmplare eșantioane de lume,
de situații, fapte, reacții, sentimente etc., prin
care să demonstreze că, oricât de familiare ar
părea unele dintre acestea, ochiul cercetător al
scriitorului tot poate să descopere, să extragă și
să etaleze laturi insolite, în haină ironică, dra-
matică, amuzantă, fantezistă, înduioșătoare sau
altcumva, încât prozele din volum au zona lor
tulburătoare ce nu poate fi neglijată.
www.zonaliterara.ro

Nu ştiu dacă mă pot declara un
cititor fidelizat al poeziei lui Dan Dobre, un
scriitor bucureştean nu doar parcimonios, ci
şi discret mai peste limitele iertate. Înţeleg
însă, parcurgându-i prezentarea peritextuală,
că am scris despre două din cele trei volume
apărute până în 2008: Scrisoare pentru gemeni
(Editura APP - Vinea, 2005), Ultraj împotriva
proastelor moravuri (Editura Semne, 2006) şi
La spartul norilor (Editura Semne, 2008). Mai
mult, parcurgând cel mai proaspăt volum al
său, în a cărui posesie am intrat abia în vara
lui 2020 – În loc de tatuaj (Editura Semne,
2018) – constat că recomandarea mea camuflată
din recenzia publicată cu peste un deceniu în
urmă în revista „Poezia” a dat, cumva, roade.
Poetul a renunţat cu totul la retorica vehementă
îndreptată împotriva proastelor moravuri socio-
politice, preferând a se ocupa îndeosebi de
ceea ce numeam „o blândă, sensibilă dialectică
a dragostei, fie ea virilă, în general domestică,
ori paternă”. Îndeosebi, şi nu exclusiv, căci Dan
Dobre mai apelează, încă, şi la dicţiunea scurtă,
concentrată, similiaforistică (dintr-un volum
mai vechi se preia, spre exemplu, necruţătorul
verdict: „dacă tăcerea/ e himenul dialogului,/
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 25
laptopiseţ literar
acuză-mă de/ viol în masă”) sau la formula
poematică de inspiraţie niponă, cu observaţia
că, acum, haiku-ul emblematic renunţă cu
totul la ancadramentul peisagistic, pe care îl
înlocuieşte cu o schiţă identitară: „între mine
şi cel/ care m-arătam/ crescuse oglindă”. Ori:
„nesingur în singurătate/ m-am însingurat/
singurul”. Din volum nu lipsesc, totuşi, nici
artele poetice, stropite din belşug cu cerneluri
mistice (naşterea, învierea), nici instantaneele sau
conjuncturalele declanşatoare de anamneză –
de regulă, una tristă, din moment ce, bunăoară,
distrugerea casei bunicii (pretextul din demolarea
copilăriei) recapitulează mai degrabă absenţe
şi neîmpliniri cu un montaj psihanalitic căruia
nu-i lipseşte, din păcate, emfaza: „primele
chemări/ şi cuvinte lăsate neîncepute,/ dorinţi
nebănuite…/ ecoul primelor cântece de leagăn/
a fost ucis!/ pereţii au căzut barbar peste el/ ca
pământul pe un jar/ nestins.// (…)// viaţa mi-a
rămas amputată/ spre o zi…/ spre o noapte…?/
nedatată”.
Majoritatea textelor din volum – şi cele
mai reprezentative, de altfel, pentru poetica
specifică lui Dan Dobre – tematizează dragostea
în tonuri şi pe structuri alcătuite în jurul unor
 articulaţii textuale dintre cele mai
diverse, dovadă că autorul o trăieşte
cu certitudinea împlinirii existenţiale,
dar şi cu nostalgia unor dicţiuni
poetice de sorginte modernistă sau
neomodernistă. Aproape nicăieri
localizarea fragmentelor de poveste
erotică nu este posibilă, însă oriunde se
poate identifica, cu destulă uşurinţă, o
ramă livrescă de dimensiuni variabile (v.
ecourile stănesciene din descompunere,
pastel, botanică ş.a.) Şi tot cam peste
tot, solemnităţile se îmbină cu jocurile
pline de candoare, tensiunile înalte cu
naivităţile benigne, iar ingenuitatea stă,
fără să ezite, lângă certitudinea datului
de vector cultural. Motorul combinatoric
este undeva descris ca un joc de copil
– sigur, unul căruia i s-a cam ştirbit din
inocenţa intertextuală: „încăpeam luna
între doi pini/ şlefuită de parfumul lor,/
baloane de mistere înţepau trandafiri/
în spini,/ în peisajul strâmt/ de sub un
nor.// şi parcă întrezăream/ chipul unui
gând/ ascuns cu un ochi după tine,/
când mâna ta în apă întingând,/ a prins
cinci stele// şi le-a zvârlit în mine.”
Altundeva, apetenţa ludică lasă loc
procesului de actualizare a unor extaze
senzoriale profilate pe ecran marin:
„iubito,/ îţi mai aduci aminte,/ când îţi
băteam pielea în săruturi/ şi braţele tale/
faleză dezvelită,/ mă aruncau spre tine/
în larg?”(La mare). În fine, există situaţii
în care experimentul gestual în doi
timpi (apropiere-depărtare) provoacă
mici spaime expresioniste – eventual
jucate, ca în jaf: „sunt jefuit de parfumul
tău/ ca lupul de mirosul sângelui/
în lambou”, când nu alimentează
certitudini gravate metaforic în formă
de tatuaj: „mângâierile tale mi-au tatuat
pielea,// pielea ta mi-a tatuat sângele/
care tocmai trecea,// sângele,/ mi-a
tatuat inima”.
Nepăsător faţă de cele mai noi
formule poetice, fie ele utilitariste,
post- sau transumaniste, Dan Dobre
mizează, conştient, pe o poetică a
transpunerii sentimentale pe/ în
spaţiile mici unde corporalitatea are
şansa reală a reînvestirii cu sens, iar
intertextul erotic poate chiar ţine loc
de tatuaj.

26 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro

Motto:
„Văd, simt, deci observ, privesc și gândesc.”
Roland Barthes, Camera luminoasă
Cuvânt și imagine – complementare
sau contrastante în semantica lor, compunând
(sau compuse în) construcții luxuriante ori
minimaliste, lizibile în limbaje diferite, seducă-
toare (până la epuizarea sensului), entropice,
inhibitive. Cuvânt și imagine – două dimensi-
uni prin alăturarea cărora se naște paradoxul,
spectacolul, se produce dinamica, devenirea.
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 27
avatar
Poți fi spectatorul drumului ce se derulează
dinspre cuvânt spre imagine, poți fi cel care
înțelege, judecă și interpretează semnul textului
schimbat în imagine. Cum la fel de bine te poți
transforma, și fără să-ți dai seama, în victima
procesului; fie victimă prin obiectualizare, fie
victimă rătăcită prin noianul de semnificații,
captiv în labirintul cuvântului ce se transformă
în imagine. Există și „cazuri” care de bunăvoie
se fac prizonieri ai inepuizabilului proces her-
meneutic. Teoretician, cercetător, artist – con-
tinuu aflați în căutarea cuvintelor potrivite sau
receptori neobosiți ai mesajului transmis prin
mediul vizual – ei pot fi aceia care acceptă nesi-
liți, din proprie voință, a rămâne închiși în con-
tradictoria „peșteră” a interpretării imaginilor
și cuvintelor. Acolo, în semiobscuritatea pereți-
lor se naște sentimentul plăcut, împărtășit, plu-
titor prin care mesajul cuvântului transformat
în imagine e receptat, filtrat, reformulat sau...
reîntrupat de către ochii, gândurile și buzele
celor prezenți.
În limba greacă veche, termenul theorein
(θεωρεῖν) în care recunoaștem actualul teorie,
însemna „a te uita” sau „a privi spre ceva”, iar
theoros (θεωρός) poate avea sensul de spectator.
Iată cum, pe fir etimologic, între cuvânt, privire
și actul interpretării există un parcurs intrinsec.
Dar și cuvântul theatron conține în rădăcina sa
noțiunea de loc din care se privește. Teatrul nos-
tru, moștenit de la greci, de pe gradenele din pia-
tră, de pe scena pe care pășește hieratic actorul
al cărui chip e ascuns sub mască, teatrul nostru
purtat în căruța lui Thespis este, fără îndoială,
experiența rostirii și a privirii. Ne-o spun sem-
nificațiile limbii vechi și vedem sau simțim asta
atunci când coborâm printre coloanele masive
ale amfiteatrului. Mai mult decât atât: a merge
neîncetat pe drumul dinspre cuvânt spre imagi-
ne, dinspre sine spre lume, dinspre artă spre a-i
găsi esența este nu doar știință, act intelectual,
cultural, ci este și o atestare a ceea ce este viu
– din noi și dinafara noastră. Maurice Merleau-
Ponty articula ideea, cu siguranță, cu mai mare
claritate și vigoare decât o facem noi: „Adevărata
filosofie înseamnă să învăţăm, să vedem lumea
din nou şi, în acest sens, o istorie cu tâlc poate
să dea seama despre semnificaţia lumii cu tot
atâta «profunzime» cât şi un tratat de filosofie.
Ne luăm în mâini soarta, devenim responsabili
de istoria noastră prin reflectare asupra ei, dar şi
printr-o hotărâre în care ne implicăm viaţa”1. Așa
se face că, desprinși din mitul platonic al peșterii,
imaginăm un spațiu mai amplu, viața noastră,
unde cuvintele și imaginile se succed, se con-
topesc, se transformă unele în altele, proces în
fața căruia mintea se energizează. Dar ne aflăm
într-un spațiu ai cărui pereți devin flexibili, atât
de flexibili că îi simțim cum dispar, în cele din
urmă. Captivitatea interpretării și reinterpretării
mesajului rămâne astfel o aparență, iar ceea ce
contează este frumusețea întrupării ideilor.
Teoreticianul care a ales domeniul artelor
spectacolului, pășind pe unul dintre feluritele
1 Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepției, tra-
ducere de Ilieș Câmpeanu și Ileana Vătăjelu, Oradea, Edi-
tura Aion, 1999, p. 20
28 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
culoare din „peștera” pe care o imaginam mai
sus, nu poate fi doar un bun cunoscător al sensu-
lui (al unui text sau al unui spectacol). Dacă s-ar
întâmpla așa, drumul ar fi anost și petrecut în
singurătate. Prin urmare, i se alătură și alte voci:
filologul, pasionatul de filosofie, cunoscătorul de
istoria artelor, pedagogul, cercetătorul și, nu în
ultimul rând, criticul de film. Îi unește curiozi-
tatea, dorința de comunicare, nevoia lăuntrică,
umană, de a lăsa un semn cultural. Rezultatul nu
poate fi decât un dialog ce îmbogățește experien-
ța și care deschide unghiul perspectivei analitice.
Astfel, aceste dramatis personae se regăsesc sub o
cupolă străvezie, dar protectoare: istoria teatru-
lui. O istorie a treatrului despre oameni, nu des-
pre relicve, despre texte vii, nu despre ceasloave
peste care s-a așezat praful, o istorie a teatrului
în care curentele artistice sunt în continuă dina-
mică, în care tendințele pot fi explicate pentru că
istoria teatrului nu e singură, ci e împreună cu
analiza sociologică, cu cea politică, cu cea știin-
țifică, dar și cu istorile mai mici: ale familiei, ale
relațiilor dintre stăpân și scalvi, dintre femei și
bărbați, cu istoria privirilor... și câte și mai câte.
Printre rânduri, o întrebare se ivește ce
transmite îmbietoare neliniște: prin ce mijloace
istoria teatrului (mai) reprezintă un bun instru-
ment de decodare a legăturii dintre cuvânt și
imagine? Nu sunt altele trăsăturile și atribuțiile
prioritare ale domeniului? Cum ar fi explicarea
în sincronie și diacronie a curentelor teatrale,
cum ar fi observarea felului prin care societatea
se oglindește în literatura secolelor, expunerea
transformărilor ce survin asupra elementelor
textului dramatic. Nu sunt alte zone conexe care,
prin definiție, vizează îndeaproape relația dintre
cuvânt și imagine: de pildă, spectacologia, anali-
za textului, dar și estetica pe unele paliere ale sale
sau scenografia. Și totuși, inversând polii discu-
ției, e dificil, dacă nu imposibil, să ne imaginăm
istoria teatrului în afara trimiterii cuvântului
înspre imaginea scenică. Și pentru că istoria tea-
trului nu e o înlănțuire de date, de autori și titluri
de piese. Nu e o înșiruire de capitole în care se
văd nervurile temelor universale ce traversează
epocile. Nu e o vitrină cu biografii mai succinte
sau mai vaste ale dramaturgilor priviți de la
distanță și apreciați doar pentru faptul că istoria
i-a reținut recunoscându-le autenticitatea. Istoria
teatrului este și o agoră de dezbatere a opiniilor,
un permanent loc unde colțuri umbrite își relevă
relieful prin prisma instrumentelor moderne de
cercetare. Este un spațiu animat în care analiza
s-ar pierde dacă istoricul s-ar arăta ignorant în
legătura cu relația dintre text și imaginea sceni-
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 29
că. Așezat la masa lui de lucru, folosindu-se de
metodele computerizate de cercetare, răsfoind
enciclopedia, știindu-se așteptat de publicul său
dornic să i se vorbească despre teatrul în vechea
Athenă sau despre formele actuale pe care tra-
gedia le ia, el simte o ușoară temere. Materialul
pe care operează e trecutul pe care-l recuperează
prin cuvânt, prin obiecte, prin imagini... Nu de
puține ori incomplete, cu sens aproape uitat, sau
controversate chiar și după ce s-a scurs o perioa-
dă considerabilă de timp. Însă e atâta evidență
cum răspunsul zace în traseul dintre portretul
societății și imaginea mai mică a teatrului în care
membrii ei se regăsesc seară de seară în textul
rostit de actor pe scenă. Pornind de la aceste
elemente, în paginile ce deschid Istoria teatrului
universal, coordonatorul volumului, John Russell
Brown vorbește despre impedimentele, dar și
despre provocările ce intervin deopotrivă în
munca unui istoric: „Toate atestările care ne-au
parvenit sunt fragmentare și, în mare parte, înșe-
lătoare: textul dramatic nu este decât scheletul
interpretării din spectacol; o clădire goală nu
poate păstra decât amintirea unei mulțimi de
spectatori; o fotografie imortalizează un grup,
dar nu poate reda niciodată prezența, timpul,
suflul, toate aceste impresii vii pe care le avem
într-un teatru. Există însă numeroase indicii care
așteaptă să fie asamblate astfel încât cititorul
de acum să-și poată face o idee despre iluziile,
plăcerile și inovațiile din trecut, astfel încât să
încercăm o scriere a istoriei teatrului”2.
Însă ne dăm seama puțin consternați,
puțin surescitați de meandrele drumului ales, că
simplificarea își are efectele ei benefice. Așa că,
făcându-ne loc printre feluritele, contradictoriile,
deviantele căi ale interpretării, sunt clipe când
nu ne rămâne decât să rostim împreună cu
Artaud că „Orice adevărat sentiment este în
realitate intraductibil. A-l exprima înseamnă a-l
trăda. Dar a-l traduce înseamnă a-l disimula. (...)
Un apus de soare este frumos prin tot ceea ce ne
face să pierdem”3. S-ar putea scrie o carte por-
nind de la gândul artistului francez, o istorie în
mai multe volume despre cum a evoluat relația
dintre cuvânt și imagine. Facem o invitație, des-
chidem acolada unor întrebări fundamentale și
ne întoarcem, chiar dacă vremurile sunt tulburi,
la problematica fundamentală.
2 John Russell Brown (coord.), Istoria teatrului universal,
traducere de Dana Ionescu, Dana Voicu, Cristina Maria
Crăciun, București, Editura Nemira, 2016, p. 5
3 Antonin Artaud, Œuvres complètes apud. Michaela To-
nitza-Iordache și George Banu, Arta teatrului, ediția a II-a,
București, Editura Nemira, 2004, p. 302
avatar
Nu puțini scriitori și critici literari și-au
pus întrebări cu privire la scopul sau sensul
criticii literare. Diversitatea răspunsurilor date
și caracterul lor de cele mai multe ori contra-
dictoriu l-au făcut de pildă pe T.S. Eliot, unul
dintre cei mai cunoscuți critici ai secolului XX,
să declare în eseul Granițele criticii (1956): „mă
întreb dacă punctul slab al criticii moderne nu e
tocmai nesiguranța cu privire la țelul criticii. Ce
folos trebuie să aducă și cui anume?” (1, p. 244).
Un folos, deci un câștig spiritual în
urma actului critic, adică a unei cronici sau a
unui studiu critic dedicate unei opere literare,
30 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
ar trebui să îl aibă, cred, toți cei patru factori
implicați și legați de acest act, și anume: cititor-
ul cronicii, opera literară, care constituie obiect-
ul cronicii literare semnate de critic, autorul
operei comentate de critic, dar și criticul însuși.
Astfel, actul critic îi poate înlesni cititorului mai
multe și adecvate căi de acces spre operă, deci
o mai bună înțelegere a ei, operei literare îi pot
fi dezvelite și conturate mai bine calitățile și
semnificațiile sale latente, atunci când criticul se
află cel puțin la înălțimea operei „cronicizate”
de el, autorul operei comentate de critic se poate
confrunta cu o opinie care, uneori, ar putea să îi
www.zonaliterara.ro
folosească, iar criticul poate să fie câștigat spiri-
tual în urma receptării și cunoașterii în profun-
zime a operei pe care o interpretează, în cazul în
care aceasta este o operă de valoare; deci criticul
poate să învețe chiar el ceva din opera pe care
o abordează.
În ceea ce îl privește pe Eliot, acesta con-
sideră că actul critic le este de folos cititorului
și literaturii, pentru că țelul criticii literare este
acela de „a promova înțelegerea și gustarea
literaturii”. Totodată, Eliot afirmă faptul că „să
înțelegi o poezie înseamnă în fond să o guști în
chip întemeiat”, deci să o apreciezi întemeiat.
Din observația că „nu este îngăduit
să gustăm (apreciem) poezii proaste” (p.m.),
înțelegem că gustate cu adevărat, deci apreciate
cu adevărat, trebuie să fie numai poeziile bune,
numai poeziile de valoare, deci acele poezii care
ne oferă „satisfacție artistică” (Eliot).
Sintetizând ideile criticului din stufosul
eseu Granițele criticii, înțeleg că el discută, în
esență, despre două practici critice, și anume:
despre interpretarea sau hermeneutica operei poet-
ice, pe de o parte, și despre evaluarea operei poetice
tocmai interpretate, pe de altă parte, deși noțiunea
de „evaluare” nu apare în eseul său... Așa încât,
dacă ne vom pune problema criticii de poezie
în ansamblul ei, atunci va trebui să vorbim atât
despre critica hermeneutică, ce interpretează poezia,
cât și despre critica evaluatoare. Aceste critici sunt,
de fapt, ramurile aceleiași critici. În fond, criticul
este atât persoana care interpretează poezia, cât și
persoana care evaluează poezia.
I. Critica hermeneutică
Criticii moderni au susținut, nu de
puține ori, că una dintre atribuțiile pe care
le are critica literară este aceea de a interpreta
operele literare, iar în acest sens stau mărturie
nu doar cronicile, eseurile sau studiile care
interpretează operele literare, ci și lucrările teo-
retice care discută despre pertinența interpretă-
rii, căreia i s-a spus hermeneutică, după zeul
grec Hermes, care dezlega, traducea, interpreta
pentru muritori mesajele încâlcite ale zeilor.
Cu privire la interpretarea sau hermeneutica
poeziei, T.S. Eliot emite câteva judecăți critice,
dintre care mi-au reținut atenția acestea trei:
(1) o poezie are mai multe interpretări juste, (2)
interpretările poeziei sunt subiective și (3) „O
interpretare valabilă trebuie să fie (...) o inter-
pretare a sentimentelor pe care le încerci tu
însuți citind poezia” (ibid., p. 254). Să urmărim,
pe rând, aceste judecăți ale lui Eliot.
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 31
(1). O poezie are mai multe interpretări
juste…
În eseul Granițele criticii, T.S. Eliot își
pune problema criticii literare care interpretează
poezia, asigurându-ne de faptul că „Primul
pericol e acela de a ne închipui că nu există
decât o singură interpretare, neapărat justă, a
poeziei ca întreg” (ibid., p. 254).
Dacă este un pericol să ne închipuim
„că nu există decât o singură interpretare,
neapărat justă, a poeziei ca întreg”, atunci star-
ea normală a criticii trebuie să fie promovarea
unei mulțimi de interpretări juste, pentru una
și aceeași poezie. Dar poate să aibă critica lit-
erară o mulțime de interpretări juste pentru
una și aceeași poezie, când interpretările din
mulțimea de interpretări ale unei poezii sunt,
în mod inevitabil, diferite și contradictorii?
Dacă criticii își vor face obiectiv din mulțimea
de interpretări ale poeziei pe care o analizează,
interpretări care nicidecum nu pot fi cu toate
juste, corecte, atunci ei se vor îndepărta de pro-
filul semantic real al poeziei. Or, criticii trebuie,
din contră, să se apropie de profilul semantic
real al poeziei, ei trebuie, pe cât posibil, să îi
descopere poeziei semnificațiile reale, spiritul.
Pe de altă parte, constat că o poezie
are, nu de puține ori, mai multe interpretări…
Dar aceste multe interpretări nu sunt posibile
decât pentru faptul că ele surprind numai unele
dintre aspectele poeziei, nicidecum întregul
semantic al poeziei, așa cum crede Eliot. Și,
de altfel, putem constata că niciun critic nu
surprinde toate aspectele unei opere poetice,
ci numai pe unele dintre ele. Așadar, inter-
pretările diferite ale criticii au posibilitatea de
a fi corecte doar atunci când sunt fragmentare,
parțiale. În afara acestor interpretări multiple
corecte, însă parțiale, un poem poate avea,
desigur, și o mulțime de interpretări deformate,
de interpretări fanteziste, forțate sau închipuite
de critic, pe care le putem numi interpretări
false, dacă le raportăm la semnificațiile reale
ale operei poetice oferite spre interpretare.
Cronicile literare elaborate de către critici ilus-
trează cu prisosință aceste două practici critice
interpretative opuse, unele corecte, deci în spir-
itul operei „cronicizate”, însă privitoare doar la
unele dintre aspectele operei, iar altele defor-
mate, ficționale, false. Oricum, o interpretare
parțială justă contează mai mult decât toate
interpretările deformate, care falsifică sensul,
înțelesul operei poetice.
 (2). Interpretările poeziei sunt subiective
Să urmărim o altă judecată critică a lui
Eliot: „Sensul său (al poemului) va fi acela pe
care îl percepe fiecare cititor sensibil” (ibid., p.
253, p.m.). Susținând că sensul poemului „va fi
acela pe care îl percepe fiecare citator sensibil”,
Eliot legitimează atât mulțimea sensurilor, cât și
subiectivitatea lor. În loc să pună în prim plan
aproximarea de către interpret a sensului real
al poemului, Eliot favorizează subiectivitatea
cititorilor și a criticilor și, în acest fel, el creează
premisele relativizării, deformării sau falsificării
sensului real al poemului/operei sau a spiritului său.
De fapt, legitimând sensul pe care îl
percepe „fiecare cititor sensibil”, sens pe care
cititorul firește că i-l atribuie poemului tocmai
analizat, Eliot legitimează o mulțime de interpretări
subiective diferite și contradictorii ale poemului,
adică legitimează un hazard semantic al receptării,
care transformă însuși poemul într-un hazard
semantic, prin mulțimea de sensuri subiective
diferite și contradictorii ce i se atribuie de către
cititori și critici poemului în cauză…
De fapt, Eliot nici nu pune problema sen-
sului real al poeziei, ci acordă cititorilor și criti-
cilor o autoritate și o libertate absolute în ceea
ce privește perceperea sensurilor unei poezii și
atribuirea acestor sensuri poeziei interpretate.
Sensul care se atribuie poeziei de către cititori
și critici este astfel la liber, la bunăvoia oricărui
cititor sau critic, iar acest sens va fi, probabil că
de cele mai multe ori subiectiv, inadecvat, fals,
paralel sensului real al poeziei interpretate.
Această libertate absolută a perceperii
sensului și, implicit, a interpretării poeziei con-
form mulțimii de sensuri ce i se atribuite aces-
teia de către fiecare citator în parte, libertate pe
care Eliot o acordă cu mărinimie receptorilor
poeziei, falsifică semantica reală a poemului,
iar critica literară ce face acest lucru pierde
orice măsură, orice obiectivare și autoritate a
judecăților ei.
(3). Interpretări valabile și interpretări false
O altă idee pe care Eliot o propune cu
privire la interpretarea poeziei este următoar-
ea: „O interpretare valabilă trebuie să fie (...) o
interpretare a sentimentelor pe care le încerci tu
însuți citind poezia” (ibid., p. 254).
Firește că poezia, de fapt ideile poeziei,
ne provoacă anumite sentimente și că, în con-
secință, putem afirma că noi interpretăm poezia
32 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
chiar în funcție de sentimentele pe care acea
poezie ni le provoacă. Dar ne provoacă poezia
aceleași sentimente, pentru ca interpretările pe
care noi le dăm poeziei tocmai în temeiul aces-
tor sentimente să concorde, deci să fie cât de cât
obiective, corecte?
Mai întâi, trebuie observat faptul că nu
toți avem, în urma receptării acelorași poezii,
aceleași sentimente… De exemplu, versurile „A
murit Enkidu, prietenul meu, care vâna cu mine
lei”, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, „Și
tare-i târziu / și n-am mai murit”, „Aud materia
plângând” îl vor încânta cu siguranță pe lector-
ul competent și sensibil, însă aceleași versuri îl
pot lăsa total indiferent pe cititorul modest…
Deci interpretările acestor cititori sau critici vor
fi diferite și total opuse.
În receptarea unui poem, cititorii nu au
nicidecum aceleași reacții-sentimente, pentru că
acestea nu sunt determinate doar de ideile con-
crete ale poeziei receptate, poezie care este una
și aceeași pentru toți cititorii, ci și de calitatea
expresă a cititorilor, de fondul lor sufletesc-spir-
itual, care este diferit, și, fiind diferit, rezonează
diferit la poezia citită, la ideile și sentimentele
poeziei. Având, în urma receptării aceleiași
poezii, sentimente diferite, rezonanțe afective
și intelectuale diferite, noi, lectorii, vom ajunge
ca în temeiul acestor sentimente diferite să dăm
poeziei interpretări diferite și contradictorii. Din
mulțimea acestor interpretări diferite și contra-
dictorii, unele (puține) vor fi, desigur, valabile,
juste, corecte, așadar confirmate de unele dintre
sensurile și sentimentele reale ale poeziei, iar
altele vor fi interpretări deformate, ficționale,
false, imposibile, deci neconfirmate de sensurile
și sentimentele reale pe care poezia în cauză le
vehiculează.
Interpretările pe care cititorii sau criticii
le dau operelor poetice în temeiul sentimen-
telor provocate de aceste opere nu sunt, așa-
dar, întotdeauna valabile, juste, corecte, după
cum încearcă să ne convingă Eliot în eseul său.
Interpretările unui critic pot fi valabile din
punctul de vedere strict al acelui critic…, deci
subiectiv, dar nu și din punctul de vedere obiec-
tiv al poemului, al sensurilor și sentimentelor
reale manifestate de acel poem.
Cele trei judecăți de mai sus ale lui
Eliot cu privire la interpretarea poeziei acordă
un credit excesiv subiectivității lectorului/crit-
icului. Eliot legitimează libertatea de a acor-
da operei interpretate orice sens, orice profil
semantic, orice interpretare, relativizând ast-
www.zonaliterara.ro
fel înțelesul real al poeziei cercetate, spirit-
ul ei. Interpretările subiective legitimate de
Eliot nu reflectă, așadar, spiritul poeziei, ci
se îndepărtează de el, deformându-l și falsi-
ficându-l tocmai prin mulțimea de interpretări,
cu toate „juste” și cu toate privind poezia în
întregul ei.
Această democrație a interpretării la
liber a operelor poetice nu este altceva decât
libertatea de a ignora sensurile reale și spiritul
poeziei interpretate, și, totodată, de a înlocui
aceste sensuri reale cu sensurile subiective, ina-
decvate, false, găsite de către interpretul liber…
Așadar, critica subiectivă pe care o apără
și legitimează Eliot falsifică sensurile reale ale
poeziei interpretate. De fapt, Eliot ratează inter-
pretarea adecvată, deci corectă a poeziei, interp-
retare care nu poate fi decât întru spiritul poeziei,
iar nu împotriva lui.
II. Critica evaluatoare
Mulțimea interpretărilor diferite și con-
tradictorii pe care le poate avea o operă poetică
în mintea cititorilor și/sau a criticilor îl deter-
mină pe Eliot să îi pună criticii o întrebare, fără
îndoială importantă: „în toată această diversitate
(de interpretări, p.m.), ce trebuie să fie comun
întregii criticii literare (...)?” (ibid., p. 255).
Așadar, care este numitorul comun al
acestor critici, pentru ca ele să poată fi socotite
pertinente, corecte? Răspunsul dat de Eliot, și
anume „Sarcina criticului este să condamne
mediocritatea și să demaște impostura, deși sar-
cina principală rămâne să laude ceea ce e vrednic
de laudă” (ibid., p. 255), este o judecată cât se
poate de inteligentă și corectă, care merită să fie
reținută. Din judecata lui Eliot mai înțelegem că
atât „condamnarea mediocrității și demascarea
imposturii”, cât și lăudarea a „ceea ce e vrednic
de laudă” sunt acte critice de evaluare a operelor.
În ceea ce mă privește, cred că evaluar-
ea operelor literare este cel de al doilea mare
act și obiectiv al criticii literare. Ba chiar pot
afirma că ceea „ce trebuie să fie comun întregii
critici literare”, pentru ca ea să nu rătăcească
în subiectivitatea cu o sută de chipuri a criticii
generaționiste, este evaluarea corectă a operele
literare. Altfel spus, critica literară trebuie să se
finalizeze ca act critic evaluator corect al operelor
literare/poetice, iar prin acest act putem discuta
despre o altă critică, decât critica de interpre-
tare, și anume despre critica evaluatoare.
Cred că după interpretarea corectă a
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 33
poeziei, pe care Eliot nu a reușit totuși să o teo-
retizeze mulțumitor, obiectivul criticii literare
este tocmai evaluarea literaturii, în speță a poeziei.
Prin evaluarea sa, criticul ar trebui să ne spună
care opere, din mulțimea de opera poetice/
literare aflate într-un spațiu cultural, sunt opere
de valoare sau estetice, și care opere sunt modeste
valoric sau pseudoestetice, argumentând această
evaluare în articolele, cronicile, eseurile sau stu-
diile pe care le semnează. Vom urmări, mai jos,
care este opinia lui T.S. Eliot cu privire la critica
ce evaluează poezia.
(1). Critica evaluatoare generaționistă
propusă de Eliot.
Glorioleta și limitele criticii generaționiste
„Fiecare generație trebuie să-și formeze
o critică literară proprie (…). În contemplarea
artei, fiecare generație aduce categoriile ei pro-
prii de apreciere, propriile ei exigențe artistice,
propriile ei scopuri” (ibid., p. 242). Poezia tre-
buie evaluată, așadar, de critica fiecărei gener-
ații poetice în parte, deci de critica generaționistă
proprie, care în evaluările sale folosește, spune
Eliot, „categoriile ei proprii de apreciere, pro-
priile ei exigențe artistice, propriile ei scopuri”
(s.m.), iar nu alte criterii de evaluare și exigențe
poetice, cum ar fi, bunăoară, cele estetice.
Dar, dacă „fiecare generație (dintre cele
peste o sută de generații și curente poetice pe
care le desfășoară poezia modernă și modernistă
în sens larg, p.m.) adduce categoriile ei proprii de
apreciere/evaluare, propriile ei exigențe artistice”
(s.m.), criteriile ei specifice de evaluare, după
cum susține Eliot, deci dacă fiecare generație
aduce alte categorii de evaluare și exigențe,
înseamnă că fiecare generație poetică este subiectivă
și că ea va evalua poezia, aceeași poezie a lumii,
în mod inevitabil diferit, cu totul diferit, tocmai
pentru că criteriile de evaluare folosite de aceste
generații poetice sunt mereu altele.
Există fără îndoială o fluiditate sau o
labilitate a evaluării generaționiste a poeziei, a
oricărui tip de poezie evaluată de către critica
generaționistă. Astfel, conform criteriilor de
evaluare generaționiste, mereu diferite, deci
schimbătoare și subiective, fiecare critică gen-
eraționistă va aprecia calitativ doar poezia care
confirm propriile criterii de evaluare, deci poe-
zia propriei generații…, și va deprecia și nega
valoarea oricărei alte poezii, generaționiste sau
estetice, care firește că nu confirmă criteriile ei
de evaluare, ci le infirmă.
 Ne putem închipui, de exemplu, că
sistemul critic generaționist realist va apre-
cia poezia generaționistă suprarealistă, sau că
sistemul critic suprarealist va aprecia poezia
realistă? Nicidecum! Cele două critici vor găsi ca
fiind „de valoare” doar poezia generaționistă pe
care fiecare dintre ele o reprezintă și apără, și,
în același timp, aceste critici vor nega, în temei-
ul propriilor principii generaționiste, valoarea
celeilalte poezii generaționiste.
În acest fel, cele două critici evaluatoare
– cea realistă și cea suprarealistă – se anulează
reciproc. Generațiile poetice moderne în sens
larg (1800 - azi) se schimbă în permanență una
pe alta, iar această schimbare a lor înseamnă
schimbarea criteriilor poetice generaționiste prin
care ele evaluează poezia, orice fel de poezie. Dar
această schimbare permanentă a criteriilor de eval-
uare conduce la schimbarea evaluărilor: poezia
apreciată de o generație poetică va fi depreciată
de celelalte generații poetice. Semn că evaluările
critice generaționiste se anulează reciproc.
Evaluările generaționiste girate cu
mărinimie de către Eliot sunt, așadar, evaluări
partizane, contradictorii, provizorii, deci pe termen
scurt, pentru că aparatul critic generaționist nu
salvează „valoric” decât propria poezie gener-
aționistă și totodată neagă valoarea celorlalte
tipologii poetice generaționiste sau estetice. În
acest fel, evaluările efectuate de către criticii
generaționiști în temeiul propriilor criterii poet-
ice generaționiste, pe care Eliot le legitimează
atât de generos, se suspendă, se de-legitimează
unele pe altele și, cu toate, delegitimează actul
critic evaluator de tip generaționist.
Evaluările generaționiste ratează identi-
ficarea valorilor în masa de opere de valoare și
opere minore. Critica generaționistă propusă de
Eliot pentru evaluarea poeziei moderne în sens
larg este, după cum se vede, o critică eșuată,
pentru că, în temeiul criteriilor ei de evaluare,
care sunt criterii generaționiste propria (speci-
fice), subiective, mereu schimbătoare, fluide,
partizane, diferite de criteriile altor generații
poetice și precare estetic, ea nu poate să distingă
corect între poeziile/operele de valoare și poeziile
minore, având întotdeauna tendința să suprae-
valueze poezia propriei generații și, în același
timp, să subevalueze orice alte poezii care nu îi
confirmă principiile generaționiste de evaluare.
Deși practică evaluări partizane, sub-
iective, precare estetic, fiecare critică gen-
eraționistă afirmă că ea este singura critică
viabilă și că tocmai criteriile ei de evaluare
34 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
sunt criteriile care trebuie să evalueze poezia,
în timp ce poezia generaționistă pe care ea
o apără este cea mai importantă poezie ivită
până acum pe scena poeziei… Ba, mai mult de
atât, cu această nouă poezie (generaționistă)
începe o nouă și benefică epocă poetică, cu
totul superioară celor de până acum… Vezi
în acest sens declarațiile tuturor generațiilor
poetice, care nu afirmă altceva decât faptul că
ele revoluționează poezia.
(2). Critica evaluatoare estetică
Evaluarea poeziei moderne de către
critica generaționistă în temeiul propriilor
principii poetice generaționiste schimbătoare
și partizane, apărată mai sus de T.S. Eliot, este,
după cum am văzut, un eșec, deși criticul nu
recunoaște acest lucru. Cu toate acestea, înspre
finalul eseului Granițele criticii, Eliot vorbește
despre un alt tip de evaluare, care contrazice
critica evaluatoare generaționistă… Mai pre-
cis, criticul ne prezintă modul în care trebuie
evaluată poezia lui Sappho, poeta din Lesbos.
Să urmărim, așadar, cum înțelege și concepe
criticul evaluarea poetei și, prin ea, evaluarea
poeziei clasice: „Când citesc, să zicem, o odă
de Sappho, ceea ce contează în primul rând nu
este faptul că eu trebuie să-mi închipui că sunt
un grec insular de acum două mii cinci sute
de ani; ceea ce contează este trăirea poeziei –
aceeași pentru toate ființele umane aparținând
unor secole și popoare diferite –, scânteia care
poate dăinui peste întinderea a două mii cinci
sute de ani.” (ibid., p. 258).
Ceea ce contează atunci când citesc
și evaluez o poezie de Sappho, deci poezia
unui poet clasic, este „trăirea poeziei”, trăire
care trebuie înțeleasă ca fiind „aceeași pentru
toate ființele umane aparținând unor secole și
popoare diferite” și „care poate dăinui peste
întinderea a două mii cinci sute de ani.”
Dacă „ceea ce contează în primul rând”
atunci când citim o poezie este trăirea poeziei,
înseamnă că această trăire a poeziei este chiar
criteriul în temeiul căruia noi evaluăm poe-
zia corect. Pe de altă parte, dacă trăirea care
evaluează corect poezia trebuie să fie „aceeași
pentru toate ființele umane aparținând unor
secole și popoare diferite”, înseamnă că ea
este o trăire trans-temporală, trans-națională și
trans-lingvistică; iar dacă trăirea evaluatoare
„poate dăinui peste întinderea a două mii cinci
sute de ani”, înseamnă că ea este, încă o dată,
www.zonaliterara.ro
trans-temporală și, implicit, trans-generaționistă.
În aceste patru sensuri, trans-temporal,
trans-generaționist, trans-național și trans-lingvistic,
trăirea care evaluează poezia este o trăire poet-
ică universală, iar numele care i s-ar potrivi mai
bine ar fi acela de trăire poetică estetică, spun eu,
ducând în acest fel mai departe gândul lui Eliot.
Am afirmat deja că „trăirea poeziei”, pe
care am numit-o trăire poetică estetică, este chiar
criteriul de evaluare al poeziei. Iar dacă vom ține
seama de faptul că trăirea poetică estetică este
universală (trans-temporală, trans-generaționistă,
trans-națională și translingvistică), atunci vom
putea sune că trăirea poetică estetică este un cri-
teriu de evaluare universal, legitim și corect. Prin
trăirea poetică estetică sunt legitimat să evaluez
orice fel de poezie, deci atât poezia antică, cât și
poezia modernă și contemporană, iar evaluarea
mea va fi una corectă. Așadar, vom înțelege că
atunci când o poezie particulară, clasică, modernă
sau contemporană, ne provoacă o trăire poetică
estetică, o plăcere sau o emoție poetică estetică, o
emoție artistică, acea poezie este, de fapt, o poezie de
valoare sau estetică. În schimb, atunci când o poezie,
clasică, modernă, modernistă, transmodernă sau
contemporană, nu ne provoacă nicio trăire poetică,
nicio plăcere sau bucurie poetică, estetică, ba chiar
ne irită, în cazul în care criteriile noastre de evalu-
are sunt totuși criterii poetice estetice, înseamnă că
acea poezie este o poezie fără valoare poetică, o poezie
minoră, pseudoestetică sau proastă.
Cu privire la trăirea poetică estetică
evaluatoare, ar fi de menționat faptul că ea
reprezintă, de fapt, spiritul principiilor poetice
estetice ale poeziei de valoare/ estetice, principii
care funcționează atât ca principii creatoare, cât
și ca principii legitime de evaluare a poeziei.
La rândul lor, principiile poetice estetice ale
poeziei configurează conceptul (canonul) poet-
ic estetic al poeziei, așa încât putem spune că
evaluarea corectă a poeziei, a oricărei poezii, de
valoare sau minore, de azi sau de ieri, se face
în temeiul trăirii poetice estetice, al principiilor
poetice estetice ale poeziei sau al conceptului
(canonului) poetic estetic de poezie, configurat
de principiile poetice estetice. Și vom înțelege
că toate acestea sunt criterii (estetice) legitime de
evaluare a poeziei. Sunt trei forme ale criteriului
poetic estetic de evaluare a poeziei.
Astfel, pot spune că poezia particulară
pe care o evaluez este o poezie de valoare sau
estetică în măsura în care ea confirmă trăirea
poetică estetică, principiile poetice estetice sau
conceptul (canonul) poetic estetic de poezie
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 35
(configurat de principiile poetice estetice), și
este o poezie modestă, minoră, pseudoestetică,
atunci când ea nu confirmă trăirea poetică estet-
ică, principiile poetice estetice sau conceptul
(canonul) poetic estetic în temeiul cărora eval-
uez poezia în cauză.
Critica literară care evaluează poezia în
temeiul trăirii poetice estetice, al principiilor
poetice estetice sau al conceptului (canonului)
poetic estetic poartă numele de critică evalu-
atoare estetică. Evaluarea care se produce în
temeiul trăirii poetice estetice, al principiilor
poetice estetice sau al conceptului poetic estetic
este singura evaluare corectă a poeziei, a oricărui
tip de poezie, de valoare sau nu, băștinașă sau
străină, de ieri sau de astăzi.
(3). Critica estetică și critica generaționistă
sezonieră, critici divergente
Compararea celor două critici evalu-
atoare despre care am vorbit mai sus, deci
a criticii evaluatoare generaționiste cu critica
evaluatoare estetică, ne arată că acestea au crit-
erii de evaluare diferite, pentru că, în timp ce
principiile poetice de evaluare generaționiste
sunt principii specifice unei critici generațion-
iste sau alteia, partizane, mereu schimbătoare,
subiective și precare estetic, principiile de eval-
uare ale criticii estetice sunt principii poetice
estetice, universale și relativ stabile.
Tocmai de aceea, evaluările poeziei efec-
tuate de către critica generaționistă, în temeiul
principiilor poetice generaționiste partizane,
schimbătoare și precare estetic, sunt evaluări
false, în timp ce evaluările criticii estetice, efectu-
ate în temeiul principiilor poetice estetice, sunt
evaluări autentice, viabile, corecte. Prin criteriile
lor de evaluare diferite și rezultatele diferite
la care ajung, critica generaționistă și critica
estetică sunt critici contradictorii, opuse, de
neîmpăcat.
Fiecare critică literară generaționistă
luptă pentru impunerea, succesul și canonizarea
poeziei generației sale. Dar poezia pe care o ofi-
cializează sau canonizează o epocă culturală nu
este toată poezia generaționistă, ci numai poe-
zia generației aflate la putere în administrația
culturală a acelei epoci/clipe, pentru că tocmai
această generație deține controlul asupra mari-
lor premii care se acordă poeziei, a dicționarelor
și istoriilor literare care consemnează valorile
literare, a ierarhiei poetice, a listelor canonice.
Cu toate astea, poezia generaționistă oficializa-
tă de sistemul cultural oficial nu se impune și
nu are succes decât pentru propriile generații
și în timpul scurt al existenței acestora! La un
moment dat, succesul și glorioleta sezonieră a
poeziei generaționiste dispar, pentru că însăși
critica generaționistă care asigura succesul aces-
tei poezii iese din scena literară și existențială.
În paralel cu evaluările și canonizările
generaționiste, există desigur și o oficializare
făcută de către critica estetică și cititorul compe-
tent de poezie, care nu apreciază și canonizează
decât poeți de valoare. De fapt, experiența
culturală ne arată că ceea ce rămâne din poezia
unei epoci nu este atât poezia generaționistă,
pe care critica sezonieră o primește cu surle
și trâmbițe, cât poezia de valoare sau estetică,
poezie care firește că nu este recunoscută ca
poezie de valoare de critica generaționistă, ci
doar de către critica estetică și de cititori cu
adevărat sensibili și competenți, cei mai mulți
dintre ei neștiuți.
***
În ceea ce privește poezia generaționistă
a unei generații poetice sau alteia, aceasta este
o masă poetică modestă valoric, din care se pot
distila totuși câțiva poeți de valoare, doi sau
trei, poate doar unul… Acești distilați din masa
poetică generaționistă nu posedă însă atributul
valorii pentru că ei practică conceptul de poezie
generaționistă, ci tocmai pentru că l-au depășit
și, în consecință, își creează poezia în temeiul
conceptului poetic estetic, configurat de prin-
cipiile poetice estetice, singurul concept care
produce poezie de valoare sau estetică. Poeții
generaționiști de valoare nu mai sunt, așadar,
poeți generaționiști, prizonieri ai conceptului
poetic generaționist, ci sunt poeți pur și simp-
lu, deci poeți trans-generaționiști. Vezi în acest
sens poezia lui Eminescu, Arghezi, Bacovia,
Blaga, Stănescu, Sorescu, poeți care, prin cele
mai bune poeme ale lor, s-au detașat de concep-
tul poetic generaționist.
***
Ce rol are critica literară, în raport cu
poezia care se scrie într-o epocă sau alta?
Menirea sau scopul criticii literare nu este acela
de a promova poezia unei generații poetice sau
alteia, pentru faptul expres că poezia în cauză
36 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
este poezia generației din care critica evalua-
toare face parte, așa cum rezultă din recoman-
dările generaționiste ale lui Eliot. Menirea sau
scopul criticii literare este de a promova, pe
scena literară națională și mondială, poezia de
valoare, indiferent de sursa din care poezia
promovată provine. Critica ce promovează lit-
eratura/poezia de valoare este, desigur, critica
estetică.
Dar împreună cu poemele de valoare,
critica estetică mai impune lumii culturale,
în mod implicit, încă două lucruri: conceptul
poetic estetic ce a creat poemele pe care critica
estetică le propune lumii ca poeme estetice și
criteriul poetic estetic de evaluare al poeziei,
criteriu în temeiul căruia critica estetică a decis
că poemele promovate de ea sunt chiar poeme
de valoare sau estetice.
În ceea ce privește conceptul poetic
estetic al poeziei, firește că acesta poate fi teo-
retizat în detaliu, deci prin prezentarea concretă
a principiilor poetice estetice care îl compun,
însă de acest lucru nu mă voi ocupa aici. Dar
până atunci, conceptul poetic estetic poate fi
extras atât din cele mai bune poeme clasice, cât
și din cele mai bune poeme moderne și contem-
porane, deci din cele mai bune poeme ale lui
Sappho, ale lui Omar Khayyam, din Epopeea lui
Ghilgameș, din Cântarea Cântărilor, din Cartea lui
Iov, din Ecclesiastul, din Plângerile lui Ieremia etc.,
sau din cele mai bune poeme ale câtorva poeți
moderni - Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga,
Sorescu, Nichita Stănescu, Trakl, Baudelaire,
Rimbaud și câți vor mai fi…
În concluzie, voi spune că singura crit-
ică autentică și viabilă, capabilă să identifice în
mod corect poezia de valoare (estetică) în ame-
stecul de poezie de valoare și poezie minoră,
de ieri și de azi, de aici și de aiurea, precum și
singura critică capabilă să construiască ierarhii
și liste canonice autentice, deci canoane poetice
de opera fundamentale pe termen lung, este
critica estetică, pentru că ea evaluează poezia
în temeiul principiilor poetice estetice uni-
versale, care sunt principii autentice și relativ
stabile, iar nu în temeiul principiilor poetice
generaționiste conjuncturale, de sezon literar
generaționist, sau al unor principii cu totul
subiective.
Bibiografie:
1. Pater, Chesterton, Eliot, Eseuri literare, selecție,
prefață, traducere și note de Virgil Nemoianu, ELU,
București, 1966.
www.zonaliterara.ro
 avatar

Pe la 1855, când unele traduceri

franțuzești, anglicești, nemțești și maghiare
ale baladelor noastre încep să fie publicate
în Occident, Iancu Jianu nu părea să fie o
figură reprezentativă, un erou național demn
de „export”. Încurajați de entuziaștii folcloriști
autohtoni, traducătorii Jules Michelet, Henry
Stanley, Wilhelm von Koetzebue sau Karoly Acs
aleg texte care pun în centru „obrazele” unor
proscriși mai faimoși, purtând nume adaptate,
hilar, la sistemele de scriere ale limbilor-țintă:
Miul Cobiul și „zblobiul” devine „Mihou” sau
chiar „Michu”, Toma Alimoș devine „Toma
Alimoche” sau „Thoma Alimosch”, Bujor
devine „Boujor” iar Codreanu, „Kodran”. Cu
îndreptățire au procedat înaintașii noștri cei
veseli și, mai cu seamă, făr’ de tulburări precum
însuși faptul zilei. La vremea aceea, „epica” lui
Jianu se reducea la ceea ce culesese Anton Pann
în Poesii deosebite sau Cântece de lume (1831) și
Spitalul amorului sau cântătorul dorului (1850).
Practic, mitul haiducului oltean intră în cultura
scrisă românească prin intermediul acestor

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 37

cântece de lume, care îi precizează profilul în
rama unor situații erotice explicitate în poemele
ce anturează și, de fapt, contaminează Cântecul
zis al Jianului: proscrisul e astfel asimilat vocii
Don Juanului de mahala cu glas melodios, care
fură inimile fetelor și femeilor în toată firea.
Cântecele de lume... ale lui Anton Pann se
deschid cu acest text care, prin tematica, structura
și „vocea” sa, pare discordant cu tot ceea
ce urmează. Piesele lirice intitulate Amorul,
Însoțirea, Călătoria, Adio, Zădărnicia, Un comit
când se arată etc. prezintă un nivel înalt de
conceptualizare, stările, emoțiile, momentele
și chiar definițiile poetice fiind vehiculate în
numele unui eu liric deja impersonalizat. Spre
deosebire de toate acestea, „cântecul Jianului”
este un monolog dramatic rostit (sau „cântat”,
dacă luăm seama la partitură) de un bărbat
aruncat în închisoare. Jianul ar întruchipa aici
un țăran sărac și nervos ce se decide să treacă de
la munca pământului la muncile voiniciei, efort
cuantificat în numărul de victime semănate
printre „bogați”. Nu-i un secret – și toți eroii
romanelor cu haiduci din spațiul balcanic
o confirmă! – că muncile voiniciei” sunt de
preferat celorlalte, părând a consuma mai
38 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
puțini kilojouli. Și în colecția intitulată Spitalul
amorului... „cântecul ce-i zice al Jianului”, deși
mai amplu, rezonează la fel de fals în atmosfera
și emoția generică transmise de psalticele ah-uri
și of-uri din Scoală, puiculiță, scoală, Leliță, Săftiță,
Nu mai poci de ostenit, Pe mine ce m-a mâncat etc.
Cum aici apare, de fapt, primul
portret fizic al voinicului, e posibil ca
imaginația publicului cititor să fi lucrat în
direcția urbanizării și erotizării înfățișării sale:
om mic de stat, întunecat la chip, cu pri-
virea demonică și gesturile marcate de o
nervozitate asemănătoare cailor neîmblânziți.
Pe scurt, omul e „nărod” ca murgul său care
poate trece Oltul de-a dreptul, pe unde-i
mai adânc. Totodată, aici se sugerează și
faptul că, față de ceilalți haiduci cântați în
balade, Jianul are un alt statut social: mani-
festă aroganța aristocratului care – la fel precum
Corbea și Miul – nu se „smerește” nici în fața „pros-
tului” de podar, nici în fața domnului țării.
S-a dovedit deja că, în ambele colecții,
Anton Pann preia și prelucrează mare parte
din versurile unor autori în vogă precum Ion
Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu,
Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri,
oralizându-le. „Urbanizarea” și „erotizarea”
figurii „proscrisului rural” (termenul e
folosit, cu ifosul de a fi chiar inventat, în vol.
4 din History of Literary Cultures of East-Central
Europe. Junctures and Disjunctures in the 19th
and 20th centuries) s-ar explica așadar prin
contaminare: în acest context, „vocea” celui
încarcerat poate produce și doine haiducești,
și ușurele versuri erotice. Ne întrebăm totuși
cum s-a realizat saltul, în conștiința publicului
larg, de la simplitatea „proscrisului rural” sau
a „Don Juanului de mahala” din culegerile
lui Anton Pann (cca. 1830) la figura reflexivă,
melancolică, pre-eminesciană a haiducului
Iancu Jianu din literatura populară a unor Matei
Millo și N.D. Popescu (cca. 1860)? Este balada
„stilizată” de Vasile Alecsandri hotărâtoare în
privința profilului extravagant și a gesticulației
Jianului din romanele de consum publicate
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din
libretul operei lui Oreste Bimboni, scris de
Duiliu Zamfirescu și Carlo d’Ormeville, din
întreaga tradiție literară românească a secolului
al XX-lea ce îl reprezintă pe „hoțul de căpitan”
în postura romantică a însetatului de moarte?
Până spre 1880, când G. Dem Teodorescu
sistematizează „poeziile populare române”,
balada lui Jianu circulă într-o versiune
prescurtată, lipsită de întâmplări și forță epică.
www.zonaliterara.ro
Anton Pann pune în circulație un personaj
urbanizat și erotizat, căruia Alecsandri îi adaugă
un suflet abisal. Sprijinim afirmația pe un
fragment – evident inserat de poet – care nu
există în nicio altă variantă culeasă: când podarul
ezită să tragă podul, Jianul „se aruncă înot/ cu
suflet, cu cal, cu tot”, mânat parcă de un impuls
irepresibil spre neant, ceva asemănător cu „dorul
de moarte” eminescian. Devenind un fel de
umbră a lui Tudor Vladimirescu și ratând un fel
de insurgență haiducească inspirată de modelul
sârb, adevăratul Iancu Jianu se stinge, probabil
într-o dispoziție melancolică, la 1842. Ținând
cont că Anton Pann deja tipărea cântecul său în
colecția din 1831, putem spune haiducul asistă,
timp de aproape un deceniu, la degradarea
propriei sale „balade” în cântece de beție.
Scrisoarea a XIV-a a lui Ion Ghica infirmă
o așa ipoteză despre melancolizarea haiducului
romanațean, livrându-ne în schimb un personaj
voios și gurmand! În primul rând, trebuie să ne
imaginăm o ipostază cinegetică a Jianului, un
„vânător” iubitor de vin și păstrămuri, „scurt,
îndesat și rumen la față, ras și cu musteața deasă
și scurtă”. De altfel, precizează memorialistul,
pe haiduc nu îl caracterizase cruzimea, căci „nici
nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci
numai se găzduia”, carevasăzică domicilia cu
anasâna pe la unii și alții. Inspirat poate de cu poturi și cu cepchen, la cap legat cu un
Decameronul lui Boccacio sau de Heptameronul tarabulus” (tot Ion Ghica dixit!). Pe acest fond
Margaretei de Navarra, Ion Ghica sugerează al anxietății influenței și al ratării, ipoteza
că petrecerea pantagruelică organizată de melancolizării haiducului în ultimul deceniu de
tatăl său imediat după partida de vânătoare viață poate fi explorată, cred, cu oarecare folos.
reprezintă, în contextul ciumei lui Caragea, o Dar melancolicul Iancu Jianu fusese
evaziune voită din timp. Mai cu seamă lăutarii totuși destinat unei glorii postume, ca
atrag atenția în acest scenariu festiv, căci lor ficțiune ideologică necesară, ca întruchipare a
nu le tace gura patru zile și patru nopți. E „haiducului național”. Într-adevăr, trebuie să
drept că epistolierul inserează versuri din luăm aminte la avertismentele repetate ale lui D.
cântecele Jianului (pescuite de prin culegerile Caracostea privind eșecul „metodei identificării
lui Anton Pann sau ale amicului Alecsandri), istorice în balade”. Singura realitate „istorică”
însă principalul intertext haiducesc invocat acceptabilă, insistă cercetătorul în Poezia
nu-i nicidecum balada Jianului (acum gras, tradițională română, este aceea a unei mentalități,
rumen și voios), ci „istoria lui Alimoș”. Iar tipul a unor tipare și a unei configurații stilistice
haiducului-cavaler (Toma Alimoș) concurează, formate mai înainte de orice faptă consemnată de
de la distanță, tipul haiducului-hoțoman care izvoare. Ca atare, în analiza mitului „haiducului
„numai se găzduiește” (Iancu Jianu). național”, biografia lui Iancu Jianu importă prea
Când se petrecea istoria aceasta? Dacă o puțin. Zece ani după moartea sa, personajul se
legăm de ciuma lui Caragea, cum zice Ion Ghica, trezește la o viață nouă, de data aceasta în pielea
atunci trebuie să ne imaginăm un Jianu de 25 unui personaj de teatru bulevardier. Jucată cu
de ani, prea devreme rotunjit de bunăstarea mare succes între 1857 și 1868, piesa lui Matei
mariajului cu nobila Sultana Gălășescu. E un Millo și a sufleurului Anesti (Iancu Jianu, căpitan
haiduc fără glorie și fără aură mitică, situat de haiduci) introduce un erou schillerian, tânăr,
departe de modelul eroic al lui Toma Alimoș, ba frumos și arogant precum Karl Moor.
chiar și mai departe de portretul său demonic, La aceste spectacole asista un aspirant,
de tinerețe: „un tânăr frumos, cu pletele lungi,

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 39

pe numele său Nicolae D. Popescu (1843-1921),
zis apoi „Nedea”. El speculează o faimă obținută
și menținută prin gesticulație melodramatică
și, în 1869, livrează o rețetă editorială de
nerefuzat: „un haiduc național” într-un roman
senzațional. Chichița „națională” a tânărului
prozator nu trebuie subestimată. Spre deosebire
de protagoniștii celorlalte balade haiducești,
suspectați a fi „internaționali”, deci nespecifici,
Iancu Jianu ilustrează etnotipul românesc. El
e român verde, ca frunza codrului. De-aici și
conflictul, în plan ficțional, cu străinii de neam și
țară ca Nicola Abraș (sârb) sau Pervanoglu (grec).
Romanul a fost publicat în nu mai puțin
de 7 ediții, cea din 1893 numărând 5000 de
exemplare! Vom lua în considerare contextul
social, cultural și economic, precum și nivelul
scăzut de alfabetizare în rândul maselor, și
vom spune numaidecât că un așa tiraj indică nu
numai succesul de piață, ci și profesionalizarea
scrisului. Câștigându-și faima printr-un simplu
truc, livrând „naționalul” ca „senzațional”,
N.D. Popescu a ajuns să fie aclamat drept
„Ponson du Terrail al României”. Timp de 50 de
ani, romancierul a publicat peste 60 de romane,
între care majoritatea e reprezentată de „genul
haiducesc”.
Privind cu mai multă atenție activitatea lui
„Nedea”, se poate observa că această jumătate de se-
col măsoară nu numai productivitatea și
prolixitatea autorului de genre fiction, ci și un me-
canism invers, de căutare a formei celei mai
potrivite mitului național, mecanism ce poate fi
ilustrat prin intermediul unei critici a edițiilor
lui Iancu Jianu, haiducul. Între 1868 și 1912, seria
Iancu Jianu crește în complexitate și dimensiune.
Practic, dintr-o nuvelă de aproximativ 50 de
pagini crește un roman de 500! Complexitatea
structurală, tematică și simbolică are în spate
un motor istoricist: dorind să demonstreze
că personajul a existat cu adevărat, prozatorul
integrează, la fiecare nouă ediție, izvoarele
publicate de C.D. Aricescu, Gr. Tocilescu
40 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
ș.a. Parcă în ciuda teoriei lui D. Caracostea,
conținuturile etnografice sunt puse în oglindă
cu cele istoriografice. Efectul căutat, acela
de verosimilitate a narațiunii (și, de fapt, de
întemeiere istorică a mitului), nu-i reușește
prozatorului și, paradoxal, cu cât se furnizează
mai multe mărturii, cu atât personajul se
îndepărtează mai mult de propria sa biografie.
Prefețele edițiilor Jianului... dovedesc
că istoria cărții este la fel de spectaculoasă
precum a protagonistului. Dacă edițiile a
doua și a treia (1872 și 1881) livrează povestea
într-un singur volum, a patra ediție (1887),
lucrată după un model hagiografic, este deja o
invenție a pieții de carte. Considerând că viața
trebuie împărțită luând ca reper „convertirea
la haiducie”, N.D. Popescu va publica, separat,
Iancu Jianu, Zapciu și Iancu Jianu, Haiducul. Ca
atare, volumele – și ipostazele de dinainte
și cele de după „convertire” – au tendința
de a se îndepărta unele de celelalte. Eroic
și extravagant, personajul se vinde atât de
bine, încât drepturile de autor trec de la un
editor la altul: Steinberg, Dor. P. Cucu, Ciurcu,
Osias M. Klein, Cultura românească ș.a. În a
cincea ediție (1894), romancierul adaugă și un fel
de epilog: Moartea lui Iancu Jianu. Epilogul nu are
însă succes. El nu va trece în conștiința maselor
pentru simplul motiv că mitul haiducului
național nu poate fi proiectat în orizontul morții.
Precum Luceafărului, lui Iancu Jianu i se refuză
moartea și este „condamnat” la o perpetuă
regenerare. A șasea ediție întărește structura
hagiografică, în prima parte inserându-se
aproape 100 de pagini despre istoria fami-
liei Jianu-Cesianu.
Dincolo de orice modificare survenită de
la o ediție la alta, putem zări dominanta: efortul
de cizelare a formei potrivite mitului haiducului
național. Într-adevăr, caracterul de work-in-
progress imprimat de N.D. Popescu romanului
Iancu Jianu va asigura legea de repetiție proprie
oricărui mit.
www.zonaliterara.ro

Cartea Academicianului Eugen Simion
este despre profeții românității. Politicieni de
elită, epistolari cu jumătate de normă. Unii
revoluționari, alții reformiști, despărțiți de
credința ca în politică nu există simpatii, ci
numai interese, dar că o necesitate istorică le
transcende în egală măsură. Este o carte în care
biografia lor – fiziologii afectate de credința că
Dumnezeul politicii e puterea – se construiește
într-o monografie a Principatelor Unite. Între
biografii și monografii, Eugen Simion deschide
corespondențele lor epistolare, reconfigurând
intimitatea unor jurnale de călătorie, culisele
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 41
avatar
unor lovituri de stat, utopiile unor diplomați
și iubirile unor bărbați care n-au împrumutat
maniere politice, doar insecurități.
Toți trei se nasc în secolul XIX, al
miturilor națiunii, progresului, îmblânzirii lumii,
confesiunii romantice, în secolul istoriografiei ca
filosofie și morală a istoriei. În aceste timpuri,
oamenii cred că „literatura este politica noastră
cea mai bună”. Întâlnirea dintre ei este, spune
Eugen Simion, kairotică. Așa cum a fost contractul
social românesc, al uniunii sub febra anului l848.
Primul e un revoluționar convins.
Moare devreme. „Destinul lui e România. Se
logodește cu ea”. Crede că „Dumnezeu pedepsi
cu asprime greșalele noastre. Dar Dumnezeu
iată că nu ne uită”. E expresia unei teologii
politice: spre deosebire de revoluționarul care
nu iartă și nu uită, Dumnezeu pedepsește
și nu își ia fața de la noi. Pedepsește, dar nu
părăsește. Calea armelor e cea a progresului:
altminteri, „diplomația împăciuitoristă
eșuează”. Nicolae Bălcescu are „psihologia unui
martir”: e „mucenicul revoluției”, care n-a avut
nici timpul să iubească, dar poate nici intenția.
Al doilea e un politician echilibrat, un
reformist negrăbit, care crede în prudență și
demnitate. Pariul lui nu e cu dialectica istoriei și
cu răbdarea oamenilor de a nu răsturna violent
o lume, ci de a o construi. E un dandy care a
trăit auster dar care, ca moralist, e întotdeauna
partizanul deontologiei. Datoria lui e de a pune
construcția Principatelor Unite sub dilema
conservării naționalismului fără abdicarea de la
europenism. Mihail Kogălniceanu, mâna dreaptă
a lui Al. I. Cuza, e mai aproape de Baudelaire, care
spera ca orice suflet să trăiască fiind un om de
lume, cu toate pasiunile și bucuriile în piept, chiar
dacă, după educație și ideologie, Kogălniceanu e
mai degrabă prusac în convingeri.
Al treilea e echilibrul biografic al lui
Bălcescu și Kogălniceanu: nu e nici revoluționar,
nici reformist. Ceea ce îl scutește și de imprudențe,
și de povara așteptării. Un bun orator și
memorialist, Ion Ghica e omul diplomației.
Iubește după canonul lui Kogălniceanu în
politică, adică prudent, dar are ceva din neliniștea
lui Bălcescu, din notițele de călătorie.
La prima vedere, această carte e despre
Bălcescu, Kogălniceanu și Ghica. Însă lucrarea
de față e despre biografia lor nu ca oameni
politici pur sânge, ci ca mesianici, ziditori de
țară, strategi, buni diplomați. Adică, despre
viața lor în relație cu tot ceea ce însemnat elita
politică și culturală a secolului XIX: Ion Heliade-
Rădulescu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu,
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Cezar
Bolliac. Mai apoi, fiecare dintre cei trei are
întocmit un raport sentimental pe seama
corespondențelor: o muncă titanică, prin care
Eugen Simion face un pariu formidabil, acela
că orice lucrare de autor se înțelege câtă vreme
există și un jurnal care să o deconspire. Tocmai
de aceea, cartea Academicianului Eugen Simion
e un proiect hermeneutic major, care angajează
genealogia miturilor secolului XIX pentru a o
completa prin studiul arheologic al evoluției și
renunțării lor, așa cum transpar din biografiile
celor trei intelectuali. Metodologic, genealogia
42 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
nietzscheană și arheologia foucauldiană sunt
deopotrivă satisfăcute în acest volum în care
Eugen Simion ne propune o filosofie a istoriei și
o istorie a mentalităților care justifică o tradiție
a contractului social unionist românesc prin
ideologii culturale. Nu o să mai întâlniți așa ceva
în nicio altă lucrare. Majoritatea cercetătorilor
serioși aleg fie calea genealogiei, fie drumul
arheologiei. Dar autorul acestei lucrări e un
cercetător vitruvian.
Pentru Eugen Simion, „Doi mesianici
chibzuiți și un vizionar mistic” compun oglinda
romantismului românesc în secolul progresului.
I-au pus laolaltă pathosul politic, sacrificiul de
țară, idealurile comune, obținute prin mijloace
foarte diferite și Dumnezeu.
Dumnezeul politicii lui Bălcescu
nu are culoare. De ce? Pentru că el este un
revoluționar, nu un ideolog. Este ceea ce
face posibilă schimbarea, nu ceea ce se lasă
schimbat. Și, ca orice ființă perfectă, mai are
marele atu de a sădi în inimile oamenilor
singurătatea. Din mijlocul ei, Bălcescu simte
ceea ce Academicianul Eugen Simion crede
că romanticul de secol XIX și omul sfârșit al
secolului XX au împărțit dintotdeauna: fericirea
intimă. Despre ea, Bălcescu mărturisește: „crez
că e singura adevărată și pentru care nu mă
simț menit”. Singura lui pereche pe lume ar fi
fost o femeie cu demnitatea unei eroine, după
cum recunoaște și Maria Cantacuzino. Dar
Bălcescu moare la o vârstă hristică, 33 de ani,
la care nu apuci să fii, vorba lui Baudelaire, nici
copil, nici om de lume.
E un istoric al mentalităților, pentru care
istoria nu se scrie din biografii, ci din ideologiile
unor vieți. Deși niciodată nu o recunoaște,
modelul său intelectual este unul al necesității
istoriei și devenirii spiritului - un hegelian
avant la lettre, fără să fie dialectician, dar cu
apucături spengleriene. Poate tocmai de aceea,
în Filozofia soțială, istoria e enunțată ca disciplină
a Spiritului. Pentru Bălcescu, revoluția trebuia
să se întâmple. România trebuia să se întâmple.
El trebuia să se întâmple. Intervenția lui în
istorie era necesară. Contingent rămâne tot ce e
sentimental, solitar și vulnerabil în mintea unui
om. Istoria „ne lipsăște” nu pentru că nu o avem,
ci pentru că nimeni nu o scrie pe măsura ei.
Respinge cronica de suprafață, evenimențialul
nesusceptibil de progres, tendința de a face
din istorie un anticariat de jurnale. Tocmai de
aceea are manierele unui portretist și obsesiile
unui parrhesiast: trebuie să spună întotdeauna
adevărul despre celălalt, scutit de orice ocolire
www.zonaliterara.ro
a francheței și de orice prudență, dar acest
adevăr este întotdeauna personalizat, intim.
Academicianul Eugen Simion conchide că acest
protocol narativ e consecința unui „epicism
interior”. Însă Bălcescu e mai cu seamă un
moralist, un deontolog pentru care istoria
se scrie pe urma datoriilor împovărătoare
ale castelor, față de ce sunt și ce trebuie să
devină. Reforma soțială la români e o deontologie
narativă cu un pretext istoric. Propășirea e o
datorie. Dar ea este, în egală măsură, sursa unui
progres. Acesta este hegelianismul anacronic și
deturnat al lui Bălcescu. Lecturile lui filosofice
sunt cele ale contractualismului rousseauist,
care combină spiritul legilor, din tradiția lui
Montesquieu, cu filonul istorico-revoluționar
al lui Constant. Poate că cea mai inconfortabilă
întrebare pentru un cititor atent al lui Bălcescu
este cât de tradiționalist și cât de modernist a
fost? Pentru că, de fapt, orice răspuns conduce
la o altă interogație: este, Bălcescu, un exponent
al stângii culturale? E ostil față de aristocrația
„de bani și de stare” și o blamează pentru „robia
gloatelor” și pentru „pricinile care stinseră
egalitatea străbună de drepturi”. E, fără îndoială,
un antifeudalist. Dar este, orice antifeudalist,
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 43
și un adept al ideologiei de stânga? Stilistica
lui divulgă o estetică politică, reacționară: e
devotat criticismului, dar, după cum semnala
și Lovinescu, „e un revoluționar, nu un liberal
și republican în sensul Brătienilor și al lui
Rosetti”. E un „rural”, ceea ce îl recomandă
pentru stânga. Academicianul Simion consideră
că alta este geneza politică a lui Bălcescu: „nu
e un raționalist pragmatic, ca I. C. Brătianu, și
nu-i, poate, niciun mesianic radical și retoric, ca
amicul său, C.A. Rosetti, dar, cum am încercat
să dovedesc în capitolul introductiv al acestui
studiu, e greu de înțeles că, fiind un democrat
incoruptibil, Bălcescu nu ajunge să fie și un
liberal”. La ce bun un puzzle ideologic? Pentru
că necesitatea și libertatea scriu o metafizică a
istoriei în paginile lui Bălcescu, iar necesitatea
a fost întotdeauna coroana stângii câtă vreme
libertatea a fost steagul dreptei. De ce să nu
acceptăm că era un liberal mai înainte de
a ajunge la liberalism; că ideea lui Bălcescu
de a considera instituirea dreptății consecința
unui act de libertate nu e incompatibil cu
o viziune de stânga în interpretarea istoriei?
Că nimeni nu poate fi pur de dreapta sau
de stânga în toate aspectele unei ideologii –
sociale, culturale, istorice, axiologice – fără
a lua urma extremei spectrului politic, și că
poate dispariția regretabilă, la o vârstă la care
numai simbolul creștinătății sfârșește, i-a răpit
lui Bălcescu șansa unei radiografii a istoriei,
scrisă de la stânga, în sens ideologic? Ceea ce
contează din acest cocktail ideologic e caracterul
democrat - prin care Bălcescu impune o
revoluție „ideologică și morală”, spre deosebire
de reforma „graduală” a lui Kogălniceanu,
după cum observă Academicianul Simion.
Însă e ceva ce încurcă în radiografierea
ideologică a lui Bălcescu. Ceva ce încurcă și
salvează, în același timp. Gândirea lui politică e
nobilă și, cumva, scuzată de artificii ideologice.
Nu aparatele salvează o națiune, ci credința.
„Cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru
Dumnezeu”. Eroul politic e acela al inimii. O
politică pascaliană, un pariu cu viața veșnică:
aceasta e formula corectitudinii politice de secol
XIX. Tocmai de aceea, pentru că Dumnezeu
e prezent, Bălcescu e un partizan al teologiei
politice. Iar despre acest lucru s-a scris prea
puțin. Există o genealogie a acestei teologii
politice pe care Academicianul Simion o lasă
să se facă simțită în paginile lucrării sale. Dar
domnia sa e preocupat de ființa umană ca
ființă afectivă în relația sa cu lumea, cu puterea
laică sau eclezială, cu celălalt. Pentru a satisface
toate aceste raporturi, Bălcescu devine ceea ce
Academicianul Simion vede drept „un prozator
al maselor în mișcare”, pasionat de proza
romantică istorică, de ceea ce dă un aer „omenesc,
prea omenesc”, cum ar spune Nietzsche,
personajelor istorice care nu sunt ficțiuni, ci ființe
memoriale. Uneori, cronica istorică a lui Bălcescu
are capacitatea mimetică de a reda atmosfera
Tratatului cartezian despre Pasiuni: portretistul-
moralist e interesat de cât de ontologice sunt
frica, șovăirea, curajul, îndărătnicia, sete de glorie
ori vanitatea în pieptul unui om. Cu alte cuvinte,
Bălcescu întoarce ființa istorică la starea naturală,
acolo unde contractualismul se pregătește să
ia forma democrației, dar democrația vine ca
un răspuns la nevoile și pasiunile naturale ale
individului. Deloc întâmplătoare e deschiderea
lui Bălcescu spre realismul politic, spre „imaginea
unui Principe machiavelic în lumea central-
europeană” prin Nestatornicul Sigismund ,spre
ceea ce poate face dintr-un popor disciplinat „o
nație de robi”.
Bălcescu e patriarhul fiziologiei politice în
spațiul românesc: portretele sale sunt „fiziologii
inteligente, în stilul de la 1850”, așa cum observă
Eugen Simion. „Nu sugerează tipuri sociale, ca
44 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
fiziologiile lui Negruzzi sau Kogălniceanu, (...)
ci caractere definite din punctul de vedere al
codului etic medieval”. Or, nu e ușor lucru să
arbitrezi toate aceste portrete: Academicianul
Simion reușește, prin această lucrare, să
privească dimpreună cu Bălcescu; să judece
istoria după această metafizică a „umorilor”, a
caracterelor care transformă o persoană reală
într-un personaj politic și o biografie subtilă
într-o memorie polemică. Bălcescu are însă un
păcat: „a încercat să își educe nația prin trecut”.
Asta îl transformă într-un istoric-moralist,
după calificarea făcută de Eugen Simion, un
romancier-indirect, pentru care romantismul
s-a declinat politic, nicidecum afectiv. Nu scrie
o istorie a celor salvați și a celor damnați, pentru
că acesta ar fi fost exercițiul unei istorii de clasă.
El scrie o istorie a libertății necesare, în care
rațiunea și sensibilitatea coabitează la nivelul
contingențelor sociale, pentru că deși susține
fatalismul în nuanțele lui metafizice relevante
pentru contractul social în care crede, Bălcescu
are religia liberului arbitru. Secretul său era o
morală implicită: dacă istoria e produsul unei
necesități, atunci vremea democrației va veni,
pentru că pe imanența libertății umane de la
libertatea divină girează iminența unui regim al
egalității, umanității și solidarității.
Lui i se alătură în galeria oamenilor
politici români ai acestui secol Mihail
Kogălniceanu. O biografie cu totul aparte:
Kogălniceanu e, în bună măsură, rezultatul unui
cuvânt de onoare îndeplinit. Mihail Sturdza îi
oferă o educație europeană pentru că făgăduise
mamei lui, nașa lui Kogălniceanu, că va
răspunde spiritual pentru devenirea lui socială
și intelectuală. Avea să devină „mesianicul
chibzuit, reformatorul fără pripeală”, despre
care Eugen Simion scrie fascinat de genealogia
religioasă din spatele unei vieți politice de
succes. Kogălniceanu deprinde exercițiul politic
al uniunii națiunii din timpul în care reformele
sociale despre coagularea și unirea patriei
germane îi erau explicate în familiile unor
teologi protestanți care îi găzduiesc șederea
la studii. Perioada educației sale coincide cu
anii de popularitate ai Microbioticii sau arta de
a trăi mult. Dar, în patria lui, Kogălniceanu
știa că a trăi mult nu însemna, neapărat, a
trăi mai fericit. Așa că întreaga sa carieră se
dezvoltă sub semnul unei microbiotici politice:
de ce ai trăi mai mult și mai bine într-o patrie
unită, într-o democrație? Acesta este directorul
de conștiință care alimentează contractul său
social. Kogălniceanu devine un umanist după
www.zonaliterara.ro
întâlnirea sa cu Alexandru Sturdza: Studii
istorice creștine și morale e cartea pe care o scrie
sub influența sa, scrisă originar în franceză.
Maniere politice ale lui Kogălniceanu sugerează
că a scrie într-o limbă înseamnă a gândi în acea
limbă: or, viziunea sa era una a spațiului în care
libertatea, egalitatea și fraternitatea coexistă.
Alura de legislator va prelua însă pe un filon
reformist, protestant: Gans, Ranke, Humboldt
sunt doar câteva nume de o reputație umanistă
excepțională, pe care Kogălniceanu le întâlnește
în anii săi de educație berlineză.
Revoluția nu e permanentă și, nicidecum,
violentă: înțelege că istoria are așteptarea ei și că
marile reforme sunt nu schimbări de paradigmă
prin incomensurabilitate energică, ci efecte ale
unui progres al mentalităților educate. De la
Hardenberg învață gramatica unei revoluții:
înțelege că este rezultatul unui proiect, de
un design civilizațional, declanșat de abolirea
oricărei forme de servitute. Meritocrația capătă,
la rândul ei, nuanțe reformiste: societatea pe
care Kogălniceanu o caută e una în care „nu
trebuie cultivate meritele unei clase, ci meritul
din orice clasă”, așa cum explică Eugen Simion.
În 1891 se definește ideologic: alege, nu este
ales. Modelul german rămâne constitutiv
pentru optica sa politică, în vreme ce toți colegii
săi au ales moda pariziană, chiar și pentru
afacerile de stat. Liberal-monarhic, face din
cele trei mari reforme ale sale nu o agendă
politică, ci un program de viață. Ca reformator,
e prolific. Ca partener de dialog, Eugen Simion
îl deconspiră ca fiind lipsit de o puternică
vocație epistolară pe care „nici n-o cultivă”.
Scrie pragmatic, prea puțin din Tainele inimii.
Comunică, dar nu se comunică. Momentele lui
de autenticitate sunt în editoriale, în jurnalele de
călătorie, în cronici. Are nostalgiile lui Thoreau
după natură și problemele unui capitalist când
trebuie să își găsească finanțare pentru operele
sale: o istorie a Moldovei are nevoie de bani,
ca să se scrie. Viața pariziană, a „micului oraș,
minunea lumei” îl dezamăgește: preferă teatrul
din Moldova în pofida celui francez, iar calea
Berlinului o apucă pentru „un peu plus de liberte
și, evident, parale”. Berlinul îl inspiră „să învețe
pe socoteala lui, și italienește”, și cântul la clavir.
Însă oriunde ar fi, după cum îi recunoaște lui
Alecsandri, „e moldav și rămâne moldav”.
Din acest punct de vedere, analiza lui Eugen
Simion e întotdeauna un proces de paternitate
a lui Kogălniceanu: distinge cât e moldav și
cât e european, pentru a vedea ulterior cât de
conservator sau de reformist e omul politic pe
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 45
care îl evaluează. Devenirea lui Kogălniceanu
e fascinantă: nu crește ca o beizadea, dar
are afinități pentru cultul dandysmului. Din
scrisoarea din 1/13 februarie 1837, către sora sa
Helene, Kogălniceanu reiese ca fiind empatic
și insensibil în același timp. Sora sa deplânge
faptul că nu are o frumusețe fizică de care ar fi
profitat în anii ei de tinerețe, dar Kogălniceanu
o consolează că viitorul constă în „dragostea
pentru patrie” și „le respect pour les lois”. Un
răspuns politic la o criză sentimentală, într-o
franceză excepțională, pe care a învățat-o fără să
simtă că „prăpădește vremea”, ca la lecțiile de
greacă și latină. Dar la douăzeci de ani se simte
„un om în vârstă”. Poate de aceea și răspunsul
sapiențial, nescutit de caraghios, către sora sa.
Eugen Simion ne deschide scrisorile
lui Kogălniceanu din perioada berlineză: ele
compun sertarul disperării, al unui intelectual
care nu are suficiente resurse pentru a lua
diploma de doctor în filosofie și pentru care
Universitatea din Jena poate fi o soluție mai
simplă, necostisitoare, și rapidă, la o exigență
birocratică: obținerea diplomei. Scrisori cu
subiecte repetitive, nonliterare, de uz intern
pentru familie, ne arată însă imaginea
„studentului berlinez bolnav de piept și cu
vederea slabă” care re „son cote de modernitate,
nu refuză bucuriile tinereții” și devine, curând,
„bărbatul curtenitor” din saloanele Principatelor
Unite. Politic, „minte pios”, după cum amintește
George Călinescu. Uman, devine un „meliorist
săftos” și „un spirit întemeietor”, după cum
ne convinge Eugen Simion. „Dar nu-i un
necondiționat al înnoirii”. Tocmai asta face din
el un bun reformator. Substituie „aristocrația
nașterii” cu „aristocrația meritului” iar ideologia
sa crește pe umerii „duhului” sau „spiritului
național”. Și el, ca și Bălcescu, e un creator de
ethos. Doar că ethosul său repudiază mimesisul
civilizațional care poate duce la parvenitism
și combate crizele autenticității politice prin
recalibrarea unui popor prin „spiritul său”. E
perioada în care „traducțiile nu fac o literatură”,
iar Dacia literară publică „producții literare din
orice parte, numai să fie bune”. Are convingeri
carteziene, oricât ar fi scuturat ideologia sa de
microbul paradigmei franceze: „geniul se află în
toate națiile și în tot pământul” e o convingere
tot atât de tare ca aceea că „rațiunea e lucrul cel
mai bine distribuit în lume”.
Academicianul Simion ne expune și
tensiunilor morale ale gândirii lui Kogălniceanu:
patria devine sensibilă la „drumeții” sau turiștii
intelectuali, care fac paradă de diplome odată
întorși acasă, dar niciodată nu construiesc pentru
țara lor. „Chestiune dificilă”, într-adevăr. Acești
autoexilați intelectual, electrizați de Occident,
au făcut ca românii să creadă că „numai cele
străine sunt bune”. Obicei rămas până astăzi,
în cutumele sferelor publice ale secolului XXI.
Pariul lui Kogălniceanu e unul simplu, dar
sensibil: cum rămâi național fără a fi străin de
Europa? Cartea Academicianului Simion este
un răspuns la această întrebare. Kogălniceanu
nu e un „monstru de erudiție”, dar la ce bun să
fi fost, când „perfecțiunea n-a fost niciodată în
lume?” Academicianul Simion îl păstrează ca
moralist, „mântuit de prejudețe”, istoric sedus
de „făclia (...) criticii sănătoase”, de un „stil
etic” sentimental, imun la „romanomanie” și
combatant al „demoralizației” ca „filosofie
a dezunirii și pieirii”. Ideologic, unirea va
fi posibilă „prin neadormita priveghere”,
ce va duce la „închezășluirea naționalității
române”. Crede că „politica e sufletul lumii
moderne” într-un timp în care oamenii
îmbrățișează prejudecata ca numai dacă ai
un suflet de vândut poți face politică. Pentru
Kogălniceanu, revoluțiile sacrifică civilizația,
46 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
și tocmai această convingere îl face să fie
un excelent „critic cultural”, după aprecierea
lui Eugen Simion. Ajunge „filosof al bunului
simț” și „povățuitor al neamului” însă acestea
sunt rezultatele expresiei unui om de vocație,
pentru care, cumva, epoca recomandă căsătoria
drept o știință și astfel „nu se poate însura
înainte de a învăța anatomia și de a diseca
cel puțin o femeie”. Nu are curiozități pentru
eros, ca marcă a tradiționalismului ortodox
moldovenesc, dar e interesat de fiziologia
căsătoriei, sub influența lui Balzac. Am putea
spune că moldavul nostru iubește franțuzește
și guvernează nemțește, dar nu am vrea să ne
facem o nedreptate. „A vorbi de amor este a
face amor” e un gând de vlăstar românesc.
Ficțional, compune fiziologii, ceea ce,
în ansamblul operei lui Eugen Simion, e un
filon pentru a lega acest secol de figura lui
Bălcescu, Kogălniceanu și, vom vedea, Ghica.
Traducere lucrarea lui Schiller, Inelul lui Policrat,
asumă loialitatea intelectuală pentru fiziologia
mariajului, reproduce Sentențiile lui Pascal, deși
gândește ca Descartes, și înțelege că viața este
pentru unii olimpiada dusă pentru a deveni „un
om plăcut”, la „adunări dănțuitoare”. Tot mai
mulți „doctori sociali” colonizează intelectual
societatea lui Kogălniceanu: o soluție la această
decadență e să gândești „tainele inimii” ca
„feluri de a întâmpina progresul”. Digresiunile
din proza sa politică, istorică și literară au,
probabil, ca origine, o lectură dedicată a lui
Shakespeare, ceea ce impune o ipoteză de
lucru seducătoare în analiza Academicianului
Simion. Poate puțin Hamlet e vinovat de faptul
că, într-un proiect de viață, Kogălniceanu se
arată ca „om de la 1848, partizan incoruptibil
al Unirii, omul reformelor capitale, liberal și
democrat, nu fanatic om de partid”. Așa vrea
Eugen Simion să îl reținem pe dandy-ul stoic al
politicii unioniste.
Fără îndoială, Kogălniceanu are o
europenitate a lui. Bivalentă, prusacă și pariziană,
dar genealogic românească. „Europeanul de la
Dunăre”, care monopolizează ultimele pagini
ale acestei cărți, e Ion Ghica. Acest „graeculus
subtil” a cărui familie dă țării noastre nouă
domnitori, are o viață fără „exaltarea patetică
a lui Eliade sau combativitatea lui Don Quijote
de pustă a lui Hasdeu”, după cum estima
Călinescu. E curios de ce tocmai așa a dorit
Academicianul Simion să înceapă acest ultim
capitol al cărții sale. Iancu Văcărescu i-a prezis
lui Ion Ghica: „Băiete, tu o să fii un poet mare”.
Nu a fost un profet strălucit. Dar e clar că o
www.zonaliterara.ro
misiune de sus avea tânărul Ghica, înrudit
cu familia Dudescu, mereu preocupată să îi
aducă aminte de rădăcinile comune cu Maria
Tereza. Nici de aici nu i-a venit salvarea, poate
doar o vocație de bine. Educația pariziană îl
convinge că filosofia toată stă în științe, dar
că politica ține de sentimentalismul libertății.
Un inginer pe drumul politicii e un om de
la care aștepți calcul și inovație. Noul nu
înseamnă utopie: iată un motiv de discordie cu
Heliade-Rădulescu. Politica lui e prudențială,
diplomatică, manieristă, „nu lipsit de un
anumit cinism necesar domeniului”. Acestea
sunt pagini în cursul cărora Academicianul
Simion se deslușește ca fiind un analist politic
formidabil pentru „secolul progresului”. Un
analist politic pe care îl vedem rar, pentru
că formula contractului său social este critica
literară, unde democrația rațiunii și civilizația
metaforei sunt supuse unor alte rigori.
În ciuda pragmatismului său, Ghica
nu reușește să devină deputat de Dâmbovița,
Bibescu acuzându-l de legături cu rușii. Intră
în viața Frăției și face din Constantinopole un
stâlp care, diplomatic, n-o să cadă niciodată
cât el e acolo. „Diplomatul revoluției” își scrie
exilul de după 1848. Guvernator, Bey, Principe
de Samos, rămâne „agentul Frăției” și speră
ca prima zăpadă după mulți ani din această
zonă să fie un semn de bun augur pentru
politica lui. Călătoriile din Arhipelag se petrec
în compania lui Bolintineanu, iar paginile
lui Eugen Simion fac din această mobilitate
diplomatică un mic raport către El Greco: toate
aceste locuri spun ceva despre viața lui Ghica,
fără a fi o geografie sentimentală. Ele sunt
căi, nu drumuri, ticsite de memorii, nu de
ruine. Pentru Ghica, toate aceste teritorii care
și-au consumat existența sunt pământuri pe
care „istoria națiunilor” le-a făcut să apară și
să dispară. Pentru Bolintineanu, „poleiul de
civilizațiune” elen trece prin ruralul satului
Pirgo, unde sunt „cele mai frumoase femei
din toată insula”. Arbitrarea amintirilor
lor de către Eugen Simion e pretextul unui
jurnal sentimental cu premise politice. Samos
îl inspiră pe Ghica în gândirea autonomiei
politice: „un principe creștin numit de sultan
fără drept de moarte asupra urmașilor săi”
ține de o inginerie politică a contractului social
pe care grecul o studiază din plin. E un soț
excelent, cu o iubire democrată: Alexandra
(Sașa) e femeia lângă care rămâne după ce
deznădejdea financiară îl făcuse să îi scrie de
câteva ori, tăios, „să nu visezi să vii aici”. Dar
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 47
e egala lui sentimentală. Epistolele lui către ea
sunt ale unui „Prometeu care se plictisește”,
după cum ne relatează Eugen Simion. Ce nu
înțelesese Ion Ghica e că niciun zeu grec nu
trăiește singur. Așa că în iubire a avut un
destin elen, în exil unul românesc și în politică
unul european. De patru ori președinte al
Academiei Române, rămâne un intelectual
prudent, echilibrat, al timpurilor sale. Eugen
Simion ne avertizează însă că „adevărata operă
literară a lui Ion Ghica trebuie căutată în altă
parte, și anume, în memorialistica lui”. Prozator
al Bucureștilor, „memorialist cu o strategie
epică balzaciană”, dependent de empiricul
relatat de surse personale, credibile, libere, Ion
Ghica face din literatură o pedagogie a națiunii
care, intrată pe mâinile celor care orchestrează
corupt puterea, poate deveni „armă de
destrucțiune” sau mașină de propagandă.
Avangardist în spiritul său globalizator, prin
care crede că „numai sistemul de staturi unite
ale Europei după modelul Statelor Unite ale
Americii putea scăpa Europa de naufragiu”,
Ion Ghica nu a avut visul lui european, după
modelul visului american, dar a făcut parte din
bieții visători (pauvres reveurs) de la 1848, după
cum îi alinta Alexandrescu.
Nu trebuie să alegeți niciun proiect
de viață dintre cele trei. Puteți empatiza în
anumite spețe de viață cu revoluționari, alteori
reformiști prudenți, și între aceștia, cu diplomați
echilibrați. Între aceste trei opțiuni s-a construit
și România. Sigur, un exercițiu de diplomație
se impune între „doi mesianici chibzuiți și un
vizionar mistic”. Politic, fiecare dintre noi poate
alege doar pe unul dintre ei. Dar uman, fiecare
dintre noi iubește, scrie, se îndoiește și disperă
ca oricare dintre ei. Faptul că Academicianul
Eugen Simion ne-a umanizat jurnalele lor
politice prin analiza lucrărilor epistolare inedite
și ne-a oferit o intimitate politică fără să o
fabrice, ci reconstruind-o din temelia acestor
proiecte de viață, e cel mai mare câștig al acestei
cărți. O carte binevenită, într-o societate în care
avem tot mai mulți vizionari utopici și tot mai
mulți mesianici nechibzuiți. Puterea scrierii
lui Eugen Simion e fabuloasă: uneori, viața lui
Bălcescu, Kogălniceanu și Ghica par (pre)texte
pentru lucrarea unui autor care își deconspiră
ideologia culturală, gena de cercetător și vocația
de umanist. Critica literară românească nu ar
fi avut un destin al său fără talentul lui Eugen
Simion. Dar, nici cultura română. De aceea,
Eugen Simion e, la rândul său, un mesianic.
avatar
Născut pe data de 24 martie 1956, la
îngemănarea anotimpurilor iernii și a primă-
verii, ca pe vremea luptelor străvechi dintre
lupii (daoi) și ciobanii pașnici de la stânele
cu ghiocei, undeva între văile ispititoare ale
viilor Hîrlăului, copilărind printre codrii înză-
peziți și totodată plini de lumină ale comunei
Frumușica, împlinind cumva din cerdacul casei
părintești dorurile ancestrale ale Cucutenilor
și dacilor liberi din zona Moldovei de Nord,
acolo la granița dintre județele Iași și Botoșani;
poetul Dumitru Petraș în mod ultramode(rni)
st a debutat relativ tânăr, în floarea vârstei de
46 de ani, cu un volum impresionant cel puțin
ca și titulu: Universul iubirii, Editura Quadrat,
Botoșani, 2002.
Evident, în modestia sa de neegalat, toate
celelalte volume care au urmat: Zăpada sufletu-
lui meu (2007), Lăsați-mă să vin! (2011), Lacrima
timpului (2014), au rămas fidele aceleași edituri,
criticile care au venit fiind fie extrem de dure1,
1 Ciprian Voloc, articolul Despre cum nu se scrie un
volum de poezie!!! pubicat online în noiembrie 2009 pe
blogul personal: o lume privită din lumea mea:
48 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
nedrepte din perspectiva unui iubitor și trăitor
simplu de poezie, fie, dimpotrivă, admirati-
ve, pozitive, însă extrem de scurte, sporadice,
mai degrabă fiind critici de întâmpinare decât
analize serioase pe text ori pe mesaj poetic.
De exemplu, publicistul, scriitorul și editorul
Dumitru Ivan, pe coperta a patra a volumu-
lui Lacrima Timpului îl numește „îndârjit și
neobosit căutător al frumosului, poetul cu suflet
mare... meșter ce modelează lutul moștenit din
strămoși”2, dramaturgul și fabulistul Cornel
Pricope, pe coperta a patra a volumului de
debut Universul Iubirii, în numește „poet fericit
și om norocos... dar împăcat cu destinul ales și
cu lumea indiferentă.”3
În această ordine de idei, nu sunt de
https://ciprianvoloc.wordpress.com/category/criti-
caliterara/exegeza/dumitru-petras/
2 Dumitru Ivan, Comentariu pe coperta a patra a
volumului Lacrima Timpului, Dumitru Petraș, Edidu-
ra Quadrat, Botoșani, 2014.
3 Costel Pricope, Comentariu pe coperta a patra a
volumului Universul iubirii, Dumitru Petraș, Edidura
Quadrat, Botoșani, 2002.
www.zonaliterara.ro
acord cu precizarea lui Ciprian Voloc, care,
din perspectiva unei critici radicale a lecturii
poeziei în genere, consideră că „nu întotdeauna
universul lăuntric al unui autor are ceva de
spus și celorlalți”4, mai mult, referindu-se la
volumul Lăsați-mă să vin! criticul în cauză îl
consideră un „volum care nu se armonizează
cu tiparele lirice ale prezentului”5, sau că ar
fi în totalitate lipsit de valoare, ori o „carte
slabă”, stilul ales de poet nu este un argument
în afirmația că autorul este a unui inadaptat al
lumii noastre, de altfel cine are pretenția că e
un adaptat la nebunia lumii de astăzi.
Chiar dacă „la poarta iubirii speranța
se culcă” (Între valuri), aceeași umilă speranță
„aleargă ca o fecioară desculță” (Mărturisire de
toamnă). Speranța desperată a visului de a fi
între „ceasuri mari și grele de lumină” este ceea
ce ne propune poetul Dumitru Petraș încă din
primul său volum: Universul iubirii. Dincolo
de faptul că volumul cuprinde nu mai puțin de
110 poezii, impresionante sunt multitudinea de
metafore, simboluri și motive poetice tradiționa-
le, prin care autorul își destăinuie liniștit fiiința:
vântul, norul, cerul, lumina, câmpul, pământul,
marea, frigul, mâna, umbra, fumul, copacul,
prispa, cerdacul casei, ograda, candela, livada,
ceasul, fântâna, streașina, drumul etc. De ase-
menea, oscilând între cotidian și metafizic, între
banal și sublim, poetul excelează prin expresii și
metafore surprinzătoare: „amintiri nespălate”,
„aer mâlit”, „umbră virgină”, „raniță greoaie”,
„trotuarul nopții”, „turmă de gândui”, „bucăți
de vid”, „crengile gândului”, „aripi de sânge”,
„lacrimă tăioasă”, „poarta amurgului” etc.
Deși „clipa despletită„ a ființei este un ade-
vărat ospăț peste trupul poetului (Ospăț peste
trupul meu), acesta își construiește un testament
poetic tipic mioritic de factură nord-moldavă:
„Plantați o pădure peste trupul meu... Chemați
păsările văzduhului la masă/ Și pe oamenii din cer
care mai sunt!”6, iar când „vocea mea va adormi-n
picioare” (vocea interioară a eului poetic sau pur
și simplu vocea îndurerată a sufletului) „Aruncați
peste trupul meu un pahar cu vin!”7 (vinul fiiind
simbolul reînvierii în cultul îngropării în tradiția
creștin-ortodoxă, Pausul), astfel puterea iubirii îl
înflăcărează cu lumină pe poet deoarece acesta
poartă mereu dragostea în trupul său: „Port dra-
gostea în trupul meu de lut” (Iubesc).
4 Ciprian Voloc, Op. cit.
5 Ibidem
6 Dumitru Petraș, Universul Iubirii, Editura Quadrat,
Bototșani, 2002, p. 45
7 Ibidem
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 49
Dumitru Pertraș crede cu orice preț în
puterea iubirii, titlul formidabil al primului
volum, Universul Iubirii, confirmă acest crez
al poetului. Deși călătorește departe, iar cu
„umbra casei acoperă o noapte /Deatâta iubire
se pârguie un fruct”: iubirea are darul renașterii,
rodirii eterne de aici și liniștea și lumina calmă a
poetului de a rezidi universul, fapt sugerat prin
„lanțul lung de stele” ce curge asemenea unei
fântâni - simbol viu al renașterii, eternității și al
creației infinite: „Ce fericit aș fi s-ajung/ Să-mi
treacă stelele prin fața mâinii! (Dorința).
Deseori autorul utilizează interogația
poetică, în special în acele poeme meditative,
ce reprezintă adevărate gnoze ale dialogului
interior (De ce?) în acest context, poetul folo-
sește des invocația, imperativul și viitorul ca
timp profetic: „Oprește-te în fața clipei tale!”;
„Lăsați iubirea să curgă/ Din universul tău în
universul meu” ; „Hai iată! Intră și dansează/
Lovește clipa încovoiată!” (De ce?). În viziunea
poetului timpul pentru noi se va deschide în
sens profetic, de aceea autorul mizează foarte
mult pe metafore, epitete și comparații alter-
native, riscând atunci când acestea sunt excesiv
de explicative și nu revelatorii în sensul celor
atribuite de Lucian Blaga: „Așteptările se dez-
bracă” (De când aștept), „iubirea ta zâmbește
virgină” (Nemulțumire); „sărutarea bolește pe
patul de scânduri” (Sărutare căzută), „Viața plân-
ge ca un nud” (Formă egală) de „Neîmplinirea
unui vis uitat” (Pe urmele tale). Alteori, totuși,
parcă metafora devine din ce în ce mai reve-
latorie, închizând în ea mistere subtile ale spi-
ritului: „Visarea din sămânță miroase a mir”
(Nemulțumit), în „crengile speranței aerul înflo-
rește ca un crin”, iar prin „vise uitate aleargă
ninsori” (Se îmbată iubirea).
Evident, în orizontul liric, crezul și tototo-
dată testamentul poetic al autorului se împletește
perfect cu cel al iubirii: „Cuvintele au prins
rădăcini pe gură/ Și cresc mai aproape, mai
aproape... Lăsați-mă aici să revin în poezie/
Și bătrân să tot aștept/ Toamna cu rugina vie
(Lângă toamnă). Soluția pe care o găsește poetul
Dumitru Petraș în cheie artistitică proprie, pentru
a ne suporta alteritatea ființei, este următoarea:
important este să nu uităm niciodată că celălalt
(de lângă noi sau din noi) este tot o persoană indi-
ferent de patimile, neputințele, necredințele, ori
suferințele lui determinate de „trama vieții”,
conștientizarea deplină a faptului că „Prin sân-
gele meu mai curge un sânge/ Și peste trup se
clatină păduri (Oprește-te!); sângele, pădurea,
fiind simboluri ale dăinuirii, ale potenței crea-
toare, arhetipuri ontologice care mereu renasc
în umanitate cu fiece persoană venită pe lume.
Legăturile de sânge dintre indivizi sunt aseme-
nea legăturilor sfinte dintre rădăcinile copaci-
lor, între ei se comunică viață, lumină, speranță,
forță de a fi.
Ideea renașterii cosmice prin iubire este
evidențiată în poemul Cântec departe: „Răsaduri
de stele încep să coboare” sau poemul Vedere
„Pentru trecut te doare ceva / Sângele vieții
îți fuge prin carne”. Legătura cu strămoșii în
sângele ce-l purtăm în trup este des invocată în
poeme ce trimit direct sau indirect la tematica
părinților, în care excelează imaginea mitică,
venerabilă, a tatălui (Mărturisire târzie); „Din
plasma cerului mai cade/ O candelă plecată din
părinți (Mi s-a părut), „Tu semeni cu cântecul/
Uitat pe buzele mamei/ Sau poate, c-un fruct
adormit în fân/ Când tata-și scutura din palme
anii” (Tu semeni)
Alte poeme, precum Întorcere, Vă mulțu-
mesc, sunt poeme în care autorul se simte mai
bine în ceea ce privește tema memoriei ancestrale,
a dorului pentru locurile natale, nostalgia caldă
a copilăriei, inocența vieții de altă dată de la
țară, în care se observă cel mai clar originalitatea
trăirilor, puritatea, simplitatea și sinceritatea amin-
tirilor legate de clipa fericirii angelice a copilări-
ei (Drumul vechi).
Deși cântă mereu iubirea, speranța gene-
rată de universul ei, atunci când este vorba de
poeme ce au în vedere relația conjugală - ero-
tică, a cuplului el-ea, totul se transformă în
ardere, ceartă cu păreri de rău, voințe fericite
înțesate totuși cu plânsete, uneori chiar război
interpersonal - voluptate a apropierii și depăr-
tării continue; un război desigur nevăzut al
neînțelegerii alcătuit din clipe care uneori ne
pun împreună pentru a ne uni, alteori care ne
despart: „Eu noroc și fericire nu mai caut/ De
când m-am pierdut și pe mine”, lupta eternă a
contrariilor, femininul și masculinul, principiii
ontice încordate la maximum pentru a genera
în final zâmbete de ființă; fără zbatre, zbucium,
încordare, luptă, de altfel nu există rodire.
De asemenea, lumina speranței vine
cuminte din liniștea copilăriei, din reîntoarcerea
pe drumul vechi al ființei nedivizate în dualis-
mul fierbinte al contrariilor. Suferința rezultată
în urma consumării fiorului erotic este foarte
bine sugerată în poemul Crucea din iubire: „din
iubiri aș face-o cruce/ Și să mor, măcar să mor”.
În cele din urmă, observăm în poemul Formă
egală, că „E liniște-n iubire, nici vântul nu mai
bate/ Viața se zbate-n fruct, cu iz de răutate”.
50 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
În mod suprinzător, iubita, ca descântătoare a
fericirii poetului, „luminează ca un bec de sânge
înflorit”, comparație extremă, ce contrastează
cu „Viața ce plânge ca un nud/ Și zâmbetul tău
îmi este zestre”. Artificialitatea gesturilor răma-
se în urma iubirii cumva consumate reiese din
metafora „bec de sânge”; „dar totul e fără formă,
formă egală”- stângăcie sintactică pe finalul poe-
ziei datorate probabil forțării rimei, dar sugesti-
vă pentru a explica emoțiile trăite de poet.
Un motiv aparte ce ține de universul arhetipal
propriu al poetului Dumitru Petraș este „fruc-
tul”- simbol al rodirii finale, a împliniriii unui
act, al înfăptuirii ultime a ființei, care are rolul
de a hrăni, îndulci, ispiti, dar totodată este și
simbol al cunoașterii împlinite sau neîmplinite,
fructul poate fi și oprit nu doar dorit. Un alt
motiv poetic surprinzător pentru limbajul liric
modern este „covorul”: „Eu stau pe un covor
de lacrimi” (Nu mă striga). Simbol al sufletului
răbdător, rolul covorului este acela de a fi sim-
plu așternut picioarelor, sau, dimpotivă, de a
înfrumuseța oarecum casa stăpânilor.
În Universul Iubirii lui Dumitru Petraș, ura
nu-și are rostul, până și răzbunarea rămâne în
așteptare (Răzbunare în așteptare), gest inuman și
absurd, resentimentul rămâne suspendat unde-
va în rădăcina ascunsă a unui dor neîmplinit:
„Nu mă striga ură / Mai fă-te că nu mă vezi”
(Nu mă striga). Deși „nori negri și azi mai cla-
xonează”, iar „pe curba uitării se toarnă asfalt”,
poetul stă dârz, fără resentiment, „pe un covor
de lacrimi verzi/ Aștept să-mi crească o aripă/
Și clipa-n care tu ai să mă crezi” (Pietre de fum).
Chiar și atunci când vecinul îl înjură, poetul îl
lovește cu „pietre de fum”... „Lumina se vop-
sește în negru /Și ne certăm așa în noapte/ Ca
doi copaci bătrâni/ Și mărginiți de ape” (Pietre
de fum)
În viziunea lirică proprie, sentimentul,
emoția, starea de a fi este dincolo de actul pur
al gândirii, de actul reflexiv în sine, ori dincolo
de dialectica alterității dintre mine și celălalt,
poetul preferă a se lăsa o „barieră de gânduri”
între persoane (Dac-aș fi). Nu eul poetic trebuie
salvat din fața indiferenței de gheață a trecăto-
rului, căci eul se supune tăcut prezenței celui-
lalt, rămânând mereu resemnat și lucid în fața
violenței gratuite și absurde a celui de lângă
el. În universul iubirii, iubirea înseși trebuie
lăsată să se jertfească, fără însă a se mistui în
neant, doar așa universul este posibil, accep-
tându-l cu dragoste împlinită până la jertfă de
sine pentru celălalt. Iată, de ce, „amprenta” pal-
mei ce va lovi ființa celuilalt va rămâne mereu
www.zonaliterara.ro
vinovată (Amprenta vinovată), „clipa rotundă”
a urii, rămânâd mereu o „oră bolnavă”, ce face
ca „visele noastre demult să înceapă să doară”
(Ora bolnavă).
Întregul volum de debut este o pledoarie
asumată a dragostei necondiționate pentru
celălalt, nu doar în sensul creștin, de agape
(iubire frățească, dăruitoare), ci o iubire în sine
în sens poetic, iubire ce face posibilă dedublarea
infinită a ființei (Dubluri). „Au înflorit flori peste
flori... Iubirea trece în iubire”, iată unul dintre
poemele cele mai reușite din acest volum, mai
ales prin mesajul profetic, dar plin de optimism
în sens ontologic, nu doar psihologic.
Asemenea unui „copac” puternic (alt sim-
bol des invocat în poezia lui D. P.) cu „rădăcini-
le în drum”, poetul deține în mod firesc virtutea
așteptării și a răbdării (Aștept) – virtuți fără de
care iubirea nu poate crește, înflori, și nicide-
cum rodi în „fructe curate”. În ciuda sentimen-
tului de speranță plină de lumină, ce inundă
universul iubirii poetului, acesta recunoaște că,
uneori, la „poarta drumului” îl cuprind lacrimi-
le în „grădina singurătății”, trupul fiindu-i aco-
perit de tristeți. Cu toate acestea, singurătatea
nu este o dramă fatală, ci, dimpotrivă, o stare
ființială absolut necesară pentru creație la marii
poeți: „Tristețea îmi cade în interior/ Ca un fie-
răstrău în inima pădurii” (Zodie pătată).
Universul iubiriii poetului este ținut
în spate de străbunii care „șlefuiesc la stele”
(Naveta), pe care-i vizitează în interiorul fiin-
ței sale în fiecare zi, căci, după cum declară
deschis, „M-am împrietenit cu controlorii uni-
versului” (Naveta). Dealtminteri, întregul plan
al trăirilor, gestualitatea suavă a iubirii, lanțul
tăcut al amintirilor, voluptatea pură a nostal-
giilor, fertilitatea finită a meditațiilor nocturne,
seninătatea discretă a gândirii poetului, toate
sunt augmentate la dimensiuni cosmice: „Când
anii făceau curățenie/ Prin trupurile noastre/
Mai poți steaua polară/ S-o cobori de-o palmă
mai jos/ Și să nu te vadă vecinii de la fereastră?
(Întrebare). „Vă scriu când tata își ascute plugul/
De poalele universului (Scrisoare), „iar mama
venea din amurg/ Să aducă apa stelară (Îmi aduc
aminte); „Așa zicea un copac bătrân,/ Duceți-l
departe în groapa stelară/ În cântec de stele să-l
prohodiți/ Din miros de tămâie să-i împletiți o
scară” (Așa zicea un copac); „Trec prin zid de uni-
versuri/ Și prin câmp de galaxii,/ Poate-oi obosi
vreodată/ Poate visul l-oi opri/ Ce se-nvârte ca o
roată/ În speranțe și iubiri” (Navighez).
Precum dualismul nuntă - moarte de
dimensiuni cosmice din Miorița, așa și în poezia

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 51

lui Dumitru Petraș: „Răchita din poartă zîmbea
ca o fată/ Când bunicul se juca cu steaua pola-
ră”, căci „Au rămas drumuri în axa iubirii/ Și
umbre în cumpeni de dor./ Găleata fântânii mai
așteaptă/ S-o măsori cu privirile tale,/ Iar apa
s-o guști ca pe-o aghiazmă/ Îmbobocită în flori
de busuioc.” (Drumuri în axa iubirii).
Interesante sunt poeziile construite sub
forma doinelor populare, dar cu ritm și mesaj
modern (Sărut lumina unei stele), (Navighez),
(Formă egală), (Păreri de rău) cu construcții poeti-
ce remarcabile: „Universul timpului mă doare/
Când tai pădurea luminii/ În zid de sărbătoare/
Sângele în cercuri curge./ Parcă-ar plânge azi
un om/ Viscolit de-un vis mai dulce./ Fără casă,
fără somn,/ Sună lacrima în cuvinte.” (Sărut
lumina unei stele).
În cele din urmă, distanța iubirii este
îmblânzită, asemenea distanței interstelare din
univers de „clipele despletite” ale copilăriei în
care dominantă este imaginea casei părintești
și a drumului (potecii) uitate demult, poetul
se trezește senin din „basculările de gânduri”
pentru a se juca „c-un cerc de lumină” și pen-
tru a se „măsura pământul cu palmele goale”
(Distanța iubirii)
Dacă în volumul de debut, Universul
Iubirii, poetul Dumitru Petraș alternează ver-
sul alb cu versuri rimate, aplicând în privința
tehniciii scrierii perspectiva modernă, alternată
totuși de ritmurile doinei, ori ritmul și repetiția
ușor simbolistă, poeziile fiind relativ scurte,
alternând între poezii de o singură strofă (patru
versuri) (Frunzele toamnei), la un poeme de cel
mult o pagină (De ce plângi?), (Scrisoare), (Formă
egală), (Răzbunare în așteptare), în volumul al
doilea, Zăpada sufletului meu, publicat la 5 ani
după cel de debut (2007), prefațat în treacăt de
poetul Al. D. Fundoianu, cuprinde 82 de poezii
în marea lor majoritte rimate în stil clasic, de
dimensiuni aproximativ egale, care în privința
tematicii alese și a tehnicii poetice utilizate pare
a fi mult mai unitar decât primul volum ce
cuprindea 110 poezii.
Deși titulul volumului, Zăpada sufletului
meu, anunță în mod iluzoriu așa cum explică
foarte frumos domnul Fundoianu în prefață
„trecerea fulgerătoare a timpului și implicit
a vieții”, lucru de care poetul e dureros de
conștient, în opinia noastră metafora „zăpada
sufletului” anunță de fapt o nouă etapă lirică
mult mai lucidă în trăiri decât cea expusă în
volumul de debut. „Zăpada” poate fi rece, dar
totodată plină de lumină, ea nu sugerează nici-
decum un amurg al vieții, ci o exacerbare fină
52 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
a lucidității eului poetic – rece, dar luminos,
acesta reflectă în ciuda oboselii, așteptărilor
îndelungi, lumina amiezii.
Chiar dacă la o primă lectură versurile
poeziilor din acest volum pot avea o mică stân-
găcie de construcție, probabil datorată intenției
autorului de a miza pe versificație ritmată și
rimată, dacă cititorul are răbdare și forță de
pătrundere, va găsi în interiorul creației lui
Dumitru Petraș, comori de nebănuit. Poeziile
sale sunt făcute parcă pentru recitire, sensurile
adânci ies la iveală prin dispoziția lectorului pen-
tru a vedea și trăi esențele. Ca și în volumul ante-
rior poeziile sale abundă de construcții inedite,
suprinzătoare: „axa vântului”, „colaci de lumi-
nă”, „turbina speranței”, „galaxia iubirii”, „casa
vieții”, „ecou de sânge”, „casa clipei”, „livezi de
ape”, „casa iubirii”, „lumini de ceață”, „tunel
de sânge”, „gara văzduhului”, „focuri nude”,
„univers rotit”, „mugurii vântului”, „sâni de
aer”, „fântâna învierii”, „timpul nud”, „stol de
vorbe”, „guri de foc”, „iarba iubirii”, „via visco-
lind în floare” etc.
Ritmul, rima, măsura, toate sunt de fac-
tură simbolistă, tematica, motivele invocate și
repetițiile anumitor idei, obsesii personale lega-
te de tema trecerii implacabile a timpului, îndulcit
totuși de seninătatea izvorâtă din universul
blând al copilăriei, fac din întregul volum o
pledoarie pentru viața sufletului împlinit abia
prin puterea magică a cuvântului și mai ales prin
nostalgia unei copilării triumfale.
Chiar dacă „A nins cu zări îndepărtate/
Cu infinitul vieții mele a nins” (Zăpada gându-
lui), imediat „Din pietre albe de izvor/ Aduc
sărutul gândului de mâine/ Cerdacul casei îl
măsor,/ Când veacul vieții văd că vine/ Primesc
în gazde o lumină,/ Cu rădăcina vântului cu
tot/ Și scârțâitul vechi de la fântână/ Îl prind în
palme cât mai pot...”(Cât mai pot), iată un poem
semnificativ pentru tema întregului volum, care
vine cumva în continuarea poemului Zăpada
gândului, ca răspuns și soluție la temerile cumva
întemeiate viazavi de sensul propriului destin:
„În zare umbra mi se pierde/ Și viața netrăită
m-a cuprins (Zăpada gândului)
Majoritatea poeziilor amintesc de elegiile
superbe ale poetului botoșănean Ion Pilat, dar
și de fricile și obsesiile unui George Bacovia sau
ironiile fine ale unui Ion Minulescu. Oricum,
orice comparație forțată, sau nu, cu alte stiluri
de a scrie poezie, la poetul de față sunt inutile.
Pe „omul cu suflet mare”8 Dumitru Petraș, toate
8 Sintagma aparține scriitorului Dumitru Ivan și apa-
re pe coperta a patra a volumului Lacrima timpului,
www.zonaliterara.ro
aceste posibile forme adulatorii sau declamato-
rii, oricum îl lasă rece, mai ales atunci când îl
cuprinde fiorul trăirii lirice, sensibiitatea adâncă
a ființei sale vrea cu orice preț să se exprime, cu
riscul acceptat al stângăciilor tehnice, pe poet
îl interesează mai degrabă terapia versurilor ca
hrană dulce-amară a sufletului. Nu teama de uita-
re îl caracterizeată pe autorul de față, ci nevoia
ființială de a aminti lumii să se întoarcă mereu,
atunci când „axa vântului” vieții se înclină
tulburător asupra „axei vieții și a iubirii”, la
originile proprii ale ființei: copilăria cu tot farme-
cul ei ludic, inocent, senin, luminos, lipsit de
zbuciumul inutil al maturității. Semnificative,
în acest sens, sunt poeziile: Satul meu, Ceasul
vieții, Fântâna sufletului, Voi muri, Valul vieții, La
mormântul tău, bădie.
Motivele principale ale acestui volum
sunt: „vântul”, simbol al purificăriii, al catarsi-
sului ființial, mai degrabă decât potențial dis-
trugător, răscolitor, ori uzurpator al existenței
sufletului; „zăpada”, cu dubla ei calitate de a fi
luminoasă și rece; „lacrima”, nu neapărat cu un
sens terapeutic, de exorcizare sublimă a răului,
ci mai mult simbol al dorului infinit după clipe-
le angelice ale copilăriei și regret pentru păca-
tele (erorile) absurde ale maturității; „copacul”
ca semn al rezistenței vii împotriva valurilor și
a vânturilor de tot felul, ca simbol al legăturii
neîntrerupte cu începuturile și, în fine, „lumi-
na”, ca simbol al speranței renăscute, obsesiv
de frumos propusă de poet ca soluție la durerea
neostenită a ființei.
Nostalgia originilor capătă evident dimen-
siuni cosmice, semnificative fiind poeziile: Din
prima zi; Nu e păcat; Ce păcat; plecând de la mis-
terele adânci ale cosmogenzei: „Când veacul
dintre guri zâmbește/ Iar Pământul în candela
de lut/ Aprinsă de Dumenzeu cu mâinile curate/
Din prima zi când timpul a început” (Din prima
zi) prin umbrele albe ale gândului, până la înce-
puturile pline de lumină ale iubirii a cuplului
biblic Adam și Eva: „Nu m-ați văzut și-n altă
lume/ Pe trupul apei cum cântam/ Pentru Eva
un cântec de iubire, /Dar ce păcat că m-a văzut
Adam (Ce păcat). Dar iată cum se naște în fiin-
ța poetului iubirea: „A crescut lumina/ Cât de
mare s-a făcut!/ De-o săruți iubești într-una,/ Iar
iubirea-i ca un fruct (În amiază). Doar legată de
flăcările luminii, iubirea poate da rod, altminteri
„cuvintele se zidesc în apă” (Nu e păcat), iar tre-
cutul însuși rămâne „zare lângă flori de fum”.
Așa cum reiese și din pronumele adjec-
tival din titlul volumului: „zăpada sufeltului
Ed. Quadrat, Botoșani, 2014.
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 53
meu” prezența eului liric este mai mult decât
evidentă, autorul concepe programatic o isto-
rie a trăirilor interioare ale ființei, anunțând atât
crezul său poetic, cât mai ales sensurile ascunse
ale sinelui său îndurerat, plânsul și lacrima fiind
elemente dominante în creația poetului (Plânge
visul), (Ce păcat).
În pofida plânsului ce captă și el
dimensiuni cosmice, bacoviene, „Zăpada
plânge printre stele” (Plânge), iar „iubirile pe
zări sunt ninse”, poetul se autodefinește: „Sunt
hoțul de priviri frumoase/ Și călătorul peste
punți sunt/ Sunt clipa zilei norocoase/ Și aerul
speranței sunt” (Eu sunt), sau în alt poem: „Sunt
călătorul mereu în mișcare/ Sunt lacrima rotită
în loc,/ Sunt timpul și cer așteptare” (Rotund de
ploi). Speranța apare in faptul că plânsul însuși
nu este un bocet funebru pentru pierderea
vieții sau pentru iubiri pierdute, ci un plâns
duios, nostalgic după ninsorile de altă dată ale
copilăriei sale rurale: „A nins și-mi pare bine/
Sub porți zăpada a ajuns/ Și gardul greu abia se
ține, / Obosit sub bolți de vânt” (A nins), „Când
veacul respiră cât un sat” (Clipa vieții).
Chiar dacă poetul observă cu tristețe cum
„peste timp a nins mult”, iar „clipa încă doare”,
în „hora vieții joacă o fată/ Și via încă naște vin”
(Plânge visul), „iar sufletul vibrând mai poate/
Să vadă timpul când iubiri zidesc:” (Iubire din
cuvinte), viziunea poetică din volumul Zăpada
sufletului meu poate fi rezumată în cele din urmă
în versurile „Am zidit speranță în univers/ Ca
să văd infinitul iubirii” (Ape lunecând), autorul
pare de altfel, că riscă totul din perspectiva teh-
nicii poetice, tocmai pentru a atinge cu puterea
sentimentului stările cele mai înalte ale ființării:
iubirea, speranța, viața, fericirea, amintirile, bucurii-
le copilăriei etc. Tototdată ai senzația că imaginea
creației se află chiar în amurgul facerii lumii
în starea ei originară, incipientă, căci, oricât
ne-am ambiționa noi să finalizăm un lucru,
totul revine (ne trimite) la clipa curată a începu-
turilor: „Lângă vis e așteptare/ Muguri albi încă
rodesc/ Pruncul plânge-n scăldătoare,/ Trupul
casei să-l zidesc” (Ți-am adus). Sufletul mare al
poetului are forța de a ajuta până și iubirea în
lucrarea tainică a ei: „Răstorn iubire peste zare,/
Când iubirea vrea să nască (Iubire); iubirea din
sufletului poetului fiind dincolo de trecerea
implacabilă a timpului: „Ținut de dragoste în
loc/ Beau timpul uitat în pahare” (Taina vieții);
Când priveai trecutul dus,/ Dragostea voiai să
sameni” (Trecutul dus)
Cititind prefața doamnei Lucia Olaru
Nenati la volumul al treilea: Lăsați-mă să vin!,
putem identifica niște aprecieri onorabile asu-
pra creației autorului, a cărui exprimare lăun-
trică „atinge simplitatea unei vibrări omenești
profunde”9, chiar dacă, observă cu luciditate
prefațatoarea: „autorul reprezintă un caz întâr-
ziat de reminiscență interbelică a tânjirii către
sat, devenit paradisul pierdut”10. Sau, în versu-
rile sale găsim o „tindere” existențială către un
acasă mereu refuzat care generează o anume
tensiune notabilă în planul literar. Dincolo de
a fi un „Don Quijote vânzător de mărunțișuri”,
ori „un tânăr încărunțit aspirant la gloria poeti-
că”11, cum ironic îl descrire Lucia Olaru Nenati,
autorul volumului de poezii Lăsați-mă să vin!
își evidențiază în fapt maturitatea sa poetică,
probabil în urma exercițiului tehnic pe care și la
înbunătățit cu volumele anterioare, nu doar pe
linia muzicalității (curgerea melodică naturală
apud L. O. Nenati), ci mai ales în curajul afir-
mării și exprimării eului poetic.
Sintagma imperativă din titlul volumului
se adresează nu neapărat criticilor literari, ori
cititorului cultivat, specializat, ci reprezintă
mai degrabă un strigăt ontologic, poetul nu
imploră a fi lăsat în lumea ermetică a poeților și
a Poeziei, ci mai degrabă invocă intrarea întru
9 Lucia Olaru Nenati, Prefață la volumul Lăsați-mă
să vin!
10 Ibidem, p.12
11 Idem
54 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
ființă, sau, mai exact, venirea întru existență,
în ciuda nefericirii cu care implacabil suntem
întâmpinați. Mesajul întregului volum îl găsim
foarte bine conturat în chiar poezia ce dă titlul
volumului: (Lăsați-mă să vin!) „Să viu, lăsați-mă
măcar odată, /În porți, în doruri părintești....
/Lăsați-mă puțin măcar să vin,/ Când port
ecoul vieții după mine /Și la icoana casei să mă
închin,/ Cât apele-n găleți sunt pline”.
Este de fapt dorința fierbinte a poetului
de a fi lăsat să-și găsească liniștea ființei în para-
disul pierdut al copilăriei, în ocrotirea caldă și
plină de dor a părinților. Regretul poetului, în
acest sens, capătăt dimensiuni metafizice: „Și
gard mi-ați pus peste fântână, /Secunda vieții
voi mi-ați luat, /Ce mult doream, iar, împreu-
nă,/ Să stăm acasă, lângă sat...” (Idem).
În esență, crezul său poetic pornește de la
teza că adevărata liniște (tihnă) a propriei exis-
tențe nu o găsim decât acolo, în timpul pierdut
al copilăriei – omului matur, în ciuda eforturi-
lor sale de a se integra în tumultul lumii, de a
se adapta ororilor și vicisitudinilor vieții, este
doar o amăgire a ființei – adevărul rămâne pe
veci inclus undeva în amintirea paradisiacă a
universului infantil, vecinicia se naște și rămâ-
ne undeva pe „prispa verde”, peste care ploile,
vântul, ninsorile, oricât de mult ar cădea peste
ea, va rămâne aceeași întru așteptarea fiului
rătăcitor prin umbra timpului vieții. „Lăsați-mi
www.zonaliterara.ro
liniștea să vină,/ Să-mi calce pașii-n cruci de
vânt/ Și să mai stăm din nou la cină/ Pe prispa
verde de pământ” (Prispa verde).
Cerința poetului este o repetiție aproape
mistică, asemenea unei rugăciuni tainice de a
fi lăsat să vină la tihna cea dintâi a copilăriei:
„Lăsați-mă să vin odată!”. Nostalgia trecutului
capătă, de asemenea, dimensiuni mitice, trimi-
țând la strămoșii istorici ai neamului românesc,
ori la străbunii de lângă zei (Ulcioare de vânt),
întreaga viață cu „amprentele” ei de meșter
devinind ca o horă, „respirând iubiri de dac”
(Iubiri). Simbol aparte, satul este o biserică de
taină unde se săvârșește adevărata liturghie a
sufletului, raiul cel mai frumos din visul poe-
tului, iar casa părintească devine „altarul sufle-
tului meu”, locul cel mai sfânt unde acesta își
poate găsi tihna de veci.
Dorința de înfrățire cu timpul mitic al
copilăriei, singurul care i-ar aduce „liniștea care
mă iubește” (se confesează poetul) se izbeș-
te, totuși, de violența neașteptată a celorlalți:
„Doresc ce alții nu mă lasă...”(Apă crudă), auto-
rul se adresează aici unei alterități implacabile,
care îi refuză cumva sistematic dreptul la împli-
nire, la găsirea liniștii pierdute, de altminteri
sufletul poetului se simte încorsetat, ca într-o
închisoare a ființei în care ceilalți – răuvoitorii,
îi veghează cu strictețe atât libertatea de a crea,
cât și de a fi. Cu toate acestea, poetul nu face din
acest fapt o tragedie, chiar își acceptă cu bucurie
acest destin hristic de a îmblânzi cu zâmbetul
cuvântului și „îmbrățișările de lumină”, distan-
țele dintre indivizi, nu renunță, oricât de nins ar
fi drumul vieții, a aprinde lumina stinsă de vio-
lența intenționată a celuilalt, chiar dacă poetului
îi este sete și pleacă însetat, ecoul iubirii încă
vibrează în el și cu „crucea dreptății se împacă”
nu-i este nicidecum teamă de răutățile gratuite
ale lumii (Însetat).
Sub forma unei litanii înălțătoare, care îți
purifică orice întunecime a sufletului, poetul
amintește de plecarea sa discretă din această
lume, de care ceilalți nu vor ști, tocmai pentru
a-i nu ofensa cu nimic, singura lui dorință fiind
de a „așterne lumina pe masă” și să tacă pentru
„a bea din aghiazma cu busuioc când se sfin-
țește”... cum făceau odinioară, „Ștefan, Mihai
și ultimul Dac” (N-ați știut). Cu toate acestea,
poetul este conștient că timpul nu-i ajunge, o
dată ce încă poate cuprinde „aripi de dor” și
„să le sărute”. Atâta timp cât „timpul rodește
în iubire” (Zbor deschis), iar „zăpada cade încă
peste poartă”, poetul mai are puterea de a „bea
apă cu lumină”, pentru a-L „vedea în cer pe
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 55
Dumnezeu” (Idem).
În rezonanță cu tema anunțată în titlul
volumului, ca o sinteză a spiritului poetic în
cauză, se numără poeziile ce apar în mai multe
variante: (De pot veni V, Aștept IV, Iubire II,
Amprente II, N-am uitat II, Liniște II, Fereastra
timpului II). Interesante sunt exclamațiile din
finalul fiecărei variante, ideile fiind sugerate
sub forma unei gradații succesive de trăiri: „De
pot veni, nu v-am uitat!” (II) – nevoia de neui-
tare; „De pot veni, e-un început! – încredere și
speranță într-un nou început (III), „De pot veni,
mă poți dori!” (III) - dorință și posibilitate de
deschidere către ființa celuilalt; „Mai bine vin,
mai bine plec/ Mai bine plec, mai bine vin!” (V)
– duplicitate existențială, nehotărâre, ezitare,
dualism al sentimentelor, confuzie a trăirilor.
Pentru varianta a IV nu optează pentru o sen-
tință finală, ci pentru un vers clasic, ce prezintă
sentimentul de bucurie determinat de vraja
sărutului de fată: „Pe drumuri apele se încăl-
zesc, /Lumina iar se lasă sărutată, /Când steaua
bucuriei o găsesc /Sub două sărutări de fată”
(De pot veni IV).
În cele patru variante ale poeziei Aștept, se
repetă obsesiv nevoia de a aștepta cu orice preț
re-venirea iubirii acasă, în lumea tainică a sufle-
tului regăsit până la urmă, tot în paradisul feeric
al copilăriei: „Aștept iubirea dacă vine, /Să pot
reține ce-am avut... Prin gardul gros de măcieșe,
/Eu tot aștept, aștept să vii (Aștept IV). Motivul
așteptării este reluat și în cadrul altor poezii:
(Așteptare), (Am așteptat), (Ce mai aștept), pare a
face din sentimentul așteptării o mistică aparte,
o virtute superioară pe care doar sufletul imens
al poetului o poate suporta, chiar dacă în final
concluzionează: „Aștept. Ce mult am așteptat!”
(Am așteptat). Repetiția verbului „a aștepta”,
utilizat fie la indicativ prezent („aștept”), fie
la perfect compus („am așteptat”), ori la viitor
popular („ce mai aștept”), sau chiar sub forma
substantivală („așteptare”), denotă o predilecție
aparte pentru sentimentul „așteptării”, amin-
tind într-o notă mistică de repetiția obsesivă pe
care Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie o făcea
pentru cuvântul „răbdare”.
Într-o interpretare heideggeriană,
„așteptarea”, alături de „ne-uitare” reprezintă o
structură fundamentală a ființei umane supuse
temporalității, sentimentul așteptării sugerând
o formă a intenționalității conștiinței umane,
care face din aceasta o existență unică, aparte,
în cadrul general al ființei umane. Putem spune
că omul este ființa care „așteaptă”, așteptarea
fiind structura sa cea mai intimă, modul lui pro-
priu de a se raporta la temporalitate, și de a se
pregăti pentru vecinicie. Uniii indivizi pot trăi
așteptarea cu disperare, alții nu o pot suporta
deloc, prin urmare renunță ușor la roadele ei,
dimpotrivă, alții fac din ea sentimentul cel mai
de preț, structura profundă a ființei lor, așa
cum face și poetul Dumitru Petraș. Dar, aștep-
tarea în sine nu este o virtute dacă nu vine și
fructul ei: iubirea, liniștea, speranța, neuitarea,
nemurirea. Iar aceste fructe nu pot fi dobândite
decât la final, în procese tainice de coacere, de
împlinire, ele nu pot veni de-a gata, ca donații
pure, de unde și imperativul ce sună ca o litanie
sinceră din titlul volumului, Lăsați-mă să vin!,
până la urmă poetul va dobândi cu bucurie
virtutea așteptării. Să nu uităm de altminteri
eonul mistic în care ne aflăm – parusia (în plan
duhovnicesc așteptăm de fapt A doua Venire a
Mântuitorului). Totul ar trebui să se întâmple în
viața noastră sub pecetea acestei așteptări.
În ceea ce privește viziunea asupra senti-
mentului iubirii, în cele două variante cu titlul
Iubire, apare oarecum în opoziție; dacă în Iubire
I „Infinitul în dragoste apare când drumul meu
e la-nceput”...poetul având deschidere către
iubire astfel încât poate da și cu împrumut: „Iar
eu iubire împrumut”, ba chiar le invocă venirea
peste „seva clipei”: „Și dacă vin iubiri, să-nca-
pă / Când multe clipe mă opresc”, în Iubire II,
iubirea însăși trebuie împărtășită cu celălalt și
mai ales trebuie învățată: „Învăț să fiu iubit de
tine”. Dacă în Iubire I poetul putea da iubire cu
împrumut, fiind la începuturile rodirii ei, în
Iubire II, aceasta se câștigă cu multă trudă, ba
chiar se tranzacționează: „Aștept să vând copa-
cul nerodit /Când setea însetată vine /Și vântul
bate obosit... Eu te vând și iar te cumpăr, fericire
/Privesc cum iubirea naște un păcat” (Iubire II).
Dacă la început iubirea este pură, nevinovată,
dornică de a umple ființa, de a rodi, în final
ea poate naște un păcat, devenind periculoasă,
deci fie nu mai este așa pură ca cea dintâi, fie
violența ei se simte puternic în hățișurile nebă-
nuite ale alterității.
O construcție poetică de excepție apare în
poezia Aripi: „Opresc distanța să mai stea,
/E timpul speranței aproape... Și gândul din
mine parcă vrea /Să zbor prin flăcări de ape”;
oximoronul „flăcări de ape” creează o perspec-
tivă sublimă, aparte, specifică stării de zbor, de
libertate, simbolizată prin substantivul „aripi”.
Poetul Dumitru Petraș excelează și atunci când
pregătește mediul natural în care se trăiesc
sentimentele sau emoțiile interioare. Sub forma
caldă a pastelului, cu imagini sintetice surprin-
56 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
zătoare, cu descrieri ce abundă de metafore,
epitete, comparații, menite în chip clasic de
a întâmpina și amplifica emoția prezentă în
fiecare poezie. De exemplu, în Pasul iubirii,
„Ferestrele vântului se deschid, /Ca niște ano-
timpuri obosite;/ Când trupul luminii privește
cu dor/ Pădurea moartă și deasă, /Cu crengi de
apă sub izvor”. Prin astfel de imagini literare,
cu măiestrie înșirate în vers, Dumitru Petraș se
încăpățânează să rămână romantic, simbolist,
tradiționalist, chiar dacă în tematică, mesaj,
viziune poetică se evidențiază ca transmodern.
În aceeași cheie lirică este și poezia
Rugăciune, doar că aici primează sentimentul
creștin de iubire, în general referințele la univer-
sul credinței creștin-ortodoxe însoțesc cu căldu-
ră trăirile nostalgice ale poetului: „busuiocul”,
„crucea”, „icoana”, „untdelemnul”, „lumâna-
rea”, „candela”, „toaca” – toate sunt simboluri
vii ale unui creștinism autohton, cu tradițiile
sale moldave. Desigur, D. Petraș nu este un
poet care dorește să exceleze prin tehnici litera-
re nemaivăzute, sau să-și câștige gloria poetică
prin construcți frapante, de senzație, pline de
ermetism sau care să inoveze limbajul poetic.
Cunoscându-și bine limitele, D. Petraș poate fi
catalogat ca fiind un poet banal, ouvrier, slab,
etc., dar acest fapt, cel puțin pentru domnia
sa, nu are nici o importanță. Scopul scrierilor
sale nu este acela de a-și întipări numele în
dicționare ale literaturii sau de a-și marca exis-
tența în mod excepțional prin versuri, poetul
Dumitru Petraș scrie versuri din preaplinul
trăirilor sale interioare, ca o terapie autovinde-
cătoare, dar mai ales ca remediu pentru cititorul
însetat de esențe. Nu găsim nimic vulgar, nimic
oripilant în poezia sa. Obsesiile sale uneori atât
de monotone, aparent comune, banale, tocmai
acest lucru ne transmit: nu gloria poetică, cele-
britatea, omologarea culturală într-un registru,
stil, model liric anumie îl interesează pe poetul
D. Petraș, el doar dorește să-și expună sincer,
curat, modest, cu grijă și atenție aproape hristi-
că preaplinul sufletului său, propunând cititoru-
lui chiar soluții la aspectele uneori negative, strivi-
toare ale existenței: așteptarea, speranța, iubirea,
credința, întoarcerea la origini. O astfel de des-
chidere a ființei pe unii indivizi hipercultivați,
supraerudiți, extrem de pretențioși în rigoarea
construcțiilor și tehnicilor literare, evident, pare
un contraexemplu stilistic, dar pentru firile cu
adevărat sensibile, esența trăirilor este mai pre-
sus de formă, deși cred că poetul D. Petraș știe
foarte bine să și modeleze artistic aceste esențe.
În mod sigur, exigența necruțătoare a critici-
www.zonaliterara.ro
lor literari îi vor pune versurile, indiferent de
forța expresiilor sale la registrul „atelier”, dar,
în opinia mea, tocmai atelierul exprimă viața
sufletului în puritatea și autenticitatea lui cea
mai sublimă, unde refularea, măștile existenței,
cameleonia personalității, într-un cuvânt bruta-
litatea spiritului este imposibilă.
În integralitatea ei, poezia poetului
Dumitru Petraş este un fel de exorcizare benefică
a sufletului, ca o nevoie lăuntrică de purificare
blândă a eului de impuritățile și nedreptățile
vulgare ale existenței actuale. Deși poetul pare
că se retrage în lumea visului său poetic pentru
a fugi de nebunia lumii, în realitate în exercițiul
său vrea să purifice cumva violența crudă a
acesteia, să facă realitatea cât de cât suportabilă,
ideea sa fundamentală e că prin poezie lumea se
mai poate salva, de aceea nu realitatea sumbră îi
este fondul de inspirație (așa cum se întâmplă la
poeții contemporani: poezia erotică, cotidiană,
stradală, socială), ci idealurile, visurile, trăirile
sale cele mai intime, nostalgiile și așteptările
îi sunt inspiratoare și demne de versificat. De
altfel, până și violența rece și distantă a celor-
lalți îi pare ca un zâmbet: „Străinii parcă îmi
zâmbesc, /Gândind că plec, să vin aproape...”
(Aproape).
Soluția poetului la răul lumii este una hristi-
că: oricât de violente ar fi atacurile dușmanilor,
în cele din urmă, aceștia, obosiți, îndulciți și
îmblânziți de răbdarea și așteptarea poetului,
se vor declara învinși, chiar dacă toată drepta-
tea violenței lor pare a fi în aparență de partea
lor. Evident, acesta este destinul unui martir,
al unui martiragiu poetic pe care autorul și l-a
asumat deplin, în totalitate, cu întreaga sa ființă,
prin urmare, ideea de eșec este inutilă, un con-
cept lipsit de semnificație și putere în alegerea
sa de destin. Acest fapt îl evidențiem în poezia
Scriu: „Din viață, apa vieții curge /Și lacrima pe
cruce-i sfântă...”, impulsul, dorința de a scrie
vine din străfunduri pline de tăinuire ale ființei
sale paradoxal zbuciumate, dar liniștite în ace-
lași timp: „Scriu cu umbre adânc săpate/ Scriu
pe vântul ce vibrează, /Scriu pe orele uitate, /
Scriu departe, în amiază...” (Scriu).
Prin „galaxiile sale de dor”, poetul nu
are decât o singură dorință, de a lăsa speranță
tuturor. O altă poezie de excepție, printre cele
mai frumoase din volum: Mai am de mers, scri-
să în factură simbolistă sintetizează întregul
unvers liric al poetului, pe care îl identificăm
parcurgând cu atenție și celelalte creații. Modul
tandru al poetului de a se apropia de ființa
– prezența celuilalt este evidențiat în poezia
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 57
Cunosc: „Deschid ferestre să vă pot vedea, /
Dau carul mare la oparte, /În limpeziri de ape
văd o stea/ Și drumul care ne desparte”. Poetul
este în stare să de-a la o parte întreg cosmosul
rece ce ne desparte pentru a putea avea ocazia
de a-l cunoaște pe celălalt, așa cum este el cu
neputința și păcatele sale, ba chiar și să bea o
cană cu vin cu el și să-și zâmbească reciproc,
râzând împreună de greutatea destinului ce-l
poartă fiecare; iată o viziune dacică asupra vie-
ții, sau mai degrabă o perspectivă pur creștină,
stoică, în care totul până la urmă poate fi înfrățit
asemenea personajelor din poveștile și basmele
populare românești: „Sub lacrimi de vânt se
vede o casă /Și-n poarta iubirii străinu-i stăpân”
(Viscolind amintiri); aceste versuri pot sta foarte
bine ca motto pentru întreaga direcție filosofi-
că în fenomenologia personalismului creștin
a unui Emanuel Mounier, Christos Yannaras,
Emanuel Lévinas, ori Paul Evdokimov.
Relația poetului cu timpul, în ciuda nostal-
giei după epoca pierdută a copilăriei și a vieții
simple din satul natal, este una de amiciție,
prietenie sinceră. Atâta timp cât viața sa se pre-
zintă ca o rugăciune curată a vieții: „Mi-e glasul
vieții-n rugăciune” (Dar unde?), atât „via”, cât
și „timpul” înmuguresc în cerdac (Rugaciunea
vieții), (Mi-ai spus). Liniștea poetului apare
totuși atunci când persoana iubită vine într-un
final la el, în vederea regăsirii mult așteptată:
„Aștept să ningă pentru tine/ Și dacă vii, eu mă
împac...”. Evident, până la marea întâlnire a
sufletului cu eternitatea sunt „drumuri lungi”,
de aceea, poetul așteaptă deznădăjduit iubi-
rea să îl cheme, pentru ca drumul dintre el și
ființa iubită să devină cu adevărat unul drept:
„Din lutul galben, amestecat/ Ulcior cu vin se
va naște,/ Împărtășind un suflet mai curat/ Pe
drumul drept de-a cunoaște” (Drumul drept)...
„De plec, departe n-am plecat: /Arunc iubire în
năvoade”. Avem aici un fel de gnoză erotică ce
se va desăvârși într-un final într-o agapă sufle-
tească a adevărului redobândit prin întoarcerea
la sursă, la originile însăși ale ființării: „Aștept
lumina să se întoarne/ Pe drumul vechi și n-am
uitat!.../O să revin, încă o dată, /În aminti-
rea timpului pierdut, /De viscolește iarna asta
toată”. (O să revin).
De o sensibilitate și emoție aparte, dar
tototdată închegate din punctul de vedere al
tehnicii literare utilizate sunt poeziile dedicate
persoanelor dragi: bunicii (Fereastra timpului),
soției (Dorința), dar și localității sale natale,
satul Frumușica, (Tu, Frumușico, ce mai faci?),
dar și poeziile dedicate unor personalități cul-
turale care l-au marcat în destinul său poetic
(Scrisoare către Eminescu), ori poeziile în care
apare aproape în postură mitologică imaginea
de neuitat a tatălui ori a bunicului. Deși este
conștient de faptul că visul său de a se înveșnici
prin actul creației rămâne „mereu neîmplinit”,
are totuși puterea de a mulțumi „iubirii ce-a
trudit”, bucuria sa adevărată fiind însă alta: de a
se ști cumva un fel de întrupare a satului natal,
dragostea și dorul pentru acesta fiind absolută,
singura ce-l poate face cu adevărat împlinit: „Să
știe și satul meu dorit,/ Că-l port în viață, ca
pe-un drog” (Neîmplinit).
În general, tehnica literară specifică poetului
Dumitru Petraș este metafora sau comparația
dublă: „Las timpul peste timp să tacă”... „Când
așteptările așteptate vin” (Rugăciunea vieții);
„Când clipa-n clipă se desface” (Departe vin,
departe sunt), „Și sărutarea-n sărutări să o lași”...
„Rugăciunea azi rog să mă ierte” (Pruncul iubi-
rii) „O liniște-n tăceri să tacă (Liniște); „Ca un
sărut în sărutare lină” (Dar unde?); „Zbucium în
dor zbuciumat/ Izvorul în izvoare-i dus/ Iubind
iubirea să mă vadă” (Port zarea); „Să rupă zidul
ce-l zidesc/ Când noaptea vine peste noapte”
(Drumul vieții); „Și noaptea vieți-i cât o noap-
te” (Sunt); acest gen de figuri de stil amplifică
în mod tainic nivelul abstracției (meditației,
contemplației), cheia actului liric fiind identi-
ficarea unei stări afective aparte, nașterea unei
emoții pure din sentimentul descris, asemenea
unui perpetuum mobile fără sfârșit. O astfel de
metaforă dublă (de ordinul II) ridică misterul
ideației la cote maxime, esența ideii relevându-
se lectorului asemenea unei păpuși matrioșca
sau unor foițe de ceapă: perspectiva fractalică în
arta poetică.
De asemenea, poetul excelează în sineste-
zii amețitoare, surprinzătoare, amestecă într-o
alchimie lirică aparte, senzații dintre cele mai
nebănuite: tacticlo-olfactive, auditivo-gustati-
ve, termo-vizuale sau kinestezice: „În rădăcini
copacul e nud /Izvoarele înverzesc în ape /Aș
vrea să vin, dar nu aud /Când timpul viscolit
începe” (Cer); „Sub guri de vânt timpul sărută, /
Livezi în floare se rotesc, /Mireasa vieții parcă-i
mută... /Când vin la voi, să vă găsesc”. Acest
amestec de senzații, plus figurile de stil sur-
prinzătoare, vin practic să construiască o lirică
de emoții și sentimente, o poezie nu neapărat
a gândului abstract (gnostică), ci mai curând
o poezie existențială, a trăirilor lăuntrice, în care
sentimentele înseși devin personaje vii ale creu-
zetului sufletului de poet. Nu întâmplător în
lumea sentimentelor poetului „tăcerea tace”,
58 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
„visul visează”, „iubirea iubește”, „sărutarea
sărută”, „rugăciunea se roagă”, „izvorul izvo-
răște”, „lumina luminează” etc.
Faptul că totul se naște în inima poetului,
în interiorul său cel mai adânc, este confirmat
și de poezia Veniți, versuri! „În dreptul inimii,
torță am aprins /Veniți versuri, veniți!”. Crezul
poetic al acestui volum poate fi identificat de
altminteri în versurile: „Fieraru-și scoate sufle-
tul prin mâini, /Din lucruri vechi făcând o nouă
artă” (Fierarul satului) – în imaginea mitică a
fierarului satului regăsim de fapt imaginea
ideatică a poetului; pentru poet însă nu fierul,
ci cuvintele, gândurile, emoțiile, sentimentele
sunt materalul fierbinte cu care acesta lucrează,
prin care ia naștere o nouă artă menită să înfru-
musețeze viața nu doar a poetului însuși, ci și
a oricărui lector răbdător și îngăduitor, care ar
avea curajul și onoarea să-l asculte; de altfel,
poetul Dumitru Petraș poate fi mai degrabă
ascultat decât citit în grabă sau cu neîncrede-
re, cu chicoteli de erudit. Trimițând mereu la
universul plin de speranță al credinței creștine,
poetul recunoaște că nu scrie doar pentru sine
însuși, ci, mai ales pentru celălalt, „aproapele”
său totuși încă „departe”, tocmai pentru acest
„aproape” vrea sufletul poetului să vină să
se deschidă, să-și plângă amarul și să-și cânte
bucuriile și dragostile, să-și depene amintirile,
să-și aline dorurile, nostalgiile: „În lumânări ard
flăcările-Învierii, /Când pentru voi cu sufletul
durerii scriu” (Sufletul durerii).
Deși poetul anunță în mod resemnat: „Îmi
port viața sub hamuri și jug, /Cu viața speranței
învinsă”, el știe totodată că „sufletul așteptă-În-
viere”, și că forța iubirii poate șterge oricând
„bruma căzută sub lacrimi de lut” (Forța iubirii).
Venirea în suflet a iubirii ar fi astfel salvarea
vieții, însă drumul pe care poate „veni-pleca”
aceasta, evident este poezia. Conștient de uni-
versalitatea morții, a plecării în lumea umbre-
lor, poetul vede absurdă lupta „străinilor” pen-
tru pământ: „Prin viața mea trec azi străinii, /
Sub roți de vânt se tot rotesc, /Pentru pământ
se bat, ca hunii, /Cerându-și dreptul omenesc...
Eu nu vă spun că am dreptate, /Eu nu vă cert
că m-ați certat, /Aștept iubirea de mai poate/
Să facă azi din nou păcat”, dar, concluzionează
poetul: „Și poarta vieții ne unește, /Sub numele
nopții-noptând” (Umbra nopții).
Se observă ironia fină a poetului în fața
inutilității sentimentului de ură, pentru el
emoțiile și sentimentele negative, care vin să
strivească ființa, prezența celuilalt, sunt fără
îndoaială absurde, lipsite de sens. O dată ce
www.zonaliterara.ro
„murim cu toții încet”, ba chiar de dimineață:
„Murim: A câta oară azi murim?”(Fântâna-i
plină), poetul nu mai găsește rostul unor astfel
de trăiri precum ura, invidia, gelozia, răutatea
benevolă, etc. Mai ales că este bine știut fap-
tul că clipa neașteptată, nevăzută este mereu
aproape de venirea sau plecarea noastră: „Ecoul
se sparge prin râuri de nori, /Și roua sângerează
lumină” (Intrigare); „Și noaptea e plânsă toată, /
Găleți cu lumină coboară din cer, /Când iubirea
plânge cu lacrimi de fată/ Și timpul se naște din
mister (Mister).
Chiar dacă uneori poate avea și „un suflet
de zăpadă”, din care de fapt se naște lumina:
„Lumina din zăpadă se naște” (Norii durerii),
poetul nu ezită să enumere ce anume îi place
foarte mult din această prezență vie în care fiin-
țează: îmi place „amurgul”, „drumul”, „izvoa-
rele”, „frunza”, „gutuiele”, „fânul cosit”, „pădu-
rea”, dar mai ales „vinul cercuit în butoaie”,
„Când chiuie timpul și paharu-i plin” (Îmi place).
Dumitru Petraș nu este nicidecum un adulator
al morții, cum mulți alți confrați de generație se
autointulează, dimpotrivă, el este un mare poet
al vieții, un suflet plin de doruri, „înnebunit” de
altfel de viață și de natură. În sufletul poetului
armonia naturii cu întregul ei plin de viață se
înfrățește cu armonia trăirilor. În acest univers
armonic „timpul” însuși devine un element al
naturii, poetul însuși devine un copac viu cu
„rădăcini curbate”, înfipte adânc în pământ,
gata fie să înflorească, fie să rodească.
Pe lângă dragostea sa neobosită pentru
viață și natură, poetul Dumitru Petraș își pre-
zintă prin versuri simple propria viziune filoso-
fică a vieții: plină de lumină și speranță, crezul
său artistic și filosofic militant: „Încerc să spun
la fiecare: /Cu dragoste, poți birui!” (Încerc).
Remarcabile sunt și poeziile ce au ca titlu
adverbul de loc „aproape”, respectiv conjuncția
rejectivă „nici”. Repetiția acestor vocabule de la
începutul până la finalul poeziei, într-o gradație
continuă a trăirilor, plasează registrul medita-
tiv al liricii în zona relativității generalizate, a
vulnerabilității ființei antropice în fața impla-
cabilei treceri a timpului, dar și a confruntării
totale cu indiferența și disprețul lumii față de
valorile inestimabile ale trecutului și mai ales
ale vârstei nevinovate ale copilăriei: „Aproape
că înțeleg mai bine/ Aproape și tu poți ști cine/
Aproape iarna viscolește-n mine, /Aproape rău,
aproape bine.... Aproape plec/ Și n-am plecat”
(Aproape). Adverb de loc sinonim cu „probabil”,
„posibil”, aproape trimite alături de „nici-nici” la
ideea unei transmutări a tuturor valorilor a lui

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 59

Fr. Nietzsche, la „dincolo de bine și de rău”, la
reafirmarea valorilor eului în sens de forță vie a voin-
ței de a fi: „Nu mi-ați adus nici apă, nici vânt/
Nici cireșe amare, nici un cuvânt,/ Nici coroana
copacului înflorind, /Nici nu mai aștept, nici nu
mai sunt!” (Nici).
În fața viziunii decadente asupra
existenței, așa cum o arată civilizația
postmodernă, poetului nu-i rămâne decât o
singură variantă: nietzscheană în atitudine, dar
creștină în esență și soluție: „Nici nu mai aștept,
nici nu mai sunt!”; poetul nu mai așteaptă ceva
bun din partea contemporaneității, a alterității
indiferente și a societății decăzute în care totuși
trăiește, drept pentru care alege să nu mai fie
pentru aceasta vreun sprijin, reper, speranță.
Poetul este resemnat de faptul că existența sa
sublimă nu are de-a face cu valorile decadente
promovate de postmodernitate, drept pentru
care preferă să nu mai aștepte nimic și să fie ca
și inexistent pentru aceasta.
Cu toate acestea, poetul privește cu încre-
dere în viitor, meditând frumos asupra ideii că
orice act al gândirii, oricât de înălțător ar fi,
trebuie șlefuit cu trudă prin încercările riscante
ale faptelor. Înfăptuirea creației trebuie îndrepta-
tă cu grijă spre viitor, însă în permanență să se
țină cont de obiceiul din străbuni, continuita-
tea firească a lucrurilor, fără de care nu există
progres: „Opriți timpul ce visează /Gândul
să-l rotiți în mâini, /Cum olaru-n lut lucrează/
Obiceiul din străbuni (...) Sunt aproape de ple-
care, /Drumul vieții mi-i pe roți, /Dacă plec, vă
las uitare/ Și iubire la nepoți” (Opriți timpul).
De altfel, oricât ne-am strădui să înfăptu-
im binele în lumea aseasta, ne simțim vecinic
datori, poetul însuși o recunoaște, având chiar
regrete și mustrări de conștiință pentru că nu
a reușit „să dea iubire și la moarte” și că nu
a putut arunca „lumină și-n morminte” din
cauza, probabil, a „trupului vieții” aflat în păca-
te (Mă simt dator), rușinea cea mare având-o
mai ales față de strămoși, față de gloria trecută
a timpului deja pierdut în care toate erau mai
așezate, mai împlinite decât în prezent: „Mă
simt dator și încă bine, /Privesc cum plânge via
în cerdac /Și drumul din iubiri cum vine/ Cu
pasul timpului de Dac” (Mă simt dator).
Dar oricâte regrete am avea nu trebuie
niciodată să renunțăm la luptă și truda con-
tinuă, poetul însuși ne mărturisește: „Citesc,
respir și beau lumină, /Pe trupul vieții cruce-mi
fac, /Aștept zăpezile să vină/ Încercuit de gân-
duri, tac” (Clipa vieții). Oricât de înnegurate și
demne de dispreț ar fi vremurile cu valurile
60 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
lor, poetul truditor întotdeauna va găsi ceva de
dat sau de păstrat: „Mai am o doină de vânza-
re/ Mai am o lacrimă de dat/ Mai am speranță,
peste zare /Mai am privirea unui sat (Mai am).
Evident, aceste comori sunt neprețuite, și așa
cum spunea Hristos în Sfânta Scriptură, nici
furii nu le fură, nici carii nu le poate strica.
Oricât ni s-ar părea nouă că totul este
pierdut, că nu mai există nici o speranță de
înfăptuire, iată că nu știm niciodată când „tru-
pul vieții se trezește/ Ca un ecou uitat în uni-
vers/ Chiar visul vine și zâmbește” (Când trupul
ce ți se trezește...). Inspirația poate veni în orice
clipă, când nu te aștepți, speranța reînvierii, de
asemenea, drept pentru care este inutil să pro-
testezi, să deznădăjduiești, să te lași bătut de
„greul ceasurilor”.
De altminteri până și plecarea noastră
este o bucurie, deoarece poate fi o „întâlnire cu
stelele” și cu străbunii „nemuritori” (Glas în fața
porții). Întreaga viață a poetului, prin actul cre-
ației sale, reprezintă o adevărată rugăciune de
invocare a luminii, nu pentru sine, ci mai ales
pentru lumea pe care o lasă în urmă după ple-
care sa: „Tămâia arde peste rugăciune; /Sub foc
de lumânări încins, /Când chem lumina pentru
lume/ Și la plecare vers am scris” (Am așteptat).
Sângele creației, de asemenea, este mereu viu
pe cruce, doar așa poetul poate adormi liniștit.
Chiar dacă „noaptea” – simbol al morții,
doarme peste „ger”- simbol al relațiilor lip-
site de afecțiune între oameni, totuși, venirea
noastră „aici”, în această lume, ori „dincolo”,
în cealaltă lume, este cea care ne unește, indife-
rent de statutul social, politic, cultural, care ne
etichetează: „De poți veni, venirea ne unește, /
Când noaptea doarme peste ger” (Umbra gân-
dului). Indiferent de formele plecării noastre în
lume pentru a dobândi „mărul copt al vieții”
(cunoașterea), poetul crede cu tărie în nevoia de
a asculta întotodeauna de glasul originii noastre,
singurul care nu ne uită, singurul care ne poate
da liniștea dorită: „Glas în formă de iubire /Tu
de mine n-ai uitat /Glas de mamă legănat” (Glas)
În ciuda neîncrederii acordate criticilor
nefondate, sau pur și simplu a impardonabilei
lipse de respect pe care ceilalți i-o afișează
direct/indirect personalității poetului, D. Petraș
este, totuși, conștient de valoarea sa, întrucât
libertatea de exprimare și creație este și toată
averea sa: „Deschid cuvinte ca să pot vorbi/
Când floarea înflorită mă îmbată, /Încerc din
nou să pot iubi, /Cu liniștea, rotită-n roată (...)
În suflet am zidit cetate, /Chiar dacă voi îmi
spuneți, ăl!” (Să pot vorbi).
www.zonaliterara.ro
 Poetul este conștient că a venit „ceasul
deșteptării”, când „sufletul începe să vorbeas-
că”/ Când clopotul durerii răsună-n infinit”
(Ceasul deșteptării), ca prin această deșteptare
să poată într-un final împarte „iubire” la toți:
„Săgeata plânge în zăpadă, /La Carul Mare mai
schimb roți, /Aștept iubirea să mă vadă, /Din
ceasul vechi împart la toți (Ceasul vechi), destinul
poetului are în acest sens dimensiuni cosmice,
el poate schimba căderile de destin („La carul
mare mai schimb roți”) ale confraților săi întru
„venire”, mai ales prin iubirea sa infinită, prin
visele sale veșnic neîmplinite, prin puterea sa
nebănuită de ne învăța din nou să sperăm din
nou, prin dorința de a lupta pentru înfăptuirea
binelui, fără a ne fi vreodată frică de eșec. În
această ordine de idei, până și uitarea are un rost,
iar anonimatul poate fi o virtute: „Infinitul uită să
mă cheme/ Și veacul uită c-am plecat” (Uitare).
Dacă ar fi să încerc o metainterpretare
a volumului Lacrima Timpului semnat de
Dumitru Petraș, aș lua cabalistic prima și ulti-
ma poezie la rost, dând în vileag ceva oarecum
în afara planului nostru hermeneutic obișnuit:
pentru a-și pregăti „ora plecării”, autorul invo-
că în mod ironic „o conferință de presă”. Să
nu ne pripim însă, conferința este chiar poezia
poetului însuși și nu reprezintă nicidecum o
conferință solemnă, cu jurnaliști hulpavi, agre-
sivi, răuvoitori, care nu fac decât să ia cu asalt
persoana distinsă a poetului în cauză, tocmai
pentru a o prezenta ca subiect de știri mondene
sau cotidiene: ziariștii suntem noi, cititorii, dar
și fiecare trecător prin fața existenței. Autorul
se lasă asaltat de străini chiar și „două veacuri”
cât stă la masă cu ei, iar vizavi de întrebări nu
se arată nicidecum intimidat, ofensat sau ridi-
culizat; dorința lui e să „ciocnească stele pline
cu vin (...) și să bea lumina toată până în zori”
(Conferința de presă).
Pentru D. Petraș existența unei ființe vii,
cum este cea a poetului, nu este nicidecum un
„eveniment” ce trebuie menționat undeva într-
un registru al competitivității oficioase, pentru
poet existența își afirmă substanța mai ales prin
„lacrima timpului”, pentru a ajunge în cele din
urmă la „luminia deagostei”. Autorul nu plânge
deloc „scurgerea implacabilă a timpului” și nu
tragediază faptul că „suntem cu toții muritori”,
așa cum afirmase jurnalistul Traian Apetrei în
prefața volumului. Afirmațiile din finalul pre-
feței sunt desigur concludente și rezumă crezul
poetic al autorului: „viața merită trăită”, atâta
timp „cât te obsedează lumina”12.
12 Traian Apetrei, Certificat de bună purtare în lumea
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 61
Metafora „lacrima timpului” din titlu
sugerează necesitatea absolută a jertfei pen-
tru a dobândi Infinitul- eternitarea ființării cu
Speranța din Lumină: „Plânge grâul în pâine
când se coace, /Ușa Speranței o văd înfinit, /
Pe zarea deschisă ce-mi place /Cuvânt peste
clipă zidit... (Ora plecării). „Grâul de pâine” este
echivalent „cuvântului” din poezie, care, atunci
când se coace pentru a hrăni lumea trupului
sau a spiritului, plânge cu dor neobosit de viață,
anunțând bucuria jertfei. Nu datul finitudinii și
temporalității noastre reprezintă o dramă a fiin-
ței, așa cum au afirmat și unii filosofi existenți-
aliști moderni (Martin Heidegger, J. P. Sartre,
Emil Cioran), adevărata dramă-tragedie este
„fuga de cruce”, nemulțumirea față de actul
jertfei.
Faptul că majoritatea verbelor din poem
sunt la prezent persoana I, singular, indică
prezența vie a eului liric, importanța deosebită
pe care autorul o acordă subiectivității, vizi-
unii personale asupra lumii, pe care, privită
din afară lumea ar trebui să o învețe. Poezia
Învăț este sugestivă în acest sens: „Învăț păsă-
rile Timpului să zboare, /Învăț izvorul cum să
curgă... /Învăț Timpul Iubirii să iubească... /
Învăț Speranța să știe că-mi pasă/ Când Iubirea
ninsă se face frumoasă”. În acest poem poetul
anunță puterea însăși de a fi a persoanei, întru-
cât eu sunt cel care „așez lumină peste suflet /
Ca să pot vedea afară...” (Învăț).
Lumină, Adevăr în sine nu există pentru
mine, atâta timp cât sinele meu nu este dispus
o aducă în lumea proprie, să armonizeze cumva
interiorul cu exteriorul, viața sufletului cu viața
lumii, Subiectul cu Obiectul. Pentru poet toate
clipele vieții în adâncul semnificației lor pen-
tru ființa vie, conștientă de sine, au aceeași
forță semantică, atât clipele de „începuturi”,
cât și cele din „amurg” au miros de sărbătoare.
Fiecare secundă arde după dorul veșniciei, de
aceea, Timpul devine un altar pe care se jertfește
continuu sufletul poetului însuși. Forța eului liric
este atât de mare, încât la strigarea sa, până și
drumul calcă peste poet și poetul peste drum:
„Strig drumului că calce pe mine/ Din foc scot
timpul mocnit, /Când aerul în infinituri se ține
/Și lemnul din Cruce a-nflorit” (Izvorul crucii).
Prin forța cuvântului care se revelează fie
ca și strigare, ori ca și cântec/descântec, invo-
cație, dar niciodată blestem, se naște în lume
timpul speranței - eu sunt propriul creator al
lumii mele interioare, ar striga cu lacrimi de dor
literară? Prefața la „Lacrima Timpului” de Dumitru
Petraș, Editura Quadrat, Botoșani, 2014, p. 6
poetul și acest fapt nu i-l poate lua nimeni nici-
odată, oricâți străini ar dori să-i fure comoara
infinită a sufletului: libertatea de a crea, de a făuri
lumi noi spirituale prin cuvânt, imagine, gând,
emoție etc. De altfel, poetul e conștient de nece-
sitatea proniei divine, atunci când: „Gândul
în rădăcini s-a întors/ Pământul respiră prin
voința divină /Iar candela dă lumina mai jos,/
Pentru clipa ce așteaptă să vină (Așteptare).
Timpul însuși ce are să vină, dar și cel care a
fost ființează doar în măsura în care el însuși se
jertfește pentru veșnicie, asemenea unei candele
în rugăciune.
Drumul vieții este asemenea unei euharis-
tii cerești, cosmice, la care pâinea și vinul sunt
elementele esențiale pentru a te hrăni din veș-
nicie: „Scot grâul din pâine să crească/ Beau
vinul, prin crengi de vânt/ Invit lumina cu mine
la masă, (...) /Steaua Polară când cerul e plin”
(Drum). Bucuruia pentru cunoaștere se eviden-
țiază prin leitmotivul „luminii”, pentru poet
adevăratul ospăț al ființei este unul care vizează
Adevărul, Veșnicia, Frumosul, Bucuria de a fi,
Puritatea Copilăriei regăsite abia la finalul dru-
mului nins - liniștea mult dorită pe care o află în
fața dragostei ce crește: „Iar liniște iubită ce-am
lăsat /O regăsesc în forța dragostei ce crește” (Te
cuprind).
Poezia ce dă titlul volumului, „Lacrima
Timpului” (231 poezii dintre care 21 conțin în
titlu sintagma „timp”), în ceea ce privește stilul,
versificația, dar mai ales tematica și mesajul,
trimit la sonetele lui Vasile Voiculescu; în spa-
tele meditațiilor înalte asupra trecerii timpului,
ascunzându-se de fapt viziunea creștină ortodo-
xă asupra timpului, de unde întrepătrunderea
leitmotivului „luminii” cu cel al „timpului și al
62 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
lacrimilor”: „Deschid infinitul vieții și strig, /
Vâslind prin lacrimi lumina apare/ Când plânge
Timpul cu lacrimi de frig/ Pe drumul plecării
atât de mare” (Lacrima timpului).
Pentru poetul Dumitru Petraș a fi în timp
nu este un blestem, o corvoadă, un chin, o
insuficiență ontologică, un neajuns, ori o cădere
(cf. Emil Cioran), dimpotrivă, timpul dat fiin-
țărilor este un dar, o binecuvântare, un drept
divin, o comoară prin care dobândim în mod
paradoxal însăși Neuitarea și Eternitatea. Doar
prin „focul” și „lacrima timpului” este posibilă
trăirea de către subiect a Iubirii, ca sentiment
al Veșniciei, ca stare fericită de a fi. Pentru D.
Petraș timpul este un prieten, prin el învață
așteptarea ca virtute esențială pentru intrarea
în Împărăția Cuvântului, a Iubirii și a Speranței
plină de Lumină.
În sufletul poetului totul se manifestă la
dimensiunile univerului autohton: beția vieții,
iubirea, lumina, cerdacul casei părintești, dorul
etc: „În târgul lui Botoș, toamna te-mbată, /
Busuiocul adoarme în oala de lut/ Și dragostea
vine în zâmbet de fată, /Iar Cotnarul se lasă
băut (Beție). Spațiul și Timpul au dimensiunile
sufletului nord-moldav, voioșia zgomotoasă
plină de doruri ale ființei românești ce se auto-
definește: „Eu sunt un om simplu, / O bucată
de pământ/ Ruptă din satul Boscoteni/ Comuna
Frumușica” (Cine sunt eu).
Pentru poetul Dumitru Petraș „universul”
însuși înseamnă „acasă”, iar „Timpul este servit
la masă,/ Când vrea din cioburi, iubirea să refa-
că” (Gânduri ascunse). Poetul nu vrea nicidecum
o iubire abstractă, impersonală, încât din preapli-
nul ei oamenii să nu se mai iubească, poetul și
omul D. Petraș dorește în schimb o iubire care
www.zonaliterara.ro
face arborele bătrân al copilăriei sale „să rămână
în livadă”, o iubire vie, concretă, a cărei sămânță
„va rodi din plin” (Sămânța iubirii).
O altă conștiență vie a poetului e aceea
că orice încă crud, necopt este supus în mod
implacabil vulnerabilității; „Ninsoarea și vân-
tul doboară copacul crud/ Și Steaua Polară
veghează peste lumina udă/ Iar noaptea aleargă
nebună cu trupul nud/ Când clipa curge grea
în oceanul de vreme crudă” (Gânduri). Și chiar
de-i obosită, noaptea vieții curge năvalnic peste
ființa poetului, acesta „bea lumină din cuvânt /
Când flacăra Iubirii ajunge /Din zenitul boltei,
aici pe pământ” (Muguri albi). Oricât ar fi de
ninse, „iubirile” înmuguresc, iar speranța dra-
gostei se întoarce, căci „secunda timpului” tace,
nu este o forță distrugătoare a tinereții, ci este
„ca focul ce arde în frig” (Muguri albi).
Ca și în celelalte volume revine obsesiv
tema „așteptării”, de data aceasta Timpul însuși
ca un personaj mitic, fabulos, ființând parcă
undeva într-o lume a misterelor este așteptat
pentru a naște iubire, pentru a-l chema astfel
pe poet acasă: „Aștept timpul să nască iubire/
...Aștept Timpul să mă cheme acasă,/ Aștept
din suflet ziua frumoasă! (Aștept). Alteori, poe-
tul regretă „iadul de sânge” din oase (Iadul de
sânge), iar „Timpul deși uită cum se duce, îi
face ca „speranța să pară că plânge”, pentru
că „atâta timp cât pe crucea răstignirii e încă
sânge”, noi „uităm de înțelepciune” (Vântul
Iubirii). Pentru D. Petraș existența însăși este
asemenea unei „gazde” neprimitoare căreia îi
trebuie plătite datoriile la timp, în caz contrar,
sufletul riscă să hoinărească pe „drumuri”. Cu
toate acestea, poetul are o relație forte bună cu
trecutul: „privesc trecutul ca pe-o frumoasă
fată/ Și tot trecutul mă iubește” (Trecutul), poe-
tul fiind cu totul stăpân asupra timpului: „Din
ceas secunda o rotesc cu mâna/ Când visele ple-
cat mă vor” (Clipa). De altfel, poetul vede „tim-
pul răsturnând lumina”, iar „iubirea încinsă de
libertate” (Am găsit).
Dorința perpetuă a poetului, asmenea
visului mereu nevisat este ca „Departe de timp,
departe de casă /Îmi curge în suflet iubirea”
(Dorință), la capătul de drum, chiar în dezor-
dinea vieții, totul se scaldă în lumina cosmică,
astfel că și gândul alteori nins, rece, zbuciumat,
„mustește de iubire” (Capăt de drum). Senzația
generală pe care o lasă imaginea poetică este
aceea de seninătate resemnată, plină de lumină
și iubire mereu verde, indiferent de greul vieții.
Poetul nu regretă trecerea timpului, ceea ce-l
doare însă este înstrăinarea de locurile natale,
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 63
și mai ales înstrăinarea tot mai accentuată între
oameni: „Ceasul durerii deschide o poartă /Când
voi vă înstrăinați de voi” (Glasul durerii); totot-
dată este conștient de fragilitatea iubirii în doi,
dar și a iubirii umane în genere: „Și văd durerea
rugându-se-ntreagă,/ Ocrotitoare cu iubirea din
noi” (Timpul așteaptă). De aceea, „La capăt de
drum Timpul așteaptă/Cupa Iubirii să-ntâlneas-
că,/Sub zarea ninsă și uitată/Vrea Fericirea să-i
zâmbească” (Idem). Asemenea Creatorului plin
de iubire și înțelegere, oricât de nesuferită ar fi
lumea în păcatele ei, poetul nu o urăște: „Din
dragoste iubesc această lume (...) Să vin la voi nu
voi uita” (Din). Lacrima timpului fiind o metaforă
a înfrățirii întru suferință – conștienți de împărtă-
șirea comună a acelorași forme de destin, lupta
noastră trebuie să sfârșească totuși în Lumină,
Speranță, Iubire și Visare eternă, întrucât „În
umbra durerii se vede Iubirea... /Când lumina
Iubirii sărută Iubirea... /Și drumul Speranței se
pierde” (Umbra durerii). Iar asemenea Speranței,
durerea izvorâtă din lupta pentru Viață și Adevăr
trebuie și ea respectată: „Respect durerea din
lacrimi când pleacă” (Respect). Pentru poet, sufe-
rința are aceeași valoare a demnității, ca și spe-
ranța. Nu poți spera la lumină, când nu ai suferit
deloc pentru ea; adevărul și iubirea se câștigă
prin multă trudă, osteneală, efort. Nu primim
nimic gratis, totul are un preț și nu putem rămâ-
ne vieții datori cu ceva, oricât am încerca noi să
fugim de plata cuvenită, să înșelăm pe ceilalți,
ori destinul.
Cu toate acestea, forța vie, etern lucidă
a ființei poetului trebuie să treacă mereu „peste
lacrimi”, chiar dacă „fără milă” ceilalți îl lovesc
încă, răpindu-i până și „copilăria senină” (Voi
mă loviți). Rostul ființării nu se construiește
de aiurea, căci numai lumina îi poate împlini
poetului „visul liniștii” și îi poate da „sufletul
curat” pentru marea „zi a iubirii”. Orice ar fi,
poetul trebuie să spere mereu, chiar și dincolo
de speranță – existența sa să-i fie o rugăciune
infinită spre „Gravitația iubirii”. Acesta nu
este doar un crez asumat cu demnitate de poet,
este chiar anunțul profetic, mistica luminii și a
speranței în chiar interiorul nopții târzii sau a
„veacului vieții”.
Un al simbol des întâlnit în volumul de
față, în legătură directă cu tema timpului și a
lacrimilor, este reprezentat de imaginea când
feerică, când sumbră a nopții: „Și noaptea e rudă
cu mine /Murim amândoi și înviem odată” (Și
noaptea); „Scot noaptea din Univers cu rădăci-
nă” (Valea plecării). Dorința poetului este de a
ieși din noaptea minciunii pentru a ajunge la
lumina adevărului: „Strig noaptea să iasă din
noapte, /Mărul copt să iasă din măr, /Secunda
din Timp cât mai poate, /Păcatul iubirii din ade-
văr” (Noaptea Secundei). „Mărul” este evident
aici simbol al adevărului, iar „secunda” repre-
zintă clipa veșniciei, care prin iubire se opune
trecerii Timpului.
Poetul Dumitru Petraș nu ezită a se lua
la rost cu așa zișii critici literari care din invi-
die sau răutate benevolă îl ironizează sarcastic
prin crâșme sau cafenele. Poezia Voi mă cri-
ticați amintește de celebra poezie a lui Mihai
Eminescu, Criticilor mei, oglindind într-un mod
realist brutalitatea cruntă a vieții literare româ-
nești actuale. Criticii sunt mai degrabă cârcotași
de renume, „dulăi ascunși după pahare”, care
s-au adunat în haită doar pentru a sfâșia sufle-
tele umile și curate ale poeților: „Vă publicați în
funcții literare,/ Pe cei mai buni nu-i întâlniți /
Sunteți puterea în uitare /Când nici pe voi nu vă
doriți” (Voi mă criticați).
Găsim aici o veritabilă radiografie a lumii
literare românești actuale, pe care poetul de
față o privește oarecum cu indignare și dispreț.
O întrebare parvine, totuși, ce au cârcotașii
hăitutitori cu cel care „numără lacrimile în
ape cum curg” sau „sărută lumina cu gânduri
curate”? (Drum frumos). A râde de anacronia
unui poet, indiferent de poziția sa în podiumul
literaturii, în opinia unui iubitor de poezie,
mereu sincer și onest, este o impertinență, o
blasfemie perfidă la adresa sufletului. Oricum,
într-o lume în care „Speranța se vinde pe cinci
lei”, o astfel de atitudine anti-spirituală este la
ordinea zilei, ba mai rău, impostura, batjocura,
indifernța sunt dominante, iar lumina, binele,
frumosul sunt iluzorii.
„Izvorul” și „fântâna” sunt alte ele-
mente ce revin obsesiv în lirica poetului D.
Petraș, sugerând nevoia existențială absolută de
întoarcere la originile tainice ale propriei fiin-
țe. Evident, aceste elemente nu pot avea altfel
decât dimensiuni cosmice, împletindu-se armo-
nios cu lumina ca într-un joc al sărutului plin de
dor și de iubire: „Lumina-n segmente coboară-n
fântână, /Ceasul iubirii se mișcă în lut, /Când
apa adoarme sub nimb de lumină/ Și timpul se
zbate să plângă-n sărut... (Fragmente de lumină).
Un alt element specific liricii poetului D. Petraș,
care apare mai frecvent în volumul Lacrima
Timpului este „livada” din grădina satului său
natal, alături de „via” care capătă dimensiuni
mitico-magice: „Ușa-n țâțâni se rupe să cadă/
Grădina-n ninsoare așteaptă să știe /De mă va
duce gândul direct în livadă, /Sau între corzile
64 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
viței de vie...” (Dincolo de Speranță).
O figură de stil des utilizată de poet în
volum este comparația hiperbolizată, care în sti-
lul nostalgic-feeric al liricii sale capătă valențe
unice, fermecătoare din punct de vedere estetic:
„candela arde cât o lacrimă de om” (Margini
de râu); „Iubirea rămâne verde cât o pădure”
(Capăt de drum); „Ca niște flori de lumină ful-
gii se duc” (Frigul iubirii); „Luna plouă cu aur,
ca un vin domnesc” (Departe); „Când vântul
respiră cât o vale” (Clipa clipei); „Copacul râde
ca un om” (Gânduri); „O frunză uscată cât ora
luminii” (A mai rămas); „Stă vântul nins ca un
bătrân prin viață (...) Rugina din clopot răsună/
Ca un secol dogit și greu” (Timpul dator); „Văd
amurgul sub noapte dezvelit/ Ca pe-o femeie la
marginea timpului (Ora plecării).
În această bucurie simplă de a fi propovădu-
ită mereu de poet până și Timpul poate fi îngro-
pat cu capul spre vale, iar clipele i se par „un joc
de iele” (Timpul). Iar această bucurie plină de
speranță pe care o caută poetul nu poate avea
decât dimensiuni cosmice-universale, miza stă-
rii de a fi în iubire este infinitul – noaptea nu
poate fi altfel decât împânzită de stele, cerul
însorit, iar râul mereu înflorit ori înfrunzit,
iarba însăși este „stelară”; iar gândul poetului
este foarte rar trist, ori obosit, căci mereu „se
zbate-n lumină” (Gândul).
Pline de imagini poetice surprinzătoare
lirica poetului Dmitru Petraș poate fi ușor vizu-
alizată în tablouri memorabile și de asemenea
recitită pe fundaluri sonore ambientale, trăirile
pline de vibrație ale poetului depășind cadrul
static al cuvintelor, care prin multitudinea de
verbe de mișcare se împletește cu zona dan-
sului cosmic, a picturii simboliste ori chiar
astrale, de factura imaginarului vizual al lui
Sabin Bălașa, ori a baladelor lui Eugen Doga:
„Când lumea doarme pe patul de lut. /Sărut din
palme lacrimi și izvoare... (Aproape toamnă); „A
toamnă gutuia miroase într-una,/ Trupul apei
stă pe o pânză de nor, /Când busuiocul sărută
lumina /Și-mbrățișat cu o stea din stele cobor”
(Întoarcere).
Prin „ecoul îndepărtat” al ființei, poetul
recunoaște faptul că mai are „doi pași” și „poate
să plece”, atâta vreme cât „a trecut prin veacu-
rile toate”, iar păcatele și le-a plătit cumva „în
rate” (Doi pași); zâmbetul îl însoțește mereu,
mai ales când plecarea sa se oprește pe „drumul
iubirii”. De o remarcabilă subtilitate și delica-
tețe este versul „gândul se rupe în flăcări de
lut” (Gândul), modalitatea prin care eul liric se
raportează la metamorfozele nedeterminate ale
www.zonaliterara.ro
cunoașterii, în poezia lui Dumitru Petraș fiind
aparent duplicitară (când durere și tristețe,
majoritatea imaginilor poetice amintind de nin-
soare, când bucurie și lumină); gândul poetului
fiind mereu ceva ne-împlinit: „Numai durerea
știe să-nțeleagă/ Departe, aproape când sunt”
(Frunza luminii).
În poezia Glasul Speranței, poetul parcă
își cere scuze într-un mod grațios de însuși
faptul că există pe lume: „Dau găuri în vânt să
ies afară, /Un bulgăr de aer mă vede că sunt, /
Lumina stinsă se stinge iară /Și glasul speranței
plânge-n cuvânt” (Glasul Speranței). Ai senzația
că lumea spațio-temporală nu trebuie să se îndu-
ioșeze sau să se rușineze de prezența sa în lume,
oricum abia „face punte clipei cât o zi” (Numai
Timpul). Poetul și-ar sacrifica până și propria
liniște a ființei din urmă, numai ca ecoul vieții
să se vadă cumva în Univers: „Aruncați liniștea
să vadă /Ecoul vieții-n Univers (Focul vieții).
Peste dialectica necontenită a gândului, se
adaugă și incertitudinea ființei. Totul pare a-și
uita rostul ființării, o dată ce finitudinea și tem-
poralitatea au introdus în joc devenirea, pare
că totul cade sub îndoiala metodică de tip car-
tezian, ori totul trebuie suspendat, ca în feno-
menologia husserliană: „Mă întreabă candela
dacă mai este candelă... /Lumina se întreabă
dacă mai este lumină/ Și întrebarea întrebărilor
se adună/ Sub lacrimi de apă, sub lacrimi de
fum...” (Întrebări).
Inevitabil se naște și „umbra durerii” care
excelează în celebrarea imaginilor oximoronice:
„Și clipele mor în fiecare clipă.../ Numai gândul
se naște în alt gând.../ În umbra durerii se vede
Iubirea/ Cu zăpada ninsă în flăcări de apă”
(Umbra durerii). Cu toate acestea, nu avem de-a
face cu o soluție dualistă a ființei și nici monis-
tă, individualitatea capătă sens mai degrabă
odată cu regăsirea de sine în universul feeric al
copilăriei, ori în rugăciunea și bucuria, liniștea
și lumina creștină a vieții: „Candela aprinsă se
naște din vid/ Lacrima Timpului curge toată/
Aprope mi-i sete, aproape mi-i frig, /Aproape
durerea mă doare/ Când prind lumina în brațe
și fug” (Aproape).
Dorința ultimă a poetului pentru cititor
se evidențiază în următorul vers: „Dacă aveți
Timp, iubiți lumina!” (Amurg senin), totodată el
dă și rețeta pentru cei care se îndoiesc încă de
forța poeziei: „Iubesc iubirea și pe cuvânt/Când
clipa iubită mă lasă” (Clipa iubită). Asemenea
fizicienilor cuantici (Einstein, Telsa, Hawking)
poetul Dumitru Petraș este conștient de faptul
că totul este lumină și de aceea cântă cu bucurie
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 65
lumina, ca pe elementul divin primordial în
care fiecare se va întoarce în cele din urmă și va
conștientiza că e ființă de lumină, că oamenii tre-
buie să fie în esență (fapt pentru care au și fost
creați) fii ai luminii, ai păcii și ai dragostei plină
de speranță, creatori ei înșiși de bine și frumos.
Vorbim de o mistică a luminii, în care
speranța însăși se întrupează: „Lumina să urce
încă mai trudește... Numai lumina urcă în lumi-
nă” (Numai lumina); „Așez lumină în cuvânt
zidit” (Și toamna), poetul având rolul de prim
creator, cel care așează, orânduiește frumos
logosul în creație: „cuvânt zidit”. Chiar și ninsă,
lumina poate cuprinde veacul pentru lume „cât
un sat” (satul = simbol al veșniciei). Poetul este
conștient permanent de poziția sa taumaturgi-
că și de rolul său de ființă înzestrată cu darul
creației sau recreației lumii - autoritatea fonda-
toare prin excelență. Aceasta, cu cât la finalul
acestui act creator stă împlinirea profetică de a
naște mereu iubirea în oameni: „Aș aduce fântânii
puțină apă, /Din curcubeul nopții prea-sfânt,/
Aș ruga iubirea în oameni să-ncapă/Și eu de
bucurie să cânt” (Aș lăsa). Poetul este dispus să
se sacrifice total pentru ca acest ideal de iubire
și speranță să se împlinească: „Las orele în ceas
să se odihnească/În clipa de mâine aș muri
puțin, /Lăsând copacii să rodească,/Iar via să
mai nască vin” (Aș lăsa), acest fapt devenind o
datorie sfântă: „Aștept visele toate să-nceapă
/Când viața plecată mă vede dator”, poetul
având printre muritori rolul de a proteja, cânta
și respecta viața chiar cu prețul morții, dar pen-
tru a putea învăța universul acest mister, poetul
trebuie să așeze mai întâi lumina peste suflet:
„Așez lumina peste suflet/Ca să pot vedea
afară” (Învăț). Acest fapt este și condiție onto-
logică proprie ființei poetului, el nu are cum
să se sustragă de la acest destin creator: „Port
Universul vieții după mine” (Sevele durerii).
Pe lângă „lumină”, „timp”, „casă părin-
tească”, „livadă”, „cerdac”, „vie”, un alt ele-
ment cheie în universul poetic a lui D. Petraș
este drumul, devenit chiar personaj mitic însu-
flețit cu puterea magică de a deschide miste-
rele existenței: „drumul se vede sub pasuri
oftând”(Drumul), martor al suferințelor și nepu-
tințelor noastre, deși este mereu călcat în picioa-
re rămâne un simbol viu al statorniciei. Ai
impresia că poetul poartă mereu cu el, oriunde
merge și în orice clipă ar fi, întreaga natură
feerică, sălbatică, dar și suavă a copilăriei:
pădurea cu freamătul și tristețea ei specifică,
fântâna, izvorul, gârla, noaptea, anotimpurile,
zăpada, ploaia, toate sunt încadrate mitic aici;
drumul, ca și copacul – elemente ce reprezintă
individualul universal (apud Constantin Noica),
frunza, vântul, iarba, cerul etc, toate descriu
legătura directă cu Creatorul – ruga poetului
pentru lume având ceva din sacerdoțiul divin
al presbiterului creștin: „Mă rog să ningă peste
noapte,/Cu vânt, cu lacrimi, cu ce-a fost/Cu mii
de așteptări aproape/Și-n ceas să curgă timpul
cu rost” (Cu rost).
În cele din urmă, ne așteaptă, orice ar
fi, „ziua albă a Iubirii... /Când ceasul aruncă
secunde în cale, /Ca un vulcan înmugurat de
gânduri” (Ziua Iubirii). Așa cum în zilele noas-
tre spălatul pe mâini a devenit o condiție sine
qua non a supraviețuirii, așa și în cazul poetului
Dumitru Petraș, condiția supraviețuirii întru
eternitate este spălatul pe mâini cu vise: „cu vise
mă spăl pe mâini”, de asemenea, este necesară
o împrietenire cu frigul iernii: „Din gârla ninsă
iarna iarăși vine/ Și frigul ei începe ca să-mi
placă” (Drumul deschis). Atâta timp cât poetul
mai „scrie versuri pe aripi de dor”, (N-ai știut),
iar „clipa spune că se duce” (Visul), „întâlnirea”
cu marele timp de dincolo poate fi grea. Chiar
dacă Timpul „mă strigă ca pe un frate” (N-am
uitat), cu toate acestea, „ființa iubirii prinde pute-
re” (Visul linștii) și „îmi face semn”, iar „visul se
roagă să fie visat” (Demult); totul se încheie cu o
conferință de presă la finalul căreia se ciocnesc
„stele pline cu vin” (Conferința de presă).
Și iată cum în plină epocă p(l)andemică,
în care domină frica, manipularea, dezinforma-
rea, prostia, sociopatia, distopia, totul îndrep-
tându-se tacit spre o dictatură bio-medicală
globală, în care lipsa de umanitate și privarea
gravă de libertate devin stări de urgență sau de
alertă extremă, lumea fiind împărțită în infectați
și dezinfectați, izolați și asimptomatici, caranti-
nizați și suspecți, mascaț și nemascați, decedați
versus vindecați, imuni și ATeI-zați etc, poetul
Dumitru Petraș cu veselie și calm se încumetă
să revină în fața publicului, de data aceasta fără
distanțare socială, ci mai degrabă cu apropie-
re culturală și spirituală, cu un nou volum de
poezii, intitulat metaforic și ușor antinomic:
Copacul fără umbre. Poemul ce dă titlul volu-
mului, având la bază motivul rădăcinii, „Astăzi
fără lumină peste trupul rădăcinii,/Îmbrațișez
copacul nins și fără umbre/Și gândul se dez-
bracă peste sufletul omenesc”, deși la o primă
lectură pare o mărturie sceptică vizavi de for-
țele sufletului omenesc, „un copac fără umbre,
nins, obosit, bătrân și plâns”, în realitate el „se
rotește într-un bulgăre de lumină împădurit”,
căci în „altarul rădăcini sărută lacrimi de iubi-
66 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
re” (Copacul fără umbre). Puțini cred că știu că
un astfel de copac chiar există. Este cel mai înalt
copac de pe Terra, unele specii putând atinge
până la 100 de metri înălțime și 20 metri grosi-
me, este extrem de rezistent la secetă, transpiră
foarte mult, având fructul sub formă de potir
în care poartă semințe ascunse, ce rezistă la foc.
Arbust cu frunza verde tot anul este cunoscut
mai ales pentru aroma sa puternică, plăcută
și cu rol terapeutic în bolile respiratorii, dar și
în tulburările digestive: este vorba de eucalipt.
Acesta nu face umbră deoarece frunzele sale
sunt îndreptate cu muchia spre pământ, razele
soarelui căzând perpendicular pe pământ, de
aceea ele trec nestingherite de acestea, rezul-
tând lipsa umbrei.
Asemenea eucaliptului și poetul se pre-
zintă falnic de la înlțimile spiritului, metaforele
și imaginile poetice rezultate din rădăcinile
adânci, ori din semințele frumos ascunse în
tainița sufletului său, înmiresmând și totodată
vindecând pe însetatul de poezie. Iată dar spiri-
tul pur ce nu poate respira fără oxigenul liric al
poeziei, ce pictează necontenit lumea în culori
vii și face din zgomotul surd al lumii o simfonie
suavă a gândului, totul cu ajutorul unei alchimii
a luminii ce trece prin fiece secundă pentru a
naște și a dărui neîncetat iubire. Deși copacul
poetului nu face umbre, totuși, „umbrele se
nasc din umbre, /dezvelind pașii iubirii pentru
noi” (Idem).
În volumul de față Dumitru Petraș mizează
în general pe poezii moderne arimate, cu versuri
mai lungi, alcătuind cu atenție imagini poetice
unice, poemele căpătând ușor o formă prozaică,
unele cochetând cu prozopoeme de idei, ori
de imagini, majortatea poeziilor înveșnicind
fie o stare aparte a poetului, fie o întâmplare
neașteptată din viața intimă a sufletului său.
În contextul în care „pentru oxigenul iubirii
se roagă toți”, cuprins de o nostalgie extremă,
poetul face „recurs la Dumnezeu”, scriind
„toată durerea într-o carte”, în timp ce îmbrăcă
cu tristețe „cămașa veche a lui Iisus” (Recurs la
Dumnezeu). De data aceasta universul copilări-
ei este văzut într-o lumină stinsă, undeva din
perspectiva amurgului turnat într-un pahar cu
vin, căci „Gardul bătut rămâne în hat,/Poarta
scârție ca un lagăr comunist,/Iar nucul își caută
gazdă prin sat/Iarba din ogradă (netăiată) ajun-
ge până la Steaua Polară” (Idem). Cu toate aces-
tea, conștient că visul nemuritor trăiește mai
mult decât el însuși, nu se oprește să invoce în
cupe cu vin personalități ale culturii și istoriei
naționale sau locale: Ștefan cel Mare, Luceafărul
www.zonaliterara.ro
Mihai Eminescu, Veronica Micle, Al. Ioan Cuza,
Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, Răreșoaia din
Hârlău, pe toți invitându-i să guste din Cotnari-
ul Domnesc: „Ciopliți mese de stele până din-
colo de cer/Să vină și Cuza cu ocaua lui mică/
Și Iorga să citească istorice acatiste/Luchian să
picteze cascada unui gând” (Vis nemuritor). În
acest poem Dumitru Petraș face trimitere la
drama fraților noștri de peste Prut, ca un mani-
fest liric, militând pentru unire și înfrățire: „În
Prut să arunce flori pătate de sânge/Și Ștefan să
sune din bucium de os,/Să audă și Răreșoaia din
Hârlău/Și Bahluiul, tulbure, să urle mereu,/Să
ducă mai departe durerea care plânge” (Idem).
De o delicatețe aparte sunt poeziile în
care poetul invocă imaginea persoanelor dragi:
mama, spre exemplu, ocupă un loc privilegiat:
„Răstoarnă, mamă, amurg peste masa de lemn/
Și dă-mi voie să plâng, mamă,/ Să plâng după
umbra gândului pierdut,/Cum iarna plânge
după zâmbet de vară” (Umbra gândului pierdut).
Atâta timp cât „viața țipă în mine ca un copil
nenăscut” (Lacrimi de sticlă), o durere adâncă
se dezvoltă în sulfetul poetului, atât vizavi de
trecerea timpului și pierderea amintirilor din
copilărie, cât și datorită neîncrederii asuma-
te față de ceea ce va să vină în viitor „pentru
2000 de ani și mai târziu” (Lacrimi de piatră).
Metaforele „lacrimi de piatră”, „lacrimi de sti-
clă” și „lacrimi de cireș” sunt sugestive în acest
sens. Poetul deplânge cu multă verbă patriotar-
dă decăderea țării sale, de aceea cere prin poe-
zie o audiență la Burebista, ca simbol al integri-
tății, demnității și autorității statale, invocând
totodată pe marii voievozi să revină acasă, căci
„Parcă ar fi o țară orfană fără nici un fiu”(...)
„Veniți, domnilor, la voi acasă, /Să fim puternici,
cu brațe de goruni,/Iar dușmanul să-nțeleagă că
Burebista încă-i viu!” (În audiență, la Burebista).
Conștient de forța mistică a poeziei, de puterea
magică a cuvântului, poetul Dumitru Petraș
se roagă direct divinității: „Nu lua, Doamne,
timpul poetului de pe foaia de scris/Mai fă-te,
Doamne, că nu-l vezi și lasă-l să scrie, /Aruncă-i
peste lacrimi lumina timpului zâmbind” (Te rog,
Doamne!) Repetiția rugăminții de a fi lăsat de
divinitate să scrie, când pe clopot, când pe flori
înflorite, când pe Luna mare, vine din conștiin-
ța faptului că doar poetul mai așteaptă astăzi
„mesaje asunse în marele univers”, de aceea
are nevoie de imaginație și multă înțelepciune,
singura lui bogăție de neprețuit fiind de a „scrie
iubirea dragostei din lume” și „să ducă cerul
nopții în cerdac”, rolul său fiind esențial atât
în microcosmos, cât și în macrocosmos, doar
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 67
el, prin forța versurilor putând face „oglinda
cerului mai mare”, iar din „lacrimi de cristal”,
„hârtie de scris” (Idem). Deși pare că universul
întreg este îmbibat cu lacrimi, poetul propune
totuși alteriății sale feminine să nu mai plângă
împreună cu el, atâta timp „Când două cutii de
scânduri ne despart”: „Hai să nu mai plângem,
femeie, împreună/Ne văd și copacii înfloriți în
univers” (Să nu mai plângem). Motivul înfloririi
devine prioritar atunci când se aude ca un ecou
în sufletul poetul glasul iubirii: „Glasul iubirii
se face amurg înflorit” (Suflet înflorit).
În poezia Coarne de berbec, poetul se apără
de criticile „încornorate” ale optzeciștilor, lup-
tând pe ambii Poli (Nord și Sud) ai ființei, ca
la Rovine: „Din Polul Nord, din Popul Sud/Vin
toți berbecii către mine/Cu optzeciste coarne
mă împung,/Luptând mai greu ca la Rovine”....
„Aștept să crească coarnele-n Berbec,/Am să le
spun când trebuie să-mpungă!/Voi rătăciți mah-
muri și reci!.../Vă dau un veac să vă ajungă.”
(Coarne de berbec). Încă o dată, poetul Dumitru
Petraș demonstrează că nu are nevoie de „înre-
gistrare” și „înregimentare” într-un curent lite-
rar-artistic anume, că refuză orice formă de
„intuționalizare” și „temporalizare”, asemenea
marelui filosof de secol XX, cel care s-a și stins
în anul 1980, Jean Paul Sartre.
Încurajându-se când îi este greu să scrie
poeme: „Dar mai ai timp să scrii, scrie, omule
poeme,/Uită durerea crescută prin veac, /Iar
strigătul durerii să te cheme la tine în sat” (Scrie,
omule, poeme!), poetul D. Petraș sorbește cu
sete din „cupe de dor”, când „Eminescu vrea
să vândă o bucată din Luceafăr” (Cupe de dor),
conștientizând totodată că „Numai timpul nu se
topește niciodată” (Numai timpul), iar „sufletul
iubirii visează cu mine” (Visez), trecând prin
„axa privirii” dincolo de „distanța iubirii”. Chiar
dacă toate anotimpurile sunt cântate cu bucurie
de poet, totuși, o predilecție aparte are pentru
anotimpul toamna, ca și anotimp al meditației
grave, al gândirii profunde la trecerea vremii, ca
anotimp al aducerii aminte: „Urmărește toamna
(i se adresează bunicii, care i-a fost ca și o mamă
conform mărturiei sale de destin) cum stă la noi
în grădină,/Învelită cu frunze uscate de stejar, /
Numai via din cerdac parcă ajunge la cer/Și stru-
gurii sângerii pătează, mamă, lumina,/Lumina
ce curge în candelă de stea” (Din toamnă). Invit,
așadar, cititorii să aibă răbdarea cuvenită de a
sta pe prispa imaginară a copilăriei poetului
și să-i asculte cu bucurie durerile și dorurile
nespuse ale sufletului său, întrupate majestos
prin taina netănuită a versurilor.
literatură & kafteală
Basmele marţiale româneşti sunt, în
ceea ce priveşte orice hoplonaut iscoditor,
izvoade şi prilejuri de meditaţie asupra
comorilor hoplosofice bine pitite în folclorul
nostru. Reiau şi precizez încă o dată că
Hoplosofia este pentru noi acea formă de
înţelepciune care recurge la practici, lecturi
şi reflecţii de natură marţială, la înţelegerea
68 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
simbolurilor, alegoriilor şi metaforelor
vitejeşti care, mai mult sau mai puţin
şinobic, revin cu insistenţă în imaginarul
nostru. Văd în lectura basmului vitejesc un
prilej de a deveni mai înţelepţi, de aşezare
într-un mod de vieţuire mai aparte în lume,
unul străin de lipsa de curaj şi de demnitate,
care este un refuz al duplicităţii şi laşităţii.
Basmele vitejeşti sunt injectate atât cu detalii
tehnice concrete, şi recunoaştem cu mâna
pe inimă că iubim să exersăm tehnicile
www.zonaliterara.ro
vechi de luptă, măcar ca să simţim cum
erau „gândite” acestea odinioară, cât şi cu
intenţia amuşinării unor stări de realizare
spirituală şi iniţiatică.
Basmul lui Petre Ispirescu ne face
familiară o lume în care putem re-cunoaşte
atât furi, adică hoţi, personaje şinobice prin
excelenţă, cât şi pe aceia care se situează
împotriva lor, „badiguarzii” basmelor,
adică vitejii şi voinicii. Ne invită „împăratul
basmelor” în primă instanţă într-o „grădină
meşteşugită”, aceasta având menirea unui
„spaţiu (sacru) de luptă”, care este un loc,
dar şi o idee, stranii în aparenţă. De ce
afirm acest lucru? În general, o gradină,
gândind-o simbolic, este asociată cu cea
edenică, ne spun, pe lângă alţii, autorii unui
mare Dicţionar de simboluri, Chevalier şi
Gheerbrant, apărut (şi) la Editura Polirom
în anul 2009, adică un loc paradiziac. Cu
atât mai puţin grădina ar putea fi asimilată,
la o privire superficială, unui spaţiu în
care se consumă activităţi marţiale. Şi
totuşi, mulţi „experţi” în arte marţiale din
vechime, fie ei din tărâmul mitologiei, ori
din aceia basmici, se rătăcesc prin grădini
sacre, de pildă Herakles, ca fur al merelor
din Gradina Hesperidelor, sau Harap-Alb
în grădina ursului, ispravă despre care am
scris deja în cartea mea Literatură & Kafteală.
Eseuri despre artele marţiale vintage, apărută la
Editura Cartea Românească Educaţional, în
anul 2019. Totuşi, în (hoplo)cultura populară
a artelor marţiale (folclor, istorii, hoplografii
şinobice) întâlnim tot felul de grădinari
experţi în artele ninjutsu, ori în cele ale
asasinilor, deşi cei din urmă trăiau pe un
munte, care ascundea şi el o Grădină de
taină. Promisiunea unui pardes (grădină, în
ebraică) îi poate face mai eficienţi marţial
pe cei care cred şi au gustat din deliciile
Grădinii, să nu uităm nici de cele ale lui Eros.
Merele ţin de o etnobotanică
scumpă, amrita, ca droguri, entheogene
edenice, cu simbolistica prea familiară a
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 69
Mărului ispită, fapt pe care Dan Alexe îl
ratează în comentariile lui pripite la basmul
lui Ispirescu din Dacopatia şi alte rătăciri
româneşti (Bucureşti, Humanitas, 2015),
considerându-le o găselniţă valahă (aurirea
merelor) neglijând faptul că Ispirescu era
infuzat de mitologia clasică greco-romană.
Mai mult, îl consideră pe Prâslea un molâu
care foloseşte ţepuşele întru anularea
somnului, în comparaţie cu versiunea
originară caucaziană în care eroul îşi taie
degetul mic à la yakuza, ca şi cum o ţepuşă e
un băţ de chibrit pus sub pleoape!
Şinobicii zmei ştiu să utilizeze māyā,
iluzia, magia, ca tehnică de reuşită, adică
vraja, ca iluzionare, ca farmec de adormire
a vigilenţei, situaţie susceptibilă de o
interpretare spirituală cum găsim la Vasile
Lovinescu.
Din polul opus, basmul nu ne lasă
străini de maniera în care se construieşte
un bun plan strategic de pază şi protecţie:
„Prâslea se ducea adesea prin grădină,
da ocol mărului şi tot plănuia.” Tehnică
sacră, mişcarea circulară (obsesia mistică,
cosmologică şi tehnică din Aikido plus
altele) poate fi văzută atât ca una pur
tehnică cu aplicare combativo-filosofică
(aikido, bagua), cât şi ca una de trezire
a gândirii strategice. Circumambulaţia
este la rândul ei atât o practică şamanică,
dar şi rotirea în dansul cosmic din sama’
dervişilor lui Mevlana. Se readuce în
mintea lui Prâslea cel nu-încă-voinic, ca
un anamnesis, un plan de protecţie perfect,
prin meditaţia în mişcarea circulară, pentru
a salva merele solare. Această mişcare nu
este una gratuită, menţionată de dragul
unei buimăciri irelevante, ci ne face atenţi
la potenţialul cinetic al mişcării mistice, dar
şi la acela de trezire marţială, de activare a
unui program de creştere printr-o tehnică
ascetică, tapasică. Simbolic, a te învârti în
jurul unui Baum der Leben înseamnă a activa
un potenţial de străjer spiritual, am ilustrat
această situaţie în Literatură & Kafteală,
referitor la „dosarul Toma Alimoş”.
Cum acţionează hoţii invizibili? Ce
substanţe folosesc ei, ce mijloace, narcotice,
soporifice au în trusa lor hoţească, ce efecte
au acestea asupra celor care păzesc, străjerii
merelor de aur? Acestea sunt întrebări cărora
le-am acordat ceva atenţie, dar mai relevantă
mi se pare în acest moment metoda de
protecţie folosită de Prâslea, una dureroasă,
violentă, ca şi cum trezirea spirituală şi
paza celor sacre ar fi o treabă blândă, pentru
negustori, nu pentru kşatriya!
Spune basmul nostru: „Astfel pândi
până când, într-una din nopţi, cam după
miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor
boarea zorilor care-l îmbăta cu mirosul
său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se
legă de ochii lui; dară loviturile ce suferi
vrând să moţăiască îl deşteptară şi rămase
priveghind până când, pe la revărsat de
zori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină.
Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta
gata; fâsâitul se auzi mai tare şi un oarecine
se apropie de pom şi se apucă de ramurile
lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi,
când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă
pom şi-apoi o tăcere de moarte se făcu.”
Fenomenologia (audio) este clar una
şinobică. Ce ne dezvăluie manualele
militare din vechime (Bansenshukaiul
ninjutsomanilor, Arthaşastra hinduşilor,
Sunzi, Strategikonul lui Mauricius etc.)
despre kairosul (ora, momentul oportun)
al hoţiei perfecte, al furului de nesesizat?
Cultura nostră şinobică provine şi din
cea populară, din „manualele literare cu
hoţi”, din şcolile acestora (Oliver Twist,
Singur pe lume, Mizerabilii, Colonelul Jack a
lui Daniel Defoe etc.) ne învaţă câte ceva
despre alegerea orei ideale, sau în folclor,
la haiduci etc. Din nou, putem extrage şi
sesiza aici o formă de hoplosofie (numită
nin-po la Hatsumi ş. a.) a şinobismului
70 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
filosofic, cel care ne învaţă să ne furişăm
prin viaţă, printre oameni, să „furăm” fără
să fim detectaţi, să scriem fără a atrage
atenţia (ezoteric) lăsându-i doar pe cei treji
prin tapas să sesizeze noimele reflecţiilor
noastre.
Prâslea este un viteaz civil, nu unul
militar. Împrumutând anumite distincţii
propuse în domeniul hoplologiei cvasi-
antropologice (precum în cazul lui Donn F.
Draeger, vezi caietele Hoplology, 1979-1981)
cred că Prâslea, ca şi alţi feţi-frumoşi, se luptă
nu într-un mediu militar, pe vreun câmp de
luptă, ci în cu totul alt tip de spaţiu. Loc
al kaftelii, Grădina este primul loc iniţiatic
războinic unde Prâslea îşi testează dibăcia
combativă. Despre Grădină, din nou, ca loc
sacru şi loc al kaftelii! Dar, a nu purta lupte,
tabuul care spune să nu ucizi pe tărâm sacru
este o situaţie arhaică, reciclată într-o serie
de filme care ţin de hoplocultura populară,
de unde se vede încă o dată că anumite
presupoziţii, arhetipuri şi situaţii arhetipale
noi nu dorim a le uita, să le pierdem, ci le
resuscităm de fiecare dată în forme mai
uşor de digerat pentru omul secularizat de
astăzi. Return of the repressed!
„Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi
de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile.
Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă
pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între
ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul în
spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se
lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă
ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în
cel de dinapoi.”
Cred că acesta este cel mai relevant
pasaj pentru ideea de wenwu, litere & arme,
care suscită o grămadă de întrebări şi de
concluzii privitor la îmbinarea dintre arte
www.zonaliterara.ro
marţiale şi „cetitul” cărţilor. Ne întrebăm,
ce cărţi anume citea Prâslea? Sun-ţî din
Carpa-ţî? El citea pe întuneric, avea ochi
de pisică. Cititul te menţine Treaz, Atent
mai ales într-un context marţial, războinic
(avea arcul şi tolba cu săgeţile la el). Cititul
creează Vigilenţa. Acestea sunt Cărţile
Nopţii (marţiale) ale unui Blade Runner
moldo-valah. Cărţile şi ţepuşele, wenwu din
nou, constituie antidotul adormirii, pierderii
gândirii hoplosofice. Prin supunerea
războinicilor la tehnici, metode şi practici de
tortură iniţiatică se obţine Atenţia, conştiinţa
trează. Trezirea poate avea loc şi prin auto-
kafteală, precum în Cireşarii, loc unde de
mai multe ori Ursu îşi administrează un
pumn în palmă ori de câte ori are o revelaţie.
Lovitura, asociată cu durerea tapasică, te
poate menţine treaz întru transformarea
într-un Cavaler spiritual, care luptă şi
păzeşte un Graal al sufletului tău! Cred
că este la fel de important, ca-n multe alte
practici spirituale, acest rol transformator
al durerii, al violentării auto-induse, care
are şi un rol gnoseologic totodată. Ţepuşele
lui Prâslea ne evocă şi imaginea fakirului
cel nu atât impenetrabil şi invulnerabil la
durere (cele mai multe astfel de exemple
le putem întâlni într-un conglomerat de
arte marţiale indoneziene şi melaneziene
ca Pencak Silat, cu practicanţi avansaţi ca
şamani ai unor situaţii marţialo-mistice),
cât dispus să arate că a depăşit durerea, sau
mai degrabă faptul că Durerea este aceea
care-l ţine treaz, şi nu fericirea tălâmbă!
Ţepuşele se arată a fi în primul rând
nişte arme spirituale, foloasele acestora ca
arme dureroase, reale, găsindu-le în luptele
ţărăneşti, ca arme improvizate, dar şi în
şanţurile care-ţi protejează fortăreaţa de
demoni. Afirmă Mircea Eliade, în Tratatul
de istoria religiilor, că rolul măsurilor de
protecţie era unul apotropaic, împotriva
demonilor care vin din haosul ce înconjoară
un spaţiu civilizat, ordonat, cum este o
fortificaţie. Descoperim şi arta de a folosi
tehnica adecvată pentru a te menţine treaz
prin durere fizică şi efort spiritual, prin
asceza lecturii neîncetate, precum este aceea
a „rugăciunii inimii”. Să ştii unde doare cel
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 71
mai tare, să te laşi străpuns, să rişti moartea
decât să nu încerci paza fructelor care
alungă Melancolia şi Somnul (Moartea),
întru Starea de Veghe, este calea asumată
de Prâslea.
Pentru că am menţionat deja mai sus
truse de scule a bunului pândaci metafizic
(cărţi, ţepuşe, arc şi săgeţi) vom reveni la
interpretarea şi explicitarea artei marţiale a
pândei nocturne. Situaţia, mai mult sau mai
puţin mitică şi metafizică, este aceea în care
„venea oarecine noapte şi le fura, tocmai
când erau să se coacă: „Toţi paznicii din
toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi pe care
îi pusese împăratul ca să pândească, n-au
putut să prinză pe hoţi”. Din acest pasaj
de început basmic ni se dezvăluie calitatea
marţială a acestuia, realitatea la care trimite
fiind aceea a unei lumi populate cu hoţi,
specialişti în pază şi ostaşi mercenari, pe
care imediat în continuare basmul îi califică
ca „atâţia oameni voinici”. În cartea lui
N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii
la istoria armatei române (Bucureşti,
Editura Militară, 1968) sunt menţionate
ca existente în trecutul istoric vitejesc
românesc multe categorii de specialişti
în pază, comparabile cu gărzile de corp
moderne, ori trupele de pază şi protecţie.
Vă reamintesc că isprăvile şinobice se petrec
îndeobşte Noaptea. În ninpo, care este calea
hoplosofică ninjomaniacilor recenţi, se
crede că bronzarea la ultravioletele unui
dark sun, soarele întunecat al unei hoplosofii
alchimice, poate fi calea Iluminării, aceştia
profesând o mistică a Întunericului, de
altfel un loc comun în mistica creştină,
islamică, cabalistică, invocând alte toposuri
culturale.
Noaptea este un kairos pentru furi, un
timp al şuţilor, Noaptea hoţilor, (aruncaţi
o privire în Traian Tandin, Limbajul
infractorilor) care ne dezvăluie câte ceva
despre „ora H”, cea propice furtului. Poate
că sunt şi hoţii para-normalului (vezi tot
Tandin, Paranormal şi criminalistică) cei care
trec graniţele oculte, ei fiind „vizitatorii de
dincolo”, cei care vin din altă dimensiune,
zice V. I. Propp în Rădăcinile istorice ale
basmului fantastic (Bucureşti, Univers, 1973).
Cred că de cele mai multe ori aceşti furi
textualişi sunt proiecţii ale Minţii noastre,
dar nu mai puţin consistenţi ontologic,
acesta fiind un paradox al naturii conştiinţei
noastre în relaţia ei cu realitatea, „natura
fiind condiţionată cultural”, zic Ernesto di
Martino, Mircea Eliade şi Jeffrey J. Kripal.
72 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
Limba din textele vitejeşti ne-a rămas
singurul martor al unei gândiri marţiale,
vitejeşti şi eroice uitate, filosofice, rostire despre
a cărei noimă arhetipală scriam în numărul
anterior din Zon@ Literară, referindu-ne la
romanul vitejesc moldo-valah. De pildă, luând
iarăşi în atenţie situaţia furilor, ne apropiem
de expresia ,,ţi-o furi”, adică a lua bătaie, a lua
kafteală pe neve, pe nevăzute, dar şi ca metodă
de a avertiza că, atunci când nu stai cuminte,
rişti să fii şinobizat cu o buchiseală întru
înţelepţirea ta urgentă.
www.zonaliterara.ro

Următorul pasaj din basm ne pune
în faţa unor provocări hermeneutice aparte:
„ – Fugi d-aici, nesocotitule, zise împăratul.
Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni
voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face
nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să
izbutească? (…) aici trebuie să fie ceva vrăji.”
Ce înseamnă toate aceste lucruri,
dintr-o perspectivă hoplonautică?
1. Că a fi mucos, prâslea, este un
semn de slăbiciune vitejească, de neputinţă
marţială, că avem de-a face cu o prejudecată
legată de aparenta lipsă de experienţă şi
fragilitatea unui tânăr nesupus încercărilor,
vieţii marţiale ascetice, tapasice. În acest caz,
singur efortul spiritual marţial, experienţa
vitejească şi militară pot aduce notorietatea,
succesul.
2. Constatăm existenţa unei magii de
tip şinobic, iar în folclorul şinobic de peste
tot hoţii, oricâte iscusinţe de furişare ar
poseda, sau abilităţi de spărgători (pentru
care există şcoli speciale, şi sunt atâtea
exemple în folclorul românesc, ori chiar în
O mie şi una de nopţi) se apelează la diverse
,,instrumente” , cum ar fi iarba fiarelor,
mâna de mort, funia unui spânzurat etc., mai
multe ilustrări găsim în cartea Antoanetei
Olteanu, Şcoala de solomonie (Paideia, 1999),
care ţin de vrăjitorie, de magia şinobică.
Practici, credinţe, ori superstiţii, se pare că
există şi necesitatea unui sprijin magic în
şcolile, acţiunile hoţeşti: ,,aici trebuie să fie
ceva vrăji.”
Revenind la problema ,,mucosului”,
ce înseamnă a fi mucos dintr-o perspectivă
hoplonautică? Ce pare a fi Prâslea în ochii
tatălui decât un prinţişor fără experienţă
marţială, războinică. Mai mult, se înţelege
din text că prinţişorul nu era militar de
profesie, lipsit fiind de şcoala, experienţa
unui paznic, ostaş, voinic. Totuşi, Prâslea
avea o ştiinţă secretă (imaginată de
Ispirescu?), cu trimitere la tehnici dure,
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 73
tapasice, de păstrare a Treziei spirituale,
chiar dacă am putea fi acuzaţi că spargem
limitele interpretării şi proiectăm, adică
vedem doar ceea ce ne dorim într-un text,
fapt care nu este neapărat rău, dar care
spune ceva despre observatorul-cititorul
unui text.
Pe de altă parte, să fii respins în
pretenţiile şi ambiţiile tale marţiale, de străjer
mai atent decât ceilalţi mai maturi ostăşeşte,
poate fi văzut ca un hybris, ca o pretenţie de
a demonstra o iscusinţă marţială destreza
superioară celorlalţi. Metodele prin care
Heracles, Tezeu ş.a. îşi ating scopurile sunt şi
ele acelea ale unor hoţi profesionişti, precum
Conan Cimerianul al scriitorului de sword &
sorcery, Robert E. Howard, de unde se vede
că un Erou are o morală diferită, mai bizară,
iar a fura de la alţii (monştri sau regi) este
un act cât se poate de firesc. De asemenea,
super-eroii mai accesibili istoric din lumea
reală a artelor marţiale, exemplele aici fiind
Miyamoto Musashi şi Bruce Lee, ne spun
că erau foarte buni ca iscusinţă marţială,
dar care urmau o hoplosofie un pic bizară,
surprinzătoare chiar. Gândirea lor este
derutantă pentru artistul marţial obişnuit,
care se aşteaptă la discursuri înduioşătoare
şi sforăitoare, pline de îndemnuri morale
budiste, taoiste, creştine, ori aiki, adică
Budo pentru îndrumarea şi potolirea unei
fantezii iubitoare de treburi vitejeşti. Doar
că unele adevăruri nu ar trebui spuse,
că morala care se aşteaptă de la un artist
marţial este mai mult un idol moral, decât
o realitate a vieţii. Uneori resimt o anumită
nevoie de a exorciza auto-iluzionarea
filosofardă în care trăiesc mulţi practicanţi
de „arte războinice împăciuitoare”, de a
mă detaşa de îndrăgostirea de discursurile
blândeţii confuze. E mai mult Confucius
în Budo-ul actual, decât elanul barbar al
vreunui Genghis-han. Oamenii doresc mai
degrabă discursuri morale perfecte, decât
să înţeleagă ce sunt cu adevărat artele
marţiale, istoric vorbind.
Motivul pentru care Prâslea se
dezvăluie ca fiind un Străjer solar ascuns este
Melancolia paternă, dorinţa taumaturgică de
a vindeca o mare tristeţe: „hoţii care îi făceau
atâta întristare”, „nepovestită fu mâhnirea
tatălui său”. Un astfel de furt înseamnă
privarea de accesul la cunoaşterea solară.
Prâslea pare a fi la început un
Sagittarius mucos, căruia cu greu i se acceptă
statutul de viteaz. Îi este pusă la încercare
smerenia războinică, probă iniţială, dar nu
şi decisivă, necesară pentru început, dar nu
şi suficientă întru iniţierea şi edificarea lui
ca Războinic, străjer şi recuperator (bounty
hunter) al unor obiecte solare, creatoare de
stări psihedelice. În lumea artelor marţiale
recente, a kung fu-ului sau karate-ului,
este pusă la încercare Dorinţa (L’homme de
desir) prin practici sociale chiar, unele de
origine folclorică, altele reale. De pildă,
Gichin Funakoshi şi Morihei Ueshiba,
primul fondator al karate-ului japonez, cel
de-al doilea al aikido-ului, nu primeau pe
oricine în spaţiul cvasi-sacru al dojo-ului
lor, ci cereau scrisori de recomandare. Dar
poate că practicau selecţii de natură elitistă,
la fel ca în clanul Gracie (jiu jitsu brazilian),
numai indivizii din anumite pături sociale
sus-puse având acces la „învăţătura magică
a Maeştrilor”. Astăzi asistăm, mai mult sau
mai puţin, la o democratizare a aşa-ziselor
practici marxiale.
Poposind pe tărâmul gândirii hinduse, dar
cine nu a auzit de celebrul poem războinic şi
soteriologic Bhagavad-gita, cred că găsim în
personajul Krişna o ilustrare ideală a acestui
arhetip, acela al războinicului-magician,
adică al hoplosofului. Apoi, vă cer să ne
reamintim ca exerciţiu de anamnesis marţial,
că filosofii cetăţii ideale a lui Platon din
dialogul Republica sunt selectaţi din clasa
superioară a războinicilor, şi nu invers. A fi
mai întâi războinic devine aici, sau cel puţin
aceasta este interpretarea noastră, o condiţie
a accesului la înţelepciune. Revenind la
cărţile citite de Prâslea, basmul spune: ,,cum
veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două
ţepuşe, arcul şi…” firesc ni se pare să ne
întrebăm ce ar fi putut să citească în acele
momente când se pregătea de o captură, sau
de o Veghe bună şi decisivă pentru salvarea
fructelor Nemuririi. Acestea nu pot fi decât
tratate marţiale, ori de arta războiului,
asupra cărora vom reveni în viitor.

Cum am putea oare să gândim

practicile şi discursurile noastre marţiale în
afara bibliotecilor, a cărţilor? Nici Ispirescu
nu o făcea, la nivelul basmului. Cred că
este de ajuns să pomenim un singur titlu
din colecţia lui Ispirescu, Voinicul cel cu
cartea în mână născut. Această imagine
reprezintă poate chiar arhetipul preferat
al hoplonautului, a celui angajat într-o
dublă questă, a perfecţiunii combative şi a
celei spirituale, intelectuale. Aşa cum am
menţionat de mai multe ori, acest ideal de
wenwu (pen & sword) nu este pur şi simplu
o creaţie culturală recentă, ci chiar una de
natură mitică. Un războinic hoplosof este
în acelaşi timp şi un filozof, un kşatriya,
care poate fi deopotrivă şi un brahman.

74 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro

LELIO: Sluga preaplecată a domniilor voastre!
(Toți îl salută.) Fiți buni și spuneți-mi, care dintre
aceste doamne este primadona?
ORAZIO: Uitați-o, doamna Placida!
LELIO: Dați-mi voie, cu tot respectul, să fac un
lucru de datoria mea! (Îi sărută mâna.)
PLACIDA: Prea mare onoarea, domnule, nu
merit!
www.zonaliterara.ro
proză
LELIO (către Beatrice): Și dumneavoastră, doam-
nă, sunteți cumva a doua actriță?
BEATRICE: La dispoziția dumneavoastră!
LELIO (vrea să-i sărute mâna): Dați-mi voie, ca și
dumneavoastră...
BEATRICE (își retrage mâna): Nu, vă rog!
LELIO (încearcă din nou): Vă implor...
BEATRICE (își retrage mâna): Nu vă deranjați!
2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 75
LELIO: E de datoria mea! (Îi sărută mâna.)
BEATRICE: Cum doriți!
ORAZIO (către Eugenio): Poetul ăsta e prea cere-
monios!
EUGENIO (către Orazio): Cu doamnele cam toți
poeții sunt la fel.
ORAZIO: Deci dumneavoastră sunteți domnul
Lelio, celebrul autor de comedii, așa este?
LELIO: La ordinele dumneavoastră! Și Domnia
Voastră cine sunteți, dacă mi-e permis să întreb?
ORAZIO: Joc rolul primului-îndrăgostit și sunt
directorul trupei.
LELIO: Dați-mi voie să vă ofer respectul meu!
(Face o plecăciune exagerată.)
ORAZIO: Vă rog, nu vă obosiți! Și, ei, dați-i un
scaun!
Servitorii aduc un scaun, apoi ies.
LELIO: Mă onorați cu prea multă bunătate...
ORAZIO: Luați loc!
LELIO: Atunci, dacă îmi îngăduiți, o să stau
lângă aceste frumoase doamne!
ORAZIO: Vă place lângă doamne...
LELIO: Știți bine, muzele sunt femei! Trăiască
sexul frumos! Trăiască sexul frumos!
PETRONIO: Domnule poet, dați-mi voie...
LELIO: Sluga dumneavoastră! Cine sunteți,
stăpâne?
PETRONIO: Doctorul, vă stau la dispoziție!
76 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
LELIO: Bravo, mă bucur! Am o comedie fru-
moasă pentru dumneavoastră!
PETRONIO: Cum se numește?
LELIO: Doctorul ignorant.
PETRONIO: Mă delectez și eu ca dumneata cu
scrisul. Am compus și eu o comedie.
LELIO: A, da? Și cum se cheamă?
PETRONIO: Poetul nebun.
LELIO: Trăiască domnul Doctor! (Către Placida)
Doamnă, am scene sensibile, scrise special pen-
tru dumneavoastră, care vor face să plângă
nu doar pe spectatori, dar și băncile de sub ei.
(Către Beatrice) Doamnă, pentru dumneavoastră
am momente de forță, care vor face să bată din
palme până și balcoanele.
EUGENIO (aparte): Să plângă scaunele, să bată
din palme balcoanele. Ăsta e un poet de secol
XVII!
ORAZIO: Vă rugăm, citiți-ne ceva frumos!
LELIO: Am o comedie de situație pe care am
compus-o în trei sferturi de oră.
PETRONIO: S-ar putea spune că e făcută în cea
mai mare grabă.
LELIO: Ascultați titlul! Pantalone, tatăl iubitor,
cu Arlecchino, servitor fidel, Brighella, pețitor din
interes, Ottavio, administratorul vilei și Rosaura,
nebună din iubire. (Către femei) Ei, ce spuneți? E
frumos? Vă place?
PLACIDA: E un titlu atât de lung că nu mi-l mai
aduc aminte!
www.zonaliterara.ro
BEATRICE: E un titlu care cuprinde mai toată
trupa!
LELIO: Tocmai aici e frumusețea, să faci ca titlul
să devină subiectul piesei.
ORAZIO: Mă iertați, domnule Lelio! Comediile
bune se cuvine să aibă o unitate de acțiune.
Una-i subiectul, alta titlul, care trebuie să fie
simplu.
LELIO: De acord, dar mai bine să fie din abun-
dență, decât să lipsească. Piesa asta are cinci
titluri, luați-l pe cel care vă place mai mult! Sau
faceți așa, în fiecare an în care-o jucați, îi schim-
bați titlul, și veți avea timp de cinci ani aceeași
comedie, dar va părea mereu alta.
ORAZIO: Continuați! Să auzim cum începe!
LELIO (către Placida): Ah, doamnă, ce bucuros
aș fi să scriu ceva pentru dumneavoastră!
PLACIDA: Mă tem că n-o să fiu la înălțimea
onoarei!
LELIO (către Beatrice): Îmi place ideea! Sunteți
perfectă pentru a juca un personaj de o frumu-
sețe tiranică!
BEATRICE: Domnul poet râde de mine...
LELIO: O spun din toată inima!
PETRONIO: Domnule poet, îmi permiteți, ați
jucat vreodată?
LELIO: Am jucat în cele mai celebre academii
din Italia.
PETRONIO: Îmi pare că Domnia Voastră sun-
teți făcut pentru rolurile caricaturale.
ORAZIO: Așadar, domnule, am putea auzi
piesa?
LELIO: Imediat! Primul act. Strada, Pantalone și
Doctorul. Scena prieteniei.
ORAZIO: Vechituri, vechituri...
LELIO: Dar, pentru Dumnezeu, ascultați-mă!
Doctorul o cere pe fiica lui Pantalone.
EUGENIO: Și Pantalone i-o promite!
LELIO: Bravo, așa este! Și Pantalone i-o promite.
Doctorul se retrage. Pantalone bate la ușă și o chea-
mă pe Rosaura.
ORAZIO: Și Rosaura iese în stradă.
LELIO: Întocmai, domnule! Rosaura iese în stradă.
ORAZIO (se ridică): Cu îngăduința dumnea-
voastră, nu vreau să ascult mai departe!
LELIO: Dar de ce? Ce nu v-a plăcut?
ORAZIO: Această enormă necuviință de a face
să iasă femeile în stradă a fost tolerată în Italia
mulți ani, în detrimentul decenței. Dar, Slavă
Domnului, ne-am corectat, am eliminat-o, nu
mai este permisă în teatrul nostru.
LELIO: Facem altfel: Pantalone intră în casă după
fiică-sa, iar Doctorul rămâne.
ORAZIO: Și cât timp stă Pantalone în casă,
Doctorul ce spune?
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 77
LELIO: În timp ce Pantalone e în casă, Doctorul...
spune ce vrea. În acest moment... Ascultați: În acest
moment, Arlecchino, servitorul Doctorului, vine
încet, încet, și-și lovește stăpânul cu bastonul.
ORAZIO: Nu, nu, tot mai rău!
PETRONIO: Dacă l-ar juca poetul pe Doctor, ar
merge poanta!
ORAZIO: Un servitor să dea în stăpân cu bas-
tonul este un lucru nedemn! Din păcate, actorii
s-au folosit mult de „gluma” asta, dar acum nu
se mai obișnuiește. Există o prostie mai mare?
Arlecchino își bate stăpânul și stăpânul îndură
pentru că i se pare distractiv? Domnule poet, dacă
n-aveți ceva mai modern, vă rog, nu vă mai
obosiți!
LELIO: Ascultați măcar dialogul ăsta!
ORAZIO: Să ascultăm dialogul!
LELIO: Primul dialog. Bărbatul imploră, femeia
l-alungă. (Bărbatul) Tu, mai surdă decât vântul,
nu-mi auzi plânsetul? (Femeia) Vai, plecați de
lângă mine, obraznică musca asta, tăunul ăsta!
(Bărbatul) Idolul meu iubit!
ORAZIO: Nu mai pot!
LELIO: Fie-ți milă...
ORAZIO (ieșind): Cântați-le din mandolină!
LELIO: (Femeia) Cu cât mă veți iubi mai tare, cu
atât mă veți seca mai tare! (Bărbatul) Inimă crudă,
om ingrat!
EUGENIO (ieșind): Până și eu, domnule poet,
sunt secat...
LELIO: (Femeia) Du-te, amant smintit, mă rogi în
zadar! (Bărbatul) Ascultă-mă, o zeiță, o femeie!
PETRONIO (ieșind): Ah, mi-ați provocat o
diaree!
LELIO: (Femeia) Pleacă, zboară, dispari! (Bărbatul)
O crudă Harpia, oprește-te-un minut!
BEATRICE (ieșind): Am dispărut, am dispărut!
LELIO: Nu fă din mine un nenorocit!
PLACIDA (ieșind): Domnule Poet, chiar sunteți
țicnit!
LELIO: (Femeia) Nu spera în mila mea, că eu de
tine milă n-am! (Bărbatul) De mila ta n-o capăt, voi
muri disperat! Cum? Au plecat toți? M-au lăsat
baltă? Își bat joc de-un om ca mine? Jur Cerului,
mă voi răzbuna! Le arăt eu lor cine sunt! O să
fac să mi se joace piesele în ciuda lor, și, dacă nu
găsesc un loc potrivit, o să se joace pe o tarabă
din piață de-o trupă de șarlatani din cei mai
tari. Cine sunt ăștia care vor deodată reînnoi-
rea teatrului comic? De ce cred că dacă au dat
publicului câteva piese noi, cele vechi trebuie
eliminate? Asta nu se va întâmpla niciodată, iar
cu noutățile lor nu vor face niciodată banii pe
care i-a făcut atâția ani marele Oaspete de piatră
a lui Cicognini. (Iese.)
proză
Anton se ridică, se îndreptă spre dula-
pul din spate, scoase o sticlă din care-şi umplu
păhărelul cu puţinul ce mai rămăsese din pălin-
ca de Zalău. Reveni şi mă privi nedumerit,
după ce îmi arătă paharul. Îl refuzasem din
nou. Doar nu era mult, putea să împartă şi cu
mine! Îmi menţineam refuzul. Prin sticla goală,
razele soarelui treceau, înfigându-se-n covorul
ciopârţit, înfumurit, cum spunea babul, aproape
o zdreanţă, la care ţinea încă din copilărie.
Îşi îndreptă privirea spre sticlă.
- O mai rămas o ţâră de pălincă pe fund.
Ia te uită ce coloare o prins sticla, de vină îs
razele ăstea şugubeţe!
- Da, interesant, îngăimasem eu, în timp
ce priveam pierdut prin sticla ce, într-adevăr,
78 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
căpătase o nuanţă ceţoasă, în urma amestecului
dintre lumina tot mai puţină a razelor şi urmele
de pălincă… Un vitraliu de alcool însorit! Mă
trezisem eu spunând.
- Ce-ai zâs…
- Mai nimic. Eu zic să continuăm.
- Stai o ţâră să mă oblojesc, apoi îţi mai
spui. Şi dete paharul peste cap. Îşi şterse buzele
cu mâneca soioasă. Părea mulţumit, pregătit de
discuţie… Gata no, poţi să aprinzi maşinuţa.
Maşinuţa era reportofonul, pe care îl
pornisem. Îl ştiam pe Anton din copilărie. El
ştia de mine, încă înainte de a mă fi născut. Era
tare nostim. Pe lângă meseria de vânător, pe
care o practicase de când se ştia, mai meșterea
una alta. În timpul liber, făcea un amestec din
www.zonaliterara.ro
tină, apă şi var, în care scuipa şi adăuga şi puţin
vin, zicea el, pentru noroc, un amestec gândit şi
inventat de el. Apoi, mergea la oameni, urca în
podurile caselor cu două găleţi pline cu ameste-
cul. Înainte de urcare, dădea pe gât, după două,
trei pahare. Iar, după ce împrăştia conţinutul
peste tot, se descălţa şi în picioarele goale înce-
pea să joace, să bătucească tot mai bine conţinu-
tul, până intra tot printre despărţiturile grinde-
lor. Și azi, prin nu știu câte poduri de casă se pot
vedea urmele tălpilor sale întărite.
Ajungea să sară atât de tare, de îţi era
teamă să nu se prăbuşească tavanul, cu el cu tot.
Pe atunci, multe poduri de casă fuseseră izolate
astfel. Mai obişnuia să spună că, doar aşa, scăpa
casa de duhuri necurate, care fugeau cât colo
de acest amestec care se întărea şi ştergea orice
urmă diavolească.
-De când mă ştiu, am beut doar tărie.
Numai de ăstea tari m-am ţânut. De așeea, am
putu fi zdravăn de lucru. Şi de muierile cu car-
nea tare ca cea de cal. Îşi înăbuşi un zvâcnet de
râs. Nu ţiu minte ultima dată când am beut apă.
Şi buna mă crescuse doar cu ţuica sau rachiul în
casă. Vremuri grele. Ai mei plecau cu noaptea-n
cap la câmp. Buna și cu mine meream pe-urmă,
cu mâncarea caldă. Înainte de plecare, ne cin-
steam! Uneori, mai trăjea şi ea la căiţă. Ce vre-
muri domne! Chit că deveneam, după beutură,
mut ca un par.
***
Mă aflam la el acasă, unde hotărârăm să
facem acest interviu. Țineam să-i întâlnesc pe
toţi aceşti oameni care veneau cu poveştile lor
stranii dintr-un trecut atât de îndepărtat, parcă
s-ar fi desfășurat pe o altă planetă. Nu puteam
lăsa să-mi scape o asemenea ocazie.
Ne aflam în cumnă sau bucătăria de
vară, care era lipită de casă. O încăpere mică, cu
o laviţă veche pe care stăteam eu şi pe care de
abia se mai zăreau nişte desene țărănești. Se mai
aflau aici, o masă, două scaune, pe pereţi, un
ştergar prins în cuişoare, care înconjura un rând
de blide şi lângă noi, cuptorul de pâine. Pereţii
erau umflaţi, deformaţi. Îmi dădeau senzaţia că
în orice clipă ar fi început să mişte, să se umfle
şi mai tare, să ne strivească. De peste tot, se des-
prindea un miros înțepător de vechi.
Lângă casă se găsea lacul Pânzelor. În
spatele casei începea un deal în vârful căruia
se afla gara. Aşa a stat dintotdeauna, cam izo-
lat, fără vecini apropiaţi. Casele, în zona asta a
Ocnei, erau cam îndepărtate unele de altele. Pe
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 79
lac se depusese un strat gros de mătasea broaş-
tei. De abia mai răzbătea, pe suprafaţa-i, câte un
ochi de apă tulbure, sărată.
- Şi când te gândeşti că pie vremea mea,
nu apăruseră chiar toate lacurile acestea sărate.
Dar, lacul Pânzelor era tot aşé, lâpsât de apă.
Mătasea asta, atât de groasă, îmi închipuiam
că venise în locul apei. În unele dăţi, veneam
afară, mă apropiam de lac, mă aplecam şâ
atingeam mătasea. Părea vâscoasă, ca o cânepă
umedă la atinjere. Alteori, mă înşerca senzaţia
că atinjeam vreun organ. De multe ori, Avram,
pădurarul, la care-mi începăusem ucenicia, mă
ducea la vânat, apoi, căram animalul, doar eram
doi oameni vânjoşi. Îl ajutam la înjunghieri,
tranșări, pe o masă lungă die lemn. Amândoi îl
răzbeam cu barda, cuţitul, în şurţuri care arătau
pământii de la atâta sânje închegat. Aveam pe
mâini, pe feţe, ne intrase şâ-n gură, de îl sâm-
ţeam dulşe şi acru în acelaşi timp. Mă cam obiș-
nuisem cu gustul lui! Şi, după ce tăiam, smul-
geam cu mâna organele, de i le dădeam să le
baje în pungi. Aşé era şi mătasea asta, un organ
viu al lacului. Da, lacul, o fiinţă, ce tot timpul
doarme, dar ne și priveghează în același timp.
Bunica îmi spunea că oamenii erau mai
nărozi pe atunci, credeau în fieştecare bazaco-
nie, că mătasea era de fapt croită din sufletele
putrezite ale unor soldaţi honevezi, care fuse-
seră prinşi şi ucişi, iar trupurile le fură arun-
cate în lac şi astfel, sufletele nu li se înălţară,
ci, ca pedeapsă, rămăseseră la suprafaţă, se
îngroşaseră, se îmbâcsiseră, apoi putreziseră
şi ele ca şi carnea. Şi astfel ne procopsirăm cu
o asemenea mătase care se împuţea de numa’.
Şi buna avea ea ceva dreptate. Dacă lacul era
viu, atunci era viu în alte moduri… Adică, se
arătau din adâncul lui alte arătări, cum e Vâlva,
pe care, io, cu ochii mei, o zării când eram mai
măricel, înainte de a merje la Avram. Și, te rog
să faci bine să scrii vâlvă cu v mare, căci ăsta îi
era numele groaznice arătări!
- Ce-ai văzut? Ce e o Vâlvă?
- Eee, nu ştii tu, nimeni nu a mai vorbit
despre ea, în ultimele timpuri. Ea e un monstru
al adâncurilor, e duhul minelor de sare de pe
aici, din subteranele pământurilor. Se zicea că
Vâlva fusese şi ea un suflet de ăsta nefericit, care
nu îşi găsea hodina. Rămăsese blocat în lumea
noastră, după ce i se închiseseră în nas, şi uşile
împărăţiei, şi uşile de jos, încinse ale iadului.
Venise prea târziu, întârziase mai mult, depăşi-
se cele 40 de zile şi, atunci, îşi pierduse rândul.
Noi ştiam poveşti şi mai nebuneşti, că atunci
când apărea ea, se zgâlţâia zdravăn pământul
de două ori ca la un cutremur, că după fiecare
zgâlţâitură, cântau cocoşii, ca în biblie, toţi deo-
dată în toate satele, că vacile, înainte cu vreo
două zâle, dădeau lapte sânjeriu, chiar negru,
care arăta ca un puroi, femeile borţoase îşi pier-
deau minţile, îngânau ceva de neînţeles şi visau
că au în burtă, nu vreun prunc, ci chetroaie.
Ea apărea atunci, ajitată, înfometată, se mişca
prin subteranele pământului, cât era satul de
lung, ca un câne turbat, scăpat din lanţ. Şi când
deschiseră lacurile acestea pleoapele, pe fostele
mine, vâlva mai ieşea uneori la suprafaţă şi pe
cine prindea, îl lua cu ea, îl atrăgea în adâncuri,
căci apa lacului, din sărată devenea dulce, de
culoarea vinului din chivniţă. Şâ omul credul se
arunca în apa înșelătoare, nu mai ieşea la supra-
faţă. Sau dacă reuşea să iasă nevătămat, o lua
la sănătoasa, să nu asculte de cântecul ei dulşe,
aducător de pieire! Ea nici atunci nu ieșea, însă
ochii ei se măreau cât toată suprafața lacului!
Iar cel care scăpa, rămânea un om cu minţile
pierdute, de i se schimba culoarea ochilor, îi
devenea verzuie, de un verzui ca puroiul şi visa
toate cele nebuneşti. Nu te mai puteai înțelege
cu el, o lua razna.
Şâ am zărit-o şi io într-o zi. Ieşise la
suprafaţă puţân. Dar eu nu mă speriasem, nu
păţisem nimic. Nici nu asudasem. Dară nu mai
grăiam chiar nimica de atunci. De mut eram
io oricum mut, şi cu asta basta, dar de atunci
fusese și mai rău. Devenisem o stană de piatră.
Priveam tot în gol. Prieteni de vârsta mea nu
prea aveam. Eram un lup singuratic. Și, așa
mut, am stat mulți ani!
Și cum de o zării? Poi, veneam de la târg,
buna intrase în curte înaintea mea, să lase desa-
jele pline cu tot felul de lucruri cumpărate şi să
puie la scurs bucata de caş. Eu rămăsesem afară
încă puţin, căci mi se păruse că pe suprafaţa lacu-
lui se zvântă șeva, ca nişte clăbuci. Mă apropii
şi văz că în mai multe locuri, mătasea crăpa şi
puteam să văz, în sfârşit, apa. Mă entuziasma-
sem c-avem apă şi poate m-oi scălda şi eu ca tot
omul să nu mai merg la lacurile din deal. Aveam
şi eu, lacul meu, aci, lângă casă, cine mai era ca
mine. Şi mă aplec şi văz o mişcare în adâncul
apei care nu mai era aşé de tulbure.
Era întunerec acolo. Când dau să mă
aplec, văz forma unui peşte enorm dând târcoale
în cercuri. Nu era foarte aproape de suprafaţă,
dar nici foarte departe. Dară, nu era un pește
normal! Avea o formă tare ciudată, nefirească şi
zeci de branhii cenuşi, care ieşeau din el ca nişte
ţepi. Mă uit mai de-a aproape şi bag de samă că
avea ochii aproape umani şi lucioşi. Din partea
80 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
lor venea aşé, ceva rău, duşmănos, aducător de
năcazuri. Şi, pe loc, m-a trăznit un gând. Erau
ochi de mort. Atunci îngrijorat, o zbughesc spre
casă să îi spui şi bunei. Ea tace, îşi cată de lucru
în altă parte, dar o văz îngrijorată. Ce ai, no, doară
avem peşti şi putem să facem şi baie! Atât am spus
şi am spus prea mult, că pe atunci, nu vorbeam
aproape deloc. Ea se apropie de mine, spăriată
şi mai tare. Mă ia, mă duce în camera mea, ne
punem jos şi îmi spuse aceste lucruri:
- Copile, ăla nu îi peşte ce ai văzut tu, aia
e vâlva, Măicuţa Domnului, ce ne facem, o vint
iară nepricopsita. Noi să stăm aci, cuminţi, să nu
spuniem la nime. Nu iasă ea din lac, dar cine o
videa-o, a doua oară nu mai are scăpare. Sper că
nu ai privit-o mult. Că te pierzi şi tu. Cum de o
vint acum? Ea o apărut prima dată cu mult timp
în urmă, pe vremea minerilor. Pe atunci, localita-
tea nu avea lacuri, doar mine. Dealurile ăstea din
partea de sus erau grase de atâtea mine, de unde
oamenii luau sarea şi o duceau până hăt departe,
dincolo şi dincoace de Regat. Veneau oamenii
cu carele trase de boi care se mişcau greu la
întoarcere. Erau cumpliţi bolovanii aceia, că de
abia închepeau doi, tri într-o căruţă şi era nevoie
de vreo şase, şepte inşi zdraveni pentru a urni o
asămenea povară. Carele sclipeau mândre. Noi,
copiii, ne imaginam că, văzute de sus, arătau ca
nişte şiruri de mărgele risipite printre munţii
cenuşii. Visam să căpătăm mărjele la gât făcute
din stâncile de sare din mine.
Mai departe, îmi povestise că, pe vremea
minelor de sare, o trăit unul de îi zicea Cioplitorul
în sare, unul, Ilie Muntean. Un ficior cât un stejar,
miner, care cioplea chipuri sau obiecte în stâncile
sărate. Era un îmblânzitor al lor. În mânile lui,
stâncilor de sare le cherea orişe duritate şi el le
dădea tot felul de forme cristaline. O minunăţie,
nu alta. Odată, organizară şi o dare de samă,
să arate şi altora lucrările lui. Era fala salinelor.
Când scoborai în salină, exista un colţ unde
puteai vedea, de la chipuri de om, până la păsări
sau alte diferite obiecte, toate din sare. Aducea
şi acasă sau merjea prin târguri de vindea. Ne
minunam cum de îi ieşeau atâtea minunăţii.
Odată, omul s-o apucat de o bisericuţă.
Şi îşi luase liber timp de o săptămână, dar mer-
jea cât îi ziulica de mare, în mină, şi într-un colţ
retras, exista ca o cameră de sare, goală. Şi s-o
gândit el să îi dea forma unei biserici şi pe din
afară, şi pe dinăuntru. Şi s-o apucat, cu dalta şi
ciocanul să dea forme. Nu o durat mai mult de
acea săptămână şi din mânile lui o ieşit ceva ce
aducea, pe din afară mai ales, cu un început de
biserică. Nu îi ieşise lui chiar exact, dar, înăun-
www.zonaliterara.ro
tru, dintr-un bolovan de sare clădise un altar,
apoi două sfeştnice, tot din sare. Mai făcuse şi
o strană, şi gata treaba. Avea mina un colţ de
rugăciune.
Lucrase de zor toată săptămâna omul şi
după aceea căzuse la pat. Nimeni nu ştia cauza.
Părea, la început, doar obosât, dar sfârşeala
aceasta i se nimerise ca boală în toată regula ce
aducea cu niște friguri de-i scuturau tot corpul.
Oamenii de atunci s-or luat cu alte treburi, bise-
ricuţa rămăsese nesfinţită şi aşé o rămas pentru
mult timp. Munteanu îşi mai revenise, dar se
sâmţea cu puterile slăbite şi nu o mai mers la
muncă. Într-o noapte avusese un vis ciudat, se
făcea că mina ardea, iar din pământ căta spre
cer un fum alburiu, care mirosea a sare şi tămâ-
ie. Munteanu era singur, într-o pădure imensă,
biciuită, de la un capăt la celălalt, de o furtună
năprasnică. Cădeau fuljere de cenuşă încinsă.
O femeie apărută din necunoscut se apropie de
el. Era învăluită în negru şi îi spusese că focul
care cuprinsese mina se va opri atunci când el
va coborî în ea, o va lua cu el pe cea care îi era
dragă şi o va zidi în pereţii de sare. Dacă nu va
face astfel, mina se va prăbuşi undeva și mai
în adâncul pământului şi va trage cu ea toată
suflarea de la suprafaţă.
Atunci Munteanu se trezi şi în zâua ceea,
câţiva oameni din administraţia salinelor veniră
la el să îi ceară partea de plată pe obiectele vân-
dute la târguri. Uneori, minerii erau plătiţi şi în
pogoane de sare, iar sumele de bani pe care le
primeau, erau micuţe. Munteanu îşi aminti că le
plătise partea lor, dar oamenii aceia insistau că
el nu făcuse acest lucru, dar, poate uitase, fiind
de atâta timp bolnav, aşa că, îl vor mai lăsa o
perioadă, dar după aceea, vor veni din nou. Doar
ei l-au lăsat să îşi facă treaba, nu s-or mestecat,
e un artist mare, dar, deh, trebuie şi ei să fie în
regulă faţă de stăpânire, că altfel nu merge. Şi
ei ştiu că el o vândut multe obiecte, iar sarea nu
îi aparţinuse lui, era din mină şi mina aparţine
Regatului, aşa că, dacă nu ar fi fost în mină, nu
ar fi scos asemenea lucrări. Munteanu simţise
că este tras pe sfoară, că cineva îi pusese gând
rău. Era un om corect. Nici nu mai ştia ce se mai
petrecuse în mină, cu obiectele lui, cu bisericuţa.
Cum se simţea tot slăbit, hotărî să mai rămâie pe
acasă, să aibă grijă de gospodărie, de animale.
Timpul trecu şi află într-o zi de la înce-
putul primăverii, că cei din conducere vor veni
de îl vor lega pentru neplata cuvenită lor. Asta
urma să se întâmple luni, iar când aflase vestea,
era de abia sâmbătă. Aşa că, decât legat, mai
bine revoltat. Se hotărâse să se puie pe cale, să
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 81
ia târnăcopul din şură, pe care nu mai pusese
mâna de multă vreme şi, drept răzbunare, să
meargă în mină şi să sfărâme toate obiectele din
sare, ce-i ieşiră din mâni. Ştia el! De la început îi
puseseră gând rău. Era prea harnic, prea corect
să îl suporte mulţi. După aceste auzite, se mânie
teribil. Era, dreptu-i să spui, un om orgolios, tare
la glas și harță, dacă-i pișcai orgoliul pe nedrept!
Dară, mai spre înserat, când urmau să
plece şi ultimii muncitori, porni pe jos, ajunse la
mină şi intră. Paznicul mirat îl întrebă ce caută
la ora închiderii, el îi răspunse că venise după
nişte obiecte pe care urma să le vânză după ziua
de mâne. Nu mai dădu şi alte socoteli, intră ca
un orb, se duse direct la colţul cu obiecte, luă
câteva, le duse în mijlocul holului de intrare în
galerii şi începu cu târnăcopul să dea în ele, să
le sfărâme. Se auzea în toată mina un zgomot
înfundat. Obiectele însă abia puteau fi sfărâma-
te. Sarea se întărise. Parcă dădea în fier, nu alta.
De abia le ciobise când pe o parte, când pe alta.
Se duse apoi la bisericuţă şi când să se
apuce să dea cu târnăcopul, un grup de jăndari
intrară în mină, îl prinseră, îl legară. Pesemne,
paznicul văzând ce face netotul, dete fuga să
anunţe autorităţile. Îl închiseră pe Munteanu în
noaptea ceea. În holul minei rămăseseră pe jos
toate acele obiecte ciuntite, sclichind de îţi luau
ochii. Acolo, s-ar hi aflat şi un obiect sculptat, de
forma unui peşte sau monstru, pe care îl strivise
complect. Dară nimeni, nici măcar cioplitorul în
persoană, nu ştia spune de ce îl făcuse să arate
astfel! Nici nu-și mai amintea de el.
Iar strivirea acestuia ar fi stârnit mânia
duhului din adâncuri, a vâlvei. Așa o numiră
oamenii, când le veniră-n sat, pe neașteptate!
După acea noapte, Vâlva se trezise din
te miri ce necunoscut, din fundul pământului
şi noaptea umbla pe acolo, hămesită, cutre-
murând casele, huruind ogoarele. Zâua, mulţi
mineri intrau tot mai adânc pe galerii, spuneau
ei că viedeau ceva ce sclipeşte şi se îndreptau
spre acel punct. Nu toți, dar mulţi nu au mai
ieşit la suprafaţă. Se deschidea ca un gol nentea
lor, unde aceștia cădeau și nimenea nu-i mai
găsea vreodată.
Așé a continuat o vreme bună, mânia
Vâlvei. Supărată, fie pe Munteanu că a sfărâmat
obiectul ce-i semăna, acel peşte monstruos, cio-
plit de el, din sare, fie pe autorităţi că l-au legat
pe băiat, pe nedrept. Dară, cine știe să ne spună
cum o stat treaba! Din acele vremuri, s-o mai
arătat din când în când! Cred că o fi amuțit în
adâncurile umbroase ale minelor, până când îi
va veni iară vremea!
proză
Draperiile de la geam fluturau în ritmul
respirației și-i veneau până aproape de nas când
inspira, și atunci opalul unei noi dimineți în
Bizaria făcea ca ochiul de geam să capete tente de
verde-auriu, ca cea mai nesuferită dintre muștele
care-și făceau veacul prin latrină, iar pe expira-
ție, cu întoarcerea perdelei spre inițiala menire,
dimineața dădea în cafeniu, aidoma culorii spă-
lăcite a draperiei agățată peste perdea.
Soarele nici n-apucase bine să clipească
și tânărul ciclop a pus un picior pe podea. Un
82 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
singur picior. Asta-l făcea dimineața să se simtă
vrednic și, mulțumit de sine, de regulă ațipea
și mai dormea câteva ore. Azi, însă, a simțit
ceva cleios sub talpă. Și-a amintit că adormise
scobind găvanele unui crap iar ochii extrași
din arhitectura peștelui și i-a lipit pe frunte,
unul de-a dreapta și altul de-a stânga ochiului
din născare. O clipă s-a simțit mai presus de
oameni, având trei ochi.
Acum, peștele de lângă pat se descom-
punea banal, în fragmente infinitezimale, în
www.zonaliterara.ro
culori toate culorile rogvaivului și mirosurile
specifice generau senzații egale cu deshumarea.
Scârbit de miros a vrut să scape de pește cât mai
repede. Branhiile, devenit mucilaginoase, i-au
permis degetelor să ajungă până în străfundul
capului și așa a reușit ciclopul să apuce peștele
fără să-i alunece din mână. Și-a luat avânt și a
catapultat cu determinare stârvul către ochiul
de geam; fereastra era închisă, însă. Peștele s-a
oprit mirat parcă în partea de sus a geamului,
apoi a început să coboare încet, apoi repede, și
mai repede odată cu gravitația dezmeticită din
inerția primară, și a poposit cu zgomot surd pe
masa de sub geam. Cana de ceai de cu seară a
căzut pe parchet și s-a făcut țăndări; asta n-a
fost suficient pentru micul dezastru matinal,
veioza a căzut și ea sub furia cozii crapului și,
izbindu-se de pământ, a făcut o flamă albăstrie
care-a aprins fața de masă.
Ciclopul a sărit din pat, a smuls cârpa
cafenie din geam și a înăbușit focul timid. Peștele
parcă-i zâmbea de pe-un colț al mesei, orb și cu
branhiile sfâșiate de degete viguroasee. Geamul
rânjea murdar, cu dungi roșiatic-maronii de carne
descompusă iar aerul devenise de nerespirat.
Intrigată de zgomot, mama tânărului a
intrat degrabă în încăpere și tot atât de repde
a ieșit. S-a întors după o vreme cu un șal
înfășurat în jurul gurii și s-a repezit la fereas-
tră. Cum zăvorul se înțepenise, nedeschis de-o
vreme, a împins cu umărul în cerecevea, de
lemnul bătrân a trosnit, apoi, de parcă așteptase
împingerea femeii, zăvorul a alunecat simplu.
Miros de verde, de pomi fructiferi și ploaie de
vară au inundat camera.
- Mamă, a șoptit ciclopul, ce e ochiul-bo-
ului?
Femeia i-ar fi răspuns în doi peri, că ce-a
găsit în camera tânărului îi dădea fiori, însă
cum îl iubea peste măsură, și-a șters colțurile
gurii cu șalul, apoi ca el să nu vadă, și două
broboane de lacrimi din colțul ochiului.
- E o floare, dragul meu, i-a răspuns bla-
jin și s-a apucat să deretice prin cameră.
Mizeria din cameră trebuia înlătura-
tă, așa că a dat fuga la bucătărie de-a adus
un lighean din pleu, un altul din plastic roșu
plin pe jumătate cu detergent diluat în apă și
un burete mare de vase. S-a apucat să șteargă
dârele maronii de pe geam și când a terminat, a
șters de uscat cu foi rupte dintr-un ziar zărit sub
patul băiatului. A Aruncat peștele în ligheanul
gol și peste el s-au adunat în timp bucățile de
ziar cu care mama ștergea în urma buretelui
mustind de detergent.
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 83
Tânărul ciclop părea dus într-o altă lume.
Nu-i păsa că mamă-sa trudește în camera lui, că
lucrurile încep să strălucească de curățenie, ori
că filele dispar cu repeziciune din ziarul acela.
- E floarea ciclopilor? a întrebat într-un
târziu.
Mama nu înțelegea ce vrea fiul, mintea
deja îi era dusă la ziua de sfârșit de săptămână,
când omul ei plecat la muncă în altă zonă a țării
avea să-i vină acasă.
- Ce vrei, puiule? l-a întrebat ea blând.
Tânărul a sărit ca ars și arcurile au jelit
sub greutatea lui. Stătea în picioare în pat și la
cât era de înalt, capul îi ajungea la doar câteva
degete de tavan. Ura ca mama să-i vorbească
precum unui copil. Era mare de-acum și nu mai
suporta nici măcar tonul blajin al părinților, or
cu atât mai puțin apelative de genul adineauri
auzit.
- Mama, sunt mare de-acum! Chiar
nu-mi poți spune pe nume?
Femeia l-a privit lung, ușor amuzată,
apoi a dat afirmativ din cap.
- Desigur, Seraphim...
Ciclopul a coborât din pat și atunci a
văzut că mama rupsese foi din ziarul la care
ținea atât de mult. Îl luase de pe o tarabă în ziua
când îndrăznise prima dată să dea o tură prin
ținutul oamenilor. Ploua afară și așa și-a făcut
curaj să se aventureze. Cu gluga strâns adunată
pe cap și cu o pereche de ochelari fumurii așezați
cu grijă pe nas, tânărul a trecut bariera raselor.
Nu-i vorbă, nu mai erau restricții de circulație
în zona oamenilor, mulți dintre ciclopi munceau
pentru salarii bune prin fierăriile de-acolo, doar
că el de mic încă simțise invidia cum îl roade
pentru că n-avea doi ochi. De-atunci i-a venit
ideea, întâi să deseneze câte un ochi pe-o bucată
de hârtie, pe care-l decupa și și-l lipea pe frunte
cu miere, cu siropuri dulci făcute de mama în
casă sau cu miez de pâine îmbibat cu salivă,
mai apoi, crescând și pe măsură ce invidia se
transforma în furie, a început să scoată ochii
animalelor care aveau ghinionul să-i iasă în cale,
pe care încerca să și-i lipească pe frunte. Avea să
constate curând că ochii animalelor putrezeau
repede și nu-l ajutau să semene cu oamenii.
Furia s-a mai domolit în timp, s-a transformat
în complex, dar scosul ochilor i-a rămas bună
vreme plăcută îndeletnicire.
- Îmi vine să te-arunc pe geam! a spus
amenințător și a smuls ziarul din mâinile mamei.
Femeia s-a uitat lung la el, încercând să
înțeleagă dacă glumește, dar, prevăzătoare, s-a
ferit din dreptul geamului. Știa că un străbunic
al soțului, nu ezitase într-un moment de furie
să-și arunce cea de-a doua soție pe geam, tot
așa, într-un acces de furie.
Seraphim a început să râdă când a des-
coperit că fila cu poza fetei scăpase neatinsă
de hărnicia mamei. A început să danseze prin
cameră cu ziarul strâns la piept. Femeia a ridi-
cat din umeri,dar privirea ei nedumerită arunca
mii de întrebări spre tânărul vesel, fiindcă nu
înțelegea legătura dintre fotografie și veselia
fiului.
- E viitoarea mea soție! a spus băiatul și
mama s-a închinat.
A lăsat munca de-o parte, cu șalul s-a
șters de sudoare și s-a așezat pe scaun. L-a
privit îndelung, ochiul matern clipea des și gân-
dul îi fugea la fel de fel de nenorociri. ”Nu era
bine să gândească așa, nu era deloc bine nici să
îndrăznească să gândească așa ceva!” gândea ea.
- Nu e bine, fiule! l-a avertizat ea și după
ce s-a odihnit nițel, și-a reluat lucrul.
Fără s-o fi ascultat măcar, Seraphim a
revenit cu întrebarea anterioară:
- E floarea ciclopilor?
Mamei i-a trebuit ceva timp până să
înțeleagă întrebarea băiatului; și-a ascuns nedu-
merirea în dereticat. Aduna cioburile mari cu
mâna, înfășura veioza nefolositoare de-acum
în draperia compromisă, dădea cu mătura și
aduna cioburile mici și alte mizerii în făraș.
- De ce-ar fi a ciclopilor? l-a întrebat într-
un târziu.
”Chiar așa, de ce-ar fi?!” s-a mirat ea de
năstrușnicia gândurilor care nu-i dădeau pace
fiului.
- Că reprezintă un singur ochi... de-aia!
a răspuns țâfnos Seraphim, ca și cum n-ar fi
înțeles de ce i se pune la îndoială judecata.
Atunci mama a început să râdă. Râdea
în hohote, pe măsură ce sentimente de tot felul
tranzitau chipul fiului.
- Dar, ce, ai văzut tu boi cu un singur
ochi?! Ori, a continuat ea râzând, dacă-i pe-așa,
toate florile sunt ale ciclopilor, că fiecare din
ele seamănă cu un ochi. Cu unul, m-auzi, nu
cu doi!
Ideea că toate florile din lume sunt ale
ciclopilor i-a surâs lui Seraphim. În sfârșit putea
privi florile câmpului ori pomii înfloriți și din
depărtări aveau să-l privească mii de ochi. Ochi
unici...
- Cine e fata? a întrebat mama încet,
aproape ca o părere.
Nu voia să intre brutal în trăirile lui,
știind că în astfel de cazuri băiatul se închide în
84 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
sine. De felul lui era taciturn, dar mai ales când
trebuia să răspundă la întrebări neprevăzute
Seraphim se refugia într-o lipsă de dialog ce
putea dura și câteva zile. De această dată însă,
băiatului i-a sclipit ochiul. Parcă așteaptase
întrebarea, să-și descarce prea-plinul sufletului.
- E o fată... a început el teatral. Încerca
să nu arate mamei că arde ca în flăcările iadului
de dragul fetei. E fată bună, atât doar că nu v....
Telefonul a sunat straniu din hol. Mama
a dat fuga să ridice telefonul, strigând băiatului:
- O fi tata!
Apoi, oftând a continuat mai mult pen-
tru sine:
- Să sperăm că nu-l ține și weekendul
ăsta la lucru...
De fapt, pe om nu-l ținea nimeni cu forța
la lucru, doar că aflând că Seraphim a prins drag
de meșteșugul fotografiei, a luat cu împrumut
bani să-i cumpere băiatului un aparat bun; apoi
a cerut și-un avans patronului, să plătească un
curs de fotografie pentru Seraphim, or banii se
cereau înapoiați. Lucra în zilele libere pentru
achita datoria mai repede, dar suferea cumplit.
- Iubito, s-a auzit vocea puternică a
tatălui în receptor, spune-i băiatului că nu vin
acasă decât sâmbăta viitoare. Cum mama dădea
să spună vorbe de reproș, bărbatul a continuat
blând, punând în glas toată căldura dorului
neastâmpărat de vreme:
- Draga mea, știi prea bine că doar binele
familiei mă ține departe de voi! Spune-mi, hai,
spune-mi acum să renunț și-ți jur, că nimic nu
mă va mai ține departe de tine... de voi...
Femeia a izbucnit în plâns. Omului ei,
dincolo și atât de departe, i-au dat și lui lacrimile.
- Fie, a spus ea. Să trecem și peste asta!
a spus femeia și a pus resemnată receptorul în
furcă.
Seraphim s-a apropiat și și-a îmbrățișat
mama. Auzise în receptor suspinele tatălui. Știa
că toate eforturile părinților sunt pentru deve-
nirea lui. Totuși, deasupra iubirii de părinți, se
ridica de-acum dragostea pentru fiica oameni-
lor. Gândul îi stătea numai la ea. Poate și fiindcă
fusese acceptat de părinții fetei. ”Niște oameni
minunați!” constatase cu uimire când l-au invi-
tat prima dată la masă, în urmă cu câteva luni.
În timp a devenit un obișnuit la prânzul de
duminică în casa oamenilor, de regulă în zile-
le când tatăl lui nu venea acasă. Într-una din
duminici le-a spus gazdelor că o iubește pe fiica
lor și oarecum voalat, că are intenții serioase. Și
ei n-au avut obiecții.
- Din ce o să trăiți? l-a întrebat doar stă-
www.zonaliterara.ro
pâna casei oarecum îngrijorată, știind că fiica ei
n-are cum să întrețină o gospodărie și că el ar fi
trebuit să câștige ceva mai mult decât o făceau
de obicei fierarii ciclopi, să angajeze o menajeră.
Atunci a intervenit tatăl fetei, spunând
că lumea a început deja să înțeleagă că ciclopii
erau buni și la altel activități, nu numai la pre-
lucrarea metalelor. Întrucât aflase de pasiunea
băiatului i-a spus soției că Seraphim va fi foto-
graf, o meserie pentru care alți câțiva ciclopi
deja și-au dovedit talentul și câștigau bani buni.
Ș-apoi, gândea el, niște bănuți agonisiseră și ei
cât să le dea tinerilor pentru a porni în viață. Că
o singură fată aveau…
Amintindu-și vorbele acelea, lui
Seraphim i-au dat lacrimile. Mama i-a văzut
ochii umeziți dar nu a spus nimic. A terminat
în tăcere de curățat camera fiului și a coborât.
Ținea într-o mână ligheanul de pleu cu peștele
împuțit și ghemotoacele de ziar adunate dea-
supra lui și în cealaltă ligheanul roșu, în care
buretele plutea înspumat în zoaia roșiatică.
În urma ei s-a auzit ușa dormitorului
trântindu-se. ”E supărat că nu vine taică-su” a
presupus femeia ieșind pe ușa din dos a casei,
cu gând să deșerte zoiele undeva mai în fundul
curții.
Apoi, s-a gândit c-ar putea salva peș-
tele, lăsându-l câteva ore în apă cu oțet și
multă, multă sare, să-i alunge duhoarea. Și că
îmbălsămat bine cu mirodenii și dat la cuptorul
bine încins, n-avea de ce nu fi bun, așa c-a pus
peștele într-un lighen curat.
- Mamă! a strigat băiatul de sus. Apoi,
fără să aștepte răspunul mamei a început să
cânte.
Ușa dormitorului s-a mai trântit o dată.
Era curent de la fereastra rămas deschisă. ”Nu-i
supărat” a constatat și s-a bucurat auzind vocea
fiului curgând limpede pe scări, curată ca nepri-
hănitele ape din înaltul munților Bizariei. Dacă
nu i-ar fi fost teamă că oamenii nu-l vor aprecia
cum se cuvine, l-ar fi îndemnat să ia muzica
mai în serios. Vocea lui era caldă și puternică,
melodioasă nativ, însă fără pricepere a strunirii
ei înspre performanță.
- Mamă! a strigat iar băiatul, mai încet
de această dată, parcă nu pentru a primi răs-
puns. A continuat apoi să cânte.
Mama n-a dat fuga nici acum la chema-
rea băiatului, a lăsat să treacă ceva timp. Mereu
făcea asta, de când Seraphim începuse să se
cunoască și, producându-și plăceri de unul sin-
gur, nu i-a dat temei să gândească lucruri rele
despre sine. Anul trecut pe vremea asta omul ei
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 85
l-a luat deoparte pe Seraphim și i-a spus că este
normal să se cunoască, nimic rău în descope-
rirea bucuriilor trupului. Băiatul a negat vehe-
ment apucăturile adolescentine, dar a ascultat
cu mare atenție vorbele tatălui.
- Nimic nefiresc, la vârsta aceasta! l-a
încurajat tatăl, bătându-l bărbătește pe spate.
Bujorii apăruți atunci în obrajii fiului
au convins-o pe mamă că pruncul crescuse și a
început să se teamă de ceea ce ar putea urma,
tinerii ciclop având reacții greu controlabile în
această delicată perioadă.
În Bizaria, de când stăpânirea a permis
liberul contact între oameni și ciclopi, au apă-
rut nenumărate cabinete de psihologie pentru
depășirea impactului întrepătrunderii lumilor.
În scurt timp, întreprinzători destoinici care
au înțeles cursul evenimentelor, la adăpostul
așa-ziselor cabinete de terapie, au amenajat
separeuri și au încurajat exploatarea mai în
amănunt a curiozității reciproce. Erau sufici-
enți bărbați interesați de nurii femeilor ciclop,
părându-li-se rafinat să-și încheie seara distrac-
ției cu așa numitele ”monocluri‘‘. Mai mult,
ritualic aproape, devenise obicei ca imberbii
să-și piardă virginitatea cu femei ciclop. Dar n-a
trecut multă vreme până și femeile oamenilor
au început să caute acest fel de consiliere în mai
exoticele lăcașuri de terapie și o dată depășit
pragul sexual, lumile au început să se accepte
cât de cât, fiecare parte încă având argumente
pentru o justă enclavizare.
Însuși Seraphim avea rețineri fiindcă
văzuse că oamenii nu se acceptau nici între
ei. De la prima ieșire a auzit vorbe ce sunau a
dezgust din partea unora cu privire la semeni:
magrebieni, polaci, țigani...
- Mamă! s-a auzit femeia strigată pentru
a treia oară, dar până să reacționeze, băiatul deja
cobora scările. Era îmbrăcat cu costumul azuriu,
cel de la absolvirea liceului. Cămașă albă de
mătase și pantofii de lac, albi și ei. Cravata era
bleumarin, întocmai ca șosetele ce se ghiceau
de sub manșeta pantalonului când pășea. Părul
vâlvoi de regulă, acum era dat cu briantină și
pieptănat cu grijă pe spate, încât cărarea părea
trasată cu rigla în părul roșcovan. Cu patru
degete mai jos de cărare, ochiul albastru, clipea
șăgalnic văzându-și mama mută de uimire.
- Unde pleci? l-a întrebat femeia privind
în trecere ceasul din perete. Mai era o oră până
la amiază.
Băiatul i-a zâmbit. Știa că-i rămăsese dator
mamei cu un răspuns și la întrebarea de mai
devreme. Ca să prelungească suspansul se prefă-
cea că verifică dacă nu s-au descusut nasturii de la
manșetele cămășii ori de la cele ale sacoului, pen-
tru că își rugase încă de-atunci mama să-i coasă
alți nasturi, la sacou bleumarin precum cravata și
la cămașă azurii ca sacoul. Din buzunarul drept
al hainei mama a văzut ițindu-se căciula cu care
se deghiza uneori când băiatul mergea în ținutul
oamenilor. ”Ochelarii fumurii îi burdușesc buzu-
narul de la piept” a mai dedus ea.
- La Angelique!
Răspunsul băiatului n-a lămurit-o pe
mamă. Știa și el lucrul acesta, așa că a continuat
șoptit:
- Fata din ziar...
Apoi și-a dat drumul la vorbă și i-a spus
mamei că atunci când s-a aventurat pentru
prima dată în ținutul oamenilor a zărit chipul
fetei în paginile unui ziar. Devenise subiect de
știri mondene urmare a unui eveniment straniu,
când unei cântărețe de operă i-a pierit vocea
brusc, fără motiv. Fata era în sală când s-a pro-
dus tragica întâmplare și imediat ce diva fugea
înspre culise și publicul începea să murmure,
înțelegând ce se petrece, Angelique s-a ridicat în
picioare și a început să cânte. Publicul a amuțit.
Amuțiseră și ceilalți cântăreți de pe scenă când
i-au auzit vocea. Doar regizorul spectacolului a
avut prezență de spirit și a făcut semn orchestrei
s-o acompanieze și celorlalți artiști să-și continue
reprezentația. Apoi a făcut un semn către fată,
invitând-o pe scenă. Tatăl ei a luat-o de mână și
a condus-o în timp ce ea continua să cânte.
- De ce a trebuit s-o conducă tatăl?! a
întrebat mirată mama.
- Pentru că nu vede, a spus simplu
Seraphim.
- Ce?! a izbucnit mama intrigată.
Băiatul n-a luat-o în seamă și a continuat
povestirea. Angelique dusese aria la capăt și la
căderea cortinei ziariștii au năpădit pe ea.
- Și-a fost angajată la operă?! s-a mirat
mama de cum li se arată unora norocul.
Nu, nu lucra nicăieri. Lumea spectacolelor
e una dură și nu acceptă foarte ușor nou-veniți.
Apoi e clar că fata ar fi trebuit să studieze pentru
a putea spera la o carieră adevărată. Părinții ei
însă s-au opus. Era mult prea greu să-i poarte de
grijă prin turnee ș-apoi nici Angelique nu și-ar fi
dorit o astfel de viață. Ei îi plăcea doar să cânte și
o făcea cu bucurie ori de câte ori i se arăta ocazia.
De cele mai multe ori cânta în biserică, duminica
și exact asta aflase din ziar Seraphim, că ziariștii îi
scormoniseră prin biografie. Fata cânta în biserica
Lutherană din Piața Concordiei…
- Să nu-ndrăznești! a spus mama cu o
86 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
răutate în glas pe care băiatul n-o cunoscuse
până atunci. A privit-o mirat. Nu înțelegea unde
ori ce greșise. I-a cerut explicații privind-o galeș.
- Să nu-ți iei o neputincioasă, că toată
viața-ți va fi un calvar! De parcă n-ar fi suficient
că e om...
Fără să gândească, Seraphim a dat cu
pumnul în dulapul din bucătărie. Noroc că furia
loviturii a apucat în lemn și nu s-a tăiat în gea-
mul care s-a spart instantaneu în mii de cioburi.
Apoi a văzut peștele în vasul de pe jos și a înțeles
că mama voia să-l gătească. S-a abținut să dea un
șut ligheanului din care crapul îi zâmbea știrb,
și orb, și asfixiat, cu branhiile sfâșiate de degete
nepricepute, parcă nedumerit că oțetul și mama
căutau să-i oprească descompunerea.
A săltat ligheanul peste geamul bucătă-
riei și l-a deșertat în curte. Pisicile din curte au
mieunat de plăcere. Apoi a continuat calm, de
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:
- N-am avut curaj să mă apropii de ea. O
priveam duminică de duminică de la distanță, că
nici printre oameni nu-mi venea să mă amestec.
Stăteam mai mult ascuns sub scara ce ducea la
etajul bisericii, acolo unde doar membrii coru-
lui urcă. De după coloanele de lemn îi sorbeam
vocea și-i imprimam chipul drag pe retină.
Și-acum dacă închid ochiul, frumoasa Angelique
îmi zâmbește cald, așa cum numai ea știe.
Seraphim începea să transpire. A tras
degrabă un prosop de hârtie din suportul de
pe perete și și-a tamponat gâtul și tâmplele
zvâcninde. Mama stătea tăcută pe scaun, cu
privirea plecată în pământ. Nici nu îndrăznea
să-l privească. Să mai comenteze, nici atât. Lui
Seraphim i s-a făcut milă văzând-o așa. Femeia
parcă îmbătrânise dintr-o dată!
- Mamă, a șoptit el blajin.
Mâna mamei s-a ridicat imperativ, ară-
tând că nu cere milă. Apoi i-a făcut semn să con-
tinue. Dar Seraphim nu mai avea chef. Blamul
mamei era greu de suportat. Știa că tatăl, când
se va întoarce acasă, îi va da dreptate mamei.
Niciodată nu și-a auzit părinții să se contrazi-
că, mereu erau de acord cu regulile pe care i
le impuneau. Singurul subiect pe care aveau
scurte discuții era cel recent, cu plecatul tatălui
departe, la muncă.
- Bărbate, timpul trece și orice clipă pe
care o petreci departe de copil îl poate duce la
pierzanie...
Omul râdea și o asigura că prezența ei e
suficientă pentru siguranța copilului. Și iar adu-
cea în discuție problema banilor și mai binele
familiei, iar mama îi dădea dreptate.
www.zonaliterara.ro
 În familia iubitei nu era loc de astfel de
discuții. Domnul Pratt era doctor și câștiga într-
atât de bine încât femeia lui n-a trebuit să mun-
cească vreodată. Nu-i vorbă, și dumneaei avea
să-și dovedească hărnicia în gospodărie și buna
pricepere în chivernisirea banilor. Doctorul
doar aducea bani în casă, grija administrării
lor cădea în sarcina doamnei Pratt. La fiecare
început de an, când își consulta contabilul, tatăl
lui Angelique constata că rezerva familiei spo-
rise față de anul precedent. Cu siguranță și din
acest motiv dovedise atâta generozitate, când a
promis că-i va sprijini pe tineri să pornească în
viață. E drept, domnul Pratt își iubea fiica mai
mult decât ochii din cap. Nu folosea însă nici-
odată sintagma asta, pentru că ar fi însemnat
o prețuire nedreaptă față de starea în care se
găsea Angelique.
Multă vreme după ce i s-a născut fiica și
a eliminat orice dubiu cu privire la handicapul
fetei, doctorul a crezut că plătea păcatele unor
inervenții nereușite, când pacienții i-au murit pe
masa de operație. Își reproșa că poate tratase cu
superficialitatea începutului de carieră proble-
mele sărmanilor care-i imploraseră ajutorul. O
perioadă a trecut printr-o neagră depresie care
l-a împins către misticism, la un pas fiind să se
călugărească. Atunci buna lui soție, care prin
căsătorie trecuse la baptism, l-a rugat să meargă
o dată măcar la slujbă într-o biserică lutherană,
biserică în care fusese botezată. A făcut-o, și
de-atunci, fără să se convertească, doctorul Pratt
a devenit, după cum cu zâmbet pe buze o spu-
nea deseori, un ”duminical practicant”. Acolo a
cântat și Angelique pentru prima data în public.
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 87
Apoi, cântecele ei la final de slujbă s-au auzit
aproape duminică de duminică.
- Mamă, a repetat duios Seraphim.
Înțelege c-o iubesc pe fata asta și că părinții ei
mă acceptă. Nicio clipă măcar nu m-au privit cu
superioritate. M-au acceptat așa cum sunt.
Mama a clătinat amărâtă din cap.
- Nu puteai găsi și tu o fată de-a noastră.
Ce, Dumnezeu, îți veni?
Băiatului simțea că i se înfierbântă iar
sângele în venele gâtului. Apoi și-a amintit de
bucuriile furiei, nu mai departe de seara trecută
când încă s-a lăsat pradă invidiei și a scos ochii
peștelui. Drept e că, privindu-se în oglindă,
ridicolul situației l-a făcut să râdă. Era prima
dată când râdea de felul cum arăta cu micuții
ochi ai crapului fixați cu cremă de ras pe frunte.
Furia acumulată în ani de suferință a părut că se
diluează-în râs și asta l-a făcut să-și spele degra-
bă fruntea de ochii opaci ai nefericitului pește.
Pentru prima dată a adormit fericit.
- Mamă, în înțelepciunea ei, Angelique
mi-a zis că sunt popoare care caută să-și acti-
veze ochiul din frunte, acela fiind ochiul
înțelepciunii. Și, mai spunea ea, noi ciclopii tre-
buie că stăpânim esența înțelepciunii și de-asta
nu avem ochii ca ceilalți oameni...
Angelique i-a mai spus că nu înțelege
cum de vreme de secole ciclopii s-au temut
de oameni și au preferat să străiască izolați și
mai apoi, cum de s-au lăsat supuși. Erau mai
puternici, mai înalți, erau mai rapizi. Ce nu știa
Angelique era că ciclopii nu aveau ambiții. Ei
înțelegeau supraviețuirea ca pe o mare fericire
împărtășită cu membrii familiei. Abia în anii de
pe urmă au început să se lase amăgiți de pute-
rea banului.
Văzând că mama aproape că nu-l mai
urmărește, a dat să plece. Femeia s-a ridicat
atunci în picioare și i-a zis:
- N-aș vrea să ajungi vreodată la vorbele
mele. Bunăvoința oamenilor e doar de con-
junctură. Când nu le vei mai fi de folos, se vor
lepăda de tine...
Seraphim a înțeles unde bătea mama lui.
Încerca să-i spună că dacă Angelique ar fi fost
văzătoare niciodată nu și-ar fi aplecat privirea
asupra lui. Niciodată nu și-ar fi lipit buzele
de ale lui. Despre bucuria plimbărilor printre
pameni ținându-se de mână, cu atât mai puțin
ar fi fost vorba.
Și totuși, primul care l-a acceptat aproa-
pe n-a fost Angelique. Nici părinții ori rudele
fetei, care ar fi putut gândi că vederea cu măcar
un ochi e superioară întunericului nevăzătoru-
lui. Pastorul bisericii l-a remarcat cum stătea
ascuns sub scară și l-a dat pildă într-o duminică.
- De ce să nu-i acceptăm pe frații noștri
ciclopi?! a strigat el din amvon și i-a făcut semn
să se apropie.
Angelique tocmai terminase de cântat
un imn și Seraphim a fost invitat să vină în față,
de-a dreapta fetei.
- E urât omul acesta? a întrebat-o blând
pastorul pe fată. Ea a strâns sfioasă din umeri.
- Nu știu, a răspuns șoptit. Poate dacă
mă lasă să-i ating fața...
- Nu! a strigat pastorul, de din înalturile
bisericii i-a răspuns ecoul. Nu prin cunoaștere
trebuie să definim frumusețea, s-a adresat audi-
toriului. Prin idee să o facem!
Apoi întorcându-se către Angelique, a
întrebat-o blând:
- Ai cunoscut vreodată un om urât?
Fata, fără să stea pe gânduri, a răspuns
simplu:
- Nu.
Pastorul a lăsat clipe lungi să treacă, cât
lumea să ajungă la înțelepciunea pildei lui.
- Vedeți! a strigat apoi, de până și cei
din ultimele bănci au tresărit. Vedeți, omul care
nu vede are parte numai de oameni frumoși în
viața lui! Ferice de tine, Angelique!
Fetei i-au dat lacrimil. Seraphim a luat-o
de mână, protector. Credincioșii din bănci, pe
cât de pătrunși erau de spusele pastorului, tot
au murmurat. Atunci pastorul a ridicat un deget
către cer și a cuvântat:
- De aceea vă spun, nu vă îngrijoraţi
de viaţa voastră gândindu-vă ce veţi mânca
88 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
sau ce veţi bea, nici de trupul vostru, gândin-
du-vă cu ce-l veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa
mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât
îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului,
ele nu seamănă, bu ară, nu seceră şi nici nu
strâng nimic în grânare şi totuşi Tatăl Ceresc le
hrăneşte. Or noi, care-i suntem cu mult mai de
preţ Lui decât ele, de ce ne îngrijim de ele și ne
distanțăm de semeni?  Stă în putere noastră să
ne adaugăm măcar o palmă la înălţimea pe care
ne-a dat-o Dumnezeu? Or poate cineva să-și
schimbe culoarea pielii?
Mulțimea a murmurat din nou, de data
asta a acceptare, impresionată de pildele pasto-
rului.
- Spuneți-mi, credeți că fratele Pratt nu
i-ar fi redat vederea fiicei lui dacă ar fi putut? a
mai întrebat el și a continuat cu însuflețire. Dar,
nu, Dumnezeu nu-i îngăduie asta, tocmai ca
fata lui să aibă parte numai de oameni frumoși
în viață...
După acea minunată duminică Seraphim
a fost invitat să stea în bănci lângă ceilalți enori-
ași și nu de câteva ori a avut șansă să stea chiar
pe locul de lângă Angelique.
- Lucrurile au mers din ce în ce mai bine,
mamă! a spus trist Seraphim din pragul ușii.
Doctorul Pratt m-a recomandat femeilor
pe care le-a asistat la naștere și am fost invitat
să fotografiez la botezele copiilor lor. În ultimile
luni am fost solicitat de multe ori, la fel de fel de
evenimente. Așa am strâns ceva bani și acum
merg să cumpăr un inel pentru Angelique. Apoi
merg la părinții ei s-o cer...
- Ai câștigat bani și nu te-ai gândit să-ți
aduci tatăl acasă? Să plătești datoriile pentru
care el stă departe de noi?! Piei din fața mea!
Seraphim a plecat abătut. Nu credea că
se va ajunge aici. Dimpotrivă, voia să le facă
părinților o surpriză. Firește că ar fi achitat
împrumutul luat de tatăl lui. Firește că astăzi
voia să meargă împreună cu ai lui la parinții
fetei, să se înțeleagă ca între familii egale. Dar
dacă tatăl n-a putut veni, nu se cădea să meargă
doar cu mama. Ori el îi promisese fetei că azi o
va cere oficial de soție, cu inel și șampanie, cu
genunchiul pus în pământ și cu binecuvântarea
părinților. Ai ei măcar, dacă așa stăteau lucru-
rile...
Băiatul a început să colinde străzile în
căutarea magazinelor cu bijuterii. Până acum nu
l-au interesat astfel de lucruri. Multe altele nu
l-au interesat până s-o cunoască pe Angelique.
Până și mama îl credea încă un copil obișnuit de
ciclop, nu tocmai ordonat, certat cu igiena și cu
www.zonaliterara.ro
porniri firești, de furie greu controlabilă. Și așa
r fi fost și acum dacă pastorul lutheran nu i-ar fi
vorbit de autocontrol. El a fost cel care, după ce
i s-a destăinuit în câteva rânduri, fără ca măcar
să-l certe, a râs de năzdrăvăniile lui și l-a povă-
țuit. A râs de nevoia de a-și lipi ochi falși pe
frunte. A râs de toate micile lui necazuri și asta
l-a făcut pe băiat să le depășească ușor. Lumea
nu-i mai părea atât de rea, sau nu în integrali-
tate. Nu se mai înfuria când unii oamenii îi mai
strigau vorbe de ocară, înțelegând că răbufnirea
lor avea alte cauze. Nu se simțeau bine în pielea
lor, suferiseră o traumă demult sau un neajuns
recent și căutau vinovați pentru nefericirea lor
în exterior.
Seraphim nu prea știa ce să cumpere.
Cum nu vedea, fata n-ar fi aflat nici dacă i-ar fi
pus pe deget o șaibă. Angelique, probabil, nici
așa nu s-ar fi supărat, dar voia să se prezinte
bine și în fața viitorilor socrii. Ca să nu greșeas-
că, a gândit că ar fi potrivit să ceară sfatul pasto-
rului și a făcut cale întoarsă până la prima inter-
secție. Acolo a vrut să ia un taxi, dar majoritatea
celor care așteptau clienți aveau imprimat pe
portiere semnul exclamării urmat de cifra doi.
Asta însemna că nu agreează decât ființe cu
doi ochi. Era un mesaj cât se poate de discri-
minatoriu, dar oamenii stăpânirii l-a îngăduit
fiindcă taximetriștii plăteau considerabil taxe la
bugetul urbei și nici nu le venea să riște reori-
entarea voturilor lor la viitoarele alegeri. Altfel,
numărul acestora s-a diminuat considerabil în
ultima vreme, mulți dintre șoferi înțelegând că
banul era mai important decât numărul ochilor
clienților de pe banchetă.
Nu se grăbea, la fată trebuia s-ajungă
abia la cină, așa că a ales să meargă pe jos. A
trecut printre oameni și nimeni nu l-a luat în
seamă. S-a oprit apoi să bea o limonadă la o
terasă în centru și un grup de fete au început
să-i facă cu ochiul.
- Domnu` psiholog! i-a strigat una și
celelalte au izbucnit în râs.
Dacă ar fi avut doi ochi Seraphim ar fi
putut trece drept un tânăr arătos. Nu-i vorbă,
nici așa tinerele fete nu-l considerau de lepă-
dat, iar apelativul de adineauri demonstra fără
urmă de tagadă că nu s-ar fi dat în lături de
la îmbrățișări amoroase. Seraphim le-a zâmbit
măgulit, dar nici măcar o urmă de dorință nu i-a
umbrit dragostea față de Angelique.
Drumul până la biserică nu i-a luat mai
mult de-un sfert de ceas. Acolo s-a bucurat să-l
afle pe pastor citind dintr-o carte, așezat pe o
bancă din primul rând, ca un simplu enoriaș. I-a
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 89
spus ce avea pe suflet. Mai mult, întrucât tatăl
lui nu putea fi prezent la marele eveniment, l-a
rugat pe pastor să-l însoțească, să-i fie martor
de logodnă.
- Nu știu dacă se cuvine, a cumpănit pas-
torul, dar apoi i-a promis că-l va însoți. Iubirea
vine de la Dumnezeu, a mai spus el și rolul
intermediarilor este cel mult conjunctural, nu
definitoriu. Adică, în nici un fel nu mă substitui
părinților tăi, tu fiind major de ceva vreme.
Când a aflat că băiatul nu mâncase
nimic, l-a invitat la prânz. Timp aveau berechet,
că în familia Pratt cina se servea mereu la ora
șapte fix și ceasul abia de trecuse cu o oră de
miezul zilei.
Cât timp au mâncat, pastorul i-a făcut
demonstrația credinței lui. I-a mărturisit lui
Seraphim că el crede că Dumnezeu, dacă tot nu
l-a văzut nimeni vreodată, poate fi și ciclop.
- În egală măsură poate avea doi, trei sau
o infinitate de ochi, că nu cine e sau cum arată
sunt importante, ci însăși minunata și diversifi-
cata creație ne face să-l slăvim.
- Poate fi și o floare? a întrebat băiatul.
Uimirea și admirația au apărut pe chipul
pastorului. A clătinat afirmativ din cap. Inima
lui Seraphim s-a umplut de bucurie. Ideile pas-
torului ajungeau în cel mai întunecat ungher
al sufletului lui și bucuria lor îl inundau cu
lumină.
Dup-amiaza a trecut fără ușor, mâncând,
colindând magazinele și povestind. Când au
ajuns la ușa familiei Pratt, Seraphim avea două
buchete de flori în mâini, unul cu trandafiri roșii
pentru Angelique și altul cu garoafe albe pentru
mama fetei. Pastorul ținea o șampanie mare la
subsioară, de gâtul căreia rugaseră florăreasa să
agațe o fundiță roșie de dantelă.
Când au bătut în ușă cei doi râdeau
ca niște tineri puși pe șotii. Doamna Prat le-a
deschis și i-a invitat înăuntru. A luat florile, a
zâmbit rezervat și le-a făcut semn s-o urmeze
în camera de zi. De-acolo i-a invitat s-o urmeze
în biroul soțului ei, acolo unde doctorul Pratt
se retrăgea să studieze noi tratate de medicină.
Când ușa grea din lemn s-a dat în lături, surpriza
lui Seraphim n-a mai cunoscut margini sau să-și
pună în ordine multele hârtii aferente profesiei.
În încăpere Serafim a zărit-o pe
Angelique, pe tatăl ei, cât și părinții lui! Chiar
dacă avea în mâini buchetul pentru iubita lui,
prima pornire a fost să-și îmbrățișeze tatăl. A
făcut-o. Mamei i-a zâmbit, dar femeia nu i-a
răspuns la zâmbet. Apoi a strâns mâna viito-
rului socru. Când s-a apropiat de fată i-a văzut
ochii plânși. I-a înmânat buchetul de flori și s-a
întors consternat față de toți cei care se aflau
în încăpere. Zâmbetul care lumina de regulă
chipul doctorului lipsea acum cu desăvârșire.
Doamna Pratt afișase un zâmbet de comple-
zență, neutru, de gazdă mereu binevoitoare.
Tensiunea ce plutea în aer l-a făcut pe pastor să
încerce să rupă tăcerea.
- Neștiind că tatăl lui Seraphim poate
ajunge la acest eveniment, băiatul m-a rugat să-i
fiu aproape. De acum, rolul meu s-a terminat,
dar mă bucur să fiu prezent la această logodnă,
de o însemnătate egală cu binecuvântarea lui
Adam și a Evei, când li s-a dat pământul să-l
stăpânească...
- Da, m-a sunat soția mea și m-a implo-
rat să vin, a spus tatăl lui Seraphim parcă scu-
zându-se. Am venit cu avionul, să pun capăt
acestei nebunii...
- Nu va fi nicio logodnă, a spus trist și
tatăl fetei.
Seraphim s-a prăbușit într-un fotoliu.
Și-ar fi dorit să moară instantaneu. Iubita lui
a început să suspine, încercând să țină în frâu
lacrimile fierbinți. A simțit că trebuie să fie
puternic. S-a ridicat și s-a îndreptat spre cana-
peaua unde stătea fata. A îngenunchiat și i-a
luat mâinile în ale lui.
- Nu-ți fă griji! i-a șoptit el încurajator.
S-a ridicat apoi și s-a poziționat în cen-
trul camerei. I-a privit calm pe toți, rând pe
rând, încercând să le afle trăirile. Când privirea
i s-a infipt în ochiul mamei a întrebat-o simplu:
- De ce, mamă? De ce-mi faci asta?
Tatăl lui a întins o mână protectoare
peste umerii femeii lui și s-a încruntat la băiat.
Seraphim a priceput că deja coaliția se constitu-
ise și că nu exista decât un unic punct de vedere.
Dar n-a renunțat și și-a țintuit cu privirea tatăl.
- Tată, nu-ți place de Angelique? Nu e
frumoasă? Nu e delicată?
Dar tatăl nu răspundea.
- Dar părinții ei, nu-ți par a fi oameni de
treabă? Nu v-au primit cum se cade? Nu ți-a zis
mama că domnul Pratt m-a ajutat să-mi câștig
primii bani. Apoi alții și alții?
Tatăl continua să țină privirea în pământ.
Mama îl urmărea sfidătoare. Doamna Pratt a
încercat să detensioneze momentul.
- Știi, Seraphim, și noi ne-am gândit că
nu vei putea întreține o femeie nevăzătoare ori-
cât de talentat fotograf ai fi...
- El va poza la nunți și eu am să cânt! a
strigat Angelique. Așa vom fi mereu împreună
peste tot, acasă și la muncă...
90 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
Despre cântatul la nunți vorbiseră
recent, fata spunându-i că ar fi păcat să nu pro-
fite de pe urma talentului ei, măcar acum, cât
era tânără. Seraphim n-ar prea fi vrut asta și a
încercat s-o convingă că va munci întreit, să nu-i
lipsească nimic.
- Dar pot s-o fac! a replicat fata. Vreau
s-o fac, chiar!
Văzându-o atât de hotărâtă nu s-a mai
opus. Ba chiar i-a făcut cadou un disc de vinil cu
muzică de petrecere și uneori repetau împreu-
nă. Vocile li se armonizau minunat și duetul lor
a făcut-o în repetate rânduri pe doamna Pratt
să aplaude. Tinerii n-o auzeau, că ea mereu se
ținea la distanță de camera de zi când vedea că
deschid capacul pianului.
- De ce n-o placi pe fata asta minunată? a
întrebat iar Seraphim privindu-și mama.
Ochiul femeii fulgera parcă. Seara se
lăsase peste oraș și veioza de pe biroul doctoru-
lui se reflecta straniu în ochiul ei.
- Pentru că nu vede! a replicat sec,
uimind asistența cu veninul strecurat în banale-
le patru cuvinte ale răspunsului.
- Adică sunt prea bun pentru ea? a între-
bat Seraphim aproape amuzat.
Femeia a răspuns afirmativ printr-o
energică aplecare a capului. Seraphim a oftat.
S-a întors către iubita lui și a sărutat-o pe frunte.
- Să mă ierți, i-a șoptit duios.
Fata a izbucnit în plâns. Ca restul celor
aflați în cameră și ea a crezut că Seraphim a
renunțat la luptă și cade în voia părinților.
Mama a răsuflat ușurată. Tatăl lui continua
să-și țină privirea în pământ. Doamnei Pratt i-a
dispărut zâmbetul de pe chip, iar doctorului i-a
apărut o grimasă de durere. Seraphim știa cât
își iubește acesta fiica. Mai știa și că începuse
să-l îndrăgească, nu o dată spunându-i ”fiule”.
Singurul rămas încordat ca un arc era pastorul.
- Să nu faci vreo pros... a dat el să zică,
dar băiatul i-a zâmbit. A ridicat o mână ca și
cum l-ar fi asigurat că știe ce face.
Seraphim s-a îndreptat apoi către mama
lui. A îngenunchiat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o.
- Chiar crezi că sunt prea bun pentru
ea? a întrebat-o încă o dată ținându-i mâna în
mâna lui.
Mama a încuvințat din nou. Atunci fără
să ezite, tânărul și-a înfipt arătătorul mâinii
drepte în găvanul ochiului. Cu o precizie ce
dovedea experiență și-a scos ochiul și l-a pus în
palma mamei.
- De-acum suntem egali! a mai apucat să
șoptească Seraphim înainte de a leșina.
www.zonaliterara.ro
 poesis

Louise GLÜCK

Portret
O copilă desenează conturul unui corp.
Ea desenează ce poate, dar este alb tot timpul,
nu poate completa ceea ce știe că este acolo.
În cadrul liniei neacceptate, știe
că viața lipsește; ea a tăiat
un fundal de altul. Ca orice copil,
se întoarce spre mama ei.
Iar tu desenezi inima
împotriva golului pe care l-a creat.
Fragment arhaic
Încercam să iubesc materia.
Am lăsat un semn pe oglindă:
Nu poți urî materia și forma iubirii.
A fost o zi frumoasă, deși rece.
Acesta a fost, pentru mine, un gest emoționant și extravagant.
....... poezia ta:
a încercat, dar nu a putut.
Am lăsat un semn peste primul semn:
Plânge, lamentează-te, aruncă-te, rupe-ți hainele-
Lista lucrurilor de iubit:
murdărie, mâncare, scoici, păr uman.
....... spus
exces fără gust. Apoi eu

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 91

 închiriez semnele.
AIAIAIAI a plâns
oglinda goală.

Zori

Copil care se trezește într-o cameră întunecată

țipând Vreau rața mea înapoi, vreau rața mea înapoi
într-o limbă pe care nimeni nu o înțelege, în cele din urmă -
Nu există nicio rață.
Dar câinele, totul tapițat în pluș alb -
câinele este chiar acolo în pătuțul de lângă el.
Ani și ani – iată cum trece timpul.
Totul în vis. Dar rața -
nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea.

S-au întâlnit, acum

ei dorm lângă o fereastră deschisă.
Parțial pentru a-i trezi, pentru a-i asigura
că ceea ce își amintesc despre noapte este corect,
acum lumina trebuie să intre în cameră,
de asemenea, pentru a le arăta contextul în care au avut loc aceste întâmplări:
șosete pe jumătate ascunse sub un covor murdar,
pilotă decorată cu frunze verzi −
lumina soarelui le accentuează pe toate
acestea, dar nu și alte obiecte,
stabilirea unor limite, sigure de sine, dar nu arbitrare,
apoi zăbovind, descriind
fiecare lucru în detaliu,
fastidios, ca o compunere în engleză,
chiar și puțin sânge pe cearșafuri –

După aceea, se separă pentru o zi.

Chiar mai târziu, la un birou, în piață,
managerul nu este mulțumit de cifrele pe care le-a obținut,
fructele de pădure se mucegăiesc sub stratul superior -
astfel încât cineva se retrage din lume
chiar dacă altcineva continuă să acționeze în ea −
Ajungi acasă, atunci observi mucegaiul.
Prea târziu, cu alte cuvinte.
De parcă soarele te-ar fi orbit o clipă.
Peisaj aborigen
Mă calci pe tatăl tău, a spus mama,
și într-adevăr stăteam exact în centrul
92 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 unui pat de iarbă, cosit atât de bine încât ar fi putut fi
mormântul tatălui meu, deși nu exista nici o piatră care să spună acest lucru.
Îl calci pe tatăl tău, repetă ea,
de data asta mai tare, lucru care a început să-mi pară ciudat,
de când ea însăși era moartă; chiar doctorul admisese asta.
M-am mișcat ușor în lateral, unde
tatăl meu a sfârșit și mama a început.
Cimitirul era liniștit. Vântul șuiera printre copaci;
Am auzit, foarte slab, sunete de plâns la câteva șiruri mai la vale,
și dincolo de asta, un câine tânguindu-se.
În cele din urmă, aceste sunete s-au diminuat. Mi-a trecut prin minte
Că nu-mi aminteam că am fost condusă aici,
la ceea ce părea acum un cimitir, deși ar fi putut fi
un cimitir numai în mintea mea; poate a fost un parc, sau dacă nu un parc,
o grădină sau un umbrar, parfumat, mi-am dat seama acum, cu mireasma
trandafirilor -
douceur de vivre umplând aerul, dulceața vieții,
cum se spune. La un moment dat,
mi-a trecut prin minte că eram singură.
Unde plecaseră ceilalți,
verii și sora mea, Caitlin și Abigail?
Acum lumina începea să pălească. Unde era mașina
așteptând să ne ducă acasă?
Am început apoi să caut o alternativă. Am simțit
o nerăbdare crescând în mine, apropiindu-mă, aș spune, de anxietate.
În cele din urmă, în depărtare, am zărit un tren mic,
oprit, se părea, în spatele unor frunzișuri, cu mecanicul de locomotivă
zăbovind pe un cadru al ușii, fumând o țigară.
Nu mă uita, am strigat, alergând acum
peste multe parcele, multe mame și tați −
Nu mă uita, am strigat, când în sfârșit am ajuns la el.
Doamnă, a spus el, arătând spre urme,
sigur îți dai seama că acesta este sfârșitul, șinele nu merg mai departe.
Cuvintele lui erau dure și totuși ochii lui erau calzi;
acest lucru m-a încurajat să-mi susțin cauza mai tare.
Dar se întorc, am spus, și am remarcat
robustețea lor, de parcă ar fi avut în față multe astfel de reveniri.
Știi, a spus el, munca noastră este dificilă: ne confruntăm
cu multă tristețe și dezamăgire.
M-a privit cu o sinceritate din ce în ce mai mare.
Am fost ca tine odată, a adăugat el, îndrăgostit de turbulențe.
Acum i-am vorbit ca unui vechi prieten:
Ce zici de tine, am spus, în momentul în care era liber să plece,
nu vrei să te duci acasă,
să revezi orașul?
Aceasta este casa mea, a spus el.
Orașul - orașul este locul în care dispar.

(Traducere din limba engleză de Constantin Severin)

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 93

poesis

Mahmud DARWISH

Am înțelepciunea unui condamnat

Am înțelepciunea unui condamnat la moarte,

nu posed nimic, deci nimic să mă posede poate,
și-n propriul sânge mi-am scris ultimele șoapte:
„Locuitori ai cântecului meu: credeți în apă,
dintre toate”

Străpuns și-ncoronat de ziua mea de mâine,

dorm. În somn
inima pământului mai mare este decât harta lui
mai clară decât oglinzile și ultimul meu cui.
Pierdut sunt într-un nor alb ce mă duce la stele
precum o pasăre, fiind vântul aripile mele.

Din visul meu și limba mea

mă văd trezit de paznicul de noapte
care spre zori mă cheamă cu un semn:
scrie din nou al tău final îndemn,
nu s-a-ncheiat, trăi-vei înc-o moarte.

Ora sfârșitului s-a amânat. Dar până când?

întreb și-ascult. Așteaptă, spune el,

94 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 să mori un pic mai mult.

Dar nu posed nimic,

deci nimic să mă posede poate,
și-n propriul sânge mi-am scris ultimele șoapte:
„Locuitori ai cântecului meu: credeți în apă,
dintre toate.”

Să nu-ți ceri iertare pentru ce-ai făcut

Să nu-ți ceri iertare pentru ce-ai făcut, îmi spun

în taină. Și îi spun celui ascuns în mine:
aici toate amintirile tale se pot vedea:
plictiseala de amiază în somnul pisicii,
creasta cocoșului, o aromă de salvie,
cafeaua mamei, o saltea de paie cu perne,
ușa de metal a camerei tale,
o muscă bâzâindu-l pe Socrate,
norul deasupra lui Platon,
Hamasa, fotografia tatălui,
Mu’jam al-Buldan, Shakespeare,
cei trei frați și cele trei surori,
prietenii tăi din copilărie -
și o adunătură de curioși: „El este?”
Martorii dezaprobă: „Parcă.”, „Pare să fie”
Întreb și eu: „Dar cine e el?”
Nu primesc răspuns.
Îi șoptesc celui ascuns în mine:
„Este el cel care ai fost tu... am fost eu?”
Dar el își ferește privirea.
Martorii se îndreaptă spre mama să confirme
că el sunt eu
iar ea se pregătește să cânte singurul ei cântec:
„Eu l-am purtat, dar vântul mi l-a luat.”
Și îi spun celui ascuns în mine:
„Să nu-ți ceri iertare decât mamei tale.”

Ei nu întreabă

Ei nu întreabă ce vine după moarte.

Deși mai aproape de cartea raiului
decât de cele pământești,
o întrebare îi frământă:
cum să trăim cu astă moarte?
Aproape de viață, trăim și nu trăim –
de parcă viața ar fi un deșert parcelat
unde zei negustori de averi
își târguiesc războaiele.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 95

 Trăim alături de o țărână străveche.
Viețile noastre împovărează noaptea cronicarului:
„deși îi fac să dispară, se întorc la mine de niciunde.”
Viețile noastre îl împovărează pe artist:
„îi pictez și devin una cu ei, înfășurat în negură.”
Viețile noastre îl împovărează pe general:
„cum poate o nălucă să mai sângereze?”
Vom deveni ceea ce vrem să fim. Și vrem o
bucată de viață, nu pentru nimic – dar pentru a
onora înălțarea de după moarte.
Fără intenție, ei rostesc cuvintele filosofului:
„Moartea nu înseamnă nimic pentru noi:
dacă noi suntem, el nu e.
„Moartea nu înseamnă nimic pentru noi:
dacă el este, noi nu.”
Și-au ordonat visele și dorm în picioare.

Într-o astfel de zi

Într-o astfel de zi, în colțul ascuns al unei biserici,

când de splendoarea feminină te-ntuneci,
când într-un an mai lung, de dimineață
se-mpreunează crudul verde cu-albastrul în ceață,

când forma se umple de-al ei rost și-n piept

chiar patima-l pătrunde pe-nțelept,
sub un copac ce viața în toate pomenește
și umbra vrăbiuței de zboruri odihnește,
înțelesul deodată se arată - într-un astfel de loc anume
îmi voi întâlni începutul și sfârșitul și le voi spune:
facă-se, fie de voia voastră s-aveți parte
de trebuie, luați-mă și mergeți mai departe,
lăsând în urmă inima adevărului,
hrană pentru fiicele înfometate ale șacalului.

Voi spune: nu sunt nici cetățean și nici barbar

și nu doresc decât un singur lucru, atâta doar:
o moarte simplă, liniștită, într-o zi ca asta,
în sufletul ascuns al unui crin,
răsplată pentru mult sau pentru puțin,
pentru o viață măsurată în dulce și pelin.
Atâta doar: o moarte pe acest altar.

Acum, când te trezești

Acum, când te trezești, amintește-ți

ultimul dans al lebedei. Ai dansat tu cu îngeri
tineri în timp ce visai? Te-a luminat fluturele

96 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 arzând în focul trandafirului? A venit la tine
pasărea înviată să te cheme pe nume? Ai văzut
zorii zilei printre degetele iubitei?
Ai atins visul cu mâna?
Ori l-ai lăsat să se viseze singur, lipsind din el?
Cei ce visează nu-și abandonează visele,
ei se fac rug și continuă viața visată...
spune-mi cum ți-ai trăit visul ca să-ți spun cine ești.

Și acum, când te trezești, amintește-ți de i-ai

greșit visului. Și dacă ai făcut-o, amintește-ți
ultimul dans al lebedei.

Dacă aș fi fost un altul pe drum

Dacă aș fi fost un altul pe drum, n-aș fi privit în urmă.

Aș fi spus ce spune un călător către o femeie pribeagă:
Străino, trezește chitara și-amână ziua de mâine!
Drumul se va deschide și împreună
vom scăpa din această poveste în care
tu ești tu iar eu sunt un altul.

Dacă aș fi fost un altul pe drum,

aș fi fost al drumului și-ntoarcere n-ar fi fost
nici pentru mine, nici pentru tine.
Trezește chitara să încercăm necunoscutul
ce-ademenește călătorul împotriva firii.
Eu nu sunt mai mult decât pașii pe care-i fac,
iar tu ești busola și abisul meu deopotrivă.

Dacă aș fi fost un altul,

mi-aș fi închis emoțiile într-un cufăr,
iar poezia mea ar fi fost lichidă și albă,
abstractă și ușoară, mai tare decât memoria
și mai fragilă decât roua, iar eu aș spune:
această întindere este cine sunt eu.

Dacă aș fi fost un altul pe drum,

i-aș fi spus chitarei:
învață-mă să cânt coarda ce lipsește,
acasă e acum mai departe
iar drumul spre ea mai frumos.
Așa ar fi spus cântecul meu:
cu cât mai lung e drumul
cu atât mai viu sensul lui,
iar eu aș fi cu un altul pe drum, eu și altcineva...

(Traducere: Cristina Berinde)

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 97

poesis

George VULTURESCU

Sfântul vers neterminat

„Capodopera se iscă subit
precum se ridică praful stârnit la răscruci
de palele vântului, îmi spune Bătrânul Bard.
Cine mai calcă, cu tălpile goale, prin colbul
canonic, reavăn, al unui drum uscat, după ploaie?...”

Știu ce „doare, ca dracu”, Lady Lazarus.

Știu povara asta a versului neterminat,
din literă în literă, din cuvânt în cuvânt
până ce devine un depozit, un siloz al
coșmarelor din care nu te poți trezi...

Vertijul capodoperei se strânge în jurul

eului tău hârbuit
precum lațul capcanei pe care ai pus-o,
în copilărie, printre prunii din ogradă.
Dimineața ai găsit, lângă fierul ei însângerat,
o lăbuță de căprioară, roasă cu dinții
ca să se poată smulge din laț.

Unul ca mine, dintre Pietrele Nordului,

știe că nu te poți smulge dintr-o capodoperă,
98 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 că versurile neterminate cresc, după ce le abandonezi,
precum unghiile și părul morților din sicrie.
Povara asta ne-a deslușit-o William Blake
avertizându-ne că în fiecare scânteie duduie Infernul.

Din capodoperă nu poți ieși altfel

decât intră - și ies - razele soarelui printre
vitraliile catedralelor.
Mai ușor trece cămila prin urechile acului
decât sfântul vers despre iarba din Nordul meu
în cărțile criticilor.
„Capodopera e un seism, mai zice Bătrânul Bard,
el îți dărâmă toate zidurile pe care nu le-ai
escaladat. Povara asta e dată dracului doar vânturilor
să spulbere praful ruinelor...”

Nu doare asta, zic. Nisipul nu este învins

de cel care face din el cărămizi pentru ziduri,
ci de acela care-i străbate întinsurile...
Unul ca mine ar putea revendica tot argintul
pe care-l lasă razele de lună peste tufele de scaieți.
Dar eu, cum nu sunt un bun Orfeu, întorc capul
după pământul neroditor al Sfântului Vers Neterminat,
pământ pietros al unui Titir al Nordului...

Lampa văzută pe deal

Spuneți-i heruvimului
că nimeni nu m-a învățat limba lui -
cei care aud îi cheamă mereu pe cei care nu văd
cei care sunt orbi îi cheamă pe cei care sunt surzi
în poezie e la fel
nici un cuvânt nu-l răsplătește pe celălalt

Miezul Nopții nu mi se pare înfricoșător,

Rainer Maria Rilke, fără heruvimi
poate că nu sunt un bun Orfeu -
cuvintele poemului aud doar după ce le scriu
cuvintele poemului văd doar după ce le scriu
Miezul Nopții e plin de cuiburi
ca și salcâmii de pe Valea Homorodului din sat
auzeam ouăle cum se clocesc singure-n cuiburi
precum auzea mama, cum, noaptea,
Dumnezeu cocea perele-n ogradă

Dacă aș striga pe nume un heruvim

nu ar trebui să-i țin sunetele în gură -
(nici căldicele, nici reci, precum în Apocalipsa lui Ioan)
ce ar fi ele - o rugăciune?
sau coșmarul unei capodopere?

Spuneți-i heruvimului (el vine întotdeauna

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 99

 prea târziu) că versurile despre heruvimi
nu pot justifica o capodoperă

Pentru mine, heruvimul

a fost o lampă văzută pe dealul din sat

Moartea din viață

Moartea asta trebuie dusă
de unul singur
ca și lingura la gură

poți doar s-o muți de pe un

umăr pe altul

dar moartea asta din viață

trebuie dusă de unul singur
până la moartea din moarte
care te-a însoțit zi de zi

Ultimul vers este pielea ta

I-am ascultat pe Bătrânii Barzi -
toți au crezut că ultimul vers transmite
ceva de neprețuit, ceva misterioso

I-am văzut cum se cațără pe el precum ar

escalada un zid - prinzându-se cu unghiile,
julindu-și genunchii. Se atârnau de iedera lui
până-i simțeau lichidul sevei

Îl simt și eu când îi citesc...

Dar nu sunt un bun Orfeu și întorc capul
după el - e un mesaj? O secreție precum a
păianjenilor? Vede el, ultimul vers,
cum se naște mortul din tine?

Nu îngădui să se nască „dincolo” mortul care voi fi

ziua de azi și ziua de ieri justifică
scuipatul - cleiul fricii umane -
cu care ne-ai plămădit din țărână
ca să ții împreună și mortul și viul
și așa să rămână, Doamne

Moartea murdărește ochiul deschis spre îngeri

Ultimul vers este pielea ta, cu ADN-ul febrei

în care scrii și-n care ții, împreună, mortul și viul

febra nu murdărește ultimul vers

cum nuferii nămolurilor nu murdăresc
luciul lacurilor

100 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 poesis

Răsvan POPESCU

Câinele

Dumnezeu m-a văzut așa singur

Și mi-a aruncat un câine-n curte
Are căile lui de nepătruns
Se spune că lucrează prin oameni
Ceea ce este o prostie din start
Cine știe ce fomist, ce amărăștean, ce bezmetic
Că ăștia îi plac Lui!
Na, uite că am spus-o!
Mai departe n-am nicio idee
Mi-a trecut prin cap să-l înec, Doamne iartă-mă!
De plecat n-are cum, potaia
Am un gard de beton de jur-împrejur
Mai înalt decât mine cu o palmă
Gard de contrabandist, zice lumea
Vecinii mei, lăsați pe spate
Cu buzele umflate, cu vântu-n buzunare
Este în natura lor profundă să bombăne
Trebuia să mă descurc într-un fel, nu-i așa?
Altfel, tot ei ar fi spus
Uite ce ratat, ce inadaptat
Noroc că nu știu prea multe cuvinte
Casa părintească se lasă într-o rână
A fost odată o locuință domnească
De oameni cu stare și frica lui Dumnezeu

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 101

 Ce copilărie am avut, cu ochii la stele
Dar n-a fost să fie mai departe
S-au dus rânduielile, tencuiala,
Jgheaburile s-au înfundat de atâtea frunze căzute
O înghite iedera cu mine-năuntru
În cutia poștală mai vin doar facturi
Mă retrag încet, discret, temător
Înainte să închidă la poliție
Cum ar spune vecinii mei
Dar să lăsăm prostiile, să fim open, cum spun americanii
Nu degeaba conduc lumea sau ceva de genul
Dimineața l-am găsit printre brusturi, târșind un picior
Tremura de la fulgerătura de azi-noapte, a fost urgie
Are toate șansele în viață, potaia
Șchioapă, puricoasă, păduchioasă
Cu un ochi mai mare și unul mai mic
Vecinii zic că e însemnată
Și fată pe deasupra!
Ce frumoasă e viața când începe!
Tatăl Nostru, acu să te văd
Așa o rezolvi Tu, mi-o pasezi mie
N-o s-o vrea nimeni, nici de probă
Să mâne o oaie, un miel beteag
Să păzească un coteț de găini jumulite
Nu mai vin vulpi, dihori, jivine
Mânate de foame prin troiene
Nici pădurea nu mai e, nici nămeți
Și nici hoții de lemne
De țărani ce să mai vorbesc
Râcâie pământul prin Italia, Spania
Învață curcuma, șofranul, turmericul
Ne-am obișnuit să fim minimaliști
Fără croitor, cizmar, potcovar, curelar
Măcar lăutari să mai fie...

Clei de oase

Prima mea carte a fost un surogat, o pastișă după Jules Verne

Un fel de schiță pregătitoare, prevestitoare
La vârsta aventurilor pe hârtie
În susul râului, către izvoare
Și mormintele primilor oameni
Care nu se lăsau descoperite
Unul după altul catârii se prăbușeau sub povară
Ca și cărăușii sub molime
Am voie să spun negri?
Caravana se împuțina în fiecare zi
Până când am rămas singur și frustrat
Ce rost are jurnalul acesta atât de minuțios
Pe care nu-l va mai găsi nimeni, niciodată
Va putrezi și el sub ierburi

102 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 Care nu fac nicio diferență între un trup omenesc și un corp de hârtie
Totul este biodegradabil
La sfârșit totul este înghițit...
Tatăl meu, topograful, s-a panicat când a fost chemat la școală
Ca să-mi bage mințile în cap
Învățătorul s-a plâns că am emoții negative
La clasă sunt mai mult absent și mă fofilez de la sport
„Să fim realiști, n-o să poată fantaza toată viața
A venit timpul să intre în rând, în rutină
E cel mai bine așa...”
Apoi i-a pus tatei foile confiscate în brațe, prostioare, cum a zis el
Dar în care eu îmi deschideam cărarea
În inima junglei de nepătruns
Acum știu că mă căutam pe mine în lume
Ce-o fi deslușit tata, care nu-l citise pe Verne
Pe o terasă ieftină, cu mese și scaune din fier
Cu o halbă în față și încă una
A stat acolo până la ultima filă și după
Întrebându-se dacă chiar sunt al lui
Care nu scria decât cărți poștale de la băi
Când a reușit să stea pe picioare a mers la un tipograf
Care a legat manuscrisul cu clei de oase, între două coperți
Înscriind deasupra numele meu cu litere de-o șchioapă
Apoi tata a alergat cu lucrarea la piept
Și toți câinii după dânsul
Erau mulți la vremea aceea, tocmai se demola mahalaua veche
În favoarea unui cartier-dormitor uriaș
Unde el trasa fundațiile cu teodolitul și eu îl ajutam cu stadia
Câinii însă rămaseră de izbeliște, se înhăitaseră
Noaptea trebuia să dai serios din picioare ca să nu te composteze
Mama i-a deschis ofuscată, ce-i hărmălaia asta?
Și ce pute așa?!
Ea nu citea decât facturi, etichete, prospecte
Și pliante care ne veneau gratuit în cutia poștală
Doar, doar vom cumpăra ceva, dar cu ce?
El stătea în prag transportat, încurcat
E ca nimeni altul, i-a spus șoptit
Dar ea zise: tu l-ai cocoloșit! Acu’ descurcă-te!

Simptoma

În vremea Noului virus a venit la mine un om din sat

Și mi-a cerut să-i botez fata Simptoma
Măi, nu te prosti, i-am spus
Poate ți se pare haios, după un pahar, două
Dar nu vreau să te încarci cu un păcat
Până la urmă molima trece. El nu ne va lăsa
Și noi vom ieși, vom birui
Buruienile se vor ofili pe morminte
O să treacă și parastasele și colivele
Doar fata ta va rămâne de râsul copiilor la școală

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 103

 Ascultă la mine care predau
Și știu ce le poate pielea
Viața e frumoasă când începe,
Nu merită ea așa ceva…
Părinte, mi-a răspuns el, lasă-mă-n durerea mea,
Uite cum văd eu lucrurile, care mă iei de prost
Noi oricum nu ne amintim prea multe
Și poate că e mai bine așa
Nu-i cunosc pe ai mei din vechime, nu ne-au lăsat nimic, că n-aveau…
Dumneata spui că erau robi mănăstirești
În bordeie de lut amestecat cu paie
Despre viitor nici atât nu-mi dau seama
Ne pomenim mereu la căpșuni sau d-astea
În Italia, Spania sau Germania, încep să le amestec
Pământul e peste tot la fel
Ca și traiul la containerele în soare
Orașele nici nu le vedem, numai gările, autogările
Care și ele sunt la fel
Deci e clară, viitorul e ceva sezonier și trece
Măcar de prezent s-o leg într-un fel
S-o fixez undeva, cumva
Înainte să plece și ea…

Comoara

Ne naștem într-un țipăt, dintr-o sfâșiere

Și toată viața căutăm un sens sau ceva
Cel mai bine o comoară, le rezolvă pe toate
Așa stau lucrurile
Trebuie să fie acolo, la capătul drumului
Poate un prinț a îngropat-o la plecarea-n exil
Sau un hoț norocos, fugind de poteră
Sărea cu succes dintr-o parte în alta, printre gloanțe
Dar cât noroc să ai?!
Totuși ar fi păcat să rămână sub pământ, uitată,
Ca un ghem de vise irosite
Iar noi să stăm indiferenți, trândavi, relaxați
Și să ne mulțumim cu mărunțișuri
În loc să fim în sfârșit bogați
În sfârșit liberi!
Simt cum mă rod încheieturile tocite
De atâta alergătură în cerc
Dar stai! Acesta pare locul,
Am mai fost aici, mă simt legat, atașat
Sau e doar alt maidan care seamănă
Trebuie să mă adun, să mă regăsesc, să merg mai departe
Îndoiala vine după mine ca un câine
Numai să se apropie, îi dau un picior
Am obosit s-o mai hrănesc, lighioana
S-a prins și ea, păstrează distanța
Mă măsoară din ochi, am amăgit-o destul, oare cât o mai duc,

104 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 Până să treacă la altcineva
Mă lasă genunchii sau eu pe ei
Cu mâinile goale răscolesc printre rămășițe
Îmi par familiare, nu știu de ce
Oare toate astea sunt inventate, visate?
Uite ochelarii de tocilar, ca niște lupe
Și aparatul de îndreptat dinții
Capacele de bere, tocite cu piatra
Numai bune de jucat pe străduțele dosnice
Mingea de ping-pong, patinele ruginite,
Și praștia cu zgârci pentru vrăbii
Pe care nu le ocheam niciodată
Trotineta cu rulmenți uruia îngrozitor la vale
Ața și acele de dat la pește, muzicuța, briceagul,
Și chiștoacele palmate în curtea școlii
Acum știu, nu există nicio comoară!
Nici o altă comoară...

Răsvan Popescu s-a născut la data de 31 mai 1962 în municipiul București.

A absolvit  Liceul Gheorghe Șincai  din București și apoi cursurile Facultății de
Geologie și Geofizică a Universității din București (1982-1987). În anul 1992 a urmat
cursuri postuniversitare de jurnalism la California State University. A publicat până
în prezent volume de proză, memorialistică și a scris 6 scenarii de film. A
publicat: Subomul (Editura Expres, 1991); Omul cu cioc și gheare (Ed. Olimp, 1994);
Prea târziu (Ed. Humanitas, 1996); Purtătorul de Cuvânt (Ed. Universalia, 2002);
Femeia visurilor (Ed. Du Style, 2004) - roman; Niște ciori vopsite-n roșu (Editura
Humanitas, 2006); Cutia cu maimuțe (Editura Polirom, 2013); Peştele cu aripi
(Cartea Românească, 2017); De partea bună a ierbii (Cartea Românească, 2018).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Grupajul de poeme publicat în acest număr al revistei Zona Literară
este inedit şi anunţă apariţia la editura Cartea Românească Educaţional a volu-
mului Pisici pe acoperiş, despre care Cassian-Maria Spiriodon spune: „Răsvan
Popescu, un prozator autentic, și-a descoperit o nouă vocație, cea lirică;
împlinită într-un volum: Pisici pe acoperiș. Cartea confirmă această „întîrziată”
chemare, încărcată de nostalgii, în umbra copilăriei regăsită la maturitate în
bătătura îmbătrînită a satului. Descoperim la lectură o prozodie bine strunită,
fluentă, însoțită de o epică ce afirmă prezentul în culori neretușate. Aș vrea să
fiu un scamator, să pocnesc din degete, să fac lucrurile să dispară/ Să fac amintirile
să dispară… spune poetul , dar cum este/era de așteptat, ele nu se evaporă, ci
se întorc inspirat în poeme cu un anume aer postmodern. Răsvan Popescu este
și ca poet la fel de încîntător cu ale sale Pisici pe acoperiș.”

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 105

poesis

Dorin POPA

Dificultatea de a sta în picioare

sînt zile în care, privind pe geam,

vezi același tablou pe care îl contempli,
de multe ori, în tine însuți
în copilărie, cînd mama plîngea sfîșietor,
nu mai puteam vedea în jur nimic,
îmi amintesc doar că, livid, cu ochii închiși,
priveam cum sufletu-mi tremură înjunghiat,
o imagine care mă va pedepsi apoi,
în fiecare deceniu, în fiecare an, în fiecare zi!
de ce aș vrea, acum, să mă pun la adăpost,
să mă ascund, să mă retrag, iar atunci,
devastat, nedumerit, nu puteam privi prin
geamul viitorului zdrențuit în toate zilele,
în toți anii și în toate deceniile,
în care nu am reușit să uit?
sunt zile, ca această zi, în care,
privind către ceilalti, nu poti vedea decît
drumul tău intrat într-o furtună ivită parcă
din pămînt, din iarbă verde, din amintiri,
drumul pe care ai mers cu avînt cindva
și drumul pe care nu ai mers niciodată
106 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 astăzi, te-ai dus în piață
și nu m-ai lăsat să ies din casă,
bătăliile istoriei pălesc acum,
pe lîngă bătălia noastră
împotriva propriilor dispariții...
ce tare era viața în tinerețea mea,
voiam s-o părăsesc și nu mă părăsea!

Stare de urgență

toate urgențele din viața mea

și-au micșorat volumul, greutatea,
am, de fapt, mai puține nevoi decît știam
am amînat mulți ani să aflu vîrsta mea,
dar azi trebuie să o iau în posesie, gata!
este urgent să te revăd, trebuie să știi
povestea așa cum am trăit-o în ascuns,
ai jucat un rol principal intr-o piesă absurdă,
un rol principal strălucitor în absență
și, dacă nu reușesc să te găsesc, să ajung,
să citești măcar aceste cîteva rînduri triste, fugare,
în cazul în care vor ajunge sub ochii tăi,
în cazul în care vei supraviețui!

Ce cacialma

venisem către tine prost ca mielul

dar acum spui că-ți păream lupul,
că emotivitatea se ascundea bine,
iar tu patinai prin poveștile zilei...
venisem către tine, erai studentă,
abia începusem liceul și credeam
că tu știi să mă citești, că nu pot
să îți ascund nimic, așa cum apoi
nu am mai putut nimic ascunde
(ce puteai să înveți în București,
dacă povestea unui adolescent,
înalt, complexat și stingher, care
nu sărutase nici macar o fată,
nu ai reușit să o citești ?)
venisem împovărat de tot viitorul,
urma să trăiesc pe sponci ani buni,
urma să te aproximez în toți anii,
cînd nu ți-ai amintit deloc de mine,
în care nu ai știut că mi-a fost sete,
nu ți-ai imaginat că mi-a fost foame
foamea și setea mi-au fost aproape,
numai tu m-ai părăsit, tu și norocul !

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 107

 nici dacă te-aș răni de o mie de ori,
de un milion de ori, nu ai plăti o zi
din tinerețea mea trăită lung, scrîșnit,
nu poti plăti măcar o zi din toți anii
în care mi-a fost cumplit de foame
și în care mi-a fost cumplit de sete !

Pe ultima sută

între comic și tragic, oamenii ating

toate clapele, un infinit de nuanțe rebele,
iluzii, ba chiar speranțe, dezastre, nunți,
ură și teamă, pîndă și seducție, lila-orange,
încredere & stupefacție, alb & negru,
negru și alb, cinste și corupție, albastru,
jertfă și tulburare, mimare și credință,
stări paradisiace, aseptice și infecții,
orbiri și limpezimi cristaline, verdeață...
altă dată aș fi fost fericit să nu mă lași
să ies din casă, să hrănesc iepurașii,
să citesc a cincea oară cărțile lila-orange
ale lui Dostoievski, să mi-l imaginez
pe Baudelaire, plimbind un homar prin Paris
și aranjindu-și buclele verzi intr-o vitrină gri,
înainte de a-i întîlni pe Van Gogh, Rimbaud,
Kafka, Dali și pe Ieronimus Bosh, reîncarnat
pentru această întîlnire cu fratele geamăn,
un frate geamăn la distanță de trei secole...
dacă aș avea aceeași viziune ca-n tinerețe,
aș alerga pe străzi repetînd “Nu vă fie frică,
au fost, în veac, încercări mult mai cumplite,
oamenii sunt slabi, dar omu-i totuși puternic,
nu vă fie teamă, dimpotrivă, bucurati-vă,
bucurati-va că ne pasă de ceilalți, că din nou
avem șansa aceasta uriașă de a fi împreună!”
infinite nuanțe rebele circulă cu viteză astăzi
pe autostrăzile inimii și nu poți să nu simți
că dincolo este atît de aproape de dincoace,
că nu am ajuns in punctul acesta degeaba,
că încă mai sunt povești fascinante pe lume
care abia așteaptă să fie scrise și vor fi !

Suflet plin - orașe goale

“Am crezut că putem rămâne sănătoși

într-o lume bolnava” - Papa Francisc
în Anglia, o fată veselă de 19 ani s-a sinucis
de teama izolării, nu era atinsă de Covid-19,

108 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 în România, o fata de 27 de ani a fost ucisă,
în izolare, de către concubin, venit din Anglia,
prințul Charles și Boris Johnson sunt izolați,
amîndoi sunt astăzi infectati de Coronavirus,
un virus democrat, nediscriminatoriu, corect.
corecte sunt și imaginile TV cu orașe goale,
așa cum nimeni nu le-a putut visa vreodată,
nici un poet ori filosof nu a văzut Clujul gol,
astăzi vizionăm ceea ce nimeni nu a văzut !
în Italia, convoaie de mașini pline cu sicrie,
îți sfirtecă sufletul, nu mai poți rosti cuvinte,
vrei să înțelegi, ce poți înțelege, unde privești,
unde se află înțelesul a ceea ce astăzi trăim?
Imnul României, auzit în megafoanele Poliției,
te încarcă, brusc, cu un sentiment nou, aprig...

Timp bun pentru a ne cunoaște

dorim cu toții întoarcerea normalității,

acea normalitate pe care o cunoaștem,
dar, dacă aș putea, aș vrea să o schimb
cu dansul albastru dintr-un spital din Craiova
- medicii au încins hora, în curte, în cinstea
unui pacient vindecat de Covid-19,
care îi privea emoționat de la etaj !
în Vaslui, multi s-au adunat pentru a se ruga,
oamenii s-au rugat și s-au infectat cu toții,
noul virus Corona a vrut să fie și el acolo
ani, ani de zile, am dorit, am visat mereu
să te țin de mînă, să te țin de mînă strîns,
dar acum ne putem lua de mină cu mănuși,
este chiar mai palpitant,
mai ales că pot simți întreaga ta căldură,
numai dacă spui că întinzi mîna către mine ...

Ce ți-e scris

cînd ne-am întîlnit, eram atît de convins

că tu citești profund, că vei descoperi ușor
ceea ce se află scris cu foc pe fruntea mea,
de aceea nici nu m-am grăbit să-ți țin calea,
decît cînd eram în liceu, la Câmpulung-Suceava,
deși din clasa întîia voiam să mă însor cu tine
(tu erai studentă, iar eu în primul an de liceu
- mi se părea cea mai potrivită apropiere!)
bine, era și anul acela în care puteam să zbor,
puteam să zbor, fără să iau în seamă semnele
care prevesteau un drum dur, încărcat cu poveri

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 109

 dintre cele mai grele, poverile mele sufletești
nu aveam nici un sprijin de nicăieri și nicăieri
nu căutam un sprijin, știam că vei citi corect,
pînă la capăt ceea ce îmi era scris...
eu puteam să zbor și să nu țin seama de nimic,
dar nimicul a ținut seama de mine pînă la capăt...
și, în vreme ce așteptam cu sufletul la gură, să citești,
să citești limpede (să te limpezesti!) ce-mi era scris,
eram perfect neatent la ceea ce ție ti-era scris...
ce mie mi-era scris, nu ai vrut să trăiești,
ce ție ti-era scris, nu vreau nici acum să citesc!

Să pipăi

să pipăi mațele acestei lumi splendide,

fără să te încurci cu totul în ele, să le simți,
să pipăi măcar mațele țării tale, încurcate
încă de comunism, de dorințe și de viruși,
să poți, fără să te mai revolți ca-n tinerețe,
să privești, cu emotie și limpezime în ochi,
ghemul sărac de interese, care te-a adus
și pe tine la lumină, care încă te mai poartă
doi-trei ani pe aleile scumpe ale vieții umile!
să pipăi, cu gingășie, măcar de sărbători,
alcătuirea impură, nouă, a lumii în care esti,
să te înduri de tot locul și de toată făptura,
așa cum te-au povățuit bunicii Ana și Ghiță,
așa cum, învolburat, nemuritor, des ai uitat
ai uitat, nu ai vazut, nu ai înțeles, n-ai simțit
în atîtea locuri și cu atîția oameni sporitori,
încît nu mai găsești de multă vreme alinare,
pentru toate, toate, mai crezi ca poți fi iertat?
- nu, de mine însumi, nu, niciodată, niciodată,
sunt mult prea slab, ca să mă pot ierta!

Toamnă

mai spune că sunt vrednic și că încă pot

lacul Ciric să-l trec rapid, de multe ori, înot

am mai plecat, dar m-am întors fără lumină,

atunci am pierdut armura albă & sabia fină

se înserează, dar lumea e mai frumoasă,

mă invită la dans o tipă orange cu coasă

măr de aur mi-ai fost, de tine-mi va fi dor

tipa orange îmi spune că-s bun dansator

110 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro

Florin PALAGHIA
Dincolo de capătul pământului
Dincolo de capătul pământului
se pare că îngerii au aripi de lemn
și scriu poeme
amețind trecătorii pașnici.
Ici-colo, câte un om
merge nepăsător pe norii argintii
spre un oarecare tărâm al copilăriei
unde orașele așteaptă călătorii rătăciți
atârnate de spațiul incert
ca niște cutii de chibrituri.
Unde sunt nemuritorii ?
Scena se umple cu saltimbanci,
femeile speriate își caută pruncii.
Nu mai avem judecători
strigă mulțimea,
nici păstori, nici măcar amintiri,
răspund îngerii !
Și îngerii cu aripi de lemn
www.zonaliterara.ro
poesis
scriu în continuare poeme
promițând tuturor o schimbare, un semn.
Dincolo de capul pământului
au dispărut cu desăvârșire
și cimitirele.
Se întâmplă să mă nasc
Se întâmplă să mă nasc între patru pereți,
îngerii mă așteaptă-n picioare,
departe de trup, cu mâinile pe pomeți,
stau de pază pe hotare la fiare.
Singurul punct de sprijin e cuvântul
și spărtura orbitelor și ziua de mîine,
în biserica de pe deal mă botează vântul
și lumina hrănește boțul de pâine.
Ies din togă și mă-mprăștii în vânt,
camera e goală, de-abușilea prin pupilă
mă tulbură repausul petrecut pe pământ
2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 111
și redescopăr pământul cu aripi de acvilă. ce vrei să știi putregaiule ?
De ce în formă de cruce,
Cerul gurii mă arde și lumina gălbuie de ce în cruce,
se așază mirată peste iarba ce pasc, de ce ?
printre gene mirată noaptea palidă suie
în troița luminii unde astăzi renasc. Despărțire

Pregătește-te de bal Lanțuri zornăitoare,

uși blindate, oameni înarmați.
Totul se șterge, Comand în gol:
totul dispare, capul, gura, La stângaaaaaaa !
ochii cuprinși de mirare. Convoaie de soldați pașnici
se îndreaptă spre mine.
Dacă mai crezi în îngeri Închid ochii,
așează-te pe aripile mele carnea ta are miros de dinamită.
ca să vedem de sus Presimt cataclismul,
străzi în dezordine. mă las în genunchi și mă târâi
Apropie-te de muguri, poate vom înflori spre groapa comună.
și în altă parte de vorbire Cineva întinde mâna,
vom călători. mă trage printr-un orificiu
și-mi spune:
Pregătește-te de bal, printre flori mai bine-i aici decât în ospiciuuuuu !
pune-ți voal de stele Și vine sfârșitul,
și parfumul de nori. o dungă neagră,
un zgomot infernal
Vino în tinerețea iluziei mele, ochii tăi rugători.
îți promit că voi fi cuminte Nu mai am carne,
ȘI vom dansa printre stele... în aerul e tremurător
doar glasul tău
În formă de cruce în care alunec,
alunec în boareeeee !
Unesc extremele,
alături de tine în cruce Lacrima mă urăște
mă întreb,
de ce în formă de cruce ? Plâng ca un copil la marginea satului
și cuvintele mă devoră și lacrima mă urăște,
și spinii colcăie. așezată pe marginea patului
femeia se ridică și mă iubește.
Mă rostogolesc în aerul străveziu,
am mâinile paralele cu pămîntul. Se apropie de fereastră,
Extremele există ? desigur că o voi îmbrățișa,
Te privesc pe furiș ea știe că o să mă cucerească,
și mă întreb: eu vreau să cânt cu ea.
poți încă să mă iubești
în formă de cruce? Cred că va deveni violentă,
se va transforma într-un pește,
Îi răspund, va aluneca în privirea mea,
pentru că exiști ! dar lacrima mă urăște.
De undeva vocea interioară:
112 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
Zilele se agită în acvariu,
timpul apasă fără temei,
dezbrăcându-mă
gravitez în jurul ei.
Cum, nu plângi ?
mă-ntreabă ea cu uimire,
dar eu știu că lacrima mă urăște,
mă urăște-n neștire.
Derută
Caut un cuvânt, o literă,
trupul tău de metaforă,
știu că libertatea mă critică,
înainte de culcare mă aliez cu opoziția.
Mă eliberez din captivitatea lirică,
mă apropii de cuvânt
și de tine
în formă de literă.
Opoziția mă huiduie,
lichenul începe să mă sufoce,
nimeni nu vine să mă apere,
să mă dizloce.
Mă baricadez, fortificațiile
și cuvintele încep să se masturbeze,
afară ninge, visez,
greierii cântă pe metereze..
Moment de tandrețe
Încerc să termin romanul,
la pagina treisprezece
câmpul pe care trec husarii
începe să freamăte.
Eu te iubesc încă
și e dimineață,
te rog privește-mă
să-ți spun cât ești de frumoasă !
Mă privești
în golul care ne tulbură,
iar eu încerc încă să-ți explic
de ce îngerii te adulmecă.
www.zonaliterara.ro
Noli me tangere
Scriu, nimeni nu-mi spune de ce,
așa sunt poeții, grăbiți,
anticarul nu mi-a vândut cărțile
anilor mei cumpliți.
printre gratii te-apleci
să mă vindeci de stele
scriu, nimeni nu-mi spune că treci
pe străzile mele.
Nu-mi mai aduc aminte,
încercând să navighez
printre cuvinte
de crez.
Poemele vor să mă ucidă,
dar eu scriu și scriu
întrebând îngerii din firidă
dacă-s viu.
Totul e fragil
Știu c-ai să-mi lipsești,
vei încerca să-ți refaci viața,
totul e fragil, peștii roșii, acvariul maro,
dar mai ales dimineața.
În interiorul cu naturi-moarte
tablouri anonime și stele,
declarații de dragoste
și zăpezi veșnice și iele.
Nici un înger nu mă caută,
știu că vei pleca în amurg,
vei rămâne o pasăre
zămislită de marele demiurg.
Pe-un alt hotar
Dau ocol zilelor, spațiul trădează,
ocolesc mocheta cenușie, în zadar
încerc să conving pereții care dispar
și să mă apropie de tine la amiază.
Labirintul mă amețește
cu forfota lui balcanică,
2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 113
greieri pașnici și singuratici
cântă pe bolta mecanică.
Fugă lirică
Dispar trecutul, prezentul,
cuvintele nu mai au greutate,
nici alfabetul, nici poetul
printre metafore.
Devin redute
două milenii înspăimântătoare,
gata, gata să ne sărute
peste hotare.
Mi-e dor de tine,
te-aștept când se îngână
ziua cu noaptea
să mergem pe lună.
Stema din copită
Azi noapte caii alergau pe străzi
gonind pe o câmpie nesfârșită,
zdrobind o lume de miriapozi
cu umbra lor și stema din copită.
Stăpânii lor muriseră de mult
și caii slobozi prin cetatea goală
își căutau stăpânii ce demult
nu mai erau în lumea materială.
Erau flămânzi de libertatea lor
și în neștire sfârtecau pământul,
desprinse umbre dintr-un alt popor
trecând pe lângă mine precum vântul.
Azi noapte caii fremătau de dor
gonind printr-o cetate părăsită,
nisipuri mișcătoare-n urma lor
mă îngropau în stema din copită.
Pictură naivă
Pereților le-au crescut aripi.
În mijlocul odăii Sfăntul Gheorghe
taie capul balaurului.
Bătrînii pașnici
se pregătesc de sărbătoare,
114 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
din aripile îngerilor
curg izvoare.
Mama ne cheamă la masă,
îngerul ei se ridică la ceruri.
E dimineață.
Patrii răvășite
Lipsesc din viața mea cuvinte :
naștere, moarte, înapoi-nainte.
Fără să înțeleg cum trece viața
și răpăie lumina dimineața
mă-nvârt în cercul tinereții mele
lovindu-mă de stârvuri și de stele.
Pe roata care scârțâie neunsă
zace o lume încă nepătrunsă,
stafiile bolnave prin subsoluri
așteaptă asfințitul după storuri.
Nu voi lipsi, voi fi la întâlnire,
și vom dansa o noapte în neștire.
Cu jumătăți de mamă și de tată
pierdut înlumea noastră de-altădată.
te caut printre patrii răvășite.
Și-n mintea mea cu storuri ruginite
o să mă vindec în lumina-lină
cu morții ce cu tine se închină.
Pe ulița armenească
Deși sunt în altă parte
le zic îngerilor că voi scrie
încă o carte.
Ei vor să mă ademenească
și să mă mut cu ei
pe ulița armenească.
Eu mă așez pe umerii lor,
îmi crește o aripă,
care se deschide să mă înghită.
Poemele sunt așezate-n ciuturi
poeții chefuiesc printre vocale
îngerii beau lumină din pocale
poemele se scriu și cresc bizare
aici în cerul nostru printre fluturi.
www.zonaliterara.ro
 poesis

Petruţ PÂRVESCU

VII + UNU poheme neterminate

”lumi stele pământ cer lună soare

lumi paralele care nu există -
există numai o dimensiune repetabilă a visului geometric!”
(citat din memorie)

I. vesel cântecel dat să trăiască în toată libertatea

dimineaţa seminţelor celor ce sunt şi celor care vor urma

zile şi nopţi truda acestui cântec secerişul falnic
pe câmpia numerelor
fără de început vor atinge cândva marginea lucrurilor în cununa împletită a
spicelor grele
pe lacrima trupului neterminat mă aplec şi înnod legătura ei dublă
în cruce pe brazda de pământ cald
sălăşluire fără de odihnă zorile pâinii în fiecare dumicătură

cu mii de picioruşe ecoul lutului în alveolele celulelor verzi

transmigrând învelişul epidermei înflorite prinde contur şi zboară

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 115

 înăuntrul acestui ochi deschis în afară ca un ghioc fermecat
toate căutările îşi au un început previzibil

fără-ncetare mersul mulţimilor pe valuri fierbinţi în dunga buzei umede care

pipăie cerurile albastre ale altui trup
sămânţă pe sămânţă scut pe scut cu sabia în teaca de aur
corăbii de gesturi aruncă pe maluri aproximative îndemnuri
dincolo de care o mână albă înfloreşte prelung printre cearceafurile nopţii
acolo în îndepărtatele ceruri ale vederii multiple

fericit acest grăunte de nisip

înflorind în carnea pietrei ca o mireasă în dimineaţa bărbatului
eu singurul mire pervers tu singura certitudine absentă

o cruce de sare la întretăierea drumurilor creierul un apendice gelatinos pe

fundul acestei disertaţii
învăţ târziu alfabetul rostirii după o lungă sahară de vorbe plouă cu
necuvinte în toate părţile deodată
frate durut mă descopăr de mine în afară
mă împreună cu mine înlăuntru

florile de cristal înfloresc în gura mea ca într-o peşteră limba scrie în

tustrelele timpuri
cuvântul vine invers ca şi naşterea

sunete după vedere sunete după auz repetiţii în fiecare

element al unei gramatici obosite
fără metafore fără cuvinte
gesturi juisări juxtapuneri intersecţii

repetăm în ordinea inversă

cu frecvenţe diferite ecoul
apeluri calde interzise înregistrări ciudate prin perete văd şi aud calculate
descrieri
în serie în paralel
idiograme
pe cipul de lut amprenta unui păsări bipede

în jurul meu
liniştea
o rugină imensă

II. egal depărtate împărăţiile pustiirii

stă între genunchii pecetii semnul căutat

şi fiecare atitudine a mirării vindecă pipăitul unei mâini străine
cu nările larg deschise în văgăuna putredă a cărnii înfloreşte dorinţa ca o
116 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 provocare continuă
dincolo de precepte instinctul
redescoperă anotimpul acestui peisaj repetabil

un codru de obiecte răstignit în apusuri tâlhar al secundelor nevindecate

mărturisim ceva vag absolut

măr-tu-ri-sim
pe fragmente
pe uliţe pe caturi câte ceva acolo ascuns
nemurmurat
în procentele aleatorii formei
dintr-o eroare făgăduită

III. şi-n trupuri sădi-vom de-a pururi povara iubirii

dulce neterminare a lucrurilor

mereu aproapele mereu departele sinelui mereu
există undeva o femeie singură
pe care tu o doreşti în momentele tale de singurătate să te umple să te
pustiească pe de-a întregul pe care tu o vrei o simţi adânc organic ca pe o
proprietate
nealterată şi ea să nu ştie niciodată cum arată această propunere a gândului
tău necesar
corect
să nu aibă cunoştinţă niciodată de această vascularizare a posibilităţilor tale
de înjumătăţire
de altruism ferm
(câtă pierdere de energie nedeclarată
câtă imaginaţie bogată)

• o dragoste care nu se termină dar nici nu se încheie niciodată

• ca orice încercare de iubire

o dimensiune abstractă
neutră în compartimentele neuronului
sinapsă mută pe fişierele calde aşteptată mereu şi fără de chip
şi fără de asemănare
fără de gângurire în apele clare ale deşertului zilnic împlinirea deplină

scriu la acest poem cu tine şi fără tine zadarnic şi în fiecare zi

un cântecel
al dezdrumicatului cântec
ales pentru a se zidi înzidit pe uliţa naşterii un alt zid
copia unor alese dezmoşteniri

tu vii târziu în fiecare moarte ca o fericire neterminată

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 117

 şi în lacrima trupului cauţi urma acestui zbor neterminat
a două păsări bipede

cu dragoste şi iubire am înjumătăţit mereu locul acesta ca pe o primejdie

dorită
l-am împărţit cu cineva gândit din neputinţă
şi aşteptare
l-am apărat şi îngrijit l-am hulit şi l-am iubit deopotrivă ca pe o proprietate
duală nemărginită
ca pe o justificare a dorinţei
călăuza dublă am fost prin pădurile obiectuale şi nu am ajuns nicăieri tu şi eu
parametrii secundei viitoare
într-o efebie continuă

călător invers
prag pe prag a pragurilor mişcătoare cărări
în biserica gurii
un clopot alb în noaptea spovedaniei cuvântul

IV. nimeni pe-aproape doar o ciudată părere

mereu şi mereu am pornit vânătoarea am întrerupt vânătoarea

am iubit vânătoarea
mult prea vrăjit de peisajul făpturii pe aceste tărâmuri mişcătoare
cu ochii şi cu mâinile am pipăit contururi suprafeţele curbe
suprafeţele plane bile şi cuburi puncte şi linii
n u m e r e l e acestei nesfârşite iluzii

în apele clare în noaptea visului

piatră pe piatră am spălat pragurile celulei
piatră pe piatră am frecat duşumeaua
am locuit îndelung peştera trupului ca un sihastru
am orbit îndelung în noaptea luminii
până mi-au înmugurit ochii
şi nu m-am dumirit

stau aplecat deasupra acestei mâini care scrie

care rescrie un alfabet demult inventat

V. icoana făpturii rebele

învinsu-m-am singur la masa tăcerii

singur cu sufletu-n palmă adăstat
cerşetor al vederii
singur o mie de ani

locuiesc mereu o zi neterminată

118 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 fără istorii

fagure al mirării
mal fără apă
vis în vis mire al tuturora

VI. călător prin pădurile facerii

eu însumi pe răbojul mirării

în lumină slava celui apărut deasupra lutului
primenit de uimire şi teamă
în arborele fruct care te devoră invers

trece timpul din care timp frunză crestată în ghioc

curge în jgheabul făpturii imagini secvenţe peisaje

VII. inima ta o sărbătoare aleasă

jumătate pământ jumătate sămânţă matematic vorbind fără cuvinte

rod falnic între picioarele cuvintelor ugere pline virgine
ţâţe îngrăşate organic natural
în tarlalele cărnii uzine întregi de fotosinteze şi lanuri mănoase de grindină
valul clepsidrei de sânge pe aleile strâmte ridică biserici

în jurul nostru de o mie de ani miroase a creiere excitate

a organe care putrezesc în erecţie
fiecare vede la căpătâiul său un complice developând obiectele
din spaţiul celuilalt
prin tavan cade mereu o stea umedă care fumează

la masa mea de lucru nu mai scriu nu mai citesc aceste poeme

se construiesc din acea incapacitate perversă de a vă spune ceva

VII+UNU. ecoul unui strigăt nenăscut

înnumărându-Te
de la un sfârşit spre celălalt sfârşit de la un capăt spre celălalt capăt început
trupul acestei mirabile dimensiuni
într-un amurg de zori ai neodihnei

mă uit peste câmpia numerelor

proprietăţi devastate de vis în sângele fiecărei celule
imaginea inversă a unei celule vorbitoare deasupra fiecărei guri încleştate
fiinţă aproximativă cuvântul în alveolele pergamentului
un creier cu rădăcinile frunză !..

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 119

poesis

Monica ROHAN

Melancolii

Îți spun să asculți verdele ierbii. Soarele alb stă în inima de demult și se leagănă
ca o șoaptă pe jumătate șoptită, jumate uitată.
Deasupra ierbii plutesc iepurii casei, cătrețul dus de apele sufletului pe râu în
jos și deasupra pământului totodată.
În aerul blând mușcă moale amintirea difuză, nostalgia cu gingii de petale.
Ascultă aburul ierbii cum se înalță din pieptul meu înverzit. Nasturii încolțesc
în carnea țărânii. Sâmburi amari desferecă nostalgia...

Oxigen

Țesutul străverziu al amiezii se înfășoară în jurul plămânilor mei, desfoliind

iluzii – iată, respir –, fagocitând bule verzi – oxigen! respir, iată – suite din mâlurile
memoriei. Acolo fermentează zahărul copilăriei. Lumina subțire pocnește ca o
crustă roșcată crescută pe genunchi.

Deversare

Iată, Erasmus – Versamus, o, de-vers-are! –, fulgeră, și-mi încerc dioptriile

prin frunza de brusture sfâșiată. Apa s-adună în țesut vegetal, se-nverzește,
120 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 se amărăște, se face de leac. Scurmă în ochii mei batracieni, iar lintița brună
respiră-n șuvoiul de vers lacrimal.
O clipă îmi pare că lumea-i de sare. Sub mâzga țărânii străluce un pământ
limpezit, de cristal...

O vedere

Numai o ușă de sticlă

să dea spre ierburile tupilate-n neveștejită răcoare
să cunoașteți ochii de vulpi devotate
țârâitul ploii pe carapacea gândacilor.
Astea toate, prietene mie
își strecoară fagurii moi
într-o grădină din chiar centrul altei grădini
undeva între frunte și inimă
unde nu încetează dansul blând rotitor.
Numai o ușă din sticlă de-ar fi
să vedeți rodnica ploaie de lacrimi
o ușă de sticlă
să dea înspre ochii nenumărați
din adâncul inimii mele.

Sincopă

Ca-ntr-un cuptor
în stomacul acestei păsări de pradă
pârjolită pe-o parte șed
cu frica făcută ghem
în sân cuibărită.
Uliul aprig neînfricat
suie lance în jarul bolții cerești
smulge hălci de jar
lasă stelele oarbe
flacăra visului o înghite -
Și-uite-așa rămân vlăguită
fără ochii în care visam
bolta cu stelele
până la ultimul vers
care întotdeauna uita
coordonatele
stației orbitale haltaterra -
și noaptea arsă e jumătatea digerată de viață
și of
e vremea să mă întorc
pe cealaltă parte
(de mi-o mai fi)
să mă întorn înspre
translucidul din oul-primar
clipocind înstelat de miracol.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 121

 Rumoare

Deasupra cenușii
ploaia țâșnise din arcul solstițiului.
Umbra săgeților, într-una, de-atunci
se scufundă în mare.
În câmpia arsă cresc dinții câinelui singuratic,
vrejuri de sticlă neagră apucă inima
și gâtul cuvintelor într-o cingătoare.
Mi-e sete de-atunci
și suie un vuiet continuu
în labirintul din țeastă
sub casca de fier
unde fluturii diafani ai zăpezii
cu șase aripi cenușii mătură aburul
din urma sufletului.

Decantarea iernii

Îmi amorțise bărbia încât fiece tremur spărgea câte-o pojghiță - de abur înghețat.
Vezi bine că era frig și parcă-mi era și rușine să mai aduc vreun cuvânt
zgribulit. Așa încât plimbam pietricele de gheață pe deasupra măselelor ca
niște bomboane cu gustul cuvintelor tăcute anume pentru tine.
Era o dimineață limpede și cinstită. Sta drept înaintea înghețului ce va să vie...

Fratele melc

În casa melcului șade liniștea cu genunchii la gură. O lamă împăturită închipuie

scutul cochiliei.
Mi-am tăiat degetele. Palma mea s-a albit, golită de sânge. Mângâi ceața cu o
mână uscată, subțire și translucidă.
Cornițele moi înfășoară lumina, pipăie aburul văzului, și se resorb, smerite, în
fața rănilor mele.
Fratele melc. O, frate melc!
Poemul catifelat se strecoară între pietrișul dur. Lasă în urmă o dâră ușoară,
din rana unor cuvinte de aer. Nu se aude...

Suavitate

Greierii împrăștie un fel de disperare. Înțeapă obrazul lunii cântarea lor.

În grădină, noaptea calcă pe vârfurile degetelor, printre firele de iarbă. Noaptea
pășește desculță.
Incisiva suavitate a iasomiei îndreaptă gândul spre tine. Și văd...

Bai bai / bye bye!

Când se apropie umbra crește lenea

și sub umbră orice se poate ascunde
122 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 oricine își poate abandona papucii
mănușile masca de castravete picurii
de sudoare steluțe cristalizate în porii
fiecărei speranțe iată-mă și pe mine-n creștetul zilei
nu știu cum m-am suit privesc spre
vârful nasului conciș iar lenea elastică
și cu pielea prea mare zice hai fiii mei
inima bate somnoroasă din ce în ce
scoate-ți papucii șiretul nu-l mai distingi
numai umbră lălâie scăldătoare
în bie, nu-i bai.

Ca-ntr-o apă

Acolo stă ea. Scotocește prin coșul coastelor mele. Inima în foiță de staniol
auriu, aseptic. Sunet înalt. Susurul de cristal al luminii curge fără opreliști.
Ea stă acolo, înaltă, înveșmântată în rochia lungă a tuturor viselor.
Privește în mine ca-ntr-o apă crescută prea iute.
Scoate un pieptene, un bondar de aur curat, un set de imagini ușor voalate. Și,
de fapt, nimic din toate acestea. Ele n-au existat.
Ursitoarea de-abia acum mă visează...

Tristețea se desprinde din mine și cade în mine

Sunt tristă. De un timp toate îmi ies anapoda. Asta ar trebui să mă bucure. Nu
mă încrâncenez, și lucrurile – „de la sine” – se strâng în jurul meu ca o apă
murdară, brăzdată de riduri usturătoare. Apă cu cicatrici. Nu pot bea, iar setea
se gudură ca nodul eșarfei, întâi mătăsoasă, și-apoi...
Rămân suspendate cuvintele mele. Suspendate pe dinăuntru, undeva, în drum
spre ieșire. Ca și cum ar sta la uscat. Până de tot și detot...
Iar sensul acestui „sunt tristă” cade ca un bănuț într-o fântână fără fund. Un
clinchet, când și când, la început. Apoi tăcere... nesfârșita cădere-n tăcere.

Privelişti

Măcar știu că m-a citit cineva

n-am vorbit în pustie
iar dacă tu cititorule nu exiști
atunci și eu s-ar putea
să nu fiu aievea
că de nu-s îndestule străluciri
cine să stea-n loc înaintea unei priveliști agonizânde –

cine în fața feței semenilor săi

s-ar înfățișa
cu inima goală
cu limba uscată
cu moartea nebiruită...?

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 123

avatar
Când tai un copac în Rusia, tai un
violoncel sau un bariton...atât e de complex
acest spațiu muzical - cu rezonanțe de mare
profunzime - încât armonicele și timbrul
inconfundabil al interpreților se disting ca o
esență de lemn prețios ori ca o blană de samur
cu care îți învelești sufletul. Voci mari ca niște
trunchiuri de mesteacăn, stejar, frasin, carpen,
fag, păduri întregi de ambră scufundate în
traheea unui sunet. Ce trahee de cristal, ce
turbioane cu păstrăvi au glasurile lor! Și mreană,
și cegă, un sunet de pește sărat, mied și cenușiu
nordic!
124 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
Un glas ca un abur de samovar, așa ni
se relevă Boris Shtokolov în romanța Când ai
uitat, cu acompaniament de cobză și balalaică,
ori Boris Gmyria cu Oh, Dacă aș putea să mă
exprim printr-un sunet! Ce armonie nostalgic
rusească, o melodică ca o mantie de ceață
albăstruie, miere sălbatică neagră, de brad,
legato-ul în pianissimo e o șoaptă, fortele e robust,
violoncelic, plin, cald. Pentru a mă familiariza cu
sonoritatea, am ascultat câteva zile la rând doar
voci de bas și bariton, Mihailov, Ștokolov, Mark
Raisen, Ivan Rebrov Rebroff, și între ei, Feodor
www.zonaliterara.ro
Șaliapin1. Indiscutabil, un stil aparte. În fiecare
lucrare audiată, vocea se transformă, simte
pânza freatică a lucrării.
În cântecul lui Smith Eryomka din actul
IV al Carnavalului de Alexandr Serov, transpare
bucuria țăranului la târgul de duminică, printre
vocile gureșe, de rândunică, ale corului feminin.
Vocile sopranelor au ciripit de pasăre, iar între
ele, glasul lui sfătos, cu unduiri uleioase de
râset, hâtru, ironic, îndemnând la voie bună, la
dans și la petrecere. Cu fiecare reluare, prima
notă a cupletului crește în intensitate, apoi
estompează culoarea până aproape de plânset
într-o expresivă messa di voce, iar în coborâri
glasul capătă inflexiuni întunecate, de codru
neumblat, de amurg. E genial modul cum
preschimbă, pe fundalul corului, plânsul, într-o
ultimă izbucnire, într-un ultim joc, ca înainte de
război sau de moarte.
Modul în care își face intrarea pe
acompaniamentul de balalaikă, dovedește o
strategie acustică. Începe încet, așa cum făcea
și Delavrancea, marele orator român, parcă
tatonând auzul și atenția publicului, pentru ca
să izbucnească printr-o fermata robustă ca un
catarg de corabie înfipt în liniștea captată și
apoi, cu un râs abia stăpânit, cu o poftă ieșind
din toți porii sunetului, își spune povestea în
mii de culori, precum un negustor care vinde
mărgele și mătăsuri, luând ochii privitorilor.
Magnifice sunt modulările vocii dinspre
sarcasm spre sobrietate, niciodată nu lasă
lunecarea înspre un palier sonor fără a-i conferi
convertirea la maiestuozitate. Un amestec
măiastru, de personaj parcă desprins din
snoavele bâlciurilor și târgurilor de duminică de
prin cătunele Rusiei, are culoarea autenticității.
O voce extrem de senzorială, înglobând formule
vizuale, kinestezii, olfactive, tonul e pe deplin
îmbrăcat în culoarea cuvântului, e o ființă, e un
alizeu care domnește și plutește peste oameni ca
un scarabeu. Mag și povestitor, râde și plânge,
strigă, imploră, povestește, amenință, cheamă,
alungă, și cu toate astea, nu e el, ci gândul
compozitorului, alegorie a unui gând muzical
încât, pe drept cuvânt, putem spune că Șaliapin
era un jin, un duh capabil a se metamorfoza
într-o mie de fețe și de personaje, dându-le
viață, întruchipându-le pe fiecare cu vocea, cu
culorile lui sufletești, cu trăirile și umorile lui.
Amprenta lui Ioșka2, păpușarul pe care
1 Feodor Ivanovici Șaliapin, 13 februarie 1873-12 aprilie
1938, cunoscut și ca Theodore Chaliapin ori Fedor Chali-
apin, Feodor Chaliapine, cântăreț rus de operă, considerat
unul din cei mai mari bași din istoria artei cântului.
2 ,,Aveam 8 ani când de Crăciun sau de Paști am văzut pen-
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 125
îl urmărea până nu își mai simțea picioarele
de ger în copilărie, pulsează în măduva
cântecului său, îl împodobește pictându-l cu
culori vii, populare, Feodor desenează când
cântă, iar vocea dânțuiește sprințar, ridicându-
se cu agilitate de pe sunet, e ușoară ca un fulg,
zboară, e imponderabilă adesea, niciodată nu
marchează, iar cuvintele sunt motoare care o
propulsează într-o lume de basm.
E atât de mare inventivitatea cromatică
a vocii sale, încât pe primul cuvânt ,,șirokom”
prima silabă ,,și” e pronunțată robust, cu o
culoare cafenie, închisă a vocalei, estompând
incisivitatea lui i, pentru ca, prin rularea
consoanei r ce devine o podișcă fermecată spre
vocala a, să lumineze glasul, imprimându-i
o ironie scăpărătoare și ca să scalde finalul
cuvântului într-o invitație la joc, topind în focul
dansului și patima, și ura și micimile oamenilor.
Imaginația lui imprimă cuvintelor cântate un foc
ce saltă și, odată cu el, sufletul ascultătorului. E
ca un artizan popular care meșterește din argilă
chipuri de oameni care râd, goruni, bâzdâgănii
pentru ca mai apoi din mâinile pricepute ale
vocii sale să se nască turle de biserici, boabe
de metanie, chipuri de călugări și demoni,
inserează în anumite porțiuni ușoare apogiaturi,
interjecții, oftaturi și chiote, strigăte de joc,
opinteli și osteneli ale luptei cu sine, vocea
coboară ca un buștean abia tăiat din munte
pentru ca mai apoi să salte ușor pe fluviu aval.
Niciodată nu e la fel, cuvântul e viu, iar acest viu
are nuanțe de legendă. Contactul cu oamenii cei
mai umili, invizibilii societății, a căror singură
alinare e cântecul3 i-a structurat psihologia a fi
tru prima oară la bâlci pe Iașka Paiața, Iakov Mamonov, cu-
noscut de-a lungul fluviului Volga ca ,,paiață,, și ,,moș car-
naval.” Om solid, mai în vârstă, cu un aer de batjocură în
privirile lui încruntate, Iașka avea o față aspră, cu mustăți
negre aspre și dese de parcă erau turnate în fontă, stăpânind
la perfecție acea agerime care până azi animă străzile și
piața (…) glumele lui îndrăznețe, ironia lui amară, vocea
lui când tunătoare când spartă și răgușită, îmi dădeau im-
presia de ceva care te încântă, te copleșește”Șaliapin-Pag-
ini din viața mea.Masca și sufletul, Editura Muzicală, tra-
ducere Olga Mișurnov, București, 1962, pag.38;
3 Sunt numeroase paginile în care Șaliapin / Gorki punc-
tează rolul primordial al cântului în viața comunității în
care s-a născut: primele amintiri din jurul vârstei de cinci
ani fiind de la șezătorile de lângă mahalaua Sukonna-
ia unde prologul îl constituiau basmele iar ,,după aceste
istorisiri, în vîjâitul fusului, femeile începeau să îngâne
cântece tânguitoare despre zăpezile albe și pufoase, despre
tristețea fetelor care se mărită, despre opaiț, jeluindu-se că
nu luminează prea bine. Sub impresia cuvintelor triste ale
cântecelor, începeam să visez că zbor pe un cal de foc, că
alerg pe câmpii prin zăpada pufoasă, închipuindu-mi-l pe
Dumnezeu cum în zori de zi deschide o colivie de aur și
dă drumul, spre albastrul nesfârșit al cerului, unei păsări
mereu de veghe la căpătâiul unui suflet rănit.
Cine va asculta aria lui Eryomka de
Alexandr Serov cu Șaliapin va vedea cuvintele
preschimbate în solzi de mreană strălucind
în lumina lunii. Vocea e doar un vehicul al
cuvântului, felul în care îl intonează circulă
limfatic și sangvin prin minte, e nesfârșit precum
taigaua. Surprinzătoare e coloristica glasului,
țesăturile sonore având o bogăție de nuanțe de
parcă ar folosi în cânt meșteșugul vopsirii pe
care îl folosea în anii de ucenicie prin atelierele
Kazanului: dacă sunetele medii au culoarea
gălbui a lânii vopsite cu frunze proaspete de
gutui și cais primăvăratic, în grav are nuanțele
contemplii ale cojilor de nucă, migrând dinspre
cafeniu spre maron, măsliniu, alteori sunt cenușii
precum fluviul Volga și alteori e negru de parcă
ar fi lăsat tonul la înmuiat în soluție din vârfuri
de bob și brusture, iar în acut arborele sonor
se despică în trei ramuri, una cu luminozități
pastelate, în care sunetul e asemeni unui trunchi
de mesteacăn și în care sevele amare ale copilăriei
s-au preschimbat în leacuri sonore, un arbore la
fel de alb ca zăpada, alteori se preschimbă în
arțar, roșiatec precum trandafirul dar dulce și
catifelin ca un șal de lână.
Ades sunetul său se topește precum
cuburile de zahăr candel din ceaiul adolescenței
când era copist în birourile tribunalului din
oraș. Sutele de pagini caligrafiate, cu mii de
situații de viață, cu partaje, împăcări, moșteniri,
toată zloata și zgura traiului cotidian au rămas
undeva în subconștientul viitorului artist,
scriind prin vocea sa alte caligrafii, ale visării,
ale împăcărilor, ale suferințelor tămăduite.
Extrem de sugestivă și încărcată armonic
e strigătura din final, pare smulsă dintr-un torace
ca o cală de navă cu armătură de oțel și îmbrăcate
în mușchi de stejar. Traheea e un tub de orgă, e
un tulnic, e un modul de labirint din care sunt
scoase uleiuri sonore de ambră și trandafir.
Respirația niciodată nu sufocă sunetul. El
trăiește cântând. Reflectând la spiritul deosebit
pe care îl insuflă interpretărilor sale Șaliapin,
simțim pereții inimii sale căptușiți cu tristețile
de foc, soarele.” (Pagini din viața mea. Masca și sufletul,
fila 26). Mai târziu, la jocul de Rusalii și de Schimbarea la
Față, ,,unde fete cu funde roșii, în sarafane în culori ap-
rinse, împodobite și sulemenite, și băieți toți se rânduiau în
cerc și jucau hora. Mișcarea, veșmintele, expresia de săr-
bătoare a oamenilor înfățișau parcă o altă viață, frumoasă
și liniștită, fără bătăi, fără certuri și fără beție” (fila33).
Tors de firul memoriei afective, Șaliapin povestește cum
în mahalaua Tatarskaia, fierarul cânta iar mama îl seconda
ținându-I isonul, copilul încearcă să completeze tabloul
sonor ,,Cântă, Fedea! Cântă, ți se va ușura inima! Cântă,
cântecul e ca pasărea, cum îi dai drumul, își ia zborul.”
126 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
oamenilor simpli de la periferia orașelor, acolo
unde nu e nici sat, nici oraș, amestec de bordeie,
hrube,,lucruri mărunte din viață ce pătrund
ca praful în catifea, uneori otrăvindu-l pe om,
alteori înnobilându-l”4.
În Nochenka, un cântec popular rus,
tânărul Șaliapin folosește tonuri vocale desprinse
din paleta prietenilor pictori, pisând parcă flori
de liliac și de toporaș pentru a sugera albastrul
de cicoare al zilelor de vară, nostalgia unui
eu pribeag sub aureola luminii, iar nuanțele
vocale ale nocturnului le obține din scoarță de
merișor, scufundând cenușiul în granit și peste
toate, se simte copilul flămând ,,umblând zile
întregi după o muncă la debarcader pe malurile
fluviului Volga hoinărind și privind vapoarele
venind la țărm ca niște lebede uriașe, cu hamalii
cântând mereu Dubinușka, între gheretele
tătărăști cu ghete de marochin, săpun de Kazan,
țesături de Buhara și cele rusești cu franzeluțe,
cârnați, simțindu-se ca un proscris, purtând în
suflet mila adâncă pentru mama” 5
De asemeni, în Elegie de Massenet,
adevărată comoară interpretativă, nu îi asculți
glasul, ci gândurile, vox mentis, apropiindu-se
cu umilință de adevărul cerut de compozitor,
devastator de frumos și mișcător, în mii de
culori, folosindu-și vocea de bas ca un violoncel.
El transformă elegia franceză într-o baladă
cu rezonanțe rusești, remarcând supremația
versiunii interpretative în limba lui Pușkin. Chiar
și în înregistrarea ariei Le veau d’or din ultimii
ani, când cu sănătatea împuținată, vocea a devenit
mai grea și mai neagră, rămân memorabile pentru
auz timbrul, dicția, jocul actoricesc imprimat în
sunet, și peste toate, fascinația.
*
Odiseea unui eu pribeag. Răscolind
biografia lui Șaliapin, încerc să găsesc acele
coordonate specifice carierei muzicale, studiile
la Conservatorul din Moscova sau Sankt
Petersburg, parcursul fulminant de la un teatru
de operă la altul precum un șirag de corăbii
legate la țărm pentru a-i crea scara, dar o primă
surpriză a fost lipsa acestor studii. Cum a ajuns
atunci fiul unui țăran din suburbiile Kazanului
să cânte la Scala, să înfioare mulțumile
ascultătorilor dintr-o parte într-alta a lumii,
și să devină poate unul din cei mai expresivi
actori lirici care au trăit vreodată? Parcurgerea
amintirilor consemnate de Maxim Gorki, în
numele prieteniei cu Feodor Șaliapin, ce ne apar
4 Șaliapin-Pagini din viața mea, op.cit., pag.111;
5 Idem, pag.81;
www.zonaliterara.ro
astăzi ca o temă cu variațiuni la patru mâini,
încearcă să formuleze un răspuns, dar cât din
cele povestite sunt ale lui Șaliapin și cât sunt
retușurile scriitorului nominalizat de cinci ori
la Premiul Nobel pentru literatură? Comparând
tomul memoriilor cu imprimările muzicale,
cartea, cel puțin în prima parte, devine palidă,
deși, indiscutabil, Memoriile sunt admirabile nu
doar ca odisee a unui destin, ci și literar, figurile
de stil, tonul elegiac, nostalgiile specifice
literaturii ruse fiind prezente, dar configurând
un răspuns parțial.
Încă din primele amintiri6, observăm
cum micul Fedea în vârstă de 5 ani ascultă,
înfricoșat și vrăjit deopotrivă, poveștile femeilor
în șezătorile din satul Ometova, lângă Kazan,
dincolo de mahalaua Sukonnaia, fabricând ceea
ce avea să devină pe scenă aliajul său de iluzie și
fantezie: ,,minuind fusul cu îndemânare, femeile
își istoriseau încetișor povești îngrozitoare: cum
în timpul nopții, la văduvele tinere vin bărbații
lor decedați…mortul se apropie în zbor pe un
șarpe de foc, intră pe coșul izbei, ca un mănunchi
de scântei, și deodată apare în sobă, ca o vrăbiuță,
trasformându-se apoi în bărbatul iubit după care
plânge femeia. Ea îl sărută, îl mângâie, dar cînd
vrea să îl îmbrățișeze, el o roagă să nu-i atingă
spinarea./ -Dragele mele, explica Kirilovna,
asta se întâmplă din cauză că el n-are spate, ci
o flacără verde, care, dacă încerci numai să o
atingi, te arde cu suflet cu tot.” 7
Amalgamul de groază și fabulos, bestiarul
animal și cel uman evocat în șezătorile prunciei
lui Șaliapin mustesc în humusul subconștientului
primele celule și țesuturi, plămada primelor
măști lirico-dramatice.torcătoarele, prezente
încă din leagănul amintirilor, din prima filă, nu
sunt în memoria artistului decât niște moire –
ursitoare – amestecând urzeala destinului cu
firele aspre din cânepă și mai apoi de mătase,
ale muzicii, împletind firele vieții și ale morții
într-un spectacol ritualic, sapiențial.Cât despre
metamorfoza sufletului în fum și pasăre
funerară, șarpe și flacără nu e decât o piatră ce
fundamentează Masca artistului cu rădăcinile în
legend, în mit.
6 ,,Primul meu contact cu muzica a avut loc în Biserica
Rusă, în corul bisericesc. Oamenii ruși cântă chiar de naș-
tere, din leagăn, din scutece. Pretutindeni, la arat, pe ma-
lul apei, în păduri și la lumina opaițului-îi auzeai cântând;
poporul rus era obsedat de cântec și îmbătat de farmecul
lui. Aici și câmpiile cântă, tăcute îmi par câmpiile noas-
tre dragi mai ales iarna, însă ele cântă în surdină, iar luna
tristă le acompaniază. Cum poate omul să-și aline dorul în
timpul iernii, în poinile mohorâte, încețoșate?” Memorii,
op.cit., pag. 276-277;
7 Idem, pag.25;
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 127
Senzorialul, bucățica de madlenă cu
sonoritate proustiană a memoriei afective,
e conducător pe tot parcursul amintirilor,
dovadă modul în care evocă imaginea soției
lui Tonkov ,,cizmarul, nașul meu de botez, de
câte ori veneam la ei, îmi dădea nuci și turtă
cu miere. Vocea ei era blândă și duioasă și în
mintea mea se combina ciudat cu mirosul de
turtă; ea vorbea, iar eu mă uitam în gura ei și
mi se părea că nu vorbește prin cuvinte, ci prin
turte aromate. Mult mai târziu, când am venit
la Kazan și m-am întâlnit cu această femeie, am
simțit din vocea ei ca aluatul aceeași senzație a
turtelor de altădată.”8
Atât de strânsă era legătura pe care o simțea
cu muzica încât vioara regentului Șcerbinin, cel
care l-a inițiat în tainele muzicii, e vivificată, fiind
personificată:,,când era beat, mă chema la el, lua
vioara și noi trei-el, vioara și eu-cântam; uneori
suna atât de frumos încât îmi venea să plâng de
bucurie. (…) era un singuratic, un posac, unul din
acei ruși, rar întâlniți, care suferă în tăcere și sunt
prea mândri pentru a-și plânge soarta”9.
Își portretizează familia cu un realism
aproape sadovenian, fiind un însingurat mai
mereu aproape învins, marcat de bețiile tatălui
și chinul perpetuu al mamei care torcea, cosea,
cârpea, spăla rufele cântând mereu, într-un fel trist,
melancolic și cu gândul aiurea. Descrierea mamei
are loc printr-o enumerare de verbe, fiind sub
semnul acțiunii, pe când tatăl ,,straniu, înalt, cu
pieptul căzut, barba tunsă, nu semăna deloc a
țăran; era copist la pristuvie; rudele lui veneau
iarna, oameni bărboși, în opinci și zeghe,
miroseau grozav a pâine de secară și a viatici;
mâncau multă făină de ovăz.” Într-un mediu
familial ostil, muzica i se înfățișează ca un dar
interzis, micul clavecin, câștigat la tombolă
de părinți fiind încuiat și vândut în ciuda
rugăminților copilului de a cânta. Instrumentul
atât de iubit de Mozart, lui Șaliapin îi apare ca
o cutie magică de neatens, părinții lăsându-l să
doarmă pe el sau să zacă în nopțile de suferință,
transformându-l în targă, dar nu în sunet ,,am
zăcut multă vreme, și mi se părea ciudat că
aveam voie să dorm pe el, dar să cânt nu mi-era
îngăduit (Pagini din viața mea, fila 37).
Experiența muzicală s-a dovedit a fi
clipa de căldură după istovitoarele ore de
alergat pe gheață cu o singură patină întrucât o
pereche era prea scumpă, copilul adăpostindu-
se la ora vecerniei în biserica din uliță, ca o
pasăre hrănindu-se cu sunet de heruvim,
ascultând pătruns vocile grave ale diaconilor,
8 Idem, pag.46;
9 Idem, pag.42;
vocile tenorale ale cadeților din strană, vocea
imperial, pătrunzătoare, a preotului care, cu
puterea glasului despica iadul atunci când
invoca ajutorul Duhului Sfânt, căldura aceea
nesfârșită, ca o lacrimă de tămâie. Fedea pornea
cu colindatul ce se numea atunci ,,a merge să-l
slăvim pe Hristos”, cântând în cor concerte de
Bortneanski Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și
un trio Nopți întunecoase încercându-și puterile
componistice într-un trio Hristos a înviat, scris cu
cerneală violet și păstrat mult timp, împreună
cu scrisorile tatei și cartea preferată de poezii,
de Beranger.
Privindu-i trăsăturile într-un portret,
observ cu înfrigurare că Șaliapin și Sadoveanu
au multe în comun: literatura sadoveniană e un
fluviu, iar Șaliapin e un narrator, un povestitor
neîntrecut, pasionați de lumea satului și de
basm, de ape, de oameni cărora le-au vorbit
unul prin scris, altul prin glas cu sufletul,
măreți și totuși necunoscuți, simpli și totuși
inimitabili, cu mintea mereu departe, nostalgici,
evocând și coborând dintr-o lume de o măreție
ascunsă însă nici când apusă, descriptivi, unul
prin cuvânt, celălalt prin grimă și timbru,
Sadoveanu este singurul academician fără
facultate, scriitor născut, iar nu făcut, cu aceeași
pasiune pentru personajele istorice. Ceea ce va
evoca Sadoveanu în Frații Șoimărești, Vremuri
de bejenie, Nunta domniței Ruxandra, Șaliapin
o va face prin Oaspetele de piatră, Boris
Godunov, Ivan cel Groaznic, Morarul, o aceeași
viziune de ansamblu asupra operei, taciturni
și meditativi, și având o pasiune pentru apă.
Siretul a fost pentru Sadoveanu ceea ce fluviul
Volga va deveni pentru Șaliapin, o împărăție a
apelor, cu pescari și vaporeni sărmani, în care
muzica e o nadă a florilor ,,când i-am văzut și
simțit frumusețea lină, greu de exprimat, rîul
suveran Volga m-a fermecat.Mi se pare că am
stat de veghe în toate nopțile te teamă să nu-
mi scape ceva de văzut, mi-a făcut o deosebită
plăcere când un om amabil mi-a povestit despre
Caucaz, despre munții de zăpadă, înalți până la
cer; lucruri ciudate, de basm care-mi produceau
un sentiment de bucurie: e mare pământul și ai
unde să te ascunzi!”
Un puternic gong al inimii îl va simți la
12 ani, la întâiul contact cu teatrul: ,,cortina s-a
lăsat, iar eu am rămas fermecat de visul aievea,
visul pe care nu-l bănuisem dar pe care l-am
aşteptat întotdeauna şi pe care îl aştept şi azi.
Când s-a terminat spectacolul și au început să
stingă luminile m-am întristat. Nu-mi venea să
cred că această viață încetase. Îmi amorțiseră
mâinile și picioarele iar când am ieșit în stradă
128 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
mă clătinam” (Pagini din viața mea, fila 54).
Pentru copilul din mahalaua Sukonnaia,
unde spectacolul îl reprezentau incendiile, dând
naștere unei vieți deosebite, dramatice ,,îmi
amintesc ce grandios ardea pe râul Kazanka
moara de bîrne cu 4-5 etaje a lui Șamov. Focul
se juca cu ea cum se joacă o pisică roșcată cu
șoarecele, în aer zburau foile de tablă desprinse
de pe acoperiș ca niște păsări roșii, iar ferestrele
palatului guvernatorului de pe deal erau
parcă inundate de sânge.”(Pagini din viața
mea, filele 72-73), teatrul apărea ca o secvență
din Fanny und Alexander, filmul lui Bergmann,
cu prăvălia miraculoasă a lui Isak, plină de
candelabre și de bunătate, o lume ai cărei zori
nu mai erau înroșiți de vaiete ori incendii, ci
de catifeaua purpurie a costumelor actoricești.
Copilul inhalează chemarea acelei lumi ,,teatrul
mă scosese din minți; devenisem aproape
iresponsabil, întorcându-mă acasă pe străzile
pustii și privind ca prin vis cum felinarele rare
își făceau cu ochiul.” (Pagini din viața mea, fila
55). Primul spectacol, Medeea, tragedia antică ce
avea să descătușeze în sufletul micului Șaliapin
pocnetul unei eliberări, o altfel de dumbravă
decât aceea de pe malul lacului Kaban, liniștit
și sumbru, unde în nopțile de vară ,,mergeam
pe mal, mă urcam într-o salcie mare și până în
zori stăteam în copac ca o pasăre de noapte,
gândindu-mă nu știu la ce anume și privind
lacul în depărtare; dar, și mai frumos era iarna,
când patinam pe gheața albăstruie, iar în zilele
de sărbătoare ne luptam cu pumnii, rușii din
Kazan și tătarii cei blajini”(Pagini din viața mea,
filele 69-70).
Muzica în acest univers primitiv era
o piatră de hotar, iar teatrul aducea cu sine
un parfum răscolitor, o pulbere invizibilă de
sublim. Undele de tristețe, fasciculele de zâmbet
ori oalele sparte ale râsului, oamenii cu toată
diversitatea lor de rase, rușii cei aprigi ori tătarii
cei blânzi, toți și toate își seamănă un loc în inima
artistului, se împletesc, cu vocile lor și trăirile
lor și sensibilitățile, senzațiile lor fiind încifrate
în memorie. Oameni și natură, văzută nu doar
ca un elemente primordial, dătător de viață, ci
ca un personaj în sine, fluviul fiind simbolul
pelerinului purtător de doruri nestinse decât prin
cântec. Eul e pribeag și oscilant, pendulând între
cătunele pierdute în stepă și târgurile mirosind
a pește, între lacrimă și osul unui zâmbet ca o
troiță ce șuieră la răscruce, confesând și înflorind
sau stilizând firul vieții astfel încât omul
Feodor Șaliapin e o sinteză a unor evenimente
crude, adesea la limita suportabilului, de un
naturalism zolascian:momentele în care tatăl
www.zonaliterara.ro
său se prăbușește de foame pe câmpia orașului
Astrahan, iar el se roagă în paraclis pentru un
miracol, moartea surorii în lipsa condițiunilor
minime de sănătate, decăderea mamei la stadiul
de cerșetoare, stingându-se de foame la Samara,
și Șaliapin însuși hamal în port pe fluviul Volga,
ori artist la Ufa în trupa lui Samarski umblând
învelit doar într-o pătură prin ninsorile iernii,
neavând palton, adăpostindu-se în incinta
circului părăsit din oraș ori dormind pe băncile
din parc.
Opera avea să aibă asupra lui un mare
impact, înmărmurindu-l: ,,m-a mirat faptul
că există o viață în care totul e cântat, oamenii
aștia nu discută așa cum se întâmplă pe străzile
și casele din Kazan. Această viață cântată m-a
zguduit profund. Pentru mine, cântăreții erau
oameni neobișnuiți, îmbrăcați foarte atrăgător,
care puneau întrebări cântând, răspundeau
cântând, gândind, murind, cântau șezând, stând
în picioare, în cor, în duete și în toate felurile.” (fila
57) Abrutizat de mediu, adolescentul Șaliapin
se refugiază în labirintul teatrului, acolo unde
lupta cu minotaurul cotidian era în favoarea lui;
arta era o oază, dar drumul spre ea a fost pavat
cu multe încercări, printre ele pedeapsa de a fi
trimis la Arsk, la școala de meserii doar pentru
că orașul nu avea teatru. Dincolo de primul
duel din dragoste, după regulile operei, cu
florete ornamentale, e perioada marilor întrebări
existențiale, omul obișnuit, pe stradă, anonimul și
omul înveșmântat în artă, transfigurând laolaltă
destine și sentimente ,,dragostea înfățișată de
artiști pe scena teatrului, în comparație cu ceea
ce ne chinuia pe noi în mahalaua Sukonnaia nu
putea să nu-mi ațâțe imaginația; fetele cântau
cu nostalgie Pe acea câmpie argintie, stătea o fată
privind luna, și încredința cerului curată, să-i
păstreze liniștea până la mormânt; dragostea mea e
mai tare ca moartea, pentru ea mi-am jertfit tot, ea
mi-a distrus viața, în focul ei am înflorit. Fetele și
femeile tinere cântau iubirea cu tristețe, chiar
impresionant. De ce? În schimb flăcăii și bărbații
povesteau despre iubire în mod grosolan, în
zeflemea, și frecventau case de toleranță. De ce?”
Cu toate că, în biografia binomului
Șaliapin-Gorki, vom lăsa mereu un spațiu de
rezervă, de decantare a atmosferei, impregnată
adesea de orientarea și concepțiile politice ale
scriitorului rus, ce conturează chipul artistului
ca pe o statuie de lut ridicată din izbele mujicilor
kazani, veșnic desculț și flămând, vom observa
semnele apariției Măștii, cu atât mai veridice și
mai marcante cu cât e o cetate ce nu se lasă cucerită
la primul asalt, dovadă fiind debutul nereușit,
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 129
fiind sursa emoțiilor din piesa Jandarmul Roger
din grădina lui Panaev ,,m-am retras într-un colț
liniștit al grădinii, m-am îmbrăcat și-am plecat
fără nici o țintă. Plângeam, apoi m-am trezit în
mahalaua Arhanghelsk, la Kamenski, și timp
de două zile, fără a pune ceva în gură, am stat
într-o magazie, fiindu-mi frică să ies pe stradă.
Mi se părea că toți, tot orașul și chiar și femeile
care întindeau rufele în curte știau cum m-am
făcut de râs și cum m-au bătut. La 15 ani.”10
Humele Măștii își vor extrage esențele
pestrițe și din perioada în care, având vocea în
schimbare și nemaifiind sopran în corul bisericii,
câștigă un trai modest de copist la Tribunal,
caligrafiind hotărârile Tribunalului, referitoare
la furturi de vite și la violuri, memoriile având
vinișoare păstrunse de un obsedant fior al materiei,
cuvintele purtând în această perioadă urme de mâzgă,
de rouă sau de pământ, simțindu-se o păpușă
între miile de marionete anonime în mâinile
păpușarilor care trăgeau atât sforile scenei cât
și culiselor Teatrului-Tribunal, impresionat de
amestecul de noblețe și samavolnicie al naturii
umane, de perucile sufletești ale marchizului-
portărel Zaițev al Tribunalului din oraș, ale cărui
trăsături se vor regăsi în grimele personajelor de
mai târziu, când va caligrafia printre fantomele
trecutului acele trăiri și senzații care l-au zguduit
din temelii. Avea să se inspire și din activitatea
de copist al Consistoriului Bisericesc unde pe de o
parte, oamenii se îmbătau pînă la leșinuri epileptice,
spasmuri și delir sălbatic, iar pe de alta, stăpânind
arta descoaserii și coaserii rănilor și poveștilor
omenești, având impresia că îi vor scoate sufletul
cu ușurință, încât n-ar simți nimic. Cum era cel ce
făcea interogatoriul soților care doreau să se despartă.
Cu forțe înnoite și o promițătoare voce
de bariton, adolescentul de 16 ani ia cu asalt
grădina de petreceri Arkadia din Astrahan,
iar mai târziu, grădina lui Panaev, cu corul
lui Semenov Samarski, impresarul având
o privire fascinantă și maniere de boier, veșnic
pudrat, pe scenă comportându-se ca peștele în
apă. Primul contract pentru Ufa, la sfârșitul
lui septembrie, cu bilet la clasa a doua, pentru
vapor pe râul Belâi, într-un frig groaznic, i se
pare biletul spre paradis, chiar dacă pasagerii
trebuiau să se aerisească pe mal cât marinarii
scoteau din nisip vaporul înnămolit, făcând
figuri acrobatice pentru a se încălzi, Iar
cladirea având o mulțime de anexe și înțesată
ca un borcan cu icre cu tâmplari de la teatru,
muncitori, oameni săraci care-și căutau
fericirea în beție. Oamenii din Ufa cântau la
chitară gazda cânta încet și gânditor, radicand
10 Idem, pag.78
ochii spre cer și privind fix, ca o păpușă de
lemn. 11
Încă de pe atunci, cântecul de sirenă al
Măștii se simțea în gesturile tânărului artist:
,,mi-am îmbrăcat costumul spaniol, mi-am făcut
și o mustăcioară, mi-am creionat sprâncenele,
mi-am vopsit buzele, m-am fardat puternic,
dorind să fiu un spaniol frumos. //lămpile de la
rampă dansau, gura neagră a sălii de spectacol,
plină de strigătele și aplauzele mâinilor albe,
era veselă și în același timp înfricoșătoare”. Cu
timpul, va aduna sub ramurile umbroase ale
vocii sale rolul stolnicului din Halka, Fernando
din Trubadurul, determinându-l pe Samarki,
impresarul său să organizeze un spectacol de
beneficiu cu rolul Necunoscutului din Mormântul
lui Askold, prilej cu care va lucre asiduu pentru
a-și îmbunătăți pronunția, făcând euristic
primele retușuri lingvistice, accentul său
specific regiunii centrale de pe Volga, punând
,,accentul pe o, dându-mi seama că trebuie să
vorbesc ca boierii, cu accentul pe a”. Vor urma
turneele cu o trupă ucraineană la Samara,
Astrahan, Petrovsk, Temir Han Șure, Uzun
Ada, Samarkandul cu geamiile lui frumoase,
copii în halate albe care se învârteau prin curți
,,pentru mine, începuse viața de vagabond,
pestriță, plină de impresii și emoții plăcute”,
dar și încercarea teatrală și stângace de a se
sinucide la 20 de ani la Tbilisi, într-o armurărie
din oraș, salvat în ultima clipă din acest gest
ireparabil de un instrumentist Italian Ponte, o
perioadă în care fresca existențială e zugrăvită
în tonuri aspre, marcată de trecerea de la șuba
păroasă turkmenă la paltonul de vatelină, traiul
cumpătat din ceai și pâine, iarna cu vânturile
reci și boabe de măzăriche, dormind cu prietenii
de trupă în galeria părăsită a circului, bântuind
prin medii stranii, cu oameni marginali, cărora
le cînta provocându-le plânsul.
Providențială e întâlnirea cu Usatov12,
profesorul de canto care îi va deschide porțile
adevăratei înțelegeri a Muzicii și a vocii
omenești, cultivându-i interesul și dragostea
pentru creația muzicală rusă. După arpegii, ,,la
aria lui Valentin, când am ajuns la acută, am
susținut sunetul mai mult timp, iar profesorul
11 Idem, pag.105;
12 Dmitri Usatov 1847-1913, tenor și profesor de canto,
născut șerb al familiei contelui Șeremetov, a studiat la
Conservatorul din Sankt Petersburg și a cântat la Balșoi
Teatr între 1880-1889 roluri precum Lenski din Oneghin
de Ceaikovski, Andrei din Mazeppa; s-a stabilit în ultima
parte a vieții la Tbilisi, Șaliapin fiind unul elevi. Prieten
cu Ceaikovski care i-a orchestrat romanțele Opus 56 și i-a
dedicat cele 6 Cântece opus 57.
130 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
oprindu-se mă împunse cu degetul în coastă, în
clipa aceea rupând nota. Urmă un moment de
tăcere”. Profesorul mentor îi va da lecții gratuit,
îl va învața să se poarte, îi va lucra vocea ca
bas, nu ca baritone, cultivându-i cu răbdare și
dragoste vocea, repertoriul și ființa. profesorul
pygmalionic, adevărat Mecena, îl va familiarize
cu primele noțiuni de tehnică în care appoggio,
sprijinirea sunetului și concentrarea lui erau
esențiale. Dacă auzea că vocea scade îl lovea în
piept, țipând: sprijină-l, dracu să te ia, sprijină-l
(trebuia să concentrez sunetul pe respirație, să-l
concentrez.)” Pagini din viața mea, fila 126.
Vor studia împreună actul trei din
Rusalka, apoi aria lui Mefisto, primul succes de
presă cu aria Morarului fiind ,,uluit și speriat
de acest prim elogiu de presă”, apoi rolul lui
Tonio din Paiațe de Leoncavallo; îmi învățam
rolurile cum prăjești clătitele. Se întâmpla ca
astăzi să-ți indice rolul iar mâine să îl și joci.
Dacă n-aș fi avut dinainte experiența scenei,
această muncă trepidantă mi s-ar fi părut și
chinuitoare și dăunătoare, însă eu eram demult
un om de teatru. Căpătasem deprinderea de a
nu mă pierde pe scenă și-mi prea mult iubeam
meseria pentru a o trata superficial. Fiecare
rol mă captiva. Continuam să merg la Usatov,
uneori mă lăuda, alteori mă dojenea cu asprime,
întotdeauna ascultam cu atenție și dragoste
sfaturile acestui om care m-a scos din mocirlă
și și-a sacrificat pentru mine munca energia și
cunoștințele lui, în mod complet dezinteresat,
contribuind la educarea gustului muzical”.
În paralel cu repertoriul franco-italian,
Șaliapin va aborda titluri notabile din creația
rusă, existând o afinitate față de opusurile lui
Musorgski, pe care le va aduce în atenția teatrelor
imperial de la Sankt Petersburg și Moscova,
în cadrul companiei particulare de operă a lui
Mamontov, dar și la Opera Mare din Paris în
compania lui Diaghilev și mai târziu la Scala
din Milano. Studiind Boris Godunov, Șaliapin
avea să noteze în jurnalul memoriei ,,am simțit
că se petrece ceva neobișnuit cu mine. Această
muzică stranie îmi devenea nespus de dragă, mi
se părea cunoscută, mi se părea că toată viața
mea grea și complicată s-a desfășurat pe fondul
acestei muzici, că ea m-a însoțit pretutindeni,
trăia în mine, în sufletul meu, și chiar mai
mult, o găseam pretutdineni în lumea care mă
înconjura, dându-mi seama că muzica e vocea
sufletului lumii, cântecul lui fără cuvinte”.
Ca artist al Teatrelor Imperiale, își va
face debutul cu Mefisto din Faust de Gounod,
Zuniga din Carmen, Ruslan dirijat de Napravnik,
www.zonaliterara.ro
fiind marcat de critica zdrobitoare adusă rolului
,,adevăruri amare” desfrunzindu-l pentru
totdeauna de impertinența și înfumurarea de
care se simțea stăpânit. Își va reconsidera unghiul
de construcție al personajelor, înregistrând noi
succese în rolul Morarului, gândit ca un mujic
serios, va dobândi prietenia necondiționată a lui
Rimski Korsakov și Rahmaninov, sub bagheta
căruia va cânta stagiuni întregi și de la care va
deprinde metoda de a studia integral partitura
de operă din care interpreta un rol, cunoscând
totul de la prima notă până la ultimul accord,
de la cuvintele cheie la cele mai neînsemnate
replici, sondând în profunzime veridicitatea
personajelor interpretate.
Ca un leitmotiv al vieții sale artistice,
va purta peste tot muzica rusă, puțin agreată
de conducerile teatrelor imperial și prea puțin
cunoscute în Europa: cu Trepak de Musorgski,
alături de cântece populare rusești păstrate și
astăzi în arhiva Gramofonului de Aur de la Sankt
Petersburg, sau înregistrările His Master’s Voice:
Eh, uhnem! Cântecul vâslașilor de pe Volga
interpretat cu o expresivitate unică, inimitabilă
acompaniat de valurile orchestale și unduirile
corului în care se simte lupta vâslașilor cu apa,
îndârjirea mușchilor pentru a trage la mal corabia
împotmolită. E un dialog de profundis al omului
cu natura ca un duh sălbatic, se simt opintirile
și efortul soldaților și oamenilor fluviului cu o
forță mai mare ca a lor, pe care reușesc prin curaj
să o îmblânzească: apa.
Prea liber pentru atmosfera rigidă a
teatrelor imperial, Șaliapin va opta curând
pentru a se alătura trupei lui Mamontov și va
părăsi Petersburgul pentru Moscova, acolo
unde va cuceri publicul cu Ivan Susanin, unde
va rescrie scenic Mefisto din Faust cu alt costum,
altă grimă, rupând vechea tradiție teatrală. Cu
ajutorul lui Mamontov, va studia toate gravurile
lui Mefisto ,,adoptând-o pe cea a lui Kaulbach,
studiind din timp o grimă adecvată costumului,
câștigând libertate pe scenă, în mișcare și
expresie, conștient de vigoarea și frumusețea
mea” așa cum avea să mărturisească la fila 158
din Memorii. Ecourile presei încurajatoare,
susținerea excepțională a lui Mamontov, de
la a aborda în stil nou costume, decoruri,
opere ,,toate acestea mi-au îmbrăcat sufletul în
veșminte de sărbătoare și pentru prima dată
m-am simțit liber, puternic, capabil să înving
toate obstacolele” avea să consemneze basul
rus în filele următoare ale amintirilor. Dacă în
epocă, atât cântăreții cât și regizorii subliniau
întotdeauna în operă momentele lirice în dauna
celor dramatice, conferindu-le un caracter
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 131
neînsuflețit, sub patronajul lui Mamontov,
Șaliapin cizelează rolurile Susanin, Morarul,
Mefisto, având sentimentul unei descătușări. La
toate acestea se va adăuga susținerea artiștilor
plastici în crearea costumelor: V.D.Polenov
schițând costumul pentru Mefisto, iar de la
Serov, Vrubel, Vașnețov, Iakucikova, Arhipov,
apropiat de Vrubel, Korovin și Serov deprinzând
tainele grimei, ale machiajului scenic, jocul de
lumini și umbre, când dulci cât amare, tonurile
cromatice și unghiurile de lumină desăvârșind
vizual personajul, făcându-l un maestru al
portretisticii, al jocului de lumini și umbre al
sufletului omenesc. Maeștrii grimei șaliapiene
care avea să trezească fiori sălilor de operă din
Europa și America au fost Vrubel, Korovin și
Serov. De la grimă la cromatica interioară și
paleta măiastră a timbrului mulat de personaj
nu a mai fost decât un salt studiat cu trudă.
Asistând la dialogurile lor, el își dezvoltă
imaginația, punând accent pe efectul pareidolic,
observă că ,,vorbeau scurt, întretăiat și foloseau
cuvinte rare: îmi place la tine, îi spunea Serov
lui Korovin, un plumb la orizont și…apropiind
degetul mare de cel arătătător, schița în aer o
figură și îmi imaginam imediat un brad. Mă
uimea talentul oamenilor de a reda în câteva
cuvinte și gesture o noțiune clară despre formă
și conținut. Pictorii aveau un limbaj deosebit de
plastic, o gestică compozită, sugestivă, imitând
veridic oameni și situații. Sorovin arătându-I
lui Korovin studiile sale, un gard de nuiele și
sălcii, a schițat un gest care simula mișcarea
evantaiului, niște pete cenușii, jeluindu-se: aș fi
vrut să înfățișez niște rândunele care și-au luat
zborul deodată…frrr”.
Încântat de abilitatea artiștilor de a
surprinde unele aspecte de viață și apropierea
lor îi va aduce un plus de expresivitate pe scenă,
iar în spatele ei, în pauzele spectacolelor, în loc
de autografe își va petrece timpul schițându-și
autopotretul fie în accente grave ori caricatură,
fie sculptând. Odată cu relieful scobit în lut,
va câștiga adâncime relieful sufletesc, căutând
în fiecare rol să aducă un element de noutate
compozită, fiind convins de forța artei naționale
și abordând cele mai dificile partituri ale
vremii. Marile sale roluri sunt și astăzi piatră de
hotar și de moară pentru cei ce se încumetă a
desluși slovele știmelor lui Musorgski, Rimski
Korsakov, Rahmaninov, triada componistică
central din repertoriul lui Feodor Șaliapin.
În Pskoviteanka de Rimski Korsakov,
rolul lui Ivan cel Groaznic va fi o provocare
extraordinară muzical și dramaturgic,
actoricesc, sursele de informare fiind adesea
indicațiile pictorilor care îl introduceau cu
bunăvoință în epoca și trăsăturile de caracter ale
țarului, deschizându-i noi orizonturi, efectuând
concomitant alături de istoricii vremii un
adevărat proces de documentare. Cu modestia
celui care a învins, Șaliapin –artistul matur –
a recunoscut că parcursul a fost unul sinuos,
trecând succesiv prin îndoieli, înfrângeri,
izbucniri pătimașe, dreptate cu pumnul,
pentru ca într-un final, rațiunea să învingă.
În zugrăvirea lui Ivan cel Groaznic, jocul a
căpătat alt sens sub îndrumarea lui Mamontov,
conștient de valoarea și expresivitatea tânărului
bas cantabile: ,,strigă puțin la tovarășii dumitale
și spune mai energic prima frază! Artiștii,
dând replicile la tonul meu cel groaznic și-
au schimbat atitudinea față de rol”, iar la
desăvârșirea întruchipării țarului a contribuit
și vizita la galeria Tretiakov, privind tablourile
lui Schwarz, Repin, Antokolski, revelator diind
portetul țarului executat de Vasnețov, unde
chipul nu apare integral, ci numai trei pătrimi
din el, cu o privire vie, dar severă țarul uitându-
se într-o parte. Din trupa lui Mamontov, alături
de Șaliapin cântau Masini, Tamagno, Van
Zanten, pe care îi admira și studia cu atenția
celui pasionat de perfecțiunea artei sale.
După Ivan cel Groaznic, în 1898,
studiază Boris Godunov cu Rahmaninov, un
muzician eminent, elev al lui Ceaikovski, care-l
va încuraja să-i studieze pe Musorgski, Rimski
Korsakov, iar opera Boris Godunov va fi asimilată
integral, toate rolurile, maniera de abordare
a operei alături de Rahmaninov devenind
metodă de studiu pentru toate operele. Cu
un corepetitor, mentor, prieten și dirijor ca
Rahmaninov, Șaliapin pătrunde într-o altă
sferă în care există o legătură indisolubilă între
personaje, o legătură nu doar psihologică, ci
timbrală, metamorfozată în reacții și sugestii de
sonorități, în conturarea acelor nuanțe credibile,
încărcate psihologic, expulzând prin aer jerbe
de gânduri, de idei, încrucișări de spade,
capete încovoiate de gânduri, de patimi, de
căinți, înțelegând fenomenologia momentului
în ansamblul său, iar odată cu acestea, artistul
scrie ,,cu cât aprofundam opera luiMusorgski
cu atât îmi era mai clară ideea că și în operă îl
poți reprezenta pe Shakespeare”.
În procesul de cristalizare al personajului,
îi va citi pe pe Pușkin și Karamzin, iar cu istoricul
Kliucevski va întreprinde multe plimbări printre
pinii înalți răsăriți ca niște năluci zvelte pe nisipul
amestecat cu conifere, recreând o adevărată frescă
istorică triumfalnică, și anume dialogul dintre
132 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
Șuiski și Boris, conturând sub ochii istoricului un
țar puternic, interesant, accentuând singurătatea
lui, gândirea ageră și dorința de a culturaliza
poporul iar Kliucevski părând reîncarnarea
lui Șuiski, copleșit de vina de a-l fi distrus pe
nedrept! Vor fi anii căutărilor intense pentru
aflarea unor soluții tehnico-expresive valoroase,
anii anamnezelor despre diferențele de stil și
interpretare între școala italiană și rusească ,,am
observat că niciodată un rol nu-mi reușea de la
primele scene, oricât aș fi studiat, esențialul se
realiza pe parcursul spectacolului și aprofundarea
rolului cu fiecare spectacol. Numai rolul lui
Ivan cel Groaznic mi-a reușit de la început,
celelalte deveneau cu atât mai expresive cu cît le
interpretam de mai multe ori”.
După Boris și Ivan cel Groaznic, alte
roluri și succese pe măsură: rolul lui Salieri din
Mozart și Salieri, ce trebuia cântat într-un continuu
recitative melodic, lucrat cu Rahmaninov;
susținerea lui Vrubel pe parcursul spectacolului,
sonoritatea aparte a cuvintelor îmbinând
drama psihologică cu muzica, urmat de rolul
lui Dosifei din Hovascina, petrecând seminarii
întregi și scene de reconstituire cu istoricul
Kliucevski, povestindu-i despre hovansci,
streliți, împărăteasa Sofia, convingându-l pe
Mamontov să introducă în repertoriul trupei
de operă și alte titluri din literatura muzicală
rusă: Noapte de mai, Logodnica țarului, rolul
oaspetelui vareg din Sadko, abia terminată
de Rimski Korsakov cu decorurile sublime
semnate de Vrubel, devenind punct de referință
pentru viitoarele generații de scenografi și o
adevărată sărbătoare pentru artiștii plastici,
zugrăvind fantastic fundul mării. Pictorul Serov
i-a vopsit linia mâinilor scoțându-i în evidență
protuberanțele venelor, trăsăturile, vigoarea,
părând mai energic, asemeni luptătorilor de
odinioară, cu brațe de stejar. Alături de efectul
optic, sfatul simplu: să cânți cum vorbești!
Receptiv mereu la toate indicațiile date
de dirijori, de pictorii care creau decorurile,
purtând mereu ca un scut și pumnal și torță
sfaturile profesorului său Usatov, Șaliapin era
conștient mereu de lacunele sale, văzându-
și înaintea ochilor lipsurile, cum observa și
lacunele celor cu care lucra:,,Nu ne dădea nicio
indicație de felul cum să analizăm psihologia
personajului pe care îl întruchipam, nu ne
recomanda să studiem epoca în care a trăit. E
prea puțin să-l înveți pe cântăreț cum să cânte
o cavatină și cum să înțeleagă sensul cuvintelor
pe care le reproduce, sentimentele generate de
aceste cuvinte”.
Cu prilejul acestor momente, îl va
www.zonaliterara.ro
cunoaște pe Vladimir Stasov care îl va invita să
șadă pe fotoliul Marii Biblioteci Naționale, acolo
unde au stat doar Gogol și Turgheniev, pe tronul
artiștilor și va îmbrățișa cu sufletul în cadrul
seratelor lui Rimski Korsakov Oaspetele de piatră
al lui Dargomîjski, de față fiind Stasov, Cesar
Kui, Vrubel, cântând apoi Spectatorul la galerie,
Balada puricelui, Seminaristul de Musorgski,
cvartetul Serenada celor patru cavaleri de Borodin.
Firul peregrinărilor va puncta călătoria
la Paris, Debutul la Milano la Scala di Milano,
cu Mefisto, planurile de a schimba imaginea
personajului după schițele lui Golovin,
colaborarea cu tânărul Toscanini și triumful
lui Șaliapin pe ruinele bisericii Madonna della
Scala transformată apoi în teatru.
A urmat, în 1913, colaborarea cu
impresarul și criticul de artă Diaghilev, într-
un amplu proiect de promovare a valorilor
cultural rusești, în inima Europei, stagiunea
desfășurându-se la Opera Mare din Paris, cu
concursul lui Rimski Korsakov, Rahmaninov,
Skriabin, a căror prezență nemijlocită a
contribuit la reușita momentului. Spiritul
magnetic, efervescent al lui Diaghilev, coroborat
cu implicarea electrizantă a tuturor partenerilor
scenic, a corurilor și orchestrei peste care domnea
splendida prezență vocală a lui Șaliapin, sub
bagheta lui Rimski Korsakov, Blumenfeld și
Nikisch, la care s-au adăugat companiile de
balet care au făcut să răsară steaua unor zei și
zeițe ale dansului ca Anna Pavlova, Nijinski,
Vera Karalli sau Karsavina au lăsat în memoria
publicului și a specialiștilor emoția unor nopți
de grație, francezii reunind aceste evenimente
sub cupola unei ,,stagiuni de gală”. Montarea
grandioasă a operei Boris de Musorgski, cu tot
fastul scenelor încoronării în sunetul clopotelor
și al întregului ritual liturgic, au avut ceva unic.
Aceste seri de operă și de recital au adus în prim
plan creațiile școlii naționale de compoziție și
au consolidat succesul lui Șaliapin, pregătindu-i
intrarea triumfală la Metropolitan Opera, peste
ocean, în 1927, ștergând urmele amare ale
debutului nereușit din 1907.
Pe parcursul acestor turnee, a fost
impresionat de receptivitatea publicului și
a colegilor de scenă pentru creația muzicală
rusă, deschiderea artiștilor străini pentru
a-și îmbunătăți performanțele interpretative,
ecourile favorabile ale muncii și metodei sale de
abordare a unui rol, a stilului său repertorial și
compara toate aceste victorii cu răceala de acasă,
confirmând încă o dată că nimeni nu e profet în
țara lui. Lansează retoric o jerbă de interogații,
cum sunt cele din fila 203: ,,Oare amorul
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 133
propriu al omului îl va lăsa să învețe ceva de la
Șaliapin care nu a studiat la Conservator? Nu-i
va permite! Toți învață până la primul succes, și
omul se lasă orbit de lumina rampei și asurzit
de ropotele aplauzelor aidoma primului tunet
de primăvară care îi dă viață, dar în majoritatea
cazurilor este ultimul tunet care anunță ofilirea
și toamna”.
Admirația nedisimulată pentru opera
și viața lui Musorgski l-a determinat a lupta cu
toate puterile pentru a le impune în repertoriul
teatrelor imperial petersburgheze, simțindu-se
ombilical legat de Rusia, convingând, cu forța
argumentelor muzical estetice cum trebuie
cântate aceste roluri de către soliști și cor,
mergând după premiera operei Hovascina la
Catedrala din Kazan, unde au organizat un
parastas în memoria lui Musorgski, îmbrăcând
în flori mormintul compozitorului și pe cel
al marelui critic de artă Stasov. Cariera lui
Șaliapin a fost un amestec sisific de luptă
și de lacrimi, de tunete și sfâșieri lăuntrice,
dorind, asemeni eroilor săi cneji și împărați, a
culturaliza poporul. Bardul rus – cum era numit
Șaliapin a îndrăgit rădăcinile sale țărănești, nu
s-a dezis niciodată de ele, ci le-a adus mereu
un omagiu, în concerte și imprimări aducând
la lumină cântece populare ruse, armonizate
chiar de dânsul, doinind cu un sunet fosforic,
boreal, taigaic, jalea unui dor nelămurit despre
pribegii, și cântece ostășești, balade ale exilaților
în Siberia, adunând la concertele sale o mare de
oameni dornici a se împărtăși din frumos, cum
memorabil avea să fie consemnat concertul
din 1904, de la Harkos ,,unde nu era concert,
era slujbă divină, într-o peșteră întunecată. La
lumina lumânărilor, eu nu vedeam publicul-în
fața mea era un întuneric egiptean, în care, fără
să respire, se simțea un suflu de viață imens,
ceva teribil care mă tulbura. Mai târziu la Kiev,
apropiindu-se miezul nopții, publicul a cerut
Danubiușka, iar Șaliapin emoționat mărturisește
,,Am cântat de multe ori Danubiușka în coruri
mari, cu orchestre minunate, dar niciodată nu
a fost ca-n ziua aceea când 6000 de cetățeni au
izbucnit Eh, dubinușka uhnem! Nu numai noi și
muncitorii am plâns la acest aflux de entuziasm
nemaiîntâlnit, ci chiar și jandarmii deghizați și
polițiștii care cântau cu lacrimi în ochi”. Paginile
amintirilor depănate de ochiul șaliapian peniței
gorkiene sunt împănate cu impresii la cald, pe
viu, din scena de concert ori din culise, acolo
unde trăirile atingeau incandescența, făcându-și
nu de puține ori dreptate cu pumnii, cu pieptul
lui titanic, dar îngenunchiind sfios ori de câte
ori Muzica i-a cerut-o.
mouse liric
Radmila POPOVICI
gust amar
o nucă umedă și golașă îmi cade
în cap mă opresc o prind nu-mi
vine nici o idee deșteaptă o sparg
cu piatra miezul pe jumătate sec
îl arunc unei ciori chioare cioara se
bucură eu mă duc cu gândul la
newton la ciuma bubonică la legea
atracției universale la încălcările
legilor la intuiția smartfoanelor la
ploaia de alaltăieri la mirosul de iod
din cojile de nuci atât de al copilăriei
vreau să am iarăși palmele negre
vreau să mă satur de miez alb vreau
să intru în miezul tuturor lucrurilor
să simt cum ele se gâdilă cum râd
vreau să râd în hohote cu lacrimi
de ceva fie și stupid să nu-mi pese
c-aș putea trezi suspiciuni sau vecinii
din somn să mă doară obrajii burta
de râs să mă usture ochii să urc pe
lună râzând să înceapă să râdă și ea
cu mine cei de pe pământ să creadă
134 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
că e mare cutremur pe lună dar nouă
să ne fie totuna ce cred ei despre noi
două oricum nimic nu ne poate feri de
întunericul cosmic nici chiar soarele
(dacă soarele ar avea dinți ca-n basme
și-ar mușca citindu-mă acum limba)
dați-mi și mie
oameni cu mâinile întinse
oameni cu mâinile în buzunare
oameni cu mâinile pline oameni
neîndemânatici oameni la îndemână
mâini care murdăresc mâini care
spală mâini care se spală una pe alta
nu neapărat stânga pe dreapta mâini
de stânga de dreapta de toate mănușile
și altele întinse tot mai întinse până la
tremur până se lasă în jos până
se împreunează
trec pe alături treci pe alături
în fiecare zi trecem pe alături
ne întrecem în a trece pe alături
la treceri petrecem ne petrecem
www.zonaliterara.ro
mă opresc în mijlocul drumului
întind mâna trecătorii aruncă în mine
cu pâine și sare cu sare în ochi cu pietre
scumpe cu monede trecătorii sunt
mărinimoși cu poeții care ajung
să întindă mâna ca să le ofere
o carte în dar
oameni buni dați-mi și mie
o mână de oameni buni
cu sânge rece
în acea zi am finisat cu sânge rece
manuscrisul l-am expediat cu sânge
rece la editură am ascultat cu sânge
rece muzică meditativă până a sunat
telefonul care mi-a făcut praf sângele
nu mai vedeam nu mai gândeam
nu eram eu în locul meu se mișca
privea vorbea o entitate pe care
n-o mai cunoscusem
în acea zi am chemat și doctorul
și preotul și zeii numai pe moarte
nu
doctorul a zis nu preotul a zis nu
zeii au zis nu moartea a venit
a deschis încet ușa a stat cu noi
ore în șir ca să spună într-un sfârșit
da
durerea a durat până la acel da
am ieșit după moarte s-o prind
s-o omor să-l iau înapoi dar
m-a oprit o stea care s-a prelins
îndelung din carul mare și s-a stins
am aprins lumânarea i-am împreunat
mâinile ceara curgea eu citeam poezia
pe care am scris-o în drum spre casă
tata tăcea și asculta cu sânge rece
pe obraz i se prelingea cea mai obosită
lacrimă
www.zonaliterara.ro
ultima
ceștile din faianță îmi amintesc
de tata fiecare ceașcă spartă ne fura
pentru câteva clipe gândurile încercând
să le unească în grămada de cioburi
pe care mama le mătura cu grijă
să nu ne tăiem tălpile până cineva
se încumeta să pronunțe „на счастье!”
ca să-și vadă iarăși fiecare de-ale sale
tata nu suporta neatenția o numea
„gură-cască” era extrem de atent
cu orice obiect oricât de neînsemnat
ar fi părut spunea că și un fir de ață
înseamnă muncă și cheltuială
tata știa ce-i munca iubea albinele
critica trântorii din cauza lor spunea
din cauza paraziților lumea o va lua
razna nu-i plăceau sărbătorile și chefurile
tata credea în mișcare pentru el mișcarea
planetelor și cea a furnicilor era în esență
una și aceeași nu permitea să ne apuce
amiaza în pat „sus” „afară” „la treabă”
erau cuvintele lui mari tata n-a stat
în pat decât o singură zi – ultima
beau ceai cu ultima miere scoasă
din stupi de tata și ceașca îmi
crapă în palme „a fericire!”
noiembrie precum noe
răsăritul râde cu gura până la
urechi în timp ce timpul îl subțiază
îl răsucește pe arătătorul său mereu
alungindu-se din contul bucuriilor
și suferințelor altora
timpului nu-i pasă ce deapănă
atâta timp cât are materie primă
crizantemele din grădina mamei
mă imploră să le schimb apa
în fiecare dimineață le-o schimb
le spăl codițele până se pierde mirosul
morții le smulg frunzele putrede
le scutur florile de păduchi le îndes
în vaza de cristal total nepotrivită
2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 135
pentru buchetul de crizanteme sunt cea mai bogată
din grădina mamei urmașă am milioane
de tone de liniște
(tot uit să cumpăr o vază simplă de lut) densă durabilă

ung unt pe pâine preling mierea m-ai învăţat o mulţime

cristalizată rostesc în gând de lucruri mi-ai predat
mulțumesc tată îmi beau ceaiul algebră geometrie
de tei cu lacrimi care au renunțat fizică desen liniar
la lumină și curg doar înăuntru mi-ai demonstrat
toate formulele
noiembrie precum noe mărinimiei
adună pe arca lui amintiri
supraviețuitoare în ciuda mi-ai dat totul
timpului care numai rezistenţă
în zadar se la liniște nu
chinuie
să le în schimb cerul
sub-
ți- greierii vorbesc necontenit
e despre tine
z
e luna e tristă pământul
arde pădurile ţipă cad
vâzdoage și ceară păsările ca pietrele
dar tu taci
dealul s-a lungit pe spate
a mai îmbătrânit plouă de ieri noapte
cu o copilărie albinele au aripile
când respiră i se văd ude picioarele stupilor
coastele se frâng unul câte unul
putrezesc
uneori noaptea îi aud
tusea astmatică ai lăsat un cimitir
de stupi acasă pomii
nucului din râpă i-a crăpat așteaptă atingerile tale
răbdarea din nucă în nucă dar tu taci
nu că nu l-aș fi îmbrăţișat
toamnă de toamnă numai mama te mai aude
când topește ceara
avea el ceva important de două ori mai greu
să-mi spună așa că de două ori mai îndelung
am stat și am tăcut de două ori mai întunecată
împreună apusul
numai pe ea o strigi
patul tău miroase în somn numai cu ea
a vâzdoage și a ceară vrei să adormi
nici urmă de boală
în schimb cerul
ai avut grijă să-mi lași s-a umplut de
moștenire toată ochii tăi
liniștea lumii

136 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020

www.zonaliterara.ro
 mouse liric

Ştefan Tudor BACIU

cerul e mai frumos în State

oamenii se ascund în case de ploaia laică

mașinile ecologice se scufundă în lacul din inima orașului
puștii se dilată... nopțile pierdute în apartamentele înghesuite
măsurile de jim beam
sexul dimineața pe canapea
cumințel
- cu pielea gumă,
atârnând de tavanul rece -
cafeaua făcută doar din dorința de a ne simți mari
bărbieritul vara de după duș
cămașa descheiată
abia călcată ce curge încinsă pe piept

să-mi bag pula în ea de poezie,

de impresie
de vitalitate
deasupra orașului ăsta de tot jegul și a cluburilor de fiță
cerul e urat
revelioanele zoioase și transpirate.
sunt tânăr
bolnav
și murim...

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 137

Ciumă bucătărie..
lasă-mă să intru!
lumea proastă îmi e la picioare
*1 acesta e noul ținut
eu sunt acum Dumnezeu

am leucemie.
toți copiii din cartier au leucemie. tantra
pensionari,
șomeri stau la balcoanele proletare și
fumeză. cât am stat în india
se uită cu jind la cei mici cum se joacă în fumam toată noaptea tutun egiptean.
lapoviță eram gol
în lumina farurilor. purtam podoabe
leucemia nu e orice fel de boală; și vorbeam de religie.
cei suferinzi mor în amintirea vecinilor: oricum nu înțelegeam nimic.
nici măcar pielea ei brună;
și până la urmă toți am țâșnit din tub o gustam
(o față aspră prelingându-se pe piele și se scurgea invaziv pe mine.
în inerția ghetoului) sunt doar un vânător.
noi nici măcar nu ne-am chinuit. acum întors în Brooklyn
cercuri mov de cretă locul e miop
desenate în parcări de bloc iar pe trup au rămas urme de tălpi.
cădeam și ne juleam genunchii rar mai trece câte o bunăciune prin cartier.
ca-ntr-o sectă. până și acești pierde-vară de la bloc
doar mama striga de la geam au început să-mi citească psalmi
în capot seara la bar
să am grijă, când mâncăm pâine și bem bere.
cu toții aveam oasele fragile
pline de contuzii.
tenișii vechi agățați de cablul electric ***
ne strivesc ca pe niște vrăbii,
nu cad peste mașinile cariate. sunt un cerșetor în plin război
am hainele jerpelite & stau cu mână întinsă
dar sunt & bard
*2
cândva am fost un simplu sfânt
mi-am vândut nimbul pe o pâine
mă aștern între genele ei mongole la o catedrală
ca-n camera de tortură am hainele jerpelite
din colțul scorojit al patului cerșesc
chip fardat dar sunt & bard
se prelinge pe pielea aspră;
așa se naște noul ținut cânt
lasă dâră pe străzi în plin război
de la buric în jos căci sunt bard
& fumează țigări în scârbă pe blacon iar nimb nu mai am
crepuscul plouă pe micile pervaze din
138 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
 mouse liric

Andreea DUDUMAN

întindere
că irosești
întinzi ața printre crăpături sofisticate timp prețios
din marginile cadrului din lemn care nu se întoarce
așezi cu grijă pe ramă despărțitorul
fără ca firele să se încâlcească te bântuie gândul tare
învâți ața violet pe o bucată de lemn o treci al perderii te cerți îți pui masca
printre firele albe de pe suport iei ața
și o întinzi
una da una nu una da una nu
după fiecare șir împingi ața spre capătul vedere de toamnă
de unde ai pornit cu pieptenele ușor
din lemn l-ai văzut
de departe, ca un ecou
treci ața printre fire până o așezi pe toată și inima bate acum speriată,
repeți totul din nou ca o pasăre prinsă.
repeți totul din nou
timpul parcă zboară l-ai văzut
mai aproape, ca un val
repeți la nesfârșit una da una nu și ochii ți se umplu de lumină
și după te oprești una da una nu caldă de toamnă.
ajungi la capătul drumului
l-ai văzut
tai cu grija ațele de pe margine și mai aproape, ca o grădină
le împletești după ai terminat brățara cu parfum și cafea
pe care n-o porți n-o arăți nimănui și ai amuțit.

ți-e frică să nu fii certată ce faci când nu-l mai vezi

o arunci o dai uitării și e deja
nimănui nu-i pasă renunți la tot ce faci în inima ta, ca un glonte aprins - cum stai
sentimentul cu vederea?

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 139

mouse liric

Maria HADÂRCĂ

Ceas grăbit și se grăbește…

Tata avea un ceas găsit pe câmpul de luptă Toate ceasurile lumii
din preajma Stalingradului. se grăbesc să-și salveze
Se mândrea nespus cu trofeul său – așchiile de timp
nimeni nu avea un ceas nemțesc. condamnate și întemnițate
Era invidiat de bărbații satului, în propriile lor cadrane.
iar femeile îl mângâiau cu priviri galeșe.
Prima lecție
Minutul aproape sfânt pentru noi era atunci
când tata își întorcea ceasul: Mama coresponda cu fosta ei învățătoare.
cele două roticele produceau un zgomot Se numea Olga Cernescu,
plăcut de du-te-vino refugiată, în 1940, la Iași.
și noi ne apropiam de tata Zburau peste hotare
și-i ceream voie să-i ținem trofeul metaforele fugare despre
în mâinile noastre, să-i ascultăm ticăitul… întâmplările, vecinii,
oamenii din sat,
Ceasul a fost numai al tatei. doar despre noul regim – nimic.
Marea noastră mirare a venit târziu, Adesea vedeam cum poștașul
când am descoperit în actul de deces al tatei îi întindea mamei un plic dezlipit:
aceeași oră pe care o indicau „E din România, citește…”
acele încremenite ale trofeului său.
Curiozitatea mea
Ceasul meu a fost pornit de copil trecut prin școală sovietică
în momentul zămislirii mele: mă ispitea:
de atunci îmi bate clipele, Ce înseamnă România?
îmi numără secundele Unde este?
140 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
De ce atâta taină?
La întrebările mele, mama,
ferindu-și ochii, îmi spunea:
vezi, învață lecția în clasă,
căci la noapte păpușim tutunul.
Dacă insistam, mă repezea cu:
ai să crești și ai să înțelegi…
În fiecare duminică mă strecuram
în Casa cea Mare și deschideam
lada în care mama își ținea
teancul de plicuri legate grijuliu
cu o ață de mosorel.
Pe primul plic era scris cu litere rusești:
Ынвэцэтоаря мя (învățătoarea mea).
Doar atâta înțelegeam,
înăuntru – niște rânduri drepte
scrise cu cerneală violetă…
Nu cunoșteam scrisul,
nu înțelegeam expresiile…
Târziu de tot am priceput
că mama și învățătoarea ei
astfel ne fereau
de necazurile prin care
generația lor a trecut:
ambele purtau în piept același dor,
aceeași limbă,
ambele aveau copii…
Demult
Am visat-o pe mama:
parcă era într-o rugă
în fața Mântuitorului.
Mi-a făcut un semn abia văzut:
„Totu-i bine!” și a dispărut.
Dimineața am ajuns la casa
părintească zidită din lutul
călcat cu picioarele mamei.
La poartă – un lacăt mare, ruginit.
Sora a plecat la munci grele
ca mai toți semenii ei.
Privesc peste poarta încuiată:
casa mamei s-a gârbovit,
gardul s-a tupilat,
ograda s-a micșorat și numai
pământul, de sub bălăriile
proaspăt cosite, strigă,
a salvare, a dor de glasurile
noastre, a tinerețe,
a demult…
www.zonaliterara.ro
Simț acut
Se răzbună muritorul meu suflet
pe simțul de vinovăție ce-l am
din ce în ce mai acut:
fiindcă mașina trebuie să stopeze
ca să trec – puteam să mai aștept;
fiindcă unii oameni sunt nevoiți
să cerșească – eu am, totuși,
un destin mai bun; fiindcă
iureșul vântului de la gura metroului
e prea mare – cum l-aș putea
îngrădi? Fiindcă ruta avionului
întârzie, fiindcă vecina-și scutură
țoalele peste geam, fiindcă tinerii
pleacă din țară, iar bătrânii
se sting cu zile în dureri amare,
fiindcă-n jur e crimă, minciună
și boală…
Vidul alunecos
își întinde vertiginos
aripa; întunericul izbește
planeta, universul;
omenirea s-a dezechilibrat;
lumea și țara au căzut
din adevăr în minciună…
Exist într-o lume nebună
și sunt o piesă a ei –
o decepție orizontală
ce tinde să străpungă
cu ochii închiși
larma pierzaniei universale.
Condiționalul trecut
Nu am cutreierat prea multe locuri.
Și nu cred să fi trăit în alte timpuri.
Frământările mele dintotdeauna
s-au împăcat din mers
cu răspunsurile sclipuite din viață.
Nu mai caut explicații
la marile și multele probleme
ale existenței. Sunt și nu-s în același timp.
Noaptea visez frumoase poeme pe care
nu mi le amintesc dimineața – frumosul
nu se lasă domesticit oricum. Ecoul
îmi răspunde pe silabe:
fru-mo-sul-e-n-voi!
E-n-voi!
Nu mai folosesc prezentul, recurg
tot mai des la condiționalul prezent
și, mai ales, la condiționalul trecut.
2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 141
P.G.: Este o toamnă frumoasă, vreme bună de
scris, aici în Câmpina. Sunteți înconjurat de
mulți scriitori, mulți editori, mulți dintre ei și
prieteni. Pentru că mă bucură prezența multora
dintre ei, precum și prezența dumneavoastră,
voi profita de ocazie să vă întreb, în deschide-
rea dialogului nostru despre condiția scriitorul
român contemporan. Aș vrea să îmi spuneți,
din punctul dumneavoastră de vedere, care este
modelul ce se impune în momentul de față în
literatura română.
142 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
N.B.: Modelul scriitorului român astăzi? Vă
spuneam și aseară, dacă ați observat, că suntem
în poziția cea mai proastă, cea mai slabă, de
cel puțin o sută de ani. Niciodată n-am stat așa
de marginal, de prost, în atenția publicului, în
atenția forurilor, a executivului, în atenția insti-
tuțiilor mari ale țării, cum stăm astăzi. Nu arunc
vina asupra nimănui, a fost probabil și o vină,
o delăsare a noastră, a scriitorilor. O împărțire
în tabere s-a observat mai ales după revoluție,
când a intrat moravul politic în lumea noastră,
www.zonaliterara.ro
morav ce ne-a împărțit, ne-a fracturat. Așa s-au
creat taberele acestea care au început să se maci-
ne între ele. Unii scriitori erau anticomuniștii în
ghilimele, alții erau procomuniști, în ghilimele,
deși nu mai era comunism de mult în România.
Duceau o falsă luptă. De fapt, era o luptă pentru
a obține poziții de forță în cultură și în politică.
Vezi că unii scriitori care astăzi sunt importanți,
au intrat și au rămas la CNSAS ani de zile.
Mulți dintre ei au influențat și lumea partide-
lor politice. Scriitorul român și nu numai cel în
viață, dar și scriitorii români dintre războaie și
de după al Doilea război mondial, și modernita-
tea, și contemporaneitatea românească – vorbesc
de importanții scriitori care mi-au fost colegi în
anii ‘70, ‘60, care au lucrat mari opere: Marin
Preda, Nichita Stănescu, A. Doinaș, Dimov și
atâția alții – au fost marginalizați, uitați. Sunt
marginalizați, sunt uitați, sunt dați la o parte. Nu
mai vorbește nimeni despre ei și acest lucru se
vede în starea asta penibilă, negativă. Se vede în
faptul că mass-media nu ne dă nicio importanță
decât dacă apare vre-un scandal la Uniunea
Scriitorilor. „Pe sticlă” scriitorii români nu apar
decât foarte rar. Mai des apar alții, actori, din
lumea culturală, dar scriitorii, farte rar. România
nu-și mai cunoaște scriitorii care trăiesc, care
sunt vii, de parcă ar fi murit cu toții.
P.G.: Care sunt principalele cauze care fac ca
între scriitori români să existe tabere, până
acolo încât ei să se urască între ei. Există o
rivalitate, nejustificată, de cele mai multe
ori. Dacă ea ar veni de undeva din partea de
ascuns, din EU-ului artistic, am pute-o consi-
dera justificată, în timp ce, dacă ea izvorăște
din ineterese politice…
N.B.: Am să vă spun direct. Am spus-o și
într-o carte pe care am publicat-o de curând,
„Trădarea criticii” vinovatul principal în lumea
noastră este GDS –ul care, în loc să reprezinte
societatea civilă și o altă voce într-o lume a
democrației care renăștea cu greu, cu convulsii,
pentru că, comunismul românesc a fost foarte
barbar, a fost cel mai barbar comunism din est,
s-a promovat ca o sectă. Deci, în loc să se poste-
ze ca o voce a culturii și a societății civile, GDS-
ul s-a promovat foarte rapid, aproape ca o sectă
politică, a intrat direct în politică, l-a împins pe
Emil Constantinescu la putere. Eu nu vorbesc
acum, nu discut de Constantinescu și dreapta
politică, dar vreau să spun că intrând în politi-
că, părăsind criteriile societății civile și ale cul-
turii generale românești, s-a creat această frac-
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 143
tură între lideri, între domnii de la 22, să zicem.
Deși, 22 a fost condus, la început, de Stelian
Tănase, un prieten de-al meu, apoi de Gabriela
Adameșteanu, excelentă prozatoare. Dar spiri-
tul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant,
sectar, de răzbunare și de luptă contra comuniș-
tilor deși comuniștii nu mai existau niciunde în
estul Europei. Noi eram deja în sfera americană.
A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că
grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă
ca elită și eu contest acest lucru. Elita culturală
nu poate fi formată, în primul rând, decât de
către creatori, de către poeții, prozatori și critici.
Nu de comentatori sau eseiști. Desigur, și ei pot
contribui la dezvoltarea elitei, dar ei nu pot să
ocupe primul loc și, mai ales, nu în formele gro-
solane. Putem spune că fracturarea a venit de la
aceste false lupte politice care, de fapt, ascun-
deau doar o luptă pentru putere. Noi, scriitorii
români am căzut foarte mult și pentru faptul că
în presă, unde lucrează foarte mulți scriitori, s-a
creat un sentiment de vânătoare de spoectacol.
Aici aș spune cu tărie că Uniunea Scriitorilor a
fost slabă că nu a păstrat contactul cu ei. Eu cred
că ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să încerce,
prin diferite programe să facă în așa fel încât
ca o parte din colegii noștri care lucrează în
mass-media românească, să-și aducă aminte, să
se reîntoarcă la criteriile literaturii române, mai
ales de marea modernitate românească dintre
războaie și de marii scriitori care au fost creați
sub comunism.
P.G.: Văd o nostalgie față de marea moderni-
tate. Totuși, după ‘89, au apărut în librăriile
noastre foarte multe cărți. In ciuda acestui
fapt, am observat că nu se cumpără. Am
întrebat librarii și m-au spus că autorii sunt
nevoiți de multe ori să își cumpere propriile
cărți. Editurile nu își mai permit să scoată
tiraje mari și în același timp să asigure scrii-
torului român un venit din dreptul de autor.
Cu toate acestea se scrie mult. Drept dovadă,
avalanșa noilor edituri. Totuși, cred că mai
mult se scrie decât se citește.
N.B.: Nu. Aici e o altă problemă, mai complica-
tă. În primul rând e foarte bine că lumea scrie și
publică. Acum, o mare parte din ce apare este o
falsă publicație, pentru că a dispărut, o dată cu
cenzura politică, și cenzura profesorilor. În occi-
dent marile edituri nu publică pe bani. O editu-
ră din Germania sau din Franța care publică pe
bani, nu mai are prestigiu, nu o bagă nimeni în
seamă. Ori, la noi editurile iau bani. În aldoilea
rând, toată lumea poate să publice cărțile la colț,
la o imprimantă. În poezie se vede o aluviune
enormă, de multe ori proastă, făcută de oameni
care vor să fie scriitori, dar care nu au o cultură
poetică, etc. Asta se întâmplă și pentru că
analiza literară, critica a slăbit foarte mult. În
ultimii ani 20 de ani critici importanți au părăsit
critica și s-au orientat spre alte domenii. Acum
vedeți, marii critici români, în loc să se ocupe
de literatura română contemporană, scriu cărți
despre Eliade, Cioran, Ionescu…
P.G.: Este acesta un refuz față de literatura
contemporană, virusată pe multe paliere de
comercialism și fanfară, de slaba pregătire a
autorilor, precum și de lipsa modelelor cul-
turale?
N.B.: Nu, cred că e vorba de o lipsă de încre-
dere în literatura națională. Tămâiem acuma
pe românii ăștia care au avut succes la Paris,
scriitori importanți, dar neglijăm ce se întâmplă
acum. Revistele literare n-au reușit să creeze
critici importanți sau sunt câțiva care nu sunt
băgați în seamă. România a avut mulți critici.
Sunt și acum câțiva tineri valoroși, printre care
144 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
amintesc pe Daniel Cristea Enache, pe Nicolae
Bârna, etc. Unii dintre ei lucrează pe la diver-
se instituții. România Literară, revistă făcută
de universitari, nu a susținut un nou val de
critică. Dacă avem critica românească literară
foarte slabă, atunci avem și maculatură literară.
Publicul este astfel, zăpăcit. Nu mai știe ce e
bine, ce e rău. La televizor, care a ajuns regele
interioarelor noastre, scriitorii, așa cum am mai
spus, nu mai apar, nu-și pot exprima un punct
de vedere. Argumentul este foarte fals și ticălos,
că un scriitor plictisește, că o emisiune literară
plictisește. Pe cine plictisește? Plictisește pe un
om nepregătit poate. Dar sunt atâtea sute de mii
de oameni care ar fi interesați să cunoască un
prozator, un poet. De aceea, vreau să spun că
timp de 20 de ani noi, scriitorii am fost mințiți,
că publicul românesc este pierdut. Cele două
ziare, Adevărul și Jurnalul Național au demon-
strat că sunt cărți săptămânale, că vine lumea
și cumpără, că românul încă citește, citește
romane de Marin Preda, de Petru Popescu, cărți
apărute în contemporaneitate.
P.G.: Am putea spune că publicul român este
readus în fața scriitorilor, iar scriitorii sunt
www.zonaliterara.ro
 readuși în atenția publicului prin aceste forme
de marketing. Pe de altă parte un public nou
se formează, el crește cu aceste cărți.
N.B.: Nu. Publicul este foarte bine informat. Nu
trebuie reformat. Este un sondaj care arată că
este falsă ideea. Sigur că, după revoluție, publi-
cul românesc a fost interesat de două lucruri.
Unu: de jurnale; toți au crezut că oamenii vor
fi onești și vor spune ce să nu luați. Majoritatea
jurnalelor au fost false cu excepția lui Ion
Ioanid, a lui Steinhardt, episcopul Ploscaru, și
alte câteva. Restul aduceu niște falsuri. Și doi:
cu interes pentru titlurile străine care n-au apă-
rut timp de 50 de ani, când din cauza cenzurii
nu ajungeau în bibliotecile cercetătorilor și lec-
torilor. Totuși, după 10 ani de postcomunism
au apărut edituri puternice la noi care au scos
numai titluri străine. Foarte puține edituri au
publicat și colecții românești. Pe urmă au apă-
rut și edituri care au început să publice autori
români, edituri pe care le apreciez. Românii au
fost mereu interesați, și înainte de război, de
cartea străină. Dar, în timp ce citeau pe englezi
sau francezi, pe André Gide, ei îl citeau și pe
Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe Liviu
Rebreanu. Sunt și acum edituri puternice care
cred că doar autorii străin au valoare și au ceva
de spus, că scriitorii români de astăzi nu-s inte-
resanți, o falsă premiză. Repet, grav este că au
fost puși în marginalitate scriitori mari care au
publicat și au trăit sub comunism. Scriitori a
căror operă și personalitate nu a mai fost egala-
tă în acești 20 de ani. Nu mai există un Doinaș,
un Preda, un Nichita Stănescu, un Dimov sau
Mazilescu. Pentru editorii noi, liberi de altfel,
autorii menționați nu mai apar un lucru atrac-
tiv, foarte interesant. Înainte luptam cu cenzura,
cu partidul, cu securitatea, acum luptăm cu fal-
sele programe de editare, programe care aduc
în dicuție valori false.
P.G.: Ce trebuie făcut în acest sens, pentru
a redescoperi acest tip de scriitori, chiar și
în rândul tinerilor? Vedem că în străinătate
literatura română începe să prindă contur.
Noul val de autori propune teme sociale,
teme legate de istorie. Pentru mulți dintre
ei „comunismul” a devenit o temă „ce se
vinde”. Publicul european a fost întotdeauna
interesat de scriitorul român, scriitor care
vine dintr-un regim totalitar, scriitor pus de
multe ori în situația să aleagă ce și cum să
divulge publicului din propriile credințe. Aș
vrea să știu care este părerea dumneavoas-
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 145
tră ca prozator, ca om care cunoașteți bine
mediul european, cu privire la așa-zisul „suc-
ces literar peste hotare”.
N.B.: Este o altă problemă cu succesul în Europa.
E o problemă veche, nevroza noastră a premiu-
lui Nobel etc.
P.G.: Vom atinge și acest subiect, vom vorbi
despre această nevroză...
N.B.: Problema tinerilor e cea mai grea proble-
mă, asta pentru că, după revoluție, imediat, ei au
început să plece. Generația noastră a fost puțin
lașă. Ea, acum ori s-a dat deoparte ori a început
să cânte în strună la unii tineri dând, astfel,
impresia că nu există valoare. Chiar în textele
mele am criticat-o pe doamna de la România
Literară, Pârvulescu, doamnă care a publicat
într-o cartea de-a ei că, timp de 50 de ani, toate
premiile Uniunii Scriitorilor au fost fără valoa-
re. Nimeni nu s-a revoltat, decât eu. Dacă, noi
timp de 50 de ani, nu am creat nimic, asta a fost
probabil doar pentru doamna Pârvulescu. În
viziunea ei, în toate juriile uniunii din vremea
comunistă, acei mai mari critici scriitori, au fost
niște imbecili sau oportuniști. Cum poți să spui
așa ceva? Este un fel de oportunism necinstit
care a fost influențat de străinătate, să murdă-
rim tot ce a fost sub comunism. Sunt convins,
în mod paradoxal, dacă vrei, că marile dictaturi
uneori creează fenomene culturale enorme. Sub
imperiul rus, foarte brutal, a apărut o imensă
scoală de proză. Cea mai mare școală de proză a
lumii, de la Gogol până la Dostoievski și Cehov.
În Germania, unde părinții erau foarte duri, a
apărut cea mai mare filozofie a lumii, cea mai
mare școală de muzică, Beethoven, etc. Deci,
tinerii însă, egalizează prea grăbit și superficial,
libertatea cu creația. Nu întotdeauna libertatea
provoacă și este terenul unor mari procese de
creație și a unor mari personalități. Ce au creat
acești 20 de ani de după revoluție? Ce mare
personalitate nouă s-a creat? S-a creat un singur
nume, Cărtărescu, care e un bun prozator dar
nu are încă forța unui prozator adevărat, adică
nu-i creator de personaje puternice. E un poet,
cu mare talent, care însă nu are conștiință lite-
rară, vorbește numai în numele lui și, într-un
loc l-am auzit spunând că nu există valoare, că
valoare e ceea ce se vinde. A preluat sloganul
de la gândirea americană. Pe mine acest lucru
mă bulversează. Cum adică să egalizăm vân-
zarea comercială cu valoarea literară? Omul
acesta ori a avut profesori proști, deși el predă
la facultate, ori nu știe ce e aia valoare. Filosofii
germanii, cu preocupări în domeniul esteticii au
stabilit de la început că valoarea are două tipuri
de semantică: odată se vorbește de valoarea de
întrebuințare și pe urmă de valoarea de plăcere,
care este a artei. Deci, noi numai de întrebuin-
țare vorbim. Or, a confunda valorile din artă
cu valorile utilitare este penibil și face rău. Nu
vedeți că la Ministerul Culturii și la televiziuni-
le naționale apare cultura sub eticheta de diver-
tisment? Acest epitet, această înseriere în diver-
tisment a culturii este foarte gravă. Cultura nu
este un divertisment. O parte a culturii, cea
minoră, poate fi și amuzament, divertisment,
șlagărele muzicale sau epigramele, dar cultura
mare… Poți să-l pui pe Maiorescu și pe Blaga
la divertisment? Sigur că da, dar aici se creează
confuziile păgubitoare pentru noi, din păcate.
Acum îți dau răspuns la întrebare, nu există
forțe care se opun acestor curente puternice.
Uniunea Scriitorilor, timp de 20 de ani, a fost
pasivă. Academia Română a fost și este încă
pasivă, o recunosc. Plus alte instituții, ICR-ul
care ar trebui să facă ceva, nu face mare lucru.
Provincia românească a rămas puțin cam inertă
și eu cred că a fost vitregită în acești ani. Deci
lipsesc forțele care să se opună acestui curent
utilitarist de tip american.
P.G.: Să ne întoarcem la subiectul pe care
l-ați considerat a fi nevroza contemporană în
lumea scriitorilor, problema premiilor Nobel.
Dacă ar fi să faceți o nominalizare pentru un
scriitor român, care ar fi acela și care sunt
argumentele pentru care îl propuneți?
N.B.: În primul rând, vreau să îți spun că noi
putem propune, dar nu ne ia nimeni în seamă.
Nominalizările se fac în cadrul Institutului
Nobel. Eu n-am dat niciodată importanță.
Nobelul nu rezolvă nimic. Această nevroză,
cum am mai spus, e o falsă soluție. Noi putem
lua Nobelul și să se vorbească la un post de tele-
viziune sau de radio, francez sau neamț doar un
minut și jumătate, ca despre o nulitate. Am trăit
asta când eram la Paris, poetul grec Odysseas
Elitis luase Nobelul. S-a vorbit mai puțin de
un minut la Antene 2, care e canalul oficial.
Pe urmă a apărut un mic editor care i-a scos o
cărțulie și a dispărut. În schimb, despre Borges
sau Ionescu, care nu au luat premiu Nobel, s-a
vorbit și se vorbește despre ei în toată lumea.
Deci Nobelul nu rezolvă problema literaturii
române. Numai noi credem asta. E mica vanita-
te și orgoliul provincial românesc. Noi credem
146 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
că printr-un Nobel intrăm în lumea europeană.
Nu are nicio legătură.
P.G.: Totuși a creat în rândul scriitorilor
români sentimentul de competiție, iar acest
sentiment, această nevroză le dă bătăi de cap
atât autorilor de provincie cât și celor care
sunt promovați de edituri de prestigiu din
orașele mari.
N.B.: Nu. Tinerii se agită la chestia asta cu
Nobelul. Noi suntem aplecați spre soluțiile
ușoare și imediate. Vrem soluții miracol, o
baghetă magică, ca să facă în așa fel încât un
scriitor român ia Nobelul. Scriitorii români vor
fi apreciați de marile edituri din străinătate,
însă nu e suficient să fii publicat. A fi publi-
cat de o mare editură e un fel de succes, dar
dacă nu ești lansat, impus de un curent, cum
a avut noroc Ionescu să fie impus de curentul
avangardist, surrealism, după război, degeaba
aștepți glorie. Deci succes înseamnă insistență
și să fii la fața locului. Nu poți din Albania sau
din Azerbaidjan să fii scriitor mare la Paris.
Sigur că au fost si scriitori din anumite regiuni
care au avut un mic succes înainte de revoluție,
vorbim despre scriitorul ceh, Milan Kundera
și scriitorul albanez, Ismail Kadare, dar acest
lucru s-a întâmplat pentru că opinia culturală
franceză sprijinea scriitorii din est care erau
contra comunismului. În zilele noastre nu-i
mai interesează deloc. Noi, cei din est, nu mai
avem niciun interes acolo. Nu ne mai susține
nimeni la Paris pentru că și acolo politicul a
mers împreună cu cultura. Nu-i mai interesează
scriitori din România, Bulgaria, Ungaria, etc.
P.G.: Vorbeam, la un moment dat, de scriito-
rii care se „trădează” unii pe alții. Vedem în
zilele noastre tot mai mulți scriitorii care scot
„dosare” ale foștilor colaboratori ai securită-
ții. De unde această dorință de a-l demasca pe
celălalt. În relația dintre scriitori ce ar trebui
să conteze, să primeze?
N.B.: De ce noi scriitorii ne grăbim să-i aruncăm
în piața publică pe colegii noștri? O necruțătoa-
re și grosolană invidie. În timp ce alte profesiuni
importante, medici, arhitecți, ingineri, nu o fac.
Deși, probabil că și între ei au existat informa-
tori. Eu am contestat încă de acum zece ani, de
când România Literară, într-un număr, îl acuza
pe Caraion. Am realizat un număr întreg în care
am atacat România Literară pentru acel articol.
Nimeni nu a reacționat. Erau publicate niște fișe
www.zonaliterara.ro
informative ale lui Caraion, despre care nu știm
cât de adevărate sunt, când au fost predate și
cum. Ce m-a indignat a fost faptul, că în același
număr din România Literară, erau două articole
semnate de un fost ofițer de securitate, Pelin,
care îl ataca pe acest mare poet. Adică într-o
revistă a Uniunii Scriitorilor, cea mai importantă
am putea spune de atunci, să fie atacat un mare
poet care a stat 15 ani în pușcăriile comuniste,
nu are să însemne decât o enormă problemă de
morală și demnitate. Să fie un ofițer de poliție
politică, de securitate, care să facă morală lui
Caraion? Cel mai mare elev a lui Arghezi! Iată,
ce se întâmplă în lumea noastră, când noi înșine
ne lovim pe noi înșine. Sau cum a fost Eugen
Barbu și grupul lui, înainte de revoluție, când
grupul lui ne ataca tot timpul. Ataca România
Literară, ne înjura. Dar acest lucru se întâmplă
practic și acum. Ne atacăm pe noi înșine și cre-
dem imediat că, dacă se spune ceva rău despre
un scriitor, chiar dacă e important, credem fără
dovezi, ne repezim să-l punem la stâlpul infami-
ei. Or, eu cred că, ar trebui să ne apărăm valorile,
care nu sunt așa de multe cum par. Valorile de
mâna întâi se construiesc greu. Și să punem
acum, cum a făcut Cotidianul anul trecut, două
pagini cu Doinaș, Paleologu, scriitori mari, să-i
pui acolo ca turnători și să ceri populației pro-
cente, care e mai turnător decât celălalt, e o mare
problemă. Adică, și Uniunea Scriitorilor să nu
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 147
reacționeze? Academia să nu reacționeze? Mi se
pare absolut impardonabil.
P.G.: De ce credeți că nu au reacționat ? Sunt
comenzi politice sau editoriale?
N.B.: Nu știu de ce nu au reacționat și nu știu și
de ce nu reacționează față de cazurile care apar
acum. Cred că din lașitate și din interes. Pentru
că la conducerea Uniunii Scriitorilor, domnul
Manolescu, nu vreau să-l atac, în ultimii ani, s-a
pus în tabăra GDS-ului. Ori GDS-ul, cum am
mai spus și în deschiderea dialogului nostru,
instrumentează aceste dosare, în care lumea
literară iese foarte prost. Pentru că oamenii
zic: uite domnule, scriitorii au fost turnători!
Totuși medicii, nu se trădează, pe ei nu îi inte-
resează cine a colaborat, cu cine. Inginerii, nu.
Meseriașii, nu. Numai noi, scriitorii am fost
turnători? Și ce am turnat noi? Ce acces aveam
noi la secretele economice, militare, politice ale
statului. E clar că totul este o zarvă făcută din
interiorul nostru, făcută de scriitori. În una din
cărțile mele vorbesc de fabula aia din clasele
primare, cu coada de topor, pădurea, că e foarte
tare și mândră, nu poate fi plecată decât de un
lemn al ei, și asta e foarte grav.
(Interviu realizat în 2009 la Câmpina,
Galele APLER)
 Apa liniștii este adesea profundă.
Un poet absoarbe apele pure ale inspirației.
Inima, sufletul său, terra natală sunt „sursele”
de predilecție, echilibrul este cel care iubeşte
apele somnolente, dar pune zăgaz Cuvintele
în fața unor probabile potopuri ce pot să
apară de niciunde. Din valurile adormite
țâșnește fluviul forței interioare. Pentru aceste
limpezimi poeta caută, însetată, fântâna
fermecată. Apa este matricea, este maternală,
fecundă. Apa este peste tot în realitate, dar
omniprezentă și în viața onirică, legată de
un inconștient în căutarea febrilă a purității
absolute: „cea care doarme vede/ ce nu poate
vedea/ cealaltă dar visul/ e un loc din care/
nimeni nu iese/ cu mintea întreagă” („era 4”).
Radmila Popovici este „o apă
liniștită”  («dormante»), dar profundă, apă
148 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
pură de izvor, dar și de cea tulbure, care iese
dintre maluri. Apa are forță – o picătură de
apă poate sculpta cu timpul în piatră: „pentru
că totul/ nu și-a spus cuvântul încă/ îl caută
îl inventează// totul/ nu poate fi/ bandajat
nu se/ cicatrizează nu are/ leac// mă numesc/
apă// apa fântânii în care unii/ strigă// apa/
care aruncă răspunsurile mai sus/ de întrebări
apa la care nu ajunge/ găleata apa care își bea
mâinile/ să nu se despartă apa care/ plânge/ pe
săturate nevăzută neauzită/ apa cu văz cu auz
apa cu toate/ simţurile înecate// oglindește-te
în mine// nu va afla/ nimeni// pentru că totul/
nu poate fi/ spus” („mă numesc apă”), este
femeia mai multor miraje în oceanul imens al
fanteziei.
Poeta atinge visele cu cuvinte, le
iubește mai mult decât realitatea. Visul
www.zonaliterara.ro
devine o destintație, un lăcaș secundar, un
loc unde ar putea să se realizeze. Visele cu
ochii deschiși ori închiși completează vidul
existențial. Volumul „Apa care își bea mâinile”
este traversat de o finețe a sensibilității,
ființa intimă este insesizabilă, trăirile sunt
evanescente precum fugile lui Bach, în
note balsamice, consolatoare. Interogațiile,
așijderea, curg ca un fluviu. Pentru autoare
plenitudinea ființei rezidă în scris, prin
palparea adevărului intim. A visa este
nebunia pe care și-o permite, partea picantă a
zilelor și nopților: „ieri noapte am/ măsurat/
distanța dintre mine/ cea care doarme/ și
mine cea care/ nu are somn// a ieșit un vers/
de patru gigaani// mă durea cumplit/ să aflu
că cele două/ nu se vor îmbrățișa/ niciodată în
această/ conștiință// cea care doarme vede/ ce
nu poate  vedea/ cealaltă  dar visul/ e un loc
din care/ nimeni nu iese/ cu mintea întreagă//
cea care nu doarme/ vrea să vadă dar/ scrisul
e un loc/ din care nimeni/ nu iese cu mintea/
întreagă// am șters/ versul/ era 4/ dimineața”
(„era 4”).
E fascinată de suprarealiști:  „Le
merveilleux est beau, n’importe quel
merveilleux est beau, il n’y a que le merveilleux
qui soit beau.” (André Breton)
Flash-uri sacadate lasă să se întrevadă
complexitatea sentimentelor, spaima
paralizantă în fața timpului destructiv, spleen
greu într-o lume strâmtă, egoistă, kafkiană.
Șerpuiri melodice ori cadențate refac
cursul unui izvor – sursa spirituală a căutării
dragostei universale și a sensurilor vieții.
Apa este remediul vital care poate învinge
deșertul, este Voiaj, este cea care ține piept
clișeelor rutinei și banalității. Moartea este, și
ea, un vis – unul definitiv și infinit: „La mort
est le prolongement horizontal d’un rêve
factice, la vie n’étant pas vérifiable.” (Francis
Picabia)
A se desprinde de rațiune, de logică,
devine o necesitate resimțită din nevoia
spontană de indisciplină cu care să se poată
explora inconștientul. În acest fel, poeta se
lasă purtată de fluviul unor forțe și dorințe
care, odată ajunse la suprafață, o incită.
Suntem în fața unei conștiințe moderne care
experimentează forme poetice noi, fără a ne
explica natura lor, adesea ermetică. Un apetit
dadaist, insolent și insolit: „iubirea mea/ avea/
www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 149
pancreasul sensibil// o visam urât i se făceau/
perfuzii o salvau numai/ foamea și liniștea//
iubirea mea era/ un copil care știa/ pe de rost
poezii/ dureroase// într-o noapte se plimba/
pe bulevard fără mamă/ fără tată cu un balon/
roșu în mână// în altă noapte traversa/ zebra
cu ochii/ închiși// în următoarea noapte/ s-a
împiedicat/ julindu-și genunchii// în ultima
noapte n-a mai/ recunoscut drumul// au
prins-o mi-au dus-o/ în subsol i-au scos/
plămânii rinichii inima/ pentru alte iubiri/
mai avute// iubirea mea/ avea pancreasul/
sensibil” („iubirea mea avea”). „Ce qui
compte, ce n’est pas une oeuvre, c’est la
trajectoire de l’esprit durant la totalité de la
vie.” (Joan Miro)
Poeta oscilează între «le mal de
vivre» și o odă reținută a bucuriei de a
căuta apa în fântâna umanității. Între emoții
lirice pure se inserează și elanuri de revoltă
înabușită, aspect baroc disperat, tragic.
Alteori se raportează pe un ton nostalgic,
pierdut, nedisimulat la un eden al amintirilor
unei copilării solare contrastând cu nebunia
lumii: „chiar dacă nu mai putea merge/
bunica nu se prăbușea avea/ un toiag lucios
fără așchii/ pe care îl ţinea aproape// lăcrima
însă la fiecare bătaie/ în ușă// ce mai faci
bunică/ întrebam uneori mașinal// ea întorcea
nu știu cum vorba/ că tot noi ne plângeam
tot noi/ eram cei mângâiaţi și slabi/ ca niște
pui de vrabie// e de ajuns să-i dai un colţ/
de pâine și câinele rău până/ adineaori îţi va
linge mâna/ va da din coadă ori de câte ori/
vei trece indiferent pe alături// duminica
mă duce de mânuţă/ la bunica// raiul ei e tot
acolo pe ţol/ în iarbă sub tufa de fragă/ de sub
mărul văratic zbârcit//azi/ s-a uitat mai lung
la mine// n-o ajungeau mâinile/ să-mi pună
o frunză/ de varză cu miere/ pe piept// s-au
prea înmuiat/ lumânările// s-a prea întărit/
cerul” („prea întărit”)
Alteori umorul, ironia sagace,
utilizarea unor cuvinte incisive, trădează o
nerăbdare de A FI, de a schimba gândirea
ambiantă. Stările hipnotice ocupă un loc
important într-un dicteu automatic, ca și
cum „ar face dragoste cu cuvintele”, conform
exigențelor lui André Breton în manifest. Un
angajament cu nuanțe politice, de feministă,
de om nou, ne-o relevă alergică la opresiuni
și la orice formă de resemnare ori privațiune
de libertate. Asistăm la un „joc” al scriiturii comédie humaine”): „mă tem să nu poată trăi/
între real și irațional, la o nebunie dulce, fără mine pantofii eșarfele/ filele rupte ceșcuța
hamletiană de genul «to be or not to be». Nu de cupru/ și șarpele mă tem să-și împroaște/
vom găsi dantelării, ci, mai des – forme brute, veninul pe sânul ce poartă-n memorie/ febra
opace, reci, de cristal. infecția laptele buzele mici/ de copil mă tem să
Poeta prezintă o simultaneitate cu șoptească/ mult prea devreme păcatele// mă
prezentul imediat, un apetit modern de tem pentru perna  cu penele negre/ de-atâta
autenticitate fără lirisme inutile. Poezia este migrenă  și pentru parfumul/ ce nu-ți va
elixir, hrană zilnică, indispensabilă în care atinge  mirosul/ cu noua lui trenă// mă tem
predomină o ambianță misterioasă, hieratică, pentru scumpii  cercei/ pentru rochia gri  de
solemnă. Poezia pare să-i fie unica punte paradă/ și pentru toți ochii  ce trec/ pe-acest
către viată, iar universul este un oracol, rând dar se tem/ să mă vadă” („paradă”).
ceea ce trădează solitudinea întunecată a Pe coperta a doua, criticul Ioan
unei Casandre silențioase: „daţi-mi și mie Holban remarcă: „în „Apa care își bea
un cuvânt/ citesc pe bucata de carton/ din mâinile” Radmila Popovici scrie o poezie
mâinile mutului// scotocesc în geantă/ nimic fără „metafore rujate” și „versuri încâlcite”,
în buzunare nimic/ în memorie nimic fac ca o fugă în sine, cât mai adânc”. Un volum
un pas/ în/gol/ găsesc trei silabe încerc/ să le de maturitate al unei poete singulare, izolate,
prind una de alta/ tremur le scap literele/ se care ne purifică pleoapele cu această „apă care
împrăștie mutul aruncă/ bucata de carton le își bea mâinile” și scrie ofrande frisonului
adună/ le înghite pe toate odată/ scoate/ un liric pentru a străbate viața efemeră.
sunet ciudat// călătoriile în timp îmi scad/
din umbră lumina e o hrană/ grea înainte
de somn o dizolv/ cu cerneală// uneori mă
întreb/ ce să mai adaug// atunci șterg totul/
până la îmbrățișarea/ celulei de mamă cu/ cea
de tată” („cerneală”).
Autoarea caută poezia în liniște, în
nemișcare, în vidul exterior. Între vis și
realitate, aceasta devine o trecere enigmatică
din somn în trezie: „limbile visului/ mă
aruncau în aer/ minge de ping-pong/
deasupra caselor/ bolnave de una/ și aceeași//
trăiam în sfârșit/ libertatea/ balonului de
săpun// fericirea e o furtună// scapără când
uiți/ să vrei/ până te sparge/ spinul/ primului
gând” („ping-pong”).
Se mai întâmplă că poeta face concesii
amuzante versurilor în rime, un fel de
exercițiu de complicitate jucăușă cu lectorul,
o apariție „terestră” între două reverii «au-
dessus de la mêlée». O poezie care captează
atenția, inovează, face eforturi ca să ne
deschidă ochii prin accente dureroase, în
care apa are și reflexii tulburi, sângerânde,
incertitudini vertiginoase, apneice.
Luminoase sunt secvențele maternale,
radioase, nemimate, sincere. Femeia-mamă
este coplesita de bucurie, laptele matern
simbolizând fericirea pură și inviolabilă „Le
sourire est l’apanage, la langue, l’expression
de la maternité” (Honoré de Balzac, „La
150 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro