Sunteți pe pagina 1din 154

editorial

Pandemia online
şi din viaţa cea de toate zilele

Iniţial am zis că nu mai scriu despre


pandemia anului 2020, pentru că am scris în
editorialul din numărul precedent, însă, ca
mulţi dintre noi, nu mă pot abţine. E deja
de înţeles că în spatele acestei pandemii
unii suferă, iar alţii se imbogăţesc, aşa cum
se întâmplă în fiecare război sau aşa cum se
întâmplă de regulă pe piaţa financiară.
Cu toate acestea, mass-media, apa-
ratul de propagandă furnizează zilnic, ca
înt-o reclamă bine plătită, informaţii pri-
vind situaţia îmbolnăvirilor, a deceselor cu
Covid 19, informaţii care dezechilibrează
total pe oamenii fricoşi din fire, iar pe alţii îi
fac să profite de situaţie.
Unii vând mai bine, alţii vând mai
prost sau deloc, unii merg la serviciu, alţii
deloc sau lucrează de acasă, unii devin pro-
feţi, alţii specialişti în politici de sănătate,
unii se ascund în spatele simptomelor Covid
19 pentru a nu intra în ucigaşul aparat sani-
tar, iar alţii, poate cei mai puţini, trăiesc cu
acest virus ca şi când nu ar exista deloc.
Oricum ar fi, toată lumea este preo-
cupată de evoluţia acestei vieţi pandemice.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 1


Pe reţelele de socializare, în spaţiul online şi întreaga planetă. Chiar am văzut deja în
sunt postate la fiecare secundă sute de mediul online multe discuţii care duc în
informaţii, fiecare are ceva de spus despre această zonă. Nu ştiu cât de coerente sunt
Covid 19. multe, important e că indiferent de cum
Însă, ceea ce mă surprinde tot mai percem prezentul acesta pandemic, trebuie,
mult este felul în care scriitorii trăiesc vrem sau nu, să ne asumăm organic fiecare
această experienţă. Trebuie să recunosc, fază a vieţii aflată în continuă schimbare.
am văzut sute de postări pe Facebook ale Pentru mine cert e un lucru, trăim
scriitorilor despre felul cum îşi petrec viaţa două tipuri de pandemii, una din viaţa cea
cea de toate zilele în acest timp pandemic. de toate zile în care se văd consecinţe de
Sunt reacţii de toate felurile. Unii scriu toate felurile, şi una online, în care se creaază
poeme, ca şi când ar scrie ode de război, (pentru mulţi) starea de confort a unei vieţi
alţii scriu fel şi fel de poveşti în care acest normale. Îmi amintesc de un joc virtual,
virus ia diferite chipuri, unii scriu jurnale, SecondLife, în care fiecare participant trăieşte
alţii eseu sau studii sociologice. viaţa şi realitatea pe care şi-o doreşte, altfel
O vedetă literară, academică, financi- spus îşi trăieşte după bunul plac o altfel de
ară, chiar politică a ajuns acest virus. Asta nu viaţă. Diferenţa e că în joc tu eşti cel care
ar fi o curiozitate, pentru că în fond, majori- guvernează celelalte forme de viaţă, şi o faci
tatea pandemiilor de la facerea lumii încoace după interesele tale primare, pe când în tim-
au fost menţionate în operele literare. pul real, alţii îţi guvernează viaţa, şi o fac în
Apoi, din tot ce se scrie, ceva-ceva tot funcţie de nevoile politice, financiare, sani-
va rămâne. Cine ştie, poate va exista un pre- tar-sociale, tu nemaifiind factor de decizie, ci
miu NOBEL pentru o carte despre Covid de supunere. Nu ştiu câţi vor trăi după bunul
19. Cei din viitor vor putea citi despre plac o a doua viaţă după toată această peri-
istoria timpului prezent ca dint-un roman oadă pandemică, insă cert e încă un lucru,
conspirativ sau vor putea vorbi ca despre învăţăm să trăim şi online, ceea ce anunţă clar
o religie care a reaşezat întreaga civilizaţie o altă etapă a planetei şi a omenirii.

2 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
vizual & virtual

Regizorul Lev Dodin se referă la sensurile umanismului astăzi (Hamlet personifică ideile
umanismului, dar omoară foarte multe personaje) şi la crimele care se comit în numele unor valori
umaniste, a marilor idealuri, precum binele ori justiţia. Ironia face că Erasmus din Rotterdam, un
umanist, dezvăluie în  Elogiul nebuniei  adevărata natură umană şi critică, neconformist şi curajos,
principi, teologi, clerici, într-o epocă în care aceştia erau deţinătorii puterii sociale, politice, religio-
ase. De fapt, aceasta e tocmai atitudinea nonconformistă a lui Hamlet care expune putreziciunea
unei lumi lipsite de umanitate, criticând moravurile umane ale contemporanilor săi şi situându-se,
prin aceasta, chiar foarte aproape de om.

Titlul spectacolului e  Hamlet-ul lui Rotterdam. În al doilea rând, interesează cronicile


Dodin  pentru că scenariul se revendică, pe istorice ale lui Raphael Holinshed din 1577, surse
lângă piesa de teatru a lui William Shakespeare, pentru mai multe piese ale lui Shakespeare,
de la alte trei surse. În primul rând, avem printre care şi Regele Lear, Macbeth sau Richard
legenda scandinavă despre prinţul Amleth III. De asemenea aspecte se ţine cont în scrierea
redată de Saxo Grammaticus în Gesta Danorum. textului de spectacol şi în partiturile rezervate
Numele Amleth înseamnă  stupid; e un celor din rolurile comedianţilor.
posibil un joc de cuvinte între prost, absurd În al treilea rând, mai interesează poezia
şi nebun, excentric, similar celui cu privire lui Boris Pasternak intitulată Hamlet care apare
la termenul  fool  (gr.  moria, lat.  stultitia) din în romanul autorului rus, în  Doctor Jivago.
titlul  Elogiul nebuniei/prostiei  de Erasmus din Poezia inspiră momentele în care personajele

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 3


din  Hamlet-ul lui Dodin, aşezate în rândul 0, scenariu propriu, o adaptare realizată de Dodin,
privesc, spre scenă, spectacolul lumii. Iniţial, în scenă apare cartea,  Hamlet-ul lui William
acţiunea scenică se consumă în prim-plan, într- Shakespeare, din care se citează, cu intonaţia
un spaţiu situat în faţa scenei. Scena este under potrivită pentru o interpretare tradiţională,
construction  sau  work in progress, urmând să făcându-se diferenţa dintre teatralitatea trucată
fie dezvăluit ulterior sensul lumii ca un vast din alte abordări şi teatralitatea autentică a
cimitir. Jocul comedianţilor aduşi de Hamlet actorilor din Hamlet-ul lui Dodin. Jocul actorilor
să joace scenariul uciderii tatălui său se va e transparent, autentic, credibil (scenele în
desfăşura în scena propriu-zisă, pentru ca în care personajele se sărută), totodată de un
cele din urmă scena ca atare, inclusiv spaţiul profesionalism inegalabil. În acelaşi timp, cartea
din spatele scenei, protejat de folii, să fie luate din scenă serveşte pentru inventarea soluţiilor
cu asalt de actori şi de interpretarea acestora. regizorale, florile dăruite de Ofelia reginei
Cu privire la Hamlet şi la raportul Danemarcei nu sunt decât pagini rupte direct
dintre teatru şi viaţă, din poezie reies două din manuscris, în timp ce este parcurs pasajul
atitudini opuse asupra teatrului şi a vieţii: cu pricina, într-o scenă de altfel detaşată, deloc
prima, când Hamlet e aruncat în lume, în emfatică, deloc implicată prin joc actoricesc.
iureşul vieţii, dar şi al scenei, “fixat de o mie Hamlet-ul lui Dodin  este exemplar în
de lornioane”, rugându-şi tatăl ca “paharul doar cinci personaje/actori. Potrivit viziunii
acesta să fie îndepărtat” de la el (aluzie cristică) regizorale, care reiese şi din scenografia
şi să fie “eliberat” de povară; dar (a doua) spectacolului - decorul rece, chiar şi atunci când
“ordinea actelor a fost prestabilită”, iar Hamlet se înroşeşte prin mijlocirea luminilor, schematic
se lasă pradă forţei implacabile a destinului, şi folosit în întregime şi cu rost (schele, trei scări
expunându-se fatalismului - “Şi sfârşitul acestei de lemn, plăci de lemn, folii de protecţie) -,
călătorii nu poate fi evitat/ Sunt singur. Totul lumea nu e o scenă, ci un vast cimitir ale cărui
gâlgâie de fariseism./ A trăi nu-i deloc un lucru cripte sunt construite în timp real, iar groparii
uşor.” Ipocrizia este condamnată de Hamlet ca fac parte din spectacol (plăcile de lemn cu
“fariseism” (de aici, uciderea lui Polonius, pe mâner simulează capacele unor cavouri care
care l-a confundat sau nu cu Claudius, ambii sunt închise de gropari pe măsură ce încă un
împărtăşind aceeaşi natură duală). personaj e ucis şi aruncat dedesubt).
Cu atât mai mult cu cât e vorba de un Într-adevăr, dacă iniţial ar fi putut

4 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
exista iluzia că lumea e o scenă cu actorii în cum lumea nu-i decât un cimitir enorm.
prim-plan şi comedianţii tocmiţi de Hamlet, Pe măsură ce Hades-ul de sub scenă se
jucând în spaţiul scenei propriu-zise (actorii umple de cadavre, o singurătate apăsătoare
din rolurile Horaţiu, Marcellus, Bernardo îşi se aşterne deasupra, o singurătate care te
întorc hainele pe dos, negrul neutru fiind poate înnebuni, te poate face să dansezi, să
înlocuit cu haina de bâlci, din petice colorate), cânţi, iar astfel să agonizezi (dezlănţuirea lui
ulterior devine din ce în ce mai evident Hamlet/Danila Kozlovsky din final).

Regizorul Lev Dodin alege o abordare modernă (prin tricourile purtate de actori, emblem-
atice prin imprimeu pentru identitatea acestora, portretul fostului rege ucis, portretul actualului
rege sau portretul lui Hamlet, comportând mesaje diferite cum ar fi “My King”; prin costumaţia în
alb şi negru, uşor picantă coloristic prin inserarea roşului unei bretele, vizibilă de sub tricoul lui
Gertrude/Ksenia Rappoport, a unei piese de lenjerie intimă a Ofeliei/ Ekaterina Tarasova, dar şi în
cazul pantofilor roşii asortaţi ai lui Gertrude şi Claudius/Igor Chernevich; prin sunete amplificate,
iar coloristica scenică, realizată din lumini, reprezintă o depăşire a naturalismului brut). 

Regizorul are un excelent simţ al peste care s-au fixat plăcile de lemn, plăci
proporţiilor în ceea ce priveşte întregul, dar bătute în podeaua scenei/lumii, care la final
şi raportarea la detalii, lucrează cu spirit va fi acoperită cu un linoleum negru. Dar nu
geometric, când gestionează urcările pe înainte ca Hamlet însuşi să se arunce înăuntru,
şi coborârile personajelor de pe schele sau căzând şi ultima scară dinspre Hades spre scena
aruncarea corpurilor sub scenă, nelipsindu-i lumii, totul sus devenind acest uriaş cimitir, şi
nici spiritul de fineţe, când imaginează cum nu înainte de a rosti că a decis să părăsească
cad draperiile din folii albe în final şi sunt astfel această lume putredă şi lipsită de umanitate.
dezvăluite culisele, echivalând cu o cădere Moartea personajelor din  Hamlet-ul lui
a măştilor şi o dezvrăjire teatrală, chiar şi Dodin, exceptând masacrarea lui Polonius, nu
atunci când orchestrează frenezia dansului lui are foarte mult de a face cu Hamlet (şi nici
Hamlet, deasupra văii de cadavre de sub scenă, cu  Hamlet): în spatele foliilor netransparente,

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 5


nu mai devine deloc evident că Ofelia se comedia paroxistică nu exclude tragedia.
sinucide, deoarece cuplul Gertrude-Claudius o Un rol extrem de important revine,
urmăreşte sus foarte impacientat de situaţie, iar în  Hamlet-ul lui Dodin, muzicii. Se optează
cei doi se dispensează rapid de cadavru, pentru în principal pentru muzica clasică (Alfred
a muşamaliza situaţia, apoi, la rândul lor, Schnittke, Johann Bach), dar şi pentru jazz
Gertrude şi Claudius sorb într-un mod foarte (Duke Ellington). Muzica survine atunci când
natural din pocale, fără prea multe explicaţii trei rânduri de culise (dreapta, stânga - în faţă,
şi fără a recrea scenic scenariul tradiţional, dar şi una în spate) se deschid, lăsând la vedere
iar comedianţii dispar din scenă în numele reflectoarele, iar de acolo se revarsă sunetele
artei, la fel cum au şi apărut; Dodin renunţă armonioase. Odată uşile închise, muzica se
la personajul Laertes şi la scena duelului; în opreşte şi ea. Într-un spectacol, muzica poate
replici, lui Laertes îi ţine locul actorul din rolul contribui la atmosferă până la a deveni ea
Polonius. E eronat să mai consideri că Hamlet e însăşi personaj în spectacol. Între aceste două
autorul tuturor ororilor care s-au petrecut, că el ipostaze, cel mai important rol care poate reveni
a ucis mai toate personajele; de fapt, şi nu există muzicii (cum e cazul şi aici) e acela de a
decât acest adevăr actual, cu toţii sunt victimele crea, potenţa sau tempera stările de spirit din
lumii în care trăiesc. Spectacolul dobândeşte o scenă. Odată ce se rostesc adevăruri care se
autonomie şi o stare de graţie aparte, dincolo cer evidenţiate sau cuvintele devin de prisos,
de latura ideatică a viziunii regizorale, demnă uşile se deschid, iar muzica e lăsată să invadeze
de invidiat. Ca o veritabilă operă, care, odată scena. Însă replicile îşi cer tributul, iar uşile
lansată în lume, în auditoriu, are propria viaţă se închid, iar conversaţia scenică îşi urmează
şi se expune unei interpretări infinite. cursul. În acest mod, dansul (tangou), muzica
Modernismul plonjează în actualitate, şi instrumentul muzical (flautul lui Hamlet) au
odată ce devine evident că norvegienii au cucerit roluri precis determinate în spectacol. Tangoul
Danemarca, iar imaginea lui Fortinbras, noul (actriţa din rolul lui Gertrude este extrem de
conducător, în costum negru, o figură politică elastică, interpretând fără afectare, fără efort, ca
a zilelor noastre, ţinând un discurs, apare pe o de la sine orice mişcare scenică), dar şi flautul
plasmă, purtată de-a lungul scenei. Coroana nu lui Hamlet au, pe de o parte, rolul de a potenţa,
mai e a lui Hamlet, coroana nu mai e a nimănui, iar pe de altă parte, rolul de a tempera stări de
regulile lumii s-au schimbat, vechea lume e un spirit cu care personajele/actorii s-au confruntat
vast cimitir, iar noua lume o enigmă.  Hamlet- ori urmează să se confrunte în scenă.
ul lui Dodin  îşi rezervă câteva coduri secrete
ale sale, în acelaşi mod în care  Hamlet-ul lui (Hamlet-ul lui Dodin, text: Dina Davidovna,
Shakespeare şi-a permis să fie una dintre cele regia şi adaptarea: Lev Dodin, distribuţia:
mai enigmatice tragedii ale bardului. O tragedie Danila Kozlovsky/Hamlet, Ekaterina Tarasova/
care nu exclude comedia. În acest punct, Dodin Ophelia, Ksenia Rappoport/Gertrude, Igor
Chernevich/Claudius, Stanislav Nikolsky/
şi Shakespeare se întâlnesc. Marile replici
Polonius, Sergey Kurishev/Horatio, Igor
din Hamlet sunt integrate în contexte comice şi Ivanov/Marcellus, Sergey Kozirev/Bernardo,
aduc zâmbetul pe buze. Cea mai mare tragedie scenografia: Alexander Borovsky, Maly
presupune comedia şi grotescul, la fel cum Drama Theatre, St. Petersburg, FITS 2019)

6 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
vizual & virtual

Aurel VLAD (n. 1954, Galaţi), sculptor. În 1984 a absolvit Institutul


de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia sculptură. Din 2005
este Doctor în Arte Vizuale şi conferentiar universitar la Universi-
tatea Naţională de Arte Bucureşti. Premii şi distincţii: 1986 - Bur-
sa „Dimitrie Paciurea”; 1990 - Premiul pentru sculptură al Uniunii
Artiştilor Plastici din România; 1998 - Marele Premiu al Salonului
Municipiului Bucureşti; 2000 – Ordinul Naţional „Pentru Merit” în
grad de Comandor; 2002 - Premiul „Ion Andreescu” al Academiei
Române pentru sculptură; 2003 – Premiul al III-lea la Simpozio-
nul Internaţional de Sculptură din Fuente Palmera, Spania; 2009
– Marele Premiu „Constantin Brâncuşi”, Bienala de Pictură, Sculp-
tură, Arad; 2010 – Marele Premiu „Constantin Brâncuşi” – Biena-
la de Pictură, Sculptură, Timişoara; 2011 - Diploma de Excelenţă
şi Premiul pentru Cultură al „Centrului Cultural George Apostu,
Bacău”; 2014 – Premiul pentru excelenţă în artă, acordat de Uni-
unea Artiştilor Plastici din România; 2016 – Premiul „Constantin
Brâncuşi”, acordat de M.L.N.R. şi Academia Română.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 7


Aurel Vlad este unul dintre puţinii sculp- Fără a se revendica existenţialismului
tori care reuşeşte să articuleze, pornind de la sau expresionismului german, fără a-şi considera
suma propriei vieţi şi experienţe deopotrivă propria operă a sta sub semnul sacrului sau a
personale şi profesionale, un discurs despre om misticului, sculptorul rescrie, într-un prim capi-
şi umanitate totodată. Desigur, la o primă vede- tol, „Geneza”, prin resemantizarea plastică a
re aceasta ar fi la îndemâna oricărui artist, mai miturilor. Adam şi Eva nu ispăşeşc “păcatul” ci
ales a celui înzestrat cu capacitatea sintetizării în par a se feri de o forţă ce îi ţintuieşte la pământ.
expresie a unei trăiri, dar ceea ce îl diferenţiază Cu o palmă deschisă deasupra capului, cu
pe Aurel Vlad, pe lângă tehnica de însufleţire a cealaltă acoperindu-şi faţa, personajul feminin
tablei şi a dermei prin nituri, este viaţa cu care îşi simte amplitudinea pedepsei, spaima întipârin-
animă făpturile. În universala ciclicitate a emo- du-se în mişcarea întregului corp, corp alipit
ţiilor, sentimentelor şi a patimilor, a clipelor de celui masculin, apăsat, contorsionat şi imobili-
angoasă şi, în definitiv a tot ceea ce alcătuiește şi zat în faţa „căderii”. Fireşte, posibile trimiteri
se contopește cu fiinţa umană, Aurel Vlad vine la anima-animus şi la universul ce conţine şi
cu propria-i mărturisire, întregul şir de personaje exprimă o forţă creatoare, duală şi totuşi uni-
fiind ipostaze ale dedublării prin suprapunere, a tară. Dar permutarea mitului continuă, artistul
formei umane plăsmuită de mâinile sculptorului îl făureşte pe „Prometeu” şi pe „Icar”, ambele
şi a specificităţii unei trăiri, ce imprimă din exte- personaje suspendate în tragismul existenţei.
rior spre interior reacţia, gestul. „Geneza” lui Aurel Vlad are un leit motif ce
conjugă spre ideea că toate pedepsele îndurate
de personajele mitologice, renăscute de artist,
au ca punct comun cunoaşterea, sacrificiul întru
naşterea civilizaţiei. Poate tocmai de aceea în
dramatismul situaţiei în care se descoperă per-
sonajele, ce servesc drept pretext pentru decrip-
tarea prezentului şi nu pentru analize teosofice,
apărarea şi deformarea în faţa forţelor externe,
îl fac pe acesta, indiferent dacă este femeie sau
bărbat, să devină o părticică de materie infinit
de mică, o particulă elementară a cosmosului.
Personajele sculptorului nu sunt simpli
spectatori ai vieţii, ci rând pe rând ies de după
cortină. Fiecare are un nume şi un destin iar
Aurel Vlad preia individul ca punct de plecare
pentru a şlefui unicitatea concretă a fiecărei
persoane. Mulţi dintre aceştia știu soarta fiului
risipitor care a ales să se îndepărteze de siguran-
ța obiceiurilor și a tradițiilor pentru a înfrunta
realitatea vieții. Tocmai de aceea, cel de-al doilea
capitol, narează poveşti individuale ca formă,
universale ca dăinuire, sub forma unor instanta-
nee fulgerătoare, în care întregul corp şi chip este
oprit din mişcare la limita dezlănţuirii, atunci
când emoţia puternică a primejdiei cuprinde ca
într-un cocon fiinţa umană. Dar, spaima la Aurel
Vlad nu se traduce întotdeauna prin frică ci, pe
alocuri, prin uimire. Îmi place să cred că această
uimire ce emană din interiorul personajelor este
în fapt o “trezire” în aceea că odată înzestraţi
cu viaţă, aceşti oameni sunt martorii propriei
schimbări în ceea ce, poate, este menit să devină
iar noi, cei de la exterior vedem a mia parte din
secunda de dinaintea transformării.
Dar omul lui Aurel Vlad poate fi om
doar atunci când este în relație cu ceilalți.
8 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
Nu teatralitatea descrie instalaţia sculptu-
rală, fiindcă fiecare expoziţie este în sine un
amplu proiect transdisciplinar, ci lumina
pe care o aduce fiecare personaj. Nu cea ce
se reflectă pe suprafaţa brută, suturată prin
nituri, ci cea care conectează esenţele. Esența
deznădejdii dar şi a ocrotirii şi a speranţei
te ţintuiesc în faţa celor trei lucrări de mici
dimensiuni, „Auriga, Coşmarul şi Haina”,
suprinzând în potirul vieţii propria nelinişte.
O ramură de măslin îşi găseşte loc pe picioa-
re sau pe cap, simbol al reclădirii, victoriei şi
al iertării. Cea de-a treia este cel al oglinzii
întoarsă spre sine, într-un proces de vinde-
care prin păşirea în afara sinelui, privind
dincolo de umbre, în „ipostaze ale durerii”
Al patrulea act, care putea la fel
de bine să fie şi primul dacă ne gândim la
sculptor în termenii regiei de teatru sau film,
este cel al umbrei şi al dedublării. Explorând
în colţurile ascunse ale sufletului, în acele
locuri populate de animale, demoni dar şi
de îngeri, acolo unde au loc experienţe de
natură extatică şi mistică, Aurel Vlad crează
oameni prinşi în umbra lor, asemenea unei
pelerine-sarcofag-umbră, croită pe dimen-
siunea şi amplitudinea gestului. Figurine
mici din lemn, asemenea totemurilor antice,
sălăşluiesc în interiorul rece, înfricoşate şi
însingurate, aşteptând eliberarea. Dacă alegi
să vezi în fiecare gest şi mişcare, în fiecare
chip şi degete, o ipostază a omului, poţi
vedea tegumentul drept umbra ce îl însoteşte
pe acesta. Golul rămas în înveliş, o posibilă
părăsire a captivităţii şi ieşire înspre lumină,
„Umbra şi lupul”, vorbeşte în absenţă des-
pre alienare şi uniformizare, unde singurul
rămas în „viaţă” este animalul.
Există un eroism în fiecare fiinţă cre-
ată de sculptor, eroism ce aminteşte de ceea
ce înseamnă în fapt natura umană, ca atunci
când sfâşiat de durere, parcă auzindu-i lacri-
mile cum cad în încordarea cu care ridică tru-
pul neînsufleţit al animalului de pe sol, uşor
aplecat, pe vârfuri, într-un gest de iubire şi
disperare, omul se desparte metaforic de
sine însuşi. Iar povestea se ramifică în grafi-
că şi gravură, amplificând asemenea corului
din tragedia greacă acţiunea dramatică.
În tot tumultul există lumină,
speranţă, oamenii lui Aurel Vlad sunt pro-
tejaţi de artist şi poate că fiecare poate
avea, într-un alt scenariu, şansa salvării prin
iubire, acolo unde splendoarea uşurătăţii
fiinţei ia locul povarei.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 9


laptopiseţ literar

Adevăratele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut.


Marcel PROUST

Pentru acela care își zidește casă în cum ar fi aceea, recurentă și deosebit de
cer prin versurile sale, orașul rămâne un frumoasă, de expresivă, a înțelegerii orașului
omagiu adus mundanului, un paradis terestru drept o etapă intermediară între casă (casa
al rătăcirilor și al pierderii, al risipirilor sufletului) și necuprinderea cosmică.
folositoare în contemplație și reflecție. Fără Câteva trepte ale construirii acestei teme
a construi un volum tematic după un rețetar în literatura română sunt astfel reamintite:
prestabilit, Vasile Burlui adună, în volumul de eminescianismul – care așază, la crepusculul
față, poemele pe care le-a dedicat, de-a lungul unui secol atât de darnic cu literatura română
vieții și în periplurile sale nu doar exterioare, precum a fost, fără urmă de tăgadă, secolul al
ci și spirituale, unor metropole precum Paris, XIX-lea, ideea de topos pe unul dintre locurile de
Veneția, Bruxelles, alături de care invocă primă scenă în alcătuirea poemelor modernității
toponime dragi sufletului moldav precum Iași, –, pentru că a adus cu sine, în lirica românească,
Galați sau Tecuci, apoi Bucureștiul și orașele o metamorfoză neașteptată. Devansându-și cu
cu rezonanță istorică ce amintesc, din textele mult epoca, poetul care a dat Iașului operele
sale, de figurile unor mari învățați și erudiți ce i-au determinat perenitatea în memoria unei
precum Arhimede, Socrate sau Pitagora. Fără comunități încă ezitante în fața frumosului
a-și mărturisi modelele în chip declarat, Vasile autentic a surprins prin acest text ce reconstruia,
Burlui ni le amintește prin melodicitatea lor, dar în plină glorie romantică, o poetică a spațiului cu
și prin unele asocieri tematice de profunzime, totul aparte, gândită mai degrabă să fie un chip al

10 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
modernității, și nicidecum o oglindă a insolitării îngână; își disprețuiește adulatorii și preferă
și insularității geniului ostracizat de gloată. retracția în satul astral, în tovărășia vegetalului,
Orașul, cu ipostaza sa colorat feminină urbea, care îl apropie de ritmurile naturii, ea singură
iată un suprapersonaj care se cere întotdeauna onestă și demnă: „Ridicând până-n înalturi
scris cu majusculă... Simboliști autentici precum colb sideral,/ În larma de câini vagabonzi din
Macedonski, Minulescu, Bacovia și moderniști satul astral,/ Pe galactice uliți, când îmi port
precum Arghezi, Blaga, Topârceanu ori Emil eu alaiul,/ Mulțimea șoptește uimită: ,«acesta
Botta îl înfățișează apoi și ei pe acest Ianus e craiul!».// Admirați-mi mantia cusută din
cu chipul încercănat de stradele pietruite și frunze de boz/ Și tunica splendidă din tulpini
piațete multicolore, căzând în dizarmonii de rogoz,/ Frumoasa ghirlandă din vrejuri de
de toamnă sau înverzindu-și parcurile sub volbură,/ Dar ce minunat palat am clădit într-o
rapsodii de primăvară, îi recompun o identitate scorbură!”.
din fragmente... În lirica românească și în Asemeni împăratului gol din poemul
curgerea rapidă a celor doar câteva decenii care mai sus-amintit, poetul autentic întotdeauna
au constituit devenirea citadină a societății caută sensuri cu care să-și îmbrace sau să-și
în ansamblul ei, orașul este contradictoriu anuleze disperarea. Disperarea proprie
și are ritmuri de ființare paroxistice, adesea și resemnarea celorlalți. Pe care uneori îi și
datorate antitezei și oximoronului și tributare pedepsește, lăsând în urmă regretele războaielor
încă prozodiei clasice și romantice. Până la trecute și asumându-și până la capăt harul,
urmă un loc comun în imaginarul modernilor, chemând, în răstimpuri, inspirația în sprijin
care sunt siliți să trăiască în marile aglomerări într-o lume nebună, nebună, nebună: „În mâna
urbane, unde spleen-ul merge mână în mână mea augustă port sceptrul aurit,/ Pedeapsă
cu deznădejdea și din care evadarea e, practic, pentru acei ce mai au de clevetit./ ... Acest dar
posibilă doar în moarte, urbea își pierde, treptat, dintr-o regească întâmplare/ De fapt a fost o
din aura civilizatoare și devine o formă de creangă căzută în cărare”.
expresie a decadenței, un Turn Babel în sine întors, Vasile Burlui propune acum o antologie
autosuficient în obscurantismul evilor trecuți, tematică, în care include poeme dedicate nu
prezenți și viitori. Aceste tipuri de înțelegere doar Iașului, ci și unor topoi transistorici și
diferită amprentează și paginile volumului de chiar intertextuali, de referință în literatura
față, care se constituie ca un jurnal al oscilațiilor universală și, în fapt, cu rezonanță provenind
sufletești pe care le încearcă, în fond, solitarul (și reclamându-se) din marea cultură. În
în peregrinările sale, cel care se descrie aparent toate locuiește, ca odinioară Hölderlin, poetic,
ludic, dar în fond autoironic în poemul Imperator adică asumându-și un limbaj anume, care să-l
drept un deținător al adevărului fatalmente reprezinte prin hățișul de stiluri și să instituie
hulit de cetate: „Sunt împăratul cerului și al luminișul filozofic în pădurea de simboluri
pământului,/ Stăpân al artelor magice și al mitologice sau iudeo-creștine la care fac, cu
cuvântului,/ Stăpânesc păduri, câmpii și chiar atâtea consistente prilejuri, referire textele
dealuri/ Și fluvii tumultoase curgând între din volume precum Via dolorosa, Concert
maluri.// Stăpânesc fulgerul din înaltele ceruri,/ brandenburgic, Sărutul leprosului, Interogațiile lui
Și ploile verii, și asprele geruri./ Sunt împăratul Așur sau Solilocvii...
gâzelor și al furnicilor,/ Imperator recunoscut în Supratema urbanității a soluționat,
clanul aricilor”. după cum se știe, la poeți canonici din perioada
Iată și aici, reașezată sub motto-ul vetero- interbelică și din cea imediat postbelică ecuația
testamentar „Deșertăciunea deșertăciunilor, coagulării unui stil personal, dincolo de
totul e deșertăciune”, imaginea unui Babel manierism, un stil definitoriu și reprezentativ.
în care la loc de cinste stă larma sufocantă a În cazul de față, coagularea despre care vorbim
celor ce nu rostesc înțelesuri, ci doar vocabule se produce dinlăuntru (venind din imaginarul
alienante, care refuză și îndepărtează orice autorului însuși); interesant rămâne modul în
posibilitate de manifestare a transcendenței. care devine vizibilă, concretă tensiunea mereu
Poetul îi privește cu distanțare, ca pe un cor creatoare între substanța existențială care a
antic care îi ostracizează ființa și îl care îl produs poezia și soluționările ei în planul

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 11


expresiei. După Hegel, ar fi adevărate doar aproape logic... (...) Ea nu e un simplu anotimp, e
acele opere de artă ale căror conținut și formă anotimpul, cercul timpului (...), este cu adevărat
ajung să se identifice. Ceea ce demonstrează eterna reîntoarcere a ceea ce nu poate rămâne”.
o dată în plus că poeții asistă la și oferă apoi În poemul Primăvară cosmică descoperim din
lumii o geneză a contaminării între sens și nou această cale regală a cosmosului, pe care
expresie, pe care am putea-o surprinde drept o pășește numai cel inițiat. Poemele orașului sunt
metamorfoza bruscă a formei în conținut, dar și a și poemele anotimpurilor care, în curgerea
conținutului în formă. lor, rezonează cu devenirea cosmică, cu marea
Scrise în vers clasic și armonios, parcă călătorie dantescă în astral, cea care se încheie,
în contra timpurilor tulburi pe care le trăim, în chip simbolic, invocând imaginea iubirii care
Poemele orașului reflectă întru totul această schimbă lumea și „mișcă sori și stele”. Cel care
continuitate în spirală, a ideii în formă și a poartă pe umeri catapeteasma lumii, asemeni
formei în idee, de sorginte hegeliană. Dintru unui sacerdot având, drept misie, despovărarea
bun început autorul ne împinge, din pragul de înțelesurile comune, face gesturi ritualice
toamnei, să fim la fel de nostalgici precum eul pentru a chema divinul în sprijinul refacerii
contorsionat între trecut și prezent din aceste ordinii cosmice, precum magul odinioară
poeme, precum eul ce respinge, altfel spus, călător prin stele a cărui imagine revine și aici:
virtualitatea unui viitor mundan, preferând să „Mă-nchin când din genuni apare/ Mănunchi de
stea pitit între pagini de carte sau să rătăcească sori plecat din constelaţii./ Neliniştind câmpiile
prin evi simbolici, alături de alții asemeni solare,/ Lumina otăveşte-n negre spaţii.//
lui, inițiații în marile, indicibile taine, în Mă-ntâmpină pe boltă vreun efeb/ Cu care
căutarea eternei și furtivei Euridice. Uvertura mă asemăn câteodată,/ Mă răscolesc în ziceri
volumului plasează totul sub semnul unui magii din Deneb/ Şi mă alungă-n căi astrale
anotimp care corespunde și el ideii dragi roată”. Tot astfel, în Primăveri astrale, legătura cu
poetului, aceea de continuitate. Toamna, poetul cosmosul este reînnodată, ei asociindu-i-se, de
ia în posesie realul și privește cum ,,Se lasă această dată, și imaginea comunității spirituale
iarăși toamna peste orașul meu/ Cel obosit a celor aleși, a deținătorilor de mari taine și
de patimi, uitat de Dumnezeu./ Pe străzile revelații. Cu iarba cerului încolțindu-i în palmă,
lui strâmte, troiene de frunzarii,/ Iar vântul poetul se regăsește pe sine însuși „dezbrăcat
care suflă alungă anticarii.// Încețoșate neguri de arme şi de scuturi” și se scufundă în aurora
coboară de pe dealuri/ Ca fluvii cenușii, fără calmă, în serenă contemplație și asceză. O
zăgaz de maluri./ Acoperișuri strâmbe, sub asceză de care, ca și în poezia lui Baudelaire,
ploaie prăvălite/ Şi timpul risipit în secole de se contaminează și peisajul, decorativul, cel
clipe”. Legătura dintre topos și cronos nu avea care devine din obiect al privirii simbol peren,
cum să rămână indescifrabilă; în această lume provocând imaginația: „Se-ntorc din universuri
diluviană, unde ploaia și, în alte părți, omătul sfărâmate,/ În şiruri lungi, peregrinând, cocorii,/
cad pentru a spăla păcatul ființării deșarte, în Purtând mirajul lumilor damnate/ Şi suferinţa
absența sensului înalt, metafizic, erele se sting drept obol splendorii”.
în obsesii deșarte, iar fulgii de nea sunt gene În alte poeme, Vasile Burlui stabilește că
de iubită. și în anotimpurile extincției, toamna și iarna (căci
Odinioară, Constantin Noica descria, din acuarelele sale primăvara lipsește aproape
pornind de la Goethe, cum numai primăvara cu desăvârșire, iar vara, prăfuită, stă sub semnul
poate purta, în literaturile europene, pecetea grea toropelii apropiindu-l, bacovian, pe poet de
a întemeierii, a punerii în ființă, a deschiderii către finis mundi), sinonime cu starea de spleen a
devenire. „Ce e cuceritor și unic în primăvară”, prăfuitelor burguri – moldave și nu numai
scria filosoful român în Despărțirea de Goethe, –, există viață, ba chiar acea viață pulsatilă, a
„nu e faptul frumuseții, nu e nici al frumuseții reflecției despre ființă și creație. Ca în retorica
precare, făgăduitoare, tinerețea, e, mai degrabă, romanticilor, timpul, apoi – în descendență
reîntinerirea, revenirea. Esența primăverii e de magică – anotimpul sunt doar interspații prin
a reveni. Celelalte anotimpuri nu revin: ele sunt intermediul cărora poetul pășește în lumina
readuse de primăvară, readuse firesc, necesar, lăuntrică, cea adevărată.

12 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
Tablourile dedicate toamnei sunt pentru
autor, într-o notă simbolistă, o manieră de
a străbate burgul îndepărtându-se de toată
coloratura lumii meschine, vulgare și ignorante
din jurul său. Un mod de a-și asuma, în fond,
ipostaza de a fi visător până la capăt, de a
trăi împotrivindu-se mulțimilor false, cumva în
război cu toată lumea, după spusele lui Eugène
Ionesco, și de a se regăsi pe sine doar în ipostaza
eternului vagabond, acel personagiu straniu,
cuprins de aspirația spre un ideal de frumusețe
și puritate. El scrie o poezie peripatetică, în
consonanță cu maieutica vechilor greci.
Asemeni călătorului prin timp din Geniu pustiu,
cu care se identifică pe calea ursită a referințelor
intertextuale, eul poemelor urbane se descrie
pe sine fie drept un vagabond al „spațiului
inert”, fie drept un hoinar „galactic peste ani”,
înveșmântat în straiul „peticit cu stele” și
totuși „solidar cu câinii din boschete”, purtând
„traista cu vise pentru traiul tihnit”... În poemul
Vagabond din volumul Via dolorosa îl regăsim în
următoarea ipostază: „Sunt vagabond galactic
peste ani,/ Iar straiul meu e peticit cu stele,/
Mi-e cunoscută ceata de golani/ Călătorind prin
constelațiile mele.// Sunt vagabondul serilor
cu lună,/ Rătăcitor în galaxii, printre spirale,/ ciudat, cu eul expirat,/ Abandonându-și crezu-n
Ascult cum armonia universului răsună/ În neputință!” (Singur printre oameni).
lamentări, când tomberoanele sunt goale”. În marele cerc al timpului, orașul
Pentru el, orașul adună valori ale consonează, pentru Vasile Burlui, cu acea
pozitivului, ale civilizației. Dar poate fi, în egală autentică geografie interioară. Poemele dedicate
măsură, și o heraldică trimitere către ruină, Iașului – fie că-l aflăm în straie de sărbătoare,
către degradare, către pierdere și nereușită omagiindu-și sfinții, fie că-i deplângem mizeria
existențială. Mai întotdeauna o risipire a eului umană, atunci când boschetarii îi calcă aleile –
care se dăruiește celorlalți cu bună știință, se alătură acelor versuri în care tema urbanității
fără a-și pierde vreodată, opunându-se gloatei, capătă dimensiuni intertextuale (Spre Trapezunt
întocmai semnul stelar de pe umăr. Rămâne sau Helsingøre), amintindu-ne de Yorick ori de
singur printre oameni, în acest oraș care îl înghite, neîncoronatul prinț al Danemarcei, ipostaze
dar nu-l devorează, în urbea care e sinonimă cu ale omenescului cu a căror trăire și patimă eul
lumea, cu întreg cosmosul, cu ordinea firescului. liric se identifică. Clipele de reflecție amară
„Eliberat în cuget”, străduindu-se să păstreze cu privire la istorie și fatuitatea acesteia sunt
în sine „copilul stingher pe o insulă pustie”, colorate poetic în nuanțe de gotic, totul este
ascuns „umil în larmele amiezii,/ Neobservat și neguros, obscur, doar cheile tragicului și ale
liber ca într-o colivie”, eul conștientizează faptul katharsisului mai pot deschide zăvorâtele porți:
că se supune finitudinii, dezantropocentrizării; „Cercând în orizonturi destinul să şil vadă,/
conștientizează faptul că lumea care îl absoarbe, În schele, al Danemarcei prinţ îndoliat/ Pe
fără a-i devora libertatea, nu mai consonează cu ziduri de cetate stă sprijinit în spadă,/ Privind
ideea de comunitate, ci este o formă de carceră, întrebător spre boltă înnegurat. // Zăbranicul
ba mai mult, una care îl transformă într-un de ceaţă când îi ascunde cerul/ Cu ochi nebuni
expropriat, „singur printre oameni exilat,/ gândeşte la străluciri de stele,/ Cutremurat
Dezabuzat și fără de voință,/ Un personaj de spaime, el strânge-n mână fierul,/ Păcatele
cetăţii în sânge vrând să spele” (Helsingøre).

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 13


Anotimp al metamorfozei, ilustrând mereu pe poet, căci „e vreme pentru plâns și de
limpede, prin contrastele de nuanțe, difuzele beție!”... Tehnica folosită aici are note picturale,
trăiri ale eului rupt parcă între reverie și realitatea îmbinând imagini cromatice ce reflectă stări de
contondentă, toamna sugerează antagonismul spirit cu imagini olfactive și auditive, la ceasul
dintre cele două lumi cărora burgul le dă când s-a lăsat „toamna burniței peste cetate”,
naștere aici, în siajul marii poezii simboliste, când „Înfrigurate umbre-n noapte se strecoară,/
de descendență baudelairiană. Cea reală, a Când ornicul din turn plin ploaie bate,/ Iar în
spleen-ului, a căderii în păcat și în deriziune, și locante cântecul anemic de vioară”. Motivul
cea ideală, spre care aspiră poetul. Am putea orologiului ce bate solitar – la ceasul când
vorbi așadar despre o încărcătură pur „estetică” ceața tușește asmatic „peste biete mahalale/ (...)
în acele poeme unde este tematizată ideea peste case și grădină,/Ștergând cu guma liniile
predestinării întru creație, a coparticipării celui – agale,/ Atenuând contururi și lumină” – e și
ales, menit să devină artist pe lume pentru că nu el un extras din recuzita romantică, dar o atare
poate altfel. Lumea, apoi, în care frumusețea interpretare pare a fi doar o iscusită capcană a
e concurată de erotism, cuprinzând poezii autorului, căruia i se refuză căile astrale pentru
dedicate eternului feminin, o imagine, adesea drumeție și care poate izbândi doar asemeni
fulgurantă, prin care în fond frumosul se face lui Poe, invocat în mod direct aici, prin forța
vizibil. Dar refugiul în dragoste intensifică și intelectului său și prin robustețea verbului.
mai mult zădărnicia, sentimentul că totul a fost Melancolia, singurătatea, oboseala,
deja trăit și că trecutul este ireversibil. plictiseala, disperarea, spaima, iată atâtea
Un alt versant important al acestor versuri tipuri de trăire pe care poetul nici nu le poate
este cel de natură filozofică, în care domină formula clar, nici nu dorește s-o facă; bazându-
motivele disperării, al spleen-ului, dezgustului, și constructul liric pe principiul sugestivității,
plictiselii, scepticismului. Încercarea poetului poetul nu exprimă stările sufletești amintite în
de a evada în lumea marelui oraș, acolo unde, mod direct, ci numai le sugerează, face aluzii,
călătorind, se oprește și vede contrastele sociale redă impresii. Așa se face, în final, că mai
și nedreptatea, absurditatea existenței bazate sus invocatul principiu al corespondențelor
pe corupție, raporturile ierarhice incorecte, îngăduie autorului contemporan care este Vasile
arareori frumusețea copiilor jucându-se ori Burlui, în ciuda referințelor livrești fără de care
citind se soldează cu abandonarea exaltării poezia lui n-ar mai fi ceea ce este, stabilirea
eului liric ce caracterizează poezia romantică și unor raporturi intime între eul său (universul
prin încercarea de a o „depersonaliza“ în sensul mic) și lumea din jur (universul mare), intuind,
obiectivizării ei, transmițând, adică, cititorilor că altfel spus, că sufletul individual oglindește
și ei pot deveni o infimă particulă în jocul sorții. chintesența vieții, întregul cosmos pulsatoriu
Conceptul simbolist al „corespondențelor” la ceasul când „Cetatea-și plânge-n ploaie
și apetența creatorului pentru sinestezie sunt măreția,/Când bucuria nu-și mai are loc”, când,
evidente în orice pagină a volumului de față, în fine „A mai rămas doar plânsul și beția!”.
dar cu precădere în poemul dedicat maestrului O nouă ordine sufletesc-cosmică se
Dan Hatmanu, prieten pe viață și sursă fecundă instituie în labirintul existenței. Din această
de inspirație prin crochiurile pe care le-a dedicat ordine nu lipsește nici dorința de evaziune;
orașului cu floare de tei. „Orașul meu este specific romantică, ea se schițează cvasi-epic
orașul lui Dan Hatmanu”, îmi mărturisea Vasile într-un poem precum Spre Trapezunt, evident
Burlui, invocând crochiurile și contururile intertext al Albatrosului ucis de Charles
atât de sugestive din pictura sa. În S-a lăsat Baudelaire, cu mențiunea că, de această dată,
toamna pe oraș, obiectul poeziei (identic cu prințul înaltei zări nu mai cade răpus sub ocara și
cel din lirica simbolistă a înalților predecesori blestemele marinarilor, ci își descoperă tovarăși
ai modernității) îl constituie stările sufletești de drum asemenea lui, care ajută armoniei
nelămurite, vagi, confuze, neobișnuite, de obicei sale interioare. Simbolic, motivul călătoriei
negative, determinate de ambianța de criză ca aventură a descoperirii sensului ființial
spirituală care face ca „Aleea promenadelor” să definește întregul volum. Aici însă, el face
„nu mai îmbie”, regretele din suflet să-l bântuie trecerea de la un eu descriptiv, contemplativ,

14 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
către unul coparticipativ, care reface unitatea de odinioară intră, în aceeași cheie de boltă
lumii semantice în consonanță cu des amintita eminesciană, în antiteză cu prezentul pângărit
(în aceste poeme, cel puțin) ceată a rapsozilor de corupție, de viermuiala celor mulți și imorali,
inițiați, pentru care devine o demnă și mult blamabil în sine, dar și de nesoluționat. El însă
folositoare portavoce în prezent: „Corăbiile nu îl lasă rece pe poet, care propune, cu o doză
mele, plecate-n Trapezunt,/ Comorile din suflet de umor amar și chiar cu autoironie, o manieră
cu grijă să le-ascund,/ Prea pline de speranțe, cu ceva mai draconică de îndreptare a moravurilor
velele întinse,/ Călătoresc în noapte cu focurile căzute în degringoladă: „Eterna Romă moare
stinse.// (...) Spre Trapezunt dar, mergeți, cu sub spada de barbar,/ Dar spre uimirea lumii,
grijă mateloți,/ Ferindu-vă de geámbași, de ea va renaște iar./ De aceea, când cu teamă evoc
prefăcuți și hoți./ Atunci când vă întoarceți pe regele Alaric,/ Mă-ntorn plin de speranță și-n
cu glorie-n cetate/ Vă așteptăm cu lauri sub taină eu îmi zic:/ Mai adă, Doamne, încă o dată,
clopotul ce bate”. vizigoții,/Căci ne sugrumă țara, minciunile și
Purtarea falnică a însemnelor imperiale hoții”. Amintind de capitala care ucide, anumite
cu a căror imagine, de altfel, am început și noi poeme refac și acest traseu tematic al cetății
această călătorie întru înțelegere se dovedește, care-și ucide fii. Cel puțin trei mari exemple din
în final, a nu fi întâmplătoare. Ea-mi amintește istoria umanității sunt reluate prin imagini de
de o frază din Novalis în care transpare atât de mare forță, înfățișându-ni-i pe Pitagora, Socrate
limpede ideea textului revelat prin intermediere și Arhimede uciși, sub furia gloatei neînfrânate,
divină. „Poezia contopește ființă străină în la Crotona, Atena și Siracuza.
ființa noastră proprie”, scria autorul Cântecelor Fie că se mișcă într-un oraș real, fie că
religioase... Amintindu-ne că opera lirică începe o călătorie în trecut și imaginar pe o
rămâne, dincolo de granițele comprehensiunii solitară vreme de furtună, poetul privește încă
lingvistice, un text în esență ocult, pentru prin ocheanul întors, refuzând, crepuscular,
înțelegerea căruia e nevoie să te retragi din contemplația, și asumându-și până la capăt
real, să-ți privești elanurile tinereții și avântul gestul purificării trupești și spirituale. Indiferent
iubirii (de semeni, de o ființă caldă sau de că e într-un parc, urmărind vremuri de mult
copii) zădărnicite... Dar, fără a fi retractil, să te apuse în filmul memoriei pe care doar jocul
descoperi , asemenea lui Vasile Burlui, Singur copiilor prin frunzele arămii îl mai întrerupe,
printre oameni, să te regăsești alături de gunoierii uneori, în joacă, sau într-o cameră, fugind din
care fac, ermetic, curățenie în cetățile sufletești calea veiozei sub draperiile grele, eul din aceste
(„Se strâng gunoaiele de toamnă în oraş,/ Ci eu poeme nu este, după crezul lui Arthur Rimbaud,
cu gunoierii iar mă fac părtaş./ Adun de prin un autre. La începutul și către finele călătoriei,
cotloane ce-i de dat/ Când clopoţelu-n stradă Vasile Burlui încheagă din toate marionetele un
sună mâniat”) și lasă acolo loc pentru meditație suprapersonaj care, în oglinzile caleidoscopice
și metafizică, căutând cunoașterea întotdeauna ale urbei, se descoperă singur. Rupt, fragmentat,
în esențele sufletești tari, în armonia catehetică doldora de durere și frumusețe, dar fărâmițat
dintre suflet – lacrimă – inimă – stele, ordine între trecut și prezent, fără a arunca nicio
care de fapt reinstituie, într-un peisaj citadin privire către promisiunile viitoare... Câtă
supus finitudinii, principiul dantesc al iubirii înțelepciune, atâta solitudine. Poemele orașului
care mișcă sori și stele: „Mai am un suflet pustiit nu sunt, cum ne-am fi așteptat, poate, poeme
şi de pripas/ Dar n-am săl dau, catât mia mai ale comunității sau poeme ale comuniunii. Poemele
rămas./ Când toamna plimbă ceţuri sub castani/ orașului sunt poeme ale insolitării. Și iată
Nu dau nici suferinţa adunată peste ani!// (...) cum, în lumina interstițiului solar, eul liric se
N-am să vă dau nici lacrima vărsată,/ Nici inima preschimbă în eternul pelerin galactic, în acel
din piept demult surpată!/ Le voi purta mereu, Arhaeus care reface din nimic lumea. Lirica
sunt ale mele,/ Până ce stelele mă vor chema la lui este confesivă și peripatetică. „Somnambul
ele”. În altă parte, dedicat actorului Dorel Vișan, la margini de lume”, el își continuă – stingher,
poemul intitulat Căderea Romei face trecerea căci singur în mulțimile zgomotoase și aleatorii
în transistoric, amintind că idea de urbanitate – periplul nocturn „printre stele-n cădere”. O
este un însemn al puterii imperiale. Dar gloria ipostază foarte interesantă, la origine bazându-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 15


se pe intertextul eminescian, e aceea a
poetului pelerin prin galaxii, constelații
și ere, vizibilă în poeme precum Tristeți
vesperale, Bilanț nocturn, Pelerin perpetuu
sau Calea robilor. Cuprins de tristeți
vesperale, eul asistă neputincios la
metamorfoza iubirii în katharsis,
contemplând, crepuscular, în amurgul
vioriu care se iscă în vale, sub cetate,
cum „Din ceruri pogoară fulgi albi
de colind/ Şimi pare căs genele tale”.
Apoi, căutând cu obstinație – în colbul
amintirilor, rămase la fel de vii precum
anii cărora le aduce aici prinosul
recunoștinței sale – sinele pierdut,
descoperă că este purtător de însemne,
tăinuitor de înțelesuri pe care le supune
ermetizării, metamorfozându-le în
simboluri ale înaltului și transcendenței:
„Cu suflet pustiu mă întorc la izvor,/
Pelerin timpuriu rătăcit către casă,/
Tristeți, năluciri, cu toate dau zor/ Şi
iniman piept mio apasă.// Totul e alb
și e viscol, și vânt,/ Sprijinit pe totem,
mă înalț spre zenit/ Sau cerul înalt a
căzut pe pământ,/ Peste sufletul meu?...
Pelerin obosit!// Tristeți vesperale
încet mă consumă,/ Cu Steaua Polară
ascunsăntre nori,/ Zadarnic suspinul
în bulgăr de humă/ Şi dorul de neant
pătrunzândumi prin pori”.
Și totuși, Vasile Burlui
conștientizează, tot mai acut în poemele
dedicate opoziției dintre eu și comunitate,
acea ruptură, de adâncime și de durată,
în înșiși fractalii ființei. Deși există în
multe poeme o latură socială puternică,
o critică a actualității socio-politice
pe care nici nu o poate îndrepta, dar
nici nu se poate resemna să o treacă
sub tăcere, poetul se mărginește la a
semnala ruptura, fără a îndrepta răul
sau răutățile din agora. O ruptură ce
corespunde – în poeme precum Seniorii,
Cv-ul unul vagabond, Toiagul înțelepților,
Calea robilor sau Ostraca – unei dislocări
fără precedent a omului din universul
său interior, a separației, a îndepărtării
față de exotismul naturii și de forța
ziditoare a iubirilor de odinioară, cele
care l-au clădit interior.

16 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
Și, în Odiseea personală, l-au readus degrabă în lințoliul morții, îi mai aduce aminte
înapoi, acasă... Adică acolo unde, dincolo de că iubirea este irealizabilă până la capăt în plan
circumstanțele exterioare, îl interesează mai mundan. În fantasma care mai străbate până la
mult arca metafizică a poeziei și unde îl însoțește el în nopțile cu iz de sânziană or în panglicile
în permanent gândul că este un întemeietor, un colorate ale celui ce cântă la acordeon, pe Rue
făuritor, în sens blagian, al minunii. Dar unde de Vaugirard, unde răsună acorduri din Traviata
poate fi acest acasă? E casa locuirii terestre sau lui Giuseppe Verdi („Parisul, iubito, nu ne mai
e casa sufletului, acea perenă boltă din astral? desparte/ Vom fimpreună până la moarte!”). Sau,
Atunci când lasă, zgomotos, orașul să alunece de ce nu, în ochii de care se desparte, cum o
„Într-o sărbătoare continuă/ Cu artificiile făcuse odinioară Paul Verlaine sous le ciel de
indiferenței/ Arzând pe boltă, fără noimă”, Paris sub care Sena curge, indiferentă la iubirile
poetul îl descoperă – asemeni lui Serghei Esenin deșarte ale ființelor, mici și impetuoase în
cu care rezonează adeseori – în copilărie, în adevărul lor de negrăit: „Mi-ai strâns atuncea
copilul care este, în copilul care nu s-a dezis de mâinile ușor/ Şi, așezați pe bancă sub castani,/
sine pe parcursul devenirii lui întru ființă, ca în Ai plâns cu lacrimi calde-ncetișor,/ Cerându-
poemul Copilăria („Copilăria mea s-a ascuns/ mi să mă întorc acolo peste ani”. Poetul se
După steaua Polară/ Sau după Luceafărul de întoarce, e adevărat, dar nu în Parisul vizitat
Seară,/ Sau după/ Nuștiucare Stea./ Prea multe odinioară, ci parcă într-un cosmos îndrăgostit
oseminte/ Sau adunat pe Calea Robilor!/ Cohorte și antropomorf, redat prin această frumoasă
de lințolii/ Scâncesc la fereastră/ Întrebări din metaforă a Aurorei îndrăgostite sub speciae
cuvinte nerostite”). Alteori, copilăria pe care eternitatis de Luceafărul ei și etern condamnate
o contemplă îl readuce în preajma purității la ne-întâlnire, la ne-întrupare, la ne-istovire.
și îl face să devină un mijlocitor încărcat de O mărturisește cel care, simțindu-și sufletul
dorința de a invoca, iar și iar, miracolul eternei pustiit „ca o cetate/ Uitată-n timpul vechi, cu
reîntoarceri. Ca în acest Vis plăpând dedicat, metereze goale,/ Cu ornicul din turn ce nu mai
pe 25 decembrie 2011, micuței Carina: „Copiii bate,/ Cu câinii vagabonzi urlând în mahalale”,
nimănui îmi bat în poartă/ Cu ochii plini de se refugiază în memoria afectivă, în acest
întrebări și nenoroc./ Ei nu pricep nicicum construct mental în care întrezărește singura
ce-nseamnă soartă/ Și multe altele nu le înțeleg salvare posibilă. Parcă pentru a demonstra că,
deloc.// Și dacă clopoțelul sună în ogradă/ în ciuda rutinei și a neînduplecatei suferințe,
Tristeți de lângă ușă alungând,/ Fulgi albi din ochii care nu se văd nu se uită. Ochii, doar ochii
ceruri stau să cadă,/ Cei mari, cei mici, se mint aceia care sunt lumină metafizică, ochii care sunt
cu-n vis plăpând”. călăuze în întuneric și porți spre necuprins.
În insula alienantă a orașului, poetul Pentru poetul îmbrățișat de insomnii și neliniști
reclamă, de la începutul și până la finele nocturne, trăitor absent într-un oraș nepăsător,
aventurii urbane care este volumul de față, în de unde trudește, cu migală, la scrierea
sprijinul propriei existențe, un tovarăș, un frate inspiratului incunabul. Reiterând crezul lui
spiritual, în fine, un interpret. Precum antieroul Hölderlin, după care „suntem încă un semn
de teatru absurd, îl așteaptă pe Godot care nu fără tălmăcire”...
vine, în realitate, niciodată. Doar îl păcălește Pentru Vasile Burlui, calea robilor e
că va sosi, deghizându-se uneori sub fardul singura cale regală posibilă. El pune, cu o rară,
din obrajii feciorelnici ai iubitei, în frumusețea constelată sinceritate, întrebările de al căror
castanilor toamna sau în zăpada care acoperă răspuns ne temem. Despre ușile care s-au
și spală păcatele lumii, aducând, în ierni închis pentru totdeauna și despre ferestrele pe
friguroase și grele, bucurie copiilor sărmani. care le zidim zilnic întru mântuirea noastră.
Singură și extrem de rar făcându-și apariția Curajul cu care își asumă acest gest aparține
printre Poemele orașului, în acordurile unei nefirescului, e curajul celui care, considerat
Romanțe de sertar încărcate de Parfumul anilor în neorânduială cu lumea, strigă totuși în
ce-au fost, ființa dragă, însă pierdută în cețuri cetate spre folosul celorlalți, nu al lui propriu.
din trecut, delicată și cu trup de fantasmă, Depinde de noi dacă-l auzim. Și o putem face
înveșmântată prea puțin în carnalitate și prea într-un singur fel: citindu-l.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 17


laptopiseţ literar

Sunt cărți pe care, citindu-le, simți nevo- rează ceea ce susțineau Monica Lovinescu și
ia să subliniezi textul dintr-un capăt în altul, Virgil Ierunca, în conferințele lor din România
fie fiindcă îți place ceea ce citești, fie că vrei post-revoluționară, îndemnul de a nu uita, dar
să revii, ca să reții pasaje semnificative sau să „să nu uităm împreună”. Și Magda Ursache
dialoghezi cu textul și cu subtextul. Una din- reușește să îl antreneze pe cititor la această
tre aceste cărți este „Ridică-te, Gyr, ridică-te, co-participare la „actul neuitării”, argumente-
Crainic!” (Editura Eikon, 2020), semnată de le din texte sunt credibile, deși sunt din sfera
Magda Ursache, un autor care are darul de a incredibilului adesea. Noi înșine suntem pe
(te) provoca de fiecare dată, cu fiecare carte, cale să devenim niște monștri, în măsura în
cu fiecare text. Nu știi ce să apreciezi mai întâi, care uităm și iertăm și neglijăm monstruozită-
în scrisul Magdei Ursache în general, dar mai țile care s-au întâmplat în patruzeci de ani de
ales în această carte, bogăția de informații, comunism, umbra unui „experiment Pitești”
care merge până la minuție, setea de adevăr și s-a extins asupra întregii societăți românești,
dreptate care pare să dispară (să fi dispărut!) cu forme diverse de manifestare. Numai că
din planul public românesc, chiar dacă e vorba definitivarea acestui/ acelui „fenomen Pitești”
de istoria imediată sau să reții tonul alert în se petrece astăzi sub ochii noștri, când suferința
care curg fraza, textul. Magda Ursache reite- atroce, morală și fizică, este dusă în derizoriu,
18 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
este „interpretată”, uitată, sunt judecați din ce ofertă pentru supraviețuire, după eliberare, a
în ce mai des martirii și nu călăii. Călăii trebu- fost să scrie în revista „Glasul patriei” articole
iau să trăiască și ei cumva, să mănânce o pâine, în care să înfățișeze realitățile socialiste pentru
nu e așa?, de asta suntem dispuși să le uităm/ cititorii din străinătate. Era vorba de bucata de
iertăm nemernicia. Martirii sunt etichetați drept pâine, totuși, care în libertate era și mai neagră
„deviaționiști ideologic”, la grămadă, condam- decât în închisoare. Le-a evaluat și redat „nea-
nați încă o dată de indivizi-instanță, de asociații mul românesc” prețul umilinței? Din păcate,
care și-au pus tentaculele pe interese și fonduri nu. Expresia „amor patriae” a căzut în desuetu-
publice și care ... trebuie să trăiască și ei/ ele ...! dine, o atitudine neo-proletcultistă este pe cale
Mai mult și „cartea de istorie” i-a condamnat să elimine din planul public, după cum spune
pe martiri la uitare, lipsa unui capitol de „mar- Petru Ursache, adus în discuție de Magda
tirologie” din perioada comunistă este greu de Ursache, biserica, școala, familia creștină, limba
acceptat, de înțeles. Suferința unei nații poate română, presa liberă, istoria națională, perso-
produce, în continuare, pentru unii, „plusva- nalitățile modelatoare în urma unei susținute
loare”. Asta ne amintește de faptul că, în 1964, „vânători de capete”. În afara acestor „capete”,
când au fost eliberați în masă deținuții politici care sunt reperele identitare ale unei nații, ceea
de la Aiud, a existat o tentativă de grevă a gar- ce mai rămâne este o populație derutată, obo-
dienilor și a personalului administrativ, care se sită, fără memorie și fără orizont. Eventual, o
vedeau fără „materia primă”, bieții pușcăriași populație fericită, dacă facem recurs la butada
politici adică, care le asigurau lor pâinea cea de care i se atribuie lui Winston Churchill, că feri-
toate zilele. Putem face o referire și la patimile cirea înseamnă o memorie slabă și o digestie
din alt orizont, al Siberiei, cu mărturiile unui bună.
trăitor și supraviețuitor al lagărului de acolo, „Recursul la tricolor” nu are întotdeauna
e vorba de moldoveanul nostru Ion Moraru, și un răspuns pentru o istorie morală a societății
care de anul trecut își doarme somnul veșnic în noastre, „protocomuniștii s-au vrut protoca-
cimitirul satului său, Mândâc, din apropierea pitaliști” și au și devenit, am revenit în istoria
orașului Bălți. În una din cărțile sale, „Treptele Europei cărând în spate un uriaș „bagaj de
infernului”, apărută în anul 2018 la Editura corupție” favorizat de structurile securității care
„Nicodim Caligraful” de la Mănăstirea Putna, nu au fost nici măcar deranjate de „aglomerația
acesta evocă pe colegul său de suferință, mult revoluționară de la 22 decembrie 1989”. Un
mai celebrul Alexandr Soljenițin, de la care reți- secol de politică românească pare să se situeze
ne, dintr-o convorbire, între altele: „Dragii mei între ceea ce spunea Ion I. C. Brătianu: „Politica
tovarăși de suferință, pe noi ne păzește o arma- e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și
tă de trântori. Ei sunt asigurați cu toate bună- viitorul țării” și ceea ce spunea, mai recent, Zoe
tățile vieții, grație muncii și sudorii noastre. Petre: „Politica e imorală”. Dacă politica e imo-
Dacă pe noi ne eliberează, credeți că ei ar dori rală, cel sau cei care o fac cum sunt?
să pună mâna pe rangă și târnăcop? Ei nu sunt Un alt capitol se numește „Comunism
capabili să facă altceva. Profesia lor, într-un fel, după comunism” și aduce în atenție modul în
are ceva în comun cu cea a hoților în lege”. care ne-am eliberat (sau cum nu ne-am eliberat,
În textul (mă feresc de cuvântul eseu, care mai bine zis!) de morbul comunismului care
are ceva ubicuu în acest context!) „Ridică-te, pare a fi intrat, din păcate, în ADN-ul nostru.
Gyr!, ridică-te, Crainic!”, care deschide car- Procesul comunismului are paradoxale accente
tea de față, Magda Ursache aduce în discuție de „proces al anticomunismului”, patriotismul
relația cu vinovăția, în epocă, a intelectualului este blamat, naționalismul este înfierat, deși,
român. Leonte Răutu numește „jivine legiona- spune Magda Ursache, îndreptățit, așa cum
re” pe oricine nu este pe „baricadele comunis- spune orice bun european: „Naționalismul bun,
mului”, de la Lucian Blaga la Nae Ionescu, de echilibrat, erudit este stimulant și nu trebu-
la Gyr la Crainic, de la Mircea Vulcănescu la ie denigrat ca izolaționism, extremist, șovin”.
Ion Petrovici etc. Eugen Jebeleanu scoate de pe „Godzilele staliniste” încă se mișcă sprinten
piața editorială, în anul 1969, o antologie a poe- în planul public, un ministru al lui Ceaușescu
ziei dintre cele două războaie mondiale pentru numește comunismul „o dictatură de dez-
că îi cuprindea pe Gyr și Crainic. Ca umilința să voltare”, iar „demolatorul postdecembrist
fie maximă pentru cei care au stat în închisoa- își trage sămânța din demolatorul proletcul-
re, precum Vladimir Streinu, Radu Cioculescu, tist”, conchide bine justificat Magda Ursache.
Crainic, Gyr, Părintele Stăniloae ș.a., singura „Deromânizarea românilor” este un proces insi-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 19


dios și susținut, el începe prin „ocultarea adevă- medicale”, Petru Ursache și-a găsit în Magda
rului” istoric, continuă prin falsificarea repere- Ursache un mijlocitor și asta pentru că aceasta
lor identitare și a noțiunii de model, ca apoi să a găsit și a dat un sens „absenței brutale”, drept
îi pună pe tineri pe linia unei educații sterile, pentru care și declară: „Anii nemaitrăiți îi supli-
fără valoare și fără perspectivă. Exemplul unui nesc eu cum pot”. Titlul cărții de față, „Ridică-te,
Lucian Boia, un pseudo-istoric care deturnează Gyr, ridică-te, Crainic!”, îi este oferit autoarei
istoria pe gustul unei caracude care aplaudă de de Petru Ursache de pe patul de spital, în timp
la galerie, este edificator, este adus în discuție ce dânsul pregătea o carte cu un titlu la fel de
răul pe care îl provoacă asemenea vulgarizări pătrunzător, „Un pământ numit Aiud”. De ase-
ale memoriei colective, ale suferinței care a menea, în prelungirea volumului „Istorie, geno-
însoțit fiecare act al istoriei noastre. cid, etnocid”, Petru Ursache pregătea un capitol
Magda Ursache face, într-un capitol care nu mai trebuie explicat, în contextul încer-
special, „o reverență” prozatorului Nicolae cărilor de azi: „Războiul contra crucii continuă”.
Breban, una dintre cele mai complexe perso- Cărțile pe care le prezintă Magda Ursache
nalități ale literaturii române din ultimul veac. sunt din aceeași categorie, a reperelor cultu-
Este vorba despre „inepuizabilul Breban”, cel rale și morale care dau un sens istoriei de azi,
care „a refuzat arta tocmită” în comunism, care regăsim astfel numele unor autori precum Ioan
e „un scriitor demn de crezul său” și asta în Aurel Pop, Ion Nistor, Iordan Datcu, preot Ioan
timp ce „ranchiuna confraților a stat în spatele Teșu, Ioan Adam, Ioan Lazu, Gabriel Mardare,
deconspirărilor de la CNSAS”. Cum recunoști Nicu Gavriluță, Radu Ulmeanu și mulți, mulți
o valoare în societatea noastră? „De câte ori alții. De fapt, Magda Ursache nu prezintă cărți-
apare un eseu sau o scriere semnată de inco- le, ci intră în dialog cu ele, ca să fim mai exacți.
modul N. Breban, se declanșează în presă un Atentă la ceea ce se întâmplă astăzi în
tsunami. De apreciere dar și de contestare”. lumea noastră, „neuitând și neiertând” cu ușu-
Elogiul Magdei Ursache la adresa unui confra- rință „răul de România” (după un titlu de carte
te este un model de admirație intra-intelectua- mai vechi!), Magda Ursache este, fără îndoială,
lă, un asemenea demers multiplicat la nivelul una din vocile credibile și autoritare din spațiul
lumii noastre intelectuale ar da o altă măsură „literaturii memoriei”. Patosul cu care scrie te
culturii române, pentru că și cultura tot pe prinde ca într-un vârtej care îți imprimă frisonul
iubire prinde adevărata temeinicie. „adevărului și dreptății” ca o iminență pentru
Un „personaj” care apare în mai toate sec- supraviețuirea noastră în istorie. Deși trăim
vențele cărții este Petru Ursache, cartea în sine într-o epocă a autismului istoric, dobândit sau
este un dialog implicit cu cărturarul și cu „omul indus, când reiterarea mitului Casandrei care
bun al culturii române”, cel care a lăsat o operă are viziuni profetice poate fi o variantă de com-
inconfundabilă care ni se relevă azi prin efortul parație, Magda Ursache are conștiința senină a
și prin implicarea totală a Magdei Ursache. Plecat celui care a spus adevărul fără menajamente și
prea grăbit din lumea asta, în urma unei „culpe chiar fără precauții.

20 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
laptopiseţ literar

Precedate de un cuvânt – „Lămurire” – manifestându-se într-un număr incalculabil de


al autorului, cele „șapte întâmplări” care com- forme, se cheamă că nu poate fi eradicată.
pun volumul lui Radu Paraschivescu „Omul Scriitorul are marele talent de a transpune,
care mută norii” (Editura Humanitas, București, în forme savuroase, în creața sa în mod firesc – și
2019) sunt proze scurte în maniera artistică recu- fără efort, s-ar zice – cascade, cel puțin, de remarci
noscută a scriitorului care, atent mereu la real- privitoare la o lume ce pare tarată fără speranță. De
itate, îi observă mai ales derapajele și aspectele pildă, această primă proză din carte este o relatare
care ies din tipare, pe primele sancționândule, ce aduce a jurnal ori a autobiografie informală,
într-un fel de prelungire, mutatis mutandis, a din perspectiva unui personaj care, mai întâi, își
acțiunii lui I. L. Caragiale, paginile cărții lui, declină identitatea și continuă cu prezentarea, în
fiind, din acest punct de vedere, o reiterare a amintita notă a hazului de necaz, a situației locative,
hazului de necaz, considerat de unii starea de a condițiilor de trai la bloc etc.: „Eu sunt Gabriel.
spirit națională a românilor. Dar acțiunile nu se (…) Am treizeci și patru de ani, gastrită și încă
desfășoară doar pe aceste plaiuri. cincisprezece ani de rate la apartament. Stau la
Cum prima „întâmplare” din carte diag- etajul șapte, ultimul al unui bloc de care primăria
nostichează și tratează „Șapticemia”, iar cartea nu s-a sinchisit și nu se va sinchisi niciodată. Vara
cuprinde șapte proze, s-ar chema – în tonul te lichefiezi, iarna te pietrifici. Vara miroase a
relatării –, că „boala” identificată de scriitor și șobolan, iarna a varză murată. Primăvara miroase
adusă la cunoștință cititorilor de către nara- ca vara, toamna miroase ca iarna”.
torul-personaj este incurabilă, însă, mai exact, Urmează, cu argumente din belșug,

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 21


detalierea convingerii că există ceea ce numește care singură frigiderul în sus pe scări și să tragă
„șapticemie”, mai precis că șaptele ne guver- după ea un TIR cu o funie prinsă între dinți. La
nează existența, iar dovezile peremptorii le întrecerile galeze de cărat în cârcă partenerul
oferă, mai ales, prin povestea vieții, pe melea- prin mocirlă ar fi câștigat fără emoții”. În ce-l
gurile mioritice, de fapt pe malurile bucureș- privește, cu noua iubită, „Michael a devenit vic-
tene ale Dâmboviței, a unui danez, Michael tima vigilenței de cuplu”, de care a scăpat, pe
Kieft, din Aarhus, adus în România de dra- de o parte din cauza, iar pe de alta grație unei
gostea pentru o Carmela Toașcă, de sensibili- fotografii a unei actrițe găsite de femeia fără
tatea lui, dar și de alte nevoi, părăsit de iubita pic de cultură cinematografică în buzunarul
cârcotașă care îi dăruise și un copil (Carmelo), lui, încât își „surpase rezervele de încredere”,
refăcut, în scurt timp, sentimental alături de o ajungând să rivalizeze, ba chiar să-i depășească,
Letiția Bigan, a cărei meteahnă este o aproape în ochii ei pe „Casanova, Don Juan și Cristian
permanentă „debobinare sufletească”, tradusă Borcea”. Cum danezul nu avea de gând să
într-un „plâns cosmic” din și pentru orice, părăsească prea repede plaiurile românești,
locul ei fiind luat, mai departe, de „ceva care mai ales că venise cu suficient capital încât să
răspundea la numele de Antonia Podeanu”, în stea doar să trăiască, găsește o altă femeie gata
descrierea căreia caricaturalul este definitoriu: să-i fie alături, Umbreta Foiaș, ciudată și prin
„Totul în alcătuirea acestei contabile roșcate numele ales de părinți în cinstea provinciei
de treizeci și șase de ani, cu un corp amintind italiene unde o aduseseră pe lume, dar și prin
de lotul feminin de haltere al Ucrainei, sugera plăcerea ei de a-și face, eufemistic spunând,
o greșeală de încadrare. Antonia ar fi trebuit „contabilitatea erotică”, într-un carnet unde
să fie, de bună seamă, băiat. Părea capabilă să nota tot ce i se întâmplă la acest capitol. Și ea îl

22 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
părăsește pe Michael, iar locul îi este luat de o Ga-briel, își avertizează prietenul: „–Aveți grijă
Despina Ignatov, „vânzătoare într-un magazin ce filme vedeți”.
de pantofi de lux, o blondă de aproape treizeci Cea de-a doua „întâmplare” dă numele
de ani, tunsă perie, rivală la tatuaje cu Zlatan volumului și poate fi citită ca un insolit pamflet
Ibrahimović și dornică să-și trăiască ultima parte la adresa escrocilor promovați de mass-media,
a tinereții la frontiera incandescenței”, având, a manipulatorilor de minți, dar și a naivității
totodată, „instinctele animalului de mall” și, de celor care se lasă în voia impostorilor, al căror
vreme ce în „turneele prin malluri” câte un card comportament frizează, de cele mai multe ori,
al bărbatului nu rezistă la asalturile continue nebunia, fără a fi câtuși de puțin deranjați de cei
ale femeii, este părăsit și de aceasta, nu înainte ce ar trebui să le stopeze acțiunea.
de a-l pune la punct în cea mai curată limbă a În prim-planul acestei proze se află
faunei din care face parte: „Păi bine bă, săracule un grup de șarlatani: Ethereia și Bianconero
care ești tu sărac, așa te porți cu femeia care-o (ea, „astrocoach vocațional”, iar el, „conec-
iubești? Atâta ești tu în stare să faci pentru ea, tor experiențial”), asistenții (sau locotenenții)
zdreanță care ești? Sărăcia săracilor, chitrosu’ care gravitează în jurul „contelui” Adolf Iosif
pământului care ești! Uite cu cine-mi pierd eu Ignorenko, un fel de summum al abaterilor de
tinerețea, care m-am luat după promisiunile la normalitate, textul fiind, după „lămuririle”
tale”. Și alte asemenea vorbe, amendându-l, în inițiale ale autorului, „o farsă”, pornind de la
plus, cu „te dai lebădă-n lighean”! afișele ce împânzesc diverse locuri din țară, prin
Vindecat și după ultimul eșec amo- care se face publicitate unor inși cu puteri ieșite
ros, dar nevindecat de femei, eroul se căpă- cu mult din comun și care, totuși, în pofida
tuiește, în continuare, cu o Izabela, pelerină ridicolului evident (sau poate tocmai de aceea)
prin bisericile Capitalei, citându-l pe monahul sunt capabili să adune un public numeros în
Agapie Criteanul și rugându-se să-i fie pedep- jurul lor, să-i asculte, să le soarbă cuvintele, ca o
sit tatăl care a vrut să o abuzeze, convinsă că dovadă că, așa cum tot autorul menționează în
„fiecare dintre noi are mai multe păcate, însă rândurile de la începutul cărții, „anormalul e de
pe fiecare îl definește unul singur”, încât, după mult normă în România”.
o încurcătură ideologică, îl părăsește și ea pe Personajul care face obiectul atenției, de
danez, nu înainte de a-I spune care e păcatul această dată, este caricatural, megaloman, se
lui: „ești un porc. Asta ești. Un porc și nimic laudă cu miile de oameni care vin să-l asculte,
mai mult”. în toată țara, de vreme ce el este creatorul sau
Terapeutic, Gabriel, naratorul, pentru specialistul mondial principal al unor domenii
scurt timp, încearcă să-l scoată din cursa erotică aberante fiind, de pildă, „savant cosmist”, „„de
pe Michael (ajuns a stăpâni aproape perfect renume mondial”, „Grand-doctor în filozof-
subtilitățile limbii române), prin înființarea, ie, Grand-doctor în psihoinformațiologie, (…)
împreună, a unui „fel de cerc de critică literară”, Grand-doctor în cosmoeniopsihologie” etc., etc.
de fapt „critică de apartament” sau „minice- etc. și prezidând, între altele, „Liga Mondială
nacluri”, „împotriva imposturii editoriale”, a Cosmoumanistă a Națiunilor” și alte aseme-
căror activitate se axează asupra unor aberații nea greu de pronunțat „instituții”. „Contele”
– ca prea multe altele – puse sub semnul liter- are, firește, în palmaresul său, și o mulțime de
aturii și constituind scara pentru autoarea lor cărți, a căror importanță este de aceeași talie,
pe care s-a cățărat în Uniunea Scriitorilor. Dar, mondială”, iar cartea lui „de suflet” este „Cum
măcar pe danez, bazaconiile citite îl salvează să ajungi un fenomen planetar”, numai că, în
de încă o „iubită”, „clorotica Alberta Ținteș”, pofida puterilor lui inimaginabile, nu reușește
pregătindu-l pentru ultimul asalt al iubirii dâm- să-l stopeze pe un alt șarlatan, fost ucenic al lui,
bovițene, o Claudia, a cărei apariție nu este, care îi fură brandurile, între care pe cel ce dă
din punctul de vedere al lui Gabriel, deloc titlul cărții lui Radu Paraschivescu, „Omul care
întâmplătoare, fiindcă, din analiza făcută de el, mută norii”. Satiră puternică la adresa infir-
iubitele lui Michael au fost șapte, din inițialele mităților morale ale unei societăți care, în ciuda
lor se poate construi numele ultimeia și, în plus, evoluției științei, continua să cultive tot soiul de
acesta are tot șapte litere. Cum cu fiecare dintre pseudospecialiști în domenii închipuite, pentru
ele, cinefilul Michael văzuse câte un film, care că omenirea rămâne mereu atașată de eresuri,
avea, de asemenea, în titlu, cifra șapte, după păstrându-și o latură infantilă, cea de-a treia
care se despărțiseră, finalul prozei e deschis, proză din carte, „Cățui, plase, Doamne-ajută”
unul dintre cei doi cu nume de arhangheli, este o radiografiere a lumii fotbalului contem-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 23


poran, dar și o satiră la adresa ofensivei fiorului a imensei, cumplitei suferințe date de
mistic al banului, în instituții care ar trebui să-l îngrozitoarea maladie se manifestă într-un mod
ocolească. aparte, singurul pe care, poate, îl crede eficient:
Cu „Un nas și o gură”, Radu ascultă muzică (răspândită prin boxe foarte
Paraschivescu își îndreaptă atenția spre prov- puternice) și nu oricare, ci pe cea a formației
ensali, dintre care își alege două personaje, braziliene Sepultura, despre al cărei solist nara-
Annette Dupuy și Fabien Boiel, doi surdomuți torul notează că „dacă-și pune mintea, Derrick
cărora, deși destinul le-a rezervat o viață în afara Green poate să-și transforme glasul în burghiu.
cuvântului rostit sau auzit, le-a dat extraordina- Nici un perete nu e în siguranță în fața lui. Are
ra șansă de a face lucruri deosebite, pentru că vocea unui om care, îngropat de viu, e scos de
fata învață de la un priceput parfumier să-și sub pământ doar ca să fie muiat în untdelemn și
folosească excepționalul simț al mirosului ca prăjit la foc mic, în timp ce un ferăstrău circular
să creeze ea însăși parfumuri prețuite de foar- îi taie picioarele, iar un clește înroșit în foc îi
te mulți, iar băiatul are norocul de a fi copilul smulge nasul”.
unei mame – bucătăreasă deosebit de apreciată Acțiunea acestei proze durează, așa cum
– care îl crește singură, îl iubește și îl învață tot consemnează în jurnalul său Damian, naratorul,
ce știe ea în materie de cofetărie, încât, adunân- din 4 mai și până în 1 iunie, timp în care fata se
du-se laolaltă, după ce ajung mari, cei doi se sta- stinge.
bilesc împreună la Cabris, o așezare mică, unde Următoarele „întâmplări”, ultimele
sunt priviți cu ostilitate de comunitate, care nu două, surprind tot lumi aparte. Penultima este
pricepe că aceștia fac lucruri minunate, căutate o ficțiune care îi are ca eroi pe doi frați, adoles-
de oameni cu bani din multe locuri. cenți, care pun la cale niște jafuri, într-o comu-
A doua parte a prozei, ușor anecdot- nitate unde tatăl lor este croitor, și, peste tot,
ică și cu final deschis, în ce-i privește pe cei la locurile pe care le-au ales drept ținta acțiunii
doi surdomuți, relatează, concis, pățania celui lor, lasă, după „operațiune”, niște versuri aiuri-
mai bogat om din împrejurimile așezării în toare, care, până la urmă sunt descifrate, mesajul
care locuiesc aceștia, Guillaume d’Aspremont, acestora dovedind că gesturile lor ar fi fost puni-
conte de Gravèche, care, vrând să dea o mare tive, făcute în colaborare cu tatăl, și îndreptate
petrecere de ziua fiicei de care se ocupa singur, împotriva celor care nu-i plătiseră (deloc ori
după ce soția îi fugise cu „un neisprăvit” de suficient) pentru ceea ce comandaseră la el.
menestrel, solicitase de la excepționalii creatori Există acolo și o vrăjitoare (atipică,
de delicatese ceva nemaivăzut, pe măsura săr- tânără și seducătoare) și o pelerină care face
bătorii. minuni, dar și metamorfoze ca-n basme sau ca
În cutia colorată, așteptată cu mare curi- în filmele SF…
ozitate de gazde și de invitați și pentru care cei În finalul volumului, cu „Marmură
doi nu au vrut banii înainte, contele descoperă de Pavonazzo”, acțiunea se mută la Roma, și
cu stupoare doar un bilet pe care scrie „Cum e latura fantastică se accentuează, fiindcă per-
când n-ai și-ai vrea să ai?” Mergând apoi călare sonajul-narator este nu o ființă umană, ci un
să-i pedepsească, la casa lor, supranumită de edificiu celebru din capitala italiană (Bocca
țărani „Bârlogul” sau „Vizuina” și pe frontis- della Verità), aflat dintr-o zonă intens căutată
piciul căreia fusese firma „Un nas și o gură”, de turiști, cunoscută lumii și adorată de foarte
o găsește părăsită, iar din numele prăvăliei mulți și grație unor filme celebre („Vacanță la
rămăsese doar „ură”, litere „lăsate acolo ca o Roma”, „La Dolce Vita”).
amintire a ceea ce simțiseră Annette și Fabien Cartea lui Radu Paraschivescu decu-
din partea celorlalți, de când puseseră piciorul pează, așadar, fragmente dintr-o realitate greu
în Cabris și până când se hotărâseră să plece”. de panoramat în totalitate, drept care autorul
Antepenultima proză din volum, pare a aduna la întâmplare eșantioane de lume,
„Speranța cântă trash” este povestea – sub de situații, fapte, reacții, sentimente etc., prin
formă de jurnal – tristă a unui fragment, ulti- care să demonstreze că, oricât de familiare ar
mul, din viața unei fete împovărate cu o boală părea unele dintre acestea, ochiul cercetător al
rară – „Progeria sau Sindromul Hutchinson- scriitorului tot poate să descopere, să extragă și
Gilford”, cu simptome „de îmbătrânire pre- să etaleze laturi insolite, în haină ironică, dra-
matură”, care-i răpune pe purtătorii ei – și pe matică, amuzantă, fantezistă, înduioșătoare sau
care, ironie a sorții, o mai cheamă și „Speranța”. altcumva, încât prozele din volum au zona lor
Nevoia de comunicare, de împărtășire tulburătoare ce nu poate fi neglijată.
24 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
laptopiseţ literar

Nu ştiu dacă mă pot declara un acuză-mă de/ viol în masă”) sau la formula
cititor fidelizat al poeziei lui Dan Dobre, un poematică de inspiraţie niponă, cu observaţia
scriitor bucureştean nu doar parcimonios, ci că, acum, haiku-ul emblematic renunţă cu
şi discret mai peste limitele iertate. Înţeleg totul la ancadramentul peisagistic, pe care îl
însă, parcurgându-i prezentarea peritextuală, înlocuieşte cu o schiţă identitară: „între mine
că am scris despre două din cele trei volume şi cel/ care m-arătam/ crescuse oglindă”. Ori:
apărute până în 2008: Scrisoare pentru gemeni „nesingur în singurătate/ m-am însingurat/
(Editura APP - Vinea, 2005), Ultraj împotriva singurul”. Din volum nu lipsesc, totuşi, nici
proastelor moravuri (Editura Semne, 2006) şi artele poetice, stropite din belşug cu cerneluri
La spartul norilor (Editura Semne, 2008). Mai mistice (naşterea, învierea), nici instantaneele sau
mult, parcurgând cel mai proaspăt volum al conjuncturalele declanşatoare de anamneză –
său, în a cărui posesie am intrat abia în vara de regulă, una tristă, din moment ce, bunăoară,
lui 2020 – În loc de tatuaj (Editura Semne, distrugerea casei bunicii (pretextul din demolarea
2018) – constat că recomandarea mea camuflată copilăriei) recapitulează mai degrabă absenţe
din recenzia publicată cu peste un deceniu în şi neîmpliniri cu un montaj psihanalitic căruia
urmă în revista „Poezia” a dat, cumva, roade. nu-i lipseşte, din păcate, emfaza: „primele
Poetul a renunţat cu totul la retorica vehementă chemări/ şi cuvinte lăsate neîncepute,/ dorinţi
îndreptată împotriva proastelor moravuri socio- nebănuite…/ ecoul primelor cântece de leagăn/
politice, preferând a se ocupa îndeosebi de a fost ucis!/ pereţii au căzut barbar peste el/ ca
ceea ce numeam „o blândă, sensibilă dialectică pământul pe un jar/ nestins.// (…)// viaţa mi-a
a dragostei, fie ea virilă, în general domestică, rămas amputată/ spre o zi…/ spre o noapte…?/
ori paternă”. Îndeosebi, şi nu exclusiv, căci Dan nedatată”.
Dobre mai apelează, încă, şi la dicţiunea scurtă, Majoritatea textelor din volum – şi cele
concentrată, similiaforistică (dintr-un volum mai reprezentative, de altfel, pentru poetica
mai vechi se preia, spre exemplu, necruţătorul specifică lui Dan Dobre – tematizează dragostea
verdict: „dacă tăcerea/ e himenul dialogului,/ în tonuri şi pe structuri alcătuite în jurul unor

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 25


articulaţii textuale dintre cele mai
diverse, dovadă că autorul o trăieşte
cu certitudinea împlinirii existenţiale,
dar şi cu nostalgia unor dicţiuni
poetice de sorginte modernistă sau
neomodernistă. Aproape nicăieri
localizarea fragmentelor de poveste
erotică nu este posibilă, însă oriunde se
poate identifica, cu destulă uşurinţă, o
ramă livrescă de dimensiuni variabile (v.
ecourile stănesciene din descompunere,
pastel, botanică ş.a.) Şi tot cam peste
tot, solemnităţile se îmbină cu jocurile
pline de candoare, tensiunile înalte cu
naivităţile benigne, iar ingenuitatea stă,
fără să ezite, lângă certitudinea datului
de vector cultural. Motorul combinatoric
este undeva descris ca un joc de copil
– sigur, unul căruia i s-a cam ştirbit din
inocenţa intertextuală: „încăpeam luna
între doi pini/ şlefuită de parfumul lor,/
baloane de mistere înţepau trandafiri/
în spini,/ în peisajul strâmt/ de sub un
nor.// şi parcă întrezăream/ chipul unui
gând/ ascuns cu un ochi după tine,/
când mâna ta în apă întingând,/ a prins
cinci stele// şi le-a zvârlit în mine.”
Altundeva, apetenţa ludică lasă loc
procesului de actualizare a unor extaze
senzoriale profilate pe ecran marin:
„iubito,/ îţi mai aduci aminte,/ când îţi
băteam pielea în săruturi/ şi braţele tale/
faleză dezvelită,/ mă aruncau spre tine/
în larg?”(La mare). În fine, există situaţii
în care experimentul gestual în doi
timpi (apropiere-depărtare) provoacă
mici spaime expresioniste – eventual
jucate, ca în jaf: „sunt jefuit de parfumul
tău/ ca lupul de mirosul sângelui/
în lambou”, când nu alimentează
certitudini gravate metaforic în formă
de tatuaj: „mângâierile tale mi-au tatuat
pielea,// pielea ta mi-a tatuat sângele/
care tocmai trecea,// sângele,/ mi-a
tatuat inima”.
Nepăsător faţă de cele mai noi
formule poetice, fie ele utilitariste,
post- sau transumaniste, Dan Dobre
mizează, conştient, pe o poetică a
transpunerii sentimentale pe/ în
spaţiile mici unde corporalitatea are
şansa reală a reînvestirii cu sens, iar
intertextul erotic poate chiar ţine loc
de tatuaj.

26 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
avatar

Motto: Poți fi spectatorul drumului ce se derulează


„Văd, simt, deci observ, privesc și gândesc.” dinspre cuvânt spre imagine, poți fi cel care
Roland Barthes, Camera luminoasă înțelege, judecă și interpretează semnul textului
schimbat în imagine. Cum la fel de bine te poți
Cuvânt și imagine – complementare transforma, și fără să-ți dai seama, în victima
sau contrastante în semantica lor, compunând procesului; fie victimă prin obiectualizare, fie
(sau compuse în) construcții luxuriante ori victimă rătăcită prin noianul de semnificații,
minimaliste, lizibile în limbaje diferite, seducă- captiv în labirintul cuvântului ce se transformă
toare (până la epuizarea sensului), entropice, în imagine. Există și „cazuri” care de bunăvoie
inhibitive. Cuvânt și imagine – două dimensi- se fac prizonieri ai inepuizabilului proces her-
uni prin alăturarea cărora se naște paradoxul, meneutic. Teoretician, cercetător, artist – con-
spectacolul, se produce dinamica, devenirea. tinuu aflați în căutarea cuvintelor potrivite sau

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 27


receptori neobosiți ai mesajului transmis prin
mediul vizual – ei pot fi aceia care acceptă nesi-
liți, din proprie voință, a rămâne închiși în con-
tradictoria „peșteră” a interpretării imaginilor
și cuvintelor. Acolo, în semiobscuritatea pereți-
lor se naște sentimentul plăcut, împărtășit, plu-
titor prin care mesajul cuvântului transformat
în imagine e receptat, filtrat, reformulat sau...
reîntrupat de către ochii, gândurile și buzele
celor prezenți.
În limba greacă veche, termenul theorein
(θεωρεῖν) în care recunoaștem actualul teorie,
însemna „a te uita” sau „a privi spre ceva”, iar
theoros (θεωρός) poate avea sensul de spectator.
Iată cum, pe fir etimologic, între cuvânt, privire
și actul interpretării există un parcurs intrinsec.
Dar și cuvântul theatron conține în rădăcina sa
noțiunea de loc din care se privește. Teatrul nos-
tru, moștenit de la greci, de pe gradenele din pia-
tră, de pe scena pe care pășește hieratic actorul
al cărui chip e ascuns sub mască, teatrul nostru
purtat în căruța lui Thespis este, fără îndoială,
experiența rostirii și a privirii. Ne-o spun sem-
nificațiile limbii vechi și vedem sau simțim asta
atunci când coborâm printre coloanele masive
ale amfiteatrului. Mai mult decât atât: a merge
neîncetat pe drumul dinspre cuvânt spre imagi-
ne, dinspre sine spre lume, dinspre artă spre a-i
găsi esența este nu doar știință, act intelectual,
cultural, ci este și o atestare a ceea ce este viu
– din noi și dinafara noastră. Maurice Merleau-
Ponty articula ideea, cu siguranță, cu mai mare
claritate și vigoare decât o facem noi: „Adevărata
filosofie înseamnă să învăţăm, să vedem lumea
din nou şi, în acest sens, o istorie cu tâlc poate
să dea seama despre semnificaţia lumii cu tot
atâta «profunzime» cât şi un tratat de filosofie.
Ne luăm în mâini soarta, devenim responsabili
de istoria noastră prin reflectare asupra ei, dar şi
printr-o hotărâre în care ne implicăm viaţa”1. Așa
se face că, desprinși din mitul platonic al peșterii,
imaginăm un spațiu mai amplu, viața noastră,
unde cuvintele și imaginile se succed, se con-
topesc, se transformă unele în altele, proces în
fața căruia mintea se energizează. Dar ne aflăm
într-un spațiu ai cărui pereți devin flexibili, atât
de flexibili că îi simțim cum dispar, în cele din
urmă. Captivitatea interpretării și reinterpretării
mesajului rămâne astfel o aparență, iar ceea ce
contează este frumusețea întrupării ideilor.
Teoreticianul care a ales domeniul artelor
spectacolului, pășind pe unul dintre feluritele
1 Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepției, tra-
ducere de Ilieș Câmpeanu și Ileana Vătăjelu, Oradea, Edi-
tura Aion, 1999, p. 20
28 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
culoare din „peștera” pe care o imaginam mai că. Așezat la masa lui de lucru, folosindu-se de
sus, nu poate fi doar un bun cunoscător al sensu- metodele computerizate de cercetare, răsfoind
lui (al unui text sau al unui spectacol). Dacă s-ar enciclopedia, știindu-se așteptat de publicul său
întâmpla așa, drumul ar fi anost și petrecut în dornic să i se vorbească despre teatrul în vechea
singurătate. Prin urmare, i se alătură și alte voci: Athenă sau despre formele actuale pe care tra-
filologul, pasionatul de filosofie, cunoscătorul de gedia le ia, el simte o ușoară temere. Materialul
istoria artelor, pedagogul, cercetătorul și, nu în pe care operează e trecutul pe care-l recuperează
ultimul rând, criticul de film. Îi unește curiozi- prin cuvânt, prin obiecte, prin imagini... Nu de
tatea, dorința de comunicare, nevoia lăuntrică, puține ori incomplete, cu sens aproape uitat, sau
umană, de a lăsa un semn cultural. Rezultatul nu controversate chiar și după ce s-a scurs o perioa-
poate fi decât un dialog ce îmbogățește experien- dă considerabilă de timp. Însă e atâta evidență
ța și care deschide unghiul perspectivei analitice. cum răspunsul zace în traseul dintre portretul
Astfel, aceste dramatis personae se regăsesc sub o societății și imaginea mai mică a teatrului în care
cupolă străvezie, dar protectoare: istoria teatru- membrii ei se regăsesc seară de seară în textul
lui. O istorie a treatrului despre oameni, nu des- rostit de actor pe scenă. Pornind de la aceste
pre relicve, despre texte vii, nu despre ceasloave elemente, în paginile ce deschid Istoria teatrului
peste care s-a așezat praful, o istorie a teatrului universal, coordonatorul volumului, John Russell
în care curentele artistice sunt în continuă dina- Brown vorbește despre impedimentele, dar și
mică, în care tendințele pot fi explicate pentru că despre provocările ce intervin deopotrivă în
istoria teatrului nu e singură, ci e împreună cu munca unui istoric: „Toate atestările care ne-au
analiza sociologică, cu cea politică, cu cea știin- parvenit sunt fragmentare și, în mare parte, înșe-
țifică, dar și cu istorile mai mici: ale familiei, ale lătoare: textul dramatic nu este decât scheletul
relațiilor dintre stăpân și scalvi, dintre femei și interpretării din spectacol; o clădire goală nu
bărbați, cu istoria privirilor... și câte și mai câte. poate păstra decât amintirea unei mulțimi de
Printre rânduri, o întrebare se ivește ce spectatori; o fotografie imortalizează un grup,
transmite îmbietoare neliniște: prin ce mijloace dar nu poate reda niciodată prezența, timpul,
istoria teatrului (mai) reprezintă un bun instru- suflul, toate aceste impresii vii pe care le avem
ment de decodare a legăturii dintre cuvânt și într-un teatru. Există însă numeroase indicii care
imagine? Nu sunt altele trăsăturile și atribuțiile așteaptă să fie asamblate astfel încât cititorul
prioritare ale domeniului? Cum ar fi explicarea de acum să-și poată face o idee despre iluziile,
în sincronie și diacronie a curentelor teatrale, plăcerile și inovațiile din trecut, astfel încât să
cum ar fi observarea felului prin care societatea încercăm o scriere a istoriei teatrului”2.
se oglindește în literatura secolelor, expunerea Însă ne dăm seama puțin consternați,
transformărilor ce survin asupra elementelor puțin surescitați de meandrele drumului ales, că
textului dramatic. Nu sunt alte zone conexe care, simplificarea își are efectele ei benefice. Așa că,
prin definiție, vizează îndeaproape relația dintre făcându-ne loc printre feluritele, contradictoriile,
cuvânt și imagine: de pildă, spectacologia, anali- deviantele căi ale interpretării, sunt clipe când
za textului, dar și estetica pe unele paliere ale sale nu ne rămâne decât să rostim împreună cu
sau scenografia. Și totuși, inversând polii discu- Artaud că „Orice adevărat sentiment este în
ției, e dificil, dacă nu imposibil, să ne imaginăm realitate intraductibil. A-l exprima înseamnă a-l
istoria teatrului în afara trimiterii cuvântului trăda. Dar a-l traduce înseamnă a-l disimula. (...)
înspre imaginea scenică. Și pentru că istoria tea- Un apus de soare este frumos prin tot ceea ce ne
trului nu e o înlănțuire de date, de autori și titluri face să pierdem”3. S-ar putea scrie o carte por-
de piese. Nu e o înșiruire de capitole în care se nind de la gândul artistului francez, o istorie în
văd nervurile temelor universale ce traversează mai multe volume despre cum a evoluat relația
epocile. Nu e o vitrină cu biografii mai succinte dintre cuvânt și imagine. Facem o invitație, des-
sau mai vaste ale dramaturgilor priviți de la chidem acolada unor întrebări fundamentale și
distanță și apreciați doar pentru faptul că istoria ne întoarcem, chiar dacă vremurile sunt tulburi,
i-a reținut recunoscându-le autenticitatea. Istoria la problematica fundamentală.
teatrului este și o agoră de dezbatere a opiniilor,
2 John Russell Brown (coord.), Istoria teatrului universal,
un permanent loc unde colțuri umbrite își relevă
traducere de Dana Ionescu, Dana Voicu, Cristina Maria
relieful prin prisma instrumentelor moderne de Crăciun, București, Editura Nemira, 2016, p. 5
cercetare. Este un spațiu animat în care analiza 3 Antonin Artaud, Œuvres complètes apud. Michaela To-
s-ar pierde dacă istoricul s-ar arăta ignorant în nitza-Iordache și George Banu, Arta teatrului, ediția a II-a,
legătura cu relația dintre text și imaginea sceni- București, Editura Nemira, 2004, p. 302

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 29


avatar

Nu puțini scriitori și critici literari și-au ar trebui să îl aibă, cred, toți cei patru factori
pus întrebări cu privire la scopul sau sensul implicați și legați de acest act, și anume: cititor-
criticii literare. Diversitatea răspunsurilor date ul cronicii, opera literară, care constituie obiect-
și caracterul lor de cele mai multe ori contra- ul cronicii literare semnate de critic, autorul
dictoriu l-au făcut de pildă pe T.S. Eliot, unul operei comentate de critic, dar și criticul însuși.
dintre cei mai cunoscuți critici ai secolului XX, Astfel, actul critic îi poate înlesni cititorului mai
să declare în eseul Granițele criticii (1956): „mă multe și adecvate căi de acces spre operă, deci
întreb dacă punctul slab al criticii moderne nu e o mai bună înțelegere a ei, operei literare îi pot
tocmai nesiguranța cu privire la țelul criticii. Ce fi dezvelite și conturate mai bine calitățile și
folos trebuie să aducă și cui anume?” (1, p. 244). semnificațiile sale latente, atunci când criticul se
Un folos, deci un câștig spiritual în află cel puțin la înălțimea operei „cronicizate”
urma actului critic, adică a unei cronici sau a de el, autorul operei comentate de critic se poate
unui studiu critic dedicate unei opere literare, confrunta cu o opinie care, uneori, ar putea să îi

30 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
folosească, iar criticul poate să fie câștigat spiri- (1). O poezie are mai multe interpretări
tual în urma receptării și cunoașterii în profun- juste…
zime a operei pe care o interpretează, în cazul în
care aceasta este o operă de valoare; deci criticul În eseul Granițele criticii, T.S. Eliot își
poate să învețe chiar el ceva din opera pe care pune problema criticii literare care interpretează
o abordează. poezia, asigurându-ne de faptul că „Primul
În ceea ce îl privește pe Eliot, acesta con- pericol e acela de a ne închipui că nu există
sideră că actul critic le este de folos cititorului decât o singură interpretare, neapărat justă, a
și literaturii, pentru că țelul criticii literare este poeziei ca întreg” (ibid., p. 254).
acela de „a promova înțelegerea și gustarea Dacă este un pericol să ne închipuim
literaturii”. Totodată, Eliot afirmă faptul că „să „că nu există decât o singură interpretare,
înțelegi o poezie înseamnă în fond să o guști în neapărat justă, a poeziei ca întreg”, atunci star-
chip întemeiat”, deci să o apreciezi întemeiat. ea normală a criticii trebuie să fie promovarea
Din observația că „nu este îngăduit unei mulțimi de interpretări juste, pentru una
să gustăm (apreciem) poezii proaste” (p.m.), și aceeași poezie. Dar poate să aibă critica lit-
înțelegem că gustate cu adevărat, deci apreciate erară o mulțime de interpretări juste pentru
cu adevărat, trebuie să fie numai poeziile bune, una și aceeași poezie, când interpretările din
numai poeziile de valoare, deci acele poezii care mulțimea de interpretări ale unei poezii sunt,
ne oferă „satisfacție artistică” (Eliot). în mod inevitabil, diferite și contradictorii?
Sintetizând ideile criticului din stufosul Dacă criticii își vor face obiectiv din mulțimea
eseu Granițele criticii, înțeleg că el discută, în de interpretări ale poeziei pe care o analizează,
esență, despre două practici critice, și anume: interpretări care nicidecum nu pot fi cu toate
despre interpretarea sau hermeneutica operei poet- juste, corecte, atunci ei se vor îndepărta de pro-
ice, pe de o parte, și despre evaluarea operei poetice filul semantic real al poeziei. Or, criticii trebuie,
tocmai interpretate, pe de altă parte, deși noțiunea din contră, să se apropie de profilul semantic
de „evaluare” nu apare în eseul său... Așa încât, real al poeziei, ei trebuie, pe cât posibil, să îi
dacă ne vom pune problema criticii de poezie descopere poeziei semnificațiile reale, spiritul.
în ansamblul ei, atunci va trebui să vorbim atât Pe de altă parte, constat că o poezie
despre critica hermeneutică, ce interpretează poezia, are, nu de puține ori, mai multe interpretări…
cât și despre critica evaluatoare. Aceste critici sunt, Dar aceste multe interpretări nu sunt posibile
de fapt, ramurile aceleiași critici. În fond, criticul decât pentru faptul că ele surprind numai unele
este atât persoana care interpretează poezia, cât și dintre aspectele poeziei, nicidecum întregul
persoana care evaluează poezia. semantic al poeziei, așa cum crede Eliot. Și,
de altfel, putem constata că niciun critic nu
I. Critica hermeneutică surprinde toate aspectele unei opere poetice,
ci numai pe unele dintre ele. Așadar, inter-
Criticii moderni au susținut, nu de pretările diferite ale criticii au posibilitatea de
puține ori, că una dintre atribuțiile pe care a fi corecte doar atunci când sunt fragmentare,
le are critica literară este aceea de a interpreta parțiale. În afara acestor interpretări multiple
operele literare, iar în acest sens stau mărturie corecte, însă parțiale, un poem poate avea,
nu doar cronicile, eseurile sau studiile care desigur, și o mulțime de interpretări deformate,
interpretează operele literare, ci și lucrările teo- de interpretări fanteziste, forțate sau închipuite
retice care discută despre pertinența interpretă- de critic, pe care le putem numi interpretări
rii, căreia i s-a spus hermeneutică, după zeul false, dacă le raportăm la semnificațiile reale
grec Hermes, care dezlega, traducea, interpreta ale operei poetice oferite spre interpretare.
pentru muritori mesajele încâlcite ale zeilor. Cronicile literare elaborate de către critici ilus-
Cu privire la interpretarea sau hermeneutica trează cu prisosință aceste două practici critice
poeziei, T.S. Eliot emite câteva judecăți critice, interpretative opuse, unele corecte, deci în spir-
dintre care mi-au reținut atenția acestea trei: itul operei „cronicizate”, însă privitoare doar la
(1) o poezie are mai multe interpretări juste, (2) unele dintre aspectele operei, iar altele defor-
interpretările poeziei sunt subiective și (3) „O mate, ficționale, false. Oricum, o interpretare
interpretare valabilă trebuie să fie (...) o inter- parțială justă contează mai mult decât toate
pretare a sentimentelor pe care le încerci tu interpretările deformate, care falsifică sensul,
însuți citind poezia” (ibid., p. 254). Să urmărim, înțelesul operei poetice.
pe rând, aceste judecăți ale lui Eliot.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 31


(2). Interpretările poeziei sunt subiective chiar în funcție de sentimentele pe care acea
poezie ni le provoacă. Dar ne provoacă poezia
Să urmărim o altă judecată critică a lui aceleași sentimente, pentru ca interpretările pe
Eliot: „Sensul său (al poemului) va fi acela pe care noi le dăm poeziei tocmai în temeiul aces-
care îl percepe fiecare cititor sensibil” (ibid., p. tor sentimente să concorde, deci să fie cât de cât
253, p.m.). Susținând că sensul poemului „va fi obiective, corecte?
acela pe care îl percepe fiecare citator sensibil”, Mai întâi, trebuie observat faptul că nu
Eliot legitimează atât mulțimea sensurilor, cât și toți avem, în urma receptării acelorași poezii,
subiectivitatea lor. În loc să pună în prim plan aceleași sentimente… De exemplu, versurile „A
aproximarea de către interpret a sensului real murit Enkidu, prietenul meu, care vâna cu mine
al poemului, Eliot favorizează subiectivitatea lei”, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, „Și
cititorilor și a criticilor și, în acest fel, el creează tare-i târziu / și n-am mai murit”, „Aud materia
premisele relativizării, deformării sau falsificării plângând” îl vor încânta cu siguranță pe lector-
sensului real al poemului/operei sau a spiritului său. ul competent și sensibil, însă aceleași versuri îl
De fapt, legitimând sensul pe care îl pot lăsa total indiferent pe cititorul modest…
percepe „fiecare cititor sensibil”, sens pe care Deci interpretările acestor cititori sau critici vor
cititorul firește că i-l atribuie poemului tocmai fi diferite și total opuse.
analizat, Eliot legitimează o mulțime de interpretări În receptarea unui poem, cititorii nu au
subiective diferite și contradictorii ale poemului, nicidecum aceleași reacții-sentimente, pentru că
adică legitimează un hazard semantic al receptării, acestea nu sunt determinate doar de ideile con-
care transformă însuși poemul într-un hazard crete ale poeziei receptate, poezie care este una
semantic, prin mulțimea de sensuri subiective și aceeași pentru toți cititorii, ci și de calitatea
diferite și contradictorii ce i se atribuie de către expresă a cititorilor, de fondul lor sufletesc-spir-
cititori și critici poemului în cauză… itual, care este diferit, și, fiind diferit, rezonează
De fapt, Eliot nici nu pune problema sen- diferit la poezia citită, la ideile și sentimentele
sului real al poeziei, ci acordă cititorilor și criti- poeziei. Având, în urma receptării aceleiași
cilor o autoritate și o libertate absolute în ceea poezii, sentimente diferite, rezonanțe afective
ce privește perceperea sensurilor unei poezii și și intelectuale diferite, noi, lectorii, vom ajunge
atribuirea acestor sensuri poeziei interpretate. ca în temeiul acestor sentimente diferite să dăm
Sensul care se atribuie poeziei de către cititori poeziei interpretări diferite și contradictorii. Din
și critici este astfel la liber, la bunăvoia oricărui mulțimea acestor interpretări diferite și contra-
cititor sau critic, iar acest sens va fi, probabil că dictorii, unele (puține) vor fi, desigur, valabile,
de cele mai multe ori subiectiv, inadecvat, fals, juste, corecte, așadar confirmate de unele dintre
paralel sensului real al poeziei interpretate. sensurile și sentimentele reale ale poeziei, iar
Această libertate absolută a perceperii altele vor fi interpretări deformate, ficționale,
sensului și, implicit, a interpretării poeziei con- false, imposibile, deci neconfirmate de sensurile
form mulțimii de sensuri ce i se atribuite aces- și sentimentele reale pe care poezia în cauză le
teia de către fiecare citator în parte, libertate pe vehiculează.
care Eliot o acordă cu mărinimie receptorilor Interpretările pe care cititorii sau criticii
poeziei, falsifică semantica reală a poemului, le dau operelor poetice în temeiul sentimen-
iar critica literară ce face acest lucru pierde telor provocate de aceste opere nu sunt, așa-
orice măsură, orice obiectivare și autoritate a dar, întotdeauna valabile, juste, corecte, după
judecăților ei. cum încearcă să ne convingă Eliot în eseul său.
Interpretările unui critic pot fi valabile din
(3). Interpretări valabile și interpretări false punctul de vedere strict al acelui critic…, deci
subiectiv, dar nu și din punctul de vedere obiec-
O altă idee pe care Eliot o propune cu tiv al poemului, al sensurilor și sentimentelor
privire la interpretarea poeziei este următoar- reale manifestate de acel poem.
ea: „O interpretare valabilă trebuie să fie (...) o Cele trei judecăți de mai sus ale lui
interpretare a sentimentelor pe care le încerci tu Eliot cu privire la interpretarea poeziei acordă
însuți citind poezia” (ibid., p. 254). un credit excesiv subiectivității lectorului/crit-
Firește că poezia, de fapt ideile poeziei, icului. Eliot legitimează libertatea de a acor-
ne provoacă anumite sentimente și că, în con- da operei interpretate orice sens, orice profil
secință, putem afirma că noi interpretăm poezia semantic, orice interpretare, relativizând ast-
32 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
fel înțelesul real al poeziei cercetate, spirit- poeziei, pe care Eliot nu a reușit totuși să o teo-
ul ei. Interpretările subiective legitimate de retizeze mulțumitor, obiectivul criticii literare
Eliot nu reflectă, așadar, spiritul poeziei, ci este tocmai evaluarea literaturii, în speță a poeziei.
se îndepărtează de el, deformându-l și falsi- Prin evaluarea sa, criticul ar trebui să ne spună
ficându-l tocmai prin mulțimea de interpretări, care opere, din mulțimea de opera poetice/
cu toate „juste” și cu toate privind poezia în literare aflate într-un spațiu cultural, sunt opere
întregul ei. de valoare sau estetice, și care opere sunt modeste
Această democrație a interpretării la valoric sau pseudoestetice, argumentând această
liber a operelor poetice nu este altceva decât evaluare în articolele, cronicile, eseurile sau stu-
libertatea de a ignora sensurile reale și spiritul diile pe care le semnează. Vom urmări, mai jos,
poeziei interpretate, și, totodată, de a înlocui care este opinia lui T.S. Eliot cu privire la critica
aceste sensuri reale cu sensurile subiective, ina- ce evaluează poezia.
decvate, false, găsite de către interpretul liber…
Așadar, critica subiectivă pe care o apără (1). Critica evaluatoare generaționistă
și legitimează Eliot falsifică sensurile reale ale propusă de Eliot.
poeziei interpretate. De fapt, Eliot ratează inter- Glorioleta și limitele criticii generaționiste
pretarea adecvată, deci corectă a poeziei, interp-
retare care nu poate fi decât întru spiritul poeziei, „Fiecare generație trebuie să-și formeze
iar nu împotriva lui. o critică literară proprie (…). În contemplarea
artei, fiecare generație aduce categoriile ei pro-
II. Critica evaluatoare prii de apreciere, propriile ei exigențe artistice,
propriile ei scopuri” (ibid., p. 242). Poezia tre-
Mulțimea interpretărilor diferite și con- buie evaluată, așadar, de critica fiecărei gener-
tradictorii pe care le poate avea o operă poetică ații poetice în parte, deci de critica generaționistă
în mintea cititorilor și/sau a criticilor îl deter- proprie, care în evaluările sale folosește, spune
mină pe Eliot să îi pună criticii o întrebare, fără Eliot, „categoriile ei proprii de apreciere, pro-
îndoială importantă: „în toată această diversitate priile ei exigențe artistice, propriile ei scopuri”
(de interpretări, p.m.), ce trebuie să fie comun (s.m.), iar nu alte criterii de evaluare și exigențe
întregii criticii literare (...)?” (ibid., p. 255). poetice, cum ar fi, bunăoară, cele estetice.
Așadar, care este numitorul comun al Dar, dacă „fiecare generație (dintre cele
acestor critici, pentru ca ele să poată fi socotite peste o sută de generații și curente poetice pe
pertinente, corecte? Răspunsul dat de Eliot, și care le desfășoară poezia modernă și modernistă
anume „Sarcina criticului este să condamne în sens larg, p.m.) adduce categoriile ei proprii de
mediocritatea și să demaște impostura, deși sar- apreciere/evaluare, propriile ei exigențe artistice”
cina principală rămâne să laude ceea ce e vrednic (s.m.), criteriile ei specifice de evaluare, după
de laudă” (ibid., p. 255), este o judecată cât se cum susține Eliot, deci dacă fiecare generație
poate de inteligentă și corectă, care merită să fie aduce alte categorii de evaluare și exigențe,
reținută. Din judecata lui Eliot mai înțelegem că înseamnă că fiecare generație poetică este subiectivă
atât „condamnarea mediocrității și demascarea și că ea va evalua poezia, aceeași poezie a lumii,
imposturii”, cât și lăudarea a „ceea ce e vrednic în mod inevitabil diferit, cu totul diferit, tocmai
de laudă” sunt acte critice de evaluare a operelor. pentru că criteriile de evaluare folosite de aceste
În ceea ce mă privește, cred că evaluar- generații poetice sunt mereu altele.
ea operelor literare este cel de al doilea mare Există fără îndoială o fluiditate sau o
act și obiectiv al criticii literare. Ba chiar pot labilitate a evaluării generaționiste a poeziei, a
afirma că ceea „ce trebuie să fie comun întregii oricărui tip de poezie evaluată de către critica
critici literare”, pentru ca ea să nu rătăcească generaționistă. Astfel, conform criteriilor de
în subiectivitatea cu o sută de chipuri a criticii evaluare generaționiste, mereu diferite, deci
generaționiste, este evaluarea corectă a operele schimbătoare și subiective, fiecare critică gen-
literare. Altfel spus, critica literară trebuie să se eraționistă va aprecia calitativ doar poezia care
finalizeze ca act critic evaluator corect al operelor confirm propriile criterii de evaluare, deci poe-
literare/poetice, iar prin acest act putem discuta zia propriei generații…, și va deprecia și nega
despre o altă critică, decât critica de interpre- valoarea oricărei alte poezii, generaționiste sau
tare, și anume despre critica evaluatoare. estetice, care firește că nu confirmă criteriile ei
Cred că după interpretarea corectă a de evaluare, ci le infirmă.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 33


Ne putem închipui, de exemplu, că sunt criteriile care trebuie să evalueze poezia,
sistemul critic generaționist realist va apre- în timp ce poezia generaționistă pe care ea
cia poezia generaționistă suprarealistă, sau că o apără este cea mai importantă poezie ivită
sistemul critic suprarealist va aprecia poezia până acum pe scena poeziei… Ba, mai mult de
realistă? Nicidecum! Cele două critici vor găsi ca atât, cu această nouă poezie (generaționistă)
fiind „de valoare” doar poezia generaționistă pe începe o nouă și benefică epocă poetică, cu
care fiecare dintre ele o reprezintă și apără, și, totul superioară celor de până acum… Vezi
în același timp, aceste critici vor nega, în temei- în acest sens declarațiile tuturor generațiilor
ul propriilor principii generaționiste, valoarea poetice, care nu afirmă altceva decât faptul că
celeilalte poezii generaționiste. ele revoluționează poezia.
În acest fel, cele două critici evaluatoare
– cea realistă și cea suprarealistă – se anulează (2). Critica evaluatoare estetică
reciproc. Generațiile poetice moderne în sens
larg (1800 - azi) se schimbă în permanență una Evaluarea poeziei moderne de către
pe alta, iar această schimbare a lor înseamnă critica generaționistă în temeiul propriilor
schimbarea criteriilor poetice generaționiste prin principii poetice generaționiste schimbătoare
care ele evaluează poezia, orice fel de poezie. Dar și partizane, apărată mai sus de T.S. Eliot, este,
această schimbare permanentă a criteriilor de eval- după cum am văzut, un eșec, deși criticul nu
uare conduce la schimbarea evaluărilor: poezia recunoaște acest lucru. Cu toate acestea, înspre
apreciată de o generație poetică va fi depreciată finalul eseului Granițele criticii, Eliot vorbește
de celelalte generații poetice. Semn că evaluările despre un alt tip de evaluare, care contrazice
critice generaționiste se anulează reciproc. critica evaluatoare generaționistă… Mai pre-
Evaluările generaționiste girate cu cis, criticul ne prezintă modul în care trebuie
mărinimie de către Eliot sunt, așadar, evaluări evaluată poezia lui Sappho, poeta din Lesbos.
partizane, contradictorii, provizorii, deci pe termen Să urmărim, așadar, cum înțelege și concepe
scurt, pentru că aparatul critic generaționist nu criticul evaluarea poetei și, prin ea, evaluarea
salvează „valoric” decât propria poezie gener- poeziei clasice: „Când citesc, să zicem, o odă
aționistă și totodată neagă valoarea celorlalte de Sappho, ceea ce contează în primul rând nu
tipologii poetice generaționiste sau estetice. În este faptul că eu trebuie să-mi închipui că sunt
acest fel, evaluările efectuate de către criticii un grec insular de acum două mii cinci sute
generaționiști în temeiul propriilor criterii poet- de ani; ceea ce contează este trăirea poeziei –
ice generaționiste, pe care Eliot le legitimează aceeași pentru toate ființele umane aparținând
atât de generos, se suspendă, se de-legitimează unor secole și popoare diferite –, scânteia care
unele pe altele și, cu toate, delegitimează actul poate dăinui peste întinderea a două mii cinci
critic evaluator de tip generaționist. sute de ani.” (ibid., p. 258).
Evaluările generaționiste ratează identi- Ceea ce contează atunci când citesc
ficarea valorilor în masa de opere de valoare și și evaluez o poezie de Sappho, deci poezia
opere minore. Critica generaționistă propusă de unui poet clasic, este „trăirea poeziei”, trăire
Eliot pentru evaluarea poeziei moderne în sens care trebuie înțeleasă ca fiind „aceeași pentru
larg este, după cum se vede, o critică eșuată, toate ființele umane aparținând unor secole și
pentru că, în temeiul criteriilor ei de evaluare, popoare diferite” și „care poate dăinui peste
care sunt criterii generaționiste propria (speci- întinderea a două mii cinci sute de ani.”
fice), subiective, mereu schimbătoare, fluide, Dacă „ceea ce contează în primul rând”
partizane, diferite de criteriile altor generații atunci când citim o poezie este trăirea poeziei,
poetice și precare estetic, ea nu poate să distingă înseamnă că această trăire a poeziei este chiar
corect între poeziile/operele de valoare și poeziile criteriul în temeiul căruia noi evaluăm poe-
minore, având întotdeauna tendința să suprae- zia corect. Pe de altă parte, dacă trăirea care
valueze poezia propriei generații și, în același evaluează corect poezia trebuie să fie „aceeași
timp, să subevalueze orice alte poezii care nu îi pentru toate ființele umane aparținând unor
confirmă principiile generaționiste de evaluare. secole și popoare diferite”, înseamnă că ea
Deși practică evaluări partizane, sub- este o trăire trans-temporală, trans-națională și
iective, precare estetic, fiecare critică gen- trans-lingvistică; iar dacă trăirea evaluatoare
eraționistă afirmă că ea este singura critică „poate dăinui peste întinderea a două mii cinci
viabilă și că tocmai criteriile ei de evaluare sute de ani”, înseamnă că ea este, încă o dată,
34 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
trans-temporală și, implicit, trans-generaționistă. (configurat de principiile poetice estetice), și
În aceste patru sensuri, trans-temporal, este o poezie modestă, minoră, pseudoestetică,
trans-generaționist, trans-național și trans-lingvistic, atunci când ea nu confirmă trăirea poetică estet-
trăirea care evaluează poezia este o trăire poet- ică, principiile poetice estetice sau conceptul
ică universală, iar numele care i s-ar potrivi mai (canonul) poetic estetic în temeiul cărora eval-
bine ar fi acela de trăire poetică estetică, spun eu, uez poezia în cauză.
ducând în acest fel mai departe gândul lui Eliot. Critica literară care evaluează poezia în
Am afirmat deja că „trăirea poeziei”, pe temeiul trăirii poetice estetice, al principiilor
care am numit-o trăire poetică estetică, este chiar poetice estetice sau al conceptului (canonului)
criteriul de evaluare al poeziei. Iar dacă vom ține poetic estetic poartă numele de critică evalu-
seama de faptul că trăirea poetică estetică este atoare estetică. Evaluarea care se produce în
universală (trans-temporală, trans-generaționistă, temeiul trăirii poetice estetice, al principiilor
trans-națională și translingvistică), atunci vom poetice estetice sau al conceptului poetic estetic
putea sune că trăirea poetică estetică este un cri- este singura evaluare corectă a poeziei, a oricărui
teriu de evaluare universal, legitim și corect. Prin tip de poezie, de valoare sau nu, băștinașă sau
trăirea poetică estetică sunt legitimat să evaluez străină, de ieri sau de astăzi.
orice fel de poezie, deci atât poezia antică, cât și
poezia modernă și contemporană, iar evaluarea (3). Critica estetică și critica generaționistă
mea va fi una corectă. Așadar, vom înțelege că sezonieră, critici divergente
atunci când o poezie particulară, clasică, modernă
sau contemporană, ne provoacă o trăire poetică Compararea celor două critici evalu-
estetică, o plăcere sau o emoție poetică estetică, o atoare despre care am vorbit mai sus, deci
emoție artistică, acea poezie este, de fapt, o poezie de a criticii evaluatoare generaționiste cu critica
valoare sau estetică. În schimb, atunci când o poezie, evaluatoare estetică, ne arată că acestea au crit-
clasică, modernă, modernistă, transmodernă sau erii de evaluare diferite, pentru că, în timp ce
contemporană, nu ne provoacă nicio trăire poetică, principiile poetice de evaluare generaționiste
nicio plăcere sau bucurie poetică, estetică, ba chiar sunt principii specifice unei critici generațion-
ne irită, în cazul în care criteriile noastre de evalu- iste sau alteia, partizane, mereu schimbătoare,
are sunt totuși criterii poetice estetice, înseamnă că subiective și precare estetic, principiile de eval-
acea poezie este o poezie fără valoare poetică, o poezie uare ale criticii estetice sunt principii poetice
minoră, pseudoestetică sau proastă. estetice, universale și relativ stabile.
Cu privire la trăirea poetică estetică Tocmai de aceea, evaluările poeziei efec-
evaluatoare, ar fi de menționat faptul că ea tuate de către critica generaționistă, în temeiul
reprezintă, de fapt, spiritul principiilor poetice principiilor poetice generaționiste partizane,
estetice ale poeziei de valoare/ estetice, principii schimbătoare și precare estetic, sunt evaluări
care funcționează atât ca principii creatoare, cât false, în timp ce evaluările criticii estetice, efectu-
și ca principii legitime de evaluare a poeziei. ate în temeiul principiilor poetice estetice, sunt
La rândul lor, principiile poetice estetice ale evaluări autentice, viabile, corecte. Prin criteriile
poeziei configurează conceptul (canonul) poet- lor de evaluare diferite și rezultatele diferite
ic estetic al poeziei, așa încât putem spune că la care ajung, critica generaționistă și critica
evaluarea corectă a poeziei, a oricărei poezii, de estetică sunt critici contradictorii, opuse, de
valoare sau minore, de azi sau de ieri, se face neîmpăcat.
în temeiul trăirii poetice estetice, al principiilor Fiecare critică literară generaționistă
poetice estetice ale poeziei sau al conceptului luptă pentru impunerea, succesul și canonizarea
(canonului) poetic estetic de poezie, configurat poeziei generației sale. Dar poezia pe care o ofi-
de principiile poetice estetice. Și vom înțelege cializează sau canonizează o epocă culturală nu
că toate acestea sunt criterii (estetice) legitime de este toată poezia generaționistă, ci numai poe-
evaluare a poeziei. Sunt trei forme ale criteriului zia generației aflate la putere în administrația
poetic estetic de evaluare a poeziei. culturală a acelei epoci/clipe, pentru că tocmai
Astfel, pot spune că poezia particulară această generație deține controlul asupra mari-
pe care o evaluez este o poezie de valoare sau lor premii care se acordă poeziei, a dicționarelor
estetică în măsura în care ea confirmă trăirea și istoriilor literare care consemnează valorile
poetică estetică, principiile poetice estetice sau literare, a ierarhiei poetice, a listelor canonice.
conceptul (canonul) poetic estetic de poezie Cu toate astea, poezia generaționistă oficializa-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 35


tă de sistemul cultural oficial nu se impune și este poezia generației din care critica evalua-
nu are succes decât pentru propriile generații toare face parte, așa cum rezultă din recoman-
și în timpul scurt al existenței acestora! La un dările generaționiste ale lui Eliot. Menirea sau
moment dat, succesul și glorioleta sezonieră a scopul criticii literare este de a promova, pe
poeziei generaționiste dispar, pentru că însăși scena literară națională și mondială, poezia de
critica generaționistă care asigura succesul aces- valoare, indiferent de sursa din care poezia
tei poezii iese din scena literară și existențială. promovată provine. Critica ce promovează lit-
În paralel cu evaluările și canonizările eratura/poezia de valoare este, desigur, critica
generaționiste, există desigur și o oficializare estetică.
făcută de către critica estetică și cititorul compe- Dar împreună cu poemele de valoare,
tent de poezie, care nu apreciază și canonizează critica estetică mai impune lumii culturale,
decât poeți de valoare. De fapt, experiența în mod implicit, încă două lucruri: conceptul
culturală ne arată că ceea ce rămâne din poezia poetic estetic ce a creat poemele pe care critica
unei epoci nu este atât poezia generaționistă, estetică le propune lumii ca poeme estetice și
pe care critica sezonieră o primește cu surle criteriul poetic estetic de evaluare al poeziei,
și trâmbițe, cât poezia de valoare sau estetică, criteriu în temeiul căruia critica estetică a decis
poezie care firește că nu este recunoscută ca că poemele promovate de ea sunt chiar poeme
poezie de valoare de critica generaționistă, ci de valoare sau estetice.
doar de către critica estetică și de cititori cu În ceea ce privește conceptul poetic
adevărat sensibili și competenți, cei mai mulți estetic al poeziei, firește că acesta poate fi teo-
dintre ei neștiuți. retizat în detaliu, deci prin prezentarea concretă
a principiilor poetice estetice care îl compun,
însă de acest lucru nu mă voi ocupa aici. Dar
*** până atunci, conceptul poetic estetic poate fi
extras atât din cele mai bune poeme clasice, cât
În ceea ce privește poezia generaționistă și din cele mai bune poeme moderne și contem-
a unei generații poetice sau alteia, aceasta este porane, deci din cele mai bune poeme ale lui
o masă poetică modestă valoric, din care se pot Sappho, ale lui Omar Khayyam, din Epopeea lui
distila totuși câțiva poeți de valoare, doi sau Ghilgameș, din Cântarea Cântărilor, din Cartea lui
trei, poate doar unul… Acești distilați din masa Iov, din Ecclesiastul, din Plângerile lui Ieremia etc.,
poetică generaționistă nu posedă însă atributul sau din cele mai bune poeme ale câtorva poeți
valorii pentru că ei practică conceptul de poezie moderni - Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga,
generaționistă, ci tocmai pentru că l-au depășit Sorescu, Nichita Stănescu, Trakl, Baudelaire,
și, în consecință, își creează poezia în temeiul Rimbaud și câți vor mai fi…
conceptului poetic estetic, configurat de prin- În concluzie, voi spune că singura crit-
cipiile poetice estetice, singurul concept care ică autentică și viabilă, capabilă să identifice în
produce poezie de valoare sau estetică. Poeții mod corect poezia de valoare (estetică) în ame-
generaționiști de valoare nu mai sunt, așadar, stecul de poezie de valoare și poezie minoră,
poeți generaționiști, prizonieri ai conceptului de ieri și de azi, de aici și de aiurea, precum și
poetic generaționist, ci sunt poeți pur și simp- singura critică capabilă să construiască ierarhii
lu, deci poeți trans-generaționiști. Vezi în acest și liste canonice autentice, deci canoane poetice
sens poezia lui Eminescu, Arghezi, Bacovia, de opera fundamentale pe termen lung, este
Blaga, Stănescu, Sorescu, poeți care, prin cele critica estetică, pentru că ea evaluează poezia
mai bune poeme ale lor, s-au detașat de concep- în temeiul principiilor poetice estetice uni-
tul poetic generaționist. versale, care sunt principii autentice și relativ
stabile, iar nu în temeiul principiilor poetice
generaționiste conjuncturale, de sezon literar
*** generaționist, sau al unor principii cu totul
subiective.
Ce rol are critica literară, în raport cu
poezia care se scrie într-o epocă sau alta? Bibiografie:
Menirea sau scopul criticii literare nu este acela 1. Pater, Chesterton, Eliot, Eseuri literare, selecție,
de a promova poezia unei generații poetice sau prefață, traducere și note de Virgil Nemoianu, ELU,
alteia, pentru faptul expres că poezia în cauză București, 1966.
36 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
avatar

Pe la 1855, când unele traduceri


franțuzești, anglicești, nemțești și maghiare
ale baladelor noastre încep să fie publicate
în Occident, Iancu Jianu nu părea să fie o
figură reprezentativă, un erou național demn
de „export”. Încurajați de entuziaștii folcloriști
autohtoni, traducătorii Jules Michelet, Henry
Stanley, Wilhelm von Koetzebue sau Karoly Acs
aleg texte care pun în centru „obrazele” unor
proscriși mai faimoși, purtând nume adaptate,
hilar, la sistemele de scriere ale limbilor-țintă:
Miul Cobiul și „zblobiul” devine „Mihou” sau
chiar „Michu”, Toma Alimoș devine „Toma
Alimoche” sau „Thoma Alimosch”, Bujor
devine „Boujor” iar Codreanu, „Kodran”. Cu
îndreptățire au procedat înaintașii noștri cei
veseli și, mai cu seamă, făr’ de tulburări precum
însuși faptul zilei. La vremea aceea, „epica” lui
Jianu se reducea la ceea ce culesese Anton Pann
în Poesii deosebite sau Cântece de lume (1831) și
Spitalul amorului sau cântătorul dorului (1850).
Practic, mitul haiducului oltean intră în cultura
scrisă românească prin intermediul acestor

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 37


cântece de lume, care îi precizează profilul în puțini kilojouli. Și în colecția intitulată Spitalul
rama unor situații erotice explicitate în poemele amorului... „cântecul ce-i zice al Jianului”, deși
ce anturează și, de fapt, contaminează Cântecul mai amplu, rezonează la fel de fals în atmosfera
zis al Jianului: proscrisul e astfel asimilat vocii și emoția generică transmise de psalticele ah-uri
Don Juanului de mahala cu glas melodios, care și of-uri din Scoală, puiculiță, scoală, Leliță, Săftiță,
fură inimile fetelor și femeilor în toată firea. Nu mai poci de ostenit, Pe mine ce m-a mâncat etc.
Cântecele de lume... ale lui Anton Pann se Cum aici apare, de fapt, primul
deschid cu acest text care, prin tematica, structura portret fizic al voinicului, e posibil ca
și „vocea” sa, pare discordant cu tot ceea imaginația publicului cititor să fi lucrat în
ce urmează. Piesele lirice intitulate Amorul, direcția urbanizării și erotizării înfățișării sale:
Însoțirea, Călătoria, Adio, Zădărnicia, Un comit om mic de stat, întunecat la chip, cu pri-
când se arată etc. prezintă un nivel înalt de virea demonică și gesturile marcate de o
conceptualizare, stările, emoțiile, momentele nervozitate asemănătoare cailor neîmblânziți.
și chiar definițiile poetice fiind vehiculate în Pe scurt, omul e „nărod” ca murgul său care
numele unui eu liric deja impersonalizat. Spre poate trece Oltul de-a dreptul, pe unde-i
deosebire de toate acestea, „cântecul Jianului” mai adânc. Totodată, aici se sugerează și
este un monolog dramatic rostit (sau „cântat”, faptul că, față de ceilalți haiduci cântați în
dacă luăm seama la partitură) de un bărbat balade, Jianul are un alt statut social: mani-
aruncat în închisoare. Jianul ar întruchipa aici festă aroganța aristocratului care – la fel precum
un țăran sărac și nervos ce se decide să treacă de Corbea și Miul – nu se „smerește” nici în fața „pros-
la munca pământului la muncile voiniciei, efort tului” de podar, nici în fața domnului țării.
cuantificat în numărul de victime semănate S-a dovedit deja că, în ambele colecții,
printre „bogați”. Nu-i un secret – și toți eroii Anton Pann preia și prelucrează mare parte
romanelor cu haiduci din spațiul balcanic din versurile unor autori în vogă precum Ion
o confirmă! – că muncile voiniciei” sunt de Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu,
preferat celorlalte, părând a consuma mai Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri,
oralizându-le. „Urbanizarea” și „erotizarea”
figurii „proscrisului rural” (termenul e
folosit, cu ifosul de a fi chiar inventat, în vol.
4 din History of Literary Cultures of East-Central
Europe. Junctures and Disjunctures in the 19th
and 20th centuries) s-ar explica așadar prin
contaminare: în acest context, „vocea” celui
încarcerat poate produce și doine haiducești,
și ușurele versuri erotice. Ne întrebăm totuși
cum s-a realizat saltul, în conștiința publicului
larg, de la simplitatea „proscrisului rural” sau
a „Don Juanului de mahala” din culegerile
lui Anton Pann (cca. 1830) la figura reflexivă,
melancolică, pre-eminesciană a haiducului
Iancu Jianu din literatura populară a unor Matei
Millo și N.D. Popescu (cca. 1860)? Este balada
„stilizată” de Vasile Alecsandri hotărâtoare în
privința profilului extravagant și a gesticulației
Jianului din romanele de consum publicate
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din
libretul operei lui Oreste Bimboni, scris de
Duiliu Zamfirescu și Carlo d’Ormeville, din
întreaga tradiție literară românească a secolului
al XX-lea ce îl reprezintă pe „hoțul de căpitan”
în postura romantică a însetatului de moarte?
Până spre 1880, când G. Dem Teodorescu
sistematizează „poeziile populare române”,
balada lui Jianu circulă într-o versiune
prescurtată, lipsită de întâmplări și forță epică.
38 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
Anton Pann pune în circulație un personaj
urbanizat și erotizat, căruia Alecsandri îi adaugă
un suflet abisal. Sprijinim afirmația pe un
fragment – evident inserat de poet – care nu
există în nicio altă variantă culeasă: când podarul
ezită să tragă podul, Jianul „se aruncă înot/ cu
suflet, cu cal, cu tot”, mânat parcă de un impuls
irepresibil spre neant, ceva asemănător cu „dorul
de moarte” eminescian. Devenind un fel de
umbră a lui Tudor Vladimirescu și ratând un fel
de insurgență haiducească inspirată de modelul
sârb, adevăratul Iancu Jianu se stinge, probabil
într-o dispoziție melancolică, la 1842. Ținând
cont că Anton Pann deja tipărea cântecul său în
colecția din 1831, putem spune haiducul asistă,
timp de aproape un deceniu, la degradarea
propriei sale „balade” în cântece de beție.
Scrisoarea a XIV-a a lui Ion Ghica infirmă
o așa ipoteză despre melancolizarea haiducului
romanațean, livrându-ne în schimb un personaj
voios și gurmand! În primul rând, trebuie să ne
imaginăm o ipostază cinegetică a Jianului, un
„vânător” iubitor de vin și păstrămuri, „scurt,
îndesat și rumen la față, ras și cu musteața deasă
și scurtă”. De altfel, precizează memorialistul,
pe haiduc nu îl caracterizase cruzimea, căci „nici
nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci
numai se găzduia”, carevasăzică domicilia cu
anasâna pe la unii și alții. Inspirat poate de cu poturi și cu cepchen, la cap legat cu un
Decameronul lui Boccacio sau de Heptameronul tarabulus” (tot Ion Ghica dixit!). Pe acest fond
Margaretei de Navarra, Ion Ghica sugerează al anxietății influenței și al ratării, ipoteza
că petrecerea pantagruelică organizată de melancolizării haiducului în ultimul deceniu de
tatăl său imediat după partida de vânătoare viață poate fi explorată, cred, cu oarecare folos.
reprezintă, în contextul ciumei lui Caragea, o Dar melancolicul Iancu Jianu fusese
evaziune voită din timp. Mai cu seamă lăutarii totuși destinat unei glorii postume, ca
atrag atenția în acest scenariu festiv, căci lor ficțiune ideologică necesară, ca întruchipare a
nu le tace gura patru zile și patru nopți. E „haiducului național”. Într-adevăr, trebuie să
drept că epistolierul inserează versuri din luăm aminte la avertismentele repetate ale lui D.
cântecele Jianului (pescuite de prin culegerile Caracostea privind eșecul „metodei identificării
lui Anton Pann sau ale amicului Alecsandri), istorice în balade”. Singura realitate „istorică”
însă principalul intertext haiducesc invocat acceptabilă, insistă cercetătorul în Poezia
nu-i nicidecum balada Jianului (acum gras, tradițională română, este aceea a unei mentalități,
rumen și voios), ci „istoria lui Alimoș”. Iar tipul a unor tipare și a unei configurații stilistice
haiducului-cavaler (Toma Alimoș) concurează, formate mai înainte de orice faptă consemnată de
de la distanță, tipul haiducului-hoțoman care izvoare. Ca atare, în analiza mitului „haiducului
„numai se găzduiește” (Iancu Jianu). național”, biografia lui Iancu Jianu importă prea
Când se petrecea istoria aceasta? Dacă o puțin. Zece ani după moartea sa, personajul se
legăm de ciuma lui Caragea, cum zice Ion Ghica, trezește la o viață nouă, de data aceasta în pielea
atunci trebuie să ne imaginăm un Jianu de 25 unui personaj de teatru bulevardier. Jucată cu
de ani, prea devreme rotunjit de bunăstarea mare succes între 1857 și 1868, piesa lui Matei
mariajului cu nobila Sultana Gălășescu. E un Millo și a sufleurului Anesti (Iancu Jianu, căpitan
haiduc fără glorie și fără aură mitică, situat de haiduci) introduce un erou schillerian, tânăr,
departe de modelul eroic al lui Toma Alimoș, ba frumos și arogant precum Karl Moor.
chiar și mai departe de portretul său demonic, La aceste spectacole asista un aspirant,
de tinerețe: „un tânăr frumos, cu pletele lungi,

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 39


pe numele său Nicolae D. Popescu (1843-1921), ș.a. Parcă în ciuda teoriei lui D. Caracostea,
zis apoi „Nedea”. El speculează o faimă obținută conținuturile etnografice sunt puse în oglindă
și menținută prin gesticulație melodramatică cu cele istoriografice. Efectul căutat, acela
și, în 1869, livrează o rețetă editorială de de verosimilitate a narațiunii (și, de fapt, de
nerefuzat: „un haiduc național” într-un roman întemeiere istorică a mitului), nu-i reușește
senzațional. Chichița „națională” a tânărului prozatorului și, paradoxal, cu cât se furnizează
prozator nu trebuie subestimată. Spre deosebire mai multe mărturii, cu atât personajul se
de protagoniștii celorlalte balade haiducești, îndepărtează mai mult de propria sa biografie.
suspectați a fi „internaționali”, deci nespecifici, Prefețele edițiilor Jianului... dovedesc
Iancu Jianu ilustrează etnotipul românesc. El că istoria cărții este la fel de spectaculoasă
e român verde, ca frunza codrului. De-aici și precum a protagonistului. Dacă edițiile a
conflictul, în plan ficțional, cu străinii de neam și doua și a treia (1872 și 1881) livrează povestea
țară ca Nicola Abraș (sârb) sau Pervanoglu (grec). într-un singur volum, a patra ediție (1887),
Romanul a fost publicat în nu mai puțin lucrată după un model hagiografic, este deja o
de 7 ediții, cea din 1893 numărând 5000 de invenție a pieții de carte. Considerând că viața
exemplare! Vom lua în considerare contextul trebuie împărțită luând ca reper „convertirea
social, cultural și economic, precum și nivelul la haiducie”, N.D. Popescu va publica, separat,
scăzut de alfabetizare în rândul maselor, și Iancu Jianu, Zapciu și Iancu Jianu, Haiducul. Ca
vom spune numaidecât că un așa tiraj indică nu atare, volumele – și ipostazele de dinainte
numai succesul de piață, ci și profesionalizarea și cele de după „convertire” – au tendința
scrisului. Câștigându-și faima printr-un simplu de a se îndepărta unele de celelalte. Eroic
truc, livrând „naționalul” ca „senzațional”, și extravagant, personajul se vinde atât de
N.D. Popescu a ajuns să fie aclamat drept bine, încât drepturile de autor trec de la un
„Ponson du Terrail al României”. Timp de 50 de editor la altul: Steinberg, Dor. P. Cucu, Ciurcu,
ani, romancierul a publicat peste 60 de romane, Osias M. Klein, Cultura românească ș.a. În a
între care majoritatea e reprezentată de „genul cincea ediție (1894), romancierul adaugă și un fel
haiducesc”. de epilog: Moartea lui Iancu Jianu. Epilogul nu are
Privind cu mai multă atenție activitatea lui însă succes. El nu va trece în conștiința maselor
„Nedea”, se poate observa că această jumătate de se- pentru simplul motiv că mitul haiducului
col măsoară nu numai productivitatea și național nu poate fi proiectat în orizontul morții.
prolixitatea autorului de genre fiction, ci și un me- Precum Luceafărului, lui Iancu Jianu i se refuză
canism invers, de căutare a formei celei mai moartea și este „condamnat” la o perpetuă
potrivite mitului național, mecanism ce poate fi regenerare. A șasea ediție întărește structura
ilustrat prin intermediul unei critici a edițiilor hagiografică, în prima parte inserându-se
lui Iancu Jianu, haiducul. Între 1868 și 1912, seria aproape 100 de pagini despre istoria fami-
Iancu Jianu crește în complexitate și dimensiune. liei Jianu-Cesianu.
Practic, dintr-o nuvelă de aproximativ 50 de Dincolo de orice modificare survenită de
pagini crește un roman de 500! Complexitatea la o ediție la alta, putem zări dominanta: efortul
structurală, tematică și simbolică are în spate de cizelare a formei potrivite mitului haiducului
un motor istoricist: dorind să demonstreze național. Într-adevăr, caracterul de work-in-
că personajul a existat cu adevărat, prozatorul progress imprimat de N.D. Popescu romanului
integrează, la fiecare nouă ediție, izvoarele Iancu Jianu va asigura legea de repetiție proprie
publicate de C.D. Aricescu, Gr. Tocilescu oricărui mit.

40 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
avatar

Cartea Academicianului Eugen Simion unor lovituri de stat, utopiile unor diplomați
este despre profeții românității. Politicieni de și iubirile unor bărbați care n-au împrumutat
elită, epistolari cu jumătate de normă. Unii maniere politice, doar insecurități.
revoluționari, alții reformiști, despărțiți de Toți trei se nasc în secolul XIX, al
credința ca în politică nu există simpatii, ci miturilor națiunii, progresului, îmblânzirii lumii,
numai interese, dar că o necesitate istorică le confesiunii romantice, în secolul istoriografiei ca
transcende în egală măsură. Este o carte în care filosofie și morală a istoriei. În aceste timpuri,
biografia lor – fiziologii afectate de credința că oamenii cred că „literatura este politica noastră
Dumnezeul politicii e puterea – se construiește cea mai bună”. Întâlnirea dintre ei este, spune
într-o monografie a Principatelor Unite. Între Eugen Simion, kairotică. Așa cum a fost contractul
biografii și monografii, Eugen Simion deschide social românesc, al uniunii sub febra anului l848.
corespondențele lor epistolare, reconfigurând Primul e un revoluționar convins.
intimitatea unor jurnale de călătorie, culisele Moare devreme. „Destinul lui e România. Se

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 41


logodește cu ea”. Crede că „Dumnezeu pedepsi nietzscheană și arheologia foucauldiană sunt
cu asprime greșalele noastre. Dar Dumnezeu deopotrivă satisfăcute în acest volum în care
iată că nu ne uită”. E expresia unei teologii Eugen Simion ne propune o filosofie a istoriei și
politice: spre deosebire de revoluționarul care o istorie a mentalităților care justifică o tradiție
nu iartă și nu uită, Dumnezeu pedepsește a contractului social unionist românesc prin
și nu își ia fața de la noi. Pedepsește, dar nu ideologii culturale. Nu o să mai întâlniți așa ceva
părăsește. Calea armelor e cea a progresului: în nicio altă lucrare. Majoritatea cercetătorilor
altminteri, „diplomația împăciuitoristă serioși aleg fie calea genealogiei, fie drumul
eșuează”. Nicolae Bălcescu are „psihologia unui arheologiei. Dar autorul acestei lucrări e un
martir”: e „mucenicul revoluției”, care n-a avut cercetător vitruvian.
nici timpul să iubească, dar poate nici intenția. Pentru Eugen Simion, „Doi mesianici
Al doilea e un politician echilibrat, un chibzuiți și un vizionar mistic” compun oglinda
reformist negrăbit, care crede în prudență și romantismului românesc în secolul progresului.
demnitate. Pariul lui nu e cu dialectica istoriei și I-au pus laolaltă pathosul politic, sacrificiul de
cu răbdarea oamenilor de a nu răsturna violent țară, idealurile comune, obținute prin mijloace
o lume, ci de a o construi. E un dandy care a foarte diferite și Dumnezeu.
trăit auster dar care, ca moralist, e întotdeauna Dumnezeul politicii lui Bălcescu
partizanul deontologiei. Datoria lui e de a pune nu are culoare. De ce? Pentru că el este un
construcția Principatelor Unite sub dilema revoluționar, nu un ideolog. Este ceea ce
conservării naționalismului fără abdicarea de la face posibilă schimbarea, nu ceea ce se lasă
europenism. Mihail Kogălniceanu, mâna dreaptă schimbat. Și, ca orice ființă perfectă, mai are
a lui Al. I. Cuza, e mai aproape de Baudelaire, care marele atu de a sădi în inimile oamenilor
spera ca orice suflet să trăiască fiind un om de singurătatea. Din mijlocul ei, Bălcescu simte
lume, cu toate pasiunile și bucuriile în piept, chiar ceea ce Academicianul Eugen Simion crede
dacă, după educație și ideologie, Kogălniceanu e că romanticul de secol XIX și omul sfârșit al
mai degrabă prusac în convingeri. secolului XX au împărțit dintotdeauna: fericirea
Al treilea e echilibrul biografic al lui intimă. Despre ea, Bălcescu mărturisește: „crez
Bălcescu și Kogălniceanu: nu e nici revoluționar, că e singura adevărată și pentru care nu mă
nici reformist. Ceea ce îl scutește și de imprudențe, simț menit”. Singura lui pereche pe lume ar fi
și de povara așteptării. Un bun orator și fost o femeie cu demnitatea unei eroine, după
memorialist, Ion Ghica e omul diplomației. cum recunoaște și Maria Cantacuzino. Dar
Iubește după canonul lui Kogălniceanu în Bălcescu moare la o vârstă hristică, 33 de ani,
politică, adică prudent, dar are ceva din neliniștea la care nu apuci să fii, vorba lui Baudelaire, nici
lui Bălcescu, din notițele de călătorie. copil, nici om de lume.
La prima vedere, această carte e despre E un istoric al mentalităților, pentru care
Bălcescu, Kogălniceanu și Ghica. Însă lucrarea istoria nu se scrie din biografii, ci din ideologiile
de față e despre biografia lor nu ca oameni unor vieți. Deși niciodată nu o recunoaște,
politici pur sânge, ci ca mesianici, ziditori de modelul său intelectual este unul al necesității
țară, strategi, buni diplomați. Adică, despre istoriei și devenirii spiritului - un hegelian
viața lor în relație cu tot ceea ce însemnat elita avant la lettre, fără să fie dialectician, dar cu
politică și culturală a secolului XIX: Ion Heliade- apucături spengleriene. Poate tocmai de aceea,
Rădulescu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, în Filozofia soțială, istoria e enunțată ca disciplină
Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Cezar a Spiritului. Pentru Bălcescu, revoluția trebuia
Bolliac. Mai apoi, fiecare dintre cei trei are să se întâmple. România trebuia să se întâmple.
întocmit un raport sentimental pe seama El trebuia să se întâmple. Intervenția lui în
corespondențelor: o muncă titanică, prin care istorie era necesară. Contingent rămâne tot ce e
Eugen Simion face un pariu formidabil, acela sentimental, solitar și vulnerabil în mintea unui
că orice lucrare de autor se înțelege câtă vreme om. Istoria „ne lipsăște” nu pentru că nu o avem,
există și un jurnal care să o deconspire. Tocmai ci pentru că nimeni nu o scrie pe măsura ei.
de aceea, cartea Academicianului Eugen Simion Respinge cronica de suprafață, evenimențialul
e un proiect hermeneutic major, care angajează nesusceptibil de progres, tendința de a face
genealogia miturilor secolului XIX pentru a o din istorie un anticariat de jurnale. Tocmai de
completa prin studiul arheologic al evoluției și aceea are manierele unui portretist și obsesiile
renunțării lor, așa cum transpar din biografiile unui parrhesiast: trebuie să spună întotdeauna
celor trei intelectuali. Metodologic, genealogia adevărul despre celălalt, scutit de orice ocolire
42 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
a francheței și de orice prudență, dar acest și un adept al ideologiei de stânga? Stilistica
adevăr este întotdeauna personalizat, intim. lui divulgă o estetică politică, reacționară: e
Academicianul Eugen Simion conchide că acest devotat criticismului, dar, după cum semnala
protocol narativ e consecința unui „epicism și Lovinescu, „e un revoluționar, nu un liberal
interior”. Însă Bălcescu e mai cu seamă un și republican în sensul Brătienilor și al lui
moralist, un deontolog pentru care istoria Rosetti”. E un „rural”, ceea ce îl recomandă
se scrie pe urma datoriilor împovărătoare pentru stânga. Academicianul Simion consideră
ale castelor, față de ce sunt și ce trebuie să că alta este geneza politică a lui Bălcescu: „nu
devină. Reforma soțială la români e o deontologie e un raționalist pragmatic, ca I. C. Brătianu, și
narativă cu un pretext istoric. Propășirea e o nu-i, poate, niciun mesianic radical și retoric, ca
datorie. Dar ea este, în egală măsură, sursa unui amicul său, C.A. Rosetti, dar, cum am încercat
progres. Acesta este hegelianismul anacronic și să dovedesc în capitolul introductiv al acestui
deturnat al lui Bălcescu. Lecturile lui filosofice studiu, e greu de înțeles că, fiind un democrat
sunt cele ale contractualismului rousseauist, incoruptibil, Bălcescu nu ajunge să fie și un
care combină spiritul legilor, din tradiția lui liberal”. La ce bun un puzzle ideologic? Pentru
Montesquieu, cu filonul istorico-revoluționar că necesitatea și libertatea scriu o metafizică a
al lui Constant. Poate că cea mai inconfortabilă istoriei în paginile lui Bălcescu, iar necesitatea
întrebare pentru un cititor atent al lui Bălcescu a fost întotdeauna coroana stângii câtă vreme
este cât de tradiționalist și cât de modernist a libertatea a fost steagul dreptei. De ce să nu
fost? Pentru că, de fapt, orice răspuns conduce acceptăm că era un liberal mai înainte de
la o altă interogație: este, Bălcescu, un exponent a ajunge la liberalism; că ideea lui Bălcescu
al stângii culturale? E ostil față de aristocrația de a considera instituirea dreptății consecința
„de bani și de stare” și o blamează pentru „robia unui act de libertate nu e incompatibil cu
gloatelor” și pentru „pricinile care stinseră o viziune de stânga în interpretarea istoriei?
egalitatea străbună de drepturi”. E, fără îndoială, Că nimeni nu poate fi pur de dreapta sau
un antifeudalist. Dar este, orice antifeudalist, de stânga în toate aspectele unei ideologii –

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 43


sociale, culturale, istorice, axiologice – fără fiziologiile lui Negruzzi sau Kogălniceanu, (...)
a lua urma extremei spectrului politic, și că ci caractere definite din punctul de vedere al
poate dispariția regretabilă, la o vârstă la care codului etic medieval”. Or, nu e ușor lucru să
numai simbolul creștinătății sfârșește, i-a răpit arbitrezi toate aceste portrete: Academicianul
lui Bălcescu șansa unei radiografii a istoriei, Simion reușește, prin această lucrare, să
scrisă de la stânga, în sens ideologic? Ceea ce privească dimpreună cu Bălcescu; să judece
contează din acest cocktail ideologic e caracterul istoria după această metafizică a „umorilor”, a
democrat - prin care Bălcescu impune o caracterelor care transformă o persoană reală
revoluție „ideologică și morală”, spre deosebire într-un personaj politic și o biografie subtilă
de reforma „graduală” a lui Kogălniceanu, într-o memorie polemică. Bălcescu are însă un
după cum observă Academicianul Simion. păcat: „a încercat să își educe nația prin trecut”.
Însă e ceva ce încurcă în radiografierea Asta îl transformă într-un istoric-moralist,
ideologică a lui Bălcescu. Ceva ce încurcă și după calificarea făcută de Eugen Simion, un
salvează, în același timp. Gândirea lui politică e romancier-indirect, pentru care romantismul
nobilă și, cumva, scuzată de artificii ideologice. s-a declinat politic, nicidecum afectiv. Nu scrie
Nu aparatele salvează o națiune, ci credința. o istorie a celor salvați și a celor damnați, pentru
„Cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru că acesta ar fi fost exercițiul unei istorii de clasă.
Dumnezeu”. Eroul politic e acela al inimii. O El scrie o istorie a libertății necesare, în care
politică pascaliană, un pariu cu viața veșnică: rațiunea și sensibilitatea coabitează la nivelul
aceasta e formula corectitudinii politice de secol contingențelor sociale, pentru că deși susține
XIX. Tocmai de aceea, pentru că Dumnezeu fatalismul în nuanțele lui metafizice relevante
e prezent, Bălcescu e un partizan al teologiei pentru contractul social în care crede, Bălcescu
politice. Iar despre acest lucru s-a scris prea are religia liberului arbitru. Secretul său era o
puțin. Există o genealogie a acestei teologii morală implicită: dacă istoria e produsul unei
politice pe care Academicianul Simion o lasă necesități, atunci vremea democrației va veni,
să se facă simțită în paginile lucrării sale. Dar pentru că pe imanența libertății umane de la
domnia sa e preocupat de ființa umană ca libertatea divină girează iminența unui regim al
ființă afectivă în relația sa cu lumea, cu puterea egalității, umanității și solidarității.
laică sau eclezială, cu celălalt. Pentru a satisface Lui i se alătură în galeria oamenilor
toate aceste raporturi, Bălcescu devine ceea ce politici români ai acestui secol Mihail
Academicianul Simion vede drept „un prozator Kogălniceanu. O biografie cu totul aparte:
al maselor în mișcare”, pasionat de proza Kogălniceanu e, în bună măsură, rezultatul unui
romantică istorică, de ceea ce dă un aer „omenesc, cuvânt de onoare îndeplinit. Mihail Sturdza îi
prea omenesc”, cum ar spune Nietzsche, oferă o educație europeană pentru că făgăduise
personajelor istorice care nu sunt ficțiuni, ci ființe mamei lui, nașa lui Kogălniceanu, că va
memoriale. Uneori, cronica istorică a lui Bălcescu răspunde spiritual pentru devenirea lui socială
are capacitatea mimetică de a reda atmosfera și intelectuală. Avea să devină „mesianicul
Tratatului cartezian despre Pasiuni: portretistul- chibzuit, reformatorul fără pripeală”, despre
moralist e interesat de cât de ontologice sunt care Eugen Simion scrie fascinat de genealogia
frica, șovăirea, curajul, îndărătnicia, sete de glorie religioasă din spatele unei vieți politice de
ori vanitatea în pieptul unui om. Cu alte cuvinte, succes. Kogălniceanu deprinde exercițiul politic
Bălcescu întoarce ființa istorică la starea naturală, al uniunii națiunii din timpul în care reformele
acolo unde contractualismul se pregătește să sociale despre coagularea și unirea patriei
ia forma democrației, dar democrația vine ca germane îi erau explicate în familiile unor
un răspuns la nevoile și pasiunile naturale ale teologi protestanți care îi găzduiesc șederea
individului. Deloc întâmplătoare e deschiderea la studii. Perioada educației sale coincide cu
lui Bălcescu spre realismul politic, spre „imaginea anii de popularitate ai Microbioticii sau arta de
unui Principe machiavelic în lumea central- a trăi mult. Dar, în patria lui, Kogălniceanu
europeană” prin Nestatornicul Sigismund ,spre știa că a trăi mult nu însemna, neapărat, a
ceea ce poate face dintr-un popor disciplinat „o trăi mai fericit. Așa că întreaga sa carieră se
nație de robi”. dezvoltă sub semnul unei microbiotici politice:
Bălcescu e patriarhul fiziologiei politice în de ce ai trăi mai mult și mai bine într-o patrie
spațiul românesc: portretele sale sunt „fiziologii unită, într-o democrație? Acesta este directorul
inteligente, în stilul de la 1850”, așa cum observă de conștiință care alimentează contractul său
Eugen Simion. „Nu sugerează tipuri sociale, ca social. Kogălniceanu devine un umanist după
44 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
întâlnirea sa cu Alexandru Sturdza: Studii care îl evaluează. Devenirea lui Kogălniceanu
istorice creștine și morale e cartea pe care o scrie e fascinantă: nu crește ca o beizadea, dar
sub influența sa, scrisă originar în franceză. are afinități pentru cultul dandysmului. Din
Maniere politice ale lui Kogălniceanu sugerează scrisoarea din 1/13 februarie 1837, către sora sa
că a scrie într-o limbă înseamnă a gândi în acea Helene, Kogălniceanu reiese ca fiind empatic
limbă: or, viziunea sa era una a spațiului în care și insensibil în același timp. Sora sa deplânge
libertatea, egalitatea și fraternitatea coexistă. faptul că nu are o frumusețe fizică de care ar fi
Alura de legislator va prelua însă pe un filon profitat în anii ei de tinerețe, dar Kogălniceanu
reformist, protestant: Gans, Ranke, Humboldt o consolează că viitorul constă în „dragostea
sunt doar câteva nume de o reputație umanistă pentru patrie” și „le respect pour les lois”. Un
excepțională, pe care Kogălniceanu le întâlnește răspuns politic la o criză sentimentală, într-o
în anii săi de educație berlineză. franceză excepțională, pe care a învățat-o fără să
Revoluția nu e permanentă și, nicidecum, simtă că „prăpădește vremea”, ca la lecțiile de
violentă: înțelege că istoria are așteptarea ei și că greacă și latină. Dar la douăzeci de ani se simte
marile reforme sunt nu schimbări de paradigmă „un om în vârstă”. Poate de aceea și răspunsul
prin incomensurabilitate energică, ci efecte ale sapiențial, nescutit de caraghios, către sora sa.
unui progres al mentalităților educate. De la Eugen Simion ne deschide scrisorile
Hardenberg învață gramatica unei revoluții: lui Kogălniceanu din perioada berlineză: ele
înțelege că este rezultatul unui proiect, de compun sertarul disperării, al unui intelectual
un design civilizațional, declanșat de abolirea care nu are suficiente resurse pentru a lua
oricărei forme de servitute. Meritocrația capătă, diploma de doctor în filosofie și pentru care
la rândul ei, nuanțe reformiste: societatea pe Universitatea din Jena poate fi o soluție mai
care Kogălniceanu o caută e una în care „nu simplă, necostisitoare, și rapidă, la o exigență
trebuie cultivate meritele unei clase, ci meritul birocratică: obținerea diplomei. Scrisori cu
din orice clasă”, așa cum explică Eugen Simion. subiecte repetitive, nonliterare, de uz intern
În 1891 se definește ideologic: alege, nu este pentru familie, ne arată însă imaginea
ales. Modelul german rămâne constitutiv „studentului berlinez bolnav de piept și cu
pentru optica sa politică, în vreme ce toți colegii vederea slabă” care re „son cote de modernitate,
săi au ales moda pariziană, chiar și pentru nu refuză bucuriile tinereții” și devine, curând,
afacerile de stat. Liberal-monarhic, face din „bărbatul curtenitor” din saloanele Principatelor
cele trei mari reforme ale sale nu o agendă Unite. Politic, „minte pios”, după cum amintește
politică, ci un program de viață. Ca reformator, George Călinescu. Uman, devine un „meliorist
e prolific. Ca partener de dialog, Eugen Simion săftos” și „un spirit întemeietor”, după cum
îl deconspiră ca fiind lipsit de o puternică ne convinge Eugen Simion. „Dar nu-i un
vocație epistolară pe care „nici n-o cultivă”. necondiționat al înnoirii”. Tocmai asta face din
Scrie pragmatic, prea puțin din Tainele inimii. el un bun reformator. Substituie „aristocrația
Comunică, dar nu se comunică. Momentele lui nașterii” cu „aristocrația meritului” iar ideologia
de autenticitate sunt în editoriale, în jurnalele de sa crește pe umerii „duhului” sau „spiritului
călătorie, în cronici. Are nostalgiile lui Thoreau național”. Și el, ca și Bălcescu, e un creator de
după natură și problemele unui capitalist când ethos. Doar că ethosul său repudiază mimesisul
trebuie să își găsească finanțare pentru operele civilizațional care poate duce la parvenitism
sale: o istorie a Moldovei are nevoie de bani, și combate crizele autenticității politice prin
ca să se scrie. Viața pariziană, a „micului oraș, recalibrarea unui popor prin „spiritul său”. E
minunea lumei” îl dezamăgește: preferă teatrul perioada în care „traducțiile nu fac o literatură”,
din Moldova în pofida celui francez, iar calea iar Dacia literară publică „producții literare din
Berlinului o apucă pentru „un peu plus de liberte orice parte, numai să fie bune”. Are convingeri
și, evident, parale”. Berlinul îl inspiră „să învețe carteziene, oricât ar fi scuturat ideologia sa de
pe socoteala lui, și italienește”, și cântul la clavir. microbul paradigmei franceze: „geniul se află în
Însă oriunde ar fi, după cum îi recunoaște lui toate națiile și în tot pământul” e o convingere
Alecsandri, „e moldav și rămâne moldav”. tot atât de tare ca aceea că „rațiunea e lucrul cel
Din acest punct de vedere, analiza lui Eugen mai bine distribuit în lume”.
Simion e întotdeauna un proces de paternitate Academicianul Simion ne expune și
a lui Kogălniceanu: distinge cât e moldav și tensiunilor morale ale gândirii lui Kogălniceanu:
cât e european, pentru a vedea ulterior cât de patria devine sensibilă la „drumeții” sau turiștii
conservator sau de reformist e omul politic pe intelectuali, care fac paradă de diplome odată

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 45


întorși acasă, dar niciodată nu construiesc pentru și tocmai această convingere îl face să fie
țara lor. „Chestiune dificilă”, într-adevăr. Acești un excelent „critic cultural”, după aprecierea
autoexilați intelectual, electrizați de Occident, lui Eugen Simion. Ajunge „filosof al bunului
au făcut ca românii să creadă că „numai cele simț” și „povățuitor al neamului” însă acestea
străine sunt bune”. Obicei rămas până astăzi, sunt rezultatele expresiei unui om de vocație,
în cutumele sferelor publice ale secolului XXI. pentru care, cumva, epoca recomandă căsătoria
Pariul lui Kogălniceanu e unul simplu, dar drept o știință și astfel „nu se poate însura
sensibil: cum rămâi național fără a fi străin de înainte de a învăța anatomia și de a diseca
Europa? Cartea Academicianului Simion este cel puțin o femeie”. Nu are curiozități pentru
un răspuns la această întrebare. Kogălniceanu eros, ca marcă a tradiționalismului ortodox
nu e un „monstru de erudiție”, dar la ce bun să moldovenesc, dar e interesat de fiziologia
fi fost, când „perfecțiunea n-a fost niciodată în căsătoriei, sub influența lui Balzac. Am putea
lume?” Academicianul Simion îl păstrează ca spune că moldavul nostru iubește franțuzește
moralist, „mântuit de prejudețe”, istoric sedus și guvernează nemțește, dar nu am vrea să ne
de „făclia (...) criticii sănătoase”, de un „stil facem o nedreptate. „A vorbi de amor este a
etic” sentimental, imun la „romanomanie” și face amor” e un gând de vlăstar românesc.
combatant al „demoralizației” ca „filosofie Ficțional, compune fiziologii, ceea ce,
a dezunirii și pieirii”. Ideologic, unirea va în ansamblul operei lui Eugen Simion, e un
fi posibilă „prin neadormita priveghere”, filon pentru a lega acest secol de figura lui
ce va duce la „închezășluirea naționalității Bălcescu, Kogălniceanu și, vom vedea, Ghica.
române”. Crede că „politica e sufletul lumii Traducere lucrarea lui Schiller, Inelul lui Policrat,
moderne” într-un timp în care oamenii asumă loialitatea intelectuală pentru fiziologia
îmbrățișează prejudecata ca numai dacă ai mariajului, reproduce Sentențiile lui Pascal, deși
un suflet de vândut poți face politică. Pentru gândește ca Descartes, și înțelege că viața este
Kogălniceanu, revoluțiile sacrifică civilizația, pentru unii olimpiada dusă pentru a deveni „un
om plăcut”, la „adunări dănțuitoare”. Tot mai
mulți „doctori sociali” colonizează intelectual
societatea lui Kogălniceanu: o soluție la această
decadență e să gândești „tainele inimii” ca
„feluri de a întâmpina progresul”. Digresiunile
din proza sa politică, istorică și literară au,
probabil, ca origine, o lectură dedicată a lui
Shakespeare, ceea ce impune o ipoteză de
lucru seducătoare în analiza Academicianului
Simion. Poate puțin Hamlet e vinovat de faptul
că, într-un proiect de viață, Kogălniceanu se
arată ca „om de la 1848, partizan incoruptibil
al Unirii, omul reformelor capitale, liberal și
democrat, nu fanatic om de partid”. Așa vrea
Eugen Simion să îl reținem pe dandy-ul stoic al
politicii unioniste.
Fără îndoială, Kogălniceanu are o
europenitate a lui. Bivalentă, prusacă și pariziană,
dar genealogic românească. „Europeanul de la
Dunăre”, care monopolizează ultimele pagini
ale acestei cărți, e Ion Ghica. Acest „graeculus
subtil” a cărui familie dă țării noastre nouă
domnitori, are o viață fără „exaltarea patetică
a lui Eliade sau combativitatea lui Don Quijote
de pustă a lui Hasdeu”, după cum estima
Călinescu. E curios de ce tocmai așa a dorit
Academicianul Simion să înceapă acest ultim
capitol al cărții sale. Iancu Văcărescu i-a prezis
lui Ion Ghica: „Băiete, tu o să fii un poet mare”.
Nu a fost un profet strălucit. Dar e clar că o
46 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
misiune de sus avea tânărul Ghica, înrudit e egala lui sentimentală. Epistolele lui către ea
cu familia Dudescu, mereu preocupată să îi sunt ale unui „Prometeu care se plictisește”,
aducă aminte de rădăcinile comune cu Maria după cum ne relatează Eugen Simion. Ce nu
Tereza. Nici de aici nu i-a venit salvarea, poate înțelesese Ion Ghica e că niciun zeu grec nu
doar o vocație de bine. Educația pariziană îl trăiește singur. Așa că în iubire a avut un
convinge că filosofia toată stă în științe, dar destin elen, în exil unul românesc și în politică
că politica ține de sentimentalismul libertății. unul european. De patru ori președinte al
Un inginer pe drumul politicii e un om de Academiei Române, rămâne un intelectual
la care aștepți calcul și inovație. Noul nu prudent, echilibrat, al timpurilor sale. Eugen
înseamnă utopie: iată un motiv de discordie cu Simion ne avertizează însă că „adevărata operă
Heliade-Rădulescu. Politica lui e prudențială, literară a lui Ion Ghica trebuie căutată în altă
diplomatică, manieristă, „nu lipsit de un parte, și anume, în memorialistica lui”. Prozator
anumit cinism necesar domeniului”. Acestea al Bucureștilor, „memorialist cu o strategie
sunt pagini în cursul cărora Academicianul epică balzaciană”, dependent de empiricul
Simion se deslușește ca fiind un analist politic relatat de surse personale, credibile, libere, Ion
formidabil pentru „secolul progresului”. Un Ghica face din literatură o pedagogie a națiunii
analist politic pe care îl vedem rar, pentru care, intrată pe mâinile celor care orchestrează
că formula contractului său social este critica corupt puterea, poate deveni „armă de
literară, unde democrația rațiunii și civilizația destrucțiune” sau mașină de propagandă.
metaforei sunt supuse unor alte rigori. Avangardist în spiritul său globalizator, prin
În ciuda pragmatismului său, Ghica care crede că „numai sistemul de staturi unite
nu reușește să devină deputat de Dâmbovița, ale Europei după modelul Statelor Unite ale
Bibescu acuzându-l de legături cu rușii. Intră Americii putea scăpa Europa de naufragiu”,
în viața Frăției și face din Constantinopole un Ion Ghica nu a avut visul lui european, după
stâlp care, diplomatic, n-o să cadă niciodată modelul visului american, dar a făcut parte din
cât el e acolo. „Diplomatul revoluției” își scrie bieții visători (pauvres reveurs) de la 1848, după
exilul de după 1848. Guvernator, Bey, Principe cum îi alinta Alexandrescu.
de Samos, rămâne „agentul Frăției” și speră Nu trebuie să alegeți niciun proiect
ca prima zăpadă după mulți ani din această de viață dintre cele trei. Puteți empatiza în
zonă să fie un semn de bun augur pentru anumite spețe de viață cu revoluționari, alteori
politica lui. Călătoriile din Arhipelag se petrec reformiști prudenți, și între aceștia, cu diplomați
în compania lui Bolintineanu, iar paginile echilibrați. Între aceste trei opțiuni s-a construit
lui Eugen Simion fac din această mobilitate și România. Sigur, un exercițiu de diplomație
diplomatică un mic raport către El Greco: toate se impune între „doi mesianici chibzuiți și un
aceste locuri spun ceva despre viața lui Ghica, vizionar mistic”. Politic, fiecare dintre noi poate
fără a fi o geografie sentimentală. Ele sunt alege doar pe unul dintre ei. Dar uman, fiecare
căi, nu drumuri, ticsite de memorii, nu de dintre noi iubește, scrie, se îndoiește și disperă
ruine. Pentru Ghica, toate aceste teritorii care ca oricare dintre ei. Faptul că Academicianul
și-au consumat existența sunt pământuri pe Eugen Simion ne-a umanizat jurnalele lor
care „istoria națiunilor” le-a făcut să apară și politice prin analiza lucrărilor epistolare inedite
să dispară. Pentru Bolintineanu, „poleiul de și ne-a oferit o intimitate politică fără să o
civilizațiune” elen trece prin ruralul satului fabrice, ci reconstruind-o din temelia acestor
Pirgo, unde sunt „cele mai frumoase femei proiecte de viață, e cel mai mare câștig al acestei
din toată insula”. Arbitrarea amintirilor cărți. O carte binevenită, într-o societate în care
lor de către Eugen Simion e pretextul unui avem tot mai mulți vizionari utopici și tot mai
jurnal sentimental cu premise politice. Samos mulți mesianici nechibzuiți. Puterea scrierii
îl inspiră pe Ghica în gândirea autonomiei lui Eugen Simion e fabuloasă: uneori, viața lui
politice: „un principe creștin numit de sultan Bălcescu, Kogălniceanu și Ghica par (pre)texte
fără drept de moarte asupra urmașilor săi” pentru lucrarea unui autor care își deconspiră
ține de o inginerie politică a contractului social ideologia culturală, gena de cercetător și vocația
pe care grecul o studiază din plin. E un soț de umanist. Critica literară românească nu ar
excelent, cu o iubire democrată: Alexandra fi avut un destin al său fără talentul lui Eugen
(Sașa) e femeia lângă care rămâne după ce Simion. Dar, nici cultura română. De aceea,
deznădejdea financiară îl făcuse să îi scrie de Eugen Simion e, la rândul său, un mesianic.
câteva ori, tăios, „să nu visezi să vii aici”. Dar

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 47


avatar

Născut pe data de 24 martie 1956, la nedrepte din perspectiva unui iubitor și trăitor
îngemănarea anotimpurilor iernii și a primă- simplu de poezie, fie, dimpotrivă, admirati-
verii, ca pe vremea luptelor străvechi dintre ve, pozitive, însă extrem de scurte, sporadice,
lupii (daoi) și ciobanii pașnici de la stânele mai degrabă fiind critici de întâmpinare decât
cu ghiocei, undeva între văile ispititoare ale analize serioase pe text ori pe mesaj poetic.
viilor Hîrlăului, copilărind printre codrii înză- De exemplu, publicistul, scriitorul și editorul
peziți și totodată plini de lumină ale comunei Dumitru Ivan, pe coperta a patra a volumu-
Frumușica, împlinind cumva din cerdacul casei lui Lacrima Timpului îl numește „îndârjit și
părintești dorurile ancestrale ale Cucutenilor neobosit căutător al frumosului, poetul cu suflet
și dacilor liberi din zona Moldovei de Nord, mare... meșter ce modelează lutul moștenit din
acolo la granița dintre județele Iași și Botoșani; strămoși”2, dramaturgul și fabulistul Cornel
poetul Dumitru Petraș în mod ultramode(rni) Pricope, pe coperta a patra a volumului de
st a debutat relativ tânăr, în floarea vârstei de debut Universul Iubirii, în numește „poet fericit
46 de ani, cu un volum impresionant cel puțin și om norocos... dar împăcat cu destinul ales și
ca și titulu: Universul iubirii, Editura Quadrat, cu lumea indiferentă.”3
Botoșani, 2002. În această ordine de idei, nu sunt de
Evident, în modestia sa de neegalat, toate
celelalte volume care au urmat: Zăpada sufletu- https://ciprianvoloc.wordpress.com/category/criti-
lui meu (2007), Lăsați-mă să vin! (2011), Lacrima caliterara/exegeza/dumitru-petras/
timpului (2014), au rămas fidele aceleași edituri, 2 Dumitru Ivan, Comentariu pe coperta a patra a
criticile care au venit fiind fie extrem de dure1, volumului Lacrima Timpului, Dumitru Petraș, Edidu-
ra Quadrat, Botoșani, 2014.
1 Ciprian Voloc, articolul Despre cum nu se scrie un 3 Costel Pricope, Comentariu pe coperta a patra a
volum de poezie!!! pubicat online în noiembrie 2009 pe volumului Universul iubirii, Dumitru Petraș, Edidura
blogul personal: o lume privită din lumea mea: Quadrat, Botoșani, 2002.
48 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
acord cu precizarea lui Ciprian Voloc, care, Dumitru Pertraș crede cu orice preț în
din perspectiva unei critici radicale a lecturii puterea iubirii, titlul formidabil al primului
poeziei în genere, consideră că „nu întotdeauna volum, Universul Iubirii, confirmă acest crez
universul lăuntric al unui autor are ceva de al poetului. Deși călătorește departe, iar cu
spus și celorlalți”4, mai mult, referindu-se la „umbra casei acoperă o noapte /Deatâta iubire
volumul Lăsați-mă să vin! criticul în cauză îl se pârguie un fruct”: iubirea are darul renașterii,
consideră un „volum care nu se armonizează rodirii eterne de aici și liniștea și lumina calmă a
cu tiparele lirice ale prezentului”5, sau că ar poetului de a rezidi universul, fapt sugerat prin
fi în totalitate lipsit de valoare, ori o „carte „lanțul lung de stele” ce curge asemenea unei
slabă”, stilul ales de poet nu este un argument fântâni - simbol viu al renașterii, eternității și al
în afirmația că autorul este a unui inadaptat al creației infinite: „Ce fericit aș fi s-ajung/ Să-mi
lumii noastre, de altfel cine are pretenția că e treacă stelele prin fața mâinii! (Dorința).
un adaptat la nebunia lumii de astăzi. Deseori autorul utilizează interogația
Chiar dacă „la poarta iubirii speranța poetică, în special în acele poeme meditative,
se culcă” (Între valuri), aceeași umilă speranță ce reprezintă adevărate gnoze ale dialogului
„aleargă ca o fecioară desculță” (Mărturisire de interior (De ce?) în acest context, poetul folo-
toamnă). Speranța desperată a visului de a fi sește des invocația, imperativul și viitorul ca
între „ceasuri mari și grele de lumină” este ceea timp profetic: „Oprește-te în fața clipei tale!”;
ce ne propune poetul Dumitru Petraș încă din „Lăsați iubirea să curgă/ Din universul tău în
primul său volum: Universul iubirii. Dincolo universul meu” ; „Hai iată! Intră și dansează/
de faptul că volumul cuprinde nu mai puțin de Lovește clipa încovoiată!” (De ce?). În viziunea
110 poezii, impresionante sunt multitudinea de poetului timpul pentru noi se va deschide în
metafore, simboluri și motive poetice tradiționa- sens profetic, de aceea autorul mizează foarte
le, prin care autorul își destăinuie liniștit fiiința: mult pe metafore, epitete și comparații alter-
vântul, norul, cerul, lumina, câmpul, pământul, native, riscând atunci când acestea sunt excesiv
marea, frigul, mâna, umbra, fumul, copacul, de explicative și nu revelatorii în sensul celor
prispa, cerdacul casei, ograda, candela, livada, atribuite de Lucian Blaga: „Așteptările se dez-
ceasul, fântâna, streașina, drumul etc. De ase- bracă” (De când aștept), „iubirea ta zâmbește
menea, oscilând între cotidian și metafizic, între virgină” (Nemulțumire); „sărutarea bolește pe
banal și sublim, poetul excelează prin expresii și patul de scânduri” (Sărutare căzută), „Viața plân-
metafore surprinzătoare: „amintiri nespălate”, ge ca un nud” (Formă egală) de „Neîmplinirea
„aer mâlit”, „umbră virgină”, „raniță greoaie”, unui vis uitat” (Pe urmele tale). Alteori, totuși,
„trotuarul nopții”, „turmă de gândui”, „bucăți parcă metafora devine din ce în ce mai reve-
de vid”, „crengile gândului”, „aripi de sânge”, latorie, închizând în ea mistere subtile ale spi-
„lacrimă tăioasă”, „poarta amurgului” etc. ritului: „Visarea din sămânță miroase a mir”
Deși „clipa despletită„ a ființei este un ade- (Nemulțumit), în „crengile speranței aerul înflo-
vărat ospăț peste trupul poetului (Ospăț peste rește ca un crin”, iar prin „vise uitate aleargă
trupul meu), acesta își construiește un testament ninsori” (Se îmbată iubirea).
poetic tipic mioritic de factură nord-moldavă: Evident, în orizontul liric, crezul și tototo-
„Plantați o pădure peste trupul meu... Chemați dată testamentul poetic al autorului se împletește
păsările văzduhului la masă/ Și pe oamenii din cer perfect cu cel al iubirii: „Cuvintele au prins
care mai sunt!”6, iar când „vocea mea va adormi-n rădăcini pe gură/ Și cresc mai aproape, mai
picioare” (vocea interioară a eului poetic sau pur aproape... Lăsați-mă aici să revin în poezie/
și simplu vocea îndurerată a sufletului) „Aruncați Și bătrân să tot aștept/ Toamna cu rugina vie
peste trupul meu un pahar cu vin!”7 (vinul fiiind (Lângă toamnă). Soluția pe care o găsește poetul
simbolul reînvierii în cultul îngropării în tradiția Dumitru Petraș în cheie artistitică proprie, pentru
creștin-ortodoxă, Pausul), astfel puterea iubirii îl a ne suporta alteritatea ființei, este următoarea:
înflăcărează cu lumină pe poet deoarece acesta important este să nu uităm niciodată că celălalt
poartă mereu dragostea în trupul său: „Port dra- (de lângă noi sau din noi) este tot o persoană indi-
gostea în trupul meu de lut” (Iubesc). ferent de patimile, neputințele, necredințele, ori
suferințele lui determinate de „trama vieții”,
4 Ciprian Voloc, Op. cit.
5 Ibidem conștientizarea deplină a faptului că „Prin sân-
6 Dumitru Petraș, Universul Iubirii, Editura Quadrat, gele meu mai curge un sânge/ Și peste trup se
Bototșani, 2002, p. 45 clatină păduri (Oprește-te!); sângele, pădurea,
7 Ibidem fiind simboluri ale dăinuirii, ale potenței crea-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 49


toare, arhetipuri ontologice care mereu renasc În mod suprinzător, iubita, ca descântătoare a
în umanitate cu fiece persoană venită pe lume. fericirii poetului, „luminează ca un bec de sânge
Legăturile de sânge dintre indivizi sunt aseme- înflorit”, comparație extremă, ce contrastează
nea legăturilor sfinte dintre rădăcinile copaci- cu „Viața ce plânge ca un nud/ Și zâmbetul tău
lor, între ei se comunică viață, lumină, speranță, îmi este zestre”. Artificialitatea gesturilor răma-
forță de a fi. se în urma iubirii cumva consumate reiese din
Ideea renașterii cosmice prin iubire este metafora „bec de sânge”; „dar totul e fără formă,
evidențiată în poemul Cântec departe: „Răsaduri formă egală”- stângăcie sintactică pe finalul poe-
de stele încep să coboare” sau poemul Vedere ziei datorate probabil forțării rimei, dar sugesti-
„Pentru trecut te doare ceva / Sângele vieții vă pentru a explica emoțiile trăite de poet.
îți fuge prin carne”. Legătura cu strămoșii în Un motiv aparte ce ține de universul arhetipal
sângele ce-l purtăm în trup este des invocată în propriu al poetului Dumitru Petraș este „fruc-
poeme ce trimit direct sau indirect la tematica tul”- simbol al rodirii finale, a împliniriii unui
părinților, în care excelează imaginea mitică, act, al înfăptuirii ultime a ființei, care are rolul
venerabilă, a tatălui (Mărturisire târzie); „Din de a hrăni, îndulci, ispiti, dar totodată este și
plasma cerului mai cade/ O candelă plecată din simbol al cunoașterii împlinite sau neîmplinite,
părinți (Mi s-a părut), „Tu semeni cu cântecul/ fructul poate fi și oprit nu doar dorit. Un alt
Uitat pe buzele mamei/ Sau poate, c-un fruct motiv poetic surprinzător pentru limbajul liric
adormit în fân/ Când tata-și scutura din palme modern este „covorul”: „Eu stau pe un covor
anii” (Tu semeni) de lacrimi” (Nu mă striga). Simbol al sufletului
Alte poeme, precum Întorcere, Vă mulțu- răbdător, rolul covorului este acela de a fi sim-
mesc, sunt poeme în care autorul se simte mai plu așternut picioarelor, sau, dimpotivă, de a
bine în ceea ce privește tema memoriei ancestrale, înfrumuseța oarecum casa stăpânilor.
a dorului pentru locurile natale, nostalgia caldă În Universul Iubirii lui Dumitru Petraș, ura
a copilăriei, inocența vieții de altă dată de la nu-și are rostul, până și răzbunarea rămâne în
țară, în care se observă cel mai clar originalitatea așteptare (Răzbunare în așteptare), gest inuman și
trăirilor, puritatea, simplitatea și sinceritatea amin- absurd, resentimentul rămâne suspendat unde-
tirilor legate de clipa fericirii angelice a copilări- va în rădăcina ascunsă a unui dor neîmplinit:
ei (Drumul vechi). „Nu mă striga ură / Mai fă-te că nu mă vezi”
Deși cântă mereu iubirea, speranța gene- (Nu mă striga). Deși „nori negri și azi mai cla-
rată de universul ei, atunci când este vorba de xonează”, iar „pe curba uitării se toarnă asfalt”,
poeme ce au în vedere relația conjugală - ero- poetul stă dârz, fără resentiment, „pe un covor
tică, a cuplului el-ea, totul se transformă în de lacrimi verzi/ Aștept să-mi crească o aripă/
ardere, ceartă cu păreri de rău, voințe fericite Și clipa-n care tu ai să mă crezi” (Pietre de fum).
înțesate totuși cu plânsete, uneori chiar război Chiar și atunci când vecinul îl înjură, poetul îl
interpersonal - voluptate a apropierii și depăr- lovește cu „pietre de fum”... „Lumina se vop-
tării continue; un război desigur nevăzut al sește în negru /Și ne certăm așa în noapte/ Ca
neînțelegerii alcătuit din clipe care uneori ne doi copaci bătrâni/ Și mărginiți de ape” (Pietre
pun împreună pentru a ne uni, alteori care ne de fum)
despart: „Eu noroc și fericire nu mai caut/ De În viziunea lirică proprie, sentimentul,
când m-am pierdut și pe mine”, lupta eternă a emoția, starea de a fi este dincolo de actul pur
contrariilor, femininul și masculinul, principiii al gândirii, de actul reflexiv în sine, ori dincolo
ontice încordate la maximum pentru a genera de dialectica alterității dintre mine și celălalt,
în final zâmbete de ființă; fără zbatre, zbucium, poetul preferă a se lăsa o „barieră de gânduri”
încordare, luptă, de altfel nu există rodire. între persoane (Dac-aș fi). Nu eul poetic trebuie
De asemenea, lumina speranței vine salvat din fața indiferenței de gheață a trecăto-
cuminte din liniștea copilăriei, din reîntoarcerea rului, căci eul se supune tăcut prezenței celui-
pe drumul vechi al ființei nedivizate în dualis- lalt, rămânând mereu resemnat și lucid în fața
mul fierbinte al contrariilor. Suferința rezultată violenței gratuite și absurde a celui de lângă
în urma consumării fiorului erotic este foarte el. În universul iubirii, iubirea înseși trebuie
bine sugerată în poemul Crucea din iubire: „din lăsată să se jertfească, fără însă a se mistui în
iubiri aș face-o cruce/ Și să mor, măcar să mor”. neant, doar așa universul este posibil, accep-
În cele din urmă, observăm în poemul Formă tându-l cu dragoste împlinită până la jertfă de
egală, că „E liniște-n iubire, nici vântul nu mai sine pentru celălalt. Iată, de ce, „amprenta” pal-
bate/ Viața se zbate-n fruct, cu iz de răutate”. mei ce va lovi ființa celuilalt va rămâne mereu
50 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
vinovată (Amprenta vinovată), „clipa rotundă”
a urii, rămânâd mereu o „oră bolnavă”, ce face
ca „visele noastre demult să înceapă să doară”
(Ora bolnavă).
Întregul volum de debut este o pledoarie
asumată a dragostei necondiționate pentru
celălalt, nu doar în sensul creștin, de agape
(iubire frățească, dăruitoare), ci o iubire în sine
în sens poetic, iubire ce face posibilă dedublarea
infinită a ființei (Dubluri). „Au înflorit flori peste
flori... Iubirea trece în iubire”, iată unul dintre
poemele cele mai reușite din acest volum, mai
ales prin mesajul profetic, dar plin de optimism
în sens ontologic, nu doar psihologic.
Asemenea unui „copac” puternic (alt sim-
bol des invocat în poezia lui D. P.) cu „rădăcini-
le în drum”, poetul deține în mod firesc virtutea
așteptării și a răbdării (Aștept) – virtuți fără de
care iubirea nu poate crește, înflori, și nicide-
cum rodi în „fructe curate”. În ciuda sentimen-
tului de speranță plină de lumină, ce inundă
universul iubirii poetului, acesta recunoaște că,
uneori, la „poarta drumului” îl cuprind lacrimi-
le în „grădina singurătății”, trupul fiindu-i aco-
perit de tristeți. Cu toate acestea, singurătatea
nu este o dramă fatală, ci, dimpotrivă, o stare
ființială absolut necesară pentru creație la marii
poeți: „Tristețea îmi cade în interior/ Ca un fie-
răstrău în inima pădurii” (Zodie pătată).
Universul iubiriii poetului este ținut
în spate de străbunii care „șlefuiesc la stele”
(Naveta), pe care-i vizitează în interiorul fiin-
ței sale în fiecare zi, căci, după cum declară
deschis, „M-am împrietenit cu controlorii uni-
versului” (Naveta). Dealtminteri, întregul plan
al trăirilor, gestualitatea suavă a iubirii, lanțul
tăcut al amintirilor, voluptatea pură a nostal-
giilor, fertilitatea finită a meditațiilor nocturne,
seninătatea discretă a gândirii poetului, toate
sunt augmentate la dimensiuni cosmice: „Când
anii făceau curățenie/ Prin trupurile noastre/
Mai poți steaua polară/ S-o cobori de-o palmă
mai jos/ Și să nu te vadă vecinii de la fereastră?
(Întrebare). „Vă scriu când tata își ascute plugul/
De poalele universului (Scrisoare), „iar mama
venea din amurg/ Să aducă apa stelară (Îmi aduc
aminte); „Așa zicea un copac bătrân,/ Duceți-l
departe în groapa stelară/ În cântec de stele să-l
prohodiți/ Din miros de tămâie să-i împletiți o
scară” (Așa zicea un copac); „Trec prin zid de uni-
versuri/ Și prin câmp de galaxii,/ Poate-oi obosi
vreodată/ Poate visul l-oi opri/ Ce se-nvârte ca o
roată/ În speranțe și iubiri” (Navighez).
Precum dualismul nuntă - moarte de
dimensiuni cosmice din Miorița, așa și în poezia

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 51


lui Dumitru Petraș: „Răchita din poartă zîmbea a lucidității eului poetic – rece, dar luminos,
ca o fată/ Când bunicul se juca cu steaua pola- acesta reflectă în ciuda oboselii, așteptărilor
ră”, căci „Au rămas drumuri în axa iubirii/ Și îndelungi, lumina amiezii.
umbre în cumpeni de dor./ Găleata fântânii mai Chiar dacă la o primă lectură versurile
așteaptă/ S-o măsori cu privirile tale,/ Iar apa poeziilor din acest volum pot avea o mică stân-
s-o guști ca pe-o aghiazmă/ Îmbobocită în flori găcie de construcție, probabil datorată intenției
de busuioc.” (Drumuri în axa iubirii). autorului de a miza pe versificație ritmată și
Interesante sunt poeziile construite sub rimată, dacă cititorul are răbdare și forță de
forma doinelor populare, dar cu ritm și mesaj pătrundere, va găsi în interiorul creației lui
modern (Sărut lumina unei stele), (Navighez), Dumitru Petraș, comori de nebănuit. Poeziile
(Formă egală), (Păreri de rău) cu construcții poeti- sale sunt făcute parcă pentru recitire, sensurile
ce remarcabile: „Universul timpului mă doare/ adânci ies la iveală prin dispoziția lectorului pen-
Când tai pădurea luminii/ În zid de sărbătoare/ tru a vedea și trăi esențele. Ca și în volumul ante-
Sângele în cercuri curge./ Parcă-ar plânge azi rior poeziile sale abundă de construcții inedite,
un om/ Viscolit de-un vis mai dulce./ Fără casă, suprinzătoare: „axa vântului”, „colaci de lumi-
fără somn,/ Sună lacrima în cuvinte.” (Sărut nă”, „turbina speranței”, „galaxia iubirii”, „casa
lumina unei stele). vieții”, „ecou de sânge”, „casa clipei”, „livezi de
În cele din urmă, distanța iubirii este ape”, „casa iubirii”, „lumini de ceață”, „tunel
îmblânzită, asemenea distanței interstelare din de sânge”, „gara văzduhului”, „focuri nude”,
univers de „clipele despletite” ale copilăriei în „univers rotit”, „mugurii vântului”, „sâni de
care dominantă este imaginea casei părintești aer”, „fântâna învierii”, „timpul nud”, „stol de
și a drumului (potecii) uitate demult, poetul vorbe”, „guri de foc”, „iarba iubirii”, „via visco-
se trezește senin din „basculările de gânduri” lind în floare” etc.
pentru a se juca „c-un cerc de lumină” și pen- Ritmul, rima, măsura, toate sunt de fac-
tru a se „măsura pământul cu palmele goale” tură simbolistă, tematica, motivele invocate și
(Distanța iubirii) repetițiile anumitor idei, obsesii personale lega-
Dacă în volumul de debut, Universul te de tema trecerii implacabile a timpului, îndulcit
Iubirii, poetul Dumitru Petraș alternează ver- totuși de seninătatea izvorâtă din universul
sul alb cu versuri rimate, aplicând în privința blând al copilăriei, fac din întregul volum o
tehniciii scrierii perspectiva modernă, alternată pledoarie pentru viața sufletului împlinit abia
totuși de ritmurile doinei, ori ritmul și repetiția prin puterea magică a cuvântului și mai ales prin
ușor simbolistă, poeziile fiind relativ scurte, nostalgia unei copilării triumfale.
alternând între poezii de o singură strofă (patru Chiar dacă „A nins cu zări îndepărtate/
versuri) (Frunzele toamnei), la un poeme de cel Cu infinitul vieții mele a nins” (Zăpada gându-
mult o pagină (De ce plângi?), (Scrisoare), (Formă lui), imediat „Din pietre albe de izvor/ Aduc
egală), (Răzbunare în așteptare), în volumul al sărutul gândului de mâine/ Cerdacul casei îl
doilea, Zăpada sufletului meu, publicat la 5 ani măsor,/ Când veacul vieții văd că vine/ Primesc
după cel de debut (2007), prefațat în treacăt de în gazde o lumină,/ Cu rădăcina vântului cu
poetul Al. D. Fundoianu, cuprinde 82 de poezii tot/ Și scârțâitul vechi de la fântână/ Îl prind în
în marea lor majoritte rimate în stil clasic, de palme cât mai pot...”(Cât mai pot), iată un poem
dimensiuni aproximativ egale, care în privința semnificativ pentru tema întregului volum, care
tematicii alese și a tehnicii poetice utilizate pare vine cumva în continuarea poemului Zăpada
a fi mult mai unitar decât primul volum ce gândului, ca răspuns și soluție la temerile cumva
cuprindea 110 poezii. întemeiate viazavi de sensul propriului destin:
Deși titulul volumului, Zăpada sufletului „În zare umbra mi se pierde/ Și viața netrăită
meu, anunță în mod iluzoriu așa cum explică m-a cuprins (Zăpada gândului)
foarte frumos domnul Fundoianu în prefață Majoritatea poeziilor amintesc de elegiile
„trecerea fulgerătoare a timpului și implicit superbe ale poetului botoșănean Ion Pilat, dar
a vieții”, lucru de care poetul e dureros de și de fricile și obsesiile unui George Bacovia sau
conștient, în opinia noastră metafora „zăpada ironiile fine ale unui Ion Minulescu. Oricum,
sufletului” anunță de fapt o nouă etapă lirică orice comparație forțată, sau nu, cu alte stiluri
mult mai lucidă în trăiri decât cea expusă în de a scrie poezie, la poetul de față sunt inutile.
volumul de debut. „Zăpada” poate fi rece, dar Pe „omul cu suflet mare”8 Dumitru Petraș, toate
totodată plină de lumină, ea nu sugerează nici- 8 Sintagma aparține scriitorului Dumitru Ivan și apa-
decum un amurg al vieții, ci o exacerbare fină re pe coperta a patra a volumului Lacrima timpului,
52 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
aceste posibile forme adulatorii sau declamato- meu” prezența eului liric este mai mult decât
rii, oricum îl lasă rece, mai ales atunci când îl evidentă, autorul concepe programatic o isto-
cuprinde fiorul trăirii lirice, sensibiitatea adâncă rie a trăirilor interioare ale ființei, anunțând atât
a ființei sale vrea cu orice preț să se exprime, cu crezul său poetic, cât mai ales sensurile ascunse
riscul acceptat al stângăciilor tehnice, pe poet ale sinelui său îndurerat, plânsul și lacrima fiind
îl interesează mai degrabă terapia versurilor ca elemente dominante în creația poetului (Plânge
hrană dulce-amară a sufletului. Nu teama de uita- visul), (Ce păcat).
re îl caracterizeată pe autorul de față, ci nevoia În pofida plânsului ce captă și el
ființială de a aminti lumii să se întoarcă mereu, dimensiuni cosmice, bacoviene, „Zăpada
atunci când „axa vântului” vieții se înclină plânge printre stele” (Plânge), iar „iubirile pe
tulburător asupra „axei vieții și a iubirii”, la zări sunt ninse”, poetul se autodefinește: „Sunt
originile proprii ale ființei: copilăria cu tot farme- hoțul de priviri frumoase/ Și călătorul peste
cul ei ludic, inocent, senin, luminos, lipsit de punți sunt/ Sunt clipa zilei norocoase/ Și aerul
zbuciumul inutil al maturității. Semnificative, speranței sunt” (Eu sunt), sau în alt poem: „Sunt
în acest sens, sunt poeziile: Satul meu, Ceasul călătorul mereu în mișcare/ Sunt lacrima rotită
vieții, Fântâna sufletului, Voi muri, Valul vieții, La în loc,/ Sunt timpul și cer așteptare” (Rotund de
mormântul tău, bădie. ploi). Speranța apare in faptul că plânsul însuși
Motivele principale ale acestui volum nu este un bocet funebru pentru pierderea
sunt: „vântul”, simbol al purificăriii, al catarsi- vieții sau pentru iubiri pierdute, ci un plâns
sului ființial, mai degrabă decât potențial dis- duios, nostalgic după ninsorile de altă dată ale
trugător, răscolitor, ori uzurpator al existenței copilăriei sale rurale: „A nins și-mi pare bine/
sufletului; „zăpada”, cu dubla ei calitate de a fi Sub porți zăpada a ajuns/ Și gardul greu abia se
luminoasă și rece; „lacrima”, nu neapărat cu un ține, / Obosit sub bolți de vânt” (A nins), „Când
sens terapeutic, de exorcizare sublimă a răului, veacul respiră cât un sat” (Clipa vieții).
ci mai mult simbol al dorului infinit după clipe- Chiar dacă poetul observă cu tristețe cum
le angelice ale copilăriei și regret pentru păca- „peste timp a nins mult”, iar „clipa încă doare”,
tele (erorile) absurde ale maturității; „copacul” în „hora vieții joacă o fată/ Și via încă naște vin”
ca semn al rezistenței vii împotriva valurilor și (Plânge visul), „iar sufletul vibrând mai poate/
a vânturilor de tot felul, ca simbol al legăturii Să vadă timpul când iubiri zidesc:” (Iubire din
neîntrerupte cu începuturile și, în fine, „lumi- cuvinte), viziunea poetică din volumul Zăpada
na”, ca simbol al speranței renăscute, obsesiv sufletului meu poate fi rezumată în cele din urmă
de frumos propusă de poet ca soluție la durerea în versurile „Am zidit speranță în univers/ Ca
neostenită a ființei. să văd infinitul iubirii” (Ape lunecând), autorul
Nostalgia originilor capătă evident dimen- pare de altfel, că riscă totul din perspectiva teh-
siuni cosmice, semnificative fiind poeziile: Din nicii poetice, tocmai pentru a atinge cu puterea
prima zi; Nu e păcat; Ce păcat; plecând de la mis- sentimentului stările cele mai înalte ale ființării:
terele adânci ale cosmogenzei: „Când veacul iubirea, speranța, viața, fericirea, amintirile, bucurii-
dintre guri zâmbește/ Iar Pământul în candela le copilăriei etc. Tototdată ai senzația că imaginea
de lut/ Aprinsă de Dumenzeu cu mâinile curate/ creației se află chiar în amurgul facerii lumii
Din prima zi când timpul a început” (Din prima în starea ei originară, incipientă, căci, oricât
zi) prin umbrele albe ale gândului, până la înce- ne-am ambiționa noi să finalizăm un lucru,
puturile pline de lumină ale iubirii a cuplului totul revine (ne trimite) la clipa curată a începu-
biblic Adam și Eva: „Nu m-ați văzut și-n altă turilor: „Lângă vis e așteptare/ Muguri albi încă
lume/ Pe trupul apei cum cântam/ Pentru Eva rodesc/ Pruncul plânge-n scăldătoare,/ Trupul
un cântec de iubire, /Dar ce păcat că m-a văzut casei să-l zidesc” (Ți-am adus). Sufletul mare al
Adam (Ce păcat). Dar iată cum se naște în fiin- poetului are forța de a ajuta până și iubirea în
ța poetului iubirea: „A crescut lumina/ Cât de lucrarea tainică a ei: „Răstorn iubire peste zare,/
mare s-a făcut!/ De-o săruți iubești într-una,/ Iar Când iubirea vrea să nască (Iubire); iubirea din
iubirea-i ca un fruct (În amiază). Doar legată de sufletului poetului fiind dincolo de trecerea
flăcările luminii, iubirea poate da rod, altminteri implacabilă a timpului: „Ținut de dragoste în
„cuvintele se zidesc în apă” (Nu e păcat), iar tre- loc/ Beau timpul uitat în pahare” (Taina vieții);
cutul însuși rămâne „zare lângă flori de fum”. Când priveai trecutul dus,/ Dragostea voiai să
Așa cum reiese și din pronumele adjec- sameni” (Trecutul dus)
tival din titlul volumului: „zăpada sufeltului Cititind prefața doamnei Lucia Olaru
Ed. Quadrat, Botoșani, 2014. Nenati la volumul al treilea: Lăsați-mă să vin!,

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 53


putem identifica niște aprecieri onorabile asu- ființă, sau, mai exact, venirea întru existență,
pra creației autorului, a cărui exprimare lăun- în ciuda nefericirii cu care implacabil suntem
trică „atinge simplitatea unei vibrări omenești întâmpinați. Mesajul întregului volum îl găsim
profunde”9, chiar dacă, observă cu luciditate foarte bine conturat în chiar poezia ce dă titlul
prefațatoarea: „autorul reprezintă un caz întâr- volumului: (Lăsați-mă să vin!) „Să viu, lăsați-mă
ziat de reminiscență interbelică a tânjirii către măcar odată, /În porți, în doruri părintești....
sat, devenit paradisul pierdut”10. Sau, în versu- /Lăsați-mă puțin măcar să vin,/ Când port
rile sale găsim o „tindere” existențială către un ecoul vieții după mine /Și la icoana casei să mă
acasă mereu refuzat care generează o anume închin,/ Cât apele-n găleți sunt pline”.
tensiune notabilă în planul literar. Dincolo de Este de fapt dorința fierbinte a poetului
a fi un „Don Quijote vânzător de mărunțișuri”, de a fi lăsat să-și găsească liniștea ființei în para-
ori „un tânăr încărunțit aspirant la gloria poeti- disul pierdut al copilăriei, în ocrotirea caldă și
că”11, cum ironic îl descrire Lucia Olaru Nenati, plină de dor a părinților. Regretul poetului, în
autorul volumului de poezii Lăsați-mă să vin! acest sens, capătăt dimensiuni metafizice: „Și
își evidențiază în fapt maturitatea sa poetică, gard mi-ați pus peste fântână, /Secunda vieții
probabil în urma exercițiului tehnic pe care și la voi mi-ați luat, /Ce mult doream, iar, împreu-
înbunătățit cu volumele anterioare, nu doar pe nă,/ Să stăm acasă, lângă sat...” (Idem).
linia muzicalității (curgerea melodică naturală În esență, crezul său poetic pornește de la
apud L. O. Nenati), ci mai ales în curajul afir- teza că adevărata liniște (tihnă) a propriei exis-
mării și exprimării eului poetic. tențe nu o găsim decât acolo, în timpul pierdut
Sintagma imperativă din titlul volumului al copilăriei – omului matur, în ciuda eforturi-
se adresează nu neapărat criticilor literari, ori lor sale de a se integra în tumultul lumii, de a
cititorului cultivat, specializat, ci reprezintă se adapta ororilor și vicisitudinilor vieții, este
mai degrabă un strigăt ontologic, poetul nu doar o amăgire a ființei – adevărul rămâne pe
imploră a fi lăsat în lumea ermetică a poeților și veci inclus undeva în amintirea paradisiacă a
a Poeziei, ci mai degrabă invocă intrarea întru universului infantil, vecinicia se naște și rămâ-
9 Lucia Olaru Nenati, Prefață la volumul Lăsați-mă ne undeva pe „prispa verde”, peste care ploile,
să vin! vântul, ninsorile, oricât de mult ar cădea peste
10 Ibidem, p.12 ea, va rămâne aceeași întru așteptarea fiului
11 Idem rătăcitor prin umbra timpului vieții. „Lăsați-mi
54 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
liniștea să vină,/ Să-mi calce pașii-n cruci de Dumnezeu” (Idem).
vânt/ Și să mai stăm din nou la cină/ Pe prispa În rezonanță cu tema anunțată în titlul
verde de pământ” (Prispa verde). volumului, ca o sinteză a spiritului poetic în
Cerința poetului este o repetiție aproape cauză, se numără poeziile ce apar în mai multe
mistică, asemenea unei rugăciuni tainice de a variante: (De pot veni V, Aștept IV, Iubire II,
fi lăsat să vină la tihna cea dintâi a copilăriei: Amprente II, N-am uitat II, Liniște II, Fereastra
„Lăsați-mă să vin odată!”. Nostalgia trecutului timpului II). Interesante sunt exclamațiile din
capătă, de asemenea, dimensiuni mitice, trimi- finalul fiecărei variante, ideile fiind sugerate
țând la strămoșii istorici ai neamului românesc, sub forma unei gradații succesive de trăiri: „De
ori la străbunii de lângă zei (Ulcioare de vânt), pot veni, nu v-am uitat!” (II) – nevoia de neui-
întreaga viață cu „amprentele” ei de meșter tare; „De pot veni, e-un început! – încredere și
devinind ca o horă, „respirând iubiri de dac” speranță într-un nou început (III), „De pot veni,
(Iubiri). Simbol aparte, satul este o biserică de mă poți dori!” (III) - dorință și posibilitate de
taină unde se săvârșește adevărata liturghie a deschidere către ființa celuilalt; „Mai bine vin,
sufletului, raiul cel mai frumos din visul poe- mai bine plec/ Mai bine plec, mai bine vin!” (V)
tului, iar casa părintească devine „altarul sufle- – duplicitate existențială, nehotărâre, ezitare,
tului meu”, locul cel mai sfânt unde acesta își dualism al sentimentelor, confuzie a trăirilor.
poate găsi tihna de veci. Pentru varianta a IV nu optează pentru o sen-
Dorința de înfrățire cu timpul mitic al tință finală, ci pentru un vers clasic, ce prezintă
copilăriei, singurul care i-ar aduce „liniștea care sentimentul de bucurie determinat de vraja
mă iubește” (se confesează poetul) se izbeș- sărutului de fată: „Pe drumuri apele se încăl-
te, totuși, de violența neașteptată a celorlalți: zesc, /Lumina iar se lasă sărutată, /Când steaua
„Doresc ce alții nu mă lasă...”(Apă crudă), auto- bucuriei o găsesc /Sub două sărutări de fată”
rul se adresează aici unei alterități implacabile, (De pot veni IV).
care îi refuză cumva sistematic dreptul la împli- În cele patru variante ale poeziei Aștept, se
nire, la găsirea liniștii pierdute, de altminteri repetă obsesiv nevoia de a aștepta cu orice preț
sufletul poetului se simte încorsetat, ca într-o re-venirea iubirii acasă, în lumea tainică a sufle-
închisoare a ființei în care ceilalți – răuvoitorii, tului regăsit până la urmă, tot în paradisul feeric
îi veghează cu strictețe atât libertatea de a crea, al copilăriei: „Aștept iubirea dacă vine, /Să pot
cât și de a fi. Cu toate acestea, poetul nu face din reține ce-am avut... Prin gardul gros de măcieșe,
acest fapt o tragedie, chiar își acceptă cu bucurie /Eu tot aștept, aștept să vii (Aștept IV). Motivul
acest destin hristic de a îmblânzi cu zâmbetul așteptării este reluat și în cadrul altor poezii:
cuvântului și „îmbrățișările de lumină”, distan- (Așteptare), (Am așteptat), (Ce mai aștept), pare a
țele dintre indivizi, nu renunță, oricât de nins ar face din sentimentul așteptării o mistică aparte,
fi drumul vieții, a aprinde lumina stinsă de vio- o virtute superioară pe care doar sufletul imens
lența intenționată a celuilalt, chiar dacă poetului al poetului o poate suporta, chiar dacă în final
îi este sete și pleacă însetat, ecoul iubirii încă concluzionează: „Aștept. Ce mult am așteptat!”
vibrează în el și cu „crucea dreptății se împacă” (Am așteptat). Repetiția verbului „a aștepta”,
nu-i este nicidecum teamă de răutățile gratuite utilizat fie la indicativ prezent („aștept”), fie
ale lumii (Însetat). la perfect compus („am așteptat”), ori la viitor
Sub forma unei litanii înălțătoare, care îți popular („ce mai aștept”), sau chiar sub forma
purifică orice întunecime a sufletului, poetul substantivală („așteptare”), denotă o predilecție
amintește de plecarea sa discretă din această aparte pentru sentimentul „așteptării”, amin-
lume, de care ceilalți nu vor ști, tocmai pentru tind într-o notă mistică de repetiția obsesivă pe
a-i nu ofensa cu nimic, singura lui dorință fiind care Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie o făcea
de a „așterne lumina pe masă” și să tacă pentru pentru cuvântul „răbdare”.
„a bea din aghiazma cu busuioc când se sfin- Într-o interpretare heideggeriană,
țește”... cum făceau odinioară, „Ștefan, Mihai „așteptarea”, alături de „ne-uitare” reprezintă o
și ultimul Dac” (N-ați știut). Cu toate acestea, structură fundamentală a ființei umane supuse
poetul este conștient că timpul nu-i ajunge, o temporalității, sentimentul așteptării sugerând
dată ce încă poate cuprinde „aripi de dor” și o formă a intenționalității conștiinței umane,
„să le sărute”. Atâta timp cât „timpul rodește care face din aceasta o existență unică, aparte,
în iubire” (Zbor deschis), iar „zăpada cade încă în cadrul general al ființei umane. Putem spune
peste poartă”, poetul mai are puterea de a „bea că omul este ființa care „așteaptă”, așteptarea
apă cu lumină”, pentru a-L „vedea în cer pe fiind structura sa cea mai intimă, modul lui pro-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 55


priu de a se raporta la temporalitate, și de a se zătoare, cu descrieri ce abundă de metafore,
pregăti pentru vecinicie. Uniii indivizi pot trăi epitete, comparații, menite în chip clasic de
așteptarea cu disperare, alții nu o pot suporta a întâmpina și amplifica emoția prezentă în
deloc, prin urmare renunță ușor la roadele ei, fiecare poezie. De exemplu, în Pasul iubirii,
dimpotrivă, alții fac din ea sentimentul cel mai „Ferestrele vântului se deschid, /Ca niște ano-
de preț, structura profundă a ființei lor, așa timpuri obosite;/ Când trupul luminii privește
cum face și poetul Dumitru Petraș. Dar, aștep- cu dor/ Pădurea moartă și deasă, /Cu crengi de
tarea în sine nu este o virtute dacă nu vine și apă sub izvor”. Prin astfel de imagini literare,
fructul ei: iubirea, liniștea, speranța, neuitarea, cu măiestrie înșirate în vers, Dumitru Petraș se
nemurirea. Iar aceste fructe nu pot fi dobândite încăpățânează să rămână romantic, simbolist,
decât la final, în procese tainice de coacere, de tradiționalist, chiar dacă în tematică, mesaj,
împlinire, ele nu pot veni de-a gata, ca donații viziune poetică se evidențiază ca transmodern.
pure, de unde și imperativul ce sună ca o litanie În aceeași cheie lirică este și poezia
sinceră din titlul volumului, Lăsați-mă să vin!, Rugăciune, doar că aici primează sentimentul
până la urmă poetul va dobândi cu bucurie creștin de iubire, în general referințele la univer-
virtutea așteptării. Să nu uităm de altminteri sul credinței creștin-ortodoxe însoțesc cu căldu-
eonul mistic în care ne aflăm – parusia (în plan ră trăirile nostalgice ale poetului: „busuiocul”,
duhovnicesc așteptăm de fapt A doua Venire a „crucea”, „icoana”, „untdelemnul”, „lumâna-
Mântuitorului). Totul ar trebui să se întâmple în rea”, „candela”, „toaca” – toate sunt simboluri
viața noastră sub pecetea acestei așteptări. vii ale unui creștinism autohton, cu tradițiile
În ceea ce privește viziunea asupra senti- sale moldave. Desigur, D. Petraș nu este un
mentului iubirii, în cele două variante cu titlul poet care dorește să exceleze prin tehnici litera-
Iubire, apare oarecum în opoziție; dacă în Iubire re nemaivăzute, sau să-și câștige gloria poetică
I „Infinitul în dragoste apare când drumul meu prin construcți frapante, de senzație, pline de
e la-nceput”...poetul având deschidere către ermetism sau care să inoveze limbajul poetic.
iubire astfel încât poate da și cu împrumut: „Iar Cunoscându-și bine limitele, D. Petraș poate fi
eu iubire împrumut”, ba chiar le invocă venirea catalogat ca fiind un poet banal, ouvrier, slab,
peste „seva clipei”: „Și dacă vin iubiri, să-nca- etc., dar acest fapt, cel puțin pentru domnia
pă / Când multe clipe mă opresc”, în Iubire II, sa, nu are nici o importanță. Scopul scrierilor
iubirea însăși trebuie împărtășită cu celălalt și sale nu este acela de a-și întipări numele în
mai ales trebuie învățată: „Învăț să fiu iubit de dicționare ale literaturii sau de a-și marca exis-
tine”. Dacă în Iubire I poetul putea da iubire cu tența în mod excepțional prin versuri, poetul
împrumut, fiind la începuturile rodirii ei, în Dumitru Petraș scrie versuri din preaplinul
Iubire II, aceasta se câștigă cu multă trudă, ba trăirilor sale interioare, ca o terapie autovinde-
chiar se tranzacționează: „Aștept să vând copa- cătoare, dar mai ales ca remediu pentru cititorul
cul nerodit /Când setea însetată vine /Și vântul însetat de esențe. Nu găsim nimic vulgar, nimic
bate obosit... Eu te vând și iar te cumpăr, fericire oripilant în poezia sa. Obsesiile sale uneori atât
/Privesc cum iubirea naște un păcat” (Iubire II). de monotone, aparent comune, banale, tocmai
Dacă la început iubirea este pură, nevinovată, acest lucru ne transmit: nu gloria poetică, cele-
dornică de a umple ființa, de a rodi, în final britatea, omologarea culturală într-un registru,
ea poate naște un păcat, devenind periculoasă, stil, model liric anumie îl interesează pe poetul
deci fie nu mai este așa pură ca cea dintâi, fie D. Petraș, el doar dorește să-și expună sincer,
violența ei se simte puternic în hățișurile nebă- curat, modest, cu grijă și atenție aproape hristi-
nuite ale alterității. că preaplinul sufletului său, propunând cititoru-
O construcție poetică de excepție apare în lui chiar soluții la aspectele uneori negative, strivi-
poezia Aripi: „Opresc distanța să mai stea, toare ale existenței: așteptarea, speranța, iubirea,
/E timpul speranței aproape... Și gândul din credința, întoarcerea la origini. O astfel de des-
mine parcă vrea /Să zbor prin flăcări de ape”; chidere a ființei pe unii indivizi hipercultivați,
oximoronul „flăcări de ape” creează o perspec- supraerudiți, extrem de pretențioși în rigoarea
tivă sublimă, aparte, specifică stării de zbor, de construcțiilor și tehnicilor literare, evident, pare
libertate, simbolizată prin substantivul „aripi”. un contraexemplu stilistic, dar pentru firile cu
Poetul Dumitru Petraș excelează și atunci când adevărat sensibile, esența trăirilor este mai pre-
pregătește mediul natural în care se trăiesc sus de formă, deși cred că poetul D. Petraș știe
sentimentele sau emoțiile interioare. Sub forma foarte bine să și modeleze artistic aceste esențe.
caldă a pastelului, cu imagini sintetice surprin- În mod sigur, exigența necruțătoare a critici-
56 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
lor literari îi vor pune versurile, indiferent de Cunosc: „Deschid ferestre să vă pot vedea, /
forța expresiilor sale la registrul „atelier”, dar, Dau carul mare la oparte, /În limpeziri de ape
în opinia mea, tocmai atelierul exprimă viața văd o stea/ Și drumul care ne desparte”. Poetul
sufletului în puritatea și autenticitatea lui cea este în stare să de-a la o parte întreg cosmosul
mai sublimă, unde refularea, măștile existenței, rece ce ne desparte pentru a putea avea ocazia
cameleonia personalității, într-un cuvânt bruta- de a-l cunoaște pe celălalt, așa cum este el cu
litatea spiritului este imposibilă. neputința și păcatele sale, ba chiar și să bea o
În integralitatea ei, poezia poetului cană cu vin cu el și să-și zâmbească reciproc,
Dumitru Petraş este un fel de exorcizare benefică râzând împreună de greutatea destinului ce-l
a sufletului, ca o nevoie lăuntrică de purificare poartă fiecare; iată o viziune dacică asupra vie-
blândă a eului de impuritățile și nedreptățile ții, sau mai degrabă o perspectivă pur creștină,
vulgare ale existenței actuale. Deși poetul pare stoică, în care totul până la urmă poate fi înfrățit
că se retrage în lumea visului său poetic pentru asemenea personajelor din poveștile și basmele
a fugi de nebunia lumii, în realitate în exercițiul populare românești: „Sub lacrimi de vânt se
său vrea să purifice cumva violența crudă a vede o casă /Și-n poarta iubirii străinu-i stăpân”
acesteia, să facă realitatea cât de cât suportabilă, (Viscolind amintiri); aceste versuri pot sta foarte
ideea sa fundamentală e că prin poezie lumea se bine ca motto pentru întreaga direcție filosofi-
mai poate salva, de aceea nu realitatea sumbră îi că în fenomenologia personalismului creștin
este fondul de inspirație (așa cum se întâmplă la a unui Emanuel Mounier, Christos Yannaras,
poeții contemporani: poezia erotică, cotidiană, Emanuel Lévinas, ori Paul Evdokimov.
stradală, socială), ci idealurile, visurile, trăirile Relația poetului cu timpul, în ciuda nostal-
sale cele mai intime, nostalgiile și așteptările giei după epoca pierdută a copilăriei și a vieții
îi sunt inspiratoare și demne de versificat. De simple din satul natal, este una de amiciție,
altfel, până și violența rece și distantă a celor- prietenie sinceră. Atâta timp cât viața sa se pre-
lalți îi pare ca un zâmbet: „Străinii parcă îmi zintă ca o rugăciune curată a vieții: „Mi-e glasul
zâmbesc, /Gândind că plec, să vin aproape...” vieții-n rugăciune” (Dar unde?), atât „via”, cât
(Aproape). și „timpul” înmuguresc în cerdac (Rugaciunea
Soluția poetului la răul lumii este una hristi- vieții), (Mi-ai spus). Liniștea poetului apare
că: oricât de violente ar fi atacurile dușmanilor, totuși atunci când persoana iubită vine într-un
în cele din urmă, aceștia, obosiți, îndulciți și final la el, în vederea regăsirii mult așteptată:
îmblânziți de răbdarea și așteptarea poetului, „Aștept să ningă pentru tine/ Și dacă vii, eu mă
se vor declara învinși, chiar dacă toată drepta- împac...”. Evident, până la marea întâlnire a
tea violenței lor pare a fi în aparență de partea sufletului cu eternitatea sunt „drumuri lungi”,
lor. Evident, acesta este destinul unui martir, de aceea, poetul așteaptă deznădăjduit iubi-
al unui martiragiu poetic pe care autorul și l-a rea să îl cheme, pentru ca drumul dintre el și
asumat deplin, în totalitate, cu întreaga sa ființă, ființa iubită să devină cu adevărat unul drept:
prin urmare, ideea de eșec este inutilă, un con- „Din lutul galben, amestecat/ Ulcior cu vin se
cept lipsit de semnificație și putere în alegerea va naște,/ Împărtășind un suflet mai curat/ Pe
sa de destin. Acest fapt îl evidențiem în poezia drumul drept de-a cunoaște” (Drumul drept)...
Scriu: „Din viață, apa vieții curge /Și lacrima pe „De plec, departe n-am plecat: /Arunc iubire în
cruce-i sfântă...”, impulsul, dorința de a scrie năvoade”. Avem aici un fel de gnoză erotică ce
vine din străfunduri pline de tăinuire ale ființei se va desăvârși într-un final într-o agapă sufle-
sale paradoxal zbuciumate, dar liniștite în ace- tească a adevărului redobândit prin întoarcerea
lași timp: „Scriu cu umbre adânc săpate/ Scriu la sursă, la originile însăși ale ființării: „Aștept
pe vântul ce vibrează, /Scriu pe orele uitate, / lumina să se întoarne/ Pe drumul vechi și n-am
Scriu departe, în amiază...” (Scriu). uitat!.../O să revin, încă o dată, /În aminti-
Prin „galaxiile sale de dor”, poetul nu rea timpului pierdut, /De viscolește iarna asta
are decât o singură dorință, de a lăsa speranță toată”. (O să revin).
tuturor. O altă poezie de excepție, printre cele De o sensibilitate și emoție aparte, dar
mai frumoase din volum: Mai am de mers, scri- tototdată închegate din punctul de vedere al
să în factură simbolistă sintetizează întregul tehnicii literare utilizate sunt poeziile dedicate
unvers liric al poetului, pe care îl identificăm persoanelor dragi: bunicii (Fereastra timpului),
parcurgând cu atenție și celelalte creații. Modul soției (Dorința), dar și localității sale natale,
tandru al poetului de a se apropia de ființa satul Frumușica, (Tu, Frumușico, ce mai faci?),
– prezența celuilalt este evidențiat în poezia dar și poeziile dedicate unor personalități cul-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 57


turale care l-au marcat în destinul său poetic „visul visează”, „iubirea iubește”, „sărutarea
(Scrisoare către Eminescu), ori poeziile în care sărută”, „rugăciunea se roagă”, „izvorul izvo-
apare aproape în postură mitologică imaginea răște”, „lumina luminează” etc.
de neuitat a tatălui ori a bunicului. Deși este Faptul că totul se naște în inima poetului,
conștient de faptul că visul său de a se înveșnici în interiorul său cel mai adânc, este confirmat
prin actul creației rămâne „mereu neîmplinit”, și de poezia Veniți, versuri! „În dreptul inimii,
are totuși puterea de a mulțumi „iubirii ce-a torță am aprins /Veniți versuri, veniți!”. Crezul
trudit”, bucuria sa adevărată fiind însă alta: de a poetic al acestui volum poate fi identificat de
se ști cumva un fel de întrupare a satului natal, altminteri în versurile: „Fieraru-și scoate sufle-
dragostea și dorul pentru acesta fiind absolută, tul prin mâini, /Din lucruri vechi făcând o nouă
singura ce-l poate face cu adevărat împlinit: „Să artă” (Fierarul satului) – în imaginea mitică a
știe și satul meu dorit,/ Că-l port în viață, ca fierarului satului regăsim de fapt imaginea
pe-un drog” (Neîmplinit). ideatică a poetului; pentru poet însă nu fierul,
În general, tehnica literară specifică poetului ci cuvintele, gândurile, emoțiile, sentimentele
Dumitru Petraș este metafora sau comparația sunt materalul fierbinte cu care acesta lucrează,
dublă: „Las timpul peste timp să tacă”... „Când prin care ia naștere o nouă artă menită să înfru-
așteptările așteptate vin” (Rugăciunea vieții); musețeze viața nu doar a poetului însuși, ci și
„Când clipa-n clipă se desface” (Departe vin, a oricărui lector răbdător și îngăduitor, care ar
departe sunt), „Și sărutarea-n sărutări să o lași”... avea curajul și onoarea să-l asculte; de altfel,
„Rugăciunea azi rog să mă ierte” (Pruncul iubi- poetul Dumitru Petraș poate fi mai degrabă
rii) „O liniște-n tăceri să tacă (Liniște); „Ca un ascultat decât citit în grabă sau cu neîncrede-
sărut în sărutare lină” (Dar unde?); „Zbucium în re, cu chicoteli de erudit. Trimițând mereu la
dor zbuciumat/ Izvorul în izvoare-i dus/ Iubind universul plin de speranță al credinței creștine,
iubirea să mă vadă” (Port zarea); „Să rupă zidul poetul recunoaște că nu scrie doar pentru sine
ce-l zidesc/ Când noaptea vine peste noapte” însuși, ci, mai ales pentru celălalt, „aproapele”
(Drumul vieții); „Și noaptea vieți-i cât o noap- său totuși încă „departe”, tocmai pentru acest
te” (Sunt); acest gen de figuri de stil amplifică „aproape” vrea sufletul poetului să vină să
în mod tainic nivelul abstracției (meditației, se deschidă, să-și plângă amarul și să-și cânte
contemplației), cheia actului liric fiind identi- bucuriile și dragostile, să-și depene amintirile,
ficarea unei stări afective aparte, nașterea unei să-și aline dorurile, nostalgiile: „În lumânări ard
emoții pure din sentimentul descris, asemenea flăcările-Învierii, /Când pentru voi cu sufletul
unui perpetuum mobile fără sfârșit. O astfel de durerii scriu” (Sufletul durerii).
metaforă dublă (de ordinul II) ridică misterul Deși poetul anunță în mod resemnat: „Îmi
ideației la cote maxime, esența ideii relevându- port viața sub hamuri și jug, /Cu viața speranței
se lectorului asemenea unei păpuși matrioșca învinsă”, el știe totodată că „sufletul așteptă-În-
sau unor foițe de ceapă: perspectiva fractalică în viere”, și că forța iubirii poate șterge oricând
arta poetică. „bruma căzută sub lacrimi de lut” (Forța iubirii).
De asemenea, poetul excelează în sineste- Venirea în suflet a iubirii ar fi astfel salvarea
zii amețitoare, surprinzătoare, amestecă într-o vieții, însă drumul pe care poate „veni-pleca”
alchimie lirică aparte, senzații dintre cele mai aceasta, evident este poezia. Conștient de uni-
nebănuite: tacticlo-olfactive, auditivo-gustati- versalitatea morții, a plecării în lumea umbre-
ve, termo-vizuale sau kinestezice: „În rădăcini lor, poetul vede absurdă lupta „străinilor” pen-
copacul e nud /Izvoarele înverzesc în ape /Aș tru pământ: „Prin viața mea trec azi străinii, /
vrea să vin, dar nu aud /Când timpul viscolit Sub roți de vânt se tot rotesc, /Pentru pământ
începe” (Cer); „Sub guri de vânt timpul sărută, / se bat, ca hunii, /Cerându-și dreptul omenesc...
Livezi în floare se rotesc, /Mireasa vieții parcă-i Eu nu vă spun că am dreptate, /Eu nu vă cert
mută... /Când vin la voi, să vă găsesc”. Acest că m-ați certat, /Aștept iubirea de mai poate/
amestec de senzații, plus figurile de stil sur- Să facă azi din nou păcat”, dar, concluzionează
prinzătoare, vin practic să construiască o lirică poetul: „Și poarta vieții ne unește, /Sub numele
de emoții și sentimente, o poezie nu neapărat nopții-noptând” (Umbra nopții).
a gândului abstract (gnostică), ci mai curând Se observă ironia fină a poetului în fața
o poezie existențială, a trăirilor lăuntrice, în care inutilității sentimentului de ură, pentru el
sentimentele înseși devin personaje vii ale creu- emoțiile și sentimentele negative, care vin să
zetului sufletului de poet. Nu întâmplător în strivească ființa, prezența celuilalt, sunt fără
lumea sentimentelor poetului „tăcerea tace”, îndoaială absurde, lipsite de sens. O dată ce
58 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
„murim cu toții încet”, ba chiar de dimineață:
„Murim: A câta oară azi murim?”(Fântâna-i
plină), poetul nu mai găsește rostul unor astfel
de trăiri precum ura, invidia, gelozia, răutatea
benevolă, etc. Mai ales că este bine știut fap-
tul că clipa neașteptată, nevăzută este mereu
aproape de venirea sau plecarea noastră: „Ecoul
se sparge prin râuri de nori, /Și roua sângerează
lumină” (Intrigare); „Și noaptea e plânsă toată, /
Găleți cu lumină coboară din cer, /Când iubirea
plânge cu lacrimi de fată/ Și timpul se naște din
mister (Mister).
Chiar dacă uneori poate avea și „un suflet
de zăpadă”, din care de fapt se naște lumina:
„Lumina din zăpadă se naște” (Norii durerii),
poetul nu ezită să enumere ce anume îi place
foarte mult din această prezență vie în care fiin-
țează: îmi place „amurgul”, „drumul”, „izvoa-
rele”, „frunza”, „gutuiele”, „fânul cosit”, „pădu-
rea”, dar mai ales „vinul cercuit în butoaie”,
„Când chiuie timpul și paharu-i plin” (Îmi place).
Dumitru Petraș nu este nicidecum un adulator
al morții, cum mulți alți confrați de generație se
autointulează, dimpotrivă, el este un mare poet
al vieții, un suflet plin de doruri, „înnebunit” de
altfel de viață și de natură. În sufletul poetului
armonia naturii cu întregul ei plin de viață se
înfrățește cu armonia trăirilor. În acest univers
armonic „timpul” însuși devine un element al
naturii, poetul însuși devine un copac viu cu
„rădăcini curbate”, înfipte adânc în pământ,
gata fie să înflorească, fie să rodească.
Pe lângă dragostea sa neobosită pentru
viață și natură, poetul Dumitru Petraș își pre-
zintă prin versuri simple propria viziune filoso-
fică a vieții: plină de lumină și speranță, crezul
său artistic și filosofic militant: „Încerc să spun
la fiecare: /Cu dragoste, poți birui!” (Încerc).
Remarcabile sunt și poeziile ce au ca titlu
adverbul de loc „aproape”, respectiv conjuncția
rejectivă „nici”. Repetiția acestor vocabule de la
începutul până la finalul poeziei, într-o gradație
continuă a trăirilor, plasează registrul medita-
tiv al liricii în zona relativității generalizate, a
vulnerabilității ființei antropice în fața impla-
cabilei treceri a timpului, dar și a confruntării
totale cu indiferența și disprețul lumii față de
valorile inestimabile ale trecutului și mai ales
ale vârstei nevinovate ale copilăriei: „Aproape
că înțeleg mai bine/ Aproape și tu poți ști cine/
Aproape iarna viscolește-n mine, /Aproape rău,
aproape bine.... Aproape plec/ Și n-am plecat”
(Aproape). Adverb de loc sinonim cu „probabil”,
„posibil”, aproape trimite alături de „nici-nici” la
ideea unei transmutări a tuturor valorilor a lui

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 59


Fr. Nietzsche, la „dincolo de bine și de rău”, la lor, poetul truditor întotdeauna va găsi ceva de
reafirmarea valorilor eului în sens de forță vie a voin- dat sau de păstrat: „Mai am o doină de vânza-
ței de a fi: „Nu mi-ați adus nici apă, nici vânt/ re/ Mai am o lacrimă de dat/ Mai am speranță,
Nici cireșe amare, nici un cuvânt,/ Nici coroana peste zare /Mai am privirea unui sat (Mai am).
copacului înflorind, /Nici nu mai aștept, nici nu Evident, aceste comori sunt neprețuite, și așa
mai sunt!” (Nici). cum spunea Hristos în Sfânta Scriptură, nici
În fața viziunii decadente asupra furii nu le fură, nici carii nu le poate strica.
existenței, așa cum o arată civilizația Oricât ni s-ar părea nouă că totul este
postmodernă, poetului nu-i rămâne decât o pierdut, că nu mai există nici o speranță de
singură variantă: nietzscheană în atitudine, dar înfăptuire, iată că nu știm niciodată când „tru-
creștină în esență și soluție: „Nici nu mai aștept, pul vieții se trezește/ Ca un ecou uitat în uni-
nici nu mai sunt!”; poetul nu mai așteaptă ceva vers/ Chiar visul vine și zâmbește” (Când trupul
bun din partea contemporaneității, a alterității ce ți se trezește...). Inspirația poate veni în orice
indiferente și a societății decăzute în care totuși clipă, când nu te aștepți, speranța reînvierii, de
trăiește, drept pentru care alege să nu mai fie asemenea, drept pentru care este inutil să pro-
pentru aceasta vreun sprijin, reper, speranță. testezi, să deznădăjduiești, să te lași bătut de
Poetul este resemnat de faptul că existența sa „greul ceasurilor”.
sublimă nu are de-a face cu valorile decadente De altminteri până și plecarea noastră
promovate de postmodernitate, drept pentru este o bucurie, deoarece poate fi o „întâlnire cu
care preferă să nu mai aștepte nimic și să fie ca stelele” și cu străbunii „nemuritori” (Glas în fața
și inexistent pentru aceasta. porții). Întreaga viață a poetului, prin actul cre-
Cu toate acestea, poetul privește cu încre- ației sale, reprezintă o adevărată rugăciune de
dere în viitor, meditând frumos asupra ideii că invocare a luminii, nu pentru sine, ci mai ales
orice act al gândirii, oricât de înălțător ar fi, pentru lumea pe care o lasă în urmă după ple-
trebuie șlefuit cu trudă prin încercările riscante care sa: „Tămâia arde peste rugăciune; /Sub foc
ale faptelor. Înfăptuirea creației trebuie îndrepta- de lumânări încins, /Când chem lumina pentru
tă cu grijă spre viitor, însă în permanență să se lume/ Și la plecare vers am scris” (Am așteptat).
țină cont de obiceiul din străbuni, continuita- Sângele creației, de asemenea, este mereu viu
tea firească a lucrurilor, fără de care nu există pe cruce, doar așa poetul poate adormi liniștit.
progres: „Opriți timpul ce visează /Gândul Chiar dacă „noaptea” – simbol al morții,
să-l rotiți în mâini, /Cum olaru-n lut lucrează/ doarme peste „ger”- simbol al relațiilor lip-
Obiceiul din străbuni (...) Sunt aproape de ple- site de afecțiune între oameni, totuși, venirea
care, /Drumul vieții mi-i pe roți, /Dacă plec, vă noastră „aici”, în această lume, ori „dincolo”,
las uitare/ Și iubire la nepoți” (Opriți timpul). în cealaltă lume, este cea care ne unește, indife-
De altfel, oricât ne-am strădui să înfăptu- rent de statutul social, politic, cultural, care ne
im binele în lumea aseasta, ne simțim vecinic etichetează: „De poți veni, venirea ne unește, /
datori, poetul însuși o recunoaște, având chiar Când noaptea doarme peste ger” (Umbra gân-
regrete și mustrări de conștiință pentru că nu dului). Indiferent de formele plecării noastre în
a reușit „să dea iubire și la moarte” și că nu lume pentru a dobândi „mărul copt al vieții”
a putut arunca „lumină și-n morminte” din (cunoașterea), poetul crede cu tărie în nevoia de
cauza, probabil, a „trupului vieții” aflat în păca- a asculta întotodeauna de glasul originii noastre,
te (Mă simt dator), rușinea cea mare având-o singurul care nu ne uită, singurul care ne poate
mai ales față de strămoși, față de gloria trecută da liniștea dorită: „Glas în formă de iubire /Tu
a timpului deja pierdut în care toate erau mai de mine n-ai uitat /Glas de mamă legănat” (Glas)
așezate, mai împlinite decât în prezent: „Mă În ciuda neîncrederii acordate criticilor
simt dator și încă bine, /Privesc cum plânge via nefondate, sau pur și simplu a impardonabilei
în cerdac /Și drumul din iubiri cum vine/ Cu lipse de respect pe care ceilalți i-o afișează
pasul timpului de Dac” (Mă simt dator). direct/indirect personalității poetului, D. Petraș
Dar oricâte regrete am avea nu trebuie este, totuși, conștient de valoarea sa, întrucât
niciodată să renunțăm la luptă și truda con- libertatea de exprimare și creație este și toată
tinuă, poetul însuși ne mărturisește: „Citesc, averea sa: „Deschid cuvinte ca să pot vorbi/
respir și beau lumină, /Pe trupul vieții cruce-mi Când floarea înflorită mă îmbată, /Încerc din
fac, /Aștept zăpezile să vină/ Încercuit de gân- nou să pot iubi, /Cu liniștea, rotită-n roată (...)
duri, tac” (Clipa vieții). Oricât de înnegurate și În suflet am zidit cetate, /Chiar dacă voi îmi
demne de dispreț ar fi vremurile cu valurile spuneți, ăl!” (Să pot vorbi).
60 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
Poetul este conștient că a venit „ceasul Metafora „lacrima timpului” din titlu
deșteptării”, când „sufletul începe să vorbeas- sugerează necesitatea absolută a jertfei pen-
că”/ Când clopotul durerii răsună-n infinit” tru a dobândi Infinitul- eternitarea ființării cu
(Ceasul deșteptării), ca prin această deșteptare Speranța din Lumină: „Plânge grâul în pâine
să poată într-un final împarte „iubire” la toți: când se coace, /Ușa Speranței o văd înfinit, /
„Săgeata plânge în zăpadă, /La Carul Mare mai Pe zarea deschisă ce-mi place /Cuvânt peste
schimb roți, /Aștept iubirea să mă vadă, /Din clipă zidit... (Ora plecării). „Grâul de pâine” este
ceasul vechi împart la toți (Ceasul vechi), destinul echivalent „cuvântului” din poezie, care, atunci
poetului are în acest sens dimensiuni cosmice, când se coace pentru a hrăni lumea trupului
el poate schimba căderile de destin („La carul sau a spiritului, plânge cu dor neobosit de viață,
mare mai schimb roți”) ale confraților săi întru anunțând bucuria jertfei. Nu datul finitudinii și
„venire”, mai ales prin iubirea sa infinită, prin temporalității noastre reprezintă o dramă a fiin-
visele sale veșnic neîmplinite, prin puterea sa ței, așa cum au afirmat și unii filosofi existenți-
nebănuită de ne învăța din nou să sperăm din aliști moderni (Martin Heidegger, J. P. Sartre,
nou, prin dorința de a lupta pentru înfăptuirea Emil Cioran), adevărata dramă-tragedie este
binelui, fără a ne fi vreodată frică de eșec. În „fuga de cruce”, nemulțumirea față de actul
această ordine de idei, până și uitarea are un rost, jertfei.
iar anonimatul poate fi o virtute: „Infinitul uită să Faptul că majoritatea verbelor din poem
mă cheme/ Și veacul uită c-am plecat” (Uitare). sunt la prezent persoana I, singular, indică
Dacă ar fi să încerc o metainterpretare prezența vie a eului liric, importanța deosebită
a volumului Lacrima Timpului semnat de pe care autorul o acordă subiectivității, vizi-
Dumitru Petraș, aș lua cabalistic prima și ulti- unii personale asupra lumii, pe care, privită
ma poezie la rost, dând în vileag ceva oarecum din afară lumea ar trebui să o învețe. Poezia
în afara planului nostru hermeneutic obișnuit: Învăț este sugestivă în acest sens: „Învăț păsă-
pentru a-și pregăti „ora plecării”, autorul invo- rile Timpului să zboare, /Învăț izvorul cum să
că în mod ironic „o conferință de presă”. Să curgă... /Învăț Timpul Iubirii să iubească... /
nu ne pripim însă, conferința este chiar poezia Învăț Speranța să știe că-mi pasă/ Când Iubirea
poetului însuși și nu reprezintă nicidecum o ninsă se face frumoasă”. În acest poem poetul
conferință solemnă, cu jurnaliști hulpavi, agre- anunță puterea însăși de a fi a persoanei, întru-
sivi, răuvoitori, care nu fac decât să ia cu asalt cât eu sunt cel care „așez lumină peste suflet /
persoana distinsă a poetului în cauză, tocmai Ca să pot vedea afară...” (Învăț).
pentru a o prezenta ca subiect de știri mondene Lumină, Adevăr în sine nu există pentru
sau cotidiene: ziariștii suntem noi, cititorii, dar mine, atâta timp cât sinele meu nu este dispus
și fiecare trecător prin fața existenței. Autorul o aducă în lumea proprie, să armonizeze cumva
se lasă asaltat de străini chiar și „două veacuri” interiorul cu exteriorul, viața sufletului cu viața
cât stă la masă cu ei, iar vizavi de întrebări nu lumii, Subiectul cu Obiectul. Pentru poet toate
se arată nicidecum intimidat, ofensat sau ridi- clipele vieții în adâncul semnificației lor pen-
culizat; dorința lui e să „ciocnească stele pline tru ființa vie, conștientă de sine, au aceeași
cu vin (...) și să bea lumina toată până în zori” forță semantică, atât clipele de „începuturi”,
(Conferința de presă). cât și cele din „amurg” au miros de sărbătoare.
Pentru D. Petraș existența unei ființe vii, Fiecare secundă arde după dorul veșniciei, de
cum este cea a poetului, nu este nicidecum un aceea, Timpul devine un altar pe care se jertfește
„eveniment” ce trebuie menționat undeva într- continuu sufletul poetului însuși. Forța eului liric
un registru al competitivității oficioase, pentru este atât de mare, încât la strigarea sa, până și
poet existența își afirmă substanța mai ales prin drumul calcă peste poet și poetul peste drum:
„lacrima timpului”, pentru a ajunge în cele din „Strig drumului că calce pe mine/ Din foc scot
urmă la „luminia deagostei”. Autorul nu plânge timpul mocnit, /Când aerul în infinituri se ține
deloc „scurgerea implacabilă a timpului” și nu /Și lemnul din Cruce a-nflorit” (Izvorul crucii).
tragediază faptul că „suntem cu toții muritori”, Prin forța cuvântului care se revelează fie
așa cum afirmase jurnalistul Traian Apetrei în ca și strigare, ori ca și cântec/descântec, invo-
prefața volumului. Afirmațiile din finalul pre- cație, dar niciodată blestem, se naște în lume
feței sunt desigur concludente și rezumă crezul timpul speranței - eu sunt propriul creator al
poetic al autorului: „viața merită trăită”, atâta lumii mele interioare, ar striga cu lacrimi de dor
timp „cât te obsedează lumina”12. literară? Prefața la „Lacrima Timpului” de Dumitru
12 Traian Apetrei, Certificat de bună purtare în lumea Petraș, Editura Quadrat, Botoșani, 2014, p. 6

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 61


poetul și acest fapt nu i-l poate lua nimeni nici- lacrimilor”: „Deschid infinitul vieții și strig, /
odată, oricâți străini ar dori să-i fure comoara Vâslind prin lacrimi lumina apare/ Când plânge
infinită a sufletului: libertatea de a crea, de a făuri Timpul cu lacrimi de frig/ Pe drumul plecării
lumi noi spirituale prin cuvânt, imagine, gând, atât de mare” (Lacrima timpului).
emoție etc. De altfel, poetul e conștient de nece- Pentru poetul Dumitru Petraș a fi în timp
sitatea proniei divine, atunci când: „Gândul nu este un blestem, o corvoadă, un chin, o
în rădăcini s-a întors/ Pământul respiră prin insuficiență ontologică, un neajuns, ori o cădere
voința divină /Iar candela dă lumina mai jos,/ (cf. Emil Cioran), dimpotrivă, timpul dat fiin-
Pentru clipa ce așteaptă să vină (Așteptare). țărilor este un dar, o binecuvântare, un drept
Timpul însuși ce are să vină, dar și cel care a divin, o comoară prin care dobândim în mod
fost ființează doar în măsura în care el însuși se paradoxal însăși Neuitarea și Eternitatea. Doar
jertfește pentru veșnicie, asemenea unei candele prin „focul” și „lacrima timpului” este posibilă
în rugăciune. trăirea de către subiect a Iubirii, ca sentiment
Drumul vieții este asemenea unei euharis- al Veșniciei, ca stare fericită de a fi. Pentru D.
tii cerești, cosmice, la care pâinea și vinul sunt Petraș timpul este un prieten, prin el învață
elementele esențiale pentru a te hrăni din veș- așteptarea ca virtute esențială pentru intrarea
nicie: „Scot grâul din pâine să crească/ Beau în Împărăția Cuvântului, a Iubirii și a Speranței
vinul, prin crengi de vânt/ Invit lumina cu mine plină de Lumină.
la masă, (...) /Steaua Polară când cerul e plin” În sufletul poetului totul se manifestă la
(Drum). Bucuruia pentru cunoaștere se eviden- dimensiunile univerului autohton: beția vieții,
țiază prin leitmotivul „luminii”, pentru poet iubirea, lumina, cerdacul casei părintești, dorul
adevăratul ospăț al ființei este unul care vizează etc: „În târgul lui Botoș, toamna te-mbată, /
Adevărul, Veșnicia, Frumosul, Bucuria de a fi, Busuiocul adoarme în oala de lut/ Și dragostea
Puritatea Copilăriei regăsite abia la finalul dru- vine în zâmbet de fată, /Iar Cotnarul se lasă
mului nins - liniștea mult dorită pe care o află în băut (Beție). Spațiul și Timpul au dimensiunile
fața dragostei ce crește: „Iar liniște iubită ce-am sufletului nord-moldav, voioșia zgomotoasă
lăsat /O regăsesc în forța dragostei ce crește” (Te plină de doruri ale ființei românești ce se auto-
cuprind). definește: „Eu sunt un om simplu, / O bucată
Poezia ce dă titlul volumului, „Lacrima de pământ/ Ruptă din satul Boscoteni/ Comuna
Timpului” (231 poezii dintre care 21 conțin în Frumușica” (Cine sunt eu).
titlu sintagma „timp”), în ceea ce privește stilul, Pentru poetul Dumitru Petraș „universul”
versificația, dar mai ales tematica și mesajul, însuși înseamnă „acasă”, iar „Timpul este servit
trimit la sonetele lui Vasile Voiculescu; în spa- la masă,/ Când vrea din cioburi, iubirea să refa-
tele meditațiilor înalte asupra trecerii timpului, că” (Gânduri ascunse). Poetul nu vrea nicidecum
ascunzându-se de fapt viziunea creștină ortodo- o iubire abstractă, impersonală, încât din preapli-
xă asupra timpului, de unde întrepătrunderea nul ei oamenii să nu se mai iubească, poetul și
leitmotivului „luminii” cu cel al „timpului și al omul D. Petraș dorește în schimb o iubire care
62 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
face arborele bătrân al copilăriei sale „să rămână și mai ales înstrăinarea tot mai accentuată între
în livadă”, o iubire vie, concretă, a cărei sămânță oameni: „Ceasul durerii deschide o poartă /Când
„va rodi din plin” (Sămânța iubirii). voi vă înstrăinați de voi” (Glasul durerii); totot-
O altă conștiență vie a poetului e aceea dată este conștient de fragilitatea iubirii în doi,
că orice încă crud, necopt este supus în mod dar și a iubirii umane în genere: „Și văd durerea
implacabil vulnerabilității; „Ninsoarea și vân- rugându-se-ntreagă,/ Ocrotitoare cu iubirea din
tul doboară copacul crud/ Și Steaua Polară noi” (Timpul așteaptă). De aceea, „La capăt de
veghează peste lumina udă/ Iar noaptea aleargă drum Timpul așteaptă/Cupa Iubirii să-ntâlneas-
nebună cu trupul nud/ Când clipa curge grea că,/Sub zarea ninsă și uitată/Vrea Fericirea să-i
în oceanul de vreme crudă” (Gânduri). Și chiar zâmbească” (Idem). Asemenea Creatorului plin
de-i obosită, noaptea vieții curge năvalnic peste de iubire și înțelegere, oricât de nesuferită ar fi
ființa poetului, acesta „bea lumină din cuvânt / lumea în păcatele ei, poetul nu o urăște: „Din
Când flacăra Iubirii ajunge /Din zenitul boltei, dragoste iubesc această lume (...) Să vin la voi nu
aici pe pământ” (Muguri albi). Oricât ar fi de voi uita” (Din). Lacrima timpului fiind o metaforă
ninse, „iubirile” înmuguresc, iar speranța dra- a înfrățirii întru suferință – conștienți de împărtă-
gostei se întoarce, căci „secunda timpului” tace, șirea comună a acelorași forme de destin, lupta
nu este o forță distrugătoare a tinereții, ci este noastră trebuie să sfârșească totuși în Lumină,
„ca focul ce arde în frig” (Muguri albi). Speranță, Iubire și Visare eternă, întrucât „În
Ca și în celelalte volume revine obsesiv umbra durerii se vede Iubirea... /Când lumina
tema „așteptării”, de data aceasta Timpul însuși Iubirii sărută Iubirea... /Și drumul Speranței se
ca un personaj mitic, fabulos, ființând parcă pierde” (Umbra durerii). Iar asemenea Speranței,
undeva într-o lume a misterelor este așteptat durerea izvorâtă din lupta pentru Viață și Adevăr
pentru a naște iubire, pentru a-l chema astfel trebuie și ea respectată: „Respect durerea din
pe poet acasă: „Aștept timpul să nască iubire/ lacrimi când pleacă” (Respect). Pentru poet, sufe-
...Aștept Timpul să mă cheme acasă,/ Aștept rința are aceeași valoare a demnității, ca și spe-
din suflet ziua frumoasă! (Aștept). Alteori, poe- ranța. Nu poți spera la lumină, când nu ai suferit
tul regretă „iadul de sânge” din oase (Iadul de deloc pentru ea; adevărul și iubirea se câștigă
sânge), iar „Timpul deși uită cum se duce, îi prin multă trudă, osteneală, efort. Nu primim
face ca „speranța să pară că plânge”, pentru nimic gratis, totul are un preț și nu putem rămâ-
că „atâta timp cât pe crucea răstignirii e încă ne vieții datori cu ceva, oricât am încerca noi să
sânge”, noi „uităm de înțelepciune” (Vântul fugim de plata cuvenită, să înșelăm pe ceilalți,
Iubirii). Pentru D. Petraș existența însăși este ori destinul.
asemenea unei „gazde” neprimitoare căreia îi Cu toate acestea, forța vie, etern lucidă
trebuie plătite datoriile la timp, în caz contrar, a ființei poetului trebuie să treacă mereu „peste
sufletul riscă să hoinărească pe „drumuri”. Cu lacrimi”, chiar dacă „fără milă” ceilalți îl lovesc
toate acestea, poetul are o relație forte bună cu încă, răpindu-i până și „copilăria senină” (Voi
trecutul: „privesc trecutul ca pe-o frumoasă mă loviți). Rostul ființării nu se construiește
fată/ Și tot trecutul mă iubește” (Trecutul), poe- de aiurea, căci numai lumina îi poate împlini
tul fiind cu totul stăpân asupra timpului: „Din poetului „visul liniștii” și îi poate da „sufletul
ceas secunda o rotesc cu mâna/ Când visele ple- curat” pentru marea „zi a iubirii”. Orice ar fi,
cat mă vor” (Clipa). De altfel, poetul vede „tim- poetul trebuie să spere mereu, chiar și dincolo
pul răsturnând lumina”, iar „iubirea încinsă de de speranță – existența sa să-i fie o rugăciune
libertate” (Am găsit). infinită spre „Gravitația iubirii”. Acesta nu
Dorința perpetuă a poetului, asmenea este doar un crez asumat cu demnitate de poet,
visului mereu nevisat este ca „Departe de timp, este chiar anunțul profetic, mistica luminii și a
departe de casă /Îmi curge în suflet iubirea” speranței în chiar interiorul nopții târzii sau a
(Dorință), la capătul de drum, chiar în dezor- „veacului vieții”.
dinea vieții, totul se scaldă în lumina cosmică, Un al simbol des întâlnit în volumul de
astfel că și gândul alteori nins, rece, zbuciumat, față, în legătură directă cu tema timpului și a
„mustește de iubire” (Capăt de drum). Senzația lacrimilor, este reprezentat de imaginea când
generală pe care o lasă imaginea poetică este feerică, când sumbră a nopții: „Și noaptea e rudă
aceea de seninătate resemnată, plină de lumină cu mine /Murim amândoi și înviem odată” (Și
și iubire mereu verde, indiferent de greul vieții. noaptea); „Scot noaptea din Univers cu rădăci-
Poetul nu regretă trecerea timpului, ceea ce-l nă” (Valea plecării). Dorința poetului este de a
doare însă este înstrăinarea de locurile natale, ieși din noaptea minciunii pentru a ajunge la

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 63


lumina adevărului: „Strig noaptea să iasă din viței de vie...” (Dincolo de Speranță).
noapte, /Mărul copt să iasă din măr, /Secunda O figură de stil des utilizată de poet în
din Timp cât mai poate, /Păcatul iubirii din ade- volum este comparația hiperbolizată, care în sti-
văr” (Noaptea Secundei). „Mărul” este evident lul nostalgic-feeric al liricii sale capătă valențe
aici simbol al adevărului, iar „secunda” repre- unice, fermecătoare din punct de vedere estetic:
zintă clipa veșniciei, care prin iubire se opune „candela arde cât o lacrimă de om” (Margini
trecerii Timpului. de râu); „Iubirea rămâne verde cât o pădure”
Poetul Dumitru Petraș nu ezită a se lua (Capăt de drum); „Ca niște flori de lumină ful-
la rost cu așa zișii critici literari care din invi- gii se duc” (Frigul iubirii); „Luna plouă cu aur,
die sau răutate benevolă îl ironizează sarcastic ca un vin domnesc” (Departe); „Când vântul
prin crâșme sau cafenele. Poezia Voi mă cri- respiră cât o vale” (Clipa clipei); „Copacul râde
ticați amintește de celebra poezie a lui Mihai ca un om” (Gânduri); „O frunză uscată cât ora
Eminescu, Criticilor mei, oglindind într-un mod luminii” (A mai rămas); „Stă vântul nins ca un
realist brutalitatea cruntă a vieții literare româ- bătrân prin viață (...) Rugina din clopot răsună/
nești actuale. Criticii sunt mai degrabă cârcotași Ca un secol dogit și greu” (Timpul dator); „Văd
de renume, „dulăi ascunși după pahare”, care amurgul sub noapte dezvelit/ Ca pe-o femeie la
s-au adunat în haită doar pentru a sfâșia sufle- marginea timpului (Ora plecării).
tele umile și curate ale poeților: „Vă publicați în În această bucurie simplă de a fi propovădu-
funcții literare,/ Pe cei mai buni nu-i întâlniți / ită mereu de poet până și Timpul poate fi îngro-
Sunteți puterea în uitare /Când nici pe voi nu vă pat cu capul spre vale, iar clipele i se par „un joc
doriți” (Voi mă criticați). de iele” (Timpul). Iar această bucurie plină de
Găsim aici o veritabilă radiografie a lumii speranță pe care o caută poetul nu poate avea
literare românești actuale, pe care poetul de decât dimensiuni cosmice-universale, miza stă-
față o privește oarecum cu indignare și dispreț. rii de a fi în iubire este infinitul – noaptea nu
O întrebare parvine, totuși, ce au cârcotașii poate fi altfel decât împânzită de stele, cerul
hăitutitori cu cel care „numără lacrimile în însorit, iar râul mereu înflorit ori înfrunzit,
ape cum curg” sau „sărută lumina cu gânduri iarba însăși este „stelară”; iar gândul poetului
curate”? (Drum frumos). A râde de anacronia este foarte rar trist, ori obosit, căci mereu „se
unui poet, indiferent de poziția sa în podiumul zbate-n lumină” (Gândul).
literaturii, în opinia unui iubitor de poezie, Pline de imagini poetice surprinzătoare
mereu sincer și onest, este o impertinență, o lirica poetului Dmitru Petraș poate fi ușor vizu-
blasfemie perfidă la adresa sufletului. Oricum, alizată în tablouri memorabile și de asemenea
într-o lume în care „Speranța se vinde pe cinci recitită pe fundaluri sonore ambientale, trăirile
lei”, o astfel de atitudine anti-spirituală este la pline de vibrație ale poetului depășind cadrul
ordinea zilei, ba mai rău, impostura, batjocura, static al cuvintelor, care prin multitudinea de
indifernța sunt dominante, iar lumina, binele, verbe de mișcare se împletește cu zona dan-
frumosul sunt iluzorii. sului cosmic, a picturii simboliste ori chiar
„Izvorul” și „fântâna” sunt alte ele- astrale, de factura imaginarului vizual al lui
mente ce revin obsesiv în lirica poetului D. Sabin Bălașa, ori a baladelor lui Eugen Doga:
Petraș, sugerând nevoia existențială absolută de „Când lumea doarme pe patul de lut. /Sărut din
întoarcere la originile tainice ale propriei fiin- palme lacrimi și izvoare... (Aproape toamnă); „A
țe. Evident, aceste elemente nu pot avea altfel toamnă gutuia miroase într-una,/ Trupul apei
decât dimensiuni cosmice, împletindu-se armo- stă pe o pânză de nor, /Când busuiocul sărută
nios cu lumina ca într-un joc al sărutului plin de lumina /Și-mbrățișat cu o stea din stele cobor”
dor și de iubire: „Lumina-n segmente coboară-n (Întoarcere).
fântână, /Ceasul iubirii se mișcă în lut, /Când Prin „ecoul îndepărtat” al ființei, poetul
apa adoarme sub nimb de lumină/ Și timpul se recunoaște faptul că mai are „doi pași” și „poate
zbate să plângă-n sărut... (Fragmente de lumină). să plece”, atâta vreme cât „a trecut prin veacu-
Un alt element specific liricii poetului D. Petraș, rile toate”, iar păcatele și le-a plătit cumva „în
care apare mai frecvent în volumul Lacrima rate” (Doi pași); zâmbetul îl însoțește mereu,
Timpului este „livada” din grădina satului său mai ales când plecarea sa se oprește pe „drumul
natal, alături de „via” care capătă dimensiuni iubirii”. De o remarcabilă subtilitate și delica-
mitico-magice: „Ușa-n țâțâni se rupe să cadă/ tețe este versul „gândul se rupe în flăcări de
Grădina-n ninsoare așteaptă să știe /De mă va lut” (Gândul), modalitatea prin care eul liric se
duce gândul direct în livadă, /Sau între corzile raportează la metamorfozele nedeterminate ale
64 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
cunoașterii, în poezia lui Dumitru Petraș fiind lumina, ca pe elementul divin primordial în
aparent duplicitară (când durere și tristețe, care fiecare se va întoarce în cele din urmă și va
majoritatea imaginilor poetice amintind de nin- conștientiza că e ființă de lumină, că oamenii tre-
soare, când bucurie și lumină); gândul poetului buie să fie în esență (fapt pentru care au și fost
fiind mereu ceva ne-împlinit: „Numai durerea creați) fii ai luminii, ai păcii și ai dragostei plină
știe să-nțeleagă/ Departe, aproape când sunt” de speranță, creatori ei înșiși de bine și frumos.
(Frunza luminii). Vorbim de o mistică a luminii, în care
În poezia Glasul Speranței, poetul parcă speranța însăși se întrupează: „Lumina să urce
își cere scuze într-un mod grațios de însuși încă mai trudește... Numai lumina urcă în lumi-
faptul că există pe lume: „Dau găuri în vânt să nă” (Numai lumina); „Așez lumină în cuvânt
ies afară, /Un bulgăr de aer mă vede că sunt, / zidit” (Și toamna), poetul având rolul de prim
Lumina stinsă se stinge iară /Și glasul speranței creator, cel care așează, orânduiește frumos
plânge-n cuvânt” (Glasul Speranței). Ai senzația logosul în creație: „cuvânt zidit”. Chiar și ninsă,
că lumea spațio-temporală nu trebuie să se îndu- lumina poate cuprinde veacul pentru lume „cât
ioșeze sau să se rușineze de prezența sa în lume, un sat” (satul = simbol al veșniciei). Poetul este
oricum abia „face punte clipei cât o zi” (Numai conștient permanent de poziția sa taumaturgi-
Timpul). Poetul și-ar sacrifica până și propria că și de rolul său de ființă înzestrată cu darul
liniște a ființei din urmă, numai ca ecoul vieții creației sau recreației lumii - autoritatea fonda-
să se vadă cumva în Univers: „Aruncați liniștea toare prin excelență. Aceasta, cu cât la finalul
să vadă /Ecoul vieții-n Univers (Focul vieții). acestui act creator stă împlinirea profetică de a
Peste dialectica necontenită a gândului, se naște mereu iubirea în oameni: „Aș aduce fântânii
adaugă și incertitudinea ființei. Totul pare a-și puțină apă, /Din curcubeul nopții prea-sfânt,/
uita rostul ființării, o dată ce finitudinea și tem- Aș ruga iubirea în oameni să-ncapă/Și eu de
poralitatea au introdus în joc devenirea, pare bucurie să cânt” (Aș lăsa). Poetul este dispus să
că totul cade sub îndoiala metodică de tip car- se sacrifice total pentru ca acest ideal de iubire
tezian, ori totul trebuie suspendat, ca în feno- și speranță să se împlinească: „Las orele în ceas
menologia husserliană: „Mă întreabă candela să se odihnească/În clipa de mâine aș muri
dacă mai este candelă... /Lumina se întreabă puțin, /Lăsând copacii să rodească,/Iar via să
dacă mai este lumină/ Și întrebarea întrebărilor mai nască vin” (Aș lăsa), acest fapt devenind o
se adună/ Sub lacrimi de apă, sub lacrimi de datorie sfântă: „Aștept visele toate să-nceapă
fum...” (Întrebări). /Când viața plecată mă vede dator”, poetul
Inevitabil se naște și „umbra durerii” care având printre muritori rolul de a proteja, cânta
excelează în celebrarea imaginilor oximoronice: și respecta viața chiar cu prețul morții, dar pen-
„Și clipele mor în fiecare clipă.../ Numai gândul tru a putea învăța universul acest mister, poetul
se naște în alt gând.../ În umbra durerii se vede trebuie să așeze mai întâi lumina peste suflet:
Iubirea/ Cu zăpada ninsă în flăcări de apă” „Așez lumina peste suflet/Ca să pot vedea
(Umbra durerii). Cu toate acestea, nu avem de-a afară” (Învăț). Acest fapt este și condiție onto-
face cu o soluție dualistă a ființei și nici monis- logică proprie ființei poetului, el nu are cum
tă, individualitatea capătă sens mai degrabă să se sustragă de la acest destin creator: „Port
odată cu regăsirea de sine în universul feeric al Universul vieții după mine” (Sevele durerii).
copilăriei, ori în rugăciunea și bucuria, liniștea Pe lângă „lumină”, „timp”, „casă părin-
și lumina creștină a vieții: „Candela aprinsă se tească”, „livadă”, „cerdac”, „vie”, un alt ele-
naște din vid/ Lacrima Timpului curge toată/ ment cheie în universul poetic a lui D. Petraș
Aprope mi-i sete, aproape mi-i frig, /Aproape este drumul, devenit chiar personaj mitic însu-
durerea mă doare/ Când prind lumina în brațe flețit cu puterea magică de a deschide miste-
și fug” (Aproape). rele existenței: „drumul se vede sub pasuri
Dorința ultimă a poetului pentru cititor oftând”(Drumul), martor al suferințelor și nepu-
se evidențiază în următorul vers: „Dacă aveți tințelor noastre, deși este mereu călcat în picioa-
Timp, iubiți lumina!” (Amurg senin), totodată el re rămâne un simbol viu al statorniciei. Ai
dă și rețeta pentru cei care se îndoiesc încă de impresia că poetul poartă mereu cu el, oriunde
forța poeziei: „Iubesc iubirea și pe cuvânt/Când merge și în orice clipă ar fi, întreaga natură
clipa iubită mă lasă” (Clipa iubită). Asemenea feerică, sălbatică, dar și suavă a copilăriei:
fizicienilor cuantici (Einstein, Telsa, Hawking) pădurea cu freamătul și tristețea ei specifică,
poetul Dumitru Petraș este conștient de faptul fântâna, izvorul, gârla, noaptea, anotimpurile,
că totul este lumină și de aceea cântă cu bucurie zăpada, ploaia, toate sunt încadrate mitic aici;

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 65


drumul, ca și copacul – elemente ce reprezintă re” (Copacul fără umbre). Puțini cred că știu că
individualul universal (apud Constantin Noica), un astfel de copac chiar există. Este cel mai înalt
frunza, vântul, iarba, cerul etc, toate descriu copac de pe Terra, unele specii putând atinge
legătura directă cu Creatorul – ruga poetului până la 100 de metri înălțime și 20 metri grosi-
pentru lume având ceva din sacerdoțiul divin me, este extrem de rezistent la secetă, transpiră
al presbiterului creștin: „Mă rog să ningă peste foarte mult, având fructul sub formă de potir
noapte,/Cu vânt, cu lacrimi, cu ce-a fost/Cu mii în care poartă semințe ascunse, ce rezistă la foc.
de așteptări aproape/Și-n ceas să curgă timpul Arbust cu frunza verde tot anul este cunoscut
cu rost” (Cu rost). mai ales pentru aroma sa puternică, plăcută
În cele din urmă, ne așteaptă, orice ar și cu rol terapeutic în bolile respiratorii, dar și
fi, „ziua albă a Iubirii... /Când ceasul aruncă în tulburările digestive: este vorba de eucalipt.
secunde în cale, /Ca un vulcan înmugurat de Acesta nu face umbră deoarece frunzele sale
gânduri” (Ziua Iubirii). Așa cum în zilele noas- sunt îndreptate cu muchia spre pământ, razele
tre spălatul pe mâini a devenit o condiție sine soarelui căzând perpendicular pe pământ, de
qua non a supraviețuirii, așa și în cazul poetului aceea ele trec nestingherite de acestea, rezul-
Dumitru Petraș, condiția supraviețuirii întru tând lipsa umbrei.
eternitate este spălatul pe mâini cu vise: „cu vise Asemenea eucaliptului și poetul se pre-
mă spăl pe mâini”, de asemenea, este necesară zintă falnic de la înlțimile spiritului, metaforele
o împrietenire cu frigul iernii: „Din gârla ninsă și imaginile poetice rezultate din rădăcinile
iarna iarăși vine/ Și frigul ei începe ca să-mi adânci, ori din semințele frumos ascunse în
placă” (Drumul deschis). Atâta timp cât poetul tainița sufletului său, înmiresmând și totodată
mai „scrie versuri pe aripi de dor”, (N-ai știut), vindecând pe însetatul de poezie. Iată dar spiri-
iar „clipa spune că se duce” (Visul), „întâlnirea” tul pur ce nu poate respira fără oxigenul liric al
cu marele timp de dincolo poate fi grea. Chiar poeziei, ce pictează necontenit lumea în culori
dacă Timpul „mă strigă ca pe un frate” (N-am vii și face din zgomotul surd al lumii o simfonie
uitat), cu toate acestea, „ființa iubirii prinde pute- suavă a gândului, totul cu ajutorul unei alchimii
re” (Visul linștii) și „îmi face semn”, iar „visul se a luminii ce trece prin fiece secundă pentru a
roagă să fie visat” (Demult); totul se încheie cu o naște și a dărui neîncetat iubire. Deși copacul
conferință de presă la finalul căreia se ciocnesc poetului nu face umbre, totuși, „umbrele se
„stele pline cu vin” (Conferința de presă). nasc din umbre, /dezvelind pașii iubirii pentru
Și iată cum în plină epocă p(l)andemică, noi” (Idem).
în care domină frica, manipularea, dezinforma- În volumul de față Dumitru Petraș mizează
rea, prostia, sociopatia, distopia, totul îndrep- în general pe poezii moderne arimate, cu versuri
tându-se tacit spre o dictatură bio-medicală mai lungi, alcătuind cu atenție imagini poetice
globală, în care lipsa de umanitate și privarea unice, poemele căpătând ușor o formă prozaică,
gravă de libertate devin stări de urgență sau de unele cochetând cu prozopoeme de idei, ori
alertă extremă, lumea fiind împărțită în infectați de imagini, majortatea poeziilor înveșnicind
și dezinfectați, izolați și asimptomatici, caranti- fie o stare aparte a poetului, fie o întâmplare
nizați și suspecți, mascaț și nemascați, decedați neașteptată din viața intimă a sufletului său.
versus vindecați, imuni și ATeI-zați etc, poetul În contextul în care „pentru oxigenul iubirii
Dumitru Petraș cu veselie și calm se încumetă se roagă toți”, cuprins de o nostalgie extremă,
să revină în fața publicului, de data aceasta fără poetul face „recurs la Dumnezeu”, scriind
distanțare socială, ci mai degrabă cu apropie- „toată durerea într-o carte”, în timp ce îmbrăcă
re culturală și spirituală, cu un nou volum de cu tristețe „cămașa veche a lui Iisus” (Recurs la
poezii, intitulat metaforic și ușor antinomic: Dumnezeu). De data aceasta universul copilări-
Copacul fără umbre. Poemul ce dă titlul volu- ei este văzut într-o lumină stinsă, undeva din
mului, având la bază motivul rădăcinii, „Astăzi perspectiva amurgului turnat într-un pahar cu
fără lumină peste trupul rădăcinii,/Îmbrațișez vin, căci „Gardul bătut rămâne în hat,/Poarta
copacul nins și fără umbre/Și gândul se dez- scârție ca un lagăr comunist,/Iar nucul își caută
bracă peste sufletul omenesc”, deși la o primă gazdă prin sat/Iarba din ogradă (netăiată) ajun-
lectură pare o mărturie sceptică vizavi de for- ge până la Steaua Polară” (Idem). Cu toate aces-
țele sufletului omenesc, „un copac fără umbre, tea, conștient că visul nemuritor trăiește mai
nins, obosit, bătrân și plâns”, în realitate el „se mult decât el însuși, nu se oprește să invoce în
rotește într-un bulgăre de lumină împădurit”, cupe cu vin personalități ale culturii și istoriei
căci în „altarul rădăcini sărută lacrimi de iubi- naționale sau locale: Ștefan cel Mare, Luceafărul
66 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
Mihai Eminescu, Veronica Micle, Al. Ioan Cuza, el, prin forța versurilor putând face „oglinda
Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, Răreșoaia din cerului mai mare”, iar din „lacrimi de cristal”,
Hârlău, pe toți invitându-i să guste din Cotnari- „hârtie de scris” (Idem). Deși pare că universul
ul Domnesc: „Ciopliți mese de stele până din- întreg este îmbibat cu lacrimi, poetul propune
colo de cer/Să vină și Cuza cu ocaua lui mică/ totuși alteriății sale feminine să nu mai plângă
Și Iorga să citească istorice acatiste/Luchian să împreună cu el, atâta timp „Când două cutii de
picteze cascada unui gând” (Vis nemuritor). În scânduri ne despart”: „Hai să nu mai plângem,
acest poem Dumitru Petraș face trimitere la femeie, împreună/Ne văd și copacii înfloriți în
drama fraților noștri de peste Prut, ca un mani- univers” (Să nu mai plângem). Motivul înfloririi
fest liric, militând pentru unire și înfrățire: „În devine prioritar atunci când se aude ca un ecou
Prut să arunce flori pătate de sânge/Și Ștefan să în sufletul poetul glasul iubirii: „Glasul iubirii
sune din bucium de os,/Să audă și Răreșoaia din se face amurg înflorit” (Suflet înflorit).
Hârlău/Și Bahluiul, tulbure, să urle mereu,/Să În poezia Coarne de berbec, poetul se apără
ducă mai departe durerea care plânge” (Idem). de criticile „încornorate” ale optzeciștilor, lup-
De o delicatețe aparte sunt poeziile în tând pe ambii Poli (Nord și Sud) ai ființei, ca
care poetul invocă imaginea persoanelor dragi: la Rovine: „Din Polul Nord, din Popul Sud/Vin
mama, spre exemplu, ocupă un loc privilegiat: toți berbecii către mine/Cu optzeciste coarne
„Răstoarnă, mamă, amurg peste masa de lemn/ mă împung,/Luptând mai greu ca la Rovine”....
Și dă-mi voie să plâng, mamă,/ Să plâng după „Aștept să crească coarnele-n Berbec,/Am să le
umbra gândului pierdut,/Cum iarna plânge spun când trebuie să-mpungă!/Voi rătăciți mah-
după zâmbet de vară” (Umbra gândului pierdut). muri și reci!.../Vă dau un veac să vă ajungă.”
Atâta timp cât „viața țipă în mine ca un copil (Coarne de berbec). Încă o dată, poetul Dumitru
nenăscut” (Lacrimi de sticlă), o durere adâncă Petraș demonstrează că nu are nevoie de „înre-
se dezvoltă în sulfetul poetului, atât vizavi de gistrare” și „înregimentare” într-un curent lite-
trecerea timpului și pierderea amintirilor din rar-artistic anume, că refuză orice formă de
copilărie, cât și datorită neîncrederii asuma- „intuționalizare” și „temporalizare”, asemenea
te față de ceea ce va să vină în viitor „pentru marelui filosof de secol XX, cel care s-a și stins
2000 de ani și mai târziu” (Lacrimi de piatră). în anul 1980, Jean Paul Sartre.
Metaforele „lacrimi de piatră”, „lacrimi de sti- Încurajându-se când îi este greu să scrie
clă” și „lacrimi de cireș” sunt sugestive în acest poeme: „Dar mai ai timp să scrii, scrie, omule
sens. Poetul deplânge cu multă verbă patriotar- poeme,/Uită durerea crescută prin veac, /Iar
dă decăderea țării sale, de aceea cere prin poe- strigătul durerii să te cheme la tine în sat” (Scrie,
zie o audiență la Burebista, ca simbol al integri- omule, poeme!), poetul D. Petraș sorbește cu
tății, demnității și autorității statale, invocând sete din „cupe de dor”, când „Eminescu vrea
totodată pe marii voievozi să revină acasă, căci să vândă o bucată din Luceafăr” (Cupe de dor),
„Parcă ar fi o țară orfană fără nici un fiu”(...) conștientizând totodată că „Numai timpul nu se
„Veniți, domnilor, la voi acasă, /Să fim puternici, topește niciodată” (Numai timpul), iar „sufletul
cu brațe de goruni,/Iar dușmanul să-nțeleagă că iubirii visează cu mine” (Visez), trecând prin
Burebista încă-i viu!” (În audiență, la Burebista). „axa privirii” dincolo de „distanța iubirii”. Chiar
Conștient de forța mistică a poeziei, de puterea dacă toate anotimpurile sunt cântate cu bucurie
magică a cuvântului, poetul Dumitru Petraș de poet, totuși, o predilecție aparte are pentru
se roagă direct divinității: „Nu lua, Doamne, anotimpul toamna, ca și anotimp al meditației
timpul poetului de pe foaia de scris/Mai fă-te, grave, al gândirii profunde la trecerea vremii, ca
Doamne, că nu-l vezi și lasă-l să scrie, /Aruncă-i anotimp al aducerii aminte: „Urmărește toamna
peste lacrimi lumina timpului zâmbind” (Te rog, (i se adresează bunicii, care i-a fost ca și o mamă
Doamne!) Repetiția rugăminții de a fi lăsat de conform mărturiei sale de destin) cum stă la noi
divinitate să scrie, când pe clopot, când pe flori în grădină,/Învelită cu frunze uscate de stejar, /
înflorite, când pe Luna mare, vine din conștiin- Numai via din cerdac parcă ajunge la cer/Și stru-
ța faptului că doar poetul mai așteaptă astăzi gurii sângerii pătează, mamă, lumina,/Lumina
„mesaje asunse în marele univers”, de aceea ce curge în candelă de stea” (Din toamnă). Invit,
are nevoie de imaginație și multă înțelepciune, așadar, cititorii să aibă răbdarea cuvenită de a
singura lui bogăție de neprețuit fiind de a „scrie sta pe prispa imaginară a copilăriei poetului
iubirea dragostei din lume” și „să ducă cerul și să-i asculte cu bucurie durerile și dorurile
nopții în cerdac”, rolul său fiind esențial atât nespuse ale sufletului său, întrupate majestos
în microcosmos, cât și în macrocosmos, doar prin taina netănuită a versurilor.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 67


literatură & kafteală

simbolurilor, alegoriilor şi metaforelor


vitejeşti care, mai mult sau mai puţin
şinobic, revin cu insistenţă în imaginarul
Basmele marţiale româneşti sunt, în nostru. Văd în lectura basmului vitejesc un
ceea ce priveşte orice hoplonaut iscoditor, prilej de a deveni mai înţelepţi, de aşezare
izvoade şi prilejuri de meditaţie asupra într-un mod de vieţuire mai aparte în lume,
comorilor hoplosofice bine pitite în folclorul unul străin de lipsa de curaj şi de demnitate,
nostru. Reiau şi precizez încă o dată că care este un refuz al duplicităţii şi laşităţii.
Hoplosofia este pentru noi acea formă de Basmele vitejeşti sunt injectate atât cu detalii
înţelepciune care recurge la practici, lecturi tehnice concrete, şi recunoaştem cu mâna
şi reflecţii de natură marţială, la înţelegerea pe inimă că iubim să exersăm tehnicile

68 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
vechi de luptă, măcar ca să simţim cum Mărului ispită, fapt pe care Dan Alexe îl
erau „gândite” acestea odinioară, cât şi cu ratează în comentariile lui pripite la basmul
intenţia amuşinării unor stări de realizare lui Ispirescu din Dacopatia şi alte rătăciri
spirituală şi iniţiatică. româneşti (Bucureşti, Humanitas, 2015),
considerându-le o găselniţă valahă (aurirea
merelor) neglijând faptul că Ispirescu era
infuzat de mitologia clasică greco-romană.
Mai mult, îl consideră pe Prâslea un molâu
care foloseşte ţepuşele întru anularea
Basmul lui Petre Ispirescu ne face somnului, în comparaţie cu versiunea
familiară o lume în care putem re-cunoaşte originară caucaziană în care eroul îşi taie
atât furi, adică hoţi, personaje şinobice prin degetul mic à la yakuza, ca şi cum o ţepuşă e
excelenţă, cât şi pe aceia care se situează un băţ de chibrit pus sub pleoape!
împotriva lor, „badiguarzii” basmelor,
adică vitejii şi voinicii. Ne invită „împăratul
basmelor” în primă instanţă într-o „grădină
meşteşugită”, aceasta având menirea unui
„spaţiu (sacru) de luptă”, care este un loc,
dar şi o idee, stranii în aparenţă. De ce
afirm acest lucru? În general, o gradină, Şinobicii zmei ştiu să utilizeze māyā,
gândind-o simbolic, este asociată cu cea iluzia, magia, ca tehnică de reuşită, adică
edenică, ne spun, pe lângă alţii, autorii unui vraja, ca iluzionare, ca farmec de adormire
mare Dicţionar de simboluri, Chevalier şi a vigilenţei, situaţie susceptibilă de o
Gheerbrant, apărut (şi) la Editura Polirom interpretare spirituală cum găsim la Vasile
în anul 2009, adică un loc paradiziac. Cu Lovinescu.
atât mai puţin grădina ar putea fi asimilată, Din polul opus, basmul nu ne lasă
la o privire superficială, unui spaţiu în străini de maniera în care se construieşte
care se consumă activităţi marţiale. Şi un bun plan strategic de pază şi protecţie:
totuşi, mulţi „experţi” în arte marţiale din „Prâslea se ducea adesea prin grădină,
vechime, fie ei din tărâmul mitologiei, ori da ocol mărului şi tot plănuia.” Tehnică
din aceia basmici, se rătăcesc prin grădini sacră, mişcarea circulară (obsesia mistică,
sacre, de pildă Herakles, ca fur al merelor cosmologică şi tehnică din Aikido plus
din Gradina Hesperidelor, sau Harap-Alb altele) poate fi văzută atât ca una pur
în grădina ursului, ispravă despre care am tehnică cu aplicare combativo-filosofică
scris deja în cartea mea Literatură & Kafteală. (aikido, bagua), cât şi ca una de trezire
Eseuri despre artele marţiale vintage, apărută la a gândirii strategice. Circumambulaţia
Editura Cartea Românească Educaţional, în este la rândul ei atât o practică şamanică,
anul 2019. Totuşi, în (hoplo)cultura populară dar şi rotirea în dansul cosmic din sama’
a artelor marţiale (folclor, istorii, hoplografii dervişilor lui Mevlana. Se readuce în
şinobice) întâlnim tot felul de grădinari mintea lui Prâslea cel nu-încă-voinic, ca
experţi în artele ninjutsu, ori în cele ale un anamnesis, un plan de protecţie perfect,
asasinilor, deşi cei din urmă trăiau pe un prin meditaţia în mişcarea circulară, pentru
munte, care ascundea şi el o Grădină de a salva merele solare. Această mişcare nu
taină. Promisiunea unui pardes (grădină, în este una gratuită, menţionată de dragul
ebraică) îi poate face mai eficienţi marţial unei buimăciri irelevante, ci ne face atenţi
pe cei care cred şi au gustat din deliciile la potenţialul cinetic al mişcării mistice, dar
Grădinii, să nu uităm nici de cele ale lui Eros. şi la acela de trezire marţială, de activare a
Merele ţin de o etnobotanică unui program de creştere printr-o tehnică
scumpă, amrita, ca droguri, entheogene ascetică, tapasică. Simbolic, a te învârti în
edenice, cu simbolistica prea familiară a jurul unui Baum der Leben înseamnă a activa

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 69


un potenţial de străjer spiritual, am ilustrat filosofic, cel care ne învaţă să ne furişăm
această situaţie în Literatură & Kafteală, prin viaţă, printre oameni, să „furăm” fără
referitor la „dosarul Toma Alimoş”. să fim detectaţi, să scriem fără a atrage
atenţia (ezoteric) lăsându-i doar pe cei treji
prin tapas să sesizeze noimele reflecţiilor
noastre.

Cum acţionează hoţii invizibili? Ce


substanţe folosesc ei, ce mijloace, narcotice,
soporifice au în trusa lor hoţească, ce efecte
au acestea asupra celor care păzesc, străjerii Prâslea este un viteaz civil, nu unul
merelor de aur? Acestea sunt întrebări cărora militar. Împrumutând anumite distincţii
le-am acordat ceva atenţie, dar mai relevantă propuse în domeniul hoplologiei cvasi-
mi se pare în acest moment metoda de antropologice (precum în cazul lui Donn F.
protecţie folosită de Prâslea, una dureroasă, Draeger, vezi caietele Hoplology, 1979-1981)
violentă, ca şi cum trezirea spirituală şi cred că Prâslea, ca şi alţi feţi-frumoşi, se luptă
paza celor sacre ar fi o treabă blândă, pentru nu într-un mediu militar, pe vreun câmp de
negustori, nu pentru kşatriya! luptă, ci în cu totul alt tip de spaţiu. Loc
Spune basmul nostru: „Astfel pândi al kaftelii, Grădina este primul loc iniţiatic
până când, într-una din nopţi, cam după războinic unde Prâslea îşi testează dibăcia
miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor combativă. Despre Grădină, din nou, ca loc
boarea zorilor care-l îmbăta cu mirosul sacru şi loc al kaftelii! Dar, a nu purta lupte,
său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se tabuul care spune să nu ucizi pe tărâm sacru
legă de ochii lui; dară loviturile ce suferi este o situaţie arhaică, reciclată într-o serie
vrând să moţăiască îl deşteptară şi rămase de filme care ţin de hoplocultura populară,
priveghind până când, pe la revărsat de de unde se vede încă o dată că anumite
zori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. presupoziţii, arhetipuri şi situaţii arhetipale
Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta noi nu dorim a le uita, să le pierdem, ci le
gata; fâsâitul se auzi mai tare şi un oarecine resuscităm de fiecare dată în forme mai
se apropie de pom şi se apucă de ramurile uşor de digerat pentru omul secularizat de
lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, astăzi. Return of the repressed!
când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă
pom şi-apoi o tăcere de moarte se făcu.”
Fenomenologia (audio) este clar una
şinobică. Ce ne dezvăluie manualele
militare din vechime (Bansenshukaiul
ninjutsomanilor, Arthaşastra hinduşilor, „Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi
Sunzi, Strategikonul lui Mauricius etc.) de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile.
despre kairosul (ora, momentul oportun) Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă
al hoţiei perfecte, al furului de nesesizat? pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între
Cultura nostră şinobică provine şi din ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul în
cea populară, din „manualele literare cu spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se
hoţi”, din şcolile acestora (Oliver Twist, lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă
Singur pe lume, Mizerabilii, Colonelul Jack a ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în
lui Daniel Defoe etc.) ne învaţă câte ceva cel de dinapoi.”
despre alegerea orei ideale, sau în folclor, Cred că acesta este cel mai relevant
la haiduci etc. Din nou, putem extrage şi pasaj pentru ideea de wenwu, litere & arme,
sesiza aici o formă de hoplosofie (numită care suscită o grămadă de întrebări şi de
nin-po la Hatsumi ş. a.) a şinobismului concluzii privitor la îmbinarea dintre arte

70 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
marţiale şi „cetitul” cărţilor. Ne întrebăm, mai tare, să te laşi străpuns, să rişti moartea
ce cărţi anume citea Prâslea? Sun-ţî din decât să nu încerci paza fructelor care
Carpa-ţî? El citea pe întuneric, avea ochi alungă Melancolia şi Somnul (Moartea),
de pisică. Cititul te menţine Treaz, Atent întru Starea de Veghe, este calea asumată
mai ales într-un context marţial, războinic de Prâslea.
(avea arcul şi tolba cu săgeţile la el). Cititul
creează Vigilenţa. Acestea sunt Cărţile
Nopţii (marţiale) ale unui Blade Runner
moldo-valah. Cărţile şi ţepuşele, wenwu din
nou, constituie antidotul adormirii, pierderii
gândirii hoplosofice. Prin supunerea Pentru că am menţionat deja mai sus
războinicilor la tehnici, metode şi practici de truse de scule a bunului pândaci metafizic
tortură iniţiatică se obţine Atenţia, conştiinţa (cărţi, ţepuşe, arc şi săgeţi) vom reveni la
trează. Trezirea poate avea loc şi prin auto- interpretarea şi explicitarea artei marţiale a
kafteală, precum în Cireşarii, loc unde de pândei nocturne. Situaţia, mai mult sau mai
mai multe ori Ursu îşi administrează un puţin mitică şi metafizică, este aceea în care
pumn în palmă ori de câte ori are o revelaţie. „venea oarecine noapte şi le fura, tocmai
Lovitura, asociată cu durerea tapasică, te când erau să se coacă: „Toţi paznicii din
poate menţine treaz întru transformarea toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi pe care
într-un Cavaler spiritual, care luptă şi îi pusese împăratul ca să pândească, n-au
păzeşte un Graal al sufletului tău! Cred putut să prinză pe hoţi”. Din acest pasaj
că este la fel de important, ca-n multe alte de început basmic ni se dezvăluie calitatea
practici spirituale, acest rol transformator marţială a acestuia, realitatea la care trimite
al durerii, al violentării auto-induse, care fiind aceea a unei lumi populate cu hoţi,
are şi un rol gnoseologic totodată. Ţepuşele specialişti în pază şi ostaşi mercenari, pe
lui Prâslea ne evocă şi imaginea fakirului care imediat în continuare basmul îi califică
cel nu atât impenetrabil şi invulnerabil la ca „atâţia oameni voinici”. În cartea lui
durere (cele mai multe astfel de exemple N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii
le putem întâlni într-un conglomerat de la istoria armatei române (Bucureşti,
arte marţiale indoneziene şi melaneziene Editura Militară, 1968) sunt menţionate
ca Pencak Silat, cu practicanţi avansaţi ca ca existente în trecutul istoric vitejesc
şamani ai unor situaţii marţialo-mistice), românesc multe categorii de specialişti
cât dispus să arate că a depăşit durerea, sau în pază, comparabile cu gărzile de corp
mai degrabă faptul că Durerea este aceea moderne, ori trupele de pază şi protecţie.
care-l ţine treaz, şi nu fericirea tălâmbă! Vă reamintesc că isprăvile şinobice se petrec
Ţepuşele se arată a fi în primul rând îndeobşte Noaptea. În ninpo, care este calea
nişte arme spirituale, foloasele acestora ca hoplosofică ninjomaniacilor recenţi, se
arme dureroase, reale, găsindu-le în luptele crede că bronzarea la ultravioletele unui
ţărăneşti, ca arme improvizate, dar şi în dark sun, soarele întunecat al unei hoplosofii
şanţurile care-ţi protejează fortăreaţa de alchimice, poate fi calea Iluminării, aceştia
demoni. Afirmă Mircea Eliade, în Tratatul profesând o mistică a Întunericului, de
de istoria religiilor, că rolul măsurilor de altfel un loc comun în mistica creştină,
protecţie era unul apotropaic, împotriva islamică, cabalistică, invocând alte toposuri
demonilor care vin din haosul ce înconjoară culturale.
un spaţiu civilizat, ordonat, cum este o Noaptea este un kairos pentru furi, un
fortificaţie. Descoperim şi arta de a folosi timp al şuţilor, Noaptea hoţilor, (aruncaţi
tehnica adecvată pentru a te menţine treaz o privire în Traian Tandin, Limbajul
prin durere fizică şi efort spiritual, prin infractorilor) care ne dezvăluie câte ceva
asceza lecturii neîncetate, precum este aceea despre „ora H”, cea propice furtului. Poate
a „rugăciunii inimii”. Să ştii unde doare cel că sunt şi hoţii para-normalului (vezi tot

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 71


Tandin, Paranormal şi criminalistică) cei care Limba din textele vitejeşti ne-a rămas
trec graniţele oculte, ei fiind „vizitatorii de singurul martor al unei gândiri marţiale,
dincolo”, cei care vin din altă dimensiune, vitejeşti şi eroice uitate, filosofice, rostire despre
zice V. I. Propp în Rădăcinile istorice ale a cărei noimă arhetipală scriam în numărul
basmului fantastic (Bucureşti, Univers, 1973). anterior din Zon@ Literară, referindu-ne la
Cred că de cele mai multe ori aceşti furi romanul vitejesc moldo-valah. De pildă, luând
textualişi sunt proiecţii ale Minţii noastre, iarăşi în atenţie situaţia furilor, ne apropiem
dar nu mai puţin consistenţi ontologic, de expresia ,,ţi-o furi”, adică a lua bătaie, a lua
acesta fiind un paradox al naturii conştiinţei kafteală pe neve, pe nevăzute, dar şi ca metodă
noastre în relaţia ei cu realitatea, „natura de a avertiza că, atunci când nu stai cuminte,
fiind condiţionată cultural”, zic Ernesto di rişti să fii şinobizat cu o buchiseală întru
Martino, Mircea Eliade şi Jeffrey J. Kripal. înţelepţirea ta urgentă.

72 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
tapasice, de păstrare a Treziei spirituale,
chiar dacă am putea fi acuzaţi că spargem
limitele interpretării şi proiectăm, adică
vedem doar ceea ce ne dorim într-un text,
fapt care nu este neapărat rău, dar care
spune ceva despre observatorul-cititorul
Următorul pasaj din basm ne pune unui text.
în faţa unor provocări hermeneutice aparte: Pe de altă parte, să fii respins în
„ – Fugi d-aici, nesocotitule, zise împăratul. pretenţiile şi ambiţiile tale marţiale, de străjer
Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni mai atent decât ceilalţi mai maturi ostăşeşte,
voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face poate fi văzut ca un hybris, ca o pretenţie de
nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să a demonstra o iscusinţă marţială destreza
izbutească? (…) aici trebuie să fie ceva vrăji.” superioară celorlalţi. Metodele prin care
Ce înseamnă toate aceste lucruri, Heracles, Tezeu ş.a. îşi ating scopurile sunt şi
dintr-o perspectivă hoplonautică? ele acelea ale unor hoţi profesionişti, precum
1. Că a fi mucos, prâslea, este un Conan Cimerianul al scriitorului de sword &
semn de slăbiciune vitejească, de neputinţă sorcery, Robert E. Howard, de unde se vede
marţială, că avem de-a face cu o prejudecată că un Erou are o morală diferită, mai bizară,
legată de aparenta lipsă de experienţă şi iar a fura de la alţii (monştri sau regi) este
fragilitatea unui tânăr nesupus încercărilor, un act cât se poate de firesc. De asemenea,
vieţii marţiale ascetice, tapasice. În acest caz, super-eroii mai accesibili istoric din lumea
singur efortul spiritual marţial, experienţa reală a artelor marţiale, exemplele aici fiind
vitejească şi militară pot aduce notorietatea, Miyamoto Musashi şi Bruce Lee, ne spun
succesul. că erau foarte buni ca iscusinţă marţială,
2. Constatăm existenţa unei magii de dar care urmau o hoplosofie un pic bizară,
tip şinobic, iar în folclorul şinobic de peste surprinzătoare chiar. Gândirea lor este
tot hoţii, oricâte iscusinţe de furişare ar derutantă pentru artistul marţial obişnuit,
poseda, sau abilităţi de spărgători (pentru care se aşteaptă la discursuri înduioşătoare
care există şcoli speciale, şi sunt atâtea şi sforăitoare, pline de îndemnuri morale
exemple în folclorul românesc, ori chiar în budiste, taoiste, creştine, ori aiki, adică
O mie şi una de nopţi) se apelează la diverse Budo pentru îndrumarea şi potolirea unei
,,instrumente” , cum ar fi iarba fiarelor, fantezii iubitoare de treburi vitejeşti. Doar
mâna de mort, funia unui spânzurat etc., mai că unele adevăruri nu ar trebui spuse,
multe ilustrări găsim în cartea Antoanetei că morala care se aşteaptă de la un artist
Olteanu, Şcoala de solomonie (Paideia, 1999), marţial este mai mult un idol moral, decât
care ţin de vrăjitorie, de magia şinobică. o realitate a vieţii. Uneori resimt o anumită
Practici, credinţe, ori superstiţii, se pare că nevoie de a exorciza auto-iluzionarea
există şi necesitatea unui sprijin magic în filosofardă în care trăiesc mulţi practicanţi
şcolile, acţiunile hoţeşti: ,,aici trebuie să fie de „arte războinice împăciuitoare”, de a
ceva vrăji.” mă detaşa de îndrăgostirea de discursurile
Revenind la problema ,,mucosului”, blândeţii confuze. E mai mult Confucius
ce înseamnă a fi mucos dintr-o perspectivă în Budo-ul actual, decât elanul barbar al
hoplonautică? Ce pare a fi Prâslea în ochii vreunui Genghis-han. Oamenii doresc mai
tatălui decât un prinţişor fără experienţă degrabă discursuri morale perfecte, decât
marţială, războinică. Mai mult, se înţelege să înţeleagă ce sunt cu adevărat artele
din text că prinţişorul nu era militar de marţiale, istoric vorbind.
profesie, lipsit fiind de şcoala, experienţa Motivul pentru care Prâslea se
unui paznic, ostaş, voinic. Totuşi, Prâslea dezvăluie ca fiind un Străjer solar ascuns este
avea o ştiinţă secretă (imaginată de Melancolia paternă, dorinţa taumaturgică de
Ispirescu?), cu trimitere la tehnici dure, a vindeca o mare tristeţe: „hoţii care îi făceau

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 73


atâta întristare”, „nepovestită fu mâhnirea Poposind pe tărâmul gândirii hinduse, dar
tatălui său”. Un astfel de furt înseamnă cine nu a auzit de celebrul poem războinic şi
privarea de accesul la cunoaşterea solară. soteriologic Bhagavad-gita, cred că găsim în
Prâslea pare a fi la început un personajul Krişna o ilustrare ideală a acestui
Sagittarius mucos, căruia cu greu i se acceptă arhetip, acela al războinicului-magician,
statutul de viteaz. Îi este pusă la încercare adică al hoplosofului. Apoi, vă cer să ne
smerenia războinică, probă iniţială, dar nu reamintim ca exerciţiu de anamnesis marţial,
şi decisivă, necesară pentru început, dar nu că filosofii cetăţii ideale a lui Platon din
şi suficientă întru iniţierea şi edificarea lui dialogul Republica sunt selectaţi din clasa
ca Războinic, străjer şi recuperator (bounty superioară a războinicilor, şi nu invers. A fi
hunter) al unor obiecte solare, creatoare de mai întâi războinic devine aici, sau cel puţin
stări psihedelice. În lumea artelor marţiale aceasta este interpretarea noastră, o condiţie
recente, a kung fu-ului sau karate-ului, a accesului la înţelepciune. Revenind la
este pusă la încercare Dorinţa (L’homme de cărţile citite de Prâslea, basmul spune: ,,cum
desir) prin practici sociale chiar, unele de veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două
origine folclorică, altele reale. De pildă, ţepuşe, arcul şi…” firesc ni se pare să ne
Gichin Funakoshi şi Morihei Ueshiba, întrebăm ce ar fi putut să citească în acele
primul fondator al karate-ului japonez, cel momente când se pregătea de o captură, sau
de-al doilea al aikido-ului, nu primeau pe de o Veghe bună şi decisivă pentru salvarea
oricine în spaţiul cvasi-sacru al dojo-ului fructelor Nemuririi. Acestea nu pot fi decât
lor, ci cereau scrisori de recomandare. Dar tratate marţiale, ori de arta războiului,
poate că practicau selecţii de natură elitistă, asupra cărora vom reveni în viitor.
la fel ca în clanul Gracie (jiu jitsu brazilian),
numai indivizii din anumite pături sociale
sus-puse având acces la „învăţătura magică
a Maeştrilor”. Astăzi asistăm, mai mult sau
mai puţin, la o democratizare a aşa-ziselor
practici marxiale.

Cum am putea oare să gândim


practicile şi discursurile noastre marţiale în
afara bibliotecilor, a cărţilor? Nici Ispirescu
nu o făcea, la nivelul basmului. Cred că
este de ajuns să pomenim un singur titlu
din colecţia lui Ispirescu, Voinicul cel cu
cartea în mână născut. Această imagine
reprezintă poate chiar arhetipul preferat
al hoplonautului, a celui angajat într-o
dublă questă, a perfecţiunii combative şi a
celei spirituale, intelectuale. Aşa cum am
menţionat de mai multe ori, acest ideal de
wenwu (pen & sword) nu este pur şi simplu
o creaţie culturală recentă, ci chiar una de
natură mitică. Un războinic hoplosof este
în acelaşi timp şi un filozof, un kşatriya,
care poate fi deopotrivă şi un brahman.

74 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
proză

LELIO: Sluga preaplecată a domniilor voastre! LELIO (către Beatrice): Și dumneavoastră, doam-
(Toți îl salută.) Fiți buni și spuneți-mi, care dintre nă, sunteți cumva a doua actriță?
aceste doamne este primadona? BEATRICE: La dispoziția dumneavoastră!
ORAZIO: Uitați-o, doamna Placida! LELIO (vrea să-i sărute mâna): Dați-mi voie, ca și
LELIO: Dați-mi voie, cu tot respectul, să fac un dumneavoastră...
lucru de datoria mea! (Îi sărută mâna.) BEATRICE (își retrage mâna): Nu, vă rog!
PLACIDA: Prea mare onoarea, domnule, nu LELIO (încearcă din nou): Vă implor...
merit! BEATRICE (își retrage mâna): Nu vă deranjați!

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 75


LELIO: E de datoria mea! (Îi sărută mâna.) LELIO: Bravo, mă bucur! Am o comedie fru-
BEATRICE: Cum doriți! moasă pentru dumneavoastră!
ORAZIO (către Eugenio): Poetul ăsta e prea cere- PETRONIO: Cum se numește?
monios! LELIO: Doctorul ignorant.
EUGENIO (către Orazio): Cu doamnele cam toți PETRONIO: Mă delectez și eu ca dumneata cu
poeții sunt la fel. scrisul. Am compus și eu o comedie.
ORAZIO: Deci dumneavoastră sunteți domnul LELIO: A, da? Și cum se cheamă?
Lelio, celebrul autor de comedii, așa este? PETRONIO: Poetul nebun.
LELIO: La ordinele dumneavoastră! Și Domnia LELIO: Trăiască domnul Doctor! (Către Placida)
Voastră cine sunteți, dacă mi-e permis să întreb? Doamnă, am scene sensibile, scrise special pen-
ORAZIO: Joc rolul primului-îndrăgostit și sunt tru dumneavoastră, care vor face să plângă
directorul trupei. nu doar pe spectatori, dar și băncile de sub ei.
LELIO: Dați-mi voie să vă ofer respectul meu! (Către Beatrice) Doamnă, pentru dumneavoastră
(Face o plecăciune exagerată.) am momente de forță, care vor face să bată din
ORAZIO: Vă rog, nu vă obosiți! Și, ei, dați-i un palme până și balcoanele.
scaun! EUGENIO (aparte): Să plângă scaunele, să bată
din palme balcoanele. Ăsta e un poet de secol
Servitorii aduc un scaun, apoi ies. XVII!
ORAZIO: Vă rugăm, citiți-ne ceva frumos!
LELIO: Mă onorați cu prea multă bunătate... LELIO: Am o comedie de situație pe care am
ORAZIO: Luați loc! compus-o în trei sferturi de oră.
LELIO: Atunci, dacă îmi îngăduiți, o să stau PETRONIO: S-ar putea spune că e făcută în cea
lângă aceste frumoase doamne! mai mare grabă.
ORAZIO: Vă place lângă doamne... LELIO: Ascultați titlul! Pantalone, tatăl iubitor,
LELIO: Știți bine, muzele sunt femei! Trăiască cu Arlecchino, servitor fidel, Brighella, pețitor din
sexul frumos! Trăiască sexul frumos! interes, Ottavio, administratorul vilei și Rosaura,
PETRONIO: Domnule poet, dați-mi voie... nebună din iubire. (Către femei) Ei, ce spuneți? E
LELIO: Sluga dumneavoastră! Cine sunteți, frumos? Vă place?
stăpâne? PLACIDA: E un titlu atât de lung că nu mi-l mai
PETRONIO: Doctorul, vă stau la dispoziție! aduc aminte!

76 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
BEATRICE: E un titlu care cuprinde mai toată LELIO: În timp ce Pantalone e în casă, Doctorul...
trupa! spune ce vrea. În acest moment... Ascultați: În acest
LELIO: Tocmai aici e frumusețea, să faci ca titlul moment, Arlecchino, servitorul Doctorului, vine
să devină subiectul piesei. încet, încet, și-și lovește stăpânul cu bastonul.
ORAZIO: Mă iertați, domnule Lelio! Comediile ORAZIO: Nu, nu, tot mai rău!
bune se cuvine să aibă o unitate de acțiune. PETRONIO: Dacă l-ar juca poetul pe Doctor, ar
Una-i subiectul, alta titlul, care trebuie să fie merge poanta!
simplu. ORAZIO: Un servitor să dea în stăpân cu bas-
LELIO: De acord, dar mai bine să fie din abun- tonul este un lucru nedemn! Din păcate, actorii
dență, decât să lipsească. Piesa asta are cinci s-au folosit mult de „gluma” asta, dar acum nu
titluri, luați-l pe cel care vă place mai mult! Sau se mai obișnuiește. Există o prostie mai mare?
faceți așa, în fiecare an în care-o jucați, îi schim- Arlecchino își bate stăpânul și stăpânul îndură
bați titlul, și veți avea timp de cinci ani aceeași pentru că i se pare distractiv? Domnule poet, dacă
comedie, dar va părea mereu alta. n-aveți ceva mai modern, vă rog, nu vă mai
ORAZIO: Continuați! Să auzim cum începe! obosiți!
LELIO (către Placida): Ah, doamnă, ce bucuros LELIO: Ascultați măcar dialogul ăsta!
aș fi să scriu ceva pentru dumneavoastră! ORAZIO: Să ascultăm dialogul!
PLACIDA: Mă tem că n-o să fiu la înălțimea LELIO: Primul dialog. Bărbatul imploră, femeia
onoarei! l-alungă. (Bărbatul) Tu, mai surdă decât vântul,
LELIO (către Beatrice): Îmi place ideea! Sunteți nu-mi auzi plânsetul? (Femeia) Vai, plecați de
perfectă pentru a juca un personaj de o frumu- lângă mine, obraznică musca asta, tăunul ăsta!
sețe tiranică! (Bărbatul) Idolul meu iubit!
BEATRICE: Domnul poet râde de mine... ORAZIO: Nu mai pot!
LELIO: O spun din toată inima! LELIO: Fie-ți milă...
PETRONIO: Domnule poet, îmi permiteți, ați ORAZIO (ieșind): Cântați-le din mandolină!
jucat vreodată? LELIO: (Femeia) Cu cât mă veți iubi mai tare, cu
LELIO: Am jucat în cele mai celebre academii atât mă veți seca mai tare! (Bărbatul) Inimă crudă,
din Italia. om ingrat!
PETRONIO: Îmi pare că Domnia Voastră sun- EUGENIO (ieșind): Până și eu, domnule poet,
teți făcut pentru rolurile caricaturale. sunt secat...
ORAZIO: Așadar, domnule, am putea auzi LELIO: (Femeia) Du-te, amant smintit, mă rogi în
piesa? zadar! (Bărbatul) Ascultă-mă, o zeiță, o femeie!
LELIO: Imediat! Primul act. Strada, Pantalone și PETRONIO (ieșind): Ah, mi-ați provocat o
Doctorul. Scena prieteniei. diaree!
ORAZIO: Vechituri, vechituri... LELIO: (Femeia) Pleacă, zboară, dispari! (Bărbatul)
LELIO: Dar, pentru Dumnezeu, ascultați-mă! O crudă Harpia, oprește-te-un minut!
Doctorul o cere pe fiica lui Pantalone. BEATRICE (ieșind): Am dispărut, am dispărut!
EUGENIO: Și Pantalone i-o promite! LELIO: Nu fă din mine un nenorocit!
LELIO: Bravo, așa este! Și Pantalone i-o promite. PLACIDA (ieșind): Domnule Poet, chiar sunteți
Doctorul se retrage. Pantalone bate la ușă și o chea- țicnit!
mă pe Rosaura. LELIO: (Femeia) Nu spera în mila mea, că eu de
ORAZIO: Și Rosaura iese în stradă. tine milă n-am! (Bărbatul) De mila ta n-o capăt, voi
LELIO: Întocmai, domnule! Rosaura iese în stradă. muri disperat! Cum? Au plecat toți? M-au lăsat
ORAZIO (se ridică): Cu îngăduința dumnea- baltă? Își bat joc de-un om ca mine? Jur Cerului,
voastră, nu vreau să ascult mai departe! mă voi răzbuna! Le arăt eu lor cine sunt! O să
LELIO: Dar de ce? Ce nu v-a plăcut? fac să mi se joace piesele în ciuda lor, și, dacă nu
ORAZIO: Această enormă necuviință de a face găsesc un loc potrivit, o să se joace pe o tarabă
să iasă femeile în stradă a fost tolerată în Italia din piață de-o trupă de șarlatani din cei mai
mulți ani, în detrimentul decenței. Dar, Slavă tari. Cine sunt ăștia care vor deodată reînnoi-
Domnului, ne-am corectat, am eliminat-o, nu rea teatrului comic? De ce cred că dacă au dat
mai este permisă în teatrul nostru. publicului câteva piese noi, cele vechi trebuie
LELIO: Facem altfel: Pantalone intră în casă după eliminate? Asta nu se va întâmpla niciodată, iar
fiică-sa, iar Doctorul rămâne. cu noutățile lor nu vor face niciodată banii pe
ORAZIO: Și cât timp stă Pantalone în casă, care i-a făcut atâția ani marele Oaspete de piatră
Doctorul ce spune? a lui Cicognini. (Iese.)

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 77


proză

Anton se ridică, se îndreptă spre dula- căpătase o nuanţă ceţoasă, în urma amestecului
pul din spate, scoase o sticlă din care-şi umplu dintre lumina tot mai puţină a razelor şi urmele
păhărelul cu puţinul ce mai rămăsese din pălin- de pălincă… Un vitraliu de alcool însorit! Mă
ca de Zalău. Reveni şi mă privi nedumerit, trezisem eu spunând.
după ce îmi arătă paharul. Îl refuzasem din - Ce-ai zâs…
nou. Doar nu era mult, putea să împartă şi cu - Mai nimic. Eu zic să continuăm.
mine! Îmi menţineam refuzul. Prin sticla goală, - Stai o ţâră să mă oblojesc, apoi îţi mai
razele soarelui treceau, înfigându-se-n covorul spui. Şi dete paharul peste cap. Îşi şterse buzele
ciopârţit, înfumurit, cum spunea babul, aproape cu mâneca soioasă. Părea mulţumit, pregătit de
o zdreanţă, la care ţinea încă din copilărie. discuţie… Gata no, poţi să aprinzi maşinuţa.
Îşi îndreptă privirea spre sticlă. Maşinuţa era reportofonul, pe care îl
- O mai rămas o ţâră de pălincă pe fund. pornisem. Îl ştiam pe Anton din copilărie. El
Ia te uită ce coloare o prins sticla, de vină îs ştia de mine, încă înainte de a mă fi născut. Era
razele ăstea şugubeţe! tare nostim. Pe lângă meseria de vânător, pe
- Da, interesant, îngăimasem eu, în timp care o practicase de când se ştia, mai meșterea
ce priveam pierdut prin sticla ce, într-adevăr, una alta. În timpul liber, făcea un amestec din

78 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
tină, apă şi var, în care scuipa şi adăuga şi puţin lac se depusese un strat gros de mătasea broaş-
vin, zicea el, pentru noroc, un amestec gândit şi tei. De abia mai răzbătea, pe suprafaţa-i, câte un
inventat de el. Apoi, mergea la oameni, urca în ochi de apă tulbure, sărată.
podurile caselor cu două găleţi pline cu ameste- - Şi când te gândeşti că pie vremea mea,
cul. Înainte de urcare, dădea pe gât, după două, nu apăruseră chiar toate lacurile acestea sărate.
trei pahare. Iar, după ce împrăştia conţinutul Dar, lacul Pânzelor era tot aşé, lâpsât de apă.
peste tot, se descălţa şi în picioarele goale înce- Mătasea asta, atât de groasă, îmi închipuiam
pea să joace, să bătucească tot mai bine conţinu- că venise în locul apei. În unele dăţi, veneam
tul, până intra tot printre despărţiturile grinde- afară, mă apropiam de lac, mă aplecam şâ
lor. Și azi, prin nu știu câte poduri de casă se pot atingeam mătasea. Părea vâscoasă, ca o cânepă
vedea urmele tălpilor sale întărite. umedă la atinjere. Alteori, mă înşerca senzaţia
Ajungea să sară atât de tare, de îţi era că atinjeam vreun organ. De multe ori, Avram,
teamă să nu se prăbuşească tavanul, cu el cu tot. pădurarul, la care-mi începăusem ucenicia, mă
Pe atunci, multe poduri de casă fuseseră izolate ducea la vânat, apoi, căram animalul, doar eram
astfel. Mai obişnuia să spună că, doar aşa, scăpa doi oameni vânjoşi. Îl ajutam la înjunghieri,
casa de duhuri necurate, care fugeau cât colo tranșări, pe o masă lungă die lemn. Amândoi îl
de acest amestec care se întărea şi ştergea orice răzbeam cu barda, cuţitul, în şurţuri care arătau
urmă diavolească. pământii de la atâta sânje închegat. Aveam pe
-De când mă ştiu, am beut doar tărie. mâini, pe feţe, ne intrase şâ-n gură, de îl sâm-
Numai de ăstea tari m-am ţânut. De așeea, am ţeam dulşe şi acru în acelaşi timp. Mă cam obiș-
putu fi zdravăn de lucru. Şi de muierile cu car- nuisem cu gustul lui! Şi, după ce tăiam, smul-
nea tare ca cea de cal. Îşi înăbuşi un zvâcnet de geam cu mâna organele, de i le dădeam să le
râs. Nu ţiu minte ultima dată când am beut apă. baje în pungi. Aşé era şi mătasea asta, un organ
Şi buna mă crescuse doar cu ţuica sau rachiul în viu al lacului. Da, lacul, o fiinţă, ce tot timpul
casă. Vremuri grele. Ai mei plecau cu noaptea-n doarme, dar ne și priveghează în același timp.
cap la câmp. Buna și cu mine meream pe-urmă, Bunica îmi spunea că oamenii erau mai
cu mâncarea caldă. Înainte de plecare, ne cin- nărozi pe atunci, credeau în fieştecare bazaco-
steam! Uneori, mai trăjea şi ea la căiţă. Ce vre- nie, că mătasea era de fapt croită din sufletele
muri domne! Chit că deveneam, după beutură, putrezite ale unor soldaţi honevezi, care fuse-
mut ca un par. seră prinşi şi ucişi, iar trupurile le fură arun-
cate în lac şi astfel, sufletele nu li se înălţară,
*** ci, ca pedeapsă, rămăseseră la suprafaţă, se
îngroşaseră, se îmbâcsiseră, apoi putreziseră
Mă aflam la el acasă, unde hotărârăm să şi ele ca şi carnea. Şi astfel ne procopsirăm cu
facem acest interviu. Țineam să-i întâlnesc pe o asemenea mătase care se împuţea de numa’.
toţi aceşti oameni care veneau cu poveştile lor Şi buna avea ea ceva dreptate. Dacă lacul era
stranii dintr-un trecut atât de îndepărtat, parcă viu, atunci era viu în alte moduri… Adică, se
s-ar fi desfășurat pe o altă planetă. Nu puteam arătau din adâncul lui alte arătări, cum e Vâlva,
lăsa să-mi scape o asemenea ocazie. pe care, io, cu ochii mei, o zării când eram mai
Ne aflam în cumnă sau bucătăria de măricel, înainte de a merje la Avram. Și, te rog
vară, care era lipită de casă. O încăpere mică, cu să faci bine să scrii vâlvă cu v mare, căci ăsta îi
o laviţă veche pe care stăteam eu şi pe care de era numele groaznice arătări!
abia se mai zăreau nişte desene țărănești. Se mai - Ce-ai văzut? Ce e o Vâlvă?
aflau aici, o masă, două scaune, pe pereţi, un - Eee, nu ştii tu, nimeni nu a mai vorbit
ştergar prins în cuişoare, care înconjura un rând despre ea, în ultimele timpuri. Ea e un monstru
de blide şi lângă noi, cuptorul de pâine. Pereţii al adâncurilor, e duhul minelor de sare de pe
erau umflaţi, deformaţi. Îmi dădeau senzaţia că aici, din subteranele pământurilor. Se zicea că
în orice clipă ar fi început să mişte, să se umfle Vâlva fusese şi ea un suflet de ăsta nefericit, care
şi mai tare, să ne strivească. De peste tot, se des- nu îşi găsea hodina. Rămăsese blocat în lumea
prindea un miros înțepător de vechi. noastră, după ce i se închiseseră în nas, şi uşile
Lângă casă se găsea lacul Pânzelor. În împărăţiei, şi uşile de jos, încinse ale iadului.
spatele casei începea un deal în vârful căruia Venise prea târziu, întârziase mai mult, depăşi-
se afla gara. Aşa a stat dintotdeauna, cam izo- se cele 40 de zile şi, atunci, îşi pierduse rândul.
lat, fără vecini apropiaţi. Casele, în zona asta a Noi ştiam poveşti şi mai nebuneşti, că atunci
Ocnei, erau cam îndepărtate unele de altele. Pe când apărea ea, se zgâlţâia zdravăn pământul

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 79


de două ori ca la un cutremur, că după fiecare lor venea aşé, ceva rău, duşmănos, aducător de
zgâlţâitură, cântau cocoşii, ca în biblie, toţi deo- năcazuri. Şi, pe loc, m-a trăznit un gând. Erau
dată în toate satele, că vacile, înainte cu vreo ochi de mort. Atunci îngrijorat, o zbughesc spre
două zâle, dădeau lapte sânjeriu, chiar negru, casă să îi spui şi bunei. Ea tace, îşi cată de lucru
care arăta ca un puroi, femeile borţoase îşi pier- în altă parte, dar o văz îngrijorată. Ce ai, no, doară
deau minţile, îngânau ceva de neînţeles şi visau avem peşti şi putem să facem şi baie! Atât am spus
că au în burtă, nu vreun prunc, ci chetroaie. şi am spus prea mult, că pe atunci, nu vorbeam
Ea apărea atunci, ajitată, înfometată, se mişca aproape deloc. Ea se apropie de mine, spăriată
prin subteranele pământului, cât era satul de şi mai tare. Mă ia, mă duce în camera mea, ne
lung, ca un câne turbat, scăpat din lanţ. Şi când punem jos şi îmi spuse aceste lucruri:
deschiseră lacurile acestea pleoapele, pe fostele - Copile, ăla nu îi peşte ce ai văzut tu, aia
mine, vâlva mai ieşea uneori la suprafaţă şi pe e vâlva, Măicuţa Domnului, ce ne facem, o vint
cine prindea, îl lua cu ea, îl atrăgea în adâncuri, iară nepricopsita. Noi să stăm aci, cuminţi, să nu
căci apa lacului, din sărată devenea dulce, de spuniem la nime. Nu iasă ea din lac, dar cine o
culoarea vinului din chivniţă. Şâ omul credul se videa-o, a doua oară nu mai are scăpare. Sper că
arunca în apa înșelătoare, nu mai ieşea la supra- nu ai privit-o mult. Că te pierzi şi tu. Cum de o
faţă. Sau dacă reuşea să iasă nevătămat, o lua vint acum? Ea o apărut prima dată cu mult timp
la sănătoasa, să nu asculte de cântecul ei dulşe, în urmă, pe vremea minerilor. Pe atunci, localita-
aducător de pieire! Ea nici atunci nu ieșea, însă tea nu avea lacuri, doar mine. Dealurile ăstea din
ochii ei se măreau cât toată suprafața lacului! partea de sus erau grase de atâtea mine, de unde
Iar cel care scăpa, rămânea un om cu minţile oamenii luau sarea şi o duceau până hăt departe,
pierdute, de i se schimba culoarea ochilor, îi dincolo şi dincoace de Regat. Veneau oamenii
devenea verzuie, de un verzui ca puroiul şi visa cu carele trase de boi care se mişcau greu la
toate cele nebuneşti. Nu te mai puteai înțelege întoarcere. Erau cumpliţi bolovanii aceia, că de
cu el, o lua razna. abia închepeau doi, tri într-o căruţă şi era nevoie
Şâ am zărit-o şi io într-o zi. Ieşise la de vreo şase, şepte inşi zdraveni pentru a urni o
suprafaţă puţân. Dar eu nu mă speriasem, nu asămenea povară. Carele sclipeau mândre. Noi,
păţisem nimic. Nici nu asudasem. Dară nu mai copiii, ne imaginam că, văzute de sus, arătau ca
grăiam chiar nimica de atunci. De mut eram nişte şiruri de mărgele risipite printre munţii
io oricum mut, şi cu asta basta, dar de atunci cenuşii. Visam să căpătăm mărjele la gât făcute
fusese și mai rău. Devenisem o stană de piatră. din stâncile de sare din mine.
Priveam tot în gol. Prieteni de vârsta mea nu Mai departe, îmi povestise că, pe vremea
prea aveam. Eram un lup singuratic. Și, așa minelor de sare, o trăit unul de îi zicea Cioplitorul
mut, am stat mulți ani! în sare, unul, Ilie Muntean. Un ficior cât un stejar,
Și cum de o zării? Poi, veneam de la târg, miner, care cioplea chipuri sau obiecte în stâncile
buna intrase în curte înaintea mea, să lase desa- sărate. Era un îmblânzitor al lor. În mânile lui,
jele pline cu tot felul de lucruri cumpărate şi să stâncilor de sare le cherea orişe duritate şi el le
puie la scurs bucata de caş. Eu rămăsesem afară dădea tot felul de forme cristaline. O minunăţie,
încă puţin, căci mi se păruse că pe suprafaţa lacu- nu alta. Odată, organizară şi o dare de samă,
lui se zvântă șeva, ca nişte clăbuci. Mă apropii să arate şi altora lucrările lui. Era fala salinelor.
şi văz că în mai multe locuri, mătasea crăpa şi Când scoborai în salină, exista un colţ unde
puteam să văz, în sfârşit, apa. Mă entuziasma- puteai vedea, de la chipuri de om, până la păsări
sem c-avem apă şi poate m-oi scălda şi eu ca tot sau alte diferite obiecte, toate din sare. Aducea
omul să nu mai merg la lacurile din deal. Aveam şi acasă sau merjea prin târguri de vindea. Ne
şi eu, lacul meu, aci, lângă casă, cine mai era ca minunam cum de îi ieşeau atâtea minunăţii.
mine. Şi mă aplec şi văz o mişcare în adâncul Odată, omul s-o apucat de o bisericuţă.
apei care nu mai era aşé de tulbure. Şi îşi luase liber timp de o săptămână, dar mer-
Era întunerec acolo. Când dau să mă jea cât îi ziulica de mare, în mină, şi într-un colţ
aplec, văz forma unui peşte enorm dând târcoale retras, exista ca o cameră de sare, goală. Şi s-o
în cercuri. Nu era foarte aproape de suprafaţă, gândit el să îi dea forma unei biserici şi pe din
dar nici foarte departe. Dară, nu era un pește afară, şi pe dinăuntru. Şi s-o apucat, cu dalta şi
normal! Avea o formă tare ciudată, nefirească şi ciocanul să dea forme. Nu o durat mai mult de
zeci de branhii cenuşi, care ieşeau din el ca nişte acea săptămână şi din mânile lui o ieşit ceva ce
ţepi. Mă uit mai de-a aproape şi bag de samă că aducea, pe din afară mai ales, cu un început de
avea ochii aproape umani şi lucioşi. Din partea biserică. Nu îi ieşise lui chiar exact, dar, înăun-
80 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
tru, dintr-un bolovan de sare clădise un altar, ia târnăcopul din şură, pe care nu mai pusese
apoi două sfeştnice, tot din sare. Mai făcuse şi mâna de multă vreme şi, drept răzbunare, să
o strană, şi gata treaba. Avea mina un colţ de meargă în mină şi să sfărâme toate obiectele din
rugăciune. sare, ce-i ieşiră din mâni. Ştia el! De la început îi
Lucrase de zor toată săptămâna omul şi puseseră gând rău. Era prea harnic, prea corect
după aceea căzuse la pat. Nimeni nu ştia cauza. să îl suporte mulţi. După aceste auzite, se mânie
Părea, la început, doar obosât, dar sfârşeala teribil. Era, dreptu-i să spui, un om orgolios, tare
aceasta i se nimerise ca boală în toată regula ce la glas și harță, dacă-i pișcai orgoliul pe nedrept!
aducea cu niște friguri de-i scuturau tot corpul. Dară, mai spre înserat, când urmau să
Oamenii de atunci s-or luat cu alte treburi, bise- plece şi ultimii muncitori, porni pe jos, ajunse la
ricuţa rămăsese nesfinţită şi aşé o rămas pentru mină şi intră. Paznicul mirat îl întrebă ce caută
mult timp. Munteanu îşi mai revenise, dar se la ora închiderii, el îi răspunse că venise după
sâmţea cu puterile slăbite şi nu o mai mers la nişte obiecte pe care urma să le vânză după ziua
muncă. Într-o noapte avusese un vis ciudat, se de mâne. Nu mai dădu şi alte socoteli, intră ca
făcea că mina ardea, iar din pământ căta spre un orb, se duse direct la colţul cu obiecte, luă
cer un fum alburiu, care mirosea a sare şi tămâ- câteva, le duse în mijlocul holului de intrare în
ie. Munteanu era singur, într-o pădure imensă, galerii şi începu cu târnăcopul să dea în ele, să
biciuită, de la un capăt la celălalt, de o furtună le sfărâme. Se auzea în toată mina un zgomot
năprasnică. Cădeau fuljere de cenuşă încinsă. înfundat. Obiectele însă abia puteau fi sfărâma-
O femeie apărută din necunoscut se apropie de te. Sarea se întărise. Parcă dădea în fier, nu alta.
el. Era învăluită în negru şi îi spusese că focul De abia le ciobise când pe o parte, când pe alta.
care cuprinsese mina se va opri atunci când el Se duse apoi la bisericuţă şi când să se
va coborî în ea, o va lua cu el pe cea care îi era apuce să dea cu târnăcopul, un grup de jăndari
dragă şi o va zidi în pereţii de sare. Dacă nu va intrară în mină, îl prinseră, îl legară. Pesemne,
face astfel, mina se va prăbuşi undeva și mai paznicul văzând ce face netotul, dete fuga să
în adâncul pământului şi va trage cu ea toată anunţe autorităţile. Îl închiseră pe Munteanu în
suflarea de la suprafaţă. noaptea ceea. În holul minei rămăseseră pe jos
Atunci Munteanu se trezi şi în zâua ceea, toate acele obiecte ciuntite, sclichind de îţi luau
câţiva oameni din administraţia salinelor veniră ochii. Acolo, s-ar hi aflat şi un obiect sculptat, de
la el să îi ceară partea de plată pe obiectele vân- forma unui peşte sau monstru, pe care îl strivise
dute la târguri. Uneori, minerii erau plătiţi şi în complect. Dară nimeni, nici măcar cioplitorul în
pogoane de sare, iar sumele de bani pe care le persoană, nu ştia spune de ce îl făcuse să arate
primeau, erau micuţe. Munteanu îşi aminti că le astfel! Nici nu-și mai amintea de el.
plătise partea lor, dar oamenii aceia insistau că Iar strivirea acestuia ar fi stârnit mânia
el nu făcuse acest lucru, dar, poate uitase, fiind duhului din adâncuri, a vâlvei. Așa o numiră
de atâta timp bolnav, aşa că, îl vor mai lăsa o oamenii, când le veniră-n sat, pe neașteptate!
perioadă, dar după aceea, vor veni din nou. Doar După acea noapte, Vâlva se trezise din
ei l-au lăsat să îşi facă treaba, nu s-or mestecat, te miri ce necunoscut, din fundul pământului
e un artist mare, dar, deh, trebuie şi ei să fie în şi noaptea umbla pe acolo, hămesită, cutre-
regulă faţă de stăpânire, că altfel nu merge. Şi murând casele, huruind ogoarele. Zâua, mulţi
ei ştiu că el o vândut multe obiecte, iar sarea nu mineri intrau tot mai adânc pe galerii, spuneau
îi aparţinuse lui, era din mină şi mina aparţine ei că viedeau ceva ce sclipeşte şi se îndreptau
Regatului, aşa că, dacă nu ar fi fost în mină, nu spre acel punct. Nu toți, dar mulţi nu au mai
ar fi scos asemenea lucrări. Munteanu simţise ieşit la suprafaţă. Se deschidea ca un gol nentea
că este tras pe sfoară, că cineva îi pusese gând lor, unde aceștia cădeau și nimenea nu-i mai
rău. Era un om corect. Nici nu mai ştia ce se mai găsea vreodată.
petrecuse în mină, cu obiectele lui, cu bisericuţa. Așé a continuat o vreme bună, mânia
Cum se simţea tot slăbit, hotărî să mai rămâie pe Vâlvei. Supărată, fie pe Munteanu că a sfărâmat
acasă, să aibă grijă de gospodărie, de animale. obiectul ce-i semăna, acel peşte monstruos, cio-
Timpul trecu şi află într-o zi de la înce- plit de el, din sare, fie pe autorităţi că l-au legat
putul primăverii, că cei din conducere vor veni pe băiat, pe nedrept. Dară, cine știe să ne spună
de îl vor lega pentru neplata cuvenită lor. Asta cum o stat treaba! Din acele vremuri, s-o mai
urma să se întâmple luni, iar când aflase vestea, arătat din când în când! Cred că o fi amuțit în
era de abia sâmbătă. Aşa că, decât legat, mai adâncurile umbroase ale minelor, până când îi
bine revoltat. Se hotărâse să se puie pe cale, să va veni iară vremea!

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 81


proză

Draperiile de la geam fluturau în ritmul singur picior. Asta-l făcea dimineața să se simtă
respirației și-i veneau până aproape de nas când vrednic și, mulțumit de sine, de regulă ațipea
inspira, și atunci opalul unei noi dimineți în și mai dormea câteva ore. Azi, însă, a simțit
Bizaria făcea ca ochiul de geam să capete tente de ceva cleios sub talpă. Și-a amintit că adormise
verde-auriu, ca cea mai nesuferită dintre muștele scobind găvanele unui crap iar ochii extrași
care-și făceau veacul prin latrină, iar pe expira- din arhitectura peștelui și i-a lipit pe frunte,
ție, cu întoarcerea perdelei spre inițiala menire, unul de-a dreapta și altul de-a stânga ochiului
dimineața dădea în cafeniu, aidoma culorii spă- din născare. O clipă s-a simțit mai presus de
lăcite a draperiei agățată peste perdea. oameni, având trei ochi.
Soarele nici n-apucase bine să clipească Acum, peștele de lângă pat se descom-
și tânărul ciclop a pus un picior pe podea. Un punea banal, în fragmente infinitezimale, în

82 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
culori toate culorile rogvaivului și mirosurile Tânărul ciclop părea dus într-o altă lume.
specifice generau senzații egale cu deshumarea. Nu-i păsa că mamă-sa trudește în camera lui, că
Scârbit de miros a vrut să scape de pește cât mai lucrurile încep să strălucească de curățenie, ori
repede. Branhiile, devenit mucilaginoase, i-au că filele dispar cu repeziciune din ziarul acela.
permis degetelor să ajungă până în străfundul - E floarea ciclopilor? a întrebat într-un
capului și așa a reușit ciclopul să apuce peștele târziu.
fără să-i alunece din mână. Și-a luat avânt și a Mama nu înțelegea ce vrea fiul, mintea
catapultat cu determinare stârvul către ochiul deja îi era dusă la ziua de sfârșit de săptămână,
de geam; fereastra era închisă, însă. Peștele s-a când omul ei plecat la muncă în altă zonă a țării
oprit mirat parcă în partea de sus a geamului, avea să-i vină acasă.
apoi a început să coboare încet, apoi repede, și - Ce vrei, puiule? l-a întrebat ea blând.
mai repede odată cu gravitația dezmeticită din Tânărul a sărit ca ars și arcurile au jelit
inerția primară, și a poposit cu zgomot surd pe sub greutatea lui. Stătea în picioare în pat și la
masa de sub geam. Cana de ceai de cu seară a cât era de înalt, capul îi ajungea la doar câteva
căzut pe parchet și s-a făcut țăndări; asta n-a degete de tavan. Ura ca mama să-i vorbească
fost suficient pentru micul dezastru matinal, precum unui copil. Era mare de-acum și nu mai
veioza a căzut și ea sub furia cozii crapului și, suporta nici măcar tonul blajin al părinților, or
izbindu-se de pământ, a făcut o flamă albăstrie cu atât mai puțin apelative de genul adineauri
care-a aprins fața de masă. auzit.
Ciclopul a sărit din pat, a smuls cârpa - Mama, sunt mare de-acum! Chiar
cafenie din geam și a înăbușit focul timid. Peștele nu-mi poți spune pe nume?
parcă-i zâmbea de pe-un colț al mesei, orb și cu Femeia l-a privit lung, ușor amuzată,
branhiile sfâșiate de degete viguroasee. Geamul apoi a dat afirmativ din cap.
rânjea murdar, cu dungi roșiatic-maronii de carne - Desigur, Seraphim...
descompusă iar aerul devenise de nerespirat. Ciclopul a coborât din pat și atunci a
Intrigată de zgomot, mama tânărului a văzut că mama rupsese foi din ziarul la care
intrat degrabă în încăpere și tot atât de repde ținea atât de mult. Îl luase de pe o tarabă în ziua
a ieșit. S-a întors după o vreme cu un șal când îndrăznise prima dată să dea o tură prin
înfășurat în jurul gurii și s-a repezit la fereas- ținutul oamenilor. Ploua afară și așa și-a făcut
tră. Cum zăvorul se înțepenise, nedeschis de-o curaj să se aventureze. Cu gluga strâns adunată
vreme, a împins cu umărul în cerecevea, de pe cap și cu o pereche de ochelari fumurii așezați
lemnul bătrân a trosnit, apoi, de parcă așteptase cu grijă pe nas, tânărul a trecut bariera raselor.
împingerea femeii, zăvorul a alunecat simplu. Nu-i vorbă, nu mai erau restricții de circulație
Miros de verde, de pomi fructiferi și ploaie de în zona oamenilor, mulți dintre ciclopi munceau
vară au inundat camera. pentru salarii bune prin fierăriile de-acolo, doar
- Mamă, a șoptit ciclopul, ce e ochiul-bo- că el de mic încă simțise invidia cum îl roade
ului? pentru că n-avea doi ochi. De-atunci i-a venit
Femeia i-ar fi răspuns în doi peri, că ce-a ideea, întâi să deseneze câte un ochi pe-o bucată
găsit în camera tânărului îi dădea fiori, însă de hârtie, pe care-l decupa și și-l lipea pe frunte
cum îl iubea peste măsură, și-a șters colțurile cu miere, cu siropuri dulci făcute de mama în
gurii cu șalul, apoi ca el să nu vadă, și două casă sau cu miez de pâine îmbibat cu salivă,
broboane de lacrimi din colțul ochiului. mai apoi, crescând și pe măsură ce invidia se
- E o floare, dragul meu, i-a răspuns bla- transforma în furie, a început să scoată ochii
jin și s-a apucat să deretice prin cameră. animalelor care aveau ghinionul să-i iasă în cale,
Mizeria din cameră trebuia înlătura- pe care încerca să și-i lipească pe frunte. Avea să
tă, așa că a dat fuga la bucătărie de-a adus constate curând că ochii animalelor putrezeau
un lighean din pleu, un altul din plastic roșu repede și nu-l ajutau să semene cu oamenii.
plin pe jumătate cu detergent diluat în apă și Furia s-a mai domolit în timp, s-a transformat
un burete mare de vase. S-a apucat să șteargă în complex, dar scosul ochilor i-a rămas bună
dârele maronii de pe geam și când a terminat, a vreme plăcută îndeletnicire.
șters de uscat cu foi rupte dintr-un ziar zărit sub - Îmi vine să te-arunc pe geam! a spus
patul băiatului. A Aruncat peștele în ligheanul amenințător și a smuls ziarul din mâinile mamei.
gol și peste el s-au adunat în timp bucățile de Femeia s-a uitat lung la el, încercând să
ziar cu care mama ștergea în urma buretelui înțeleagă dacă glumește, dar, prevăzătoare, s-a
mustind de detergent. ferit din dreptul geamului. Știa că un străbunic

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 83


al soțului, nu ezitase într-un moment de furie sine. De felul lui era taciturn, dar mai ales când
să-și arunce cea de-a doua soție pe geam, tot trebuia să răspundă la întrebări neprevăzute
așa, într-un acces de furie. Seraphim se refugia într-o lipsă de dialog ce
Seraphim a început să râdă când a des- putea dura și câteva zile. De această dată însă,
coperit că fila cu poza fetei scăpase neatinsă băiatului i-a sclipit ochiul. Parcă așteaptase
de hărnicia mamei. A început să danseze prin întrebarea, să-și descarce prea-plinul sufletului.
cameră cu ziarul strâns la piept. Femeia a ridi- - E o fată... a început el teatral. Încerca
cat din umeri,dar privirea ei nedumerită arunca să nu arate mamei că arde ca în flăcările iadului
mii de întrebări spre tânărul vesel, fiindcă nu de dragul fetei. E fată bună, atât doar că nu v....
înțelegea legătura dintre fotografie și veselia Telefonul a sunat straniu din hol. Mama
fiului. a dat fuga să ridice telefonul, strigând băiatului:
- E viitoarea mea soție! a spus băiatul și - O fi tata!
mama s-a închinat. Apoi, oftând a continuat mai mult pen-
A lăsat munca de-o parte, cu șalul s-a tru sine:
șters de sudoare și s-a așezat pe scaun. L-a - Să sperăm că nu-l ține și weekendul
privit îndelung, ochiul matern clipea des și gân- ăsta la lucru...
dul îi fugea la fel de fel de nenorociri. ”Nu era De fapt, pe om nu-l ținea nimeni cu forța
bine să gândească așa, nu era deloc bine nici să la lucru, doar că aflând că Seraphim a prins drag
îndrăznească să gândească așa ceva!” gândea ea. de meșteșugul fotografiei, a luat cu împrumut
- Nu e bine, fiule! l-a avertizat ea și după bani să-i cumpere băiatului un aparat bun; apoi
ce s-a odihnit nițel, și-a reluat lucrul. a cerut și-un avans patronului, să plătească un
Fără s-o fi ascultat măcar, Seraphim a curs de fotografie pentru Seraphim, or banii se
revenit cu întrebarea anterioară: cereau înapoiați. Lucra în zilele libere pentru
- E floarea ciclopilor? achita datoria mai repede, dar suferea cumplit.
Mamei i-a trebuit ceva timp până să - Iubito, s-a auzit vocea puternică a
înțeleagă întrebarea băiatului; și-a ascuns nedu- tatălui în receptor, spune-i băiatului că nu vin
merirea în dereticat. Aduna cioburile mari cu acasă decât sâmbăta viitoare. Cum mama dădea
mâna, înfășura veioza nefolositoare de-acum să spună vorbe de reproș, bărbatul a continuat
în draperia compromisă, dădea cu mătura și blând, punând în glas toată căldura dorului
aduna cioburile mici și alte mizerii în făraș. neastâmpărat de vreme:
- De ce-ar fi a ciclopilor? l-a întrebat într- - Draga mea, știi prea bine că doar binele
un târziu. familiei mă ține departe de voi! Spune-mi, hai,
”Chiar așa, de ce-ar fi?!” s-a mirat ea de spune-mi acum să renunț și-ți jur, că nimic nu
năstrușnicia gândurilor care nu-i dădeau pace mă va mai ține departe de tine... de voi...
fiului. Femeia a izbucnit în plâns. Omului ei,
- Că reprezintă un singur ochi... de-aia! dincolo și atât de departe, i-au dat și lui lacrimile.
a răspuns țâfnos Seraphim, ca și cum n-ar fi - Fie, a spus ea. Să trecem și peste asta!
înțeles de ce i se pune la îndoială judecata. a spus femeia și a pus resemnată receptorul în
Atunci mama a început să râdă. Râdea furcă.
în hohote, pe măsură ce sentimente de tot felul Seraphim s-a apropiat și și-a îmbrățișat
tranzitau chipul fiului. mama. Auzise în receptor suspinele tatălui. Știa
- Dar, ce, ai văzut tu boi cu un singur că toate eforturile părinților sunt pentru deve-
ochi?! Ori, a continuat ea râzând, dacă-i pe-așa, nirea lui. Totuși, deasupra iubirii de părinți, se
toate florile sunt ale ciclopilor, că fiecare din ridica de-acum dragostea pentru fiica oameni-
ele seamănă cu un ochi. Cu unul, m-auzi, nu lor. Gândul îi stătea numai la ea. Poate și fiindcă
cu doi! fusese acceptat de părinții fetei. ”Niște oameni
Ideea că toate florile din lume sunt ale minunați!” constatase cu uimire când l-au invi-
ciclopilor i-a surâs lui Seraphim. În sfârșit putea tat prima dată la masă, în urmă cu câteva luni.
privi florile câmpului ori pomii înfloriți și din În timp a devenit un obișnuit la prânzul de
depărtări aveau să-l privească mii de ochi. Ochi duminică în casa oamenilor, de regulă în zile-
unici... le când tatăl lui nu venea acasă. Într-una din
- Cine e fata? a întrebat mama încet, duminici le-a spus gazdelor că o iubește pe fiica
aproape ca o părere. lor și oarecum voalat, că are intenții serioase. Și
Nu voia să intre brutal în trăirile lui, ei n-au avut obiecții.
știind că în astfel de cazuri băiatul se închide în - Din ce o să trăiți? l-a întrebat doar stă-
84 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
pâna casei oarecum îngrijorată, știind că fiica ei l-a luat deoparte pe Seraphim și i-a spus că este
n-are cum să întrețină o gospodărie și că el ar fi normal să se cunoască, nimic rău în descope-
trebuit să câștige ceva mai mult decât o făceau rirea bucuriilor trupului. Băiatul a negat vehe-
de obicei fierarii ciclopi, să angajeze o menajeră. ment apucăturile adolescentine, dar a ascultat
Atunci a intervenit tatăl fetei, spunând cu mare atenție vorbele tatălui.
că lumea a început deja să înțeleagă că ciclopii - Nimic nefiresc, la vârsta aceasta! l-a
erau buni și la altel activități, nu numai la pre- încurajat tatăl, bătându-l bărbătește pe spate.
lucrarea metalelor. Întrucât aflase de pasiunea Bujorii apăruți atunci în obrajii fiului
băiatului i-a spus soției că Seraphim va fi foto- au convins-o pe mamă că pruncul crescuse și a
graf, o meserie pentru care alți câțiva ciclopi început să se teamă de ceea ce ar putea urma,
deja și-au dovedit talentul și câștigau bani buni. tinerii ciclop având reacții greu controlabile în
Ș-apoi, gândea el, niște bănuți agonisiseră și ei această delicată perioadă.
cât să le dea tinerilor pentru a porni în viață. Că În Bizaria, de când stăpânirea a permis
o singură fată aveau… liberul contact între oameni și ciclopi, au apă-
Amintindu-și vorbele acelea, lui rut nenumărate cabinete de psihologie pentru
Seraphim i-au dat lacrimile. Mama i-a văzut depășirea impactului întrepătrunderii lumilor.
ochii umeziți dar nu a spus nimic. A terminat În scurt timp, întreprinzători destoinici care
în tăcere de curățat camera fiului și a coborât. au înțeles cursul evenimentelor, la adăpostul
Ținea într-o mână ligheanul de pleu cu peștele așa-ziselor cabinete de terapie, au amenajat
împuțit și ghemotoacele de ziar adunate dea- separeuri și au încurajat exploatarea mai în
supra lui și în cealaltă ligheanul roșu, în care amănunt a curiozității reciproce. Erau sufici-
buretele plutea înspumat în zoaia roșiatică. enți bărbați interesați de nurii femeilor ciclop,
În urma ei s-a auzit ușa dormitorului părându-li-se rafinat să-și încheie seara distrac-
trântindu-se. ”E supărat că nu vine taică-su” a ției cu așa numitele ”monocluri‘‘. Mai mult,
presupus femeia ieșind pe ușa din dos a casei, ritualic aproape, devenise obicei ca imberbii
cu gând să deșerte zoiele undeva mai în fundul să-și piardă virginitatea cu femei ciclop. Dar n-a
curții. trecut multă vreme până și femeile oamenilor
Apoi, s-a gândit c-ar putea salva peș- au început să caute acest fel de consiliere în mai
tele, lăsându-l câteva ore în apă cu oțet și exoticele lăcașuri de terapie și o dată depășit
multă, multă sare, să-i alunge duhoarea. Și că pragul sexual, lumile au început să se accepte
îmbălsămat bine cu mirodenii și dat la cuptorul cât de cât, fiecare parte încă având argumente
bine încins, n-avea de ce nu fi bun, așa c-a pus pentru o justă enclavizare.
peștele într-un lighen curat. Însuși Seraphim avea rețineri fiindcă
- Mamă! a strigat băiatul de sus. Apoi, văzuse că oamenii nu se acceptau nici între
fără să aștepte răspunul mamei a început să ei. De la prima ieșire a auzit vorbe ce sunau a
cânte. dezgust din partea unora cu privire la semeni:
Ușa dormitorului s-a mai trântit o dată. magrebieni, polaci, țigani...
Era curent de la fereastra rămas deschisă. ”Nu-i - Mamă! s-a auzit femeia strigată pentru
supărat” a constatat și s-a bucurat auzind vocea a treia oară, dar până să reacționeze, băiatul deja
fiului curgând limpede pe scări, curată ca nepri- cobora scările. Era îmbrăcat cu costumul azuriu,
hănitele ape din înaltul munților Bizariei. Dacă cel de la absolvirea liceului. Cămașă albă de
nu i-ar fi fost teamă că oamenii nu-l vor aprecia mătase și pantofii de lac, albi și ei. Cravata era
cum se cuvine, l-ar fi îndemnat să ia muzica bleumarin, întocmai ca șosetele ce se ghiceau
mai în serios. Vocea lui era caldă și puternică, de sub manșeta pantalonului când pășea. Părul
melodioasă nativ, însă fără pricepere a strunirii vâlvoi de regulă, acum era dat cu briantină și
ei înspre performanță. pieptănat cu grijă pe spate, încât cărarea părea
- Mamă! a strigat iar băiatul, mai încet trasată cu rigla în părul roșcovan. Cu patru
de această dată, parcă nu pentru a primi răs- degete mai jos de cărare, ochiul albastru, clipea
puns. A continuat apoi să cânte. șăgalnic văzându-și mama mută de uimire.
Mama n-a dat fuga nici acum la chema- - Unde pleci? l-a întrebat femeia privind
rea băiatului, a lăsat să treacă ceva timp. Mereu în trecere ceasul din perete. Mai era o oră până
făcea asta, de când Seraphim începuse să se la amiază.
cunoască și, producându-și plăceri de unul sin- Băiatul i-a zâmbit. Știa că-i rămăsese dator
gur, nu i-a dat temei să gândească lucruri rele mamei cu un răspuns și la întrebarea de mai
despre sine. Anul trecut pe vremea asta omul ei devreme. Ca să prelungească suspansul se prefă-

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 85


cea că verifică dacă nu s-au descusut nasturii de la răutate în glas pe care băiatul n-o cunoscuse
manșetele cămășii ori de la cele ale sacoului, pen- până atunci. A privit-o mirat. Nu înțelegea unde
tru că își rugase încă de-atunci mama să-i coasă ori ce greșise. I-a cerut explicații privind-o galeș.
alți nasturi, la sacou bleumarin precum cravata și - Să nu-ți iei o neputincioasă, că toată
la cămașă azurii ca sacoul. Din buzunarul drept viața-ți va fi un calvar! De parcă n-ar fi suficient
al hainei mama a văzut ițindu-se căciula cu care că e om...
se deghiza uneori când băiatul mergea în ținutul Fără să gândească, Seraphim a dat cu
oamenilor. ”Ochelarii fumurii îi burdușesc buzu- pumnul în dulapul din bucătărie. Noroc că furia
narul de la piept” a mai dedus ea. loviturii a apucat în lemn și nu s-a tăiat în gea-
- La Angelique! mul care s-a spart instantaneu în mii de cioburi.
Răspunsul băiatului n-a lămurit-o pe Apoi a văzut peștele în vasul de pe jos și a înțeles
mamă. Știa și el lucrul acesta, așa că a continuat că mama voia să-l gătească. S-a abținut să dea un
șoptit: șut ligheanului din care crapul îi zâmbea știrb,
- Fata din ziar... și orb, și asfixiat, cu branhiile sfâșiate de degete
Apoi și-a dat drumul la vorbă și i-a spus nepricepute, parcă nedumerit că oțetul și mama
mamei că atunci când s-a aventurat pentru căutau să-i oprească descompunerea.
prima dată în ținutul oamenilor a zărit chipul A săltat ligheanul peste geamul bucătă-
fetei în paginile unui ziar. Devenise subiect de riei și l-a deșertat în curte. Pisicile din curte au
știri mondene urmare a unui eveniment straniu, mieunat de plăcere. Apoi a continuat calm, de
când unei cântărețe de operă i-a pierit vocea parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:
brusc, fără motiv. Fata era în sală când s-a pro- - N-am avut curaj să mă apropii de ea. O
dus tragica întâmplare și imediat ce diva fugea priveam duminică de duminică de la distanță, că
înspre culise și publicul începea să murmure, nici printre oameni nu-mi venea să mă amestec.
înțelegând ce se petrece, Angelique s-a ridicat în Stăteam mai mult ascuns sub scara ce ducea la
picioare și a început să cânte. Publicul a amuțit. etajul bisericii, acolo unde doar membrii coru-
Amuțiseră și ceilalți cântăreți de pe scenă când lui urcă. De după coloanele de lemn îi sorbeam
i-au auzit vocea. Doar regizorul spectacolului a vocea și-i imprimam chipul drag pe retină.
avut prezență de spirit și a făcut semn orchestrei Și-acum dacă închid ochiul, frumoasa Angelique
s-o acompanieze și celorlalți artiști să-și continue îmi zâmbește cald, așa cum numai ea știe.
reprezentația. Apoi a făcut un semn către fată, Seraphim începea să transpire. A tras
invitând-o pe scenă. Tatăl ei a luat-o de mână și degrabă un prosop de hârtie din suportul de
a condus-o în timp ce ea continua să cânte. pe perete și și-a tamponat gâtul și tâmplele
- De ce a trebuit s-o conducă tatăl?! a zvâcninde. Mama stătea tăcută pe scaun, cu
întrebat mirată mama. privirea plecată în pământ. Nici nu îndrăznea
- Pentru că nu vede, a spus simplu să-l privească. Să mai comenteze, nici atât. Lui
Seraphim. Seraphim i s-a făcut milă văzând-o așa. Femeia
- Ce?! a izbucnit mama intrigată. parcă îmbătrânise dintr-o dată!
Băiatul n-a luat-o în seamă și a continuat - Mamă, a șoptit el blajin.
povestirea. Angelique dusese aria la capăt și la Mâna mamei s-a ridicat imperativ, ară-
căderea cortinei ziariștii au năpădit pe ea. tând că nu cere milă. Apoi i-a făcut semn să con-
- Și-a fost angajată la operă?! s-a mirat tinue. Dar Seraphim nu mai avea chef. Blamul
mama de cum li se arată unora norocul. mamei era greu de suportat. Știa că tatăl, când
Nu, nu lucra nicăieri. Lumea spectacolelor se va întoarce acasă, îi va da dreptate mamei.
e una dură și nu acceptă foarte ușor nou-veniți. Niciodată nu și-a auzit părinții să se contrazi-
Apoi e clar că fata ar fi trebuit să studieze pentru că, mereu erau de acord cu regulile pe care i
a putea spera la o carieră adevărată. Părinții ei le impuneau. Singurul subiect pe care aveau
însă s-au opus. Era mult prea greu să-i poarte de scurte discuții era cel recent, cu plecatul tatălui
grijă prin turnee ș-apoi nici Angelique nu și-ar fi departe, la muncă.
dorit o astfel de viață. Ei îi plăcea doar să cânte și - Bărbate, timpul trece și orice clipă pe
o făcea cu bucurie ori de câte ori i se arăta ocazia. care o petreci departe de copil îl poate duce la
De cele mai multe ori cânta în biserică, duminica pierzanie...
și exact asta aflase din ziar Seraphim, că ziariștii îi Omul râdea și o asigura că prezența ei e
scormoniseră prin biografie. Fata cânta în biserica suficientă pentru siguranța copilului. Și iar adu-
Lutherană din Piața Concordiei… cea în discuție problema banilor și mai binele
- Să nu-ndrăznești! a spus mama cu o familiei, iar mama îi dădea dreptate.
86 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
În familia iubitei nu era loc de astfel de Apoi, cântecele ei la final de slujbă s-au auzit
discuții. Domnul Pratt era doctor și câștiga într- aproape duminică de duminică.
atât de bine încât femeia lui n-a trebuit să mun- - Mamă, a repetat duios Seraphim.
cească vreodată. Nu-i vorbă, și dumneaei avea Înțelege c-o iubesc pe fata asta și că părinții ei
să-și dovedească hărnicia în gospodărie și buna mă acceptă. Nicio clipă măcar nu m-au privit cu
pricepere în chivernisirea banilor. Doctorul superioritate. M-au acceptat așa cum sunt.
doar aducea bani în casă, grija administrării Mama a clătinat amărâtă din cap.
lor cădea în sarcina doamnei Pratt. La fiecare - Nu puteai găsi și tu o fată de-a noastră.
început de an, când își consulta contabilul, tatăl Ce, Dumnezeu, îți veni?
lui Angelique constata că rezerva familiei spo- Băiatului simțea că i se înfierbântă iar
rise față de anul precedent. Cu siguranță și din sângele în venele gâtului. Apoi și-a amintit de
acest motiv dovedise atâta generozitate, când a bucuriile furiei, nu mai departe de seara trecută
promis că-i va sprijini pe tineri să pornească în când încă s-a lăsat pradă invidiei și a scos ochii
viață. E drept, domnul Pratt își iubea fiica mai peștelui. Drept e că, privindu-se în oglindă,
mult decât ochii din cap. Nu folosea însă nici- ridicolul situației l-a făcut să râdă. Era prima
odată sintagma asta, pentru că ar fi însemnat dată când râdea de felul cum arăta cu micuții
o prețuire nedreaptă față de starea în care se ochi ai crapului fixați cu cremă de ras pe frunte.
găsea Angelique. Furia acumulată în ani de suferință a părut că se
Multă vreme după ce i s-a născut fiica și diluează-în râs și asta l-a făcut să-și spele degra-
a eliminat orice dubiu cu privire la handicapul bă fruntea de ochii opaci ai nefericitului pește.
fetei, doctorul a crezut că plătea păcatele unor Pentru prima dată a adormit fericit.
inervenții nereușite, când pacienții i-au murit pe - Mamă, în înțelepciunea ei, Angelique
masa de operație. Își reproșa că poate tratase cu mi-a zis că sunt popoare care caută să-și acti-
superficialitatea începutului de carieră proble- veze ochiul din frunte, acela fiind ochiul
mele sărmanilor care-i imploraseră ajutorul. O înțelepciunii. Și, mai spunea ea, noi ciclopii tre-
perioadă a trecut printr-o neagră depresie care buie că stăpânim esența înțelepciunii și de-asta
l-a împins către misticism, la un pas fiind să se nu avem ochii ca ceilalți oameni...
călugărească. Atunci buna lui soție, care prin Angelique i-a mai spus că nu înțelege
căsătorie trecuse la baptism, l-a rugat să meargă cum de vreme de secole ciclopii s-au temut
o dată măcar la slujbă într-o biserică lutherană, de oameni și au preferat să străiască izolați și
biserică în care fusese botezată. A făcut-o, și mai apoi, cum de s-au lăsat supuși. Erau mai
de-atunci, fără să se convertească, doctorul Pratt puternici, mai înalți, erau mai rapizi. Ce nu știa
a devenit, după cum cu zâmbet pe buze o spu- Angelique era că ciclopii nu aveau ambiții. Ei
nea deseori, un ”duminical practicant”. Acolo a înțelegeau supraviețuirea ca pe o mare fericire
cântat și Angelique pentru prima data în public. împărtășită cu membrii familiei. Abia în anii de

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 87


pe urmă au început să se lase amăgiți de pute- sau ce veţi bea, nici de trupul vostru, gândin-
rea banului. du-vă cu ce-l veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa
Văzând că mama aproape că nu-l mai mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât
urmărește, a dat să plece. Femeia s-a ridicat îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului,
atunci în picioare și i-a zis: ele nu seamănă, bu ară, nu seceră şi nici nu
- N-aș vrea să ajungi vreodată la vorbele strâng nimic în grânare şi totuşi Tatăl Ceresc le
mele. Bunăvoința oamenilor e doar de con- hrăneşte. Or noi, care-i suntem cu mult mai de
junctură. Când nu le vei mai fi de folos, se vor preţ Lui decât ele, de ce ne îngrijim de ele și ne
lepăda de tine... distanțăm de semeni?  Stă în putere noastră să
Seraphim a înțeles unde bătea mama lui. ne adaugăm măcar o palmă la înălţimea pe care
Încerca să-i spună că dacă Angelique ar fi fost ne-a dat-o Dumnezeu? Or poate cineva să-și
văzătoare niciodată nu și-ar fi aplecat privirea schimbe culoarea pielii?
asupra lui. Niciodată nu și-ar fi lipit buzele Mulțimea a murmurat din nou, de data
de ale lui. Despre bucuria plimbărilor printre asta a acceptare, impresionată de pildele pasto-
pameni ținându-se de mână, cu atât mai puțin rului.
ar fi fost vorba. - Spuneți-mi, credeți că fratele Pratt nu
Și totuși, primul care l-a acceptat aproa- i-ar fi redat vederea fiicei lui dacă ar fi putut? a
pe n-a fost Angelique. Nici părinții ori rudele mai întrebat el și a continuat cu însuflețire. Dar,
fetei, care ar fi putut gândi că vederea cu măcar nu, Dumnezeu nu-i îngăduie asta, tocmai ca
un ochi e superioară întunericului nevăzătoru- fata lui să aibă parte numai de oameni frumoși
lui. Pastorul bisericii l-a remarcat cum stătea în viață...
ascuns sub scară și l-a dat pildă într-o duminică. După acea minunată duminică Seraphim
- De ce să nu-i acceptăm pe frații noștri a fost invitat să stea în bănci lângă ceilalți enori-
ciclopi?! a strigat el din amvon și i-a făcut semn ași și nu de câteva ori a avut șansă să stea chiar
să se apropie. pe locul de lângă Angelique.
Angelique tocmai terminase de cântat - Lucrurile au mers din ce în ce mai bine,
un imn și Seraphim a fost invitat să vină în față, mamă! a spus trist Seraphim din pragul ușii.
de-a dreapta fetei. Doctorul Pratt m-a recomandat femeilor
- E urât omul acesta? a întrebat-o blând pe care le-a asistat la naștere și am fost invitat
pastorul pe fată. Ea a strâns sfioasă din umeri. să fotografiez la botezele copiilor lor. În ultimile
- Nu știu, a răspuns șoptit. Poate dacă luni am fost solicitat de multe ori, la fel de fel de
mă lasă să-i ating fața... evenimente. Așa am strâns ceva bani și acum
- Nu! a strigat pastorul, de din înalturile merg să cumpăr un inel pentru Angelique. Apoi
bisericii i-a răspuns ecoul. Nu prin cunoaștere merg la părinții ei s-o cer...
trebuie să definim frumusețea, s-a adresat audi- - Ai câștigat bani și nu te-ai gândit să-ți
toriului. Prin idee să o facem! aduci tatăl acasă? Să plătești datoriile pentru
Apoi întorcându-se către Angelique, a care el stă departe de noi?! Piei din fața mea!
întrebat-o blând: Seraphim a plecat abătut. Nu credea că
- Ai cunoscut vreodată un om urât? se va ajunge aici. Dimpotrivă, voia să le facă
Fata, fără să stea pe gânduri, a răspuns părinților o surpriză. Firește că ar fi achitat
simplu: împrumutul luat de tatăl lui. Firește că astăzi
- Nu. voia să meargă împreună cu ai lui la parinții
Pastorul a lăsat clipe lungi să treacă, cât fetei, să se înțeleagă ca între familii egale. Dar
lumea să ajungă la înțelepciunea pildei lui. dacă tatăl n-a putut veni, nu se cădea să meargă
- Vedeți! a strigat apoi, de până și cei doar cu mama. Ori el îi promisese fetei că azi o
din ultimele bănci au tresărit. Vedeți, omul care va cere oficial de soție, cu inel și șampanie, cu
nu vede are parte numai de oameni frumoși în genunchiul pus în pământ și cu binecuvântarea
viața lui! Ferice de tine, Angelique! părinților. Ai ei măcar, dacă așa stăteau lucru-
Fetei i-au dat lacrimil. Seraphim a luat-o rile...
de mână, protector. Credincioșii din bănci, pe Băiatul a început să colinde străzile în
cât de pătrunși erau de spusele pastorului, tot căutarea magazinelor cu bijuterii. Până acum nu
au murmurat. Atunci pastorul a ridicat un deget l-au interesat astfel de lucruri. Multe altele nu
către cer și a cuvântat: l-au interesat până s-o cunoască pe Angelique.
- De aceea vă spun, nu vă îngrijoraţi Până și mama îl credea încă un copil obișnuit de
de viaţa voastră gândindu-vă ce veţi mânca ciclop, nu tocmai ordonat, certat cu igiena și cu
88 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
porniri firești, de furie greu controlabilă. Și așa spus ce avea pe suflet. Mai mult, întrucât tatăl
r fi fost și acum dacă pastorul lutheran nu i-ar fi lui nu putea fi prezent la marele eveniment, l-a
vorbit de autocontrol. El a fost cel care, după ce rugat pe pastor să-l însoțească, să-i fie martor
i s-a destăinuit în câteva rânduri, fără ca măcar de logodnă.
să-l certe, a râs de năzdrăvăniile lui și l-a povă- - Nu știu dacă se cuvine, a cumpănit pas-
țuit. A râs de nevoia de a-și lipi ochi falși pe torul, dar apoi i-a promis că-l va însoți. Iubirea
frunte. A râs de toate micile lui necazuri și asta vine de la Dumnezeu, a mai spus el și rolul
l-a făcut pe băiat să le depășească ușor. Lumea intermediarilor este cel mult conjunctural, nu
nu-i mai părea atât de rea, sau nu în integrali- definitoriu. Adică, în nici un fel nu mă substitui
tate. Nu se mai înfuria când unii oamenii îi mai părinților tăi, tu fiind major de ceva vreme.
strigau vorbe de ocară, înțelegând că răbufnirea Când a aflat că băiatul nu mâncase
lor avea alte cauze. Nu se simțeau bine în pielea nimic, l-a invitat la prânz. Timp aveau berechet,
lor, suferiseră o traumă demult sau un neajuns că în familia Pratt cina se servea mereu la ora
recent și căutau vinovați pentru nefericirea lor șapte fix și ceasul abia de trecuse cu o oră de
în exterior. miezul zilei.
Seraphim nu prea știa ce să cumpere. Cât timp au mâncat, pastorul i-a făcut
Cum nu vedea, fata n-ar fi aflat nici dacă i-ar fi demonstrația credinței lui. I-a mărturisit lui
pus pe deget o șaibă. Angelique, probabil, nici Seraphim că el crede că Dumnezeu, dacă tot nu
așa nu s-ar fi supărat, dar voia să se prezinte l-a văzut nimeni vreodată, poate fi și ciclop.
bine și în fața viitorilor socrii. Ca să nu greșeas- - În egală măsură poate avea doi, trei sau
că, a gândit că ar fi potrivit să ceară sfatul pasto- o infinitate de ochi, că nu cine e sau cum arată
rului și a făcut cale întoarsă până la prima inter- sunt importante, ci însăși minunata și diversifi-
secție. Acolo a vrut să ia un taxi, dar majoritatea cata creație ne face să-l slăvim.
celor care așteptau clienți aveau imprimat pe - Poate fi și o floare? a întrebat băiatul.
portiere semnul exclamării urmat de cifra doi. Uimirea și admirația au apărut pe chipul
Asta însemna că nu agreează decât ființe cu pastorului. A clătinat afirmativ din cap. Inima
doi ochi. Era un mesaj cât se poate de discri- lui Seraphim s-a umplut de bucurie. Ideile pas-
minatoriu, dar oamenii stăpânirii l-a îngăduit torului ajungeau în cel mai întunecat ungher
fiindcă taximetriștii plăteau considerabil taxe la al sufletului lui și bucuria lor îl inundau cu
bugetul urbei și nici nu le venea să riște reori- lumină.
entarea voturilor lor la viitoarele alegeri. Altfel, Dup-amiaza a trecut fără ușor, mâncând,
numărul acestora s-a diminuat considerabil în colindând magazinele și povestind. Când au
ultima vreme, mulți dintre șoferi înțelegând că ajuns la ușa familiei Pratt, Seraphim avea două
banul era mai important decât numărul ochilor buchete de flori în mâini, unul cu trandafiri roșii
clienților de pe banchetă. pentru Angelique și altul cu garoafe albe pentru
Nu se grăbea, la fată trebuia s-ajungă mama fetei. Pastorul ținea o șampanie mare la
abia la cină, așa că a ales să meargă pe jos. A subsioară, de gâtul căreia rugaseră florăreasa să
trecut printre oameni și nimeni nu l-a luat în agațe o fundiță roșie de dantelă.
seamă. S-a oprit apoi să bea o limonadă la o Când au bătut în ușă cei doi râdeau
terasă în centru și un grup de fete au început ca niște tineri puși pe șotii. Doamna Prat le-a
să-i facă cu ochiul. deschis și i-a invitat înăuntru. A luat florile, a
- Domnu` psiholog! i-a strigat una și zâmbit rezervat și le-a făcut semn s-o urmeze
celelalte au izbucnit în râs. în camera de zi. De-acolo i-a invitat s-o urmeze
Dacă ar fi avut doi ochi Seraphim ar fi în biroul soțului ei, acolo unde doctorul Pratt
putut trece drept un tânăr arătos. Nu-i vorbă, se retrăgea să studieze noi tratate de medicină.
nici așa tinerele fete nu-l considerau de lepă- Când ușa grea din lemn s-a dat în lături, surpriza
dat, iar apelativul de adineauri demonstra fără lui Seraphim n-a mai cunoscut margini sau să-și
urmă de tagadă că nu s-ar fi dat în lături de pună în ordine multele hârtii aferente profesiei.
la îmbrățișări amoroase. Seraphim le-a zâmbit În încăpere Serafim a zărit-o pe
măgulit, dar nici măcar o urmă de dorință nu i-a Angelique, pe tatăl ei, cât și părinții lui! Chiar
umbrit dragostea față de Angelique. dacă avea în mâini buchetul pentru iubita lui,
Drumul până la biserică nu i-a luat mai prima pornire a fost să-și îmbrățișeze tatăl. A
mult de-un sfert de ceas. Acolo s-a bucurat să-l făcut-o. Mamei i-a zâmbit, dar femeia nu i-a
afle pe pastor citind dintr-o carte, așezat pe o răspuns la zâmbet. Apoi a strâns mâna viito-
bancă din primul rând, ca un simplu enoriaș. I-a rului socru. Când s-a apropiat de fată i-a văzut

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 89


ochii plânși. I-a înmânat buchetul de flori și s-a Despre cântatul la nunți vorbiseră
întors consternat față de toți cei care se aflau recent, fata spunându-i că ar fi păcat să nu pro-
în încăpere. Zâmbetul care lumina de regulă fite de pe urma talentului ei, măcar acum, cât
chipul doctorului lipsea acum cu desăvârșire. era tânără. Seraphim n-ar prea fi vrut asta și a
Doamna Pratt afișase un zâmbet de comple- încercat s-o convingă că va munci întreit, să nu-i
zență, neutru, de gazdă mereu binevoitoare. lipsească nimic.
Tensiunea ce plutea în aer l-a făcut pe pastor să - Dar pot s-o fac! a replicat fata. Vreau
încerce să rupă tăcerea. s-o fac, chiar!
- Neștiind că tatăl lui Seraphim poate Văzându-o atât de hotărâtă nu s-a mai
ajunge la acest eveniment, băiatul m-a rugat să-i opus. Ba chiar i-a făcut cadou un disc de vinil cu
fiu aproape. De acum, rolul meu s-a terminat, muzică de petrecere și uneori repetau împreu-
dar mă bucur să fiu prezent la această logodnă, nă. Vocile li se armonizau minunat și duetul lor
de o însemnătate egală cu binecuvântarea lui a făcut-o în repetate rânduri pe doamna Pratt
Adam și a Evei, când li s-a dat pământul să-l să aplaude. Tinerii n-o auzeau, că ea mereu se
stăpânească... ținea la distanță de camera de zi când vedea că
- Da, m-a sunat soția mea și m-a implo- deschid capacul pianului.
rat să vin, a spus tatăl lui Seraphim parcă scu- - De ce n-o placi pe fata asta minunată? a
zându-se. Am venit cu avionul, să pun capăt întrebat iar Seraphim privindu-și mama.
acestei nebunii... Ochiul femeii fulgera parcă. Seara se
- Nu va fi nicio logodnă, a spus trist și lăsase peste oraș și veioza de pe biroul doctoru-
tatăl fetei. lui se reflecta straniu în ochiul ei.
Seraphim s-a prăbușit într-un fotoliu. - Pentru că nu vede! a replicat sec,
Și-ar fi dorit să moară instantaneu. Iubita lui uimind asistența cu veninul strecurat în banale-
a început să suspine, încercând să țină în frâu le patru cuvinte ale răspunsului.
lacrimile fierbinți. A simțit că trebuie să fie - Adică sunt prea bun pentru ea? a între-
puternic. S-a ridicat și s-a îndreptat spre cana- bat Seraphim aproape amuzat.
peaua unde stătea fata. A îngenunchiat și i-a Femeia a răspuns afirmativ printr-o
luat mâinile în ale lui. energică aplecare a capului. Seraphim a oftat.
- Nu-ți fă griji! i-a șoptit el încurajator. S-a întors către iubita lui și a sărutat-o pe frunte.
S-a ridicat apoi și s-a poziționat în cen- - Să mă ierți, i-a șoptit duios.
trul camerei. I-a privit calm pe toți, rând pe Fata a izbucnit în plâns. Ca restul celor
rând, încercând să le afle trăirile. Când privirea aflați în cameră și ea a crezut că Seraphim a
i s-a infipt în ochiul mamei a întrebat-o simplu: renunțat la luptă și cade în voia părinților.
- De ce, mamă? De ce-mi faci asta? Mama a răsuflat ușurată. Tatăl lui continua
Tatăl lui a întins o mână protectoare să-și țină privirea în pământ. Doamnei Pratt i-a
peste umerii femeii lui și s-a încruntat la băiat. dispărut zâmbetul de pe chip, iar doctorului i-a
Seraphim a priceput că deja coaliția se constitu- apărut o grimasă de durere. Seraphim știa cât
ise și că nu exista decât un unic punct de vedere. își iubește acesta fiica. Mai știa și că începuse
Dar n-a renunțat și și-a țintuit cu privirea tatăl. să-l îndrăgească, nu o dată spunându-i ”fiule”.
- Tată, nu-ți place de Angelique? Nu e Singurul rămas încordat ca un arc era pastorul.
frumoasă? Nu e delicată? - Să nu faci vreo pros... a dat el să zică,
Dar tatăl nu răspundea. dar băiatul i-a zâmbit. A ridicat o mână ca și
- Dar părinții ei, nu-ți par a fi oameni de cum l-ar fi asigurat că știe ce face.
treabă? Nu v-au primit cum se cade? Nu ți-a zis Seraphim s-a îndreptat apoi către mama
mama că domnul Pratt m-a ajutat să-mi câștig lui. A îngenunchiat, i-a luat mâna și i-a sărutat-o.
primii bani. Apoi alții și alții? - Chiar crezi că sunt prea bun pentru
Tatăl continua să țină privirea în pământ. ea? a întrebat-o încă o dată ținându-i mâna în
Mama îl urmărea sfidătoare. Doamna Pratt a mâna lui.
încercat să detensioneze momentul. Mama a încuvințat din nou. Atunci fără
- Știi, Seraphim, și noi ne-am gândit că să ezite, tânărul și-a înfipt arătătorul mâinii
nu vei putea întreține o femeie nevăzătoare ori- drepte în găvanul ochiului. Cu o precizie ce
cât de talentat fotograf ai fi... dovedea experiență și-a scos ochiul și l-a pus în
- El va poza la nunți și eu am să cânt! a palma mamei.
strigat Angelique. Așa vom fi mereu împreună - De-acum suntem egali! a mai apucat să
peste tot, acasă și la muncă... șoptească Seraphim înainte de a leșina.
90 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
poesis

Louise GLÜCK

Portret
O copilă desenează conturul unui corp.
Ea desenează ce poate, dar este alb tot timpul,
nu poate completa ceea ce știe că este acolo.
În cadrul liniei neacceptate, știe
că viața lipsește; ea a tăiat
un fundal de altul. Ca orice copil,
se întoarce spre mama ei.
Iar tu desenezi inima
împotriva golului pe care l-a creat.
Fragment arhaic
Încercam să iubesc materia.
Am lăsat un semn pe oglindă:
Nu poți urî materia și forma iubirii.
A fost o zi frumoasă, deși rece.
Acesta a fost, pentru mine, un gest emoționant și extravagant.
....... poezia ta:
a încercat, dar nu a putut.
Am lăsat un semn peste primul semn:
Plânge, lamentează-te, aruncă-te, rupe-ți hainele-
Lista lucrurilor de iubit:
murdărie, mâncare, scoici, păr uman.
....... spus
exces fără gust. Apoi eu

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 91


închiriez semnele.
AIAIAIAI a plâns
oglinda goală.

Zori

Copil care se trezește într-o cameră întunecată


țipând Vreau rața mea înapoi, vreau rața mea înapoi
într-o limbă pe care nimeni nu o înțelege, în cele din urmă -
Nu există nicio rață.
Dar câinele, totul tapițat în pluș alb -
câinele este chiar acolo în pătuțul de lângă el.
Ani și ani – iată cum trece timpul.
Totul în vis. Dar rața -
nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea.

S-au întâlnit, acum


ei dorm lângă o fereastră deschisă.
Parțial pentru a-i trezi, pentru a-i asigura
că ceea ce își amintesc despre noapte este corect,
acum lumina trebuie să intre în cameră,
de asemenea, pentru a le arăta contextul în care au avut loc aceste întâmplări:
șosete pe jumătate ascunse sub un covor murdar,
pilotă decorată cu frunze verzi −
lumina soarelui le accentuează pe toate
acestea, dar nu și alte obiecte,
stabilirea unor limite, sigure de sine, dar nu arbitrare,
apoi zăbovind, descriind
fiecare lucru în detaliu,
fastidios, ca o compunere în engleză,
chiar și puțin sânge pe cearșafuri –

După aceea, se separă pentru o zi.


Chiar mai târziu, la un birou, în piață,
managerul nu este mulțumit de cifrele pe care le-a obținut,
fructele de pădure se mucegăiesc sub stratul superior -
astfel încât cineva se retrage din lume
chiar dacă altcineva continuă să acționeze în ea −
Ajungi acasă, atunci observi mucegaiul.
Prea târziu, cu alte cuvinte.
De parcă soarele te-ar fi orbit o clipă.
Peisaj aborigen
Mă calci pe tatăl tău, a spus mama,
și într-adevăr stăteam exact în centrul
92 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
unui pat de iarbă, cosit atât de bine încât ar fi putut fi
mormântul tatălui meu, deși nu exista nici o piatră care să spună acest lucru.
Îl calci pe tatăl tău, repetă ea,
de data asta mai tare, lucru care a început să-mi pară ciudat,
de când ea însăși era moartă; chiar doctorul admisese asta.
M-am mișcat ușor în lateral, unde
tatăl meu a sfârșit și mama a început.
Cimitirul era liniștit. Vântul șuiera printre copaci;
Am auzit, foarte slab, sunete de plâns la câteva șiruri mai la vale,
și dincolo de asta, un câine tânguindu-se.
În cele din urmă, aceste sunete s-au diminuat. Mi-a trecut prin minte
Că nu-mi aminteam că am fost condusă aici,
la ceea ce părea acum un cimitir, deși ar fi putut fi
un cimitir numai în mintea mea; poate a fost un parc, sau dacă nu un parc,
o grădină sau un umbrar, parfumat, mi-am dat seama acum, cu mireasma
trandafirilor -
douceur de vivre umplând aerul, dulceața vieții,
cum se spune. La un moment dat,
mi-a trecut prin minte că eram singură.
Unde plecaseră ceilalți,
verii și sora mea, Caitlin și Abigail?
Acum lumina începea să pălească. Unde era mașina
așteptând să ne ducă acasă?
Am început apoi să caut o alternativă. Am simțit
o nerăbdare crescând în mine, apropiindu-mă, aș spune, de anxietate.
În cele din urmă, în depărtare, am zărit un tren mic,
oprit, se părea, în spatele unor frunzișuri, cu mecanicul de locomotivă
zăbovind pe un cadru al ușii, fumând o țigară.
Nu mă uita, am strigat, alergând acum
peste multe parcele, multe mame și tați −
Nu mă uita, am strigat, când în sfârșit am ajuns la el.
Doamnă, a spus el, arătând spre urme,
sigur îți dai seama că acesta este sfârșitul, șinele nu merg mai departe.
Cuvintele lui erau dure și totuși ochii lui erau calzi;
acest lucru m-a încurajat să-mi susțin cauza mai tare.
Dar se întorc, am spus, și am remarcat
robustețea lor, de parcă ar fi avut în față multe astfel de reveniri.
Știi, a spus el, munca noastră este dificilă: ne confruntăm
cu multă tristețe și dezamăgire.
M-a privit cu o sinceritate din ce în ce mai mare.
Am fost ca tine odată, a adăugat el, îndrăgostit de turbulențe.
Acum i-am vorbit ca unui vechi prieten:
Ce zici de tine, am spus, în momentul în care era liber să plece,
nu vrei să te duci acasă,
să revezi orașul?
Aceasta este casa mea, a spus el.
Orașul - orașul este locul în care dispar.

(Traducere din limba engleză de Constantin Severin)

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 93


poesis

Mahmud DARWISH

Am înțelepciunea unui condamnat

Am înțelepciunea unui condamnat la moarte,


nu posed nimic, deci nimic să mă posede poate,
și-n propriul sânge mi-am scris ultimele șoapte:
„Locuitori ai cântecului meu: credeți în apă,
dintre toate”

Străpuns și-ncoronat de ziua mea de mâine,


dorm. În somn
inima pământului mai mare este decât harta lui
mai clară decât oglinzile și ultimul meu cui.
Pierdut sunt într-un nor alb ce mă duce la stele
precum o pasăre, fiind vântul aripile mele.

Din visul meu și limba mea


mă văd trezit de paznicul de noapte
care spre zori mă cheamă cu un semn:
scrie din nou al tău final îndemn,
nu s-a-ncheiat, trăi-vei înc-o moarte.

Ora sfârșitului s-a amânat. Dar până când?


întreb și-ascult. Așteaptă, spune el,

94 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
să mori un pic mai mult.

Dar nu posed nimic,


deci nimic să mă posede poate,
și-n propriul sânge mi-am scris ultimele șoapte:
„Locuitori ai cântecului meu: credeți în apă,
dintre toate.”

Să nu-ți ceri iertare pentru ce-ai făcut

Să nu-ți ceri iertare pentru ce-ai făcut, îmi spun


în taină. Și îi spun celui ascuns în mine:
aici toate amintirile tale se pot vedea:
plictiseala de amiază în somnul pisicii,
creasta cocoșului, o aromă de salvie,
cafeaua mamei, o saltea de paie cu perne,
ușa de metal a camerei tale,
o muscă bâzâindu-l pe Socrate,
norul deasupra lui Platon,
Hamasa, fotografia tatălui,
Mu’jam al-Buldan, Shakespeare,
cei trei frați și cele trei surori,
prietenii tăi din copilărie -
și o adunătură de curioși: „El este?”
Martorii dezaprobă: „Parcă.”, „Pare să fie”
Întreb și eu: „Dar cine e el?”
Nu primesc răspuns.
Îi șoptesc celui ascuns în mine:
„Este el cel care ai fost tu... am fost eu?”
Dar el își ferește privirea.
Martorii se îndreaptă spre mama să confirme
că el sunt eu
iar ea se pregătește să cânte singurul ei cântec:
„Eu l-am purtat, dar vântul mi l-a luat.”
Și îi spun celui ascuns în mine:
„Să nu-ți ceri iertare decât mamei tale.”

Ei nu întreabă

Ei nu întreabă ce vine după moarte.


Deși mai aproape de cartea raiului
decât de cele pământești,
o întrebare îi frământă:
cum să trăim cu astă moarte?
Aproape de viață, trăim și nu trăim –
de parcă viața ar fi un deșert parcelat
unde zei negustori de averi
își târguiesc războaiele.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 95


Trăim alături de o țărână străveche.
Viețile noastre împovărează noaptea cronicarului:
„deși îi fac să dispară, se întorc la mine de niciunde.”
Viețile noastre îl împovărează pe artist:
„îi pictez și devin una cu ei, înfășurat în negură.”
Viețile noastre îl împovărează pe general:
„cum poate o nălucă să mai sângereze?”
Vom deveni ceea ce vrem să fim. Și vrem o
bucată de viață, nu pentru nimic – dar pentru a
onora înălțarea de după moarte.
Fără intenție, ei rostesc cuvintele filosofului:
„Moartea nu înseamnă nimic pentru noi:
dacă noi suntem, el nu e.
„Moartea nu înseamnă nimic pentru noi:
dacă el este, noi nu.”
Și-au ordonat visele și dorm în picioare.

Într-o astfel de zi

Într-o astfel de zi, în colțul ascuns al unei biserici,


când de splendoarea feminină te-ntuneci,
când într-un an mai lung, de dimineață
se-mpreunează crudul verde cu-albastrul în ceață,

când forma se umple de-al ei rost și-n piept


chiar patima-l pătrunde pe-nțelept,
sub un copac ce viața în toate pomenește
și umbra vrăbiuței de zboruri odihnește,
înțelesul deodată se arată - într-un astfel de loc anume
îmi voi întâlni începutul și sfârșitul și le voi spune:
facă-se, fie de voia voastră s-aveți parte
de trebuie, luați-mă și mergeți mai departe,
lăsând în urmă inima adevărului,
hrană pentru fiicele înfometate ale șacalului.

Voi spune: nu sunt nici cetățean și nici barbar


și nu doresc decât un singur lucru, atâta doar:
o moarte simplă, liniștită, într-o zi ca asta,
în sufletul ascuns al unui crin,
răsplată pentru mult sau pentru puțin,
pentru o viață măsurată în dulce și pelin.
Atâta doar: o moarte pe acest altar.

Acum, când te trezești

Acum, când te trezești, amintește-ți


ultimul dans al lebedei. Ai dansat tu cu îngeri
tineri în timp ce visai? Te-a luminat fluturele

96 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
arzând în focul trandafirului? A venit la tine
pasărea înviată să te cheme pe nume? Ai văzut
zorii zilei printre degetele iubitei?
Ai atins visul cu mâna?
Ori l-ai lăsat să se viseze singur, lipsind din el?
Cei ce visează nu-și abandonează visele,
ei se fac rug și continuă viața visată...
spune-mi cum ți-ai trăit visul ca să-ți spun cine ești.

Și acum, când te trezești, amintește-ți de i-ai


greșit visului. Și dacă ai făcut-o, amintește-ți
ultimul dans al lebedei.

Dacă aș fi fost un altul pe drum

Dacă aș fi fost un altul pe drum, n-aș fi privit în urmă.


Aș fi spus ce spune un călător către o femeie pribeagă:
Străino, trezește chitara și-amână ziua de mâine!
Drumul se va deschide și împreună
vom scăpa din această poveste în care
tu ești tu iar eu sunt un altul.

Dacă aș fi fost un altul pe drum,


aș fi fost al drumului și-ntoarcere n-ar fi fost
nici pentru mine, nici pentru tine.
Trezește chitara să încercăm necunoscutul
ce-ademenește călătorul împotriva firii.
Eu nu sunt mai mult decât pașii pe care-i fac,
iar tu ești busola și abisul meu deopotrivă.

Dacă aș fi fost un altul,


mi-aș fi închis emoțiile într-un cufăr,
iar poezia mea ar fi fost lichidă și albă,
abstractă și ușoară, mai tare decât memoria
și mai fragilă decât roua, iar eu aș spune:
această întindere este cine sunt eu.

Dacă aș fi fost un altul pe drum,


i-aș fi spus chitarei:
învață-mă să cânt coarda ce lipsește,
acasă e acum mai departe
iar drumul spre ea mai frumos.
Așa ar fi spus cântecul meu:
cu cât mai lung e drumul
cu atât mai viu sensul lui,
iar eu aș fi cu un altul pe drum, eu și altcineva...

(Traducere: Cristina Berinde)

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 97


poesis

George VULTURESCU

Sfântul vers neterminat


„Capodopera se iscă subit
precum se ridică praful stârnit la răscruci
de palele vântului, îmi spune Bătrânul Bard.
Cine mai calcă, cu tălpile goale, prin colbul
canonic, reavăn, al unui drum uscat, după ploaie?...”

Știu ce „doare, ca dracu”, Lady Lazarus.


Știu povara asta a versului neterminat,
din literă în literă, din cuvânt în cuvânt
până ce devine un depozit, un siloz al
coșmarelor din care nu te poți trezi...

Vertijul capodoperei se strânge în jurul


eului tău hârbuit
precum lațul capcanei pe care ai pus-o,
în copilărie, printre prunii din ogradă.
Dimineața ai găsit, lângă fierul ei însângerat,
o lăbuță de căprioară, roasă cu dinții
ca să se poată smulge din laț.

Unul ca mine, dintre Pietrele Nordului,


știe că nu te poți smulge dintr-o capodoperă,
98 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
că versurile neterminate cresc, după ce le abandonezi,
precum unghiile și părul morților din sicrie.
Povara asta ne-a deslușit-o William Blake
avertizându-ne că în fiecare scânteie duduie Infernul.

Din capodoperă nu poți ieși altfel


decât intră - și ies - razele soarelui printre
vitraliile catedralelor.
Mai ușor trece cămila prin urechile acului
decât sfântul vers despre iarba din Nordul meu
în cărțile criticilor.
„Capodopera e un seism, mai zice Bătrânul Bard,
el îți dărâmă toate zidurile pe care nu le-ai
escaladat. Povara asta e dată dracului doar vânturilor
să spulbere praful ruinelor...”

Nu doare asta, zic. Nisipul nu este învins


de cel care face din el cărămizi pentru ziduri,
ci de acela care-i străbate întinsurile...
Unul ca mine ar putea revendica tot argintul
pe care-l lasă razele de lună peste tufele de scaieți.
Dar eu, cum nu sunt un bun Orfeu, întorc capul
după pământul neroditor al Sfântului Vers Neterminat,
pământ pietros al unui Titir al Nordului...

Lampa văzută pe deal


Spuneți-i heruvimului
că nimeni nu m-a învățat limba lui -
cei care aud îi cheamă mereu pe cei care nu văd
cei care sunt orbi îi cheamă pe cei care sunt surzi
în poezie e la fel
nici un cuvânt nu-l răsplătește pe celălalt

Miezul Nopții nu mi se pare înfricoșător,


Rainer Maria Rilke, fără heruvimi
poate că nu sunt un bun Orfeu -
cuvintele poemului aud doar după ce le scriu
cuvintele poemului văd doar după ce le scriu
Miezul Nopții e plin de cuiburi
ca și salcâmii de pe Valea Homorodului din sat
auzeam ouăle cum se clocesc singure-n cuiburi
precum auzea mama, cum, noaptea,
Dumnezeu cocea perele-n ogradă

Dacă aș striga pe nume un heruvim


nu ar trebui să-i țin sunetele în gură -
(nici căldicele, nici reci, precum în Apocalipsa lui Ioan)
ce ar fi ele - o rugăciune?
sau coșmarul unei capodopere?

Spuneți-i heruvimului (el vine întotdeauna

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 99


prea târziu) că versurile despre heruvimi
nu pot justifica o capodoperă

Pentru mine, heruvimul


a fost o lampă văzută pe dealul din sat

Moartea din viață


Moartea asta trebuie dusă
de unul singur
ca și lingura la gură

poți doar s-o muți de pe un


umăr pe altul

dar moartea asta din viață


trebuie dusă de unul singur
până la moartea din moarte
care te-a însoțit zi de zi

Ultimul vers este pielea ta


I-am ascultat pe Bătrânii Barzi -
toți au crezut că ultimul vers transmite
ceva de neprețuit, ceva misterioso

I-am văzut cum se cațără pe el precum ar


escalada un zid - prinzându-se cu unghiile,
julindu-și genunchii. Se atârnau de iedera lui
până-i simțeau lichidul sevei

Îl simt și eu când îi citesc...


Dar nu sunt un bun Orfeu și întorc capul
după el - e un mesaj? O secreție precum a
păianjenilor? Vede el, ultimul vers,
cum se naște mortul din tine?

Nu îngădui să se nască „dincolo” mortul care voi fi


ziua de azi și ziua de ieri justifică
scuipatul - cleiul fricii umane -
cu care ne-ai plămădit din țărână
ca să ții împreună și mortul și viul
și așa să rămână, Doamne

Moartea murdărește ochiul deschis spre îngeri

Ultimul vers este pielea ta, cu ADN-ul febrei


în care scrii și-n care ții, împreună, mortul și viul

febra nu murdărește ultimul vers


cum nuferii nămolurilor nu murdăresc
luciul lacurilor

100 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
poesis

Răsvan POPESCU

Câinele

Dumnezeu m-a văzut așa singur


Și mi-a aruncat un câine-n curte
Are căile lui de nepătruns
Se spune că lucrează prin oameni
Ceea ce este o prostie din start
Cine știe ce fomist, ce amărăștean, ce bezmetic
Că ăștia îi plac Lui!
Na, uite că am spus-o!
Mai departe n-am nicio idee
Mi-a trecut prin cap să-l înec, Doamne iartă-mă!
De plecat n-are cum, potaia
Am un gard de beton de jur-împrejur
Mai înalt decât mine cu o palmă
Gard de contrabandist, zice lumea
Vecinii mei, lăsați pe spate
Cu buzele umflate, cu vântu-n buzunare
Este în natura lor profundă să bombăne
Trebuia să mă descurc într-un fel, nu-i așa?
Altfel, tot ei ar fi spus
Uite ce ratat, ce inadaptat
Noroc că nu știu prea multe cuvinte
Casa părintească se lasă într-o rână
A fost odată o locuință domnească
De oameni cu stare și frica lui Dumnezeu

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 101


Ce copilărie am avut, cu ochii la stele
Dar n-a fost să fie mai departe
S-au dus rânduielile, tencuiala,
Jgheaburile s-au înfundat de atâtea frunze căzute
O înghite iedera cu mine-năuntru
În cutia poștală mai vin doar facturi
Mă retrag încet, discret, temător
Înainte să închidă la poliție
Cum ar spune vecinii mei
Dar să lăsăm prostiile, să fim open, cum spun americanii
Nu degeaba conduc lumea sau ceva de genul
Dimineața l-am găsit printre brusturi, târșind un picior
Tremura de la fulgerătura de azi-noapte, a fost urgie
Are toate șansele în viață, potaia
Șchioapă, puricoasă, păduchioasă
Cu un ochi mai mare și unul mai mic
Vecinii zic că e însemnată
Și fată pe deasupra!
Ce frumoasă e viața când începe!
Tatăl Nostru, acu să te văd
Așa o rezolvi Tu, mi-o pasezi mie
N-o s-o vrea nimeni, nici de probă
Să mâne o oaie, un miel beteag
Să păzească un coteț de găini jumulite
Nu mai vin vulpi, dihori, jivine
Mânate de foame prin troiene
Nici pădurea nu mai e, nici nămeți
Și nici hoții de lemne
De țărani ce să mai vorbesc
Râcâie pământul prin Italia, Spania
Învață curcuma, șofranul, turmericul
Ne-am obișnuit să fim minimaliști
Fără croitor, cizmar, potcovar, curelar
Măcar lăutari să mai fie...

Clei de oase

Prima mea carte a fost un surogat, o pastișă după Jules Verne


Un fel de schiță pregătitoare, prevestitoare
La vârsta aventurilor pe hârtie
În susul râului, către izvoare
Și mormintele primilor oameni
Care nu se lăsau descoperite
Unul după altul catârii se prăbușeau sub povară
Ca și cărăușii sub molime
Am voie să spun negri?
Caravana se împuțina în fiecare zi
Până când am rămas singur și frustrat
Ce rost are jurnalul acesta atât de minuțios
Pe care nu-l va mai găsi nimeni, niciodată
Va putrezi și el sub ierburi

102 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
Care nu fac nicio diferență între un trup omenesc și un corp de hârtie
Totul este biodegradabil
La sfârșit totul este înghițit...
Tatăl meu, topograful, s-a panicat când a fost chemat la școală
Ca să-mi bage mințile în cap
Învățătorul s-a plâns că am emoții negative
La clasă sunt mai mult absent și mă fofilez de la sport
„Să fim realiști, n-o să poată fantaza toată viața
A venit timpul să intre în rând, în rutină
E cel mai bine așa...”
Apoi i-a pus tatei foile confiscate în brațe, prostioare, cum a zis el
Dar în care eu îmi deschideam cărarea
În inima junglei de nepătruns
Acum știu că mă căutam pe mine în lume
Ce-o fi deslușit tata, care nu-l citise pe Verne
Pe o terasă ieftină, cu mese și scaune din fier
Cu o halbă în față și încă una
A stat acolo până la ultima filă și după
Întrebându-se dacă chiar sunt al lui
Care nu scria decât cărți poștale de la băi
Când a reușit să stea pe picioare a mers la un tipograf
Care a legat manuscrisul cu clei de oase, între două coperți
Înscriind deasupra numele meu cu litere de-o șchioapă
Apoi tata a alergat cu lucrarea la piept
Și toți câinii după dânsul
Erau mulți la vremea aceea, tocmai se demola mahalaua veche
În favoarea unui cartier-dormitor uriaș
Unde el trasa fundațiile cu teodolitul și eu îl ajutam cu stadia
Câinii însă rămaseră de izbeliște, se înhăitaseră
Noaptea trebuia să dai serios din picioare ca să nu te composteze
Mama i-a deschis ofuscată, ce-i hărmălaia asta?
Și ce pute așa?!
Ea nu citea decât facturi, etichete, prospecte
Și pliante care ne veneau gratuit în cutia poștală
Doar, doar vom cumpăra ceva, dar cu ce?
El stătea în prag transportat, încurcat
E ca nimeni altul, i-a spus șoptit
Dar ea zise: tu l-ai cocoloșit! Acu’ descurcă-te!

Simptoma

În vremea Noului virus a venit la mine un om din sat


Și mi-a cerut să-i botez fata Simptoma
Măi, nu te prosti, i-am spus
Poate ți se pare haios, după un pahar, două
Dar nu vreau să te încarci cu un păcat
Până la urmă molima trece. El nu ne va lăsa
Și noi vom ieși, vom birui
Buruienile se vor ofili pe morminte
O să treacă și parastasele și colivele
Doar fata ta va rămâne de râsul copiilor la școală

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 103


Ascultă la mine care predau
Și știu ce le poate pielea
Viața e frumoasă când începe,
Nu merită ea așa ceva…
Părinte, mi-a răspuns el, lasă-mă-n durerea mea,
Uite cum văd eu lucrurile, care mă iei de prost
Noi oricum nu ne amintim prea multe
Și poate că e mai bine așa
Nu-i cunosc pe ai mei din vechime, nu ne-au lăsat nimic, că n-aveau…
Dumneata spui că erau robi mănăstirești
În bordeie de lut amestecat cu paie
Despre viitor nici atât nu-mi dau seama
Ne pomenim mereu la căpșuni sau d-astea
În Italia, Spania sau Germania, încep să le amestec
Pământul e peste tot la fel
Ca și traiul la containerele în soare
Orașele nici nu le vedem, numai gările, autogările
Care și ele sunt la fel
Deci e clară, viitorul e ceva sezonier și trece
Măcar de prezent s-o leg într-un fel
S-o fixez undeva, cumva
Înainte să plece și ea…

Comoara

Ne naștem într-un țipăt, dintr-o sfâșiere


Și toată viața căutăm un sens sau ceva
Cel mai bine o comoară, le rezolvă pe toate
Așa stau lucrurile
Trebuie să fie acolo, la capătul drumului
Poate un prinț a îngropat-o la plecarea-n exil
Sau un hoț norocos, fugind de poteră
Sărea cu succes dintr-o parte în alta, printre gloanțe
Dar cât noroc să ai?!
Totuși ar fi păcat să rămână sub pământ, uitată,
Ca un ghem de vise irosite
Iar noi să stăm indiferenți, trândavi, relaxați
Și să ne mulțumim cu mărunțișuri
În loc să fim în sfârșit bogați
În sfârșit liberi!
Simt cum mă rod încheieturile tocite
De atâta alergătură în cerc
Dar stai! Acesta pare locul,
Am mai fost aici, mă simt legat, atașat
Sau e doar alt maidan care seamănă
Trebuie să mă adun, să mă regăsesc, să merg mai departe
Îndoiala vine după mine ca un câine
Numai să se apropie, îi dau un picior
Am obosit s-o mai hrănesc, lighioana
S-a prins și ea, păstrează distanța
Mă măsoară din ochi, am amăgit-o destul, oare cât o mai duc,

104 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
Până să treacă la altcineva
Mă lasă genunchii sau eu pe ei
Cu mâinile goale răscolesc printre rămășițe
Îmi par familiare, nu știu de ce
Oare toate astea sunt inventate, visate?
Uite ochelarii de tocilar, ca niște lupe
Și aparatul de îndreptat dinții
Capacele de bere, tocite cu piatra
Numai bune de jucat pe străduțele dosnice
Mingea de ping-pong, patinele ruginite,
Și praștia cu zgârci pentru vrăbii
Pe care nu le ocheam niciodată
Trotineta cu rulmenți uruia îngrozitor la vale
Ața și acele de dat la pește, muzicuța, briceagul,
Și chiștoacele palmate în curtea școlii
Acum știu, nu există nicio comoară!
Nici o altă comoară...

Răsvan Popescu s-a născut la data de 31 mai 1962 în municipiul București.


A absolvit  Liceul Gheorghe Șincai  din București și apoi cursurile Facultății de
Geologie și Geofizică a Universității din București (1982-1987). În anul 1992 a urmat
cursuri postuniversitare de jurnalism la California State University. A publicat până
în prezent volume de proză, memorialistică și a scris 6 scenarii de film. A
publicat: Subomul (Editura Expres, 1991); Omul cu cioc și gheare (Ed. Olimp, 1994);
Prea târziu (Ed. Humanitas, 1996); Purtătorul de Cuvânt (Ed. Universalia, 2002);
Femeia visurilor (Ed. Du Style, 2004) - roman; Niște ciori vopsite-n roșu (Editura
Humanitas, 2006); Cutia cu maimuțe (Editura Polirom, 2013); Peştele cu aripi
(Cartea Românească, 2017); De partea bună a ierbii (Cartea Românească, 2018).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Grupajul de poeme publicat în acest număr al revistei Zona Literară
este inedit şi anunţă apariţia la editura Cartea Românească Educaţional a volu-
mului Pisici pe acoperiş, despre care Cassian-Maria Spiriodon spune: „Răsvan
Popescu, un prozator autentic, și-a descoperit o nouă vocație, cea lirică;
împlinită într-un volum: Pisici pe acoperiș. Cartea confirmă această „întîrziată”
chemare, încărcată de nostalgii, în umbra copilăriei regăsită la maturitate în
bătătura îmbătrînită a satului. Descoperim la lectură o prozodie bine strunită,
fluentă, însoțită de o epică ce afirmă prezentul în culori neretușate. Aș vrea să
fiu un scamator, să pocnesc din degete, să fac lucrurile să dispară/ Să fac amintirile
să dispară… spune poetul , dar cum este/era de așteptat, ele nu se evaporă, ci
se întorc inspirat în poeme cu un anume aer postmodern. Răsvan Popescu este
și ca poet la fel de încîntător cu ale sale Pisici pe acoperiș.”

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 105


poesis

Dorin POPA

Dificultatea de a sta în picioare

sînt zile în care, privind pe geam,


vezi același tablou pe care îl contempli,
de multe ori, în tine însuți
în copilărie, cînd mama plîngea sfîșietor,
nu mai puteam vedea în jur nimic,
îmi amintesc doar că, livid, cu ochii închiși,
priveam cum sufletu-mi tremură înjunghiat,
o imagine care mă va pedepsi apoi,
în fiecare deceniu, în fiecare an, în fiecare zi!
de ce aș vrea, acum, să mă pun la adăpost,
să mă ascund, să mă retrag, iar atunci,
devastat, nedumerit, nu puteam privi prin
geamul viitorului zdrențuit în toate zilele,
în toți anii și în toate deceniile,
în care nu am reușit să uit?
sunt zile, ca această zi, în care,
privind către ceilalti, nu poti vedea decît
drumul tău intrat într-o furtună ivită parcă
din pămînt, din iarbă verde, din amintiri,
drumul pe care ai mers cu avînt cindva
și drumul pe care nu ai mers niciodată
106 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
astăzi, te-ai dus în piață
și nu m-ai lăsat să ies din casă,
bătăliile istoriei pălesc acum,
pe lîngă bătălia noastră
împotriva propriilor dispariții...
ce tare era viața în tinerețea mea,
voiam s-o părăsesc și nu mă părăsea!

Stare de urgență

toate urgențele din viața mea


și-au micșorat volumul, greutatea,
am, de fapt, mai puține nevoi decît știam
am amînat mulți ani să aflu vîrsta mea,
dar azi trebuie să o iau în posesie, gata!
este urgent să te revăd, trebuie să știi
povestea așa cum am trăit-o în ascuns,
ai jucat un rol principal intr-o piesă absurdă,
un rol principal strălucitor în absență
și, dacă nu reușesc să te găsesc, să ajung,
să citești măcar aceste cîteva rînduri triste, fugare,
în cazul în care vor ajunge sub ochii tăi,
în cazul în care vei supraviețui!

Ce cacialma

venisem către tine prost ca mielul


dar acum spui că-ți păream lupul,
că emotivitatea se ascundea bine,
iar tu patinai prin poveștile zilei...
venisem către tine, erai studentă,
abia începusem liceul și credeam
că tu știi să mă citești, că nu pot
să îți ascund nimic, așa cum apoi
nu am mai putut nimic ascunde
(ce puteai să înveți în București,
dacă povestea unui adolescent,
înalt, complexat și stingher, care
nu sărutase nici macar o fată,
nu ai reușit să o citești ?)
venisem împovărat de tot viitorul,
urma să trăiesc pe sponci ani buni,
urma să te aproximez în toți anii,
cînd nu ți-ai amintit deloc de mine,
în care nu ai știut că mi-a fost sete,
nu ți-ai imaginat că mi-a fost foame
foamea și setea mi-au fost aproape,
numai tu m-ai părăsit, tu și norocul !

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 107


nici dacă te-aș răni de o mie de ori,
de un milion de ori, nu ai plăti o zi
din tinerețea mea trăită lung, scrîșnit,
nu poti plăti măcar o zi din toți anii
în care mi-a fost cumplit de foame
și în care mi-a fost cumplit de sete !

Pe ultima sută

între comic și tragic, oamenii ating


toate clapele, un infinit de nuanțe rebele,
iluzii, ba chiar speranțe, dezastre, nunți,
ură și teamă, pîndă și seducție, lila-orange,
încredere & stupefacție, alb & negru,
negru și alb, cinste și corupție, albastru,
jertfă și tulburare, mimare și credință,
stări paradisiace, aseptice și infecții,
orbiri și limpezimi cristaline, verdeață...
altă dată aș fi fost fericit să nu mă lași
să ies din casă, să hrănesc iepurașii,
să citesc a cincea oară cărțile lila-orange
ale lui Dostoievski, să mi-l imaginez
pe Baudelaire, plimbind un homar prin Paris
și aranjindu-și buclele verzi intr-o vitrină gri,
înainte de a-i întîlni pe Van Gogh, Rimbaud,
Kafka, Dali și pe Ieronimus Bosh, reîncarnat
pentru această întîlnire cu fratele geamăn,
un frate geamăn la distanță de trei secole...
dacă aș avea aceeași viziune ca-n tinerețe,
aș alerga pe străzi repetînd “Nu vă fie frică,
au fost, în veac, încercări mult mai cumplite,
oamenii sunt slabi, dar omu-i totuși puternic,
nu vă fie teamă, dimpotrivă, bucurati-vă,
bucurati-va că ne pasă de ceilalți, că din nou
avem șansa aceasta uriașă de a fi împreună!”
infinite nuanțe rebele circulă cu viteză astăzi
pe autostrăzile inimii și nu poți să nu simți
că dincolo este atît de aproape de dincoace,
că nu am ajuns in punctul acesta degeaba,
că încă mai sunt povești fascinante pe lume
care abia așteaptă să fie scrise și vor fi !

Suflet plin - orașe goale

“Am crezut că putem rămâne sănătoși


într-o lume bolnava” - Papa Francisc
în Anglia, o fată veselă de 19 ani s-a sinucis
de teama izolării, nu era atinsă de Covid-19,

108 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
în România, o fata de 27 de ani a fost ucisă,
în izolare, de către concubin, venit din Anglia,
prințul Charles și Boris Johnson sunt izolați,
amîndoi sunt astăzi infectati de Coronavirus,
un virus democrat, nediscriminatoriu, corect.
corecte sunt și imaginile TV cu orașe goale,
așa cum nimeni nu le-a putut visa vreodată,
nici un poet ori filosof nu a văzut Clujul gol,
astăzi vizionăm ceea ce nimeni nu a văzut !
în Italia, convoaie de mașini pline cu sicrie,
îți sfirtecă sufletul, nu mai poți rosti cuvinte,
vrei să înțelegi, ce poți înțelege, unde privești,
unde se află înțelesul a ceea ce astăzi trăim?
Imnul României, auzit în megafoanele Poliției,
te încarcă, brusc, cu un sentiment nou, aprig...

Timp bun pentru a ne cunoaște

dorim cu toții întoarcerea normalității,


acea normalitate pe care o cunoaștem,
dar, dacă aș putea, aș vrea să o schimb
cu dansul albastru dintr-un spital din Craiova
- medicii au încins hora, în curte, în cinstea
unui pacient vindecat de Covid-19,
care îi privea emoționat de la etaj !
în Vaslui, multi s-au adunat pentru a se ruga,
oamenii s-au rugat și s-au infectat cu toții,
noul virus Corona a vrut să fie și el acolo
ani, ani de zile, am dorit, am visat mereu
să te țin de mînă, să te țin de mînă strîns,
dar acum ne putem lua de mină cu mănuși,
este chiar mai palpitant,
mai ales că pot simți întreaga ta căldură,
numai dacă spui că întinzi mîna către mine ...

Ce ți-e scris

cînd ne-am întîlnit, eram atît de convins


că tu citești profund, că vei descoperi ușor
ceea ce se află scris cu foc pe fruntea mea,
de aceea nici nu m-am grăbit să-ți țin calea,
decît cînd eram în liceu, la Câmpulung-Suceava,
deși din clasa întîia voiam să mă însor cu tine
(tu erai studentă, iar eu în primul an de liceu
- mi se părea cea mai potrivită apropiere!)
bine, era și anul acela în care puteam să zbor,
puteam să zbor, fără să iau în seamă semnele
care prevesteau un drum dur, încărcat cu poveri

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 109


dintre cele mai grele, poverile mele sufletești
nu aveam nici un sprijin de nicăieri și nicăieri
nu căutam un sprijin, știam că vei citi corect,
pînă la capăt ceea ce îmi era scris...
eu puteam să zbor și să nu țin seama de nimic,
dar nimicul a ținut seama de mine pînă la capăt...
și, în vreme ce așteptam cu sufletul la gură, să citești,
să citești limpede (să te limpezesti!) ce-mi era scris,
eram perfect neatent la ceea ce ție ti-era scris...
ce mie mi-era scris, nu ai vrut să trăiești,
ce ție ti-era scris, nu vreau nici acum să citesc!

Să pipăi

să pipăi mațele acestei lumi splendide,


fără să te încurci cu totul în ele, să le simți,
să pipăi măcar mațele țării tale, încurcate
încă de comunism, de dorințe și de viruși,
să poți, fără să te mai revolți ca-n tinerețe,
să privești, cu emotie și limpezime în ochi,
ghemul sărac de interese, care te-a adus
și pe tine la lumină, care încă te mai poartă
doi-trei ani pe aleile scumpe ale vieții umile!
să pipăi, cu gingășie, măcar de sărbători,
alcătuirea impură, nouă, a lumii în care esti,
să te înduri de tot locul și de toată făptura,
așa cum te-au povățuit bunicii Ana și Ghiță,
așa cum, învolburat, nemuritor, des ai uitat
ai uitat, nu ai vazut, nu ai înțeles, n-ai simțit
în atîtea locuri și cu atîția oameni sporitori,
încît nu mai găsești de multă vreme alinare,
pentru toate, toate, mai crezi ca poți fi iertat?
- nu, de mine însumi, nu, niciodată, niciodată,
sunt mult prea slab, ca să mă pot ierta!

Toamnă

mai spune că sunt vrednic și că încă pot


lacul Ciric să-l trec rapid, de multe ori, înot

am mai plecat, dar m-am întors fără lumină,


atunci am pierdut armura albă & sabia fină

se înserează, dar lumea e mai frumoasă,


mă invită la dans o tipă orange cu coasă

măr de aur mi-ai fost, de tine-mi va fi dor


tipa orange îmi spune că-s bun dansator

110 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
poesis

Florin PALAGHIA

Dincolo de capătul pământului scriu în continuare poeme


promițând tuturor o schimbare, un semn.
Dincolo de capătul pământului Dincolo de capul pământului
se pare că îngerii au aripi de lemn au dispărut cu desăvârșire
și scriu poeme și cimitirele.
amețind trecătorii pașnici.
Ici-colo, câte un om Se întâmplă să mă nasc
merge nepăsător pe norii argintii
spre un oarecare tărâm al copilăriei Se întâmplă să mă nasc între patru pereți,
unde orașele așteaptă călătorii rătăciți îngerii mă așteaptă-n picioare,
atârnate de spațiul incert departe de trup, cu mâinile pe pomeți,
ca niște cutii de chibrituri. stau de pază pe hotare la fiare.

Unde sunt nemuritorii ? Singurul punct de sprijin e cuvântul


Scena se umple cu saltimbanci, și spărtura orbitelor și ziua de mîine,
femeile speriate își caută pruncii. în biserica de pe deal mă botează vântul
Nu mai avem judecători și lumina hrănește boțul de pâine.
strigă mulțimea,
nici păstori, nici măcar amintiri, Ies din togă și mă-mprăștii în vânt,
răspund îngerii ! camera e goală, de-abușilea prin pupilă
Și îngerii cu aripi de lemn mă tulbură repausul petrecut pe pământ

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 111


și redescopăr pământul cu aripi de acvilă. ce vrei să știi putregaiule ?
De ce în formă de cruce,
Cerul gurii mă arde și lumina gălbuie de ce în cruce,
se așază mirată peste iarba ce pasc, de ce ?
printre gene mirată noaptea palidă suie
în troița luminii unde astăzi renasc. Despărțire

Pregătește-te de bal Lanțuri zornăitoare,


uși blindate, oameni înarmați.
Totul se șterge, Comand în gol:
totul dispare, capul, gura, La stângaaaaaaa !
ochii cuprinși de mirare. Convoaie de soldați pașnici
se îndreaptă spre mine.
Dacă mai crezi în îngeri Închid ochii,
așează-te pe aripile mele carnea ta are miros de dinamită.
ca să vedem de sus Presimt cataclismul,
străzi în dezordine. mă las în genunchi și mă târâi
Apropie-te de muguri, poate vom înflori spre groapa comună.
și în altă parte de vorbire Cineva întinde mâna,
vom călători. mă trage printr-un orificiu
și-mi spune:
Pregătește-te de bal, printre flori mai bine-i aici decât în ospiciuuuuu !
pune-ți voal de stele Și vine sfârșitul,
și parfumul de nori. o dungă neagră,
un zgomot infernal
Vino în tinerețea iluziei mele, ochii tăi rugători.
îți promit că voi fi cuminte Nu mai am carne,
ȘI vom dansa printre stele... în aerul e tremurător
doar glasul tău
În formă de cruce în care alunec,
alunec în boareeeee !
Unesc extremele,
alături de tine în cruce Lacrima mă urăște
mă întreb,
de ce în formă de cruce ? Plâng ca un copil la marginea satului
și cuvintele mă devoră și lacrima mă urăște,
și spinii colcăie. așezată pe marginea patului
femeia se ridică și mă iubește.
Mă rostogolesc în aerul străveziu,
am mâinile paralele cu pămîntul. Se apropie de fereastră,
Extremele există ? desigur că o voi îmbrățișa,
Te privesc pe furiș ea știe că o să mă cucerească,
și mă întreb: eu vreau să cânt cu ea.
poți încă să mă iubești
în formă de cruce? Cred că va deveni violentă,
se va transforma într-un pește,
Îi răspund, va aluneca în privirea mea,
pentru că exiști ! dar lacrima mă urăște.
De undeva vocea interioară:
112 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
Zilele se agită în acvariu, Noli me tangere
timpul apasă fără temei,
dezbrăcându-mă Scriu, nimeni nu-mi spune de ce,
gravitez în jurul ei. așa sunt poeții, grăbiți,
anticarul nu mi-a vândut cărțile
Cum, nu plângi ? anilor mei cumpliți.
mă-ntreabă ea cu uimire,
dar eu știu că lacrima mă urăște, printre gratii te-apleci
mă urăște-n neștire. să mă vindeci de stele
scriu, nimeni nu-mi spune că treci
Derută pe străzile mele.

Caut un cuvânt, o literă, Nu-mi mai aduc aminte,


trupul tău de metaforă, încercând să navighez
știu că libertatea mă critică, printre cuvinte
înainte de culcare mă aliez cu opoziția. de crez.

Mă eliberez din captivitatea lirică, Poemele vor să mă ucidă,


mă apropii de cuvânt dar eu scriu și scriu
și de tine întrebând îngerii din firidă
în formă de literă. dacă-s viu.

Opoziția mă huiduie, Totul e fragil


lichenul începe să mă sufoce,
nimeni nu vine să mă apere, Știu c-ai să-mi lipsești,
să mă dizloce. vei încerca să-ți refaci viața,
totul e fragil, peștii roșii, acvariul maro,
Mă baricadez, fortificațiile dar mai ales dimineața.
și cuvintele încep să se masturbeze,
afară ninge, visez, În interiorul cu naturi-moarte
greierii cântă pe metereze.. tablouri anonime și stele,
declarații de dragoste
Moment de tandrețe și zăpezi veșnice și iele.

Încerc să termin romanul, Nici un înger nu mă caută,


la pagina treisprezece știu că vei pleca în amurg,
câmpul pe care trec husarii vei rămâne o pasăre
începe să freamăte. zămislită de marele demiurg.

Eu te iubesc încă Pe-un alt hotar


și e dimineață,
te rog privește-mă Dau ocol zilelor, spațiul trădează,
să-ți spun cât ești de frumoasă ! ocolesc mocheta cenușie, în zadar
încerc să conving pereții care dispar
Mă privești și să mă apropie de tine la amiază.
în golul care ne tulbură,
iar eu încerc încă să-ți explic Labirintul mă amețește
de ce îngerii te adulmecă. cu forfota lui balcanică,

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 113


greieri pașnici și singuratici din aripile îngerilor
cântă pe bolta mecanică. curg izvoare.
Mama ne cheamă la masă,
Fugă lirică îngerul ei se ridică la ceruri.
E dimineață.
Dispar trecutul, prezentul,
cuvintele nu mai au greutate, Patrii răvășite
nici alfabetul, nici poetul
printre metafore. Lipsesc din viața mea cuvinte :
naștere, moarte, înapoi-nainte.
Devin redute
două milenii înspăimântătoare, Fără să înțeleg cum trece viața
gata, gata să ne sărute și răpăie lumina dimineața
peste hotare. mă-nvârt în cercul tinereții mele
lovindu-mă de stârvuri și de stele.
Mi-e dor de tine, Pe roata care scârțâie neunsă
te-aștept când se îngână zace o lume încă nepătrunsă,
ziua cu noaptea stafiile bolnave prin subsoluri
să mergem pe lună. așteaptă asfințitul după storuri.
Nu voi lipsi, voi fi la întâlnire,
Stema din copită și vom dansa o noapte în neștire.
Cu jumătăți de mamă și de tată
Azi noapte caii alergau pe străzi pierdut înlumea noastră de-altădată.
gonind pe o câmpie nesfârșită, te caut printre patrii răvășite.
zdrobind o lume de miriapozi Și-n mintea mea cu storuri ruginite
cu umbra lor și stema din copită.
o să mă vindec în lumina-lină
Stăpânii lor muriseră de mult cu morții ce cu tine se închină.
și caii slobozi prin cetatea goală
își căutau stăpânii ce demult Pe ulița armenească
nu mai erau în lumea materială.
Deși sunt în altă parte
Erau flămânzi de libertatea lor le zic îngerilor că voi scrie
și în neștire sfârtecau pământul, încă o carte.
desprinse umbre dintr-un alt popor
trecând pe lângă mine precum vântul. Ei vor să mă ademenească
și să mă mut cu ei
Azi noapte caii fremătau de dor pe ulița armenească.
gonind printr-o cetate părăsită,
nisipuri mișcătoare-n urma lor Eu mă așez pe umerii lor,
mă îngropau în stema din copită. îmi crește o aripă,
care se deschide să mă înghită.
Pictură naivă
Poemele sunt așezate-n ciuturi
Pereților le-au crescut aripi. poeții chefuiesc printre vocale
În mijlocul odăii Sfăntul Gheorghe îngerii beau lumină din pocale
taie capul balaurului. poemele se scriu și cresc bizare
Bătrînii pașnici aici în cerul nostru printre fluturi.
se pregătesc de sărbătoare,
114 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
poesis

Petruţ PÂRVESCU

VII + UNU poheme neterminate

”lumi stele pământ cer lună soare


lumi paralele care nu există -
există numai o dimensiune repetabilă a visului geometric!”
(citat din memorie)

I. vesel cântecel dat să trăiască în toată libertatea

dimineaţa seminţelor celor ce sunt şi celor care vor urma


zile şi nopţi truda acestui cântec secerişul falnic
pe câmpia numerelor
fără de început vor atinge cândva marginea lucrurilor în cununa împletită a
spicelor grele
pe lacrima trupului neterminat mă aplec şi înnod legătura ei dublă
în cruce pe brazda de pământ cald
sălăşluire fără de odihnă zorile pâinii în fiecare dumicătură

cu mii de picioruşe ecoul lutului în alveolele celulelor verzi


transmigrând învelişul epidermei înflorite prinde contur şi zboară

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 115


înăuntrul acestui ochi deschis în afară ca un ghioc fermecat
toate căutările îşi au un început previzibil

fără-ncetare mersul mulţimilor pe valuri fierbinţi în dunga buzei umede care


pipăie cerurile albastre ale altui trup
sămânţă pe sămânţă scut pe scut cu sabia în teaca de aur
corăbii de gesturi aruncă pe maluri aproximative îndemnuri
dincolo de care o mână albă înfloreşte prelung printre cearceafurile nopţii
acolo în îndepărtatele ceruri ale vederii multiple

fericit acest grăunte de nisip


înflorind în carnea pietrei ca o mireasă în dimineaţa bărbatului
eu singurul mire pervers tu singura certitudine absentă

o cruce de sare la întretăierea drumurilor creierul un apendice gelatinos pe


fundul acestei disertaţii
învăţ târziu alfabetul rostirii după o lungă sahară de vorbe plouă cu
necuvinte în toate părţile deodată
frate durut mă descopăr de mine în afară
mă împreună cu mine înlăuntru

florile de cristal înfloresc în gura mea ca într-o peşteră limba scrie în


tustrelele timpuri
cuvântul vine invers ca şi naşterea

sunete după vedere sunete după auz repetiţii în fiecare


element al unei gramatici obosite
fără metafore fără cuvinte
gesturi juisări juxtapuneri intersecţii

repetăm în ordinea inversă


cu frecvenţe diferite ecoul
apeluri calde interzise înregistrări ciudate prin perete văd şi aud calculate
descrieri
în serie în paralel
idiograme
pe cipul de lut amprenta unui păsări bipede

în jurul meu
liniştea
o rugină imensă

II. egal depărtate împărăţiile pustiirii

stă între genunchii pecetii semnul căutat


şi fiecare atitudine a mirării vindecă pipăitul unei mâini străine
cu nările larg deschise în văgăuna putredă a cărnii înfloreşte dorinţa ca o
116 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
provocare continuă
dincolo de precepte instinctul
redescoperă anotimpul acestui peisaj repetabil

un codru de obiecte răstignit în apusuri tâlhar al secundelor nevindecate

mărturisim ceva vag absolut


măr-tu-ri-sim
pe fragmente
pe uliţe pe caturi câte ceva acolo ascuns
nemurmurat
în procentele aleatorii formei
dintr-o eroare făgăduită

III. şi-n trupuri sădi-vom de-a pururi povara iubirii

dulce neterminare a lucrurilor


mereu aproapele mereu departele sinelui mereu
există undeva o femeie singură
pe care tu o doreşti în momentele tale de singurătate să te umple să te
pustiească pe de-a întregul pe care tu o vrei o simţi adânc organic ca pe o
proprietate
nealterată şi ea să nu ştie niciodată cum arată această propunere a gândului
tău necesar
corect
să nu aibă cunoştinţă niciodată de această vascularizare a posibilităţilor tale
de înjumătăţire
de altruism ferm
(câtă pierdere de energie nedeclarată
câtă imaginaţie bogată)

• o dragoste care nu se termină dar nici nu se încheie niciodată


• ca orice încercare de iubire

o dimensiune abstractă
neutră în compartimentele neuronului
sinapsă mută pe fişierele calde aşteptată mereu şi fără de chip
şi fără de asemănare
fără de gângurire în apele clare ale deşertului zilnic împlinirea deplină

scriu la acest poem cu tine şi fără tine zadarnic şi în fiecare zi


un cântecel
al dezdrumicatului cântec
ales pentru a se zidi înzidit pe uliţa naşterii un alt zid
copia unor alese dezmoşteniri

tu vii târziu în fiecare moarte ca o fericire neterminată

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 117


şi în lacrima trupului cauţi urma acestui zbor neterminat
a două păsări bipede

cu dragoste şi iubire am înjumătăţit mereu locul acesta ca pe o primejdie


dorită
l-am împărţit cu cineva gândit din neputinţă
şi aşteptare
l-am apărat şi îngrijit l-am hulit şi l-am iubit deopotrivă ca pe o proprietate
duală nemărginită
ca pe o justificare a dorinţei
călăuza dublă am fost prin pădurile obiectuale şi nu am ajuns nicăieri tu şi eu
parametrii secundei viitoare
într-o efebie continuă

călător invers
prag pe prag a pragurilor mişcătoare cărări
în biserica gurii
un clopot alb în noaptea spovedaniei cuvântul

IV. nimeni pe-aproape doar o ciudată părere

mereu şi mereu am pornit vânătoarea am întrerupt vânătoarea


am iubit vânătoarea
mult prea vrăjit de peisajul făpturii pe aceste tărâmuri mişcătoare
cu ochii şi cu mâinile am pipăit contururi suprafeţele curbe
suprafeţele plane bile şi cuburi puncte şi linii
n u m e r e l e acestei nesfârşite iluzii

în apele clare în noaptea visului


piatră pe piatră am spălat pragurile celulei
piatră pe piatră am frecat duşumeaua
am locuit îndelung peştera trupului ca un sihastru
am orbit îndelung în noaptea luminii
până mi-au înmugurit ochii
şi nu m-am dumirit

stau aplecat deasupra acestei mâini care scrie


care rescrie un alfabet demult inventat

V. icoana făpturii rebele

învinsu-m-am singur la masa tăcerii


singur cu sufletu-n palmă adăstat
cerşetor al vederii
singur o mie de ani

locuiesc mereu o zi neterminată


118 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
fără istorii

fagure al mirării
mal fără apă
vis în vis mire al tuturora

VI. călător prin pădurile facerii

eu însumi pe răbojul mirării


în lumină slava celui apărut deasupra lutului
primenit de uimire şi teamă
în arborele fruct care te devoră invers

trece timpul din care timp frunză crestată în ghioc


curge în jgheabul făpturii imagini secvenţe peisaje

VII. inima ta o sărbătoare aleasă

jumătate pământ jumătate sămânţă matematic vorbind fără cuvinte


rod falnic între picioarele cuvintelor ugere pline virgine
ţâţe îngrăşate organic natural
în tarlalele cărnii uzine întregi de fotosinteze şi lanuri mănoase de grindină
valul clepsidrei de sânge pe aleile strâmte ridică biserici

în jurul nostru de o mie de ani miroase a creiere excitate


a organe care putrezesc în erecţie
fiecare vede la căpătâiul său un complice developând obiectele
din spaţiul celuilalt
prin tavan cade mereu o stea umedă care fumează

la masa mea de lucru nu mai scriu nu mai citesc aceste poeme


se construiesc din acea incapacitate perversă de a vă spune ceva

VII+UNU. ecoul unui strigăt nenăscut

înnumărându-Te
de la un sfârşit spre celălalt sfârşit de la un capăt spre celălalt capăt început
trupul acestei mirabile dimensiuni
într-un amurg de zori ai neodihnei

mă uit peste câmpia numerelor


proprietăţi devastate de vis în sângele fiecărei celule
imaginea inversă a unei celule vorbitoare deasupra fiecărei guri încleştate
fiinţă aproximativă cuvântul în alveolele pergamentului
un creier cu rădăcinile frunză !..

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 119


poesis

Monica ROHAN

Melancolii

Îți spun să asculți verdele ierbii. Soarele alb stă în inima de demult și se leagănă
ca o șoaptă pe jumătate șoptită, jumate uitată.
Deasupra ierbii plutesc iepurii casei, cătrețul dus de apele sufletului pe râu în
jos și deasupra pământului totodată.
În aerul blând mușcă moale amintirea difuză, nostalgia cu gingii de petale.
Ascultă aburul ierbii cum se înalță din pieptul meu înverzit. Nasturii încolțesc
în carnea țărânii. Sâmburi amari desferecă nostalgia...

Oxigen

Țesutul străverziu al amiezii se înfășoară în jurul plămânilor mei, desfoliind


iluzii – iată, respir –, fagocitând bule verzi – oxigen! respir, iată – suite din mâlurile
memoriei. Acolo fermentează zahărul copilăriei. Lumina subțire pocnește ca o
crustă roșcată crescută pe genunchi.

Deversare

Iată, Erasmus – Versamus, o, de-vers-are! –, fulgeră, și-mi încerc dioptriile


prin frunza de brusture sfâșiată. Apa s-adună în țesut vegetal, se-nverzește,
120 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
se amărăște, se face de leac. Scurmă în ochii mei batracieni, iar lintița brună
respiră-n șuvoiul de vers lacrimal.
O clipă îmi pare că lumea-i de sare. Sub mâzga țărânii străluce un pământ
limpezit, de cristal...

O vedere

Numai o ușă de sticlă


să dea spre ierburile tupilate-n neveștejită răcoare
să cunoașteți ochii de vulpi devotate
țârâitul ploii pe carapacea gândacilor.
Astea toate, prietene mie
își strecoară fagurii moi
într-o grădină din chiar centrul altei grădini
undeva între frunte și inimă
unde nu încetează dansul blând rotitor.
Numai o ușă din sticlă de-ar fi
să vedeți rodnica ploaie de lacrimi
o ușă de sticlă
să dea înspre ochii nenumărați
din adâncul inimii mele.

Sincopă

Ca-ntr-un cuptor
în stomacul acestei păsări de pradă
pârjolită pe-o parte șed
cu frica făcută ghem
în sân cuibărită.
Uliul aprig neînfricat
suie lance în jarul bolții cerești
smulge hălci de jar
lasă stelele oarbe
flacăra visului o înghite -
Și-uite-așa rămân vlăguită
fără ochii în care visam
bolta cu stelele
până la ultimul vers
care întotdeauna uita
coordonatele
stației orbitale haltaterra -
și noaptea arsă e jumătatea digerată de viață
și of
e vremea să mă întorc
pe cealaltă parte
(de mi-o mai fi)
să mă întorn înspre
translucidul din oul-primar
clipocind înstelat de miracol.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 121


Rumoare

Deasupra cenușii
ploaia țâșnise din arcul solstițiului.
Umbra săgeților, într-una, de-atunci
se scufundă în mare.
În câmpia arsă cresc dinții câinelui singuratic,
vrejuri de sticlă neagră apucă inima
și gâtul cuvintelor într-o cingătoare.
Mi-e sete de-atunci
și suie un vuiet continuu
în labirintul din țeastă
sub casca de fier
unde fluturii diafani ai zăpezii
cu șase aripi cenușii mătură aburul
din urma sufletului.

Decantarea iernii

Îmi amorțise bărbia încât fiece tremur spărgea câte-o pojghiță - de abur înghețat.
Vezi bine că era frig și parcă-mi era și rușine să mai aduc vreun cuvânt
zgribulit. Așa încât plimbam pietricele de gheață pe deasupra măselelor ca
niște bomboane cu gustul cuvintelor tăcute anume pentru tine.
Era o dimineață limpede și cinstită. Sta drept înaintea înghețului ce va să vie...

Fratele melc

În casa melcului șade liniștea cu genunchii la gură. O lamă împăturită închipuie


scutul cochiliei.
Mi-am tăiat degetele. Palma mea s-a albit, golită de sânge. Mângâi ceața cu o
mână uscată, subțire și translucidă.
Cornițele moi înfășoară lumina, pipăie aburul văzului, și se resorb, smerite, în
fața rănilor mele.
Fratele melc. O, frate melc!
Poemul catifelat se strecoară între pietrișul dur. Lasă în urmă o dâră ușoară,
din rana unor cuvinte de aer. Nu se aude...

Suavitate

Greierii împrăștie un fel de disperare. Înțeapă obrazul lunii cântarea lor.


În grădină, noaptea calcă pe vârfurile degetelor, printre firele de iarbă. Noaptea
pășește desculță.
Incisiva suavitate a iasomiei îndreaptă gândul spre tine. Și văd...

Bai bai / bye bye!

Când se apropie umbra crește lenea


și sub umbră orice se poate ascunde
122 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
oricine își poate abandona papucii
mănușile masca de castravete picurii
de sudoare steluțe cristalizate în porii
fiecărei speranțe iată-mă și pe mine-n creștetul zilei
nu știu cum m-am suit privesc spre
vârful nasului conciș iar lenea elastică
și cu pielea prea mare zice hai fiii mei
inima bate somnoroasă din ce în ce
scoate-ți papucii șiretul nu-l mai distingi
numai umbră lălâie scăldătoare
în bie, nu-i bai.

Ca-ntr-o apă

Acolo stă ea. Scotocește prin coșul coastelor mele. Inima în foiță de staniol
auriu, aseptic. Sunet înalt. Susurul de cristal al luminii curge fără opreliști.
Ea stă acolo, înaltă, înveșmântată în rochia lungă a tuturor viselor.
Privește în mine ca-ntr-o apă crescută prea iute.
Scoate un pieptene, un bondar de aur curat, un set de imagini ușor voalate. Și,
de fapt, nimic din toate acestea. Ele n-au existat.
Ursitoarea de-abia acum mă visează...

Tristețea se desprinde din mine și cade în mine

Sunt tristă. De un timp toate îmi ies anapoda. Asta ar trebui să mă bucure. Nu
mă încrâncenez, și lucrurile – „de la sine” – se strâng în jurul meu ca o apă
murdară, brăzdată de riduri usturătoare. Apă cu cicatrici. Nu pot bea, iar setea
se gudură ca nodul eșarfei, întâi mătăsoasă, și-apoi...
Rămân suspendate cuvintele mele. Suspendate pe dinăuntru, undeva, în drum
spre ieșire. Ca și cum ar sta la uscat. Până de tot și detot...
Iar sensul acestui „sunt tristă” cade ca un bănuț într-o fântână fără fund. Un
clinchet, când și când, la început. Apoi tăcere... nesfârșita cădere-n tăcere.

Privelişti

Măcar știu că m-a citit cineva


n-am vorbit în pustie
iar dacă tu cititorule nu exiști
atunci și eu s-ar putea
să nu fiu aievea
că de nu-s îndestule străluciri
cine să stea-n loc înaintea unei priveliști agonizânde –

cine în fața feței semenilor săi


s-ar înfățișa
cu inima goală
cu limba uscată
cu moartea nebiruită...?

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 123


avatar

Când tai un copac în Rusia, tai un Un glas ca un abur de samovar, așa ni


violoncel sau un bariton...atât e de complex se relevă Boris Shtokolov în romanța Când ai
acest spațiu muzical - cu rezonanțe de mare uitat, cu acompaniament de cobză și balalaică,
profunzime - încât armonicele și timbrul ori Boris Gmyria cu Oh, Dacă aș putea să mă
inconfundabil al interpreților se disting ca o exprim printr-un sunet! Ce armonie nostalgic
esență de lemn prețios ori ca o blană de samur rusească, o melodică ca o mantie de ceață
cu care îți învelești sufletul. Voci mari ca niște albăstruie, miere sălbatică neagră, de brad,
trunchiuri de mesteacăn, stejar, frasin, carpen, legato-ul în pianissimo e o șoaptă, fortele e robust,
fag, păduri întregi de ambră scufundate în violoncelic, plin, cald. Pentru a mă familiariza cu
traheea unui sunet. Ce trahee de cristal, ce sonoritatea, am ascultat câteva zile la rând doar
turbioane cu păstrăvi au glasurile lor! Și mreană, voci de bas și bariton, Mihailov, Ștokolov, Mark
și cegă, un sunet de pește sărat, mied și cenușiu Raisen, Ivan Rebrov Rebroff, și între ei, Feodor
nordic!

124 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
Șaliapin1. Indiscutabil, un stil aparte. În fiecare îl urmărea până nu își mai simțea picioarele
lucrare audiată, vocea se transformă, simte de ger în copilărie, pulsează în măduva
pânza freatică a lucrării. cântecului său, îl împodobește pictându-l cu
În cântecul lui Smith Eryomka din actul culori vii, populare, Feodor desenează când
IV al Carnavalului de Alexandr Serov, transpare cântă, iar vocea dânțuiește sprințar, ridicându-
bucuria țăranului la târgul de duminică, printre se cu agilitate de pe sunet, e ușoară ca un fulg,
vocile gureșe, de rândunică, ale corului feminin. zboară, e imponderabilă adesea, niciodată nu
Vocile sopranelor au ciripit de pasăre, iar între marchează, iar cuvintele sunt motoare care o
ele, glasul lui sfătos, cu unduiri uleioase de propulsează într-o lume de basm.
râset, hâtru, ironic, îndemnând la voie bună, la E atât de mare inventivitatea cromatică
dans și la petrecere. Cu fiecare reluare, prima a vocii sale, încât pe primul cuvânt ,,șirokom”
notă a cupletului crește în intensitate, apoi prima silabă ,,și” e pronunțată robust, cu o
estompează culoarea până aproape de plânset culoare cafenie, închisă a vocalei, estompând
într-o expresivă messa di voce, iar în coborâri incisivitatea lui i, pentru ca, prin rularea
glasul capătă inflexiuni întunecate, de codru consoanei r ce devine o podișcă fermecată spre
neumblat, de amurg. E genial modul cum vocala a, să lumineze glasul, imprimându-i
preschimbă, pe fundalul corului, plânsul, într-o o ironie scăpărătoare și ca să scalde finalul
ultimă izbucnire, într-un ultim joc, ca înainte de cuvântului într-o invitație la joc, topind în focul
război sau de moarte. dansului și patima, și ura și micimile oamenilor.
Modul în care își face intrarea pe Imaginația lui imprimă cuvintelor cântate un foc
acompaniamentul de balalaikă, dovedește o ce saltă și, odată cu el, sufletul ascultătorului. E
strategie acustică. Începe încet, așa cum făcea ca un artizan popular care meșterește din argilă
și Delavrancea, marele orator român, parcă chipuri de oameni care râd, goruni, bâzdâgănii
tatonând auzul și atenția publicului, pentru ca pentru ca mai apoi din mâinile pricepute ale
să izbucnească printr-o fermata robustă ca un vocii sale să se nască turle de biserici, boabe
catarg de corabie înfipt în liniștea captată și de metanie, chipuri de călugări și demoni,
apoi, cu un râs abia stăpânit, cu o poftă ieșind inserează în anumite porțiuni ușoare apogiaturi,
din toți porii sunetului, își spune povestea în interjecții, oftaturi și chiote, strigăte de joc,
mii de culori, precum un negustor care vinde opinteli și osteneli ale luptei cu sine, vocea
mărgele și mătăsuri, luând ochii privitorilor. coboară ca un buștean abia tăiat din munte
Magnifice sunt modulările vocii dinspre pentru ca mai apoi să salte ușor pe fluviu aval.
sarcasm spre sobrietate, niciodată nu lasă Niciodată nu e la fel, cuvântul e viu, iar acest viu
lunecarea înspre un palier sonor fără a-i conferi are nuanțe de legendă. Contactul cu oamenii cei
convertirea la maiestuozitate. Un amestec mai umili, invizibilii societății, a căror singură
măiastru, de personaj parcă desprins din alinare e cântecul3 i-a structurat psihologia a fi
snoavele bâlciurilor și târgurilor de duminică de tru prima oară la bâlci pe Iașka Paiața, Iakov Mamonov, cu-
prin cătunele Rusiei, are culoarea autenticității. noscut de-a lungul fluviului Volga ca ,,paiață,, și ,,moș car-
O voce extrem de senzorială, înglobând formule naval.” Om solid, mai în vârstă, cu un aer de batjocură în
vizuale, kinestezii, olfactive, tonul e pe deplin privirile lui încruntate, Iașka avea o față aspră, cu mustăți
îmbrăcat în culoarea cuvântului, e o ființă, e un negre aspre și dese de parcă erau turnate în fontă, stăpânind
la perfecție acea agerime care până azi animă străzile și
alizeu care domnește și plutește peste oameni ca
piața (…) glumele lui îndrăznețe, ironia lui amară, vocea
un scarabeu. Mag și povestitor, râde și plânge, lui când tunătoare când spartă și răgușită, îmi dădeau im-
strigă, imploră, povestește, amenință, cheamă, presia de ceva care te încântă, te copleșește”Șaliapin-Pag-
alungă, și cu toate astea, nu e el, ci gândul ini din viața mea.Masca și sufletul, Editura Muzicală, tra-
compozitorului, alegorie a unui gând muzical ducere Olga Mișurnov, București, 1962, pag.38;
încât, pe drept cuvânt, putem spune că Șaliapin 3 Sunt numeroase paginile în care Șaliapin / Gorki punc-
era un jin, un duh capabil a se metamorfoza tează rolul primordial al cântului în viața comunității în
într-o mie de fețe și de personaje, dându-le care s-a născut: primele amintiri din jurul vârstei de cinci
viață, întruchipându-le pe fiecare cu vocea, cu ani fiind de la șezătorile de lângă mahalaua Sukonna-
ia unde prologul îl constituiau basmele iar ,,după aceste
culorile lui sufletești, cu trăirile și umorile lui. istorisiri, în vîjâitul fusului, femeile începeau să îngâne
Amprenta lui Ioșka2, păpușarul pe care cântece tânguitoare despre zăpezile albe și pufoase, despre
1 Feodor Ivanovici Șaliapin, 13 februarie 1873-12 aprilie tristețea fetelor care se mărită, despre opaiț, jeluindu-se că
1938, cunoscut și ca Theodore Chaliapin ori Fedor Chali- nu luminează prea bine. Sub impresia cuvintelor triste ale
apin, Feodor Chaliapine, cântăreț rus de operă, considerat cântecelor, începeam să visez că zbor pe un cal de foc, că
unul din cei mai mari bași din istoria artei cântului. alerg pe câmpii prin zăpada pufoasă, închipuindu-mi-l pe
Dumnezeu cum în zori de zi deschide o colivie de aur și
2 ,,Aveam 8 ani când de Crăciun sau de Paști am văzut pen- dă drumul, spre albastrul nesfârșit al cerului, unei păsări

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 125


mereu de veghe la căpătâiul unui suflet rănit. oamenilor simpli de la periferia orașelor, acolo
Cine va asculta aria lui Eryomka de unde nu e nici sat, nici oraș, amestec de bordeie,
Alexandr Serov cu Șaliapin va vedea cuvintele hrube,,lucruri mărunte din viață ce pătrund
preschimbate în solzi de mreană strălucind ca praful în catifea, uneori otrăvindu-l pe om,
în lumina lunii. Vocea e doar un vehicul al alteori înnobilându-l”4.
cuvântului, felul în care îl intonează circulă În Nochenka, un cântec popular rus,
limfatic și sangvin prin minte, e nesfârșit precum tânărul Șaliapin folosește tonuri vocale desprinse
taigaua. Surprinzătoare e coloristica glasului, din paleta prietenilor pictori, pisând parcă flori
țesăturile sonore având o bogăție de nuanțe de de liliac și de toporaș pentru a sugera albastrul
parcă ar folosi în cânt meșteșugul vopsirii pe de cicoare al zilelor de vară, nostalgia unui
care îl folosea în anii de ucenicie prin atelierele eu pribeag sub aureola luminii, iar nuanțele
Kazanului: dacă sunetele medii au culoarea vocale ale nocturnului le obține din scoarță de
gălbui a lânii vopsite cu frunze proaspete de merișor, scufundând cenușiul în granit și peste
gutui și cais primăvăratic, în grav are nuanțele toate, se simte copilul flămând ,,umblând zile
contemplii ale cojilor de nucă, migrând dinspre întregi după o muncă la debarcader pe malurile
cafeniu spre maron, măsliniu, alteori sunt cenușii fluviului Volga hoinărind și privind vapoarele
precum fluviul Volga și alteori e negru de parcă venind la țărm ca niște lebede uriașe, cu hamalii
ar fi lăsat tonul la înmuiat în soluție din vârfuri cântând mereu Dubinușka, între gheretele
de bob și brusture, iar în acut arborele sonor tătărăști cu ghete de marochin, săpun de Kazan,
se despică în trei ramuri, una cu luminozități țesături de Buhara și cele rusești cu franzeluțe,
pastelate, în care sunetul e asemeni unui trunchi cârnați, simțindu-se ca un proscris, purtând în
de mesteacăn și în care sevele amare ale copilăriei suflet mila adâncă pentru mama” 5
s-au preschimbat în leacuri sonore, un arbore la De asemeni, în Elegie de Massenet,
fel de alb ca zăpada, alteori se preschimbă în adevărată comoară interpretativă, nu îi asculți
arțar, roșiatec precum trandafirul dar dulce și glasul, ci gândurile, vox mentis, apropiindu-se
catifelin ca un șal de lână. cu umilință de adevărul cerut de compozitor,
Ades sunetul său se topește precum devastator de frumos și mișcător, în mii de
cuburile de zahăr candel din ceaiul adolescenței culori, folosindu-și vocea de bas ca un violoncel.
când era copist în birourile tribunalului din El transformă elegia franceză într-o baladă
oraș. Sutele de pagini caligrafiate, cu mii de cu rezonanțe rusești, remarcând supremația
situații de viață, cu partaje, împăcări, moșteniri, versiunii interpretative în limba lui Pușkin. Chiar
toată zloata și zgura traiului cotidian au rămas și în înregistrarea ariei Le veau d’or din ultimii
undeva în subconștientul viitorului artist, ani, când cu sănătatea împuținată, vocea a devenit
scriind prin vocea sa alte caligrafii, ale visării, mai grea și mai neagră, rămân memorabile pentru
ale împăcărilor, ale suferințelor tămăduite. auz timbrul, dicția, jocul actoricesc imprimat în
Extrem de sugestivă și încărcată armonic sunet, și peste toate, fascinația.
e strigătura din final, pare smulsă dintr-un torace
ca o cală de navă cu armătură de oțel și îmbrăcate *
în mușchi de stejar. Traheea e un tub de orgă, e
un tulnic, e un modul de labirint din care sunt Odiseea unui eu pribeag. Răscolind
scoase uleiuri sonore de ambră și trandafir. biografia lui Șaliapin, încerc să găsesc acele
Respirația niciodată nu sufocă sunetul. El coordonate specifice carierei muzicale, studiile
trăiește cântând. Reflectând la spiritul deosebit la Conservatorul din Moscova sau Sankt
pe care îl insuflă interpretărilor sale Șaliapin, Petersburg, parcursul fulminant de la un teatru
simțim pereții inimii sale căptușiți cu tristețile de operă la altul precum un șirag de corăbii
legate la țărm pentru a-i crea scara, dar o primă
de foc, soarele.” (Pagini din viața mea. Masca și sufletul, surpriză a fost lipsa acestor studii. Cum a ajuns
fila 26). Mai târziu, la jocul de Rusalii și de Schimbarea la atunci fiul unui țăran din suburbiile Kazanului
Față, ,,unde fete cu funde roșii, în sarafane în culori ap- să cânte la Scala, să înfioare mulțumile
rinse, împodobite și sulemenite, și băieți toți se rânduiau în
ascultătorilor dintr-o parte într-alta a lumii,
cerc și jucau hora. Mișcarea, veșmintele, expresia de săr-
bătoare a oamenilor înfățișau parcă o altă viață, frumoasă și să devină poate unul din cei mai expresivi
și liniștită, fără bătăi, fără certuri și fără beție” (fila33). actori lirici care au trăit vreodată? Parcurgerea
Tors de firul memoriei afective, Șaliapin povestește cum amintirilor consemnate de Maxim Gorki, în
în mahalaua Tatarskaia, fierarul cânta iar mama îl seconda numele prieteniei cu Feodor Șaliapin, ce ne apar
ținându-I isonul, copilul încearcă să completeze tabloul
sonor ,,Cântă, Fedea! Cântă, ți se va ușura inima! Cântă, 4 Șaliapin-Pagini din viața mea, op.cit., pag.111;
cântecul e ca pasărea, cum îi dai drumul, își ia zborul.” 5 Idem, pag.81;
126 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
astăzi ca o temă cu variațiuni la patru mâini, Senzorialul, bucățica de madlenă cu
încearcă să formuleze un răspuns, dar cât din sonoritate proustiană a memoriei afective,
cele povestite sunt ale lui Șaliapin și cât sunt e conducător pe tot parcursul amintirilor,
retușurile scriitorului nominalizat de cinci ori dovadă modul în care evocă imaginea soției
la Premiul Nobel pentru literatură? Comparând lui Tonkov ,,cizmarul, nașul meu de botez, de
tomul memoriilor cu imprimările muzicale, câte ori veneam la ei, îmi dădea nuci și turtă
cartea, cel puțin în prima parte, devine palidă, cu miere. Vocea ei era blândă și duioasă și în
deși, indiscutabil, Memoriile sunt admirabile nu mintea mea se combina ciudat cu mirosul de
doar ca odisee a unui destin, ci și literar, figurile turtă; ea vorbea, iar eu mă uitam în gura ei și
de stil, tonul elegiac, nostalgiile specifice mi se părea că nu vorbește prin cuvinte, ci prin
literaturii ruse fiind prezente, dar configurând turte aromate. Mult mai târziu, când am venit
un răspuns parțial. la Kazan și m-am întâlnit cu această femeie, am
Încă din primele amintiri6, observăm simțit din vocea ei ca aluatul aceeași senzație a
cum micul Fedea în vârstă de 5 ani ascultă, turtelor de altădată.”8
înfricoșat și vrăjit deopotrivă, poveștile femeilor Atât de strânsă era legătura pe care o simțea
în șezătorile din satul Ometova, lângă Kazan, cu muzica încât vioara regentului Șcerbinin, cel
dincolo de mahalaua Sukonnaia, fabricând ceea care l-a inițiat în tainele muzicii, e vivificată, fiind
ce avea să devină pe scenă aliajul său de iluzie și personificată:,,când era beat, mă chema la el, lua
fantezie: ,,minuind fusul cu îndemânare, femeile vioara și noi trei-el, vioara și eu-cântam; uneori
își istoriseau încetișor povești îngrozitoare: cum suna atât de frumos încât îmi venea să plâng de
în timpul nopții, la văduvele tinere vin bărbații bucurie. (…) era un singuratic, un posac, unul din
lor decedați…mortul se apropie în zbor pe un acei ruși, rar întâlniți, care suferă în tăcere și sunt
șarpe de foc, intră pe coșul izbei, ca un mănunchi prea mândri pentru a-și plânge soarta”9.
de scântei, și deodată apare în sobă, ca o vrăbiuță, Își portretizează familia cu un realism
trasformându-se apoi în bărbatul iubit după care aproape sadovenian, fiind un însingurat mai
plânge femeia. Ea îl sărută, îl mângâie, dar cînd mereu aproape învins, marcat de bețiile tatălui
vrea să îl îmbrățișeze, el o roagă să nu-i atingă și chinul perpetuu al mamei care torcea, cosea,
spinarea./ -Dragele mele, explica Kirilovna, cârpea, spăla rufele cântând mereu, într-un fel trist,
asta se întâmplă din cauză că el n-are spate, ci melancolic și cu gândul aiurea. Descrierea mamei
o flacără verde, care, dacă încerci numai să o are loc printr-o enumerare de verbe, fiind sub
atingi, te arde cu suflet cu tot.” 7 semnul acțiunii, pe când tatăl ,,straniu, înalt, cu
Amalgamul de groază și fabulos, bestiarul pieptul căzut, barba tunsă, nu semăna deloc a
animal și cel uman evocat în șezătorile prunciei țăran; era copist la pristuvie; rudele lui veneau
lui Șaliapin mustesc în humusul subconștientului iarna, oameni bărboși, în opinci și zeghe,
primele celule și țesuturi, plămada primelor miroseau grozav a pâine de secară și a viatici;
măști lirico-dramatice.torcătoarele, prezente mâncau multă făină de ovăz.” Într-un mediu
încă din leagănul amintirilor, din prima filă, nu familial ostil, muzica i se înfățișează ca un dar
sunt în memoria artistului decât niște moire – interzis, micul clavecin, câștigat la tombolă
ursitoare – amestecând urzeala destinului cu de părinți fiind încuiat și vândut în ciuda
firele aspre din cânepă și mai apoi de mătase, rugăminților copilului de a cânta. Instrumentul
ale muzicii, împletind firele vieții și ale morții atât de iubit de Mozart, lui Șaliapin îi apare ca
într-un spectacol ritualic, sapiențial.Cât despre o cutie magică de neatens, părinții lăsându-l să
metamorfoza sufletului în fum și pasăre doarmă pe el sau să zacă în nopțile de suferință,
funerară, șarpe și flacără nu e decât o piatră ce transformându-l în targă, dar nu în sunet ,,am
fundamentează Masca artistului cu rădăcinile în zăcut multă vreme, și mi se părea ciudat că
legend, în mit. aveam voie să dorm pe el, dar să cânt nu mi-era
îngăduit (Pagini din viața mea, fila 37).
6 ,,Primul meu contact cu muzica a avut loc în Biserica Experiența muzicală s-a dovedit a fi
Rusă, în corul bisericesc. Oamenii ruși cântă chiar de naș- clipa de căldură după istovitoarele ore de
tere, din leagăn, din scutece. Pretutindeni, la arat, pe ma-
alergat pe gheață cu o singură patină întrucât o
lul apei, în păduri și la lumina opaițului-îi auzeai cântând;
poporul rus era obsedat de cântec și îmbătat de farmecul pereche era prea scumpă, copilul adăpostindu-
lui. Aici și câmpiile cântă, tăcute îmi par câmpiile noas- se la ora vecerniei în biserica din uliță, ca o
tre dragi mai ales iarna, însă ele cântă în surdină, iar luna pasăre hrănindu-se cu sunet de heruvim,
tristă le acompaniază. Cum poate omul să-și aline dorul în ascultând pătruns vocile grave ale diaconilor,
timpul iernii, în poinile mohorâte, încețoșate?” Memorii,
op.cit., pag. 276-277; 8 Idem, pag.46;
7 Idem, pag.25; 9 Idem, pag.42;

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 127


vocile tenorale ale cadeților din strană, vocea mă clătinam” (Pagini din viața mea, fila 54).
imperial, pătrunzătoare, a preotului care, cu Pentru copilul din mahalaua Sukonnaia,
puterea glasului despica iadul atunci când unde spectacolul îl reprezentau incendiile, dând
invoca ajutorul Duhului Sfânt, căldura aceea naștere unei vieți deosebite, dramatice ,,îmi
nesfârșită, ca o lacrimă de tămâie. Fedea pornea amintesc ce grandios ardea pe râul Kazanka
cu colindatul ce se numea atunci ,,a merge să-l moara de bîrne cu 4-5 etaje a lui Șamov. Focul
slăvim pe Hristos”, cântând în cor concerte de se juca cu ea cum se joacă o pisică roșcată cu
Bortneanski Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și șoarecele, în aer zburau foile de tablă desprinse
un trio Nopți întunecoase încercându-și puterile de pe acoperiș ca niște păsări roșii, iar ferestrele
componistice într-un trio Hristos a înviat, scris cu palatului guvernatorului de pe deal erau
cerneală violet și păstrat mult timp, împreună parcă inundate de sânge.”(Pagini din viața
cu scrisorile tatei și cartea preferată de poezii, mea, filele 72-73), teatrul apărea ca o secvență
de Beranger. din Fanny und Alexander, filmul lui Bergmann,
Privindu-i trăsăturile într-un portret, cu prăvălia miraculoasă a lui Isak, plină de
observ cu înfrigurare că Șaliapin și Sadoveanu candelabre și de bunătate, o lume ai cărei zori
au multe în comun: literatura sadoveniană e un nu mai erau înroșiți de vaiete ori incendii, ci
fluviu, iar Șaliapin e un narrator, un povestitor de catifeaua purpurie a costumelor actoricești.
neîntrecut, pasionați de lumea satului și de Copilul inhalează chemarea acelei lumi ,,teatrul
basm, de ape, de oameni cărora le-au vorbit mă scosese din minți; devenisem aproape
unul prin scris, altul prin glas cu sufletul, iresponsabil, întorcându-mă acasă pe străzile
măreți și totuși necunoscuți, simpli și totuși pustii și privind ca prin vis cum felinarele rare
inimitabili, cu mintea mereu departe, nostalgici, își făceau cu ochiul.” (Pagini din viața mea, fila
evocând și coborând dintr-o lume de o măreție 55). Primul spectacol, Medeea, tragedia antică ce
ascunsă însă nici când apusă, descriptivi, unul avea să descătușeze în sufletul micului Șaliapin
prin cuvânt, celălalt prin grimă și timbru, pocnetul unei eliberări, o altfel de dumbravă
Sadoveanu este singurul academician fără decât aceea de pe malul lacului Kaban, liniștit
facultate, scriitor născut, iar nu făcut, cu aceeași și sumbru, unde în nopțile de vară ,,mergeam
pasiune pentru personajele istorice. Ceea ce va pe mal, mă urcam într-o salcie mare și până în
evoca Sadoveanu în Frații Șoimărești, Vremuri zori stăteam în copac ca o pasăre de noapte,
de bejenie, Nunta domniței Ruxandra, Șaliapin gândindu-mă nu știu la ce anume și privind
o va face prin Oaspetele de piatră, Boris lacul în depărtare; dar, și mai frumos era iarna,
Godunov, Ivan cel Groaznic, Morarul, o aceeași când patinam pe gheața albăstruie, iar în zilele
viziune de ansamblu asupra operei, taciturni de sărbătoare ne luptam cu pumnii, rușii din
și meditativi, și având o pasiune pentru apă. Kazan și tătarii cei blajini”(Pagini din viața mea,
Siretul a fost pentru Sadoveanu ceea ce fluviul filele 69-70).
Volga va deveni pentru Șaliapin, o împărăție a Muzica în acest univers primitiv era
apelor, cu pescari și vaporeni sărmani, în care o piatră de hotar, iar teatrul aducea cu sine
muzica e o nadă a florilor ,,când i-am văzut și un parfum răscolitor, o pulbere invizibilă de
simțit frumusețea lină, greu de exprimat, rîul sublim. Undele de tristețe, fasciculele de zâmbet
suveran Volga m-a fermecat.Mi se pare că am ori oalele sparte ale râsului, oamenii cu toată
stat de veghe în toate nopțile te teamă să nu- diversitatea lor de rase, rușii cei aprigi ori tătarii
mi scape ceva de văzut, mi-a făcut o deosebită cei blânzi, toți și toate își seamănă un loc în inima
plăcere când un om amabil mi-a povestit despre artistului, se împletesc, cu vocile lor și trăirile
Caucaz, despre munții de zăpadă, înalți până la lor și sensibilitățile, senzațiile lor fiind încifrate
cer; lucruri ciudate, de basm care-mi produceau în memorie. Oameni și natură, văzută nu doar
un sentiment de bucurie: e mare pământul și ai ca un elemente primordial, dătător de viață, ci
unde să te ascunzi!” ca un personaj în sine, fluviul fiind simbolul
Un puternic gong al inimii îl va simți la pelerinului purtător de doruri nestinse decât prin
12 ani, la întâiul contact cu teatrul: ,,cortina s-a cântec. Eul e pribeag și oscilant, pendulând între
lăsat, iar eu am rămas fermecat de visul aievea, cătunele pierdute în stepă și târgurile mirosind
visul pe care nu-l bănuisem dar pe care l-am a pește, între lacrimă și osul unui zâmbet ca o
aşteptat întotdeauna şi pe care îl aştept şi azi. troiță ce șuieră la răscruce, confesând și înflorind
Când s-a terminat spectacolul și au început să sau stilizând firul vieții astfel încât omul
stingă luminile m-am întristat. Nu-mi venea să Feodor Șaliapin e o sinteză a unor evenimente
cred că această viață încetase. Îmi amorțiseră crude, adesea la limita suportabilului, de un
mâinile și picioarele iar când am ieșit în stradă naturalism zolascian:momentele în care tatăl

128 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
său se prăbușește de foame pe câmpia orașului fiind sursa emoțiilor din piesa Jandarmul Roger
Astrahan, iar el se roagă în paraclis pentru un din grădina lui Panaev ,,m-am retras într-un colț
miracol, moartea surorii în lipsa condițiunilor liniștit al grădinii, m-am îmbrăcat și-am plecat
minime de sănătate, decăderea mamei la stadiul fără nici o țintă. Plângeam, apoi m-am trezit în
de cerșetoare, stingându-se de foame la Samara, mahalaua Arhanghelsk, la Kamenski, și timp
și Șaliapin însuși hamal în port pe fluviul Volga, de două zile, fără a pune ceva în gură, am stat
ori artist la Ufa în trupa lui Samarski umblând într-o magazie, fiindu-mi frică să ies pe stradă.
învelit doar într-o pătură prin ninsorile iernii, Mi se părea că toți, tot orașul și chiar și femeile
neavând palton, adăpostindu-se în incinta care întindeau rufele în curte știau cum m-am
circului părăsit din oraș ori dormind pe băncile făcut de râs și cum m-au bătut. La 15 ani.”10
din parc. Humele Măștii își vor extrage esențele
Opera avea să aibă asupra lui un mare pestrițe și din perioada în care, având vocea în
impact, înmărmurindu-l: ,,m-a mirat faptul schimbare și nemaifiind sopran în corul bisericii,
că există o viață în care totul e cântat, oamenii câștigă un trai modest de copist la Tribunal,
aștia nu discută așa cum se întâmplă pe străzile caligrafiind hotărârile Tribunalului, referitoare
și casele din Kazan. Această viață cântată m-a la furturi de vite și la violuri, memoriile având
zguduit profund. Pentru mine, cântăreții erau vinișoare păstrunse de un obsedant fior al materiei,
oameni neobișnuiți, îmbrăcați foarte atrăgător, cuvintele purtând în această perioadă urme de mâzgă,
care puneau întrebări cântând, răspundeau de rouă sau de pământ, simțindu-se o păpușă
cântând, gândind, murind, cântau șezând, stând între miile de marionete anonime în mâinile
în picioare, în cor, în duete și în toate felurile.” (fila păpușarilor care trăgeau atât sforile scenei cât
57) Abrutizat de mediu, adolescentul Șaliapin și culiselor Teatrului-Tribunal, impresionat de
se refugiază în labirintul teatrului, acolo unde amestecul de noblețe și samavolnicie al naturii
lupta cu minotaurul cotidian era în favoarea lui; umane, de perucile sufletești ale marchizului-
arta era o oază, dar drumul spre ea a fost pavat portărel Zaițev al Tribunalului din oraș, ale cărui
cu multe încercări, printre ele pedeapsa de a fi trăsături se vor regăsi în grimele personajelor de
trimis la Arsk, la școala de meserii doar pentru mai târziu, când va caligrafia printre fantomele
că orașul nu avea teatru. Dincolo de primul trecutului acele trăiri și senzații care l-au zguduit
duel din dragoste, după regulile operei, cu din temelii. Avea să se inspire și din activitatea
florete ornamentale, e perioada marilor întrebări de copist al Consistoriului Bisericesc unde pe de o
existențiale, omul obișnuit, pe stradă, anonimul și parte, oamenii se îmbătau pînă la leșinuri epileptice,
omul înveșmântat în artă, transfigurând laolaltă spasmuri și delir sălbatic, iar pe de alta, stăpânind
destine și sentimente ,,dragostea înfățișată de arta descoaserii și coaserii rănilor și poveștilor
artiști pe scena teatrului, în comparație cu ceea omenești, având impresia că îi vor scoate sufletul
ce ne chinuia pe noi în mahalaua Sukonnaia nu cu ușurință, încât n-ar simți nimic. Cum era cel ce
putea să nu-mi ațâțe imaginația; fetele cântau făcea interogatoriul soților care doreau să se despartă.
cu nostalgie Pe acea câmpie argintie, stătea o fată Cu forțe înnoite și o promițătoare voce
privind luna, și încredința cerului curată, să-i de bariton, adolescentul de 16 ani ia cu asalt
păstreze liniștea până la mormânt; dragostea mea e grădina de petreceri Arkadia din Astrahan,
mai tare ca moartea, pentru ea mi-am jertfit tot, ea iar mai târziu, grădina lui Panaev, cu corul
mi-a distrus viața, în focul ei am înflorit. Fetele și lui Semenov Samarski, impresarul având
femeile tinere cântau iubirea cu tristețe, chiar o privire fascinantă și maniere de boier, veșnic
impresionant. De ce? În schimb flăcăii și bărbații pudrat, pe scenă comportându-se ca peștele în
povesteau despre iubire în mod grosolan, în apă. Primul contract pentru Ufa, la sfârșitul
zeflemea, și frecventau case de toleranță. De ce?” lui septembrie, cu bilet la clasa a doua, pentru
vapor pe râul Belâi, într-un frig groaznic, i se
Cu toate că, în biografia binomului pare biletul spre paradis, chiar dacă pasagerii
Șaliapin-Gorki, vom lăsa mereu un spațiu de trebuiau să se aerisească pe mal cât marinarii
rezervă, de decantare a atmosferei, impregnată scoteau din nisip vaporul înnămolit, făcând
adesea de orientarea și concepțiile politice ale figuri acrobatice pentru a se încălzi, Iar
scriitorului rus, ce conturează chipul artistului cladirea având o mulțime de anexe și înțesată
ca pe o statuie de lut ridicată din izbele mujicilor ca un borcan cu icre cu tâmplari de la teatru,
kazani, veșnic desculț și flămând, vom observa muncitori, oameni săraci care-și căutau
semnele apariției Măștii, cu atât mai veridice și fericirea în beție. Oamenii din Ufa cântau la
mai marcante cu cât e o cetate ce nu se lasă cucerită chitară gazda cânta încet și gânditor, radicand
la primul asalt, dovadă fiind debutul nereușit,
10 Idem, pag.78

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 129


ochii spre cer și privind fix, ca o păpușă de oprindu-se mă împunse cu degetul în coastă, în
lemn. 11 clipa aceea rupând nota. Urmă un moment de
tăcere”. Profesorul mentor îi va da lecții gratuit,
Încă de pe atunci, cântecul de sirenă al îl va învața să se poarte, îi va lucra vocea ca
Măștii se simțea în gesturile tânărului artist: bas, nu ca baritone, cultivându-i cu răbdare și
,,mi-am îmbrăcat costumul spaniol, mi-am făcut dragoste vocea, repertoriul și ființa. profesorul
și o mustăcioară, mi-am creionat sprâncenele, pygmalionic, adevărat Mecena, îl va familiarize
mi-am vopsit buzele, m-am fardat puternic, cu primele noțiuni de tehnică în care appoggio,
dorind să fiu un spaniol frumos. //lămpile de la sprijinirea sunetului și concentrarea lui erau
rampă dansau, gura neagră a sălii de spectacol, esențiale. Dacă auzea că vocea scade îl lovea în
plină de strigătele și aplauzele mâinilor albe, piept, țipând: sprijină-l, dracu să te ia, sprijină-l
era veselă și în același timp înfricoșătoare”. Cu (trebuia să concentrez sunetul pe respirație, să-l
timpul, va aduna sub ramurile umbroase ale concentrez.)” Pagini din viața mea, fila 126.
vocii sale rolul stolnicului din Halka, Fernando
din Trubadurul, determinându-l pe Samarki, Vor studia împreună actul trei din
impresarul său să organizeze un spectacol de Rusalka, apoi aria lui Mefisto, primul succes de
beneficiu cu rolul Necunoscutului din Mormântul presă cu aria Morarului fiind ,,uluit și speriat
lui Askold, prilej cu care va lucre asiduu pentru de acest prim elogiu de presă”, apoi rolul lui
a-și îmbunătăți pronunția, făcând euristic Tonio din Paiațe de Leoncavallo; îmi învățam
primele retușuri lingvistice, accentul său rolurile cum prăjești clătitele. Se întâmpla ca
specific regiunii centrale de pe Volga, punând astăzi să-ți indice rolul iar mâine să îl și joci.
,,accentul pe o, dându-mi seama că trebuie să Dacă n-aș fi avut dinainte experiența scenei,
vorbesc ca boierii, cu accentul pe a”. Vor urma această muncă trepidantă mi s-ar fi părut și
turneele cu o trupă ucraineană la Samara, chinuitoare și dăunătoare, însă eu eram demult
Astrahan, Petrovsk, Temir Han Șure, Uzun un om de teatru. Căpătasem deprinderea de a
Ada, Samarkandul cu geamiile lui frumoase, nu mă pierde pe scenă și-mi prea mult iubeam
copii în halate albe care se învârteau prin curți meseria pentru a o trata superficial. Fiecare
,,pentru mine, începuse viața de vagabond, rol mă captiva. Continuam să merg la Usatov,
pestriță, plină de impresii și emoții plăcute”, uneori mă lăuda, alteori mă dojenea cu asprime,
dar și încercarea teatrală și stângace de a se întotdeauna ascultam cu atenție și dragoste
sinucide la 20 de ani la Tbilisi, într-o armurărie sfaturile acestui om care m-a scos din mocirlă
din oraș, salvat în ultima clipă din acest gest și și-a sacrificat pentru mine munca energia și
ireparabil de un instrumentist Italian Ponte, o cunoștințele lui, în mod complet dezinteresat,
perioadă în care fresca existențială e zugrăvită contribuind la educarea gustului muzical”.
în tonuri aspre, marcată de trecerea de la șuba În paralel cu repertoriul franco-italian,
păroasă turkmenă la paltonul de vatelină, traiul Șaliapin va aborda titluri notabile din creația
cumpătat din ceai și pâine, iarna cu vânturile rusă, existând o afinitate față de opusurile lui
reci și boabe de măzăriche, dormind cu prietenii Musorgski, pe care le va aduce în atenția teatrelor
de trupă în galeria părăsită a circului, bântuind imperial de la Sankt Petersburg și Moscova,
prin medii stranii, cu oameni marginali, cărora în cadrul companiei particulare de operă a lui
le cînta provocându-le plânsul. Mamontov, dar și la Opera Mare din Paris în
Providențială e întâlnirea cu Usatov12, compania lui Diaghilev și mai târziu la Scala
profesorul de canto care îi va deschide porțile din Milano. Studiind Boris Godunov, Șaliapin
adevăratei înțelegeri a Muzicii și a vocii avea să noteze în jurnalul memoriei ,,am simțit
omenești, cultivându-i interesul și dragostea că se petrece ceva neobișnuit cu mine. Această
pentru creația muzicală rusă. După arpegii, ,,la muzică stranie îmi devenea nespus de dragă, mi
aria lui Valentin, când am ajuns la acută, am se părea cunoscută, mi se părea că toată viața
susținut sunetul mai mult timp, iar profesorul mea grea și complicată s-a desfășurat pe fondul
11 Idem, pag.105; acestei muzici, că ea m-a însoțit pretutindeni,
12 Dmitri Usatov 1847-1913, tenor și profesor de canto, trăia în mine, în sufletul meu, și chiar mai
născut șerb al familiei contelui Șeremetov, a studiat la mult, o găseam pretutdineni în lumea care mă
Conservatorul din Sankt Petersburg și a cântat la Balșoi înconjura, dându-mi seama că muzica e vocea
Teatr între 1880-1889 roluri precum Lenski din Oneghin sufletului lumii, cântecul lui fără cuvinte”.
de Ceaikovski, Andrei din Mazeppa; s-a stabilit în ultima Ca artist al Teatrelor Imperiale, își va
parte a vieții la Tbilisi, Șaliapin fiind unul elevi. Prieten face debutul cu Mefisto din Faust de Gounod,
cu Ceaikovski care i-a orchestrat romanțele Opus 56 și i-a Zuniga din Carmen, Ruslan dirijat de Napravnik,
dedicat cele 6 Cântece opus 57.
130 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
fiind marcat de critica zdrobitoare adusă rolului neînsuflețit, sub patronajul lui Mamontov,
,,adevăruri amare” desfrunzindu-l pentru Șaliapin cizelează rolurile Susanin, Morarul,
totdeauna de impertinența și înfumurarea de Mefisto, având sentimentul unei descătușări. La
care se simțea stăpânit. Își va reconsidera unghiul toate acestea se va adăuga susținerea artiștilor
de construcție al personajelor, înregistrând noi plastici în crearea costumelor: V.D.Polenov
succese în rolul Morarului, gândit ca un mujic schițând costumul pentru Mefisto, iar de la
serios, va dobândi prietenia necondiționată a lui Serov, Vrubel, Vașnețov, Iakucikova, Arhipov,
Rimski Korsakov și Rahmaninov, sub bagheta apropiat de Vrubel, Korovin și Serov deprinzând
căruia va cânta stagiuni întregi și de la care va tainele grimei, ale machiajului scenic, jocul de
deprinde metoda de a studia integral partitura lumini și umbre, când dulci cât amare, tonurile
de operă din care interpreta un rol, cunoscând cromatice și unghiurile de lumină desăvârșind
totul de la prima notă până la ultimul accord, vizual personajul, făcându-l un maestru al
de la cuvintele cheie la cele mai neînsemnate portretisticii, al jocului de lumini și umbre al
replici, sondând în profunzime veridicitatea sufletului omenesc. Maeștrii grimei șaliapiene
personajelor interpretate. care avea să trezească fiori sălilor de operă din
Ca un leitmotiv al vieții sale artistice, Europa și America au fost Vrubel, Korovin și
va purta peste tot muzica rusă, puțin agreată Serov. De la grimă la cromatica interioară și
de conducerile teatrelor imperial și prea puțin paleta măiastră a timbrului mulat de personaj
cunoscute în Europa: cu Trepak de Musorgski, nu a mai fost decât un salt studiat cu trudă.
alături de cântece populare rusești păstrate și Asistând la dialogurile lor, el își dezvoltă
astăzi în arhiva Gramofonului de Aur de la Sankt imaginația, punând accent pe efectul pareidolic,
Petersburg, sau înregistrările His Master’s Voice: observă că ,,vorbeau scurt, întretăiat și foloseau
Eh, uhnem! Cântecul vâslașilor de pe Volga cuvinte rare: îmi place la tine, îi spunea Serov
interpretat cu o expresivitate unică, inimitabilă lui Korovin, un plumb la orizont și…apropiind
acompaniat de valurile orchestale și unduirile degetul mare de cel arătătător, schița în aer o
corului în care se simte lupta vâslașilor cu apa, figură și îmi imaginam imediat un brad. Mă
îndârjirea mușchilor pentru a trage la mal corabia uimea talentul oamenilor de a reda în câteva
împotmolită. E un dialog de profundis al omului cuvinte și gesture o noțiune clară despre formă
cu natura ca un duh sălbatic, se simt opintirile și conținut. Pictorii aveau un limbaj deosebit de
și efortul soldaților și oamenilor fluviului cu o plastic, o gestică compozită, sugestivă, imitând
forță mai mare ca a lor, pe care reușesc prin curaj veridic oameni și situații. Sorovin arătându-I
să o îmblânzească: apa. lui Korovin studiile sale, un gard de nuiele și
Prea liber pentru atmosfera rigidă a sălcii, a schițat un gest care simula mișcarea
teatrelor imperial, Șaliapin va opta curând evantaiului, niște pete cenușii, jeluindu-se: aș fi
pentru a se alătura trupei lui Mamontov și va vrut să înfățișez niște rândunele care și-au luat
părăsi Petersburgul pentru Moscova, acolo zborul deodată…frrr”.
unde va cuceri publicul cu Ivan Susanin, unde Încântat de abilitatea artiștilor de a
va rescrie scenic Mefisto din Faust cu alt costum, surprinde unele aspecte de viață și apropierea
altă grimă, rupând vechea tradiție teatrală. Cu lor îi va aduce un plus de expresivitate pe scenă,
ajutorul lui Mamontov, va studia toate gravurile iar în spatele ei, în pauzele spectacolelor, în loc
lui Mefisto ,,adoptând-o pe cea a lui Kaulbach, de autografe își va petrece timpul schițându-și
studiind din timp o grimă adecvată costumului, autopotretul fie în accente grave ori caricatură,
câștigând libertate pe scenă, în mișcare și fie sculptând. Odată cu relieful scobit în lut,
expresie, conștient de vigoarea și frumusețea va câștiga adâncime relieful sufletesc, căutând
mea” așa cum avea să mărturisească la fila 158 în fiecare rol să aducă un element de noutate
din Memorii. Ecourile presei încurajatoare, compozită, fiind convins de forța artei naționale
susținerea excepțională a lui Mamontov, de și abordând cele mai dificile partituri ale
la a aborda în stil nou costume, decoruri, vremii. Marile sale roluri sunt și astăzi piatră de
opere ,,toate acestea mi-au îmbrăcat sufletul în hotar și de moară pentru cei ce se încumetă a
veșminte de sărbătoare și pentru prima dată desluși slovele știmelor lui Musorgski, Rimski
m-am simțit liber, puternic, capabil să înving Korsakov, Rahmaninov, triada componistică
toate obstacolele” avea să consemneze basul central din repertoriul lui Feodor Șaliapin.
rus în filele următoare ale amintirilor. Dacă în În Pskoviteanka de Rimski Korsakov,
epocă, atât cântăreții cât și regizorii subliniau rolul lui Ivan cel Groaznic va fi o provocare
întotdeauna în operă momentele lirice în dauna extraordinară muzical și dramaturgic,
celor dramatice, conferindu-le un caracter actoricesc, sursele de informare fiind adesea

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 131


indicațiile pictorilor care îl introduceau cu Șuiski și Boris, conturând sub ochii istoricului un
bunăvoință în epoca și trăsăturile de caracter ale țar puternic, interesant, accentuând singurătatea
țarului, deschizându-i noi orizonturi, efectuând lui, gândirea ageră și dorința de a culturaliza
concomitant alături de istoricii vremii un poporul iar Kliucevski părând reîncarnarea
adevărat proces de documentare. Cu modestia lui Șuiski, copleșit de vina de a-l fi distrus pe
celui care a învins, Șaliapin –artistul matur – nedrept! Vor fi anii căutărilor intense pentru
a recunoscut că parcursul a fost unul sinuos, aflarea unor soluții tehnico-expresive valoroase,
trecând succesiv prin îndoieli, înfrângeri, anii anamnezelor despre diferențele de stil și
izbucniri pătimașe, dreptate cu pumnul, interpretare între școala italiană și rusească ,,am
pentru ca într-un final, rațiunea să învingă. observat că niciodată un rol nu-mi reușea de la
În zugrăvirea lui Ivan cel Groaznic, jocul a primele scene, oricât aș fi studiat, esențialul se
căpătat alt sens sub îndrumarea lui Mamontov, realiza pe parcursul spectacolului și aprofundarea
conștient de valoarea și expresivitatea tânărului rolului cu fiecare spectacol. Numai rolul lui
bas cantabile: ,,strigă puțin la tovarășii dumitale Ivan cel Groaznic mi-a reușit de la început,
și spune mai energic prima frază! Artiștii, celelalte deveneau cu atât mai expresive cu cît le
dând replicile la tonul meu cel groaznic și- interpretam de mai multe ori”.
au schimbat atitudinea față de rol”, iar la După Boris și Ivan cel Groaznic, alte
desăvârșirea întruchipării țarului a contribuit roluri și succese pe măsură: rolul lui Salieri din
și vizita la galeria Tretiakov, privind tablourile Mozart și Salieri, ce trebuia cântat într-un continuu
lui Schwarz, Repin, Antokolski, revelator diind recitative melodic, lucrat cu Rahmaninov;
portetul țarului executat de Vasnețov, unde susținerea lui Vrubel pe parcursul spectacolului,
chipul nu apare integral, ci numai trei pătrimi sonoritatea aparte a cuvintelor îmbinând
din el, cu o privire vie, dar severă țarul uitându- drama psihologică cu muzica, urmat de rolul
se într-o parte. Din trupa lui Mamontov, alături lui Dosifei din Hovascina, petrecând seminarii
de Șaliapin cântau Masini, Tamagno, Van întregi și scene de reconstituire cu istoricul
Zanten, pe care îi admira și studia cu atenția Kliucevski, povestindu-i despre hovansci,
celui pasionat de perfecțiunea artei sale. streliți, împărăteasa Sofia, convingându-l pe
După Ivan cel Groaznic, în 1898, Mamontov să introducă în repertoriul trupei
studiază Boris Godunov cu Rahmaninov, un de operă și alte titluri din literatura muzicală
muzician eminent, elev al lui Ceaikovski, care-l rusă: Noapte de mai, Logodnica țarului, rolul
va încuraja să-i studieze pe Musorgski, Rimski oaspetelui vareg din Sadko, abia terminată
Korsakov, iar opera Boris Godunov va fi asimilată de Rimski Korsakov cu decorurile sublime
integral, toate rolurile, maniera de abordare semnate de Vrubel, devenind punct de referință
a operei alături de Rahmaninov devenind pentru viitoarele generații de scenografi și o
metodă de studiu pentru toate operele. Cu adevărată sărbătoare pentru artiștii plastici,
un corepetitor, mentor, prieten și dirijor ca zugrăvind fantastic fundul mării. Pictorul Serov
Rahmaninov, Șaliapin pătrunde într-o altă i-a vopsit linia mâinilor scoțându-i în evidență
sferă în care există o legătură indisolubilă între protuberanțele venelor, trăsăturile, vigoarea,
personaje, o legătură nu doar psihologică, ci părând mai energic, asemeni luptătorilor de
timbrală, metamorfozată în reacții și sugestii de odinioară, cu brațe de stejar. Alături de efectul
sonorități, în conturarea acelor nuanțe credibile, optic, sfatul simplu: să cânți cum vorbești!
încărcate psihologic, expulzând prin aer jerbe Receptiv mereu la toate indicațiile date
de gânduri, de idei, încrucișări de spade, de dirijori, de pictorii care creau decorurile,
capete încovoiate de gânduri, de patimi, de purtând mereu ca un scut și pumnal și torță
căinți, înțelegând fenomenologia momentului sfaturile profesorului său Usatov, Șaliapin era
în ansamblul său, iar odată cu acestea, artistul conștient mereu de lacunele sale, văzându-
scrie ,,cu cât aprofundam opera luiMusorgski și înaintea ochilor lipsurile, cum observa și
cu atât îmi era mai clară ideea că și în operă îl lacunele celor cu care lucra:,,Nu ne dădea nicio
poți reprezenta pe Shakespeare”. indicație de felul cum să analizăm psihologia
personajului pe care îl întruchipam, nu ne
În procesul de cristalizare al personajului, recomanda să studiem epoca în care a trăit. E
îi va citi pe pe Pușkin și Karamzin, iar cu istoricul prea puțin să-l înveți pe cântăreț cum să cânte
Kliucevski va întreprinde multe plimbări printre o cavatină și cum să înțeleagă sensul cuvintelor
pinii înalți răsăriți ca niște năluci zvelte pe nisipul pe care le reproduce, sentimentele generate de
amestecat cu conifere, recreând o adevărată frescă aceste cuvinte”.
istorică triumfalnică, și anume dialogul dintre Cu prilejul acestor momente, îl va

132 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
cunoaște pe Vladimir Stasov care îl va invita să propriu al omului îl va lăsa să învețe ceva de la
șadă pe fotoliul Marii Biblioteci Naționale, acolo Șaliapin care nu a studiat la Conservator? Nu-i
unde au stat doar Gogol și Turgheniev, pe tronul va permite! Toți învață până la primul succes, și
artiștilor și va îmbrățișa cu sufletul în cadrul omul se lasă orbit de lumina rampei și asurzit
seratelor lui Rimski Korsakov Oaspetele de piatră de ropotele aplauzelor aidoma primului tunet
al lui Dargomîjski, de față fiind Stasov, Cesar de primăvară care îi dă viață, dar în majoritatea
Kui, Vrubel, cântând apoi Spectatorul la galerie, cazurilor este ultimul tunet care anunță ofilirea
Balada puricelui, Seminaristul de Musorgski, și toamna”.
cvartetul Serenada celor patru cavaleri de Borodin. Admirația nedisimulată pentru opera
Firul peregrinărilor va puncta călătoria și viața lui Musorgski l-a determinat a lupta cu
la Paris, Debutul la Milano la Scala di Milano, toate puterile pentru a le impune în repertoriul
cu Mefisto, planurile de a schimba imaginea teatrelor imperial petersburgheze, simțindu-se
personajului după schițele lui Golovin, ombilical legat de Rusia, convingând, cu forța
colaborarea cu tânărul Toscanini și triumful argumentelor muzical estetice cum trebuie
lui Șaliapin pe ruinele bisericii Madonna della cântate aceste roluri de către soliști și cor,
Scala transformată apoi în teatru. mergând după premiera operei Hovascina la
A urmat, în 1913, colaborarea cu Catedrala din Kazan, unde au organizat un
impresarul și criticul de artă Diaghilev, într- parastas în memoria lui Musorgski, îmbrăcând
un amplu proiect de promovare a valorilor în flori mormintul compozitorului și pe cel
cultural rusești, în inima Europei, stagiunea al marelui critic de artă Stasov. Cariera lui
desfășurându-se la Opera Mare din Paris, cu Șaliapin a fost un amestec sisific de luptă
concursul lui Rimski Korsakov, Rahmaninov, și de lacrimi, de tunete și sfâșieri lăuntrice,
Skriabin, a căror prezență nemijlocită a dorind, asemeni eroilor săi cneji și împărați, a
contribuit la reușita momentului. Spiritul culturaliza poporul. Bardul rus – cum era numit
magnetic, efervescent al lui Diaghilev, coroborat Șaliapin a îndrăgit rădăcinile sale țărănești, nu
cu implicarea electrizantă a tuturor partenerilor s-a dezis niciodată de ele, ci le-a adus mereu
scenic, a corurilor și orchestrei peste care domnea un omagiu, în concerte și imprimări aducând
splendida prezență vocală a lui Șaliapin, sub la lumină cântece populare ruse, armonizate
bagheta lui Rimski Korsakov, Blumenfeld și chiar de dânsul, doinind cu un sunet fosforic,
Nikisch, la care s-au adăugat companiile de boreal, taigaic, jalea unui dor nelămurit despre
balet care au făcut să răsară steaua unor zei și pribegii, și cântece ostășești, balade ale exilaților
zeițe ale dansului ca Anna Pavlova, Nijinski, în Siberia, adunând la concertele sale o mare de
Vera Karalli sau Karsavina au lăsat în memoria oameni dornici a se împărtăși din frumos, cum
publicului și a specialiștilor emoția unor nopți memorabil avea să fie consemnat concertul
de grație, francezii reunind aceste evenimente din 1904, de la Harkos ,,unde nu era concert,
sub cupola unei ,,stagiuni de gală”. Montarea era slujbă divină, într-o peșteră întunecată. La
grandioasă a operei Boris de Musorgski, cu tot lumina lumânărilor, eu nu vedeam publicul-în
fastul scenelor încoronării în sunetul clopotelor fața mea era un întuneric egiptean, în care, fără
și al întregului ritual liturgic, au avut ceva unic. să respire, se simțea un suflu de viață imens,
Aceste seri de operă și de recital au adus în prim ceva teribil care mă tulbura. Mai târziu la Kiev,
plan creațiile școlii naționale de compoziție și apropiindu-se miezul nopții, publicul a cerut
au consolidat succesul lui Șaliapin, pregătindu-i Danubiușka, iar Șaliapin emoționat mărturisește
intrarea triumfală la Metropolitan Opera, peste ,,Am cântat de multe ori Danubiușka în coruri
ocean, în 1927, ștergând urmele amare ale mari, cu orchestre minunate, dar niciodată nu
debutului nereușit din 1907. a fost ca-n ziua aceea când 6000 de cetățeni au
Pe parcursul acestor turnee, a fost izbucnit Eh, dubinușka uhnem! Nu numai noi și
impresionat de receptivitatea publicului și muncitorii am plâns la acest aflux de entuziasm
a colegilor de scenă pentru creația muzicală nemaiîntâlnit, ci chiar și jandarmii deghizați și
rusă, deschiderea artiștilor străini pentru polițiștii care cântau cu lacrimi în ochi”. Paginile
a-și îmbunătăți performanțele interpretative, amintirilor depănate de ochiul șaliapian peniței
ecourile favorabile ale muncii și metodei sale de gorkiene sunt împănate cu impresii la cald, pe
abordare a unui rol, a stilului său repertorial și viu, din scena de concert ori din culise, acolo
compara toate aceste victorii cu răceala de acasă, unde trăirile atingeau incandescența, făcându-și
confirmând încă o dată că nimeni nu e profet în nu de puține ori dreptate cu pumnii, cu pieptul
țara lui. Lansează retoric o jerbă de interogații, lui titanic, dar îngenunchiind sfios ori de câte
cum sunt cele din fila 203: ,,Oare amorul ori Muzica i-a cerut-o.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 133


mouse liric

Radmila POPOVICI

gust amar că e mare cutremur pe lună dar nouă


să ne fie totuna ce cred ei despre noi
o nucă umedă și golașă îmi cade două oricum nimic nu ne poate feri de
în cap mă opresc o prind nu-mi întunericul cosmic nici chiar soarele
vine nici o idee deșteaptă o sparg
cu piatra miezul pe jumătate sec (dacă soarele ar avea dinți ca-n basme
îl arunc unei ciori chioare cioara se și-ar mușca citindu-mă acum limba)
bucură eu mă duc cu gândul la
newton la ciuma bubonică la legea dați-mi și mie
atracției universale la încălcările
legilor la intuiția smartfoanelor la oameni cu mâinile întinse
ploaia de alaltăieri la mirosul de iod oameni cu mâinile în buzunare
din cojile de nuci atât de al copilăriei oameni cu mâinile pline oameni
neîndemânatici oameni la îndemână
vreau să am iarăși palmele negre mâini care murdăresc mâini care
vreau să mă satur de miez alb vreau spală mâini care se spală una pe alta
să intru în miezul tuturor lucrurilor nu neapărat stânga pe dreapta mâini
să simt cum ele se gâdilă cum râd de stânga de dreapta de toate mănușile
și altele întinse tot mai întinse până la
vreau să râd în hohote cu lacrimi tremur până se lasă în jos până
de ceva fie și stupid să nu-mi pese se împreunează
c-aș putea trezi suspiciuni sau vecinii
din somn să mă doară obrajii burta trec pe alături treci pe alături
de râs să mă usture ochii să urc pe în fiecare zi trecem pe alături
lună râzând să înceapă să râdă și ea ne întrecem în a trece pe alături
cu mine cei de pe pământ să creadă la treceri petrecem ne petrecem

134 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
mă opresc în mijlocul drumului ultima
întind mâna trecătorii aruncă în mine ceștile din faianță îmi amintesc
cu pâine și sare cu sare în ochi cu pietre de tata fiecare ceașcă spartă ne fura
scumpe cu monede trecătorii sunt pentru câteva clipe gândurile încercând
mărinimoși cu poeții care ajung să le unească în grămada de cioburi
să întindă mâna ca să le ofere pe care mama le mătura cu grijă
o carte în dar să nu ne tăiem tălpile până cineva
se încumeta să pronunțe „на счастье!”
oameni buni dați-mi și mie ca să-și vadă iarăși fiecare de-ale sale
o mână de oameni buni
tata nu suporta neatenția o numea
cu sânge rece „gură-cască” era extrem de atent
cu orice obiect oricât de neînsemnat
ar fi părut spunea că și un fir de ață
în acea zi am finisat cu sânge rece
înseamnă muncă și cheltuială
manuscrisul l-am expediat cu sânge
rece la editură am ascultat cu sânge
tata știa ce-i munca iubea albinele
rece muzică meditativă până a sunat
critica trântorii din cauza lor spunea
telefonul care mi-a făcut praf sângele din cauza paraziților lumea o va lua
razna nu-i plăceau sărbătorile și chefurile
nu mai vedeam nu mai gândeam
nu eram eu în locul meu se mișca tata credea în mișcare pentru el mișcarea
privea vorbea o entitate pe care planetelor și cea a furnicilor era în esență
n-o mai cunoscusem una și aceeași nu permitea să ne apuce
amiaza în pat „sus” „afară” „la treabă”
în acea zi am chemat și doctorul erau cuvintele lui mari tata n-a stat
și preotul și zeii numai pe moarte în pat decât o singură zi – ultima
nu
beau ceai cu ultima miere scoasă
doctorul a zis nu preotul a zis nu din stupi de tata și ceașca îmi
zeii au zis nu moartea a venit crapă în palme „a fericire!”
a deschis încet ușa a stat cu noi
ore în șir ca să spună într-un sfârșit noiembrie precum noe
da
răsăritul râde cu gura până la
durerea a durat până la acel da urechi în timp ce timpul îl subțiază
îl răsucește pe arătătorul său mereu
am ieșit după moarte s-o prind alungindu-se din contul bucuriilor
s-o omor să-l iau înapoi dar și suferințelor altora
m-a oprit o stea care s-a prelins
îndelung din carul mare și s-a stins timpului nu-i pasă ce deapănă
atâta timp cât are materie primă
am aprins lumânarea i-am împreunat
mâinile ceara curgea eu citeam poezia crizantemele din grădina mamei
pe care am scris-o în drum spre casă mă imploră să le schimb apa
în fiecare dimineață le-o schimb
tata tăcea și asculta cu sânge rece le spăl codițele până se pierde mirosul
pe obraz i se prelingea cea mai obosită morții le smulg frunzele putrede
le scutur florile de păduchi le îndes
lacrimă
în vaza de cristal total nepotrivită

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 135


pentru buchetul de crizanteme sunt cea mai bogată
din grădina mamei urmașă am milioane
de tone de liniște
(tot uit să cumpăr o vază simplă de lut) densă durabilă

ung unt pe pâine preling mierea m-ai învăţat o mulţime


cristalizată rostesc în gând de lucruri mi-ai predat
mulțumesc tată îmi beau ceaiul algebră geometrie
de tei cu lacrimi care au renunțat fizică desen liniar
la lumină și curg doar înăuntru mi-ai demonstrat
toate formulele
noiembrie precum noe mărinimiei
adună pe arca lui amintiri
supraviețuitoare în ciuda mi-ai dat totul
timpului care numai rezistenţă
în zadar se la liniște nu
chinuie
să le în schimb cerul
sub-
ți- greierii vorbesc necontenit
e despre tine
z
e luna e tristă pământul
arde pădurile ţipă cad
vâzdoage și ceară păsările ca pietrele
dar tu taci
dealul s-a lungit pe spate
a mai îmbătrânit plouă de ieri noapte
cu o copilărie albinele au aripile
când respiră i se văd ude picioarele stupilor
coastele se frâng unul câte unul
putrezesc
uneori noaptea îi aud
tusea astmatică ai lăsat un cimitir
de stupi acasă pomii
nucului din râpă i-a crăpat așteaptă atingerile tale
răbdarea din nucă în nucă dar tu taci
nu că nu l-aș fi îmbrăţișat
toamnă de toamnă numai mama te mai aude
când topește ceara
avea el ceva important de două ori mai greu
să-mi spună așa că de două ori mai îndelung
am stat și am tăcut de două ori mai întunecată
împreună apusul
numai pe ea o strigi
patul tău miroase în somn numai cu ea
a vâzdoage și a ceară vrei să adormi
nici urmă de boală
în schimb cerul
ai avut grijă să-mi lași s-a umplut de
moștenire toată ochii tăi
liniștea lumii

136 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
mouse liric

Ştefan Tudor BACIU

cerul e mai frumos în State

oamenii se ascund în case de ploaia laică


mașinile ecologice se scufundă în lacul din inima orașului
puștii se dilată... nopțile pierdute în apartamentele înghesuite
măsurile de jim beam
sexul dimineața pe canapea
cumințel
- cu pielea gumă,
atârnând de tavanul rece -
cafeaua făcută doar din dorința de a ne simți mari
bărbieritul vara de după duș
cămașa descheiată
abia călcată ce curge încinsă pe piept

să-mi bag pula în ea de poezie,


de impresie
de vitalitate
deasupra orașului ăsta de tot jegul și a cluburilor de fiță
cerul e urat
revelioanele zoioase și transpirate.
sunt tânăr
bolnav
și murim...

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 137


Ciumă bucătărie..
lasă-mă să intru!
lumea proastă îmi e la picioare
*1 acesta e noul ținut
eu sunt acum Dumnezeu

am leucemie.
toți copiii din cartier au leucemie. tantra
pensionari,
șomeri stau la balcoanele proletare și
fumeză. cât am stat în india
se uită cu jind la cei mici cum se joacă în fumam toată noaptea tutun egiptean.
lapoviță eram gol
în lumina farurilor. purtam podoabe
leucemia nu e orice fel de boală; și vorbeam de religie.
cei suferinzi mor în amintirea vecinilor: oricum nu înțelegeam nimic.
nici măcar pielea ei brună;
și până la urmă toți am țâșnit din tub o gustam
(o față aspră prelingându-se pe piele și se scurgea invaziv pe mine.
în inerția ghetoului) sunt doar un vânător.
noi nici măcar nu ne-am chinuit. acum întors în Brooklyn
cercuri mov de cretă locul e miop
desenate în parcări de bloc iar pe trup au rămas urme de tălpi.
cădeam și ne juleam genunchii rar mai trece câte o bunăciune prin cartier.
ca-ntr-o sectă. până și acești pierde-vară de la bloc
doar mama striga de la geam au început să-mi citească psalmi
în capot seara la bar
să am grijă, când mâncăm pâine și bem bere.
cu toții aveam oasele fragile
pline de contuzii.
tenișii vechi agățați de cablul electric ***
ne strivesc ca pe niște vrăbii,
nu cad peste mașinile cariate. sunt un cerșetor în plin război
am hainele jerpelite & stau cu mână întinsă
dar sunt & bard
*2
cândva am fost un simplu sfânt
mi-am vândut nimbul pe o pâine
mă aștern între genele ei mongole la o catedrală
ca-n camera de tortură am hainele jerpelite
din colțul scorojit al patului cerșesc
chip fardat dar sunt & bard
se prelinge pe pielea aspră;
așa se naște noul ținut cânt
lasă dâră pe străzi în plin război
de la buric în jos căci sunt bard
& fumează țigări în scârbă pe blacon iar nimb nu mai am
crepuscul plouă pe micile pervaze din
138 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
mouse liric

Andreea DUDUMAN

întindere
că irosești
întinzi ața printre crăpături sofisticate timp prețios
din marginile cadrului din lemn care nu se întoarce
așezi cu grijă pe ramă despărțitorul
fără ca firele să se încâlcească te bântuie gândul tare
învâți ața violet pe o bucată de lemn o treci al perderii te cerți îți pui masca
printre firele albe de pe suport iei ața
și o întinzi
una da una nu una da una nu
după fiecare șir împingi ața spre capătul vedere de toamnă
de unde ai pornit cu pieptenele ușor
din lemn l-ai văzut
de departe, ca un ecou
treci ața printre fire până o așezi pe toată și inima bate acum speriată,
repeți totul din nou ca o pasăre prinsă.
repeți totul din nou
timpul parcă zboară l-ai văzut
mai aproape, ca un val
repeți la nesfârșit una da una nu și ochii ți se umplu de lumină
și după te oprești una da una nu caldă de toamnă.
ajungi la capătul drumului
l-ai văzut
tai cu grija ațele de pe margine și mai aproape, ca o grădină
le împletești după ai terminat brățara cu parfum și cafea
pe care n-o porți n-o arăți nimănui și ai amuțit.

ți-e frică să nu fii certată ce faci când nu-l mai vezi


o arunci o dai uitării și e deja
nimănui nu-i pasă renunți la tot ce faci în inima ta, ca un glonte aprins - cum stai
sentimentul cu vederea?

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 139


mouse liric

Maria HADÂRCĂ

Ceas grăbit și se grăbește…



Tata avea un ceas găsit pe câmpul de luptă Toate ceasurile lumii
din preajma Stalingradului. se grăbesc să-și salveze
Se mândrea nespus cu trofeul său – așchiile de timp
nimeni nu avea un ceas nemțesc. condamnate și întemnițate
Era invidiat de bărbații satului, în propriile lor cadrane.
iar femeile îl mângâiau cu priviri galeșe.
Prima lecție
Minutul aproape sfânt pentru noi era atunci
când tata își întorcea ceasul: Mama coresponda cu fosta ei învățătoare.
cele două roticele produceau un zgomot Se numea Olga Cernescu,
plăcut de du-te-vino refugiată, în 1940, la Iași.
și noi ne apropiam de tata Zburau peste hotare
și-i ceream voie să-i ținem trofeul metaforele fugare despre
în mâinile noastre, să-i ascultăm ticăitul… întâmplările, vecinii,
oamenii din sat,
Ceasul a fost numai al tatei. doar despre noul regim – nimic.
Marea noastră mirare a venit târziu, Adesea vedeam cum poștașul
când am descoperit în actul de deces al tatei îi întindea mamei un plic dezlipit:
aceeași oră pe care o indicau „E din România, citește…”
acele încremenite ale trofeului său.
Curiozitatea mea
Ceasul meu a fost pornit de copil trecut prin școală sovietică
în momentul zămislirii mele: mă ispitea:
de atunci îmi bate clipele, Ce înseamnă România?
îmi numără secundele Unde este?
140 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
De ce atâta taină? Simț acut
La întrebările mele, mama,
ferindu-și ochii, îmi spunea: Se răzbună muritorul meu suflet
vezi, învață lecția în clasă, pe simțul de vinovăție ce-l am
căci la noapte păpușim tutunul. din ce în ce mai acut:
Dacă insistam, mă repezea cu: fiindcă mașina trebuie să stopeze
ai să crești și ai să înțelegi… ca să trec – puteam să mai aștept;
În fiecare duminică mă strecuram fiindcă unii oameni sunt nevoiți
în Casa cea Mare și deschideam să cerșească – eu am, totuși,
lada în care mama își ținea un destin mai bun; fiindcă
teancul de plicuri legate grijuliu iureșul vântului de la gura metroului
cu o ață de mosorel. e prea mare – cum l-aș putea
Pe primul plic era scris cu litere rusești: îngrădi? Fiindcă ruta avionului
Ынвэцэтоаря мя (învățătoarea mea). întârzie, fiindcă vecina-și scutură
Doar atâta înțelegeam, țoalele peste geam, fiindcă tinerii
înăuntru – niște rânduri drepte pleacă din țară, iar bătrânii
scrise cu cerneală violetă… se sting cu zile în dureri amare,
Nu cunoșteam scrisul, fiindcă-n jur e crimă, minciună
nu înțelegeam expresiile… și boală…

Târziu de tot am priceput Vidul alunecos


că mama și învățătoarea ei își întinde vertiginos
astfel ne fereau aripa; întunericul izbește
de necazurile prin care planeta, universul;
generația lor a trecut: omenirea s-a dezechilibrat;
ambele purtau în piept același dor, lumea și țara au căzut
aceeași limbă, din adevăr în minciună…
ambele aveau copii…
Exist într-o lume nebună
Demult și sunt o piesă a ei –
o decepție orizontală
Am visat-o pe mama: ce tinde să străpungă
parcă era într-o rugă cu ochii închiși
în fața Mântuitorului. larma pierzaniei universale.

Mi-a făcut un semn abia văzut: Condiționalul trecut


„Totu-i bine!” și a dispărut.
Nu am cutreierat prea multe locuri.
Dimineața am ajuns la casa Și nu cred să fi trăit în alte timpuri.
părintească zidită din lutul Frământările mele dintotdeauna
călcat cu picioarele mamei. s-au împăcat din mers
cu răspunsurile sclipuite din viață.
La poartă – un lacăt mare, ruginit. Nu mai caut explicații
Sora a plecat la munci grele la marile și multele probleme
ca mai toți semenii ei. ale existenței. Sunt și nu-s în același timp.
Noaptea visez frumoase poeme pe care
Privesc peste poarta încuiată: nu mi le amintesc dimineața – frumosul
casa mamei s-a gârbovit, nu se lasă domesticit oricum. Ecoul
gardul s-a tupilat, îmi răspunde pe silabe:
ograda s-a micșorat și numai fru-mo-sul-e-n-voi!
pământul, de sub bălăriile E-n-voi!
proaspăt cosite, strigă,
a salvare, a dor de glasurile Nu mai folosesc prezentul, recurg
noastre, a tinerețe, tot mai des la condiționalul prezent
a demult… și, mai ales, la condiționalul trecut.

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 141


P.G.: Este o toamnă frumoasă, vreme bună de N.B.: Modelul scriitorului român astăzi? Vă
scris, aici în Câmpina. Sunteți înconjurat de spuneam și aseară, dacă ați observat, că suntem
mulți scriitori, mulți editori, mulți dintre ei și în poziția cea mai proastă, cea mai slabă, de
prieteni. Pentru că mă bucură prezența multora cel puțin o sută de ani. Niciodată n-am stat așa
dintre ei, precum și prezența dumneavoastră, de marginal, de prost, în atenția publicului, în
voi profita de ocazie să vă întreb, în deschide- atenția forurilor, a executivului, în atenția insti-
rea dialogului nostru despre condiția scriitorul tuțiilor mari ale țării, cum stăm astăzi. Nu arunc
român contemporan. Aș vrea să îmi spuneți, vina asupra nimănui, a fost probabil și o vină,
din punctul dumneavoastră de vedere, care este o delăsare a noastră, a scriitorilor. O împărțire
modelul ce se impune în momentul de față în în tabere s-a observat mai ales după revoluție,
literatura română. când a intrat moravul politic în lumea noastră,

142 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
morav ce ne-a împărțit, ne-a fracturat. Așa s-au tură între lideri, între domnii de la 22, să zicem.
creat taberele acestea care au început să se maci- Deși, 22 a fost condus, la început, de Stelian
ne între ele. Unii scriitori erau anticomuniștii în Tănase, un prieten de-al meu, apoi de Gabriela
ghilimele, alții erau procomuniști, în ghilimele, Adameșteanu, excelentă prozatoare. Dar spiri-
deși nu mai era comunism de mult în România. tul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant,
Duceau o falsă luptă. De fapt, era o luptă pentru sectar, de răzbunare și de luptă contra comuniș-
a obține poziții de forță în cultură și în politică. tilor deși comuniștii nu mai existau niciunde în
Vezi că unii scriitori care astăzi sunt importanți, estul Europei. Noi eram deja în sfera americană.
au intrat și au rămas la CNSAS ani de zile. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că
Mulți dintre ei au influențat și lumea partide- grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă
lor politice. Scriitorul român și nu numai cel în ca elită și eu contest acest lucru. Elita culturală
viață, dar și scriitorii români dintre războaie și nu poate fi formată, în primul rând, decât de
de după al Doilea război mondial, și modernita- către creatori, de către poeții, prozatori și critici.
tea, și contemporaneitatea românească – vorbesc Nu de comentatori sau eseiști. Desigur, și ei pot
de importanții scriitori care mi-au fost colegi în contribui la dezvoltarea elitei, dar ei nu pot să
anii ‘70, ‘60, care au lucrat mari opere: Marin ocupe primul loc și, mai ales, nu în formele gro-
Preda, Nichita Stănescu, A. Doinaș, Dimov și solane. Putem spune că fracturarea a venit de la
atâția alții – au fost marginalizați, uitați. Sunt aceste false lupte politice care, de fapt, ascun-
marginalizați, sunt uitați, sunt dați la o parte. Nu deau doar o luptă pentru putere. Noi, scriitorii
mai vorbește nimeni despre ei și acest lucru se români am căzut foarte mult și pentru faptul că
vede în starea asta penibilă, negativă. Se vede în în presă, unde lucrează foarte mulți scriitori, s-a
faptul că mass-media nu ne dă nicio importanță creat un sentiment de vânătoare de spoectacol.
decât dacă apare vre-un scandal la Uniunea Aici aș spune cu tărie că Uniunea Scriitorilor a
Scriitorilor. „Pe sticlă” scriitorii români nu apar fost slabă că nu a păstrat contactul cu ei. Eu cred
decât foarte rar. Mai des apar alții, actori, din că ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să încerce,
lumea culturală, dar scriitorii, farte rar. România prin diferite programe să facă în așa fel încât
nu-și mai cunoaște scriitorii care trăiesc, care ca o parte din colegii noștri care lucrează în
sunt vii, de parcă ar fi murit cu toții. mass-media românească, să-și aducă aminte, să
se reîntoarcă la criteriile literaturii române, mai
P.G.: Care sunt principalele cauze care fac ca ales de marea modernitate românească dintre
între scriitori români să existe tabere, până războaie și de marii scriitori care au fost creați
acolo încât ei să se urască între ei. Există o sub comunism.
rivalitate, nejustificată, de cele mai multe
ori. Dacă ea ar veni de undeva din partea de P.G.: Văd o nostalgie față de marea moderni-
ascuns, din EU-ului artistic, am pute-o consi- tate. Totuși, după ‘89, au apărut în librăriile
dera justificată, în timp ce, dacă ea izvorăște noastre foarte multe cărți. In ciuda acestui
din ineterese politice… fapt, am observat că nu se cumpără. Am
întrebat librarii și m-au spus că autorii sunt
N.B.: Am să vă spun direct. Am spus-o și nevoiți de multe ori să își cumpere propriile
într-o carte pe care am publicat-o de curând, cărți. Editurile nu își mai permit să scoată
„Trădarea criticii” vinovatul principal în lumea tiraje mari și în același timp să asigure scrii-
noastră este GDS –ul care, în loc să reprezinte torului român un venit din dreptul de autor.
societatea civilă și o altă voce într-o lume a Cu toate acestea se scrie mult. Drept dovadă,
democrației care renăștea cu greu, cu convulsii, avalanșa noilor edituri. Totuși, cred că mai
pentru că, comunismul românesc a fost foarte mult se scrie decât se citește.
barbar, a fost cel mai barbar comunism din est,
s-a promovat ca o sectă. Deci, în loc să se poste- N.B.: Nu. Aici e o altă problemă, mai complica-
ze ca o voce a culturii și a societății civile, GDS- tă. În primul rând e foarte bine că lumea scrie și
ul s-a promovat foarte rapid, aproape ca o sectă publică. Acum, o mare parte din ce apare este o
politică, a intrat direct în politică, l-a împins pe falsă publicație, pentru că a dispărut, o dată cu
Emil Constantinescu la putere. Eu nu vorbesc cenzura politică, și cenzura profesorilor. În occi-
acum, nu discut de Constantinescu și dreapta dent marile edituri nu publică pe bani. O editu-
politică, dar vreau să spun că intrând în politi- ră din Germania sau din Franța care publică pe
că, părăsind criteriile societății civile și ale cul- bani, nu mai are prestigiu, nu o bagă nimeni în
turii generale românești, s-a creat această frac- seamă. Ori, la noi editurile iau bani. În aldoilea

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 143


rând, toată lumea poate să publice cărțile la colț, amintesc pe Daniel Cristea Enache, pe Nicolae
la o imprimantă. În poezie se vede o aluviune Bârna, etc. Unii dintre ei lucrează pe la diver-
enormă, de multe ori proastă, făcută de oameni se instituții. România Literară, revistă făcută
care vor să fie scriitori, dar care nu au o cultură de universitari, nu a susținut un nou val de
poetică, etc. Asta se întâmplă și pentru că critică. Dacă avem critica românească literară
analiza literară, critica a slăbit foarte mult. În foarte slabă, atunci avem și maculatură literară.
ultimii ani 20 de ani critici importanți au părăsit Publicul este astfel, zăpăcit. Nu mai știe ce e
critica și s-au orientat spre alte domenii. Acum bine, ce e rău. La televizor, care a ajuns regele
vedeți, marii critici români, în loc să se ocupe interioarelor noastre, scriitorii, așa cum am mai
de literatura română contemporană, scriu cărți spus, nu mai apar, nu-și pot exprima un punct
despre Eliade, Cioran, Ionescu… de vedere. Argumentul este foarte fals și ticălos,
că un scriitor plictisește, că o emisiune literară
P.G.: Este acesta un refuz față de literatura plictisește. Pe cine plictisește? Plictisește pe un
contemporană, virusată pe multe paliere de om nepregătit poate. Dar sunt atâtea sute de mii
comercialism și fanfară, de slaba pregătire a de oameni care ar fi interesați să cunoască un
autorilor, precum și de lipsa modelelor cul- prozator, un poet. De aceea, vreau să spun că
turale? timp de 20 de ani noi, scriitorii am fost mințiți,
că publicul românesc este pierdut. Cele două
N.B.: Nu, cred că e vorba de o lipsă de încre- ziare, Adevărul și Jurnalul Național au demon-
dere în literatura națională. Tămâiem acuma strat că sunt cărți săptămânale, că vine lumea
pe românii ăștia care au avut succes la Paris, și cumpără, că românul încă citește, citește
scriitori importanți, dar neglijăm ce se întâmplă romane de Marin Preda, de Petru Popescu, cărți
acum. Revistele literare n-au reușit să creeze apărute în contemporaneitate.
critici importanți sau sunt câțiva care nu sunt
băgați în seamă. România a avut mulți critici. P.G.: Am putea spune că publicul român este
Sunt și acum câțiva tineri valoroși, printre care readus în fața scriitorilor, iar scriitorii sunt

144 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020


www.zonaliterara.ro
readuși în atenția publicului prin aceste forme tră ca prozator, ca om care cunoașteți bine
de marketing. Pe de altă parte un public nou mediul european, cu privire la așa-zisul „suc-
se formează, el crește cu aceste cărți. ces literar peste hotare”.

N.B.: Nu. Publicul este foarte bine informat. Nu N.B.: Este o altă problemă cu succesul în Europa.
trebuie reformat. Este un sondaj care arată că E o problemă veche, nevroza noastră a premiu-
este falsă ideea. Sigur că, după revoluție, publi- lui Nobel etc.
cul românesc a fost interesat de două lucruri.
Unu: de jurnale; toți au crezut că oamenii vor P.G.: Vom atinge și acest subiect, vom vorbi
fi onești și vor spune ce să nu luați. Majoritatea despre această nevroză...
jurnalelor au fost false cu excepția lui Ion
Ioanid, a lui Steinhardt, episcopul Ploscaru, și N.B.: Problema tinerilor e cea mai grea proble-
alte câteva. Restul aduceu niște falsuri. Și doi: mă, asta pentru că, după revoluție, imediat, ei au
cu interes pentru titlurile străine care n-au apă- început să plece. Generația noastră a fost puțin
rut timp de 50 de ani, când din cauza cenzurii lașă. Ea, acum ori s-a dat deoparte ori a început
nu ajungeau în bibliotecile cercetătorilor și lec- să cânte în strună la unii tineri dând, astfel,
torilor. Totuși, după 10 ani de postcomunism impresia că nu există valoare. Chiar în textele
au apărut edituri puternice la noi care au scos mele am criticat-o pe doamna de la România
numai titluri străine. Foarte puține edituri au Literară, Pârvulescu, doamnă care a publicat
publicat și colecții românești. Pe urmă au apă- într-o cartea de-a ei că, timp de 50 de ani, toate
rut și edituri care au început să publice autori premiile Uniunii Scriitorilor au fost fără valoa-
români, edituri pe care le apreciez. Românii au re. Nimeni nu s-a revoltat, decât eu. Dacă, noi
fost mereu interesați, și înainte de război, de timp de 50 de ani, nu am creat nimic, asta a fost
cartea străină. Dar, în timp ce citeau pe englezi probabil doar pentru doamna Pârvulescu. În
sau francezi, pe André Gide, ei îl citeau și pe viziunea ei, în toate juriile uniunii din vremea
Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe Liviu comunistă, acei mai mari critici scriitori, au fost
Rebreanu. Sunt și acum edituri puternice care niște imbecili sau oportuniști. Cum poți să spui
cred că doar autorii străin au valoare și au ceva așa ceva? Este un fel de oportunism necinstit
de spus, că scriitorii români de astăzi nu-s inte- care a fost influențat de străinătate, să murdă-
resanți, o falsă premiză. Repet, grav este că au rim tot ce a fost sub comunism. Sunt convins,
fost puși în marginalitate scriitori mari care au în mod paradoxal, dacă vrei, că marile dictaturi
publicat și au trăit sub comunism. Scriitori a uneori creează fenomene culturale enorme. Sub
căror operă și personalitate nu a mai fost egala- imperiul rus, foarte brutal, a apărut o imensă
tă în acești 20 de ani. Nu mai există un Doinaș, scoală de proză. Cea mai mare școală de proză a
un Preda, un Nichita Stănescu, un Dimov sau lumii, de la Gogol până la Dostoievski și Cehov.
Mazilescu. Pentru editorii noi, liberi de altfel, În Germania, unde părinții erau foarte duri, a
autorii menționați nu mai apar un lucru atrac- apărut cea mai mare filozofie a lumii, cea mai
tiv, foarte interesant. Înainte luptam cu cenzura, mare școală de muzică, Beethoven, etc. Deci,
cu partidul, cu securitatea, acum luptăm cu fal- tinerii însă, egalizează prea grăbit și superficial,
sele programe de editare, programe care aduc libertatea cu creația. Nu întotdeauna libertatea
în dicuție valori false. provoacă și este terenul unor mari procese de
creație și a unor mari personalități. Ce au creat
P.G.: Ce trebuie făcut în acest sens, pentru acești 20 de ani de după revoluție? Ce mare
a redescoperi acest tip de scriitori, chiar și personalitate nouă s-a creat? S-a creat un singur
în rândul tinerilor? Vedem că în străinătate nume, Cărtărescu, care e un bun prozator dar
literatura română începe să prindă contur. nu are încă forța unui prozator adevărat, adică
Noul val de autori propune teme sociale, nu-i creator de personaje puternice. E un poet,
teme legate de istorie. Pentru mulți dintre cu mare talent, care însă nu are conștiință lite-
ei „comunismul” a devenit o temă „ce se rară, vorbește numai în numele lui și, într-un
vinde”. Publicul european a fost întotdeauna loc l-am auzit spunând că nu există valoare, că
interesat de scriitorul român, scriitor care valoare e ceea ce se vinde. A preluat sloganul
vine dintr-un regim totalitar, scriitor pus de de la gândirea americană. Pe mine acest lucru
multe ori în situația să aleagă ce și cum să mă bulversează. Cum adică să egalizăm vân-
divulge publicului din propriile credințe. Aș zarea comercială cu valoarea literară? Omul
vrea să știu care este părerea dumneavoas- acesta ori a avut profesori proști, deși el predă

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 145


la facultate, ori nu știe ce e aia valoare. Filosofii că printr-un Nobel intrăm în lumea europeană.
germanii, cu preocupări în domeniul esteticii au Nu are nicio legătură.
stabilit de la început că valoarea are două tipuri
de semantică: odată se vorbește de valoarea de P.G.: Totuși a creat în rândul scriitorilor
întrebuințare și pe urmă de valoarea de plăcere, români sentimentul de competiție, iar acest
care este a artei. Deci, noi numai de întrebuin- sentiment, această nevroză le dă bătăi de cap
țare vorbim. Or, a confunda valorile din artă atât autorilor de provincie cât și celor care
cu valorile utilitare este penibil și face rău. Nu sunt promovați de edituri de prestigiu din
vedeți că la Ministerul Culturii și la televiziuni- orașele mari.
le naționale apare cultura sub eticheta de diver-
tisment? Acest epitet, această înseriere în diver- N.B.: Nu. Tinerii se agită la chestia asta cu
tisment a culturii este foarte gravă. Cultura nu Nobelul. Noi suntem aplecați spre soluțiile
este un divertisment. O parte a culturii, cea ușoare și imediate. Vrem soluții miracol, o
minoră, poate fi și amuzament, divertisment, baghetă magică, ca să facă în așa fel încât un
șlagărele muzicale sau epigramele, dar cultura scriitor român ia Nobelul. Scriitorii români vor
mare… Poți să-l pui pe Maiorescu și pe Blaga fi apreciați de marile edituri din străinătate,
la divertisment? Sigur că da, dar aici se creează însă nu e suficient să fii publicat. A fi publi-
confuziile păgubitoare pentru noi, din păcate. cat de o mare editură e un fel de succes, dar
Acum îți dau răspuns la întrebare, nu există dacă nu ești lansat, impus de un curent, cum
forțe care se opun acestor curente puternice. a avut noroc Ionescu să fie impus de curentul
Uniunea Scriitorilor, timp de 20 de ani, a fost avangardist, surrealism, după război, degeaba
pasivă. Academia Română a fost și este încă aștepți glorie. Deci succes înseamnă insistență
pasivă, o recunosc. Plus alte instituții, ICR-ul și să fii la fața locului. Nu poți din Albania sau
care ar trebui să facă ceva, nu face mare lucru. din Azerbaidjan să fii scriitor mare la Paris.
Provincia românească a rămas puțin cam inertă Sigur că au fost si scriitori din anumite regiuni
și eu cred că a fost vitregită în acești ani. Deci care au avut un mic succes înainte de revoluție,
lipsesc forțele care să se opună acestui curent vorbim despre scriitorul ceh, Milan Kundera
utilitarist de tip american. și scriitorul albanez, Ismail Kadare, dar acest
lucru s-a întâmplat pentru că opinia culturală
P.G.: Să ne întoarcem la subiectul pe care franceză sprijinea scriitorii din est care erau
l-ați considerat a fi nevroza contemporană în contra comunismului. În zilele noastre nu-i
lumea scriitorilor, problema premiilor Nobel. mai interesează deloc. Noi, cei din est, nu mai
Dacă ar fi să faceți o nominalizare pentru un avem niciun interes acolo. Nu ne mai susține
scriitor român, care ar fi acela și care sunt nimeni la Paris pentru că și acolo politicul a
argumentele pentru care îl propuneți? mers împreună cu cultura. Nu-i mai interesează
scriitori din România, Bulgaria, Ungaria, etc.
N.B.: În primul rând, vreau să îți spun că noi
putem propune, dar nu ne ia nimeni în seamă. P.G.: Vorbeam, la un moment dat, de scriito-
Nominalizările se fac în cadrul Institutului rii care se „trădează” unii pe alții. Vedem în
Nobel. Eu n-am dat niciodată importanță. zilele noastre tot mai mulți scriitorii care scot
Nobelul nu rezolvă nimic. Această nevroză, „dosare” ale foștilor colaboratori ai securită-
cum am mai spus, e o falsă soluție. Noi putem ții. De unde această dorință de a-l demasca pe
lua Nobelul și să se vorbească la un post de tele- celălalt. În relația dintre scriitori ce ar trebui
viziune sau de radio, francez sau neamț doar un să conteze, să primeze?
minut și jumătate, ca despre o nulitate. Am trăit
asta când eram la Paris, poetul grec Odysseas N.B.: De ce noi scriitorii ne grăbim să-i aruncăm
Elitis luase Nobelul. S-a vorbit mai puțin de în piața publică pe colegii noștri? O necruțătoa-
un minut la Antene 2, care e canalul oficial. re și grosolană invidie. În timp ce alte profesiuni
Pe urmă a apărut un mic editor care i-a scos o importante, medici, arhitecți, ingineri, nu o fac.
cărțulie și a dispărut. În schimb, despre Borges Deși, probabil că și între ei au existat informa-
sau Ionescu, care nu au luat premiu Nobel, s-a tori. Eu am contestat încă de acum zece ani, de
vorbit și se vorbește despre ei în toată lumea. când România Literară, într-un număr, îl acuza
Deci Nobelul nu rezolvă problema literaturii pe Caraion. Am realizat un număr întreg în care
române. Numai noi credem asta. E mica vanita- am atacat România Literară pentru acel articol.
te și orgoliul provincial românesc. Noi credem Nimeni nu a reacționat. Erau publicate niște fișe
146 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
informative ale lui Caraion, despre care nu știm reacționeze? Academia să nu reacționeze? Mi se
cât de adevărate sunt, când au fost predate și pare absolut impardonabil.
cum. Ce m-a indignat a fost faptul, că în același
număr din România Literară, erau două articole P.G.: De ce credeți că nu au reacționat ? Sunt
semnate de un fost ofițer de securitate, Pelin, comenzi politice sau editoriale?
care îl ataca pe acest mare poet. Adică într-o
revistă a Uniunii Scriitorilor, cea mai importantă N.B.: Nu știu de ce nu au reacționat și nu știu și
am putea spune de atunci, să fie atacat un mare de ce nu reacționează față de cazurile care apar
poet care a stat 15 ani în pușcăriile comuniste, acum. Cred că din lașitate și din interes. Pentru
nu are să însemne decât o enormă problemă de că la conducerea Uniunii Scriitorilor, domnul
morală și demnitate. Să fie un ofițer de poliție Manolescu, nu vreau să-l atac, în ultimii ani, s-a
politică, de securitate, care să facă morală lui pus în tabăra GDS-ului. Ori GDS-ul, cum am
Caraion? Cel mai mare elev a lui Arghezi! Iată, mai spus și în deschiderea dialogului nostru,
ce se întâmplă în lumea noastră, când noi înșine instrumentează aceste dosare, în care lumea
ne lovim pe noi înșine. Sau cum a fost Eugen literară iese foarte prost. Pentru că oamenii
Barbu și grupul lui, înainte de revoluție, când zic: uite domnule, scriitorii au fost turnători!
grupul lui ne ataca tot timpul. Ataca România Totuși medicii, nu se trădează, pe ei nu îi inte-
Literară, ne înjura. Dar acest lucru se întâmplă resează cine a colaborat, cu cine. Inginerii, nu.
practic și acum. Ne atacăm pe noi înșine și cre- Meseriașii, nu. Numai noi, scriitorii am fost
dem imediat că, dacă se spune ceva rău despre turnători? Și ce am turnat noi? Ce acces aveam
un scriitor, chiar dacă e important, credem fără noi la secretele economice, militare, politice ale
dovezi, ne repezim să-l punem la stâlpul infami- statului. E clar că totul este o zarvă făcută din
ei. Or, eu cred că, ar trebui să ne apărăm valorile, interiorul nostru, făcută de scriitori. În una din
care nu sunt așa de multe cum par. Valorile de cărțile mele vorbesc de fabula aia din clasele
mâna întâi se construiesc greu. Și să punem primare, cu coada de topor, pădurea, că e foarte
acum, cum a făcut Cotidianul anul trecut, două tare și mândră, nu poate fi plecată decât de un
pagini cu Doinaș, Paleologu, scriitori mari, să-i lemn al ei, și asta e foarte grav.
pui acolo ca turnători și să ceri populației pro-
cente, care e mai turnător decât celălalt, e o mare (Interviu realizat în 2009 la Câmpina,
problemă. Adică, și Uniunea Scriitorilor să nu Galele APLER)

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 147


Apa liniștii este adesea profundă. pură de izvor, dar și de cea tulbure, care iese
Un poet absoarbe apele pure ale inspirației. dintre maluri. Apa are forță – o picătură de
Inima, sufletul său, terra natală sunt „sursele” apă poate sculpta cu timpul în piatră: „pentru
de predilecție, echilibrul este cel care iubeşte că totul/ nu și-a spus cuvântul încă/ îl caută
apele somnolente, dar pune zăgaz Cuvintele îl inventează// totul/ nu poate fi/ bandajat
în fața unor probabile potopuri ce pot să nu se/ cicatrizează nu are/ leac// mă numesc/
apară de niciunde. Din valurile adormite apă// apa fântânii în care unii/ strigă// apa/
țâșnește fluviul forței interioare. Pentru aceste care aruncă răspunsurile mai sus/ de întrebări
limpezimi poeta caută, însetată, fântâna apa la care nu ajunge/ găleata apa care își bea
fermecată. Apa este matricea, este maternală, mâinile/ să nu se despartă apa care/ plânge/ pe
fecundă. Apa este peste tot în realitate, dar săturate nevăzută neauzită/ apa cu văz cu auz
omniprezentă și în viața onirică, legată de apa cu toate/ simţurile înecate// oglindește-te
un inconștient în căutarea febrilă a purității în mine// nu va afla/ nimeni// pentru că totul/
absolute: „cea care doarme vede/ ce nu poate nu poate fi/ spus” („mă numesc apă”), este
vedea/ cealaltă dar visul/ e un loc din care/ femeia mai multor miraje în oceanul imens al
nimeni nu iese/ cu mintea întreagă” („era 4”). fanteziei.
Radmila Popovici este „o apă Poeta atinge visele cu cuvinte, le
liniștită”  («dormante»), dar profundă, apă iubește mai mult decât realitatea. Visul
148 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro
devine o destintație, un lăcaș secundar, un pancreasul sensibil// o visam urât i se făceau/
loc unde ar putea să se realizeze. Visele cu perfuzii o salvau numai/ foamea și liniștea//
ochii deschiși ori închiși completează vidul iubirea mea era/ un copil care știa/ pe de rost
existențial. Volumul „Apa care își bea mâinile” poezii/ dureroase// într-o noapte se plimba/
este traversat de o finețe a sensibilității, pe bulevard fără mamă/ fără tată cu un balon/
ființa intimă este insesizabilă, trăirile sunt roșu în mână// în altă noapte traversa/ zebra
evanescente precum fugile lui Bach, în cu ochii/ închiși// în următoarea noapte/ s-a
note balsamice, consolatoare. Interogațiile, împiedicat/ julindu-și genunchii// în ultima
așijderea, curg ca un fluviu. Pentru autoare noapte n-a mai/ recunoscut drumul// au
plenitudinea ființei rezidă în scris, prin prins-o mi-au dus-o/ în subsol i-au scos/
palparea adevărului intim. A visa este plămânii rinichii inima/ pentru alte iubiri/
nebunia pe care și-o permite, partea picantă a mai avute// iubirea mea/ avea pancreasul/
zilelor și nopților: „ieri noapte am/ măsurat/ sensibil” („iubirea mea avea”). „Ce qui
distanța dintre mine/ cea care doarme/ și compte, ce n’est pas une oeuvre, c’est la
mine cea care/ nu are somn// a ieșit un vers/ trajectoire de l’esprit durant la totalité de la
de patru gigaani// mă durea cumplit/ să aflu vie.” (Joan Miro)
că cele două/ nu se vor îmbrățișa/ niciodată în Poeta oscilează între «le mal de
această/ conștiință// cea care doarme vede/ ce vivre» și o odă reținută a bucuriei de a
nu poate  vedea/ cealaltă  dar visul/ e un loc căuta apa în fântâna umanității. Între emoții
din care/ nimeni nu iese/ cu mintea întreagă// lirice pure se inserează și elanuri de revoltă
cea care nu doarme/ vrea să vadă dar/ scrisul înabușită, aspect baroc disperat, tragic.
e un loc/ din care nimeni/ nu iese cu mintea/ Alteori se raportează pe un ton nostalgic,
întreagă// am șters/ versul/ era 4/ dimineața” pierdut, nedisimulat la un eden al amintirilor
(„era 4”). unei copilării solare contrastând cu nebunia
E fascinată de suprarealiști:  „Le lumii: „chiar dacă nu mai putea merge/
merveilleux est beau, n’importe quel bunica nu se prăbușea avea/ un toiag lucios
merveilleux est beau, il n’y a que le merveilleux fără așchii/ pe care îl ţinea aproape// lăcrima
qui soit beau.” (André Breton) însă la fiecare bătaie/ în ușă// ce mai faci
Flash-uri sacadate lasă să se întrevadă bunică/ întrebam uneori mașinal// ea întorcea
complexitatea sentimentelor, spaima nu știu cum vorba/ că tot noi ne plângeam
paralizantă în fața timpului destructiv, spleen tot noi/ eram cei mângâiaţi și slabi/ ca niște
greu într-o lume strâmtă, egoistă, kafkiană. pui de vrabie// e de ajuns să-i dai un colţ/
Șerpuiri melodice ori cadențate refac de pâine și câinele rău până/ adineaori îţi va
cursul unui izvor – sursa spirituală a căutării linge mâna/ va da din coadă ori de câte ori/
dragostei universale și a sensurilor vieții. vei trece indiferent pe alături// duminica
Apa este remediul vital care poate învinge mă duce de mânuţă/ la bunica// raiul ei e tot
deșertul, este Voiaj, este cea care ține piept acolo pe ţol/ în iarbă sub tufa de fragă/ de sub
clișeelor rutinei și banalității. Moartea este, și mărul văratic zbârcit//azi/ s-a uitat mai lung
ea, un vis – unul definitiv și infinit: „La mort la mine// n-o ajungeau mâinile/ să-mi pună
est le prolongement horizontal d’un rêve o frunză/ de varză cu miere/ pe piept// s-au
factice, la vie n’étant pas vérifiable.” (Francis prea înmuiat/ lumânările// s-a prea întărit/
Picabia) cerul” („prea întărit”)
A se desprinde de rațiune, de logică, Alteori umorul, ironia sagace,
devine o necesitate resimțită din nevoia utilizarea unor cuvinte incisive, trădează o
spontană de indisciplină cu care să se poată nerăbdare de A FI, de a schimba gândirea
explora inconștientul. În acest fel, poeta se ambiantă. Stările hipnotice ocupă un loc
lasă purtată de fluviul unor forțe și dorințe important într-un dicteu automatic, ca și
care, odată ajunse la suprafață, o incită. cum „ar face dragoste cu cuvintele”, conform
Suntem în fața unei conștiințe moderne care exigențelor lui André Breton în manifest. Un
experimentează forme poetice noi, fără a ne angajament cu nuanțe politice, de feministă,
explica natura lor, adesea ermetică. Un apetit de om nou, ne-o relevă alergică la opresiuni
dadaist, insolent și insolit: „iubirea mea/ avea/ și la orice formă de resemnare ori privațiune

www.zonaliterara.ro 2020 /septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 149


de libertate. Asistăm la un „joc” al scriiturii comédie humaine”): „mă tem să nu poată trăi/
între real și irațional, la o nebunie dulce, fără mine pantofii eșarfele/ filele rupte ceșcuța
hamletiană de genul «to be or not to be». Nu de cupru/ și șarpele mă tem să-și împroaște/
vom găsi dantelării, ci, mai des – forme brute, veninul pe sânul ce poartă-n memorie/ febra
opace, reci, de cristal. infecția laptele buzele mici/ de copil mă tem să
Poeta prezintă o simultaneitate cu șoptească/ mult prea devreme păcatele// mă
prezentul imediat, un apetit modern de tem pentru perna  cu penele negre/ de-atâta
autenticitate fără lirisme inutile. Poezia este migrenă  și pentru parfumul/ ce nu-ți va
elixir, hrană zilnică, indispensabilă în care atinge  mirosul/ cu noua lui trenă// mă tem
predomină o ambianță misterioasă, hieratică, pentru scumpii  cercei/ pentru rochia gri  de
solemnă. Poezia pare să-i fie unica punte paradă/ și pentru toți ochii  ce trec/ pe-acest
către viată, iar universul este un oracol, rând dar se tem/ să mă vadă” („paradă”).
ceea ce trădează solitudinea întunecată a Pe coperta a doua, criticul Ioan
unei Casandre silențioase: „daţi-mi și mie Holban remarcă: „în „Apa care își bea
un cuvânt/ citesc pe bucata de carton/ din mâinile” Radmila Popovici scrie o poezie
mâinile mutului// scotocesc în geantă/ nimic fără „metafore rujate” și „versuri încâlcite”,
în buzunare nimic/ în memorie nimic fac ca o fugă în sine, cât mai adânc”. Un volum
un pas/ în/gol/ găsesc trei silabe încerc/ să le de maturitate al unei poete singulare, izolate,
prind una de alta/ tremur le scap literele/ se care ne purifică pleoapele cu această „apă care
împrăștie mutul aruncă/ bucata de carton le își bea mâinile” și scrie ofrande frisonului
adună/ le înghite pe toate odată/ scoate/ un liric pentru a străbate viața efemeră.
sunet ciudat// călătoriile în timp îmi scad/
din umbră lumina e o hrană/ grea înainte
de somn o dizolv/ cu cerneală// uneori mă
întreb/ ce să mai adaug// atunci șterg totul/
până la îmbrățișarea/ celulei de mamă cu/ cea
de tată” („cerneală”).
Autoarea caută poezia în liniște, în
nemișcare, în vidul exterior. Între vis și
realitate, aceasta devine o trecere enigmatică
din somn în trezie: „limbile visului/ mă
aruncau în aer/ minge de ping-pong/
deasupra caselor/ bolnave de una/ și aceeași//
trăiam în sfârșit/ libertatea/ balonului de
săpun// fericirea e o furtună// scapără când
uiți/ să vrei/ până te sparge/ spinul/ primului
gând” („ping-pong”).
Se mai întâmplă că poeta face concesii
amuzante versurilor în rime, un fel de
exercițiu de complicitate jucăușă cu lectorul,
o apariție „terestră” între două reverii «au-
dessus de la mêlée». O poezie care captează
atenția, inovează, face eforturi ca să ne
deschidă ochii prin accente dureroase, în
care apa are și reflexii tulburi, sângerânde,
incertitudini vertiginoase, apneice.
Luminoase sunt secvențele maternale,
radioase, nemimate, sincere. Femeia-mamă
este coplesita de bucurie, laptele matern
simbolizând fericirea pură și inviolabilă „Le
sourire est l’apanage, la langue, l’expression
de la maternité” (Honoré de Balzac, „La
150 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2020
www.zonaliterara.ro