PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(2ore)
Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema: Încetarea căsătorieii.

2. Obiectivele:
 să reproducă temeiurile încetării căsătoriei;
 să explice importanţa menţinerii căsătoriei pentru fiecare persoană şi
pentru societate;
 să identifice modalităţile de desfacere a căsătoriei;
 să elucideze esenţa divorţului şi rolul instanţei de judecată în
înfăptuirea acestuia;
 să stabilească litigiile care se soluţionează în procesul de divorţ;
 să identifice efectele juridice ale desfacerii căsătoriei;
 să reproducă ordinea desfacerii căsătoriei cu element de extranietate.
3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014, p.138-153.
2. PînzariVeaceslav. Dreptul familiei. București: Universul
Juridic, 2015 p.212-284.
3. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
4. Crăciunescu C-M. Regimuri matrimoniale. Bucureşti; ALL
Beck, 2010, 173 p.;
5. Florian E. Dreptul familiei. – Cluj-Napoca. Lumina lex, 2003;
6. Гражданское право.Учебник. Часть 3 / Под.ред. Сергеева А.
П. и Толстого Ю.К. – Москва. Проспект. 1998 ;
7. Florian E. Pînzari V. Căsătoria în legislaţia României şi a
Republicii Moldova. – Cluj-Napoca, Sfera Juridică. 2006.
4. Tezele principale:
 Noţiuni generale privind încetarea căsătoriei;
 Conceptele doctrinare privind desfacerea căsătoriei;
 Desfacerea căsătoriei lă;
 Desfacerea căsătoriei în instanţa de judecată;
 Litigiile care se soluţionează în procesul de divorţ;
 Momentul încetării căsătoriei în cazul divorţului;
 Efectele juridice ale divorţului faţă de soţi;
 Efectele juridice ale desfacerii căsătoriei în privinţa copiilor minori.
5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Litigiile care se soluţionează de instanţa judecătorescă în procesul de
divorţ din oficiu şi care la cererea părţilor;
 Particularităţi la partajarea unor categorii de bunuri comune în
legătură cu desfacerea căsătoriei.

1
 Capitolul VI. Încetarea căsătoriei

§1. Noţiunea şi temeiurile încetării căsătoriei. §2. Desfacerea căsătoriei la organele

de înregistrare a actelor de stare civilă. §3. Desfacerea căsătoriei de către instanţa
judecătorească. §4. Momentul încetării căsătoriei în urma desfacerii ei. Efectele
juridice ale încetării căsătoriei

§ 1. Noţiunea şi temeiurile încetării căsătoriei

Prin încetarea căsătoriei înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre soţi

izvorîte din căsătoria legală în urma survenirii anumitor fapte juridice.75
Conform art. 33 Codul Familiei aceste fapte juridice sînt:
a) decesul unuia dintre soţi;
b) declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi;
c) desfacerea căsătoriei prin divorţ.
În cazul decesului unuia dintre soţi sau declarării decesului unuia dintre soţi, nu
apare necesitatea săvîrşirii unor acţiuni în vederea încetării căsătoriei. Căsătoria se
consideră încetată din ziua decesului soţului sau din ziua cînd hotărîrea instanţei de
judecată despre declararea persoanei ca fiind decedată a rămas definitivă, dacă în
hotărâre nu este indicată o altă dată a morţii prezumate. Documentul ce serveşte ca
dovadă a încetării căsătoriei este certificatul de deces eliberat de oficiul de stare civilă
în temeiul art. 58 din Legea privind actele de stare civilă.
Temeiurile şi ordinea declarării persoanei ca fiind decedată sunt reglementate de
Codul Civil şi Codul de Procedură Civilă.
Persoana poate fi declarată decedată printr-o hotărâre a instanţei de judecată
dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6
luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau
75
Советское семейное право / Под. Ред. В. А. Рясенцева – Москва: Юридичская литература 1982 р. 115.
2
temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident. Un militar sau o altă
persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată
decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare. Declararea
persoanei ca fiind decedată se face de către instanţa judecătorească de la domiciliul
persoanei care a depus cererea.
Prin încetarea căsătoriei se modifică starea civilă a soţului rămas în viaţă, acesta
devenind văduv sau văduvă.
Declararea de către instanţa judecătorească a unei persoane ca fiind decedată sau
dispărută se bazează pe prezumţia că persoana a decedat sau se constată faptul
imposibilităţii de a hotărî problema dacă este vie sau moartă. Aceasta nu exclude
faptul reapariţiei persoanei care a fost declarată printr-o hotărâre a instanţei
judecătoreşti şi ca fiind decedată sau dispărută. Conform art. 40 Codul Familiei, în
cazul apariţiei soţului declarat, în modul stabilit de lege, decedat sau dispărut
hotărîrea instanţei judecătoreşti şi înscrierea făcută în actele de stare civilă se
anulează. Soţul se restabileşte în toate drepturile civile. Căsătoria se restabileşte în
baza cererii ambilor soţi depusă la organele de înregistrare a actelor de stare civilă.
Aşadar, este necesară voinţa ambilor soţi pentru a restabili căsătoria şi a prelungi
relaţiile de familie. Căsătoria nu poate fi restabilită, chiar şi în cazul cînd ambii soţi
îşi manifestă acordul de voinţă, dacă celălalt soţ a încheiat o nouă căsătorie. În acest
caz soţului, care fusese declarat decedat sau dispărut, i se eliberează de către organele
de stare civilă un certificat despre desfacerea căsătoriei.
În cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă.
Bunurile dobândite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a
dobândit.
O altă modalitate de încetare a căsătoriei este desfacerea ei prin divorţ.
Legislaţia în vigoare nu ne dă noţiunea divorţului, aceasta făcînd-o doctrina: „Prin
divorţ înţelegem un act juridic de desfacere a căsătoriei printr-o hotărâre
judecătorească, la cererea oricăruia dintre soţi, atunci cînd continuarea acesteia a
devenit imposibilă din motive temeinice, pentru cel care cere desfacerea”76.
76
Ion Albu. Dreptul familiei. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1965, p. 108.
3
 Termenii „desfacerea căsătoriei” şi „divorţul” sînt utilizaţi atît de legislaţie, cît şi
de practica judiciară ca sinonime şi înseamnă încetarea căsătoriei legale în timpul
vieţii soţilor.
Divorţul poate fi cerut de unul sau ambii soţi, iar în cazul declarării unuia dintre
soţi ca fiind incapabil – de către tutorele acestuia.
Aşa după cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul liber al
soţilor, tot astfel voinţa acestora trebuie să fie luată în considerare atunci cînd ea se
manifestă în sensul desfacerii căsătoriei. Oricare dintre soţi trebuie să aibă dreptul să
ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice care au
vătămat grav şi iremediabil raporturile dintre soţi, a devenit cu neputinţă pentru el 77.
Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei îl are fiecare dintre soţi, cu excepţia cazului
indicat în art. 34 Codul Familiei. Articolul 34 Codul Familiei conţine interdicţia
pentru soţ de a cere desfacerea căsătoriei fără acordul soţiei în timpul gravidităţii ei şi
timp de un an după naşterea copilului. Scopul acestei interdicţii constă în ocrotirea
femeii gravide de emoţiile negative care pot apărea în legătură cu divorţul şi ulterior
ocrotirii sănătăţii mamei şi a copilului. Codul Familiei nu concretizează dacă copilul
care se va naşte sau s-a născut deja trebuie să fie comun. Deci, şi în cazul cînd soţul
nu este tatăl copilului, la fel, el nu poate depune o cerere de desfacere a căsătoriei fără
acordul soţiei. În cazul acordului soţiei, cererea de desfacere a căsătoriei trebuie să fie
depusă în instanţa de judecată de către ambii soţi.
Doctrina cuprinde mai multe concepţii juridice despre divorţ, avînd la bază
natura motivelor care au dus la desfacerea căsătoriei. Acestea sunt:
a) concepţia divorţului-sancţiune;
b) concepţia divorţului-remediu;
c) concepţia mixtă.
a). Autorii concepţiei divorţului-sancţiune susţin că divorţul se pronunţă la
cererea unuia dintre soţi ca o sancţiune pentru conduita culpabilă
necorespunzătoare vieţii de familie a celuilalt soţ. Aşadar, divorţul apare
ca o pedeapsă civilă sau de dreptul familiei.
77
Ion Filipescu. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 205.
4
 b). Concepţia divorţului-remediu are un caracter mai liberal şi reflectă o
adevărată necesitate socială, ceea ce înseamnă că el se produce pentru a
dezlega o situaţie imposibilă de menţinut şi este o mare uşurare atît pentru
soţi, cît şi pentru copiii lor.
c). Concepţia mixtă distinge două variante: 1) divorţul este o sancţiune şi
numai prin excepţie poate fi un remediu, şi 2) divorţul este întodeauna un
remediu, dar de cele mai multe ori el presupune culpa unuia sau ambilor
soţi78.
Avînd în vedere importanţa familiei în societate, desfacerea căsătoriei s-a
petrecut şi se petrece sub controlul statului. Atitudinea societăţii faţă de divorţ
întotdeauna a fost negativă, el s-a considerat ca ceva amoral, deoarece destrămarea
familiei nu era de dorit pentru societate. Pînă în anii ’70 ai sec. XX, doctrina juridică
exprima şi ea opinia societăţii şi considera divorţul ca o sancţiune pentru culpa unuia
sau a ambilor soţi.
Schimbările care s-au produs în legislaţia ţărilor străine, inclusiv şi în ţara
noastră, manifestau tendinţa de a pune pe prim plan ocrotirea omului ca personalitate
şi, respectiv, dreptul de a cere desfacerea căsătoriei. Cît de negativă nu ar fi atitudinea
faţă de el, acesta trebuie recunoscut ca un drept fundamental al omului. Am putea
spune că de la concepţia că divorţul este o sancţiune, omenirea a trecut treptat la
concepţia că divorţul este un remediu pentru o situaţie imposibilă de menţinut. În
acest sens, doctrina franceză susţine că „divorţul este un rău necesar, deoarece el
pune capăt unui rău şi mai grav”79.
Legislaţia în vigoare, în art. 35 Codul Familiei, reglementează desfacerea
căsătoriei sub controlul statului prin două modalităţi:
1. judiciară – prin instanţa judecătorească;
2. administrativă – prin intermediul organelor de înregistrare a
actelor de stare civilă și la notar.

78
Gabriela Lupşan. Dreptul familiei. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996, p. 56.
79
Jean Carbonnier. Droit Civil. La famille. L´enfant, le cuple. – 209 edition Paris, Presses Universităires de France,
1999, p. 509.
5
 § 2. Desfacerea căsătoriei pe cale administrativă:
a) de către organul de înregistrare a actelor de stare civilă;
b) de către notar.
La organele de înregistrare a actelor de stare civilă căsătoria poate fi desfăcută la
cererea unuia sau a ambilor soţi.
Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă este o
procedură simplificată faţă de procedura juridică. Esenţa ei constă în faptul de a le
uşura soţilor desfacerea căsătoriei în cazurile cînd destrămarea ei este atît de vădită că
viaţa în continuare a devenit imposibilă pentru ei, totodată ei sunt în prezenţa unor
circumstanţe care îi scuteşte de unele obligaţii familiale.
2.1. Desfacerea căsătoriei la cererea ambilor soţi
În conformitate cu art. 36 alin. 1 Codul Familiei, desfacerea familiei la organele
de înregistrare a actelor de stare civilă poate fi efectuată la cererea ambilor soţi, dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) soţii şi-au exprimat reciproc acordul pentru desfacerea căsătoriei;
b) între soţi nu există litigii referitoare la domiciliul copiilor minori, la
partajarea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a lor sau la plata
întreţinerii pentru copii sau/și soţul inapt de muncă şi care are nevoie de
ajutor.
Acordul reciproc al soţilor se exprimă prin depunerea unei declaraţii comune la
oficiul de stare civilă de la domiciliul ambilor, a unuia dintre soţi ori la oficiul de
stare civilă unde a fost înregistrată căsătoria (art. 42 din Legea privind actele de stare
civilă). Dacă unul dintre soţi nu se poate prezenta personal la oficiul de stare civilă
pentru a depune declaraţia de divorţ (art. 43 p.3 din Legea privind actele de stare
civilă, nu indică motivele lipsei, dar acestea pot fi diferite, de exemplu, boală gravă,
deplasarea de lungă durată în altă ţară, domiciliu în altă localitate a ţării etc.), acordul
lui poate fi perfectat printr-o declaraţie separată. Semnătura soţului trebuie să fie
autentificată notarial sau de şeful oficiului de stare civilă de la locul aflării lui.

6
 Organele de înregistrare a actelor de stare civilă nu sunt împuternicite de a
rezolva careva litigii, ce apar între soţi la desfacerea căsătoriei. De aici şi condiţia
prevăzută de legislaţie că între soţii care cer desfacerea căsătoriei la oficiul de stare
civilă să nu existe litigii privind domiciliul copiilor minori, plata pensiei de întreținere
pentru aceștea, împărţirea bunurilor care sunt proprietate comună în devălmăşie sau
litigii privind obligaţia unui soţ de a plăti întreţinerea celuilalt, care este inapt de
muncă şi are nevoie de ajutor (art. 82 Codul Familiei). Aceste litigii nu trebuie să
existe la momentul depunerii declaraţiei de desfacere a căsătoriei, dar nu se exclude
faptul că ele pot apărea mai tîrziu. De aceea art. 36 alin. 5 Codul Familiei stipulează
că, dacă după desfacerea căsătoriei de către oficiul de stare civilă între soţi apar litigii
referitoare la copii, la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, acestea se vor
soluţiona pe cale judecătorească.
Înregistrarea la oficiul de stare civilă are loc în prezenţa ambilor sau a unuia
dintre soţi, în ordinea stabilită de lege pentru înregistrarea actelor de stare civilă.
Oficiul de stare civilă nu este obligat să cerceteze motivele pentru care se
desface căsătoria şi nici să ia măsuri în vederea împăcării soţilor. Totuşi, reieşind din
importanţa familiei în societate şi fiecare persoană în parte, cît şi în scopul de a ocroti
interesele soţilor şi a exclude acţiunile care poate nu au fost bine gîndite, divorţul este
înregistrat la expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei. Acest
termen stabilit pentru înregistrarea divorţului şi eliberarea certificatului de divorţ nu
poate fi nici majorat şi nici micşorat.
2.2. Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi
În conformitate cu art. 36 alin. 2 Codul Familiei, desfacerea căsătoriei la
organele de stare civilă poate fi efectuată în baza cererii unuia dintre soţi indiferent de
faptul dacă au sau nu au copii comuni minori atunci cînd celălalt soţ:
a) este supus unei măsuri de ocrotire judiciare;
b) a fost declarat dispărut;
c) a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
O persoană poate fi pusă sub ocrotire judiciară în temeiurile prevăzute de Codul
Civil. Conform acestor prevederi, instanţa de judecată poate pune sub ocrotire
7
judiciară persoana care nu dispune de discernământ și nu poate conştientiza sau
dirija acţiunile sale. Asupra ei se instituie tutela, iar autoritatea tutelară numeşte un
tutore care îi va reprezenta interesele.
Conform art. 165 Codul Civil, dispărută fără veste poate fi declarată persoana
care lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri
despre locul aflării ei. Ordinea declarării dispariţiei fără veste este reglementată de
Codul de Procedură Civilă.
Pentru desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi nu se cere acordul
soţului declarat incapabil sau a soţului condamnat pe un termen mai mare de 3 ani.
Prezenţa copiilor minori comuni nu este un impediment pentru desfacerea căsătoriei
la oficiul de stare civilă.
La declaraţia de divorţ depusă de către unul dintre soţi se anexează hotărîrea
instanţei de judecată despre declararea celuilalt soţ ca fiind pus sub ocrotire judiciară
sau dispărut sau sentinţa despre condamnarea celuilalt soţ pe un termen mai mare de
3 ani şi certificatul de căsătorie al soţilor (art. 44 p. 3 din Legea privind actele de stare
civilă).
Oficiul de stare civilă este obligat în termen de 3 zile de la data primirii
declaraţiei să comunice tutorelui soţului incapabil, tutorelui averii soţului declarat
dispărut fără veste sau a soţului condamnat despre declaraţia depusă şi data numită
pentru înregistrarea de stat a divorţului. Dacă asupra averii soţului declarat dispărut
fără veste nu este numit un tutore, oficiul de stare civilă va comunica despre
declaraţia depusă autorităţii tutelare. În comunicarea făcută tutorelui soţului incapabil
şi soţului care îşi ispăşeşte pedeapsa, oficiul de stare civilă va solicita opinia lor
privind împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie stabilind termenul răspunsului.
Dacă răspunsul nu indică prezenţa unui litigiu privind împărţirea averii sau plata
pensiei de întreţinere pentru soţul inapt de muncă şi care are nevoie de ajutor, litigiu
cu privire la copiii minori sau în cazul cînd răspunsul nu va urma din motive de
neglijare a demersului, oficiul de stare civilă va înregistra divorţul la expirarea
termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei de divorţ.

8
 Conform art. 36 alin. 4 Codul Familiei, în cazul apariţiei litigiilor între soţi cu
privire la copii, la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă şi care necesită
sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească.
Pentru desfacerea căsătoriei, la oficiul de stare civilă în temeiurile prevăzute de
art. 36 p. 1 şi p. 2 se plăteşte o taxă de stat în conformitate cu Legea taxei de stat.
Prin Legea privind procedura notarială nr.246 din 15.11.2018, întrată în vigoare
la 01.03.2019 a fost permisă desfacerea căsătoriei de către notar prin acordul soților.
Cererea poate fi depusă de ambii soți la oricare notar.
Articolul 41. Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor
(1) Cererea de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor poate fi depusă la
oricare notar în baza acordului soţilor şi în prezenţa ambilor soţi sau în prezenţa unuia
dintre soţi dacă anterior notarului i-a fost comunicat acordul autentic al celuilalt soţ
de desfacere a căsătoriei şi de examinare a cererii în absenţa sa.
(2) Cererea de desfacere a căsătoriei se întocmeşte în scris. Modelul cererii de
desfacere a căsătoriei se aprobă de către Ministerul Justiţiei. Cererea şi, dacă există,
acordul autentic prevăzut la alin.(1) trebuie să vizeze, după caz, modul de participare
a părinţilor la educaţia, întreţinerea copiilor minori comuni, stabilirea domiciliului
acestora, plata pensiei de întreţinere a soţului/soţiei sau partajul averii comune
dobîndite în perioada căsătoriei. În acest scop, părţile declară notarului pe proprie
răspundere despre existenţa copiilor minori sau concepuţi, iar în cazul în care soţii au
copii minori, concomitent cu desfacerea căsătoriei, se va autentifica acordul soţilor cu
privire la stabilirea pensiei de întreţinere a copiilor minori şi la stabilirea domiciliului
copiilor minori după desfacerea căsătoriei.
(3) La cererea de desfacere a căsătoriei se anexează copiile certificatelor de
naştere ale soţilor şi ale copiilor minori existenţi, copiile actelor de identitate ale
soţilor, certificatul de căsătorie emis de autorităţile competente ale Republicii
Moldova în original şi o copie legalizată a acestuia.
(4) Notarul explică părţilor consecinţele juridice ale desfacerii căsătoriei,
drepturile şi obligaţiile părinţilor, regimul patrimonial al bunurilor comune.
(5) La momentul înregistrării cererii, notarul acordă soţilor, potrivit prevederilor
Codului familiei, un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de
desfacere a căsătoriei. Termenul pentru retragerea cererii de desfacere a căsătoriei
poate fi prelungit cu acordul soţilor cu maximum 30 de zile.
(6) La expirarea termenului prevăzut la alin.(5), dacă soţii şi-au exprimat
consimţămîntul liber şi neviciat şi sînt îndeplinite, cumulativ, şi celelalte condiţii
legale prevăzute de Codul familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
notarul emite încheierea de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor, în care
consemnează data desfacerii căsătoriei, numele de familie pe care foştii soţi le vor
purta după divorţ şi, după caz, menţiunile privind acordul parental referitor la plata
pensiei de întreţinere a copiilor minori, stabilirea domiciliului minorilor, modalitatea

9
de partajare a bunurilor comune, plata pensiei de întreţinere a soţului/soţiei.
Încheierea de desfacere a căsătoriei se emite în 5 exemplare şi produce efectul juridic
al unui act de stare civilă de desfacere a căsătoriei (divorţ).
(7) În termen de 3 zile de la data emiterii încheierii de desfacere a căsătoriei prin
acordul soţilor, notarul transmite organului de stare civilă teritorial, pentru efectuarea
înregistrării actului de stare civilă, împreună cu dovada achitării taxei de stat pentru
înregistrarea actelor de stare civilă, două originale ale încheierii şi originalul
certificatului de căsătorie. Cîte un original al încheierii se eliberează părţilor şi un
original al încheierii se reţine de notar în arhiva sa.
 
Articolul 42. Respingerea cererii de desfacere a căsătoriei
(1) Notarul emite o încheiere de respingere a cererii de desfacere a căsătoriei în
situaţiile în care nu sînt îndeplinite, cumulativ, condiţiile legale prevăzute de Codul
familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, precum şi în unul dintre
următoarele cazuri:
a) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţămîntul liber şi neviciat;
b) cererea nu este semnată de ambii soţi în prezenţa notarului, dacă anterior
notarului nu i-a fost comunicat acordul autentic al celuilalt soţ de desfacere a
căsătoriei şi de examinare a cererii în absenţa sa, iar soţul prezent insistă să fie
înregistrată cererea;
c) soţii refuză sa dea declaraţiile prevăzute de lege;
d) soţii nu prezintă, la depunerea cererii, actele necesare prevăzute la art.41 alin.
(3);
e) în cazul în care există copii minori sau concepuţi şi, la expirarea termenului
prevăzut la art.41 alin.(5), unul dintre soţi nu se prezintă în faţa notarului, nu-şi
exprimă consimţămîntul pentru desfacerea căsătoriei sau soţii refuză de a încheia
acordul referitor la plata pensiei de întreţinere şi la stabilirea domiciliului copiilor
minori, sau acordul încheiat contravine intereselor minorilor;
f) cel puţin unul dintre soţi nu s-a prezentat în faţa notarului la expirarea
termenului prevăzut la art.41 alin.(5);
g) cererea a rămas fără obiect întrucît căsătoria dintre soţi a fost desfăcută, fie de
către o altă autoritate competentă, fie încetată din cauza decesului unuia dintre soţi;
h) dacă soţii se împacă şi unul dintre soţi îşi retrage cererea de desfacere a
căsătoriei.
(2) În cazul respingerii cererii de desfacere a căsătoriei, notarul emite o
încheiere de respingere în 3 exemplare, dintre care unul se păstrează în arhiva
notarului, iar celelalte se transmit fiecăruia dintre soţi. La respingerea cererii de
desfacere a căsătoriei, originalul certificatului de căsătorie se restituie persoanei care l-a depus la
notar.
 
§ 3. Desfacerea căsătoriei de către instanţa judecătorească

10
 Desfacerea căsătoriei în instanţa judecătorească are loc în cazurile prevăzute de
art. 37 Codul Familiei:
a) unul dintre soţi nu este de acord să desfacă căsătoria;
b) au copii minori comuni și nu au ajuns la un acord privind întreținerea,
educația și domiciliul acestora;
c) există acordul ambilor soţi pentru desfacerea căsătoriei însă unul din ei
refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei.
Acţiunea de desfacere a căsătoriei se intentează la instanţa de judecată de la
locul de trai al soţilor. În cazul cînd soţii locuiesc separat acţiunea se intentează la
locul de trai al soţului pîrît, iar în cazul în care cu reclamantul se află copiii minori
sau deplasarea la locul de trai al pîrîtului este dificilă pentru el din cauza stării
sănătăţii – la instanţa judecătorească a domiciliului reclamantului.
Primind cererea de desfacere a căsătoriei, judecătorul îi cheamă pe unul sau pe
ambii soţi la o convorbire, pentru a clarifica caracterul relaţiilor care s-au creat între
ei şi atitudinea acestora faţă de desfacerea căsătoriei. Legislaţia în vigoare (art. 37
alin. 3 Codul Familiei) prevede că desfacerea căsătoriei poate avea loc dacă se va
constata:
a) existenţa unor motive temeinice;
b) acestea au vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile.
Acordul soţilor pentru divorţ poate fi considerat un motiv temeinic pentru
desfacerea căsătoriei. În acest caz, instanţa judecătorească reiese din faptul că
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea vieţii de familie a devenit
pentru ei imposibilă. Dacă soţii au încheiat un acord în care este reglementat cu care
dintre ei vor locui copiii minori, cine şi în ce mărime va plăti întreţinerea pentru copii
sau pentru soţul care o necesită, cît şi partajul bunurilor comune, atunci căsătoria
poate fi desfăcută fără ca soţilor să li se acorde un termen pentru împăcare. Dar asta
nu înseamnă că soţii pot cere divorţul în ziua depunerii cererii. Instanţele
judecătoreşti, reieşind din sarcinile consolidării familiei, ocrotirii drepturilor şi
intereselor legale ale soţilor şi copiilor, nu trebuie să admită cazuri de pronunţare
11
pripită a hotărîrilor de desfacere a căsătoriei. Cu atît mai mult că chiar şi în cazul
desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă desfacerea căsătoriei are loc după
expirarea termenului de o lună din ziua depunerii cererii de divorţ. Deci, şi în cazul
desfacerii căsătoriei prin instanţa judecătorească a soţilor care au copii minori şi s-au
înţeles în privinţa problemelor litigioase, căsătoria poate fi desfăcută la expirarea
termenului de o lună de zile de la data depunerii cererii de divorţ.
Instanţa de judecată depune străduinţă pentru a cunoaşte realitatea motivelor de
divorţ, fără a se limita la ceea ce se invocă în acţiune.
În practica judiciară au fost considerate motive temeinice de divorţ:
– infidelitatea unuia dintre soţi sub forma adulterului;
– atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în actele de
violenţă şi alte asemenea manifestări;
– alcoolismul cronic al unuia dintre soţi, care a dus la degradarea personalităţii
lui;
– existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile
conjugale;
– existenţa unei boli grave, incurabile, de care suferă unul dintre soţi şi
necunoscută de celălalt soţ decât ulterior încheierii căsătoriei;
– rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte concrete de destrămare a
vieţii de familie;
– interesele contradictorii ale soţilor de ordin intelectual, financiar şi alte
contradicţii care fac imposibilă continuare vieţii de familie.80
Toate motivele sînt examinate de judecătorul care, de regulă, cheamă la
convorbire soţii, clarifică caracterul relaţiilor ce s-au stabilit între ei, atitudinea lor
faţă de desfacerea căsătoriei şi ia măsuri în vederea împăcării soţilor. Dacă din
circumstanţele constatate rezultă că este posibilă menţinerea familiei şi dacă unul
dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amîna examinarea
cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună până la şase luni (art. 37 alin. 4

80
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 208.
12
Codul Familiei). Amînarea examinării cauzei în vederea împăcării soţilor în limita
termenului de şase luni poate fi dispusă în repetate rînduri.
Încheierea instanţei judecătoreşti cu privire la amînarea judecării pricinii se
pronunţă în camera de deliberare după ascultarea explicaţiilor părţilor şi cercetarea
altor probe. Ea nu poate fi atacată în ordine de apel şi recurs. Dacă în perioada în care
le-a fost stabilită pentru împăcare soţilor ei se împacă, acţiunea de divorţ se stinge.
Încetarea procesului din motivul împăcării nu-i lipseşte pe soţi de dreptul de a depune
o acţiune repetată în vederea desfacerii căsătoriei.
Căsătoria se desface, dacă instanţa stabileşte că viaţa comună de mai departe a
soţilor şi menţinerea familiei au devenit imposibile. Codul Familiei nu prevede
expres că instanţa judecătorească poate refuza desfacerea căsătoriei.
Hotărîrea Plenului CSJ nr. 10 din 15.11.1993 cu modificările introduse prin
hotărîrile Plenului din 20.12.1999 , nr. 16.09.2002,nr.26 din28.06.2004 șinr.10din
22.12.2008 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei în p. 13 prevede că, în cazul lipsei
temeiurilor pentru desfacerea căsătoriei instanţa judecătorească nu admite acţiunea,
neamînînd judecarea pricinii şi nefixînd soţilor un termen pentru împăcare.
Credem că această practică a aplicării legislaţiei familiale este depăşită,
deoarece libertatea încheierii căsătoriei prevede şi libertatea desfacerii ei, atunci cînd
pentru ambii sau pentru unul dintre soţi viaţa de familie a devenit imposibilă.
Instanţa judecătorească, de regulă, examinează cererea despre desfacerea
căsătoriei în prezenţa ambilor soţi. Dar în cazurile cînd unul dintre soţi nu se poate
prezenta la şedinţă din motive întemeiate (boală gravă, privaţiune de libertate, unul
dintre soţi are reşedinţa în străinătate etc.), desfacerea căsătoriei poate avea loc şi în
lipsa acestuia.
În procesul de desfacere a căsătoriei, instanţa judecătorească este obligată să
soluţioneze şi problemele litigioase care pot apărea între soţi:
a) să stabilească cu cine dintre părinţi vor locui copiii minori;

13
 b) să determine care dintre părinţi va plăti pensia de întreţinere pentru copiii
minori sau pentru soţul inapt de muncă şi care necesită spijin material şi
mărimea acestuia;
c) să împartă la cererea soţilor sau a unuia din ei bunurile lor proprietate în
devălmăşie.
Aceste probleme importante soţii pot să le soluţioneze în comun prin încheierea
unui acord din interesele copiilor şi a fiecăruia dintre soţi. Acest acord poate fi
prezentat instanţei de judecată care va controla dacă sunt respectate prevederile
legislaţiei privind ocrotirea drepturilor copiilor minori şi a fiecăruia dintre soţi.
Dacă un astfel de acord lipseşte, instanţa judecătorească va soluţiona problema
privind locul de trai al copiilor minori, reieşind din interesul copiilor şi posibilităţile
fiecăruia dintre părinţi de a le acorda condiţiile necesare pentru creşterea şi educaţia
lor. În caz că copilul a împlinit vîrsta de 10 ani, se va ţine cont de opinia lui, de
relaţiile dintre el şi fiecare dintre părinţi, cît şi ataşamentul reciproc. Mărimea pensiei
de întreţinere pentru copiii minori se determină de către instanţa de judecată în
conformitate cu art. 75-76 Codul Familiei, iar pentru soţul inapt de muncă şi care
necesită sprijin material – în conformitate cu art. 82-83 Codul Familiei. Partajarea
bunurilor soţilor se face la cererea unuia sau ambilor soţi în conformitate cu art. 25-
26 Codul Familiei. Dacă la împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor
vor fi atinse interesele persoanelor terţe, instanţa judecătorească va dispune
examinarea cererii respective într-un proces aparte (art. 38 alin. 4 Codul Familiei).
În procesul de divorţ mai poate fi examinată acţiunea soţului de contestare a
paternităţii. Această cerere se examinează în procesul de divorţ, deoarece, deseori,
motivul divorţului este infidelitatea conjugală a soţului sau a soţiei şi, respectiv, se
pune la îndoială provenienţa copilului născut în această căsătorie de la soţul mamei.
Tăgăduirea paternităţii urmează a fi soluţionată în procesul de divorţ şi din motivul că
din acest litigiu reiese obligaţia tatălui de a plăti întreţinerea în caz că copilul va locui
cu mama.
Alte litigii decât cele expuse mai sus nu pot fi soluţionate în procesul de
desfacere a căsătoriei (art. 38 alin. 3 Codul Familiei).
14
 § 4. Momentul încetării căsătoriei în urma desfacerii ei. Efectele
juridice ale încetării căsătoriei

4.1. Momentul încetării căsătoriei

Momentul încetării căsătoriei are o importanţă juridică, deoarece anume de la
această dată încetează raporturile personale şi patrimoniale apărute între soţi în urma
încheierii căsătoriei.
Acest moment este în dependenţă de modalitatea desfacerii căsătoriei. În cazul
desfacerii căsătoriei la organul de de stare civilă,la notar aceasta încetează din ziua
înregistrării divorţului (art. 39 alin. 1 Codul Familiei).
Dacă căsătoria a fost desfăcută pe cale judecătorească, ea încetează din ziua
cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă (art. 39 alin. 1 Codul
Familiei).
Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969 prevedea că căsătoria se consideră încetată
din momentul înregistrării desfacerii căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de
stare civilă la cererea ambilor sau a unui singur soţ. Articolul 166 alin. 6 din Codul
Familiei în vigoare a menţinut această dispoziţie pentru căsătoriile desfăcute până la
26 aprilie 2001 şi anume „căsătoria desfăcută pe cale judecătorească până la intrarea
în vigoare a prezentului cod se consideră desfăcută de la data înregistrării divorţului
la oficiul de stare civilă”.
Instanţa judecătorească care a soluţionat problema divorţului este obligată să
transmită, în termen de 3 zile de la data cînd hotărîrea privind desfacerea căsătoriei a
rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza ei teritorială (art.
39 alin. 3 Codul Familiei). Primind hotărîrea instanţei judecătoreşti privind
desfacerea căsătoriei, oficiul de stare civilă întocmeşte actul de divorţ. La cererea
soţilor lor li se eliberează certificatul de divorţ şi pe buletinele de identitate ale
foştilor soţi se face menţiunea despre desfacerea căsătoriei. Deşi căsătoria se
consideră încetată din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă,

15
foştii soţi nu pot încheia o nouă căsătorie până la obţinerea certificatului de divorţ de
la oficiul de stare civilă.
4.2. Efectele juridice ale încetării căsătoriei
Divorţul produce efecte juridice pentru viitor. Efectele ţin de relaţiile personale
şi patrimoniale dintre soţi şi cele dintre părinţi şi copii. În urma desfacerii căsătoriei
dispare calitatea de soţi şi fiecare soţ divorţat se poate recăsători. Foştii soţi nu mai au
obligaţia de sprijin moral şi fidelitate conjugală. Conform art. 46 din Legea privind
actele de stare civilă, soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea
căsătoriei, luînd numele de familie al celuilalt soţ sau un nume de familie dublu prin
conexare, are dreptul să-şi menţină acest nume şi după desfacerea căsătoriei sau să
revină la numele de familie de până la căsătorie. Decizia sa el o va comunica în ziua
întocmirii sau completării actului de divorţ. Aceasta se face fără acordul celuilalt soţ.
În cazul în care divorţul are loc mai înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani de
către unul dintre soţi, capacitatea deplină de exerciţiu dobîndită prin încheierea
căsătoriei de soţul minor se menţine (art. 20 alin. 2 Codul Civil). Între soţi încetează
obligaţia de sprijin material reciproc, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
Astfel, conform art. 83 Codul Familiei, soţul inapt de muncă şi care necesită sprijin
material poate pretinde întreţinerea de la celălalt soţ dacă el a devenit inapt de muncă
în timpul căsătoriei sau în timp de un an după desfacerea acesteia.
Efectele divorţului cu privire la proprietatea comună în devălmăşie sunt:
– soţii împart bunurile în procesul de divorţ printr-o hotărâre a instanţei
judecătoreşti sau printr-un acord întocmit în scris şi autentificat de notar şi
proprietatea comună în devălmăşie încetează. Bunurile împărţite devin
proprii sau proprietate pe cote-părţi. Regimul matrimonial al comunităţii de
bunuri încetează o dată cu desfacerea căsătoriei;
– soţii nu împart bunurile comune dobîndite în timpul căsătoriei şi acestora li se
aplică regimul proprietăţii comune în devălmăşie, transformarea ei în
proprietate personală sau pe cote-părţi. Pentru acţiunea de împărţire a
bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor divorţaţi se aplică
termenul de prescripţie de 3 ani. Termenul de prescripţie se calculează de la
16
 data de cînd unul dintre soţi a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea
dreptului de proprietate.
Fostul soţ supravieţuitor nu are drept de moştenire asupra bunurilor rămase la
moartea celuilalt soţ, dreptul de a primi pensie pentru pierderea întreţinătorului
reglementat de Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat.
Desfacerea căsătoriei nu afectează situaţia juridică a copiilor născuţi în această
căsătorie. Părinţii sunt în drept şi obligaţi să-şi exercite drepturile părinteşti cu privire
la persoana şi bunurile copilului. Ei au aceleaşi obligaţii ca şi până la desfacerea
căsătoriei, să contribuie la cheltuielile de creştere, educare , învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, să-l reprezinte şi să-i administreze bunurile. De comun acord
părinţii rezolvă toate problemele legate de creşterea şi educarea copiilor. În cazul
apariţiei litigiilor între părinţi, acestea sunt soluţionate de autoritatea tutelară.
Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate în instanţa judecătorească.

17